2.2.

Comunicarea accidentala, subiectiva si instrumentala

Finalitatea actului comunicativ, constientizata sau nu de "actorii" relatiei, a permis

delimitarea altor trei tipuri de comunicare: cea accidentala, cea subiectiva si cea
instrumentala (Zajonc, R., 1972).

Comunicarea accidentala se caracterizeaza prin transmiterea întâmplatoare de

informatii care nu sunt vizate expres de emitator si care, cu atât mai putin, sunt
destinate procesului de învatare dezvoltat de receptor. Spre exemplu, constatarea
lipsei cretei si buretelui în momentul transcrierii la tabla a textului tocmai citit, îi
prilejuieste profesorului o paranteza-remarca la sistemul eficient al
retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi si de blam pe elevul de serviciu.

Comunicarea subiectiva are drept caracteristica faptul ca exprima direct (verbal,

paraverbal sau nonverbal) starea afectiva a locutorului din necesitatea descarcarii si
reechilibrarii, în urma acumularii unei tensiuni psihice (pozitive sau negative).
Ramânând în context didactic, sa observam ca în aceasta categorie intra si
exclamatia de surpriza la un raspuns deosebit ("Bravo, copile! ") si tonul ridicat al
reprosului ("M-ati suparat! ") si palma care se abate asupra elevului. De altfel,
diversitatea formelor de exprimare si comunicare subiectiva este extrem de mare,
aici incluzându-se si miscarile de descarcare: elevul care-si rasuceste automat
suvita de par, doar-doar, va aparea raspunsul, eleva care-si tot aranjeaza bluza -
care sta bine de altfel! - în timpul tatonarii rezolvarii, copilul care face bucati creta
în timpul raspunsului oral, profesorul care-si învârte tot mai nervos ochelarii, pe
masura ascultarii raspunsurilor etc.

Comunicarea instrumentala apare atunci când sunt reunite o serie de parti-

cularitati:

a.   focalizarea intentionata si vadita pe un scop precis, comunicat mai mult sau

mai putin partenerilor;

b.  urmarirea atingerii lui prin obtinerea unui efect anumit în comportamentul

receptorului si

Se remarca faptul ca o forma de comunicare anume este o problema

de dominanta si nu de exclusivitate. De asemenea, doar din necesitati didactice se
fac delimitari transante, în realitatea vie a comunicarii aceste forme coexistând.
Spre exemplu, comunicarea profesorului poate fi în acelasi timp o comunicare în
grup (se adreseaza tuturor cu o cerinta), o comunicare inter-personala (accentueaza
o idee ca raspuns direct pentru elevul X) si intra-personala (se autointerogheaza:
"m-au înteles exact?", "este X atent la ce i-am spus? "). La fel, acelasi act
comunicativ poate fi referential, operational si atitudinal. Spre exemplu, la cerinta
verbala: "Enumerati cât mai multe asemanari si deosebiri între fenomenele x si y",
profesorul indica, gestual, maniera rezolvarii asteptate (doua coloane, una pentru
asemanari, alta pentru deosebiri) si prin ton – importanta deosebita a sarcinii
solicitate în acel moment elevilor si încrederea ca ei sunt capabili sa rezolve bine
cerinta.