Romanitatea românilor

Spațiul românesc este cuprins între râul Tisa (vest), Bug (est), Carpații Păduroși (nord) și
munții Balcani (sud). Acest spațiu este unul dintre cele mai vechi locuite pe continentul european.
Unele dintre cele mai vechi urme de locuire umană se găsesc pe teritoriul nostru. S-au format
numeroase comunități umane extinse pe întregul spațiu. Populația de aici a creat ,,vechea civilizație
europeană”, după cum a fost numită de arheologul american Marija Gimbutas. Această civilizație a
creat, în neolitic și eneolitic, culturile arheologice Cucuteni, Cernavodă ș.a. Aceste culturi erau
deosebit de avansate în domenii ca prelucrarea pietrei, a ceramicii, dar și a unor metale că arama.
Tot de această civilizația aparține și crearea primei scrieri cunoscute la nivel mondial, fapt dovedit
de tăblițele de lut de la Tărtăria. Această civilizație a fost distrusă de migrația vechilor indo-europeni
în mijlocul secolului al II-lea î.Hr.

Din amestecul localnicilor cu acești migratori s-a format poporul tracilor care aparține familiei
de popoare indoeuropeană. Deoarece tracii ocupau o suprafață întinsă în zona de sud-est a
Europei, între ei au apărut unele diferențieri. S-au format astfel mai multe popoare tracice cum ar fi:
... , laii, moeșii ș.a.

În zona carpato-danubiano-pontică s-a format poporul geto-dac. Erau organizați în triburi și

uniuni de triburi conduse de șefi militari și religioși. Unul dintre ei, Burebista, a început unificarea
dacilor într-un singur stat în anul 82 î.Hr. A creat un regat întins, foarte puternic. În anul 44 î.Hr.,
Burebista este asasinat, iar statul său se împarte în patru, apoi în cinci mici regate. În atenția
istoricilor antici a rămas unul dintre aceste regate ce cuprindea Oltenia, Banatul și o parte a
Transilvaniei. Capitala acestui regat era Sarmisegetuza. Imperiul Roman se extinde până în
apropierea dacilor, formând la vest de Tisa provincia Panonia, iar la sud de Dunăre provincia
Moesia. În anul 46 d. Hr. Dobrogea, cu coloniile grecești din vestul Mării Negre, este inclusă în
provincia romană Moesia. Încolțiți din două părți, dacii reacționează.

În iarna anilor 85-86 armata dacilor (în frunte cu regele Duras) trece Dunărea, atacă și
jefuiește Moesia, provincia Imperiului Roman. Romanii vor trimite armate pentru a-i pedepsi pe daci
în anii 87 și 88. În anul 87 d.Hr. locul lui Duras a fost luat de tânărul Decebal care devine rege.
Tratatul de pace este încheiat în 89, în condiții favorabile dacilor. Totuși, Decebal, care îi unificase
din nou pe daci în jurul său, recunoaște Dacia ca fiind stat clientelar Romei (aliat supus). Perioada
89-101 este perioada de apogeu a civilizației dacilor. Sunt construite în această perioadă cetăți noi
sau întărite cele vechi; este ridicat sanctuarul de la Sarmisegetuza. Noul împărat roman Traian (98-
117) încalcă tratatul de pace și atacă Dacia, cucerind-o cu greu în urma a două războaie ( 101-102,
105-106 ). O parte a Daciei( Banatul, sudul și centrul Transilvaniei, Oltenia și vestul Munteniei )
devin provincii romane. Se desfășoară aici, dar și printre dacii liberi, procesul de romanizare.

Romanizarea este procesul istoric prin care un popor cucerit de romani preia de la aceștia
elemente de cultură, civilizație și limbă. Procesul a cunoscut 3 etape:

1. ETAPA PREROMANĂ – sec. I Î.Hr. – sec. II d. Hr.

2. ETAPA ROMANIZĂRII EFECTIVE – 106 d.Hr. – 271 d. Hr.
3. ETAPA POSTROMANĂ – după sec. III

Pentru realizarea romanizării s-au exercitat asupra dacilor factori ca: armata, administrația,
coloniștii, urbanizarea, activități culturale, religia. Între anii 271-275 are loc Retragerea Aureliană
prin care s-au retras armata și funcționarii din Dacia. Dacii liberi și daco-romanii se amestecă,
existând dovezi arheologice ale migrației într-un sens și celălalt. Ulterior, au loc o serie de migrații
pe teritoriul vechii Dacii; migratorii rămân perioade scurte aici, lăsând influențe minore. Excepție fac
slavii, care se așază masiv printre daco-romani în sec. VI d. Hr. Cei mai mulți slavi trec Dunărea în
anul 602, o parte a lor rămâne printre daco-romani, fiind asimilată de aceștia. Din amestecul
substratului dacic cu amestecul stratului roman și adstratul slav se formează poporul român,
membru al familiei neolatine. Etnogeneza noastră se încheie în sec. VIII-IX.

În epocile modernă și contemporană a avut loc o politizare a istoriei românilor cu scopul de a

pretinde teritorii românești pentru alte popoare. Ungurii au susținut în mod fals drepturile lor în
Transilvania. Ulterior, rușii (și apoi sovieticii) au susținut existența unui popor moldovenesc cu o
pondere slavă mai importantă cu scopul de a menține dominația măcar asupra Basarabiei.

Există numeroase dovezi științifice, arheologice, lingvistice care atestă faptul că românii sunt în
acest spațiu dintotdeauna și nu l-am părăsit niciodată. De asemenea, stratul de bază al limbii, al
culturii și al civilizației noastre este stratul latin (romanic). În sprijinul acestei teorii există mii de
dovezi arheologice(ruine, arme, unelte, podoabe, obiecte casnice) tipic daco-romane sau românești,
descoperite pe întreg spațiul românesc. Astfel de dovezi sunt: donariul de la Biertan (sec. IV) care
are o inscripție în latină și un semn paleocrestin, Crucea de aur de la Histria (sec VI.), ruinele Basilicii
de Sucidava. Pe langa numeroasele dovezi arheologice, există și dovezi scrise ale existenței
strămoșilor noștri în spațiul românesc. Atât dovezile materiale, cât și cele scrise pot fi datate și
dovedesc că în fiecare secol strămoșii noștri au rămas aici.

Una dintre primele mărturii scrise despre romanitatea și vechimea noastră apare în sec. al VII-
lea. Împăratul bizantin Mauricius, în tratatul militar ,,Strategikon” afirmă că în zona Dunării locuiesc
romani, aceasta fiind prima mențiune scrisă a romanității strămoșilor noștri. În sec. al IX-lea
cronicarul bizantin Theophanes Confessor amintește despre un episod anecdotic desfășurat în sec.
al VI-lea, ocazie cu care apare prima mențiune a protoromânei cu expresia ,,torna, torna fratre”. În
sec. IX, geograful armean Moise Chorenati într-o lucrare a sa amintește existența unei țări pe care
o numește Balak – Valahia. O cronică turcească ,,Oguzname” amintește și ea existența unei țări
îndepărtate numite Ulak – Ili .

În sec. I î.Hr., conducătorul roman Iulius Caesar amintește în opera sa ”De Bello Gallico” (Despre
războiul cu galii) de un trib înrudit cu galii numit Volcae. Acesți Volcae se romanizează, dar aflându-
se în vecinătatea triburilor germanice păstrează relații cu acestea. Triburile germanice preiau
denumirea tribului și o folosesc pentru toate popoarele romanizate din imperiu, dar sub o altă formă:
Valh. Denumirea este preluată și de alte popoare, care o folosesc sub diverse forme pentru
popoarele romanice: românii și aromânii. Astfel, acestea ne vor numi: vlahi, valahi, blaki, balaki etc.
În secolul al X-lea, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul scrie despre o populație de urmași
ai Romei în zona Dunării. Același lucru îl face și împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, la cumpăna
secolelor X-XI.

La sfârșitul sec. al XII-lea, împăratul vlaho-bulgar Ioniță cel Frumos, în corespondența sa cu

Papa Inocențiu al III-lea, afirmă că el, ca vlah, e mândru de originea sa romană. În secolul al XIII-
lea cronicarul Anonymous al regelui Ungariei Bela al III-lea (notarul regelui) în ”Gesta Hungarorum”
(Faptele ungurilor) susține că la venirea ungurilor în Panonia se aflau în regiune slavi, bulgari și
blahi (adică vlahi). Ulterior, cronicarul ungur Simon de Keza în ,,Gesta Hunnorum et Hungarorum”
(Faptele hunilor si ungurilor ) scrie că la venirea hunilor în Panonia romanii au fugit, dar vlahii ,,care
erau păstorii și agricultorii romanilor” au rămas pe loc. Deși informația e greșită, ea dovedește că
ungurii erau conștienți de vechimea românilor.

În perioada Renașterii și Umanismului se dezvoltă o nouă amenințare pentru Europa creștină:

Imperiul Otoman. În contextul expansiunii otomane spre Roma, spre centrul Bisericii Catolice,
cărturarii umaniști caută aliați care luptă cu succes împotriva turcilor. Astfel, românii ajung în centrul
atenției, cărturarii căutând informații despre originea și trecutul lor. În prima jumătate a secolului al
XV-lea Poggio Bracciolini, umanist italian, redescoperă tradiția despre originea romană a românilor.
Flavio Biondo afirmă și el romanitatea noastră. La mijlocul sec. XV, Enea Silvio Piccolomini,
cunoscut ca papă sub numele de Pius al II-lea, popularizează în lumea catolică existența românilor
ca popor romanic în sud-estul Europei.
 La începutul sec. al XVI-lea, un călător italian prin Țările Române, Francesco della Valle, afirmă
în scrierile sale că a observat asemănarea între italiană și română. Locuitorii au observat același
lucru și l-au întrebat ,,sti românesti”. Un umanist român din Transilvanie, Nicolae Ulahus, în opera
”Hungaria” susține ideea unității de neam, tradiții și limbă a locuitorilor celor trei țări. Ulterior,
cărturarul sas I. Honterus scrie pe o hartă a spațiului locuit de țările române numele Dacia, semn ca
se știa că aici a fost cândva o singură țară. La finalul sec. al XVI-lea un cărturar maghiar Stefan
Szamoskozy scrie că românii sunt cei mai vechi locuitori și au origine romană (1594). După ce asistă
la unirea țărilor române sub conducerea lui Mihai Viteazul, cărturarul ungur își schimbă opinia și
afirmă, fie în 1600, fie în 1601, că românii nu sunt nici cei mai vechi, nici urmașii Romei, dar nu
argumentează. El este contrazis de cronicarii sași Toppeltinus și Tröster care argumentează științific
vechimea românilor. Sec. al XVII-lea este considerat ,,secolul de aur” al culturii medievale
românești.

Cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin argumentează în operele lor vechimea și
romanitatea noastră. Ureche, în ,,Letopisețul Țării Moldovei” a afirmat că românii ”de la Râm ne
tragem și cu a lor cuvinte și ni-i amestecat graiul”. La începutul secolului al XVII-lea, cronicarul
Constantin Cantacuzino, în ,,Istoria Țării Românești” confirmă descendența românilor din daci și
romani. Dimitrie Cantemir, în ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” îl contrazice și susține
că românii sunt doar urmași ai romanilor. Ideea lui a fost preluată de reprezentanții Școlii Ardelene.

La sfârșitul sec. XVII, Transilvania devine provincie austriacă. Prin Diploma Leopoldină din
1691, sunt recunoscute drepturile și privilegiile ungurilor, sașilor și secuilor. Românii vor fi
considerați națiune tolerată, fiind lipsiți de drepturi. Alte două diplome leopoldine oferă drepturi
românilor care aderă la religia greco-catolică. Opoziția nobililor unguri a făcut ca aceste drepturi să
nu fie recunoscute. Episcopul greco-catolic Ioan Micu a cerut împăratului drepturi pentru români
printr-un document numit ,,Supplex libellus”, argumentând că suntem națiunea cea mai veche din
provincie. De asemenea, susține că aveam origine nobilă, romană. Lupta episcopului este
continuată de Școala Ardeleană (curent de tip iluminist care luptă pentru iluminarea omului prin
cultură, drepturi pentru români!!!).

În 1781, austriacul Joseph Sulzer publică ,,Istoria dacilor transalpini” în care formulează teoria
imigraționistă. Ea susține că în timpul Retragerii Aureliene toată populația a părăsit Dacia. La Sud
de Dunăre s-ar fi format poporul român care a revenit în nord în sec. al XIII-lea, când Transilvania
era deja ocupată de unguri, sași și secui. Teoria a fost combătută cu argumente științifice prin
numeroase lucrări de către cărturarii Școlii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai,
Ion Budai-Deleanu ș.a. În 1791 liderii Școlii Ardelene redactează documentul ,,Supplex Libellus
Valachorum” prin care cer egalitate în drepturi pentru români cu celelalte etnii. Ei folosesc
argumente istorice și lingvistice pentru a susține că românii au origine nobilă romană. Teoria
imigraționistă a fost susținută și de maghiarii Marton, Eder și Engel. Această teorie a fost contrazisă
de istoricul englez Gibbon, dar și de împăratul austriac Iosif al II-lea, care susținea că ,,românii sunt
incontestabil cei mai numeroși și mai vechi locuitori ai Transilvaniei”.

În 1808, Gheorghe Șincai în ,,Hronicul românilor și a mai multor neamuri” argumentează

continuitatea românilor pe acest pământ și romanitatea lor. În 1843 Mihail Kogălniceanu scrie
despre Decebal că a fost ,,cel mai însemnat rigă barbar”. El reafirmă importanța dacilor și puterea
statului dac condus de Decebal. În 1844 marele slavist P.I. Schafarik a afirmat cu dovezi științifice
vechimea, continuitatea și romanitatea românilor. În 1860 Hașdeu a scris un articol ”Pierit-au dacii”
în care dovedește că dacii nu puteau dispărea în urma războaielor cu romanii, folosind ca argumente
toponime(nume de locuri) și hidronime.

În 1867 Imperiul Austriac devine Austro-Ungar, iar provinciile sunt administrate separat de
austrieci sau de unguri. Astfel, ungurii administrează Transilvania și anulează drepturile pe care
românii le câștigaseră după Revoluția pașoptistă. La protestele românilor, un geograf austriac
Robert Roesler reia teoria imigraționistă și chiar aduce îi aduce o serie de argumente în lucrarea
,,Studii Românești”. Istoricul A.D. Xenopol a demontat toate argumentele, demonstrând că sunt
false, în lucrarea ,,Teoria lui Roesler”. Teoria imigraționistă este contrazisă cu argumente și de
lingvistul Grigore Tocilescu, de istoricii Dimitrie Onciul, B.P. Hașdeu și alții. În 1913 este publicată
postum lucrarea ,,Dacia preistorică” – Nicolae Densușianu care susține că Dacia a fost centrul celei
mai importante civilizații preistorice. În 1923 și 1926, marele arheolog român Vasile Pîrvan publică
două lucrări ,,Începuturile vieții romane la gurile Dunării”, ,,Getica” în care aduce argumente
arheologice ale continuității dacice și daco-romane.
 Formarea țărilor române

Retragerea Aureliană din secolul al III-lea i-a lăsat pe daco-romani fără organizare statală;
se vor organiza simplu în obști sătești și uniuni de obști numite de N. Iorga ,,romanii populare”
(aveau la bază modelul organizării vechii Rome). Treptat ele încep să se unească, formând
autonomii locale (formațiuni prestatale) care purtau diverse denumiri: cnezate, voievodate, codri,
țări, câmpuri, ocoale, cobâle. Pe măsură ce migrațiile încetează, și autonomiile locale se unesc,
mai ales sub presiune externă maghiară și dau naștere statelor medievale românești.

Formarea Transilvaniei
În 896 (sec. IX) ungurii/maghiarii se așază în Câmpia Panonică sub conducerea lui Arpad
care unifică cele șapte triburi. Își îndreaptă atacurile spre vest unde jefuiseră frecvent statele
bogate; după înfrângerea din 955 de la Lech în fața germanilor, își îndreaptă atenția spre est.
Cronicarul Anonymous al regelui maghiar Bela al III-lea susținea în ,,Gesta Hungarorum” că în
secolul X ungurii s-au confruntat cu trei ducate(voievodate) conduse de Gelu, Glad și Menumorut.
Aceste voievodate sunt înfrânte de unguri și devin vasale Ungariei. Legenda Sfântului Gerard
afirmă că la începutul secolului al XI-lea, după ce ungurii se catolicizează în 1001 sub conducerea
lui Ștefan I cel Sfânt, intră în conflict cu două dintre aceste regate, conduse acum de Ahtum
(urmașul lui Glad) și Giula (urmașul lui Gelu). Înfrânte, aceste regate redevin vasale Ungariei.

Treptat, între sec. XI-XIII Regatul Ungariei cucerește autonomiile românești din spațiul
intracarpatic, dar ține cont de realitatea etnică și confesională și le unește punând bazele unui
stat separat. Se formează astfel Transilvania (Ardealul), stat vasal Regatului Ungariei. Inițial regii
maghiari organizează Transilvania ca principat după model occidental. Primul principe atestat
documentar este Mercurius în 1111. Ulterior, ungurii acceptă denumirea românească de
voievodat; primul voievod atestat fiind Leustachius în 1176. Transilvania e împărțită în trei tipuri
de unități administrative: comitate conduse de unguri, scaune confuse de sași și districte conduse
de români.

Regii Ungariei au încurajat colonizarea Transilvaniei cu sași și secui. Secuii sunt

colonizați în secolul al XII-lea în Carpații Orientali și primesc autonomie, răspunzând direct
în fața regelui; au origine *probabil* turcică. Sașii se așază în mai multe valuri în secolelele
XII-XIII și întemeiază în întreaga Transilvanie orașe și sate. Ei refac, astfel, viața urbană în
regiune. Au origine germană, venind din Saxonia sau alte regiuni. Pentru a apăra granița sunt
colonizați cavalerii teutoni (1211-1225) și apoi cavalerii ioaniți(din 1247). Neînțelegându-se cu regii
Ungariei sunt alungați. Voievodatul Transilvaniei obține o autonomie largă, aproape
independența la cumpăna secolelor XIII-XIV sub conducerea voievozilor Roland Borșa și
Ladislau Kan.

Dispariția dinastiei arpadiene în 1301 permite dezvoltarea unei anarhii nobiliare căreia
dinastia angevină (de Anjou) îi pune capăt. În 1366 regele Ludovic I de Anjou hotărăște să
condiționeze calitatea de nobil de apartenența la religia catolică. Astfel, românii își pierd calitatea
de nobili sau adoptă religia catolică și se maghiarizează cu timpul. Un român catolic, Iancu de
Hunedoara (1441-1456), devine cel mai important comandant militar al Ungariei medievale. Fiul
său, Matei Corvin (1458-1490) a dus Ungaria ca rege la apogeul puterii sale medievale. În 1526
armata Ungariei, țară aflată în declin, este înfrântă de turci la Mohacs. În 1541 cea mai mare parte
a Ungariei devine provincie turcească sub numele de pașalâcul de la Buda.

După răscoala de la Bobâlna din 1437 se formează o alianță a nobililor maghiari cu

fruntașii secuilor și patricienii sașilor, cunoscută ca Unio trium nationum.

În secolul al XVI-lea sunt adoptate coduri de legi ca Tripartimul lui Werboczi,

Approbatele și Combilatele. Ele reglementează organizarea politică, socială și administrativă a
Transilvaniei. În perioada dominației otomane Transilvania devine din voievodat vasal Ungariei
principat vasal Imperiului Otoman (1541). Principele Transilvaniei este ales de Dietă și confirmat
de sultan. Statul transilvănean și-a menținut autonomia plătind tribut otomanilor.

După 1683, după asediul eșuat al Vienei, Imperiul Otoman își începe declinul. Austriecii
cuceresc Ungaria și apoi Transilvania. În 1691 împăratul organizează Transilvania ca provincie
austriacă prin ,,Diploma leopoldină”. Diploma respectă vechile coduri de legi ale Transilvaniei.
Dieta alege un guvernator militar confirmat de împărat (Curtea de la Viena). Ulterior, sunt dizolvate
vechile autonomii săsești și secuiești. Se impune o ordine socială preexistentă, cea a ,,națiunilor
privilegiate” care se bucură de toate drepturile, în timp ce populația majoritară, cea românească,
este considerată ,,națiune tolerată”. Totuși, Leopold I de Habsburg le promite românilor
drepturile egale cu națiunile privilegiate dacă aderă la o nouă Biserică, Biserica Greco-
Catolică.

Țara Românească
Documentul numit ,,Diploma cavalerilor ioaniți”(1247) amintește autonomii locale de la
sud de Carpați: cnezatele lui Ioan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau, Țara Severinului.
Între Carpați și Dunăre existau probabil multe alte autonomii. Conform legendei, în 1290, un
voievod din Țara Făgărașului, Negru Vodă, a descălecat la sud de Carpați , supunând autonomiile
și întemeind statul Țara Românească. Deși există legende și balade numeroase care dovedesc
acest descălecat, nu avem dovezi scrise.

*Știm sigur că Țara Făgărașului a fost cucerită de unguri și alipită Transilvaniei în 1291 (cu
acest eveniment se încheie formarea Transilvaniei ca stat medieval).

Descălecatul este procesul istoric de formare a unui stat extracarpatic cu aport de populație
și instituții din Transilvania.

Documentele îl atestă pe Basarab I (1310-1352) ca întemeitor al Țării Românești. El se

confruntă cu pretențiile de suzeranitate ale regelui Ungariei Carol Robert de Anjou (fondatorul
dinastiei angevine). Între cei doi are loc un conflict pentru stăpânirea unei zone de graniță, Țara
Severinului (1330). Carol Robert amenință invadarea Țării Românești, iar Basarab îi oferă 7000 de
monede de argint pentru a răscumpăra pacea. Ungaria refuză și armata ei pătrunde în Țara
Românească unde jefuiește și arde o serie de localități, inclusiv capitala Curtea de Argeș.
Negăsindu-l pe Basarab și strângând o pradă importantă, Carol Robert ordonă retragerea. Românii
îi așteaptă pe unguri într-o vale îngustă, la Posada, în noiembrie 1330. ,,Cronica pictată de la
Viena” prezintă detalii despre bătălie. Armata Ungariei este distrusă și Carol Robert abia scapă cu
fuga. Victoria atestă independența Țării Românești.

Lui Basarab îi urmează Nicolae Alexandru (1352-1364). Acesta menține politica de

independență a tatălui său; întemeiază în 1359 Mitropolia Țării Românești, cu sediul la Curtea de
Argeș. Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut formarea instituției. Nicolae Alexandru și-a luat
titlul de autocrat, adică singur stăpânitor al țării, deci a respins pretențiile de suzeranitate ale regelui
Ungariei (Ludovic I de Anjou).

Îi urmează la tron Vladislav Vlaicu (1364-1377). El păstrează titlurile tatălui său, bate
monedă de argint (semn al dezvoltării economice a statului), înființează o a doua mitropolie
ortodoxă la Severin pentru a stopa încercările de catolicizare venite dinspre Ungaria, respinge
atacurile regelui Ungariei care a încercat fără succes să-și impună suzeranitatea; negociază abil
cu regele Ungariei și recunoaște formal vasalitatea față de acesta, primind în schimb ca feude
Făgărașul și Severinul.
 Acești domnitori ai Țării Românești au întemeiat și consolidat acest prim stat independent
al românilor.

Moldova
La est de Carpați sunt amintiți valahii din prima parte a mileniului al II-lea. Legendele
amintesc, în preajma anului 1000, autonomia locală numită Țara Sipenițului. Izvoare bizantine și
rusești scriu ulterior despre autonomii ca Ocolul Câmpulungului sau Câmpul lui Dragoș, Codrii
Orheiului, Țara Brodnicilor, Țara Berladnicilor, Țara Bolohovenilor ș.a.

În secolul al XIII-lea regiunea est-carpatică intră sub dominația tătarilor. Regii Ungariei
încearcă în secolul XIV să-și extindă dominația în aceste părți. Ludovic I de Anjou(,,cel Mare”)
întreprinde la mijlocul secolului al XIV-lea o campanie militară la est de Carpați. Îi alungă pe tătarii
din zonă, sprijinit de localnici. Probabil în 1352/1354 un voievod din Maramureș, Dragoș din Bedeu,
vasal al regelui Ungariei, organizează la est de Carpați o marcă de apărare ( o provincie de graniță
a Ungariei cu rol de apărare ). Istoricii români consideră că Dragoș a întemeiat statul Moldova,
vasal regelui Ungariei. Dragoș se retrage în Transilvania unde primește mari onoruri, lăsându-i la
conducerea Moldovei pe Sas și Balc.

În 1359 un alt voievod din Maramureș pe nume Bogdan din Cuhea, care intrase în conflict
cu regele Ungariei, trece Carpații, îi alungă pe urmașii lui Dragoș și întemeiază Moldova
independentă, tot prin descălecat. În 1364-1365 înfrânge categoric armatele maghiare care s-au
întors împotriva lui.

Lațcu-Vodă (1365-1375) mută capitala de la Baia la Siret, oraș aflat pe drumul comercial
care lega porturile dinspre Marea Neagră de Europa Nordică și Centrală. A intrat în contacte
diplomatice cu Papa, întemeind o episcopie catolică la Siret, a încercat fără succes să catolicizeze
Moldova.

Petru I Mușat (1375-1391) ridică mai la sud, o nouă capitală (Suceava), unde întemeiază
Cetatea de Scaun, bate monedă de argint; încheie în 1387 o alianță cu Polonia la Liov sub forma
vasalității formale îndreptată împotriva pretențiilor de dominație ale Ungariei, întemeiază în același
an Mitropolia Moldovei (Mirăuți). Ea va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în
1402, în timpul lui Alexandru cel Bun.

Roman I (1391-1394) s-a intitulat domn al Moldovei (,,singur stăpânitor de la munte până la
mare”), adică a întins granițele țării până la limitele geografice ale Nistrului și Mării Negre.

Dobrogea
Teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră a rămas sub conducere romană până în 602.
Ulterior, slavii, apoi bulgarii vor domina zona. În sec. al X-lea inscripțiile epigrafice (în piatră) îl
amintesc pe jupan Dimitrie ca stăpân al unei autonomii dintre Dunăre și mare și pe un
anume Gheorghe, tot conducător al unei autonomii. În sec. al XI-lea prințesa bizantină Ana
Comnena, în opera ,,Alexiada”, amintește de trei autonomii din acea regiune conduse de Tatos,
Saccea și Sestlav.

În 1230 documentele bizantine amintesc o Țară a Cavarnei, destinația finală a caravanelor

negustorilor care traversau Peninsula Balcanică. La mijlocul secolului al XIV-lea ea era condusă
de Balica. Fiul lui (Dobrotici 1354-1386) preia conducerea și își extinde teritoriul întemeind
statul care îi poartă numele: Dobrogea. El intervine în Războiul Civil din Constantinopol,
împăratul îl recunoaște titlul de despot, adică stăpânul Dobrogei, deci recunoaște
independența. Fiul său, Ivanko, este ucis în 1388 într-o luptă cu turcii. Mircea cel Bătrân,
domn al Țării Românești, profită și ocupă Dobrogea.

Instituții medievale
1) Domnia – este principala instituție centrală a statelor extracarpatice; reprezentantul ei poartă
titlul de domn (adică stăpânitorul țării și al șupușilor) și mare voievod (șeful suprem al armatei).
*În Transilvania, conducătorul poartă doar titlul de mare voievod până în 1541 când va prelua
din nou titlul de principe.
Conducătorul sau domnul realiza politica internă și externă, încheia pace sau pornea la
război cu acordul Adunării țării, oferea sau confisca pământuri și titluri boierești, bătea monedă,
dispunea după bunul plac de visteria țării. Pentru a deveni domn candidatul trebuia să fie de ,,os
domnesc” (adică din dinastia domnitoare: în Țara Românească – familia Basarabenilor, în
Moldova – familia Mușatinilor) și integru fizic. Funcția se transmitea electiv-eredic, adică
domnitorul era ales din dinastia conducătoare de către Adunarea Țării. Funcția era viageră.
2) Sfatul domnesc era format din boieri cu dregătorii (funcții), care îl ajutau pe domnitor
administrând un domeniu de activitate în numele său. Astfel de dregători erau logofătul (șeful
cancelariei, cel care realiza documentele statului), hatmanul (Moldova) – spătarul (în Țara
Românească) – care erau comandanți ai armatei, vistiernicul (șeful visteriei, cel care stabilea
impozitele și hotăra alături de domn cheltuielile), paharnicul (șeful podgoriilor domnești),
postelnicul (răspundea de aprovizionarea cu alimente a curții domnești și a armatei), comisul
(administratorul hergheliilor domnești). Cele mai importante dregătorii erau: cea de ban al
Craiovei/ a Olteniei, respectiv cea de portar al Sucevei.
3) Adunarea țării era formată din toți boierii și reprezentanți ai țăranilor liberi (numiți răzeși – în
Moldova, moșneni – în Țara Românească) și ai orășenilor. Adunarea alegea domnul și hotăra
împreună cu acesta pacea sau războiul.
*În Transilvania instituția similară purta numele de Dietă; din ea făceau parte nobilii unguri,
boierii români, fruntașii secuilor și patricienii sași (orășeni bogați ai orașelor săsești).
*Din 1366 regele Ungariei Ludovic I de Anjou a hotărât să condiționeze calitatea de nobil (boier)
de apartenența la religia catolică. Ca urmare, românii fie se catolicizează și se maghiarizează
cu timpul, fie își pierd calitatea de nobil . +Combilatele.... . Dieta hotărăște pacea sau războiul.
4) Biserica
Nicolae Iorga afirma că poporul român s-a născut creștin, adică această religie a fost adoptată
de strămoșii noștri pe măsură ce avea loc etnogeneza. Biserica creștină se extinde pe măsură
ce se formează statele medievale românești. Sunt întemeiate episcopii cu acceptul Patriarhiei
de la Constantinopol și din sec. XIV și mitropolii (*formarea mitropoliilor...*).
Mitropolitul Țării Românești a primit din partea Patriarhiei în unele perioade titlul de ,,exarh al
plaiurilor”, adică avea sub ... !!!!!!!!!!!!
5) Armata era compusă din oastea cea mică (formată din mercenarii domnitorului și cetele
boierești) și oastea cea mare (formată din bărbații apți să poarte arme). Unii domnitori chemau
oastea cea mare pentru antrenamentele periodice. Un rol important îl jucau cetățile de apărare,
dispuse în general în zonele de graniță sau în apropierea orașelor. În Transilvania orașele erau
înconjurate de ziduri, după modelul celor din Europa Centrală și de Vest.
 Marii voievozi
În Evul Mediu Țările Române au avut numeroși vecini cu care s-au luptat sau au încheiat alianțe.
În secolele XIV-XVI ne învecinăm cu două puteri catolice (Ungaria și Polonia) și două musulmane
(Hanatul tătarilor – care se împarte în trei hanate și Imperiul Otoman). Cel mai puternic era Imperiul
Otoman care în această perioadă sunt în plină expansiune. După numeroase conflicte românii au
încheiat cu Imperiul Otoman documente numite ,,capitulații” prin care turcii recunoșteau autonomia
Țărilor Române în schimbul plății tributului și a altor obligații.
Istoricul Florin Constantiniu a considerat că războaiele româno-otomane din sec. XIV-XVI sunt
,,conflicte asimetrice” între o putere enormă, cea a Imperiului Otoman, și state mici, cum erau Țărilor
Române.

Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a domnit în Țara Românească, a întărit armata și cetățile, a oferit
privilegii (scutiri de impozite) negustorilor brașoveni pentru a încuraja comerțul, a încheiat cu Polonia la
Lublin (1390) – prin intermediul domnitorului Moldovei, ea era îndreptată împotriva tendințelor de
expansiune ale Ungariei. În 1395 încheie o alianță cu regele Ungariei (Sigismund de Luxemburg).
Aceasta s-a încheiat la Brașov, fiind prima alianță antiotomană încheiată în sud-estul Europei.
Intră în conflict cu Imperiul Otoman, susținându-l pe țarul de Vidin, Vidin fiind unul dintre țaratele
bulgare. Îi urmărește pe achingiii care jefuiau constant țara și le distruge baza de atac din sudul Munților
Balcani. Achingiii formau trupe specializate în jaf care atacau teritoriul inamic pentru a-l slăbi.
Sultanul Baiazid Fulgerul încearcă să-l pedepsească și trece Dunărea cu trupele sale. Mircea
aplică tactica ,,pământului pârjolit” și pe cea ,,a hărțuirii”. Îi atrage pe turci într-o zonă mlăștinoasă și îi
zdrobește în ciuda superiorității lor numerice, la Rovine (1395). Trădat de boieri, își menține stăpânirea
doar asupra Olteniei și a zonei montane a țării. Boierii îl acceptă pe un pretendent propus de turci, Vlad
Uzurpatorului.
În 1396, cavalerii occidentali împreună cu regele Ungariei Sigismund și cu Mircea cel Bătrân
organizează o cruciadă antiotomană; bătălia se dă la Nicopole, iar creștinii sunt înfrânți. Totuși, la
întoarcere, sprijinit de regele Ungariei domnitorul își redobândește tronul.
În 1403 sultanul Baiazid este ucis în timpul unei lupte cu armatele unui han din Asia Centrală,
Tamerlan. Începe o luptă pentru putere în Imperiul Otoman în care se implică și Mircea, sprijinind doi
pretendenți la tron, pe Musa și pe Mustafa. Sultan rămâne Mehmed I care în 1417/1420 ocupă Dobrogea
și impune Țării Românești plata tributului.

Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun(1400-1432) domnește în Moldova, asigurând țării o lungă perioadă de pace și
prosperitate. Încheie o alianță cu Polonia sub forma vasalității formale. Sub conducerea sa este
recunoscută Mitropolia de la Suceava (1402). Deși este aliat cu polonezii, ei încheie o înțelegere cu
Ungaria la Lublau în 1412, conform căreia cele două puteri medievale (Polonia și Ungaria) urmau să
împartă Moldova pentru a avea acces la Marea Neagră în cazul în care nu oferă sprijinul promis. Fără
să știe de înțelegere Alexandru îi sprijină pe polonezi cu trupe în luptele acestora cu cavalerii teutoni
care întemeiaseră un stat puternic în sud-estul Mării Baltice. Sprijinul Moldovei s-a dovedit important în
bătăliile cu teutonii de la Grunwald (1410) și Marienburg (1422). Are loc primul atac otoman asupra
Moldovei în 1420 la Cetatea Albă, atac respins cu ușurință.

Iancu de Hunedoara
Iancu de Hunedoara (1441-1456) făcea parte dintr-o familie de mici nobili români. Datorită
calităților sale obține dregătorii tot mai importante. În 1441 este numit mare voievod al Transilvaniei.
Respinge cu greu un atac otoman, fiind înfrând la Sântimbru. Îi urmărește pe turci, înfrângându-i la sud
de Carpați, pe râul Ialomița.
 În perioada 1442-1443 încheie o alianță a celor trei țări române îndreptată împotriva turcilor,
aceasta reprezentând primul bloc militar românesc antiotoman.
În 1443-1444 trece cu armata sa Dunărea în ,,campania cea lungă”; înfrânge mai multe armate
otomane. În vara anului 1444 încheie cu turcii tratatul de pace de la Seghedin prin care sultanul se
angajează să elibereze unele regiuni creștine și să nu mai atace statele creștine.
Față de majoritatea conducătorilor români, Iancu a purtat o politică ofensivă!! Încurajat de Papa
Eugeniul al IV-lea, regele Ungariei încalcă tratatul de la Seghedin și atacă Imperiul Otoman. Cruciada va
avea loc la Varna, creștinii fiind înfrânți, iar regele Ungariei ucis.
În 1446, deoarece regele Ungariei era minor, Iancu este numit vice-rege al Ungariei, iar ulterior
devine comandant suprem al armatelor Ungariei. Continuă luptele antiotomane. În 1448 este înfrânt în
Bătălia de la Kosovopolje. În 1453, turcii conduși de Mehmed al II-lea încearcă să cucerească Belgradul,
cetate a Ungariei, considerată ,,cheia Europei Centrale”. Iancu obține o victorie strălucită, dar moare de
ciumă. Papa l-a numit ,,Athleta Christi”, adică luptătorul lui Hristos. Pe mormântul său se află inscripția
,,s-a stins lumina lumii”.

Vlad Țepeș
Vlad Țepeș (1448,1456-1462,1476) a domnit în Țara Românească, fiind remarcat pentru
corectitudinea, spiritul său de dreptate și pedepsele foarte dure pe care le impunea. I-a pedepsit
exemplar pe negustorii sași și brașoveni , ceea ce i-a determinat pe aceștia să răspândească povești
exagerate despre cruzimea domnitorului. Aceste povești au fost descoperite de un scriitor irlandez pe
nume Bram Stocker în sec. al XIX-lea care scrie un roman de ficțiune intitulat ,,Dracula” – un roman
despre un conte din Transilvania foarte crud.
Inițial, Vlad Țepeș a moștenit situația de plătitor de tribut. În 1459 încheie o alianță cu regele
Ungariei, Matei Corvin (1458-1490). El începe luptele cu turcii. Aceștia reușesc să-l atragă într-o capcană
la Giurgiu, dar nu reușesc, fiind capturați și trași în țeapă. În iarna 1461-1462 trece cu trupele Dunărea,
distruge toate localitățile de la sud, ucigându-i pe toți cei întâlniți. Sultanul Mehmed al II-lea reacționează;
trece Dunărea în vara anului 1462, Vlad aplică tactica ,,pământului pârjolit” și pe cea ,,a hărțuirii”
inamicului. Nu s-a angajat într-o luptă directă cu armata otomană, superioară numeric; recurge la un atac
surpriză intrând în tabăra turcească în noaptea de 16/17 iunie 1462. Cu soldații îmbrăcați în haine
turcești, Vlad încearcă să-l ucidă pe sultan fără succes. Creează panică în tabăra turcească și se retrage,
lăsându-i pe otomani să se lupte între ei. Evenimentul poartă numele de ,,Atacul de noapte de la
Târgoviște”. Boierii îl trădează și îl acceptă pe pretendentul adus de turci, Radu cel Frumos. Vlad e nevoie
să se retragă la aliatul său, Matei Corvin. Regele Ungariei îl arestează; revine la cererea lui Ștefan cel
Mare pe tronul Țării Românești în anul 1476.

Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare (1457-1504) a domnit în Moldova, a încurajat dezvoltarea economică, oferind
privilegii negustorilor brașoveni și lioveni. A reorganizat armata dotând-o cu tunuri și a organizat artileria
cu unitate separată în armata sa. A întărit cetățile (ex. Cetatea Sucevei).
În 1459 încheie o alianță cu Polonia la Overchelăuți sub forma vasalității. Se proteja astfel de
tendințele de dominație ale Ungariei. După o tentativă eșuată în 1462, reușește să cucerească orașul și
portul Chilia (care aparținea Ungariei ) în 1465. Regele Ungariei, Matei Corvin, intră cu trupele sale în
Moldova în 1467, jefuiește și arde o serie de localități. Ștefan a urmărit acțiunile ungurilor în fosta capitală
fără să intervină, i-a lăsat să petreacă, iar într-o dimineață a dat foc orașului din trei părți; îi așteaptă pe
ungurii care reușesc să scape, măcelărindu-i; regele Ungariei reușește să scape datorită trădării
cavaleriei boierești.
În 1469/1470 îi înfrânge pe tătarii de pe Volga în Bătălia de la Lipnic. În bătălia aceasta îl
capturează pe fratele și pe fiul hanului. În 1470 începe un lung conflict cu Țara Românească care va
schimba în mai multe rânduri domnitorii, însă toți îl vor trăda turcilor.
În 1474 a încheiat o alianță antiotomană cu Veneția și cu Hanatul Turcoman al Persiei. Au loc
mai multe bătălii cu turcii. În 1475 o uriașă armată otomană ce circa 100.000-120.000 de soldați la care
se adaugă și oastea Țării Românești (12.000-17.000 de soldați) intră în Moldova sub conducerea lui
 Soliman Pașa. Ștefan îi înfrânge în apropierea Vasluiului la Podul Înalt, unde își fortifică pozițiile. Turcii
se confruntă cu tehnica ,,pământului pârjolit”. Bătălia are loc pe 10 ianuarie; profitând de ceața deasă,
moldovenii îi atrag pe turci într-o vale mlăștinoasă și îi atacă din flancuri. Turcii sunt zdrobiți, iar Ștefan
își anunță victoria conducătorilor din Europa printr-o ,,scrisoare circulară” și le cere ajutorul. Singurul cu
care încheie o alianță este Matei Corvin care îi oferă și două feude, Ciceiul și Cetatea de Baltă.
Sultanul pregătește atent următoarea bătălie cu Ștefan. El urmărește coloniile genoveze din
nordul Mării Negre: Caffa și Mangop. Supune Hanatul tătăresc al Crimeei (1475). În 1476 armata
otomană care număra aproximativ 150.000-180.000 de soldați, la care se adaugă trupele Țării
Românești, invadează Moldova. Tătarii din Crimeea atacă dinspre est și jefuiesc, luând o mulțime de
robi. Ștefan adună o armată de circa 50.000-60.000 de soldați, inclusiv polonezi, secui și unguri și își
consolidează pozițiile la Războieni (Cetatea Albă). O parte a soldaților sunt lăsați să plece pentru a-și
apăra familiile atacate de tătari. Bătălia are loc până de dimineața, până când moldovenii se retrag în
ordine. Atât ei, moldovenii, cât și turcii au avut pierderi foarte mari. Mehmed al II-lea asediază cetățile
Suceava, Neamț și Hotin, dar fără să le cucerească. Măcinați de epidemii (Ștefan aplicase tactica
,,pământului pârjolit”), turcii sunt nevoiți să se retragă fără a cuceri Moldova.
În 1484, sultanul Baiazid al II-lea atacă prin surprindere și cucerește porturile moldovenești Chilia și
Cetatea Albă, transformând Marea Neagră într-un ,,lac turcesc”.
Ulterior, au avut loc bătălii la Cătlăbuga și Șcheia în care Ștefan obține victoria. Pentru a avea sprijin
împotriva turcilor, Ștefan cel Mare a fost nevoit în 1485 să încheie o nouă alianță cu Polonia, depunând
personaj omagiul vasalic regelui Cazimir; ceremonia a avut loc la Colomnea, într-un cort/
În 1487, Moldova încheie pace cu Imperiul Otoman, plătind din nou tribut. În 1497, polonezii îl
consideră bătrân pe domnitorul moldovean și încearcă să-l înlocuiască cu un nobil polonez. Românii îi
atacă la Codrii Cosminului, împingând înspre polonezi copacii de pe marginea drumului, tăiați din timp
cu grijă. Bătălia se încheie cu un masacru al polonezilor, poporul numind locul bătălia Dumbrava Roșie.
În 1499, între Moldova și Polonia se încheie tratatul de pace de la Hârlău ca între state egale.
La moartea lui Ștefan, în 1504, Moldova este un stat puternic și respectat de vecini. Domnitorului a
purtat 36 de bătălii, având două înfrângeri. Tradiția afirmă că după fiecare bătălie, domnitorul a ridicat
câte o biserică.

Țările Române în secolul al XVI-lea

După moartea lui Ștefan cel Mare, politica sa a fost continuată și de alți domnitori precum Petru
Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Ioan Vodă cel Cumplit(1572-1574) care continuă luptele cu turcii. În Țara
Românească se disting Neagoe Basarab și Radu de la Afumați (1522-1529). Imperiul Otoman atinge
apogeul sub conducerea lui Soliman Magnificul (1520-1566). Acesta îi înfrânge pe unguri la Belgrad și la
Mohacs, transformând în 1541 cea mai mare parte a Ungariei în pașalâcul de la Buda. Puterea enormă a
Imperiul Otoman îi sperie pe europeni; Papa înființează o alianță numită Liga Sfântă din care fac parte
Spania, Imperiul Romano-German și trei ducate italiene (Mantua, Ferrara și Toscana). În alianță vor fi
atrase Țara Românească și Moldova.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1593-1601) se înrudea cu foști domnitori ai Țării Românești; a obținut dregătorii
importante, ajungând ban al Craiovei. În 1593 împrumută o sumă importantă de la creditori levantini (greci,
armeni, evrei ), plătind astfel sprijinul turcesc pentru a urca pe tron în Țara Românească. În 1594, el
declanșează o răscoală antiotomană, ucingând creditorii și soldații turci care l-au însoțit în Târgoviște.
Începe o serie de lupte cu turcii și aliații lor, tătarii. Câștigă luptele cu turcii și aliații lor la Putineiu,
Șerpătești, Piua Pietrei, Hârșova etc.

Pe 20 mai 1595 o delegație de boieri trimisă de domnitor încheie (în numele acestuia) cu principele
Ungariei, Sigismund de Bathory, o alianță la Alba Iulia. Pentru a obține privilegii, boierii încheie o alianță
sub forma vasalității. Moldova încheie același timp de alianță.

O armată otomană de circa 100.000 de oameni, condusă de Sinan Pașa, trece Dunărea. Mihai
Viteazul are o armată de circa 17.000 de oameni, la care se adaugă și 9.000 de secui. Obține o victorie
împotriva avangardei turcești la Călugăreni. Turcii continuă să înainteze și ocupă Bucureștiul și
Târgoviștea. Mihai primește sprijin din partea Transilvaniei și a Moldovei. Cu armatele reunite îi urmărește
pe turci; turcii se retrag. Îi ajunge la Giurgiu și îi zdrobește. În 1597 încheie pace cu Imperiul Otoman care
recunoaște o autonomie largă Țării Românești și plătește un tribut simbolic.

În 1598 Mihai încheie o alianță antiotomană la Mănăstirea Dealu, cu austriecii conduși de împăratul
Rudolf al II-lea de Habsburg. La conducerea Transilvaniei ajunge principele Andrei Bathory care duce o
politică otomanofilă, iar la conducerea Moldovei ajunge Ieremia Movilă, care era atât otomanof il, cât și
filopolon.

În 1599 cu acordul și sprijinul lui Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai intră în Transilvania , obținând
o victorie categorică la Șelimbăr. Mihai Viteazul intră triumfal în Alba Iulia pe 1 noiembrie ca un adevărat
stăpân al Transilvaniei. În primăvara anului 1600 trupele sale pătrund în Moldova pe mai multe coloane
militare. Cetățile Moldovei își deschid porțile fără luptă, iar domnitorul fuge. În mai 1600, Mihai se
intitulează în documente ,,domn al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei”. În toamna aceluiași an
polonezii, aliații lui Ieremia Movilă, intră în Moldova, apoi în Țara Românească, înfrângând trupele
disperate ale lui Mihai Viteazul. Nobilii transilvăneni se revoltă împotriva domnitorului român și îl înfrâng
în bătălia de la Mirăslău. Mihai este nevoit să se refugieze la aliatul său, împăratul austriac.

În anul 1601, cu sprijinul lui Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai îi înfrânge pe nobilii unguri la
Guruslău. Este ucis din ordinul unui general austriac.

Pentru scurt timp Mihai Viteazul a realizat UNIREA celor trei țări române într-un singur stat. Ulterior,
românii au început să conștientizeze că uniți sunt mai puternici și să lupte pentru idealul pe care îl împlinise
Mihai Viteazul.

Regimul fanariot
Numeroși istorici consideră că odată cu regimul fanariot începe epoca modernă. Considerând că nu
pot avea încredere în domnitorii români, turcii numesc la conducerea celor două țări extracarpatice
domnitori proveniți din cartierul Fanar. Unii domnitori considerați fanarioți au avut origini albaneze,
aromânești sau chiar românești. Odată cu fanarioții crește dependența celor două țări față de Imperiul
Otoman. Fanarioții sunt considerați înalți funcționari otomani, numiți direct de sultan, fără a mai avea
nevoie de votul Adunării Țării.

Pentru a ajunge la tron candidații ofereau sume imense sultanului și înalți funcționarilor turci. Ei
încercau să-și recupereze banii mărind impozitele plătite de români. Din acest motiv românii sărăcesc
foarte mult. De asemenea, încep să vândă funcții rudelor și prietenilor care îi însoțesc în Țările Române
(venalitatea funcțiilor). Astfel, se răspândește corupția, obicei oriental adus de fanarioți. La cererea
sultanului armata este desființată. La fel se întâmplă și cu Adunarea Țării, care nu-și mai are rostul,
desființându-se în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Autonomia celor două țări este puternic distrusă,
ele fiind considerate aproape niște provincii turcești.

Deși secolul fanariot (1711/1716-1822) este considerat o perioadă de decădere pentru Țările
Române, au existat și reforme care au contribuit la dezvoltarea lor. Cel mai important reformator fanariot
a fost Constantin Mavrocordat care a desființat șerbia în 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova;
el a domnit de 10 ori, pe rând, în cele două țări. Acesta a realizat recensăminte ale populației, a impus la
conducerea județelor (Țara Românească) și ținuturilor (Moldova) câte doi ispravnici, reducând astfel
puterea vechilor familii boierești. A înființat în fiecare reședință de județ sau ținut câte un tribunal. A înlocuit
toate impozitele cu unul singur numit CAPITAȚIE, care era plătibil în patru rate anual. Alți domnitori au
realizat coduri de legi moderne, în spirit iluminist: ,,pravilniceasca condică” – Alexandru Ipsilanti, ,,codul
lui Calimachi” și ,,legiuirea Caragea”.
 Transilvania în secolele XVII-XVIII
După înfrângerea turcilor în 1863 sub zidurile Vienei, austriecii declanșează o ofensivă și cuceresc
o serie de teritorii. În 1687 ei impun în Transilvania garnizoane (trupe) austriece în principalele orașe. În
1691 împăratului Leopold I de Habsburg semnează ,,diploma leopoldină”, document prin care organizează
Transilvania ca provincie austriacă. Se recunoșteau vechile legi ale Transilvaniei. Erau recunoscute cu
drepturi depline națiunile privilegiate ale ungurilor, secuilor și sașilor, în timp ce românii, cei mai vechi și
numeroși locuitori erau considerați ,,națiune tolerată”. Erau prevăzute patru religii recepte: catolică,
luterană, calvină și unitariană. Împăratul numea la conducerea Transilvaniei, provincie imperială, un
guvernator militar acceptat de Dietă. Pentru a-i atrage pe ortodocși, la permisia Papei, fondează Biserica
Greco-Catolică în care se păstrau ceremonialul și dogma ortodoxă. În 1697 sinodul de la Alba acceptă
trecerea la noua biserică. Împăratul acordă două noi diplome în 1699 și 1701 prin care acordă privilegii
preoților, și apoi credincioșilor greco-catolici.

Tratate de pace privind cedările teritoriale

În secolele XVIII-XIX Țările Române devin ,,teatru de război” în care se confruntă puterile vecine,
adică Austria, Turcia și Rusia. Prin tratatele de pace, Imperiul Otoman cedează, de obicei, o serie de
teritorii, inclusiv provincii românești. Astfel:

 Prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman recunoaște cedarea către Imperiul Austriac a
Transilvaniei;
 Prin Tratatul de la Passarowitz din 1718, Imperiul Otoman cedează către Imperiul Austriac Banatul și
Oltenia;
 Belgrad – 1739 – Imperiul Austriac retrocedează Oltenia Țării Românești;
 Prin Convenția de la Constantinopol din 1775 Imperiul Otoman cedează Bucovina Imperiului Austria.
 Prin Tratatul de la Șistov din 1991 este întărită cedarea Bucovinei către austrieci;
 Prin Tratatul de la București – 1812 – este cedată Basarabia Imperiului Rus.

Tratatele care modifică statul internațional al țărilor române

În secolele XVIII-XIX crește influența în zona a Imperiului Austriac și, mai târziu, a Imperiului Rus.
Ambele puteri creștine au încercat să cucerească cât mai multe teritorii otomane. Imperiul Otoman era
considerat ,,omul bolnav al Europei”. Încă din 1683 Imperiul intrase în declin provocând ,,criza orientală”
care a cunoscut mai multe episoade. Și Austria și Rusia încercau să cucerească regiunea Strâmtorilor
Bosfor și Dardanele care controlau accesul din Marea Neagră în Marea Mediterană. Imperiul Otoman
foarte slăbit a fost sprijinit de Anglia și Franța, care având interese comerciale, i-au apărat integritatea. Are
loc un Război Ruso-Austro-Turc între 1787 și 1792.

În 1774, după un lung război, este semnat tratatul ruso-turc de la Kuciuk Kainargi, conform căruia
Rusia obține unele teritorii turcești și își impune dreptul de a interveni la Poartă (=Înalta Poartă, Imperiul
Otoman), în favoarea Țărilor Române. Astfel, Rusia devine puterea protectoare de facto a celor două
principate dunărene. În 1826 se încheie Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă) între Rusia și Turcia
prin care Turcia recunoaște vechile capitulații, aducă autonomia celor două țări, precum și libertatea
navigației pe Dunăre.

În 1829 se încheie Tratatul de la Adrianopol(Edirne) prin care Rusia devine putere protectoare de
jure a Țărilor Române. Turcia e obligată să retrocedeze raialele Turnu, Giurgiu și Brăila, stabilind granița
pe talvegul Dunării (zona cea mai adâncă a fluviului). Este prevăzută din nou libertatea de navigație pe
Dunăre și se prevede libertatea comercială a Principatelor. Astfel, dispare monopolul comercial otoman
asupra Țărilor Române. Libertatea comercială a permis dezvoltarea unei burghezii românești care va
forma treptat elita care luptă pentru modernizare.
 Proiecte care urmăreau unirea și modernizarea Țărilor Române
Din secolul al XVIII-lea până în secolul următor Partida Națională formată din boieri români, care
urmărea în special, înlăturarea fanarioților, a ales ca modalitate de luptă trimiterea de proiecte și memorii
marilor puteri. Au fost trimise circa 209. Astfel, în 1772, în timp ce rușii și turcii negociau la Focșani două
delegații ale Partidei Naționale din cele două țări înaintează un memoriu. Prin aceasta ei propun unirea
celor două țări și neutralitatea noului stat sub garanția Rusiei, Austriei și Prusiei. Tot în 1772, marele
dregător Ienăchiță Văcărescu (din Țara Românească) a propus marelui vizir o largă autonomiei a Țării
Românești sub suzeranitate otomană, dar cu domn pământean. El consideră că suzeranitatea otomană e
mai sigură decât protectoratul rusesc.

În 1791, cu ocazia semnării Tratatului ruso-austro-turc de la Sistov, Partida Națională propune din
nou unirea Țărilor Române sub garanția marilor puteri. În 1807, Partida Națională din cele două principate
îi trimite împăratului francez un memoriu în care cere din nou unirea sub garanția puterilor creștine.

În 1822, comisul (mic boier) Ionică Tăutu scrie un proiect de constituție numit ,,Constituția
cărvunarilor”; el propune aducerea la conducerea țării a micii boierimi și, astfel, o mai largă participare la
problemele politice. Sunt cerute o serie de libertăți cetățenești. În 1826, boierul muntean Dinicu Golescu
în ,,Însemnare a călătoriei mele” a propus unirea regiunilor locuite de români într-un regat al Daciei Mari.
Ion Câmpineanu, în 1839, mare boier, în ,,Actul de unire și independență” propune unirea și independența
celor două țări; înlăturarea suzeranității otomane și protectoratul rusesc.

Regulamentele organice
În 1828-1829 a avut loc Războiul Ruso-Turc încheiat cu pacea de la Adrianopol (Edirne) în care se
stabilește ca la conducerea principatele dunărene să fie un conducător român pe viață. Armatele rusești
au ocupat Țările Române între ani 1828 și 1834. Principatele sunt puse sub conducerea unui guvernator
rus Pavel Kiseleff. Acesta organizează două comisii boierești care vor redacta primele legi cu valoare de
Constituție numite ,,Regulamentele organice”. El prevedeau că domnitorul este șeful statului, dar împarte
puterea cu instituțiile statului în baza principiului modern al separării puterilor. De asemenea, este prevăzut
principiul suveranității poporului și ideea adoptării bugetului statului. Se prevede modernizarea corpurilor
de avocați, a notariatelor și arhivelor. Se prevedea existența unui impozit anual numit capitație pentru
țărani și patentă pentru orășeni. Ulterior, sub presiunea Rusiei, s-a propus articolul adițional prin care orice
modificare adusă regulamentului se putea face doar cu acordul Rusiei și Turciei. Opoziția față de
aprobarea acestui articol, a dus la consolidarea Partidei Naționale.

Mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu

În 1821 situația Țărilor Române, sub conducere fanariotă era foarte gravă. Nemulțumirea românilor
crescuse. Un mic boier din Oltenia, Tudor Vladimirescu, a declanșat o mișcare revoluționară în ianuarie
1821, având sprijinul marilor boieri români, dar și al țărănimii. El își expune programul revoluționar prin cele
două documente pe care le redactează: ,,Proclamația de la Padeș” și ,,Cererile norodului românesc”.
Documentele prevedeau înlăturarea fanarioților din dregătorii, acordarea de funcții după merit, extinderea
rețelei de școli pe cheltuiala Bisericii, crearea armatei naționale pe cheltuiala mănăstirilor. Însoțit de o
armată de țărani și panduri, Tudor intră în București de unde domnitorul fuge și preia conducerea. Încheie
o înțelegere cu Eteria, o organizație secretă grecească, formată în Rusia care urmărea să ridice la luptă
antiotomană toate popoarele creștine supuse pentru a ușura eliberarea grecilor. Vladimirescu nu acceptă
implicarea în luptele cu turcii, deoarece știa că nu are suficiente forțe. Din acest motiv grecii îl asasinează,
iar armata sa se împrăștie. Un an mai târziu, în 1822, sultanul îi înlocuiește pe domnitorii fanarioți cu
domnitori pământeni.
 Revoluțiile pașoptiste
Spre mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa are loc o criză economică la care se adaugă foametea
provocată de secetă. Organizațiile secrete, masonice, declanșează o serie de revoluții care cuprind o mare
parte a continentului. Teritoriile locuite de români reprezintă regiunea cea mai estică în care au loc revoluții
în anul 1848. Revoluționarii pașoptiști au stabilit ca obiective modernizarea țărilor lor, și, acolo unde era
cazul, unirea într-un singur stat și independența acestuia.

Revoluția în Moldova
Revoluționarii moldoveni, conduși de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, A.I. Cuza, se întrunesc
la Hotelul Petersburg din Iași (martie 1848). Ei adoptă un document numit ,,Petiția proclamație” prin care
cer domnitorului adoptarea unui regim politic liberal moderat. Documentul este prezentat domnitorului Mihail
Sturdza care hotărăște arestarea revoluționarilor. O parte reușește să fugă și se refugiază în Imperiul
Austriac, fie la Brașov, fie la Cernăuți. Refugiații moldoveni din Brașov, conduși de Vasile Alecsandri
redactează un document intitulat ,,Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Ei cereau unirea și
independența țărilor române și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire. Refugiații moldoveni aflați la
Cernăuți sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu au redactat documentul intitulat ,,Dorințele partidei
naționale din Moldova”. Ei cereau unirea principatelor considerată ,,cheia de boltă a edificiului național
românesc” și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.

Revoluția în Țara Românească

În Țara Românească, revoluționarii adună o mulțime de țărani în fața căreia Nicolae Bălcescu
prezintă ,,Proclamația de la Islaz” – iunie 1848. Documentul prevedea formarea unui regim politic
cvasirepublican ales o dată la cinci ani și miniștri responsabili în fața legii. Revoluționarii ajung în București
de unde domnitorul Gheorghe Bibescu fuge. Se formează un guvern revoluționar din care fac parte Nicolae
Bălcescu, frații Brătianu, frații Golescu, Christian Tell. Este organizată o armată revoluționară în frunte cu
Gheorghe Magheru. Sunt interzise pedepsele cu bătaia și cu moartea, sunt eliberați robii țigani ai statului.
Este adoptat steagul tricolor.La presiunea Rusiei, o armată otomană intră în Țara Românească, ajungând
în capitală, București. În ciuda unui episod eroic al pompierilor din Dealul Spirii armata otomană ocupă
capitala, silind revoluționarii să plece în exil.

Revoluția în Bucovina
În mai 1848, revoluționarii bucovineni se întrunesc la Cernăuți sub conducerea lui Eudoxiu
Hurmuzachi și adoptă documentul intitulat ,,Petiția țării”. Documentul prevedea ca autoritățile austriece să
ofere autonomie Bucovinei, desprinzând-o de provincia majoritar ucraineană a Galiției, autonomia Bisericii
Ortodoxe din Bucovina, oficializarea limbii române și școli românești. Revoluționarii trimit documentul
împăratului austriac și se împrăștie la casele lor.

Revoluția în Banat
Revoluționarii se întrunesc la Lugoj, în iunie 1848, sub conducerea lui Eftimie Murgu și redactează
documentul numit ,,Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat”. În document cereau autonomia
Banatului și transformarea acestuia în provincie de graniță, ceea ce ar fi permis înarmarea populațiilor. Și
acest document este trimis împăratului la Viena.

Revoluția în Transilvania
În primăvara anului 1848, ungurii, care erau supuși Imperiului Austriac, au declanșat o revoluție
încercând să se desprindă și să formeze Ungaria Mare, inclusă fiind și Transilvania. Liderii românilor
transilvăneni, în frunte cu Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, George Barițiu, hotărăsc să cheme românii la o
mare adunare populară. Aceasta are loc în mai, pe Câmpia Libertății lângă Blaj. Este adoptată ,,Petiția
națională”. Prin acest document cereau împăratului ștergerea denumirii jignitoare de tolerați, recunoașterea
națiunii române ca națiune cu drepturi depline, oficializarea limbii române alături de maghiară și germană,
împroprietărirea țăranilor și înființarea de școli, licee și a unei universități românești. Reprezentanții ungurilor
nu sunt de acord cu cererile românilor și încep să masacreze chiar populația unor sate românești. În
septembrie, românii hotărăsc într-o nouă adunare să își creeze propriile trupe. Ei rezistă agresiunilor
maghiare în zona Munților Apuseni. Prin eforturile lui Nicolae Bălcescu, ungurii și românii încheie pactul de
pacificare prin care maghiarii acceptă unele compromisuri. Puțin mai târziu, în august 1849, armata
revoluționarilor maghiari e înfrântă de trupele austro-ruse la Șiria, lângă Arad.

Deși revoluțiile sunt înfrânte, idealurile lor au fost atinse prin metode realiste în anii următori.

Unirea Principatelor
După încheierea revoluțiilor pașoptiste, Rusia și Turcia încheie Convenția de la Balta Liman în 1849
prin care reimpun dominația asupra celor două țări și regulamentele organice. Se hotărăște numirea
domnitorilor de către Rusia și Turcia pentru 7 ani.

În 1853-1856 se desfășoară Războiul Crimeei în care Rusia a fost învinsă de celelalte mari puteri
(Anglia, Franța, Regatul celor două Sicilii, Austria, Prusia și Imperiul Otoman. Prin Tratatul de Pace de la
Paris din 1856 sunt scoase Țările Române de sub protectoratul Rusiei și puse sub garanția colectivă a
marilor puteri învingătoare. Se mai hotărăște libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea (militar) Mării
Negre. Moldova primește cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad-Cetatea Albă).
Marile putere iau în considerare, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, formarea unui stat românesc
tampon care să împiedice expansiunea rusească spre strâmtori (Bosfor și Dardanele). De asemenea, se
hotărăște consultarea românilor în privința unei uniri. În cele două principate se aleg Divane ad-hoc care să
prezinte marilor puteri ce își doresc românii (1857). La conducerea celor două țări au fost numiți caimacami
(locțiitori ai domnitorului). În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride falsifică alegerile la presiunea Rusiei
și Turciei, astfel încât majoritatea să fie antiunionistă. Falsificarea este dezvăluit și se creează un scandal
internațional. Împăratul francez Napoleon al III-lea se întâlnește cu regina Victoria a Angliei (1857) și încheie
compromisul de la Osborne. Au loc noi alegeri, cele două Divane ad-hoc cer marilor puteri unirea
principatelor sub numele de România și sub conducerea unui prinț dintr-o dinastie europeană care să-și
boteze copiii în rit ortodox. Pe baza compromisului în 1858 reprezentanții marilor puteri adoptă/redactează
Convenția de la Paris care va juca rol de lege cu valoare de constituție; prevedea unirea formală a
principatelor sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Noul stat urma să fie condus de
către doi domnitori, două guverne și două Adunări legislative. Se înființau și două instituții comune cu sediul
la Focșani: Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție. Comisia Centrală urma să adopte legile
de interes comun, în timp ce Înalta Curte era Instanța Supremă. În Convenția de la Paris erau prevăzute
drepturi și libertăți cetățenești. Românii acționează inteligent la sugeștia lui Napoleon al III-lea și îl aleg pe
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (în 5 ianuarie 1859) și ca domn al Țării Românești (în 24 ianuarie
1859).

Mihail Kogălniceanu la urcarea noului domnitor pe tron, ține un discurs în care afirmă că trebuia să
vină ,,la vremuri noi om nou”. La începutul domniei, Cuza a făcut eforturi împreună cu diplomații români și
a obținut, în decembrie 1861, recunoașterea unirii depline de către Marile Puteri în cadrul Conferinței de la
Constantinopol. În 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite condus de
conservatorul Barbu Catargiu. În 24 ianuarie se formează primul parlament unic; capitala rămânând
Bucureștiul. Sunt realizate o serie de reforme cum ar fi: unirea celor două armate sub un comandament
unic , sunt desființate vămile interne dintre cele două țări, sunt modernizate serviciile de poștă și de pompieri.
Principala problemă a societății era împroprietărirea țăranilor care nu se putea realiza deoarece
Parlamentul unic era dominat de boieri conservatori. Propunerea de reformă agrară realizată de noul prim-
ministru Mihail Kogălniceanu a fost respinsă de Parlament; prim-ministru își înaintează demisia dar Cuza o
refuză,, preferând să dea ,,lovitura de stat” din 2 mai 1864.

Sprijinit de prim-ministrul Kogălniceanu, Cuza va realiza o serie de reforme. Astfel în 1863, a fost
adaptată reforma secularizării averilor mănăstirești prin care aproximativ 25% din suprafața statului este
trecută în proprietatea acestuia. În 2 mai 1864, Cuza dă lovitura de stat prin dizolvarea Parlamentului
unicameral. El adoptă ,,Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris”, o nouă lege cu valoare
constituțională. Domnitorul obține acum principala putere în stat. Statul devine din monarhie parlamentar-
constituțională o monarhie autoritară. Este înființată o a doua cameră a Parlamentului numită Corpul
Ponderator sau Senatul. Este adoptată de Cuza o reformă electorală prin care scade censul și crește, astfel,
numărul de alegători. În concluzie, se formează un nou Parlament în care intră numeroși liberali. Este
adoptată reforma agrară prin care peste 500.000 de țărani primesc circa 2 milioane de hectare. Fiecare
familie primește, în medie, 4 hectare în funcție de vite de muncă. Familiile trebuiau să plătească o
despăgubire boierilor timp de 15 ani pentru munca de clacă, în realitate pentru pământul obținut. Nu puteau
înstrăina pământul timp de 30 de ani. Este adoptată o nouă reformă școlară, prin care învățământul e
împărțit în trei cicluri: primar, liceal și ciclul universitar. Școala primară era obligatorie și gratuită. Sunt
înființate licee, școli comerciale și de meserii. În 1860 este întemeiată Universitatea din Iași, iar în 1864
Universitatea din București. Sunt adoptate coduri de legi: Codul Penal, Codul Civil, coduri de legi moderne.
Este reformată armata, din nou.

Încă din 1863, împotriva lui Cuza s-a format ,,monstroasa coaliție”, o alianță politică a conservatorilor
cu liberalii radicali, numiți roșii, care urmărea înlăturarea lui Cuza. Cuza se retrage treptat din viața politică,
încurajând astfel coaliția. Pe 11 februarie 1866, după ce atrage de partea ei și garda domnitorului coaliția îl
forțează pe Cuza să abdice.

Prințul străin
Odată cu detronarea lui Cuza, puterile vecine reîncep să ceară desfacerea unirii. Locotenența
domnească care îi luase locul lui Cuza caută un prinț străin. După refuzul fratelui regelui belgian, este invitat
la tron prințul german Carol de de Hohenzollern, care era rudă atât cu regele Prusiei, cât și cu Împăratul
Franței. Este încoronat ca principe(domnitor) al României în data de 10 mai 1866. Este adoptată prima
constituție românească.

Constituția din 1866

Constituția avea la bază ideile Constituției belgiene din 1831 și era adaptată realităților românești.
Erau prevăzute principii ca: principiul separării puterilor în stat, principiul britanic ,,monarhul domnește dar
nu guvernează”, principiul suveranității poporului, principiul guvernării reprezentative ș.a. Se prevedea
oficial numele de ,,România, fără a fi amintită nici suzeranitatea otomană , nici garanția colectivă a marilor
puteri. Organizarea de stat era monarhia parlamentar-constituțională.

Monarhul este șeful statului, având titlul de domnitor (principe) își transmitea ereditar tronul, ,,capul
armatei”, nume primul-ministru și alți funcționari, putea demite primul-ministru sau funcționarii, oferă grade
militare și decorații, bătea monedă, orice hotărâre a sa trebuia contrasemnată de Ministrul de resort, numea
reprezentanții României în alte state și îi primea pe cei străini, avea drept de veto (adică putea refuza/putea
să se opună adoptării unei legi). Orice lege trebuia promulgată(sancționată) de monarh. Din 1895 monarhul
introduce ,,rotativa guvernamentală”, adică începe să schimbe Guvernul când consideră necesar, oferind
funcția de prim-ministru partidului de opoziție. Noul guvern organiza alegerile și le câștiga întotdeauna prin
presiuni asupra electoratului.

Puterea legislativă aparținea Parlamentului bicameral format din Camera Deputaților și Senat.
Parlamentarii aveau ca și prim-miniștrii dreptul de a propune legi, acestea erau dezbătute, modificate și
adoptate prin votul majorității. Parlamentul avea drept de interpelare și anchetă asupra Guvernului.

Puterea executivă aparținea domnitorului și Guvernului care hotărau politica internă și externă și
administrau țara. Era controlat de Parlament. Guvernul era format de către un prim-ministru numit de
monarh din rândul majorității parlamentare. Prim-ministrul își forma echipa (guvernul) cu care se prezenta
în fața Parlamentului pentru a fi votat.

Puterea judecătorească aparținea instanțelor de judecată, tribunale și judecătorii, care judecau în

numele monarhului. Judecătorii erau inamovibili, adică nu putea fi mutați sau schimbați din funcție în timpul
unui proces.

Teritoriul țării era divizat în județe, plăși și comune. Erau prevăzute numeroase drepturi și libertăți
cetățenești, cum ar fi: dreptul la viață, libertatea presei, libertatea de gândirii, dreptul la azil politic.

Articolul 7 prevedea, totuși, o limitare, cetățenia română nefiind acordată decât creștinilor.
 Războiul de independență
România era aproape independentă, dar statutul ei internațional prevedea vasalitatea față
de Imperiul Otoman. În 1875 izbucnește Criza Orientală prin Răscoala Antiotomană a bosniacilor. În anul
următor, în 1876, Serbia și Muntenegru, state vasale, încep războiul împotriva turcilor. Urmează Răscoala
Antiotomană a bulgarilor. Armata turcă declanșează operațiunile de reprimare a revoltelor masacrând
creștinii balcanici. Rusia care se considera protectoarea ortodocșilor din imperiu încearcă să îi sprijine. În
toamna anului 1876 țarul și prim-ministrul rus invită reprezentanții României la tratative la Livadia, în
Crimeea; au loc negocieri, fără un rezultat notabil. Ulterior, este adoptată Constituția otomană a lui Midhat
Pașa; ea prevedea că România este o provincie privilegiată a Imperiului Otoman. Această prevedere
stârnește protestele românilor. În 4 aprilie 1877 după noi negocieri se încheie Convenția de la București
prin care permitem trecerea armatei rusești spre sudul Dunării pe un traseu prestabilit, iar Rusia ne
garantează granițele. Armata română este mobilizată, ea cuprinzând circa 120.000 din care 58.000 erau
trupe operative. În timp ce armata rusă începea traversarea teritoriului românesc, artileria turcă trage în
localitățile noastre de lângă Dunăre. Mihail Kogălniceanu, acum ministru de externe, este interpelat de către
un deputat. El declară în Parlament, în Camera Deputaților, este un stat independent, în data de 9 mai
1877. A afirmat în discurs că ,,suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. A doua zi este
votată Declarația de Independență și de către Senat, apoi sancționată de către domnitor.

Trupele ruseşti trec Dunărea unde otomanii erau bine fortificați și resping cu ușurință atacurile.
Comandantul rus (Arhiducele Nicolae) văzând pierderile pe care le are cere ajutorul armatei române.
Aceasta intervine și obține o serie de victorii la: Grivița, Rahova, Smârdan, Plevna. Turcii sunt nevoiți să
ceară pacea și se încheie tratatul de la San Stefano prin care se recunoaște independența României și
Rusia ne ia sudul Basarabiei, oferindu-ne în schimb Dobrogea, Delta Dunării și insula Șerpilor luate de la
turci. Celelalte mari puteri europene erau nemulțumite de creșterea puterii Rusiei și invită fostele inamice
sa încheie un nou tratat de pace la Berlin în iulie 1878. Puterea Rusiei este redusă, pentru România se
păstrează aceleași prevederi, dar recunoașterea independenței este condiționată de modificarea art. 7 . În
1881 România este declarată regat; Carol este încoronat rege pe 10 mai.

Dezvoltarea României (sec. XIX-XX)

Ø În 1876 este adoptat leul care monedă națională românească.
Ø Se organizează în România sucursașe ale băncilor străine.
Ø În 1864 s-a organizat prima bancă românească: Casa de Economii și Consemnațiuni.
Ø În 1880 este întemeiată Banca Națională a României cu capital privat în mare parte liberal.
Ø Se dezvoltă învățământul și statul sprijină tot mai mult cercetarea. În 1866 se înființează Societatea
Literară Română care avea ca scop principal stabilirea normelor cu privire la limba română
literară. Ea se transformă în Societatea Academică Română și apoi în Academia Română care
cuprinde elita culturii și științei românești.
Ø Guvernele au încurajat dezvoltarea economiei. Datorită faptului că majoritatea țăranilor erau săraci,
majoritatea legilor îi viza. Au fost adoptate legi care ușurau cumpărarea de pământuri de la stat, în
urma răscoalelor țărănești violente din 1899 și 1907.
Ø În 1886 este adoptată o lege ce prevede taxe vamale protecționiste. În 1887 este adoptată legea
de încurajare a industriei care oferă o serie de facilități firmelor care aveau un capital de
peste 50.000 lei și mai mult de 25 muncitori angajați.
Ø Ca urmare a acestor eforturi, economia românească se va dezvolta ajungând la începutul
secolului al XX-lea cea mai puternică din sud-estul Europei. Din punct de vedere cultural și
științific se formează numeroase personalități precum: Eminescu, Creangă, Slavici, Coșbuc,
Rebreanu, Sadoveanu, Enescu, Brâncuși, Grigorescu, Vuia, Vlaicu, Coandă ș.a.
Ø Prestigiul României crește, lucru dovedit de adoptarea Tratatului de Pace de la București (1913),
după Al Doilea Război Balcanic. Tratatul prevedea printre altele cedarea de către Bulgaria
României a Cadrilaterului, sudul Dobrogei care fusese prevăzut ca teritoriu românesc încă din 1878
prin tratatele de la San Stefano și Berlin.
Ø Încă din timpul domniei lui Cuza s-au organizat grupări politice care au dat naștere ulterior partidele
politice.
§ În 1875 se formează Partidul Național Liberal (PNL) care va reprezenta principala forță
politică reformatoare. Conduși de Ion C. Brătianu sau D.A. Sturdza au adoptat politica ,,prin
noi înșine” susținând că dezvoltarea țării trebuie să se facă prin forțe proprii și având la bază
dezvoltarea industriei naționale. Liberalii erau apropiați de principele/regele Carol I care le-a
acordat cu încredere formarea Guvernului. Între 1876 și 1888 s-a desfășurat ,,marea guvernare
liberală”. În această perioadă România se confruntă cu Criza Orientală și obține independența
statului. Sunt adoptate legi care încurajează dezvoltarea economiei.
§ În 1880 se formează Partidul Conservator care adoptă doctina ,,pașilor mărunți”, adică
dezvoltarea țării se poate face printr-o dezvoltare lentă, nu prin reforme radicale/brutale.
Conservatorii erau de acord că trebuie îmbunătățită situația țăranilor, totuși nu doreau o
reformă agrară (cei mai mulți erau mari moșieri). Îi cooptează și pe membrii Junimii care impun
un suflu nou partidului (Titu Maiorescu, Petre Carp...).
Ø În perioada în care se discutau tratatele de pace (1878), România intră în conflict cu Rusia care
încalcă Convenția de la București din 4 aprilie 1877 și ocupă sudul Basarabiei , cedându-se în
schimb Dobrogea luată de la otomani. Conflictul (diplomatic) îi face pe români să conștientizeze
puternica amenințare a Rusiei. Politica externă românească se orientează spre state aflate în
conflict cu Rusia.
Ø În 1883, românii încheie un tratat secret de alianță cu Puterile Centrale (Tripla Alianță) din care
făceau parte Germania, Austro-Ungaria și Italia. Tratatul era defensiv și prevedea intrarea în război
doar dacă unul dintre aliați era atacat. Regele Carol I, în virtutea apropierii de împăratul Franz Iosef
al Austro-Ungariei va interveni pe lângă acesta pentru eliberarea memorandiștilor. Relațiile din
România și Austro-Ungaria, deși aliate, se înăspresc din cauza maghiarizării forțate a
transilvănenilor și a tendințelor de expansiune austro-ungare în Balcani.

Românii din afara granițelor

În afara granițelor României locuiau mai mult de jumătate din români. Numeroși români
locuiau în Banat, Transilvania și Bucovina – provincii ale Imperiului Habsburgic și în Basarabia –
provincie a Imperiului Țarist.

Ø Românii din Transilvania:

· Transilvania era cea mai populată și mai bogată dintre provinciile istorice românești. După
1848 românii transilvăneni obțin drepturile pentru care luptaseră. Țăranii sunt împroprietăriți
cu loturile aflate în folosință, limba română este recunoscută ca limbă oficială, alături de
germană și de maghiară.
· Românii sunt reprezentați în Dieta Transilvaniei, având cei mai numeroși deputați, chiar dacă
nu la nivelul proporției lor din totalul populației.
· În 1867 se formează Imperiul dualist Austro-Ungar. Transilvania și Banatul ajung sub
dominație maghiară. Limba română este interzisă în școli, instituții, Biserică.
· În 1868 reprezentanții românilor protestează trimițând împrăratului documentul numit
,,Pronunciamentul de la Blaj” prin care cer autonomia Transilvaniei și menținerea
drepturilor românilor.
 · În 1869 se formează două partide românești: Partidul Național al Românilor din Transilvania
și Partidul Național al Românilor din Ungaria și Banat.
· În 1881 cele două partide fuzionează, dând naștere Partidului Național Român.
· În 1892, liderii românilor, în frunte cu Ioan Rațiu, trimit ,,Memorandumul” – un document prin
care cer autonomia Transilvaniei și drepturi pentru români. Autoritățile maghiare îi arestează
pe semnatari, sunt judecați și condamnați.
· PNR a adoptat ,,tactica pasivistă”, adică nu s-a implicat pentru a nu recunoaște astfel statul
austro-ungar. În schimb, partidul se implică în dezvoltarea vieții culturale românești. Asociații
precum ,,Astra” sau ,,Liga pentru Unitatea Românilor” au luptat pentru păstrarea identității
culturale a românilor și pentru școlarizarea copiilor români.
· ... este adoptată ,,tactica activistă” prin care românii se implică în viața politică trimițând
deputați în Parlamentul de la Budapesta.
· Se dezvoltă noi curente politice cum ar fi federalismul – reprezentant: A.C. Popovici - care
lupta pentru ... și transformarea Transilvaniei într-o provincie autonomă, și unionismul –
reprezentant: Octavian Goga – care milita pentru unirea cu Regatul României.

Ø Românii din Basarabia:

· Basarabia devenise provincie a Rusiei Țariste în urma tratatului ruso-turc de la București
din 1812.
· Guvernul țarist a organizat provincia ca gubernie rusească și a impus procesul de rusificare.
Limba rusă a devenit obligatorie în școală, Biserică ș.a. Românilor nu li s-a permis să editeze
ziare și cărți în limba română sau să înființeze partide.
· În 1917 după Revoluția burghezo-democratică se înființează în Basarabia Partidul Național
Moldovenesc și este publicat un ziar în limba română.

Ø Românii din Bucovina:

· Bucovina a devenit provincie austriacă prin Convenția de la Constantinopol din 1775.
Puțin mai târziu, a fost alipită provinciei Galiția, locuită majoritar de ucraineni. Autoritățile
austriece au încurajat colonizarea Bucovinei cu ucraineni, germani, evrei, polonezi, slovaci
ș.a. Dacă inițial românii formau circa 80% din populație, ei ajung să fie concurați numeric de
ucraineni. După Revoluția pașoptistă Bucovina este desprinsă de Galiția, devenind
ducat autonom în cadrul imperiului.
· Românii se organizează, formând în 1892 Partidul Național al Românilor din Bucovina.
Acesta lupta pentru drepturile românilor și menținerea Bucovinei românească.

România în Primul Război Mondial

La începutul secolului al XX-lea, relațiile dintre România și Austro-Ungaria devin tot mai
încordate, apogeul fiind atins în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic. Ca urmare, România se
apropie tot mai mult de Antanta, alianță din care făceau parte Rusia, Marea Britanie și Franța. În
primăvara anului 1914, țarul Rusiei și familia sa au făcut o vizită în România , unde au fost primiți
de rege, în încercarea de a strânge relațiile cu țara noastră.
 În 15/28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei este
asasinat la Sarajevo de către un sârb bosniac. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declară război
Serbiei, declanșând treptat intrarea celor două alianțe (Antanta și Puterile Centrale) în conflict.

În România are loc un Consiliu de Coroană la care participă regele Carol I, prințul
moștenitor, membrii Guvernului, foști prim-miniștri și lideri politici. Regele aduce la cunoștința
tuturor tratatul secret de alianță cu Puterile Centrale, inclusiv clauza care prevedea participarea la
un război de partea unui aliat atacat. Deoarece Austro-Ungaria nu a fost atacată, s-a hotărât după
lungi discuții neutralitatea României.

Atât politicienii, cât și populația s-au împărțit în mai multe tabere: antantofili, germanofili și
adepții neutralității. În septembrie 1914 încheiem o alianță cu Rusia prin care adoptăm poziția unei
neutralități binevoitoare. Astfel, România a permis trecerea unor coloane cu arme, muniții și provizii
din Rusia spre Serbia.

Regele Carol I moare (la sfârșitul lunii septembrie), iar Ferdinand devine regele României
alături de soția sa, Maria (care se înrudea atât cu regele Marii Britanii, cât și cu țarul Rusiei).
Ulterior, România a încheiat o convenție cu Italia prin care cele două țări se înțelegeau să se anunțe
din timp dacă renunță la neutralitate. Dezbaterea din societatea românească devenea tot mai
profundă. Antantofilii, în frunte cu I.C. Brătianu, susțineau intrarea în război de partea Antantei
pentru a-i elibera pe românii din Transilvania și Bucovina. De asemenea, ei susțineau că trebuie
să sprijinim Franța care ne-a fost alături în momentele de răscruce/importante. Germanofilii în
frunte cu Petre Carp susțineau că trebuie să intrăm în război pentru eliberarea românilor
basarabeni și considerau Rusia cel mai mare pericol la adresa României.

În iulie 1916 reprezentanții Antantei cer țării noastre să intre în război ,,acum ori niciodată”.
Încheiem o convenție militară și una civilă cu Antanta prin care ni se promit Transilvania și Bucovina
și sprijin militar. Astfel, trupele anglofranceze din zona Salonicului și trupele rusești din Galiția
urmau să declanșeze o ofensivă odată cu intrarea României în război. Anglia și Franța urmau să
ne aprovizioneze prin Rusia cu armament și provizii. În același timp, Rusia trebuia să trimită trupe
pentru apărarea Dobrogei. În noaptea de 14-15 august 1916 armata română începe războiul
conform Ipotezei Z. Trei armate urmau să cucerească Transilvania până la râul Tisa, iar a patra
armată trebuia să apere zona Dunării. Câteva localități din Transilvania (Brașov, Miercurea-Ciuc,
Gheorgheni, Sf. Gheorghe, Orșova). Trupele germane și austro-ungare sunt trimise rapid pe noul
front și opresc ofensiva. La sud de Dunăre, armatele bulgaro-germane înfrâng armata română la
Turtucaia. Germanii și austro-ungarii străpung apărarea în zona Meridionalilor. Românii sunt
înfrânți apoi în bătăliile de pe Jiu, Olt și pe Neajlov (Argeș).

La sfârșitul lui noiembrie 1916 Bucureștiul este ocupat de inamici, iar regele și principalele
instituții se retrag în Moldova, la Iași. Armata română rezistase în Carpații Orientali sub deviza ,,pe
aici nu se trece”. În sudul Moldovei apărarea este asigurată între Carpații de Curbură și Delta
Dunării. Înfrângerile armatelor noastre s-au datorat slabei dotări cu armament, inadaptării
strategiei militare și planului de război nerealist. Aliații noștri nu ne-au oferit sprijinul promis.

În iarna 1916-1917, cu acordul Parlamentului regele promite soldaților, în mare parte țărani,
reforma agrară și electorală. Ajung armamentul și muniția trimise de anglo-francezi, rătăcite în
Rusia.

O echipă de ofițeri francezi, condusă de generalul Berthelot, ne ajută la instruirea ofițerilor

români pentru tacticile moderne de luptă. Bine pregătiți și motivați, românii obțin în vara anului
1917 surprinzătoarele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. România nu este cucerită așa cum
plănuise comandamentul german și continuă să reziste. În 25 octombrie/6 noiembrie 1917 are loc
Revoluția bolșevică; V.I. Lenin devine noul conducător al Rusiei. El încheie armistițiul cu Puterile
Centrale, iar România, rămasă singură pe frontul din est, e nevoită să facă același lucru (noiembrie
1917).
 Rusia încheie tratatul de pace de la Brest Litovsk prin care cedează numeroase teritorii
europene de la Marea Baltică la Marea Neagră inamicilor. În aprilie 1918 și România încheie
Tratatul de Pace de la București în aprilie/mai 1918 prin care cedează Dobrogea Bulgariei, crestele
Carpaților Austro-Ungariei, iar Germania ne controlează economia timp de 90 de ani. Tratatul numit
,,Odioasa pace” nu a fost semnat de rege și nici ratificat de Parlament. În toamna anului 1918,
Puterile Centrale capitulează pe rând. Cu puțin timp înainte de încheierea conflictului armata
română este retrimisă în luptă împotriva Austro-Ungariei.

În cursul anului 1918 românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania au hotărât unificarea
teritoriilor lor cu Regatul României, în condițiile haosului care a cuprins Imperiile Rus și Austro-
Ungar.

Marea Unire
Primul Război Mondial a distrus temeliilor imperiilor multinaționale din Europa. Românii din
provinciile care aparțineau Imperiilor Rus și Austro-Ungar au ocazia să-și manifeste sentimentele
naționale. Urmând mai multe etape (autonomia, independența, unirea), ei hotărăsc unirea
provinciilor lor cu Patria Mamă. Marele istoric Nicolae Iorga afirma că războiul mondial a fost
,,ocazia, iară nu cauza” Marii Uniri. El susținea că formarea României Mari s-a datorat luptei
îndelungate și inteligente a patrioților pentru cauza națională.

Unirea Basarabiei

În 1917 soldații români din armata rusă se întorc în Basarabia părăsind frontul ca și restul
soldaților. În octombrie 1917, la Chișinău, are loc Congresul Ostașilor Moldoveni. Se hotărăște
autonomia Basarabiei în cadrul Rusiei Țariste și formarea Sfatului Țării ca instituție legislativă.
Sfatul Țării a fost condus de Ion Inculeț. Ulterior, se formează Consiliul Director ca instituție
executivă, în frunte cu Pantelimon Halippa. Are loc Revoluția bolșevică la Petersburg și Moscova.
Noul lider V.I. Lenin adoptă un decret privind naționalitățile prin care oferă etniilor din Rusia dreptul
de a-și hotărî soarta. Sfatul Țării decide în decembrie 1917 formarea Republicii Sovietice
Moldovenești, stat autonom în cadrul Rusiei Sovietice. Lenin înțelege că Basarabia se desprinde
de statul pe care îl conduce, la fel ca și alte regiuni. El trimite agenți provocatori care să
destabilizeze provincia românească. Aceștia distrug poduri, noduri de cale ferată, fabrici și
asasinează lideri locali. În 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării hotărăște, în urma acestor acțiuni, să
proclame independența Basarabiei, chemând în ajutor armata din România. Lenin nu recunoaște
noul stat și confiscă Tezaurul României trimis în Rusia în iarna 1916-1917. Provocările comuniștilor
continuă și în 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Țării decide cu majoritate de voturi unirea Basarabiei
cu România, aflată atunci într-un moment critic ( se pregătea semnarea ,,Păcii odioase” de la
Buftea – București).

Unirea Bucovinei

În Bucovina, anexată de austrieci prin Convenția de la Constantinopol, autoritățile au colonizat

numeroase etnii. Alături de românii cândva majoritare, s-au așezat în număr foarte mare coloniști ucraineni,
dar și germani, evrei, polonezi, slovaci, unguri etc. Autoritățile austriece au favorizat, astfel, deznaționalizarea
provinciei.

În toamna anului 1918, Puterile Centrale se aflau la capătul puterilor. Austro-Ungaria era cuprinsă de
o efervescență națională, națiunile supuse încercând să se elibereze de dominația străină. Românii
bucovineni se organizează sub conducerea unor lideri ca Iancu Flondor și Ion Nistor și înființează Consiliul
Național Român. Românii cer autorităților dreptul de a hotărî soarta provinciei pe care o consideră a lor.
 Ultranaționaliștii ucraineni nu sunt de acord cu cererile românilor și declanșează o serie de violențe
la adresa liderilor noștri. Cu acordul autorităților austriece, românii trimit o delegație la Iași pentru a cere
ajutorul armatei din România. În timp ce armata română pătrunde în sudul Bucovinei, Iancu Flondor
organizează la Cernăuți Congresul General. Sunt invitați reprezentanții calităților, indiferent de etnie.
Congresul se desfășoară în 15/28 noiembrie 1918. Se hotărăște cu majoritate de voturi unirea întregii
Bucovine cu Regatul României.

Unirea Transilvaniei

Românii transilvăneni au avut o elită intelectuală puternic implicată de partea cauzei naționale. S-au
organizat două partide (Partidul Național Român și Partidul Social Democrat). Reprezentanții celor două
partide au făcut eforturi pentru promovarea drepturilor românilor. În fața revoltelor națiunilor asuprite,
împăratul austro-ungar a propus federalizarea imperiului. Conform propunerii, Transilvania urma să facă
parte în continuare din Ungaria. Prin ,,Declarația de la Oradea”, liderii români au susținut dreptul la
autodeterminare propus de președintele american Woodrow Wilson în ,,Programul celor 14 puncte”. Se
formează Consiliul Național Român Central care preia conducerea Transilvaniei. Sunt organizate consilii
locale și gărzi naționale. Au loc tratative între liderii români și cei urguri, dar fără o finalitate. Ca urmare,
românii anunță presa internațională că negocierile au eșuat.

Este convocată o Mare Adunare Națională la Alba Iulia. Astfel, în data 18 noiembrie/1 decembrie
1918 se întâlnesc în cadrul adunării 1228 de delegați ai localităților și organizațiilor profesionale românești.
Ședința este condusă de Gheorghe Pop de Băsești. Se hotărăște unirea Banatului, Crișanei, Maramureșului
și Transilvaniei cu Regatul României pe baza unor principii democratice. Deputatul Vasile Goldiș a anunțat
mulțimea de circa 100.000 de oameni venită din toate regiunile țării; au loc ample manifestări de bucurie.

Până la unirea deplină se înființează instituții regionale de conducere: Marele Sfat Național (=putere
legislativă) și Consiliul Dirigent (=putere executivă). Astfel, prin actele democratice de unire se formează
România Mare, un stat cu o suprafață de 295.000 km2 și 18 milioane de locuitori (conform recensământului
din 1930). Regele Ferdinand a ratificat imediat actele de unire în prima sa ședință. Parlamentul României
Mari, în decembrie 1919, a recunoscut aceste acte. Actele de unire au fost recunoscute internațional prin:
tratatele de pace de la Saint Germin – cu Austria, Neuilly – cu Bulgaria, Trianon – cu Ungaria și Paris – prin
care marile puteri învingătoare recunoșteau unirea Basarabiei (1919-1920).

Consolidarea Marii Uniri

În România Mare doar 71,9% din populație se recunoștea a fi de etnie română, în rest: 7,9% unguri,
4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ucraineni, 2,3% ruși, 1,5% țigani (rromi) ș.a. Pe lângă diversitatea etnică,
exista și o largă diversitate confesională. Această diversitate trebuia apărată prin legi. De asemenea, statul
trebuia consolidat prin reforme. Ca urmare, Parlamentul, la propunerea miniștrilor, a adoptat numeroase legi
reformatoare.

Încă din 1918 este adoptată reforma electorală care face trecerea de la votul cenzitar la votul universal
masculin. Bărbații peste 21 de ani aveau drept de vot; puteau deveni deputați de la vârsta de 25 de ani și
senatori de la 40 de ani. Sunt exceptați de la vot magistrații, militarii de carieră.

În 1920, se realizează o reformă fiscală. Sunt retrase din circulație monedele străine (coroana
austroungară, leul emis de ocupanți, rubla rusească). Sunt impozitate puternic averile îmbogățiților de război
și se stabilește un venit minim neimpozabil. În 1921, este adoptată reforma agrară prin care sunt
împroprietărite circa 1,5 milioane de familii țărănești cu 6 milioane de hectare. Marea proprietate se reduce
la circa 10% din suprafața arabilă a țării. Aceasta este cea mai amplă reformă agrară din Europa, în afara
celei a Rusiei Sovietice. Clasa țărănimii se consolidează și boierimea dispare. Partidele conservatoare care
îi reprezentau pe boieri se dizolvă cu timpul, ca urmare a reformelor agrară și electorală.

În 1923, liberalii care dețineau puterea adoptă o nouă Constituție, necesară în contextul schimbărilor
aduse de Marea Unire. Aveau la bază vechea Constituție din 1866, dar era adusă la zi. Se prevedea că
România este un stat național, unitar, indivizibil, iar teritoriul ei este inalienabil. Forma de organizare este
monarhia parlamentar- constituțională. Regele este șeful statului și al armatei (+enumerarea prevederilor din
1866); își pierde dreptul de veto. Sunt prevăzute principiile suveranității poporului și ,,monarhul domnește,
dar nu guvernează”. Se renunță la rotativa guvernamentală (practică politică). Constituția prevedea
garantarea proprietății, dar exista posibilitatea exproprierii în condițiile de necesitate națională și cu
despăgubire stabilită în justiție. Corespondența era inviolabilă; erau prevăzute libertatea gândirii, de
exprimare, a conștiinței, dreptul la viață ș.a. Numele oficial al statului era Regatul României.

În 1924, sunt adoptate legi care organizează învățământul liceal, profesional și universitar. În 1925,
este adoptată legea organizării administrative prin care România este organizată în județe, plăși și comune
rurale sau urbane. Județe erau conduse de prefecți. Tot în 1925, este adoptată legea privind inamovibilitatea
prefecților prin care aceștia nu puteau fi destituiți sau mutați în timpul unui proces. Mitropolia Ungro-Vlahiei
este ridicată la rang la Patriarhie și rămâne autocefală (patriarhul - ,,primus inter pares”).

În 1926, liberalii modifică legea electorală și hotărăsc ca partidul care obține primul 40% din voturi să
primească 50% din locurile în Parlament, iar restul se împart conform procentajului între toate partidele,
inclusiv cel câștigător. Au loc alegeri în 1928 când PNȚ obține 78% din voturi.

România Mare
După Marea Unire, în România au fost înregistrate foarte multe partide noi. Cele mai multe încercau
să-i atragă pe țărani, promițându-le drepturi. Partidele conservatoare care reprezentau boierimea nu s-au
adoptat reformelor electorală și agrară, astfel au dispărut.

Partidul Național Liberal (PNL) a rămas predominant în viața politică românească. Sub conducerea
lui I.C. Brătianu, liberalii formează Guvernul în cea mai mare parte a primului deceniu interbelic. Ei adoptă
Constituția democratică din 1923, dar și o serie de legi, cum ar fi: legea minelor sau legea comercializării și
organizării întreprinderilor statului ș.a. Își repetă, astfel, doctrina partidului care susține că dezvoltarea
economică a României se poate face doar prin formarea unei industrii naționale. Ei erau adepții doctrinei
,,prin noi înșine”, conform căreia economia trebuia să se dezvolte prin investiții românești.

Un alt mare partid interbelic a fost Partidul Național Țărănesc (PNȚ), format în 1926 prin fuziunea
Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc din vechiul regat. Liderii noului partid au fost
Iuliu Maniu și Ion Mihalache. PNȚ susținea drepturile țăranilor și promitea o reformă agrară mai generoasă.
De asemenea, țărăniștii militau pentru drepturile muncitorilor. Pe plan economic, au susținut doctrina ,,porților
deschise”, conform căreia încurajau pătrunderea capitalului străin în economia țării. Au ajuns la putere pe un
val uriaș de simpatie populară, însă au guvernat în perioada dificilă a Marii Crize Economice (1929-1933).

În România s-au format partide politice de toate orientările politice, semn al democrației;
pluripartidismul este o practică politică democratică. În extrema dreapta s-a format Liga Apărării Național
Creștine (LANC), condusă de profesorul A.C. Cuza. În 1927, se desprinde o grupare condusă de C.Z.
Codreanu care formează Legiunea Arhanghelului Mihail. Noul partid avea relații strânse cu fasciștii italieni și
naziștii germani. Promovau o politică antidemocratică și antisemită. Legionarii promiteau să facă din România
o țară ,,mândră ca soarele de pe cer”, susținând că românii sunt o națiune superioară care trebuie să își
realizeze un destin măreț.

În extrema stângă, s-a desprins din Partidul Socialist (devenit PSD) un mic partid numit Partidul
Comunist Român (PCR). Încă de la început, comuniștii români s-au aflat sub controlul Uniunii Sovietice. Ei
au adoptat teza lui Buhav... care afirma că ,,România e un imperiu multinaționale care trebuie destrămat”.

În 1924, la 3 ani după înființare, în contextul răscoalei de la Tatar Bunar, declanșată de comuniștii
români și sovietici, PCR este interzis. Continuă să existe dar sub supravegherea atentă a instituțiilor statului.
Partidul nu a avut niciodată numeroși susținători, având aproximativ 1000 de membri. Românii nu au agreat
ideile antinaționale și nici cele privind colectivizarea.

România Mare a dus o politică externă de menținere a statului (menținerea granițelor). A încheiat
alianțe sau tratate de amiciție cu Franța, Polonia, Italia. În 1921, a format Mica Înțelegere / Antantă împreună
cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Datorită eforturilor de marele diplomat Nicolae Titulescu, în 1934 s-a format
Înțelegerea Balcanică din care mai făceau parte Iugoslavia, Grecia și Turcia. Diplomatul român și-ar fi dorit
realizarea unui alianțe est-europene, întinsă din Polonia până în Grecia, lucru care s-a dovedit imposibil
datorită numeroaselor neînțelegeri între state. România a devenit membră a Societății Națiunilor, organizație
internațională care avea ca obiectiv realizarea păcii și securității în lume. Titulescu a fost ales de două ori
președinte al societății.

De-a lungul perioadei interbelice, România a avut relații strânse cu Marea Britanie și Franța,
considerate garantele tratatelor din sistemul Versailles și alte democrații. Acestea însă au dus o politică
conciliatoristă, încurajând statele revizioniste și revanșarde să facă pași spre un nou război.

Din punct de vedere economic, România se reface cu greu după distrugerile provocate de Primul
Război Mondial. Economia reîncepe să se dezvolte din 1924 și cunoaște o dezvoltare rapidă datorată
bogățiilor solului și subsolului, dar și forței de muncă abundente și ieftine. Marea Criză Economică a afectat
și țara noastră prin scăderea prețului la cereale și produse petroliere. Ulterior, dezvoltarea economică este
reluată. Datorită măsurilor luate de guvern se va dezvolta rapid industria. De-a lungul perioadei interbelice,
România a fost unul din principalii producători și exportatori de grâu, porumb și floarea-soarelui, dar și de
petrol, gaz natural și lemn. Dezvoltarea industrială a permis țării noastre să înceapă producția de mărfuri
prelucrate, astfel încât să nu mai exportăm doar materii prime.

Industria românească ajunge să producă la finalul perioadei interbelice produse înalt-tehnologizate

cum ar fi avioanele, locomotivele și vagoanele, transformatoare electrice, aparate radio etc. Fabricile noastre
au ajuns să acopere aproximativ 80% din necesarul de produse industriale al țării.

Monarhia autoritară (,,dictatura regală”)

În 1925, prințul moștenitor Carol renunță la dreptul asupra tronului, iar Parlamentul ratifică
decizia. La moartea regelui Ferdinand în 1927, tronul revine unui copil, regele Mihai, iar hotărârile
sunt luate de către un ,,consiliul de regență”. În 1930, Carol se întoarce în țara cuprinsă de criză și
își reia tronul. Oamenii politici nu protestează, acceptându-l tacit. ... politica democratică atacând
partidele politice și slăbiciunile lor. În 1937 alegerile parlamentare nu au fost câștigate de niciun
partid. Regele profită de situație și îi oferă funcția de prim-ministru lui Octavian Goga, al cărui partid
obținuse locul al patrulea. Goga neavând sprijin parlamentar își dă demisia după 44 de zile, în
februarie 1938.

Regele anunță că partidele nu pot conduce țara și instaurează așa-numita ,,dictatura

regală”, în realitate o monarhie autoritară. Ea este consolidată de adoptarea Constituției din 1938,
elaborată de juristul Istrate Micescu. Menținerea unor principii democratice precum suveranitatea
poporului, dar regele deținea principala putere în stat. Regele era, capul statului și al armatei, putea
dizolva Parlamentul, putea da ordonanțe cu valoare de lege, putea abroga legi. Astfel, REGELE
CONDUCE ȘI GUVERNEAZĂ. Parlamentul avea o putere redusă, aproape decorativă. Guvernul
conducea țara în numele regelui, având principala putere în stat. Puterea judecătorească aparținea
Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecate. Se oferă drept la vot femeilor, însă
vârsta minimă crește la 30 de ani, iar alegătorii trebuiau să știe carte (ciclul obligatoriu). Astfel,
numărul alegătorilor scade de la 4,6 milioane la 2 milioane. Din punct de vedere administrativ, țara
e împărțită în ținuturi conduse de rezidenți regali (numiți de rege) și care cuprindeau mai multe
județe. După modelul fasciștilor italieni, în România erau dizolvate partidele, iar sindicatele erau
înlocuite cu bresle, asemănătoare corporațiilor fasciste, din care făceau parte muncitorii și patronul,
fără a avea dreptul de a face greve și demonstrații.

Regele se îndepărtează de partidele politice care continuau să funcționeze, deși erau

interzise. Încearcă să preia conducerea legiunii, dar este refuzat de Codreanu. Acesta este
întemnițat și ucis ulterior. Legionarii, în replică, îl asasinează pe prim-ministrul Armand Călinescu,
ceea ce duce la un nou val de violențe guvernamentale la adresa legionarilor. Aceste asasinate au
contribuit la răcirea relațiilor cu Germania nazistă, apropiată legionarilor, în momentul în care
aceasta devenea principala putere europeană.
 Al Doilea Război Mondial
Țara noastră cere sprijinul puterilor democratice, Marea Britanie și Franța, care ne oferă
garanții cu privire la inviolabilitatea granițelor. Cele două puteri renunță treptat la politica de
reconciliere și încearcă un acord cu Uniunea Sovietică. Germania acționează mai rapid și în 23
august 1939 încheie ,,Pactul Ribbentrop-Molotov”, un pact de neagresiune. În secret, Germania și
URSS își împart zonele de influență în Europa.

Pe 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia, provocând intrarea în conflict a Marii Britanii
și Franței. Începe astfel Al Doilea Război Mondial. În 17 septembrie, URSS atacă Polonia.
România permite unei părți a armatei poloneze și tezaurului să ajungă în Occident prin portul
Constanța. În primăvara anului 1940 Franța este atacată de trupele germane; ea capitulează în 22
iunie 1940. Marea Britanie este supusă atacurilor puternice ale avioanelor și submarinelor
germane. Astfel, România devine/rămâne izolată pe plan internațional. Uniunea Sovietică profită
și în 26 iunie 1940 prin ,,Ultimatumul de la Moscova” ne cere Basarabia și Bucovina de Nord. După
discuții, Consiliul de Coroană (instituția oficială) hotărăște cedarea fără luptă. Comandanții armatei
române au afirmat că România putea rezista, cu pierderi grele, unui atac sovietic, dar ar fi pierdut
oricum cele două teritorii și nu ar fi rezistat unui atac conjugat cu ...

În 28 iunie începe cedarea Basarabiei și în nordului Bucovinei, sovieticii ocupând și ținutul

Herța. Ulterior, au avut loc tratative la Turnul Severin cu Ungaria, fără un rezultat. Germania și
Italia se implică în tratative și invită cele două părți la noi discuții. Acestea se încheie cu semnarea
în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care cedăm Transilvania de Nord-Vest Ungariei. Au
loc tratative cu bulgarii, încheiate cu semnarea tratatului de la Craiova, pe 7 septembrie, prin care
cedează, Cadrilaterul. România Mare se destramă, pierzând o treime din teritoriu și populație.

Cedările teritoriale făcute fără luptă au condus la demonstrații de protest în toată țara.
Principalul vinovat a fost considerat Carol al II-lea care deținea puterea. În ziua de 5 septembrie
1940, regele îl numește prim-ministru pe generalul Ion Antonescu și îi oferă puteri depline. O zi
mai târziu abdică în favoarea fiului său Mihai. Antonescu negociază cu reprezentanții principalelor
partide care refuză să formeze guvernul, deoarece ar fi trebuit să renunțe la principiile democratice
pe care le promovau. Ca urmare, Antonescu se apropie de Legiunea Arhanghelului Mihail, conduși
de H. Sima, care avea legături străine cu naziștii. În 14 septembrie se formează Guvernul Național
Legionar în care generalul este președintele consiliului de miniștri, iar Sima este vicepreședintele.

România continuă apropierea cu Germania cu care a încheiat acorduri economice. În 23

noiembrie 1940, țara noastră încheie alianța ,,Pactul Tripartit” (pactul anticomunintern) din care
făceau parte Germania, Italia și Japonia. Crimele făcute de legionari împotriva unor personalități
ale neamului românesc precum Nicolae Iorga sau Madgearu au revoltat populația și pe Antonescu.
După o înțelegere cu Hitler, generalul îi înlătură pe legionari de la guvernare. Între 21-23 ianuarie
1941, aceștia declanșează ,,Rebeliunea legionară”. Încearcă să ocupe instituții ale statului și
masacrează evrei. Armata română pune capăt rebeliunii.

În 22 iunie 1941, țara noastră participă alături de Germania și aliații europeni la atacarea
URSS. România a intrat în conflict cu scopul de a elibera Basarabia, Bucovina de Nord și Herța,
teritorii supuse atrocităților de către sovietici. După eliberarea acestor teritorii, în 26 iulie 1941,
România decide să continue participarea la cucerirea URSS până la distrugerea totală a acestui
mare inamic al românilor. Românii cuceresc portul Odessa, Peninsula Crimeea, ajung până în
munții Caucaz și la cotul Donului, la Stalingrad. Bătălia finală pentru Stalingrad (noiembrie 1942-
februarie 1943) se încheie cu o înfrângere dezastruoasă pentru germani și aliații lor.

După înfrângere, începe retragerea germanilor din URSS. În aprilie 1944, trupele sovietice
ajung pe teritoriul României, dându-se lupte grele în jumătatea nordică a vechii Moldove. În anii
1943-1944, a devenit limpede că germanii au pierdut războiul. Atât guvernul Antonescu, cât și
opoziția formată din principalele partide PNL și PNȚ au demarat negocieri în vederea ieșirii
României din război. Se poartă tratative cu anglo-americanii la Cairo și Ankara, dar și cu sovieticii
la Stockholm. Românii nu știau că Națiunile Unite au hotărât să accepte doar capitularea
necondiționată.

În 20 mai 1944, reprezentanții principalelor partide PNL și PNȚ, dar și cei ai partidelor de
stânga, considerați apropiați de sovietici, încheie o alianță politică în vederea ieșirii țării noastre din
război. În alianță este atras și regele Mihai. În ziua de 23 august 1944, regele ordonă arestarea lui
Antonescu și formează un nou guvern condus de generalul Sănătescu. Anunță public că România
a ieșit din război. Sovieticii care nu încheiaseră niciun acord cu românii arestează trupele noastre
care opriseră trupele la ordin. Peste 100.000 de militari români sunt trimiși în lagărele sovietice ca
prizonieri de război. Hitler hotărăște să ocupe militar România și ne obligă să reintrăm în război.
Are loc astfel ,,întoarcerea armelor”. România trece din alianța Pactul Tripartit (Axa Berlin-Roma-
Tokyo) în alianța cu Națiunile Unite. Trupele noastre eliberează Bucureștiul și zona petroliferă a
țări, continuând apoi luptele în Transilvania , alături de sovietici. Inamicii sunt alungați, dincolo de
vechea graniță de vest în 25 octombrie 1944.

Armata română participă la lupte în continuare alături de sovietici. Eliberăm Ungaria,

Cehoslovacia și o parte a Austriei. Deși ziua de 9 mai 1945 este declarată Ziua Păcii în Europa,
trupele noastre luptă în zona montană a Cehoslovaciei până pe 12 mai.
 Regimul comunist
Instaurarea regimului comunist

În 23 august 1944, în locul Guvernului Antonescu demis de către regele Mihai, se formează Guvernul
Sănătescu în care intră reprezentanții partidelor politice care s-au aliat pentru a scoate țara din război. Astfel,
devin miniștri fără portofoliu liderii PNȚ (Iuliu Maniu), PNL (I.C. Brătianu), PSD (C. Titel Petrescu), PCR
(Lucrețiu Pătrășcanu).

Pentru prima oară, comuniștii ajung la guvernare, deși aveau un număr redus de membri și
simpatizanți. Sprijinul sovietic față de comuniștii români a fost determinant în acapararea puterii. Încă din
octombrie 1944, a fost stabilită între liderii politic I.V. Stalin și Winston Churchill influența asupra României.
În urma ,,acordului de procentaj”, încheiat la Moscova, influența sovietică avea să fie de 90%.

În decembrie 1944, se formează un guvern condus de generalul Rădescu. PCR și PSD și-au retras
reprezentanții de la guvernare. Sub o puternică presiune sovietică, Guvernul Rădescu demisionează și, fără
acordul regelui, se formează guvernul condus de Petru Groza (6 martie 1945). Sovieticii retrocedează
României administrația Transilvaniei de Nord-Vest ca semn de bunăvoință pentru un guvern impus de ei.
Groza realizează o reformă agrară, statul naționalizând moșiile mai mari de 50 de hectare pentru a le împărți
țăranilor săraci.

Începe epurarea aparatului de stat/ a instituțiilor statului, fiind înlăturați din funcții cei care se opuneau
comunizării țării, sub pretextul că au colaborat cu regimul Antonescu. Regele Mihai adoptă ,,greva regală”
(august 45 – ianuarie 46). Astfel, el refuză să semneze actele venite de la Guvern, care erau, în acest mod,
lovite de nulitate. Greva încetează când reprezentanții puterilor învingătoare (SUA, Marea Britanie și URSS)
hotărăsc includerea în Guvernul Groza a unui membru PNȚ și a altuia PNL.

Sunt organizate alegeri pe baza unei noi legi electorale, conform căreia puteau vota toți adulții, femei
și bărbați). Alegerile din noiembrie 1946 sunt falsificate de către comuniști și aliații lor din Blocul Partidelor
Democratice (PSD, Frontul Plugarilor, o facțiune din PNL și o alta din PNȚ), Alianța obține o largă majoritate
în primul Parlament postbelic, instituție unicamerală numită Marea Adunare Națională.

În 10 februarie 1947, ministrul român de externe, Gheorghe Tătărescu, semnează tratatul de pace de
la Paris, care prevedea plata unei despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 de milioane de dolari
la cursul anului 1938. De asemenea, erau recunoscute granițele de nord și de est din vara anului 1940, dar
Transilvania de Nord-Vest rămânea țării noastre. Aceste prevederi aveau la bază prevederile armistițiului de
la Moscova din 12 septembrie 1944.

Pozițiile comuniștilor se consolidează în țară, iar sovieticii controlau întregul teritoriu. În vara anului
1947, are loc ,,înscenarea de la Tămădău”, în urma căreia au fost arestați liderii PNȚ. Printr-un proces
nedrept, Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare. Partidul se desființează, iar PNL se
autodizolvă.

Regele Mihai devine tot mai izolat, rămânând singura piedică în calea comunizării țării. În 30
septembrie 1947, regele este obligat să abdice de către comuniștii sprijiniți de sovietici. Marea Adunare
Națională votează imediat transformarea României din monarhie în republică populară. Astfel, comuniștii au
acaparat puterea în stat, datorită sprijinului masiv din partea ocupanților sovietici.

Regimul stalinist

După proclamarea Republicii Populare Române, ultimele partide rămase, PSD și PCR, fuzionează,
dând naștere Partidului Muncitoresc Român. Este adoptată o constituție care punea bazele noului regim
politic totalitar (martie 1948). Ea copia îndeaproape Constituția sovietică din 1946. Prevedea numele oficial
al statului de Republica Populară Română și regimul ,,democrației populare”. În realitate, nu erau prevăzute
principiile democratice ale separării puterilor și pluripartidismului.

Ø Era menționat însă principiul suveranității poporului (formal). Se prevedea că puterea a fost obținută datorită
armatei sovietice care eliberase țara de regimul burghezo-moșieresc și de ocupația fascistă și imperialistă
a Germaniei.
Ø Era prevăzută egalitatea deplină în drepturi a femeilor și bărbaților; femeile avea drept de vot și puteau fi
alese în funcții publice. Se specifica că există ,,persoane interzise și nedemne” care nu se bucurau de
drepturi, pregătindu-se astfel represiunea în masă care va urma. Erau prevăzute posibilitățile de
naționalizare și colectivizare într-un capitol separat dedicat structurii socio-economice.

Ø Principala instituție în stat era Marea Adunare Națională care adopta legile, stabilea politica, forma guvernul,
hotărând numărul și puterea ministerelor; era condusă de un prezidiu format din cinci membri.
Președintele prezidiului era considerat șeful statului, neavând în realitate nicio putere. Prezidiul avea
putere formală, însă în realitate puterea aparținea Partidului Muncitoresc Român care hotăra candidații
unici pentru Sfaturile Populare și pentru Marea Adunare Națională. Puterea real în stat aparținea
guvernului care administra țara. Pe baza ideilor trasate de MAN, guvernul impunea politica externă și
internă.

Ø Puterea judecătorească aparținea instanțelor de judecată în frunte cu Curtea Supremă.

Ø Erau prevăzute câteva drepturi și libertăți, dar oricum acestea nu erau respectate. Nu se mai prevedeau
drepturi esențiale cum ar fi dreptul la proprietate.

Procesul de naționalizare s-a desfășurat cu rapiditate între 1948 și 1952 și s-a declanșat procesul de
colectivizare. O mare parte a elitei românești a fost aruncată în închisoare sau trimisă în lagăre de muncă
forțată. În aceste condiții, este elaborată în 1952 o nouă constituție a ,,construirii socialismului”. Se
considera că România trecuse într-o nouă etapă, fiind astfel nevoie de o nouă lege fundamentală. Numele
statului rămânea același, iar regimul era al ,,oamenilor muncii de la orașe și de la sate”. Se prevedea că
proprietatea a devenit fie de stat, adică proprietate a întregului popor, fie colectivist cooperatistă. Se
menținea principiul suveranității poporului, dar și monopartidismul. Era anulată prevederea care lipsea
drepturi anumite categorii de cetățeni. Principala puterea în stat aparținea Marii Adunări Naționale care
deținea puterea legislativă și o partea a puterii executive. MAN adopta legile, numea guvernul sau îl
demitea. Prezidiul conducea MAN, iar președintele său era considerat șeful statului. Guvernul urma
politica stabilită de MAN și administra țara. Instanțele dețineau puterea judecătorească. Ca și până acum,
puterea reală în stat era controlată de Partidul Muncitoresc Român care impunea atât oamenii ce urmau
a fi aleși sau numiți, cât și activitățile acestora. Drepturi și libertăți care erau menționate: dreptul la viață,
libertatea, dar erau frecvent încălcate.

Atât Constituția din 1946, cât și cea din 1952 au consolidat regimul totalitar comunsit, căruiau i-au pus
bazele legale.

Politici economice

Politica de industrializare forțată

În 1945, trupele sovietice de ocupație au impus crearea unor firme mixte sovieto-române (sovromuri).
Acestea au început să exploateze bogățiile țării și să le exporte în URSS în contul despăgubirii de război
de 300 milioane de dolari. Economiștii au calculat ulterior că Sovromurile au luat din țara noastră mărfuri
cu o valoare mult mai mare decât despăgubirea inițială. Au fost desființate în 1956.

Odată cu instaurarea regimului comunist, acesta adoptă procesele tipice care se desfășuraseră deja
în URSS. Pe 11 iunie 1948, este adoptată Legea naționalizării principalelor mijloace de producție. Sunt
trecute în proprietatea statului, fără despăgubire, circa 1100 de întreprinderi miniere, producătoare de
energie electrică, bancare și de asigurări, siderurgice și metalurgice; aceste firme aveau capital românesc
și străin. Ulterior, până în 1952, au fost trecute în proprietatea statului toate firmele particulare:
întreprinderile mijlocii și chiar mici, farmaciile, clinicile medicale, cinematografele. Micile firme familiale au
fost obligate să se grupeze în cooperative mesteșugărești de stat. Unele locuințe au fost trecute și ele în
proprietatea statului.

Regimul comunist a impus o politică de industrializare forțată, încercând să dezvolte industria

considerată o ramură economică mai profitabilă decât agricultura. Statul a investit preponderent în
industrie, ridicând fabrici și combinate industriale. Pentru a avea suficienți muncitori, populația rurală a
fost atrasă spre orașe, având loc un adevărat exod de la sat la oraș. În 1951, comuniștii români preiau
modelul sovietic al stahanovismului care cerea ca muncitorii să își depășească planul de producție zilnic
,,din dragoste pentru partid și stat”. Autoritățile române au promovat ideea muncii peste plan, oferind celor
care se remarcau distincția ,,erou al muncii socialiste”.

În 1949, s-a format Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) ca replică la planul Marshall;
făceau parte din CAER toate statele comuniste europene, scopul fiind de a-și integra mai eficient
economiile. În realitate, sovieticii au urmărit să domine mai bine piețele statelor ocupate. În 1964, sovieticii
au propus planul Valev prin care statele comuniste se specializau pe anumite ramuri economice. Astfel,
România urma să devină împreună cu Bulgaria și Ucraina Sovietică specializată pe agricultură și să
hrănească populația țărilor comuniste. Comuniștii români în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej au refuzat
planul, accelerând industrializarea țării. România construiește gigantul combinat siderurgic de la Galați,
care urma să folosească minereu de fier importat. Nicolae Ceaușescu a continuat politica de
industrializare forțată, statul investind sume enorme în dezvoltarea industriei, cu precădere a industriei
grele (metalurgică, siderurgică, constructoare de mașini și nave). Fabricile construite în această epocă,
deși noi, produceau cu tehnologie învechită moral, fiind nerentabile. Calitatea mărfurilor era modestă. Ca
urmare, mărfurile produse în fabricile comuniste erau cumpărate exclusiv datorită prețurilor foarte mici.

Politica de colectivizare a agriculturii

În 1945, Guvernul Groza a trecut în proprietatea statului moșiile mai mari de 50.000 de hectare. Au
fost împroprietărite circa 900.000 de familii țărănești cu 1.5 milioane de hectare. Această reformă agrară
a avut un rol mai mult politic decât economic, acela de a atrage electoratul rural sărac. În 1949, PMR a
decis începerea transformării socialiste a agriculturii, adică a început procesul de colectivizare. Acesta
este procesul prin care proprietățile țărănești erau trecute în proprietatea colectivă a satului. Se formează,
astfel, Gospodării Agricole Colective, în care erau atrași țăranii. Statul a stabilit cote obligatorii de
producție pentru fermele țăranilor necolectivizate, între 20% și 60% din producție.

Circa 80.000 de țărani au fost închiși și bătuți, circa 50.000 dintre ei fiind condamnați la diverse
pedepse. În aceste condiții, țăranii au fost nevoiți să accepte colectivizare. Revoltele țărănești care au
cuprins uneori sate întregi erau repede înăbușite de miliție și Securitate. Gheorghiu-Dej anunță în 1962
încheierea procesului de colectivizare, 96% din suprafața arabilă a țării fiind proprietate colectivă sau de
stat. Gospodăriile Agricole Colective (GAC) au fost redenumite , devenind Cooperative Agricole de
Producție (CAP). Fostele moșii boierești care nu au fost distribuite țăranilor săraci au devenit Întreprinderi
Agricole de Stat. Agricultura a fost neglijată frecvent, deși statul proclama modernizarea continuă a acestei
ramure economice. Există o lipsă cronică de mașini agricole, piese de schimb, motorină și îngrășăminte.

Cultura în perioada comunistă

Autoritățile comuniste au impus schimbări majore în domeniul culturii. Numeroase personalități

culturale (scriitori, artiști, savanți) au fost arestate și închise pe termen lung sau executate. Școala a fost
transformată după model sovietic. Au fost înlocuite disciplina ca Logica, Filosofia, Sociologia cu Studiul
ideologiei marxist-leniniste. Istoria este reinterpretată odată cu apariția manualelor lui M. Roller, astfel
încât prevala rolul rușilor, și apoi al sovieticilor în istoria mondială și românească (1947).

În 1948, este adoptat Indexul cărților interzise care scotea din uz circa 8.000 de titluri de cărți și reviste.
S-au deschis în anii '46-'48 editurii, librării, institute, muzee româno-ruse care promovau cultura
rusă/sovietică. Limba rusă a devenit obligatorie în școli. În anii 1960, când regimul comunist adoptă o serie
de schimbări, tinzând spre național-comunism, se desființează instituțiile mixte româno-ruse, iar limba
rusă nu mai este obligatorie. Elevii și studenții pot studia engleza, franceza și chiar germana.

În 1971, Ceaușescu, întors dintr-o vizită oficială în Coreea de Nord, a adoptat ,,tezele din iulie”. El
impunea, astfel, un cult exacerbat al personalității și o ,,minirevoluțoe culturală” prin care se renunța la
cosmopolitism, în favoarea naționalismului comunist. În acest spirit, s-au creat spectacole ,,faraonice” cum
ar fi ,,Cântarea României”. Încă din anii ' 60, s-a impus un curent cultural, proletcultismul, care preamărea
valorile comuniste și proletare.
 Securitatea și represiunea politică

Comuniștii români au desființat vechile instituții democratice, înlocuindu-le cu Securitatea(1948) și

Miliția(1949). Securitatea, numită oficial Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP), a fost organizată
de la început ca instituție represivă care apăra regimul, încălcând drepturile și libertățile cetățenești.
Securitatea a creat o vastă rețea de informatori care oferea informații din toate instituțiile românești.

Elita românească, toți cei care puteau fi o amenințare pentru regimul totalitar, a fost închisă în lagăre
de muncă forțată (canalul Dunăre-Marea Neagră, Periprava, Chilia), închisori(Gherla, Jilava, Pitești,
Suceava, Botoșani, Sighet ș.a.). Sunt înființate colonii de muncă în care erau trimiși deținuții politici. În
Bărăgan au fost deportate populațiile unor sate întregi care se opuneau colectivizării, dar și cele din zona de
graniță a Banatului în contextul conflictului dintre Iugoslavia lui Tito și URSS – Stalin. În aceste condiții, au
fost uciși oameni politici, oameni de cultură, lideri militari care formaseră elita interbelică: Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, C.I.C Brătianu, Radu Rosetti, Traian Novacovici, Ioan Fluieraș ș.a. În 1964, în contextul
reorientării politice a regimului comunist, au fost eliberați deținuții politici.

Nicolae Ceaușescu, ajuns la putere în 1965, a continuat politica de desprindere de Moscova

promovată de Dej. Securitatea a impus metode mai persuasive împotriva opozanților, fără a mai apela la
violență. De altfel, încă din anii '60, opoziția față de regim a scăzut până la dispariție. În anii '60-'70, nivelul
de trai a crescut constant.

Condamnarea categorică a agresiunii sovietice asupra Cehoslovaciei, din 1968, a făcut ca românii să
îl respecte pe Ceaușescu ca adevărat lider național. Crizele petroliere din 1973 și 1979 au provocat o
recesiune mondială care a afectat puternic și România. Nivelul de trai a scăzut și a crescut nemulțumirea
poporului. Securitatea, având o vastă rețea de informatori, putea anihila rapid nemulțumirile. Persoanele
revoltate erau amenințate cu schimbarea locului de muncă, cu reducerea salariului. Uneori erau internate în
spitale de psihiatrie ca pedeapsă sau arestate; doar în cele mai dificile cazuri erau condamnate. Societatea
românească, la fel ca și în celelalte state comuniste, a devenit paranoică, evitând să își exprime fățiș
nemulțumirea.

Politica în timpul regimului comunist

În 1948, după fuziunea PCR și PSD, se formează Partidul Muncitoresc Român. Social-democrații
sunt îndepărtați ulterior. Începe o luptă pentru putere între cele două puteri care dominau partidul unic:
,,gruparea națională” condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș, și ,,gruparea moscovită”
condusă de Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. În 1952, Stalin decide ca puterea în partid și în
statul român să-i revină lui Gheorghe Gheorghiu-Dej , etnic român. Dej și-a înlăturat adversarii ,
condamnându-l pe Vasile Luca la închisoare pe viață sub acuzațiile de deviaționism de dreapta (a persecutat
țăranii care se opuneau colectivizării) și deviaționism de stânga (nu a făcut suficient eforturi pentru realizarea
colectivizării). Dej îl condamnă la moarte pe Lucrețiu Pătrășcanu în ' 54, după 6 ani de arest ilegal; a dus o
politică de supunere totală față de Moscova.

În 1956, în contextul declanșării revoluției anticomuniste din Ungaria, comuniștii români îi sprijină pe
sovietici pentru a pune capăt evenimentelor. Această dovadă de obediență i-a făcut pe sovietici să accepte
cererile românilor. În 1958, Armata Roșie se retrage din România, fiind urmată treptat de consilierii sovietici
care controlează toate activitățile din țară.

Treptat, România eliberată de presiunea directă a sovieticilor, a început să dezvolte o politică după
interesul național. Reprezentantul român la ONU (aderăm în 1955), începe să voteze altfel decât cel sovietic.
Între URSS și China începe o dispută ideologică care a răcit relațiile între cele două puteri comuniste.
România a profitat, menținând relațiile bune cu China în detrimentul celor cu URSS. Sunt reluate relațiile cu
Iugoslavia, țară disidentă în leagănul comunist.

În 1964, România respinge planul sovietic Valev. Mai mult, liderii comuniști românia redactează
documentul numit ,,Declarația PMR cu privire la problemele mișcării comuniste și muncitorești
internaționale”. Documentul cerea neamestecul în problemele interne ale altor state, cu referire la sovietici.
Documentul a fost considerat o adevărată ,,Declarație de independență”.
 În 1965, Gheorghiu-Dej moare, venind la putere un lider tânăr, Nicolae Ceaușescu, considerat ușor
de manipulat. Odată cu alegerea lui Ceaușescu în fruntea partidului unic, acesta își schimbă numele în
Partidul Comunist Român. Este adoptată o nouă Constituție, în 1965, care stabilea numele statului de
Republic Socialistă România, dovadă ca se trecuse într-o nouă etapă a evoluției spre comunism, construirea
socialismului. Se prevedea că forța conducătoarea este PCR, partid unic care reprezenta ,,regimul oamenilor
muncii de la orașe și sate”. Se menținea principiul suveranității poporului. Prezidiul MAN era înlocuit din 1961
cu Consiliul de Stat. Președintele acestuia era considerat șeful statului. Instituții..*la fel ca la cele precedente*

În 1974, Constituția este modificată, art. 1 prevăzând funcția de Președinte al Republicii Socialiste
România. Ceaușescu a continuat politica de independență față de Moscova, dar și pe cea de industrializare
forțată. În 1967, România este primul stat comunist care deschide relațiile diplomatice la nivel de ambasadă
cu Republica Generală Germană. În urma Războiului de 6 zile, URSS și statele satelite închid ambasadele
din Israel. România refuză să ia această măsură și menține relații strânse cu statul evreu.

În 1968, în Cehoslovacia începe aplicarea unei serii de reforme, cunoscută ca ,,primăvara de la

Praga”. Sovieticii nu acceptă reformele și în august invadează țara împreună cu aliații lor din Pactul de la
Varșovia. Nicolae Ceaușescu refuză participarea la invazie și condamnă public agresiunea sovietică asupra
unui stat suveran. Acesta este momentul de glorie al dictatorului național-comunist român. El a atras
respectul poporului român, cât și admirația întregii lumi. Franța își arată sprijinul pentru țara noastră prn vizita
președintelui Charles de Gaulle (septembrie 1968), iar SUA prin vizita lui Richard Nixon.

România a cunoscut o amplă deschidere spre Occident. În 1972, aderă la FMI (Fondul Monetar
Internațional) și la Banca Mondială. Aderarea ușurează accesul la creditele internaționale. Se fac investiții în
modernizarea economiei, iar nivelul de trai crește. În 1975, este semnat la Helsinki ,,Tratatul final al
Conferinței pentru Pace și Securitate din Europa”; acesta este semnat de toate statele europene, SUA și
Canada. Prevedea recunoașterea frontierelor existente, dar și respectarea drepturilor omului. Crizele
petroliere din 1973 și 1979 au provocat probleme grave economiei mondiale. Și România a fost puternic
afectată în condițiile în care industria era energofagă. În 1977, înrăutățirea condițiilor ,,de viață și muncă ” a
provocat greva minerilor din Valea Jiului. La începutul anilor '80, criza se adâncește, iar România aproape
că intră în incapacitatea de a plăti datoriile. Ceaușescu a hotărât ca economia românească să facă eforturi
pentru a plăti accelerat datoriile externe în valoare de peste 300 de milioane de dolari. Acest lucru s-a facut
prin creșterea exagerată a exporturilor care aduceau valuta necesară plății datoriei. Populația era supusă
lipsei cronice de bunuri elementare (alimente, căldură, apă caldă, combustibil). La toate acestea se adaugă
programul inițiat de dictator de sistematizare a satelor, populația urmând să fie mutată în blocuri de locuințe
pentru a elibera teren agricol. Nemulțumirea populației crește și se manifestă prin intermediul intelectualilor
disidenți (Doina Cernea, Ana Blandiana, Paul Goma ș.a.).

În 1985, la conducerea Uniunii Sovietice vine un lider deschis la idei noi M.S. Gorbaciov. Acesta
realizează reforme ca ,,perestroika” (modernizare economică) și ,,glasnosti” (transparență politică). El a
încurajat reformarea tuturor statelor comuniste. Influența sovietică în România era redusă, dar Ceaușescu s
refuzat reformele, motivând că acestea au fost deja realizate. Nemulțumirea românilor era în continuă
creștere, iar în 1987 are loc o amplă revoltă a muncitorilor din fabricile brașovene. Acest semnal nu a fost
luat în seamă, Ceaușescu fiind înconjurat de de oameni care îi ascundeau adevărul. În martie 1989,
Ceaușescu anunță că datoria externă a fost plătită integral, dar cere populației ,,să strângă cureaua”, adică
să sufere în continuare de lipsuri pentru a împrumuta alte state. Scopul declarat era ca generațiile viitoare să
beneficieze de dobândă. Acest lucru se întâmplă în condițiile prăbușirii vechilor lideri comuniști din Europa
Centrală și de Est. Occidentul a sprijinit reformele inițiate de Gorbaciov. În toamna anului 1989 a avut loc o
întâlnire între liderul sovietic și președintele american G. Bush (senior), în Malta, la care s-a decis printre
altele și înlăturarea dictatorului român.

În noaptea de 16 decembrie 1989, serviciile secrete sovietice și cele ungurești provoacă un accident
la casa unui pastor reformat din Timișoara, László Tőkés. Populația locală se revoltă, plecând de la acest
incident minor, cel al mutării pastorului în altă parohie, și începe o amplă demonstrație împotriva abuzurilor
regimului.

În 2004, alegerile sunt câștigate de Traian Băsescu (pentru funcția de Președinte) și Alianța Dreptate
și Adevăr (formată din PNL și Partidul Democrat). Încă din 2003, România și-a revizuit Constituția din 1991
pentru a putea adera la organismele euro-atlantice. Țara noastră cedează o parte a suveranității națioanle
către instituțiile euro-atlantice (UE și NATO). Mandatul președintelui devine de 5 ani, stagiul militar nu mai
este obligatoriu. Se prevedea că proprietatea nu e doar ocrotită, ci și garantată de stat. România aderă la
NATO, iar în 2007 la Uniunea Europeană.