UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
Program de studii universitare de licenţă: Drept

Drept Internațional al Mediului

,,Totul este apă,

iar apa, în esență,

este totul.”

Prof. univ. dr.: Mircea Duțu-Buzura

Student: Sur Cristina Andreea

Anul IV, Centrul Bistrița

2023

1
 PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A APELOR

-OCEANE, MĂRI ȘI APĂ DULCE-

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE:

Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii supravieţuirii şi bunăstării oamenilor,

nesubstituibilă cu nici un alt produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei (aproape
71%, circa 1400 milioane km3 de apă, din care 97% sunt ape sărate, respectiv mări şi oceane
şi doar 3% sunt ape dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, râuri,
atmosferă, etc.).
Printre aspectele spinoase cu care se confruntă omenirea zilelor noastre este şi aceea a
integrării ei în mediul înconjurător, în condiţiile în care, în ofensivă neîntreruptă de cucerire a
resurselor naturii, omul riscă adeseori de a se îndepărta de ea. Modul de utilizare defectuos şi
proastă distribuire a resurselor constituie un aspect important al, crizei mediului înconjurător.
Piolon esenţial al vieţii, apa este utilizată în alimentaţie, agricultură, industrie, servicii,
dezvoltare urbanistică, transport şi navigaţii, pescuit și nu numai. Considerată mult timp drept
sursă inepuizabilă, aceasta nu este totuşi disponibilă în cantităţi suficiente şi mai ales calitate
corespunzătoare în anumite perioade în diferitele regiuni ale globului.
Deficitul natural corelat cu explozia demografică, cu gradul înalt de urbanizare, de
dezvoltare a unor industrii mari consumatoare de apă, dar şi mari poluante, au determinat
apariţia şi accentuarea fenomenului dublu, denumit “secătuirea şi poluarea apelor”. Penuriei
apei i se adaugă degradarea în ritm accelerat a calităţii ei, cu accente din ce în ce mai grave,
datorată mai ales reziduurilor şi deşeurilor toxice sau periculoase care se descarcă sau se
evacuează.
Apa – un bun fără de care nu se poate trăi - a fost definită pe parcursul timpurilor în
diverse moduri, astfel: „Apa, un lichid transparent şi incolor, care în stare pură, este o
combinaţie de oxigen şi hidrogen, este unul din elementele componente ale mediului natural,
o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată.” Apa apare ca un element
indispensabil pentru viaţă, individ şi societate. Ea este materie primă pentru activităţi
productive, sursa de energie şi cale de transport. Apa este un factor determinant în menţinerea
echilibrului ecologic.
Omenirea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi
imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi
securitatea, toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esenţială pentru
„serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natură: reglarea climei, apa şi
aerul, fertilitatea solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente. Aceasta
este esenţială pentru menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii şi a pescuitului şi stă
la baza multor procese industriale şi a producţiei de medicamente noi.
Biodiversitatea ecosistemelor acvatice cuprinde varietatea genelor şi a speciilor care
constituie viaţa în mediul acvatic. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a
biodiversităţii acvatice cu consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea
oamenilor. Cauzele principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au

2
loc datorită exploatării excesive a oceanelor, râurilor, lacurilor, invaziilor de specii străine,
poluării şi - tot mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un
obiectiv pentru a stopa pierderea biodiversităţii până în 2010. Studiile recente ale AEM arată
că, fără eforturi politice suplimentare semnificative, este puţin probabil că obiectivul să fie
atins.

CONȚINUT
I. Importanța apei în lume
Jurisprudenţa CEDO a dezvoltat o concepţie largă, nuanţată şi maleabilă asupra
noţiunii de „viaţă privată” în înţelesul art. 8 parag. 1 din Convenţia europeană, ceea ce a
permis extinderea sa prin ricoşeu şi în privinţa dreptului la un mediu sănătos. Astfel s-a putut
ca, începând cu deceniul şapte al veacului trecut, Comisia să admită treptat şi din ce în ce mai
explicit că poluările aduceau atingere la dreptul de viaţă privată al reclamanţilor şi că, de
pildă „o poluare sonoră poate afecta neîndoielnic bunăstarea fizică a unei persoane şi, în
consecinţă, aduce atingeri vieţii private”, precum şi că ea „poate, de asemenea, lipsi
persoana de posibilitatea de a se bucura de liniştea domiciliului său”.
În dreptul internaţional contemporan, dincolo de o serie de texte declarative,
fundamentarea juridică a existenţei unui asemenea drept se mărgineşte la unele referinţe
parţiale şi se construieşte, în special, în temeiul art. 11 şi 12 ale Pactului internaţional privind
drepturile economice, sociale şi culturale, din 19 decembrie 1966. Deşi prevederile respective
nu se referă expres la dreptul de apă (vizând totuşi dreptul la un nivel adecvat al calităţii vieţii
şi dreptul la sănătate), doctrină şi interpretarea autentică realizată de Comitetul drepturilor
economice sociale şi culturale al ONU, în cadrul celei de-a 29-a sesiuni (Geneva 11-29
noiembrie 2002), au dedus că interpretarea tehnologică a respectivelor texte conduce la
concluzia că „dreptul la apă este dreptul tuturor de a dispune de apă suficientă, salubră,
acceptabilă, accesibilă pentru uz personal şi domestic”.
Dreptul la apă este, de asemenea, indisolubil asociat dreptului la cel mai înalt nivel
posibil de sănătate şi dreptului la o locuinţă şi la alimentaţie adecvate. Din perspectiva
definiţiei iniţiale, analiza calificativelor acordate acestui drept, în frunte cu accesibilitatea,
arată că aceasta din urmă presupune patru dimensiuni: accesibilitatea fizică (la apă,
instalaţiile şi serviciile aferente acesteia trebuie să ajungă în mod efectiv la toate sectoarele
populaţiei), accesibilitatea economică (costurile şi sarcinile directe şi indirecte asociate
aprovizionării cu apă se impune a fi accesibile), nediscriminarea (apă şi serviciile sale trebuie
să fie accesibile tuturor, în fapt şi în drept, inclusiv păturilor mai vulnerabile şi marginalizate
ale societăţi) şi accesul la informaţie (dreptul de a solicita, primii şi difuză informaţii asupra
apei).
II. Clasificarea-forme de apă supuse protecției
Este de remarcat clasificarea apelor în diferite categorii care au consacrate regimuri
juridice distincte, se face după următoarele criterii:
a. Raportat la administrea lor, apele se grupează în trei mari categorii și anume ape
internaţionale, teritoriale şi naţionale.

3
-Apele internaţionale – sunt cele ce intră sau trec prin graniţele a două sau mai multe state;
cele cu privire la care două sau mai multe state sunt riverane şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale.
-Apele teritoriale (maritime interioare) – sunt cele cuprinse între ţărm şi largul mării,
întinderea lor fiind stabilită prin legea naţională şi prin convenţiile internaţionale în materie.
-Apele naţionale – sunt fluviile, râurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare, fluviile şi
râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.
b. În funcție de aşezare şi destinaţie, apele se grupează în ape de suprafaţă (râuri,
lacuri cu apă dulce, fluvii) şi ape subterane;
-Ape de folosinţă naturală – destinate satisfacerii nevoilor populaţiei (ape potabile, ape pentru
populaţie);
-Ape destinate agriculturii (pentru irigaţii şi alte activităţi);
-Ape cu destinaţie industrială (utilizate pentru navigaţie, pescuit , producerea energiei
electrice).
c. După forma de proprietate existentă asupra apelor, distingem:
-Ape ce aparţin domeniului public (includ apele de suprafaţă cu albii mai mari de 5 km,
bazine hidrografice peste 10 km2, apele subterane, apele maritime interioare şi marea
teritorială);
-Ape ce aparţin domeniului privat (includ apele cu albii sub 5 km şi cu bazine hidrografice
sub 10 km2).
Cele dintâi reglementări juridice în materia apelor au avut un caracter răzleţ, vizând de
principiu rezolvarea litigiilor în materie de proprietate. Într-o a doua etapă apar unele acte cu
caracter normativ privind ansamblul problemelor ridicate de exploatarea acestui factor
natural, dar care nu depăşesc sfera intereselor riveranilor. În sfârşit, în cea de-a treia fază
asistăm la reflectarea viguroasă, în cadrul reglementărilor adoptate, a interesului public,
general, şi, în consecinţă, putem vorbi şi despre unele aspecte privind gospodărirea raţională
şi protecţia apelor, care cunosc o dezvoltare neîntreruptă, ajungând la conturarea şi afirmarea
unei noi sub ramuri de drept (dreptul apei) şi chiar a unui drept uman fundamental specific,
accesul la apă (de calitate), ambele aferente sferei mai largi a dreptului mediului.
Apa este folosită în diferite domenii. Astfel activităţile industriale şi domestice sunt
imposibil de imaginat fără accesul la resursele de apă. Aproximativ 8% din aceste resurse
sunt folosite pentru scopuri medicale şi de igienă, iar aproape 38 % pentru scopuri industriale.
Agricultura consumă aproximativ 60% din resursele de apă, în 30 de ani estimându-se că 80
% din necesarul de hrană al planetei va depinde de irigaţii – ceea ce implică utilizarea
intensivă a resurselor de apă transfrontaliere. Asigurarea apei va deveni, astfel, legată
indisolubil de asigurarea resurselor de hrană naţionale şi regionale.
Un procent 98% din resursele de apă potabilă sunt utilizate în vederea desfășurării
activităților cotidiene și în vederea îndeplinirii acestor scopuri, rezultând astfel un procent
mic de apă care să revină ecossistemului. Cooperarea în utilizarea raţională a acestor resurse
în activitatea umană este o necesitate, iar provocarea de a dezvolta strategii de împărţire a
apei cu natura a devenit o prioritate pentru multe state. Există un interes crescând pentru
4
protecţia mediului, atâta vreme cât funcţiile vitale ale ecosistemelor sunt destabilizate de lipsa
apei, habitatul natural al multor specii dispare, iar umanitatea este afectată.
În condiţiile nevoii acerbe de apă, există peste 100 de bazine ale unor râuri majore
care străbat frontierele a două sau mai multe state, exemplul Nilului care străbate nouă ţări şi
al Dunării care străbate 17 ţări fiind concludent. Conflictele dintre ţările din amonte şi cele
aval din sunt inerente, primele având avantajul de a putea priva secundele de avantajele unei
folosiri libere a apei din râurile ce le traversează graniţele
III. Principiile utilizării durabile şi protecţiei cursurilor apelor internaţionale
Evoluţia şi dezvoltarea reglementărilor internaţionale au condus la formularea unor
principii care guvernează cooperarea internaţională în domeniu şi definesc stadiul actual al
acţiunii de utilizare durabilă şi de protecţie a apei. Ele s-au conturat şi afirmat mai ales în
contextul nevoii de cooperare între statele aceluiaşi bazin hidrografic în vederea soluţionării
problemelor prevenirii şi controlului poluării.
1.Principiul utilizării echitabile şi rezonabile a apelor transfrontaliere:
Degajat iniţial (la sfârşitul secolului al XIX-lea) din doctrina de l’écoulement natural,
principiul a pătruns cu greu în documentele internaţionale, impunându-se mai ales după
prevederea să expresă prin Regulile de la Helsinki, din 1966.
Astfel, toate tratatele internaţionale privind cursuri de apă transfrontaliere îl consacră
în formulări aproape identice.
La nivel jurisprudenţial, prin hotărârea din 25 septembrie 1997 pronunţată în cauza
relativă la proiectul Gabcikovo-Nagymaros, privind un diferend între Slovacia şi Ungaria,
Curtea Internaţională de Justiţie a consacrat explicit principiul.

2.Obligaţia de a nu prejudicia mediul altor state

Recunoscându-se dreptul suveran al fiecărui stat de a exploata resursele de apă proprii
conform politicilor sale de mediu şi de dezvoltare, se stipulează obligaţia corelativă de a se
asigura că activităţile de sub jurisdicţia sau controlul său nu prejudiciază mediul altor state
sau al teritoriilor situate dincolo de limitele jurisdicţiilor naţionale )sau mai vechea regulă a
prevenirii impactului transfrontieră3*. Raportul dintre principiul utilizării echitabile şi
rezonabile (obligaţia de a face) şi obligaţia de a nu prejudicia (de a nu face) mediul (inclusiv
cel acvatic) din afara jurisdicţiei naţionale dă naştere încă la interpretări. A acorda prioritate
acesteia din urmă ar conduce la un stătu quo care avantajează primii usagers ai unui bazin
transfrontier (şi, în general, statele din aval). Dimpotrivă, afirmarea principiului utilizării
echitabile şi rezonabile implică o cooperare şi luare în considerare a tuturor intereselor în
prezenţă, coexistenţa usajelor anterioare cu satisfacerea de noi nevoi.
Problema legăturii dintre cele două reguli este semnificativă pentru stadiul actual de
abordare a problemelor prevenirii şi combaterii poluării, când în faţa dimensiunilor lor
transnaţionale, cooperarea adecvată şi constructivă este preferată aplicării unor soluţii de tip
clasic (abţinere, răspundere).

3.Principiul precauţiei

5
 Deşi recent afirmat în dreptul internaţional al mediului, principiul precauţiei ia în
considerare noţiunea de risc şi presupune efectuarea studiului de impact, fapt pentru care a
fost asimilat rapid în problematica prevenirii şi combaterii poluării apelor. El recunoaşte atât
definiţii cu caracter general , cât şi cu caracter specific unui anumit domeniu.
Premisă geografică a apariţiei lor este dată de existenţa în lume a circa 263 de bazine
transfrontalière, dintre care 19 reunesc în jurul aceluiaşi fluviu ori pânze subterane cel puţin
cinci ţări.
Premisă socio-economică şi ecologică constă în rarefierea şi diminuarea resurselor de apă,
inclusiv că urmare a fenomenelor de poluare şi degradare a calităţii lor, în condiţiile sporirii
continue a nevoilor individuale şi colective. De regulă, statele din amonte ale unui fluviu
prezintă marele avantaj în această privinţă şi tind să abuzeze de el, cu consecinţa privării
vecinilor lor de o resursă naturală preţioasă. Aşa se face că în ultimii 50 de ani au izbucnit
1832 conflicte de acest gen.
Grefate mai întotdeauna pe stări conflictuale preexistente, conflictele privind apa s-au
rezolvat mai întotdeauna în spiritul doctrinei Harmon (precum cele legate de fluviile Tigru,
Eufrat, Nil ş.a.) ori, mai rar, prin luarea în calcul a intereselor complexe în prezenţă şi
cooperarea reciproc avantajoasă (în cazul fluviilor transfrontalière dintre Spania şi
Portugalia).
În ultima perioadă, s-a recurs şi la aducerea diferendului în faţa Curţii Internaţionale
de Justiţie de la Haga (cazul Gabcikovo-Nagymaros, dintre Slovacia şi Ungaria, soluţionat în
septembrie 1997). Pe lângă multiplicarea conflictelor acvatice şi intensificarea preocupărilor
de prevenire şi soluţionare a lor, se manifestă în ultimul timp şi o accentuare a implicaţiilor
ecologice legate mai ales de consecinţele modificărilor aduse regimului de scurgere al apelor
continentale. Această tendinţă se manifestă mai ales în context european, precum cazurile
legate de fluviul Dunărea (al cărui bazin afectează teritoriul a 18 state). Un prim caz
semnificativ l-a constituit, în acest context, cel privind complexul hidroenergetic de pe
Dunăre de la Gabcikovo- Nagymaros, dintre Slovacia şi Ungaria.

Din păcate, nu asistăm şi la evoluţii corespunzătoare referitoare la atitudinea statelor

implicate, în sensul că statul de origine (în cazul de faţă Ucraina) preferă să adopte teza
suveranităţii absolute şi a priorităţii intereselor proprii strategico-economice, în defavoarea
celor universale, ecologice.

IV. Cadrul legislativ național în materie de protecție juridică a apelor internaționale

Unul din cele mai eficiente procedee de soluţionare a problemelor de ordin major, s-a
dovedit de-a lungul secolelor a fi aplicarea măsurilor de răspundere juridică. Şi în domeniul
protecţiei mediului problema răspunderii juridice şi-a găsit un loc important. Ba chiar mai
mult, am vrea să spunem că şi-a găsit un loc predominant. Aceasta se manifestă prin prisma
regulilor specifice conform cărora se aplică răspunderea în raporturile de dreptul mediului,
precum şi prin prisma efectelor pe care le produce.

6
 Problema răspunderii civile în raporturile de dreptul mediului se impune cu atât mai
mult cu cât în prezent, în doctrină, se vorbeşte despre existenţa unei răspunderi specifice
dreptului mediului, diferită de cea civilă. Într-adevăr, pentru victimele unei daune ecologice,
faptul că persoana care a cauzat dauna a fost supusă răspunderii penale sau contravenţionale,
va constitui o consolare morală, în direct însă, victima va dori o reparare a daunei. Această
reparare apare, de regulă, drept scop principal, iar uneori şi exclusiv. Prin urmare, am putea
afirma că pentru situaţia în care s-a cauzat o daună ecologică, răspunderea penală şi
contravenţională este subsidiară, iar cea patrimonială, care se manifestă prin obligaţia de
reparare a daunei, este principală.

Ca resursă naturală regenerabilă apa, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă un element

indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi
cale de transport, fiind un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru
existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor activităţilor umane.

În consecinţă, având în vedere că apa este din ce în ce mai mult ameninţată de poluare
şi supusă unei cereri tot mai mari şi diversificate, reglementările în vigoare consacră un regim
special acestei resurse naturale, protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice având ca obiect
menţinerea şi ameliorarea calităţii acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale

Datorită importanţei deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pământ, se impune

protecţia ei atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Marea problemă a apelor o constituie nu
atât aspectul cantitativ care depinde de gospodărirea lor raţională şi echilibrată, cât aspectul
calitativ, respectiv poluarea apelor care este fenomen general grav, de regulă, invizibil,
deoarece cei mai mulţi agenţi poluanţi se dizolvă în apă.

Una din cele mai vechi reglementări internaţionale legate de poluarea apei este Codul
Suediei din 1734. În ţara noastă au existat norme cu privire la regimul juridic al apelor încă
din cele mai vechi timpuri, în cadrul vechiului drept românesc, a primelor legiuiri şi Coduri
scrise, în Codul civil din 1865, în Constituţia din 1866 şi în cea din 1923. Prima lege specială
în domeniu a fost Legea regimului apelor din 1924. O serie de acte normative ulterioare[1] au
impus un nou regim utilizării şi protecţiei apelor. În prezent, regimul juridic general al apelor
este stabilit prin Legea apelor numărul 107/1996[2], cu modificările şi completările
ulterioare.

Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din
Europa de la Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau
stării apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”.
Această definiţie a fost îmbogăţită ulterior cu alte precizări cuprinse în documente
internaţionale.

Legea nr.171/1997 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional,

defineşte poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică
a apei, peste limita admisibilă stabilită, depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă
7
direct sau indirect de activităţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normală în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.

O definiţie dată poluării se întâlneşte în Recomandarea Consiliului O.C.D.E din 1974

care preciza că, prin poluare se înţelege ”introducerea de către om, direct sau indirect, de
substanţe sau de energie cu consecinţe prejudiciabile, de natură a pune în pericol sănătatea
umană şi sistemele ecologice”.

Poluarea apelor poate fi voluntară sau poate fi o poluare accidentală (din surse
naturale sau artificiale).

Se consideră că există cel puţin cinci categorii de poluanţi, de natură: fizică, chimică,
biologică, bacteriologică, radioactivă, care afectează calitatea apei.
- Poluarea fizică se produce prin contaminarea radioactivă; produsă de apele folosite în
uzinele atomice, deşeurile radioactive, de ploaia radioactivă.
- Poluarea chimică se produce prin infiltrarea apei cu diferite substanţe chimice
(plumbul, mercurul, azotul, fosforul, hidrocarburile, detergenţii şi pesticidele).
- Poluarea termică se produce de regulă, prin deversarea în apă a lichidelor calde
utilizate pentru răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor atomoelectrice.
- Poluarea biologică se produce prin deversarea apelor menajere şi industriale netratate
care conţin cantităţi uriaşe de virusuri sau bacili patogeni de natură să contamineze
apa.

Actele juridice internaţionale, consideră că principalele forme de poluare a apelor ar fi:

- poluare cu substanţe chimice şi hidrocarburi;
- poluare datorată exploatării navelor;
- poluare prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de nave;
- poluare prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;
- poluare de origine atmosferică, prin ploaia acidă;
- poluare rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului fundului mărilor
şi oceanelor, etc.

Examinând factorii poluării, formele poluării şi efectele deosebit de nocive pentru

viaţa şi sănătatea oamenilor, plantelor şi animalelor, concluzia Întâlnirii la Vârf a Pământului
a fost următoarea: “naţiunile trebuie să-şi asume obligaţia de a reduce degradarea mediului
acvatic, astfel încât să menţină şi să îmbunătăţească capacităţile sale de producţie şi de
întreţinere a vieţii”.

Programul de aplicare al Agendei 21 elaborat în 1997 în cadrul Sesiunii speciale

O.N.U. consacrată apei, se adresează ţărilor dezvoltate cărora le propune să recurgă la
“punerea în aplicare graduală de politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare
echitabilă şi eficace a apei (….) şi promovarea conservării apei”

V. Protecția juridică a mărilor și oceanelor

8
 Mările şi oceanele au fost considerate mult timp ca fiind punctul “terminus” al
scurgerilor poluante de pe uscat, iar prin imensitatea lor ca fiind cei mai mari digeratori de
poluanţi. Cauzele poluării marine sunt diverse şi ele pot fi: voluntare (deversări de reziduuri
uleioase sau radioactive, incinerarea de reziduuri, imersia de deşeuri, experienţe nucleare,
etc.) şi accidentale (provocate de regulă de naufragiile petroliere care provoacă “mareea
neagră “ cu efecte dezastruoase asupra florei şi faunei).

Preocupările vizând protecţia mediului marin împotriva poluării sunt vechi; încă din
1926 o Conferinţă reunită la Washington a elaborat un proiect de Convenţie vizând limitarea
deversărilor de amestecuri grase în mare.

Primul document internaţional în materie a fost adoptat în 1954, la Londra, Convenţia

pentru prevenirea poluării marine prin hidrocarburi. În 1958, la Geneva, a avut loc Conferinţa
de codificare a dreptului mării – ce prevedea interdicţii privind poluarea prin hidrocarburi,
cloruri, deşeuri radioactive a mediilor marine.

Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă

poluarea are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de poluare
face ca măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea mediului marin se
face în mare măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi
regionale, prin care se încearcă coordonarea activităţii statelor în cadrul conferinţelor şi
organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.

În scopul protecţiei şi conservării mediului acvatic, printre mijloacele utilizate, alături

de gospodărirea complexă şi raţională a acestuia, un rol deosebit de important şi eficient
revine instrumentelor juridice utilizate pentru combaterea faptelor de încălcare a regimului
legal de ocrotire a mediului acvatic.

În ceea ce privește legislația din România, pentru toţi utilizatorii apelor şi resurselor
lor naturale, Legea nr.137/1995 şi Legea nr.107/1996, stabileşte obligaţii şi răspunderi în
scopul asigurării protecţiei acestor elemente naturale ale mediului împotriva poluării.

Nerespectarea acestor obligaţii atrage răspunderea civilă, penală sau contravenţională,

după caz şi aplicarea sancţiunilor legale corespunzătoare. Menţionăm că cea mai utilizată
formă de răspundere juridică pentru poluarea apelor este răspunderea contravenţională.

Legea nr.107/1996, grupează faptele ilicite săvârşite în legătură cu protecţia apelor în

două categorii, acordând prioritate răspunderii contravenţionale şi penale: contravenţii  (53 de
fapte) sancţionate cu amendă și infracţiuni (27 de fapte) sancţionate alternativ cu închisoare
sau amendă penală  săvârşite cu intenţie sau din culpă.

Deseori, infracţiunile stabilite sunt infracţiuni de pericol, fiind considerat de legiuitor

un pericol semnificativ ce trebuie sancţionat penal, simpla nerespectare a unor restricţii şi
măsuri stipulate. Infracţiunile prevăzute de Legea nr.107/1996, se constată de către organele
abilitate în acest sens şi de către personalul competent să constate contravenţiile.

9
 Subiecții răspunderii juridice în materie, la nivel internaţional, sunt statele şi
organizaţiile guvernamentale sau organizaţiile nonguvernamentale, răspundere care îmbracă,
de regulă, forma răspunderii civile, iar sancţiunile ce se aplică statelor în situaţia în care se
împotrivesc măsurilor de protecţie sau le încalcă pe cele instituite, sunt de ordin politico-
economic.

CONSIDERAȚII FINALE

Apa este una dintre cele mai importante resurse naturale. Modalitatea în care este
administrată această resursă produce schimbări dramatice asupra vieţii şi bunăstării a miliarde
de de oameni. Totodată, determină strategii economice naţionale şi direcţii de acţiune în
multe regiuni ale lumii. Accesul insuficient la apă potabilă are un impact negativ asupra
prosperităţii în majoritatea regiunilor lumii. Când resursele de apă sunt transfrontaliere,
managementul cooperant şi integrat este o provocare cu multe obstacole. Declanşarea unor
conflicte ce au ca bază insuficiența apei nu este un tablou deloc de neluat în seamă, drept
consecință se dorește evitarea pe cât posibil a acestui fapt potrivit Convenției din 1997,
mecanism de temelie în materie de prevenire a „războaielor apei”.

Considerate ca fiind o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element

indispensabil pentru viață și pentru societate, materie primă pentru activități productive, sursa
de energie și cale de transport, determinant în menținerea echilibrului ecologic, se impune
crearea unui regim juridic care să răspundă necesitaților de protejarea și ocrotirea apelor, de
asigurare a utilizării lor complexe și raționale, în scopul prezervării pentru generațiile
viitoare.

Protecţia şi conservarea apelor și ecosistemelor acvatice se impun cu necesitate în

condiţiile impactului negativ al activităţilor antropice ale omului sub forma turismului,
exploatărilor agricole intensive, lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, vânatul excesiv etc.

Educația timpurie în materie a generațiilor viitoare este absolutamente necesară fiind

posibilă doar astfel păstrarea pe cât posibil a ecosistemelor si a biodiversității naturale.
Importanța acestora este imperios a fi prezentată subiecților de la vărste fragede pentru a
dezvolta în aceștia simțul răspunderii și dorința protecției naturii și a tot ceea ce reprezintă ea,
deci, implicit a apei, resursă indispensabilă, vitală a vieții.

,,Totul este apă,

iar apa, în esență,

este totul.”

10
BIBLIOGRAFIE
 Cadrul juridic intern și internațional privind schimbările climatice, suport de curs,
Facultatea de Ecologie.
 Dreptul internațional al mediului, suport de curs.
 Dreptul internațional al mediului – suport de curs – UBB Cluj;
 Regimul juridic al protectiei apei și ecosistemelor avatice – suport de curs;
 www.consilium.europa.eu; www.eea.europa.eu; www.scribd.com; ec.europa.eu;

11