Regimul juridic de protecție a apelor

Apa reprezintă o valoare inestimabilă, indispensabilă vieții, întrucât nu s-a descoperit încă un alt
produs care săp o substituie. Resursă în general gratuit utilizată, apa este prezentă în toate
domeniile vieții social-economice, de la cele mai însemnate până la cele mai puțin importante
Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii supravieţuirii şi bunăstării oamenilor, nesubstituibilă cu
nici un alt produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei (aproape 71%, circa 1400
milioane km3 de apă, din care 97% sunt ape sărate, respectiv mări şi oceane şi doar 3% sunt ape
dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, râuri, atmosferă, etc.).
Apa este importantă pentru esenţa vieţii şi pentru înfăptuirea tuturor activităţilor umane, fiind
folosită în alimentaţie, agricultură, industrie, servicii, dezvoltare urbanistică, transport şi
navigaţii, pescuit, etc. Considerată mult timp drept sursă inepuizabilă, apa nu este totuşi
disponibilă în cantităţi suficiente şi de o calitate corespunzătoare în anumite perioade şi în
anumite regiuni ale globului.
Deficitul natural corelat cu explozia demografică, cu gradul înalt de urbanizare, de dezvoltare a
unor industrii mari consumatoare de apă, dar şi mari poluante, au determinat apariţia şi
accentuarea fenomenului dublu, denumit “secătuirea şi poluarea apelor”. Penuriei apei i se
adaugă degradarea în ritm accelerat a calităţii ei, cu accente din ce în ce mai grave, datorată mai
ales reziduurilor şi deşeurilor toxice sau periculoase care se descarcă sau se evacuează.
Pentru aceste considerente se impune o riguroasă protecţie a apelor, utilizarea lor raţională,
gestionarea echilibrată a tuturor resurselor de apă. Necesitatea acestor măsuri este impusă de
factori majori, cum ar fi:
– Creşterea continuă şi rapidă a consumului de apă care se dublează la fiecare 15 ani,
însoţit de o reducere dramatică a resurselor, de o criză a apei pe glob;
– Lucrările destinate folosirii în scopuri socio-economice a stocului de ape utilizabil, sunt
insuficiente;
– Poluarea crescândă a apelor, fenomen generat de industrii poluante, epurarea
necorespunzătoare a apelor uzate şi menajere, despăduriri masive, utilizarea de pesticide,
explozia producţiei de detergenţi, deşeuri radioactive, etc.

Scopul acestei lucrări este de a arăta că apa a fost considerată un timp îndelungat o resursă
inepuizabilă a naturiii,însă se dovedește a nu fi chiar așa - apa nu este disponibilă în cantități
suficiente și de o caliotate corespunzătoare nevoilor ei de folosire în anumite perioade și în
anumite regiuni ale Terrei.
Deasemenea problema protecției apelor a fost ridicat mai întâi de către ecologiști apoi de
oamenii de știință,problemele pe care le implică protecția și utilizarea rațională a apelor în
prezent și în perspectivă au intrat și în domeniul economic, considerându-se că numai printr-un
efort comun ecologic-economic este posibilă optimizarea unei gestionări echilibrate a resurselor
de apă.
Totodată mai este actuală și problema poluării apelor ce apare din activitatea antropogenă,
industrie și agricultură.În afară de acești factori,o influență substanțială asupra cantității și
calității resurselor acvatice o au și schimbările climatice din zilele noastre .
 Cadrul legal al protecției apelor
Primul document internaţional în materie îl constituie “Carta europeană a apei”, adoptată de
Consiliul Europei în 1968, care a cuprins o serie de reguli şi principii care ulterior au primit
consacrare juridică astfel:
– resursele de apă nu sunt inepuizabile;
– calitatea apei trebuie prezervată;
– apa nu are frontiere;
– apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;
– poluarea apei este interzisă;
Principiile aplicabile protecţiei şi managementului apelor proclamate de acest document, au
constituit punctul de plecare al altor documente adoptate la nivel internaţional în materie, care au
adus contribuţii esenţiale cu privire la protecţie apelor.
Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care intervalul cuprins între anii
1980 – 1990 a fost proclamat “Deceniul internaţional pentru apa potabilă”, încercându-se prin
aceasta o mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factorii de
mediu.
Una din cele mai vechi reglementări internaţionale legate de poluarea apei este Codul Suediei
din 1734. În ţara noastă au existat norme cu privire la regimul juridic al apelor încă din cele mai
vechi timpuri, în cadrul vechiului drept românesc, a primelor legiuiri şi Coduri scrise, în Codul
civil din 1865, în Constituţia din 1866 şi în cea din 1923. Prima lege specială în domeniu a fost
Legea regimului apelor din 1924. O serie de acte normative ulterioare[1] au impus un nou regim
utilizării şi protecţiei apelor. În prezent, regimul juridic general al apelor este stabilit prin Legea
apelor numărul 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa de la
Geneva din 1961, ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apei, ca
urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”. Această definiţie a
fost îmbogăţită ulterior cu alte precizări cuprinse în documente internaţionale.
Legea nr.171/1997 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional 3, defineşte
poluarea apelor ca fiind “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste
limita admisibilă stabilită, depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau
indirect de activităţile umane, ce o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
O definiţie dată poluării se întâlneşte şi în Recomandarea Consiliului O.C.D.E din 1974 care
preciza că, prin poluare se înţelege ”introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe
sau de energie cu consecinţe prejudiciabile, de natură a pune în pericol sănătatea umană şi
sistemele ecologice”.
Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind administrarea,
gospodărirea şi protecţia acestora şi a ecosistemelor acvatice sunt: Legea apelor nr.107/1996,
modificată de legea nr.192 din 2001 şi de Hotărârea de Guvern nr.107 din 20025, Legea
nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea nr.137/1995 privind protecţia
mediului, republicată în 2000, Hotărârea Guvernului nr.188/2002 privind regimul apelor uzate,
Constituţia României din 2003, etc.
Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele obiective şi reguli în domeniu6:
– conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă;
– protecţia împotriva oricăror forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor apelor;
– valorificarea complexă a apelor ca resursă economică, repartiţia raţională şi echilibrată a
acestora;
– conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
– apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidrometeorologice periculoase;
– satisfacerea cerinţelor de apă ale industriei, agriculturii, turismului, transportului şi a
oricăror activităţi umane.

Date statistice privind consumul de apă

Apa este esențială pentru viața de pe Terra. Atât existența noastră de fiecare zi ,cât și activitățile
noastre economice sunt total dependente de această resursă inegalabilă. La nivel global, accesulc
la apă deseori se consideră redus deoarece:
-Mai puțin de 1% din resursele acvatice ale planetei sunt sunt disponibile pentru consumul uman
-Mai mult de 1,2 miliarde de oameni nu au acces la o sursă sigură de apă potabilă
Protecția resursekor acvatice este strict necesară în condițiile în care această resursă este limitată
pentru populație. Domeniul ce ține de protecția resurselor de apă este în strânsă corelație cu cel
al sănătății și reducerii maladiilor asociate de apă și îndeosebi de evaluarea consecințelor pe care
diferiți utilizatori de apă le produc asupra mediului. În ultimul timp,resursele naturale sunt mult
afectate și de aspectul schimbărilor climatice la nivel global. Totuși,deciziile cele mai importante
referitor la aplanarea consecințeleor schimbărilor climatice asupra resurselor de apă sunt luate la
nivel național. În acest context este importantă studierea potențialelor efecte ale schimbărilor
climatice în zonele afectate de secetă și inundații. Astfel , Republica Moldova s-a angajat să
atingă până în anul 2015 Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului. În acest scop, Guvernul
Republicii Moldova a aprobat măsurile care se referă la majorarea accesului la apă potabilă și
care prevăd majorarea ponderii populației cu acces la salubrizare de la 41,7% în 2002 până la
51,3% în 2010 și până la 71,8% în 2015.
Republica Moldova actualmente dispune de resurse acvatice, reprezentate de circa 3621 râuri și
pâraie. Lunginea sumară a acestora depășește 16000 km. În afară de acestea pe teritoriul țării ,
există 3532 de lacuri și bazine de acumulare cu o suprafață totală de 333 km 2 și cu un volum de
acumulare de 1,8 km 2 .
Cele mai mari lacuri naturale sunt situate pe cursul de jos al râului Prut (Beleu,Manta). Cele mai
mari lacuri de acumulare artificiale sunt Costești-Stânca (735 mln.m3 )- pe râul Prut și Dubăsari
(277,4 mln. m3 )-pe fluviul Nistru.Sursele de apă potabilă ale populației din Republica Moldova
sunt reprezentate de apele de suprafață: râurile Nistru și Prut și apele subterane.
Rețeaua hidrografică a Republicii Moldova este reprezentată prin 3621 râuri și pâraie (inclusiv
7- cu lungimea de peste 100 km,iar alte 247-peste 10 km. Lungimea sumară a râurilor depășește
16000 km. Fluviul Nistru ,bazinul hidrografic al căruia constituie 57% din teritoriul țării cu un
debit anual de 10 km3 ,marchează pe o porțiune de de 630 km frontiera dintre Republica
Moldova și Ucraina . Râul Prut, bazinul căruia constituie 24% din teritoriu cu debitul anual de
2,4 km3 pe o porțiune de 695 km marchează hotarul între Republica Moldova și România . În
afară de acestea, pe teritoriul țării există 3532 de lacuri și bazine de acumulare de 1,8 km 2 .
Predomină lacuri mici cu suprafața de cca 0,2 km2 . Cele mai mari lacuri naturale sunt situate pe
cursul de jos al râului Prut (Beleu,Manta). Cele mai mari lacuri de de acumulare artificiale sunt
Costești- Stânca (735 mln.m3 ) pe râul Prut și Dubăsari (277,4 mln.m 3 ) pe fluviul Nistru. În
calitate de apă potabilă se folosesc apele de suprafață și subterane: freatice, orizonturi acvifere
adânci. Râurile Nistru și Prut sunt arterele de apă principale ale Republicii Moldova. Principala
sursă de aprovizionare cu apă este râul Nistru, căruia îi revin 54%. Râului Prut îi revin 16% altor
surse de apă de suprafață- 7%, apelor subterane-23%. Deasemenea Republica Moldova mai este
aprovizionată cu apă și din cele peste 5000 sonde și din circa 130 mii de fântâni cu alimentare
din pânza freatică.