Conservarea și gestionarea resurselor naturale

CONSERVAREA ȘI GESTIONAREA
RESURSELOR NATURALE

0
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

CUPRINS

1. Introducere
2. Infrastructura de apă și apă uzată
3. Sisteme de încălzire urbană

1
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

INTRODUCERE

Resursele naturale ale pământului sunt esenţiale pentru supravieţuirea şi

dezvoltarea populaţiei umane. Unele dintre aceste resurse, precum mineralele, speciile
şi habitatele, sunt finite - odată ce acestea au fost epuizate sau distruse, dispar pentru
totdeauna. Altele, cum ar fi aerul, apa şi pădurile, sunt regenerabile - deşi ne bazăm, în
general, pe sistemele naturale ale pământului să le creeze din nou, să le reînnoiască şi
să le purifice pentru noi. Deşi multe efecte ale exploatării excesive sunt resimţite la nivel
local, interdependenţa în creştere a naţiunilor şi a comerţului internaţional de resurse
naturale fac din gestionarea acestora o problemă globală.
Termenul de mediu a fost folosit începând cu secolul XIX în sens biologic ca
ambianță naturală a viețuitoarelor. Ulterior, în domeniul geografiei, mediul e definit ca
spatiul locuit și influențat de om. Noțiunea de mediu este una din noțiunile fundamentale
care stau la baza ecologiei, știința care se ocupă cu studiul tuturor relațiilor dintre
animale și mediul lor anorganic și organic.
Potrivit prevedrilor art. 2 din O.U. nr. 195/2005 privind protecția mediului aprobată
prin Legea nr. 265/2006, mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale
ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și fiintele vii,
sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv
valorile materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și
sănătatea omului.
Protecția mediului poate fi definită ca o activitate umană conștientă fundamentată
științific având drept scop prevenirea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de
viață.
Noțiunea de “poluare” a mediului
 
S-a constatat că odată cu dezvoltarea vieții social-economice are loc și
diversificarea formelor de poluare.
Prin poluant, în sensul O.U. nr. 195/2005, se intelege orice substanta, preparat
sub forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie radiatie
electromagnetica, ionizanta, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu,

2
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor

materiale.
Termenul de poluare, potrivit O.U. nr. 195/2005, semnifică introducerea directă
sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității
mediului, dauna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o impiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Formele poluării și cauzele acesteia:
Poluarea poate fi :
 Naturală (deseurile vitale ale activității viețuitoarelor) ;
 Chimică (agricolă sau industrială);
 Fizică (sonoră, tehnică, radiologică, prin vibrații) ;
 Biologică;
 Estetică (degradarea mediului prin construirea de imobile).
Cauzele poluării sunt:
 Ignorarea efectelor negative pe care le poate produce asupra mediului aplicarea
rezultatelor cercetării științifice;
 Întelegerea greșită a criteriilor de economicitate și nerealizarea unor investitii
necesare prevenirii poluării;
 Creșterea sensibilă a pericolului unor catastrofe pentru mediu ca urmare a
aplicării tehnologiilor, folosirii instalațiilor și materialelor periculoase;
 Industrializarea excesivă;
 Războaiele locale;
 Industriile de război;
 Sub-dezvoltarea;
 Lipsa unei conștiințe ecologice;
 Radioactivitatea aparută datorită experiențelor nucleare;
 Folosirea neștiintifică a pesticidelor, insecticidelor;
 Deșeurile menajere.

3
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Ocrotirea mediului – problema vitală a lumii contemporane

 
Multă vreme omul nu și-a pus problema de a produce rațional fără a distruge.
Ruperea echilibrului ecologic prin intervențiile necontrolate ale omului este o
caracteristică a celei de-a doua jumatăți a secolului XX. Într-un raport prezentat la
deschiderea anului Vest-European al Mediului de la Bruxelles din 1987, statele fostei
piețe comune au recunoscut că preocuparea lor pentru problemele mediului a apărut
foarte târziu. Dacă pentru țările industrializate problemele mediului sunt legate de
progresul tehnic, pentru țările în curs de dezvoltare ele sunt determinate de
subdezvoltarea și consecințele acesteia asupra alimentației, sănătății, educației și
igienei. O altă problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea marilor și
oceanelor. De exemplu, poluarea Mediteranei afectează nu numai țările cu acces
maritim la aceasta apă ci printr-un lanț extrem de complex de interferențe și consecințe
însuși organismul unitar al Terrei.
Un rezultat important al Conferintei de la Stockholm din 1972 îl reprezintă planul
de acțiune pentru mediu care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru
protecția mediului. Prevederile sale se refera la 3 categorii mari de probleme :
1. Evaluarea mediului (analiza, cercetarea, supravegherea și schimbul de
informații privind mediul);
2. Gestiunea mediului;
3. Măsurile de susținere (informarea și educarea publicului, precum și
formarea specialiștilor în domeniul protecției mediului).
La aceeasi Conferință, ziua de 5 Iunie a fost proclamata Ziua Mondială a
Mediului.
Cea de-a doua Conferință Mondială pe probleme de mediu de la Rio de Janeiro
(1992) a avut drept scop elaborarea de strategii și masuri care să contribuie la
combaterea degradării mediului în contextul dezvoltării durabile. Documentele adoptate
în cadrul conferinței au fost :
 Declarația de principii numită și Carta Pământului, în care sunt enumerate
principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relatiile inter-umane și în
relațiile dintre om și natură;

4
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

 Agenda 21, care reprezintă un program de acțiune ce va fi aplicat în fiecare

domeniu în care activitatea economică afecteaza mediul înconjurător ;
 Convenția Schimbarilor Climatice, care reprezintă un angajament al țărilor
semnatare ca până în anul 2000 să-și reducă emisiile de bioxid de carbon la
nivelul anului 1990
 Declarația de la Johanesburg, care cuprinde angajamentele statelor semnatare
de a promova și consolida principiile dezvoltarii durabile la nivel local, regional și
global.

5
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

1. ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII ȘI ACCESULUI LA INFRASTRUCTURA DE APĂ

ȘI APĂ UZATĂ

1.1. Protecția apelor în Romania

Clasificarea apelor
În doctrina apele se clasifică:
I - după criteriul administrației acestora: ape internaționale, ape teritoriale,
ape naționale
Apele internaționale- cele cu privire la care statul românesc riveran cu alte
state, cele care intră, trec prin granițele țării,cele cu privire la care interesele unor state
străine au fost recunoscute, asigurate prin tratate, convenții.
Apele teritoriale- cuprinse în portiunea de la țărmul marii noastre spre larg a
cărui limite se stabilesc prin lege.
Apele naționale - fluvii, râuri, lacuri.
II - după așezare: ape subterane, ape de suprafață
III după destinatie: ape de folosință generală, ape destinate industriei, ape
destinate agriculturii, ape cu destinații speciale (pescuit).

1.2. Apele potabile

1.2.1. Clasificarea surselor de apă potabilă

Apa joaca un rol important în activitatea social-economica, constituind un
element indispensabil pentru inceperea și dezvoltarea oricarei activitati.
Rezervele de apa dulce, destul de reduse și limitate, se micsoreaza an de an
datorita poluarii apelor naturale, prin deversarea în ele a unor ape reziduale neepurate
sau insuficient epurate. A crescut simtitor numarul poluantilor, ceea ce impune metode
de epurare mai avansate, mai scumpe decat cele clasice, devenite nesatisfacatoare.
Protectia calitatii apelor a devenit nu numai o masura de salubritate, ci și un
mijloc de crestere a gradului de reutilizare a apelor, deoarece cresterea cotei de
utilizare a apelor depinde calitatile fizico-chimice și bacteriologice ale acestora.
Din punct de vedere al raspandirii apei în natura, putem stabili urmatoarele
categorii de ape: apa meteorica, ape subterane și ape de suprafata.

6
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Apa meteorica provine prin evaporarea apelor de la suprafata pamantului și

condensarea lor în paturile superioare ale atmosferei, sub forma de ploi și zapada. Cu
toate ca apa meteorica este cea mai pura, în drum spre pamant ea absoarbe, pe langa
oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, oxizi de azot și de sulf și compusi organici
din atmosfera oraselor industriale. De asemenea, apa meteorica mai poate contine și o
serie de suspensii antrenate de atmosfera, ca: polen de plante, bacterii, argila, silice
etc.
Apa subterana provine din infiltrarea apelor meteorice prin straturile permeabile
ale pamantului, acumulandu-se în bazine sau rauri subterane. Compozitia apei
subterane este foarte variata, fiind legata de compozitia rocilor minerale prin care a
trecut.
Apele subterane se clasifica dupa mai multe criterii:
a) dupa gradul de mineralizare;
b) dupa compozitia chimica;
c) dupa pozitia stratului de apa;
Apele de izvor se incadreaza în categoria apelor subterane, intrucat iesirea lor
la suprafata se datoreaza unor conditii geologice locale. Aceste ape de izvor prezinta
calitati pe deplin satisfacatoare pentru o apa potabila, dar sunt în cantitati insuficiente
pentru alimentarea centrelor urbane. Apa de izvor contine dizolvate saruri minerale
pana la 1 g/L, compozitia ei variind în functie de natura straturilor subterane strabatute.
Apele de izvor cu un continut mai mare de saruri dizolvate, din care nu lipsesc nici
acidul carbonic, se numesc ape minerale.
Apele minerale constituie un mijloc de tratament pentru diverse afectiuni
interne.
Apele de suprafata sunt alcatuite din apele raurilor, fluviilor, lacurilor, marilor și
oceanelor. Compozitia apelor de suprafata se caracterizeaza printr-o mare diversitate,
depinzand de anotimp, de natura solului, conditiile climatice etc.
O categorie distincta de ape de suprafata sunt cele în stare solida. Mari
suprafete de pe pamant sunt acoperite sezonier sau permanent de zapada sau gheata
[2,3s. Gheata acopera temporar suprafata multor rauri și lacurisi mari în zone de
coasta, dar și în mod permanent suprafete din muntii inalti (ghetari alpini) sau din zone
polare, formand ghetari continentali (de exemplu calota de gheata antarctica sau
groenlandiana) sau banchize la suprafata marilor polare (banchiza arctica, cele din jurul
continentului antarctic) [4,5s din care se desprind aisberguri ce se topesc lent și uneori
sunt duse în deriva de curentii marini pana în zone calde.
7
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Din multitudinea de ape naturale, omul a intervenit asupra unora care le

denumim modificate antropic (de obicei rauri care au fost regularizate) și chiar a creat el
ape statatoare sau curgatoare artificiale, cum sunt lacurile numite curent de acumulare
sau respectiv canalele.

1.3. Proprietăţile apei

1.3.1. Proprietatile fizice ale apei

Principalele proprietăţi fizice ale apei sunt: temperatura, transparenţa,

luminozitatea, turbiditatea, culoarea, densitatea, conductibilitatea electrică, căldura
specifică, radioactivitatea ş.a..
Cele organoleptice (la a căror determinare se utilizează simţurile) sunt
reprezentate prin gust şi miros.
a. Temperatura este o mărime fizică scalară prin care se apreciază starea de
încălzire a unui sistem fizic. Valoarea sa este exprimată prin diferite scări termometrice.
Puse în contact, mai multe corpuri au, după un timp, aceeaşi temperatură. Temperatura
unui corp este cu atat mai mare cu cat energia cinetică a particulelor sale este mai
mare.
Termometria este ştiinţa care se ocupă cu metodele de determinare a
temperaturii corpurilor. Aceste metode se bazează fie pe variaţia cu temperatura a unei
mărimi caracteristice corpului respectiv (de exemplu strălucire), fie pe cea a unei mărimi
caracteristice a unui alt corp aflat în contact cu primul (termometru de dilatatie,
termometru cu rezistenţă).
Termometrul este un instrument pentru măsurarea temperaturii corpurilor cu
care este pus în contact, bazat pe variaţia unei marimi caracteristice unei anumite
substanţe numită corp termometric. După natura variaţiei există termometre cu dilataţie
(cu lichid (mercur) sau cu gaz (aer, hidrogen, heliu) ) şi termometre cu rezistenţă ce
conţin un conductor sau semiconductor a cărui rezistenţă variază cu temperatura.
Temperatura apelor naturale variază în spaţiu şi timp, în funcţie de tipul apei (de
suprafaţă sau subterană). Ea este influenţată de regimul termic al aerului, dependent la
randul său de latitudine şi altitudine. în cazul apelor de suprafaţă temperatura depinde
şi de adancimea şi dinamica lor, în timp ce la apele subterane, un rol important revine
adancimii la care acestea sunt situate. Astfel, la latitudini medii, temperatura apelor
aflate la 10-30 m sub nivelul terestru este relativ constantă, de 8-10°C.
8
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Apele curgătoare au temperaturi ce oscilează intre 0°C iarna şi 25-26°C vara (la
latitudini medii). în cazul lacurilor, în afară de variaţiile termice lunare se remarcă şi
oscilaţii pe verticală, indeosebi la cele cu adâncimi mari.
Temperatura apei are o mare importanţă în dezvoltarea biocenozelor, fiind un
factor determinant.
b. Transparenţa depinde de cantitatea şi dimensiunile substanţelor minerale şi
organice în suspensie, de natura substratului, de prezenţa vegetaţiei acvatice etc.
Gradul de transparenţă este indicat de grosimea stratului de apă (în m sau cm) prin
care se pot distinge contururile unui obiect. În cazul apelor superficiale, pentru
determinarea transparenţei se utilizează discul lui Secchi, iar în cel al apelor subterane,
firul de platină cu diametrul de 1 mm şi 25 mm lungime, fixat la capătul unui cablu de
1,20 m. Dacă acest fir nu mai poate fi observat până la adâncimea de 1,20 m, apa este
considerată tulbure.
c). Luminozitatea este cantitatea de radiaţie solară, ce cade pe o anumită
suprafaţă terestră în decursul unei perioade de timp. Unitatea de măsură a luminozităţii
este luxul.
Altfel spus. luxul este unitatea de măsură a efectului de iluminare a
suprafeţelor.
Un lux reprezintă iluminarea unei suprafeţe cu aria de un metru pătrat, care
primeşte un flux luminos uniform repartizat de un lumen.
lm
1lx = m2
În natură luminozitatea variază în jurul a 0,01 lx pentru o noapte cu lună plină şi
în jurul a 100000 lx în mijlocul unei zile insorite de vară.
Pentru măsurarea intensităţii luminoase a apei se va folosi luxmetrul de
laborator. Luxmetrul este un instrument pentru măsurarea iluminării, cu o construcţie
asemanătoare fotometrului, care efectuează determinări fotoelectrice.
d)Turbiditatea se dovedeşte a fi un parametru hotărator în multiple aplicaţii,
cum ar fi: tratarea apelor potabile, a apelor reziduale sau a lichidelor în diverse faze ale
proceselor de fabricaţie.
Măsurarea turbidităţii este un mod rapid de a şti cand, cum şi de ce trebuie
tratată o apă în conformitate cu specificaţiile cerute. în cazul apei potabile, turbiditatea
este relevantă din trei motive:
-Estetice: orice apă potabilă turbidă produce consumatorului reacţie imediată.

9
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

-De filtrabilitate: o dată cu creşterea turbidităţii creşte dificultatea fitrării şi

costurile acesteia.
-De dezinfecţie: O valoare mare a turbidităţii este un indicator al prezenţei
materiei organice şi a microorganismelor în apă, care duce la creşterea cantităţii de clor
sau de ozon necesară dezinfecţiei surselor de apă potabilă studiate.
Suspensiile solide din lichide, cum ar fi algele, nămolul, microbii sau alte
particule, absorb şi difuzează lumina incidentă. Cu cat particulele sunt mai numeroase
cu atat turbiditatea creşte. Forma, talia şi compoziţia particulelor influenţează, de
asemenea turbiditatea apei. Pentru a măsura turbiditatea este necesar să măsurăm
lumina care traversează lichidul.

1.3.2. Proprietăţile organoleptice ale apei

Culoarea apei. În strat subţire apa este incoloră. Cand stratul de apă
depăşeşte 6cm grosime are un aspect albăstrui. Existenţa unei culori se datoreşte unor
substanţe dizolvate (oxizi fenici, compuşi ai manganului, clorofilă din frunze, acizi
humici).
Ca termeni de definire a culorii se folosesc: incoloră, slab gălbuie, gălbuie,
cafenie, albastră, lăptoasă.
Substanţele humice dau apei culoarea gălbuie pană la cafenie, prezenţa unor
cantităţi mari de săruri acide de fier, o culoare verde gălbuie, a clorurilor o culoare
albăstruie. Stabilirea culorii se face prin comparaţie cu o scară calorimetrică etalon
alcătuită din clorură de platină şi cobalt intr-o anumită proporţie.
Gustul apei este datorat substanţelor dizolvate în apă şi se defineşte ca:
- plăcut( cand apa conţine cantităţi reduse de Ca, Mg, CO2),
- neplăcut (concentraţii mari de substanţe dizolvate ),
- dulceag (determinat de prezenţa unor mari cantităţi de substanţe organice),
- sărat (datorat unei mari concentraţii de NaCl),
- amar (in prezenţa MgSO4),
- acru (datorat alaunilor / alaun = sulfat dublu al unui metal trivalent şi al unui
metal monovalent. Ex: piatra acră- sulfat dublu de aluminium şi potasiu),
- sălciu (ape sărace în săruri minerale ),
- cu gust nedefinit.

10
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Mirosul apei se determină pentru apă nefiartă. Se apreciază prin

caracteristicile: lipseşte, stătut, de putrefacţie şi se poate datora unor substanţe
organice în descompunere sau microorganismelor vii (alge, protozoare) sau prezenţei
unor substanţe chimice provenite din ape uzate, industriale (fenoli, crezoli, etc).

1.4. Apele uzate

Apa, aerul și solul, constituenți ai biosferei, sunt cunoscuți sub denumirea de
factori de mediu. În fiecare din aceștia se dezvoltă o faună și o flora specifică care,
pentru a putea supraviețui, trebuie să i se asigure un mediu ambiant cât mai curat-
sănătos.
Cunoașterea condițiilor de viață, din cadrul fiecărui factor de mediu, conduce la
o protecție eficientă a mediului. Pentru aceasta însă, este necesar să se cunoasca
sursele de poluare, respectiv poluanții, care ar putea prejudicia dezvoltarea vietii și apoi
impactul lor asupra mediului – vieții. Toate aceste cunostințe conduc, în final, la măsuri
de prevenire și combatere a poluării factorilor de mediu și conditii propice vieții pe
pământ.
Dintre cei trei factori de mediu – apa, aer, sol – apa este cea mai afectată de
poluare, creând numeroase probleme pentru păstrarea și îmbunătățirea calității ei.
După cum se știe, apa în natura există sub următoarele forme: apa de suprafață (fluvii,
râuri, lacuri, mari și oceane) și apa subterană (straturi acvifere și izvoare).

11
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

2. EPURAREA APELOR UZATE

2. 1. Procese unitare pentru tratarea apelor

Orice tehnologie de transformare este constituită dintr-o serie de operații

succesive, continue sau ciclice, de natura mecanică, fizică, chimică sau mixtă. Oricat de
complicată ar fi o tehnologie, ea constă dintr-un număr limitat de operații simple,
distincte care se realizează în instalații și aparate corespunzătoare, comune pentru
diverse variante de tehnologii.
Pentru fiecare operație sau proces unitar sunt importante urmatoarele aspecte:
- studiul principiilor știintifice de bază
- experimentarea la scară de laborator sau pilot urmată de prelucarea datelor
experimentale pentru stabilirea de relașii care să permită dimensionarea instalațiilor
(stabilirea parametrilor optimi)
- alegerea instalațiilor și utilajelor adecvate pentru realizarea în condiții optime a
transformărilor dorite.
Între procesele unitare prin care se realizeaza tratarea apei naturale pentru
obtinerea apei potabile si cele de epurare a apelor uzate nu există deosebiri esențiale,
diferența constând în natura apei brute supuse tratării și în calitatea efluentului final
care trebuie obținută. În ambele cazuri, substanțele nedorite sunt îndepărtate din apă și
transformate în substanțe acceptabile. Există totuși unele procese unitare care din
considerente economice sau tehnologice, își gasesc aplicare curentă numai în tratarea
apei sau numai în epurarea apei.
În cele ce urmează se adoptăă termenul de proces unitar pentru toate
transformările care intervin într-o schemă tehnologică de tratare a apelor, indiferent
daca sunt de natura fizică, chimică sau biologică.
Produsul unei stații de tratare este o apă de calitate superioară care
corespunde cerințelor unei folosințe, iar acela al unei stații de epurare un efluent
acceptabil care nu înrăutațește calitatea resurselor naturale de apă.

12
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Epurarea mecano-biologică
Epurarea biologica, ce urmeaza treptei mecanice, se bazeaza pe activitatea unor
microorganisme care mineralizeaza substantele organice din apa in prezenta
oxigenului. Epurarea mecano-biologica poate fi realizata prin doua grupe mari de
constructii in care epurarea se poate produce in conditii apropiate de cele naturale –
campuri de irigatii, de infiltratii(figura 5.3) si iazuri biologice – din care se colecteaza
apele de drenaj si se varsa ca ape epurate in emisar si constructii in care epurarea
biologica se realizeaza in conditii artificiale – filtre biologice si bazine cu namol activ.
Metoda de epurare mecanobiologica naturala(campuri de irigatii si de infiltratie) se
foloseste din ce in ce mai rar datorita in principal marii suprafete ocupate de campul de
infiltratie, sustrasa circuitului agricol si in special datorita pericolului de infectare a
panzei de apa freatica cu bacterii patogene.

Figura 5.3 - Schema epurării mecano-biologice în câmp de infiltrație

1-influent; 2-epurare mecanică; 3-camp de infiltrație; 4-câmp de irigație; 5-ape de

drenaj; 6-emisar.

13
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

2.1 Surse de poluare a apelor

Apa este un vector al agenților poluanți, dar în același timp, bazinele naturale
de apă formeaza biotopuri specifice, în care sălășluiesc numeroase comunități
ecologice acvatice.
Poluarea apelor reprezintă alterarea calităților fizice, chimice și biologice ale
apelor, produsă direct, sau indirect, în mod natural sau atropic. Apa poluată devine
improprie utilizarii normale.

Poluarea poate avea loc:

- continuu (permanent), în cazul canalizării dintr-un oraș, sau reziduurile
provenite din industrie și deversate în ape;
- discontinuu, la intervale regulate, sau neregulate de timp;
- temporar (exemplu colonii provizorii);
- accidental, în cazuri de avarie.

Poluarea apelor poate fi naturala sau artificiala.

Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale și se produce în
urma interacției apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în
aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile și cu organismele vii
din apă. Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor
meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigației etc.
Se poate vorbi și despre poluare controlată și necontrolată.
Poluarea controlată (organizată) se referă la poluarea datorată apelor uzate
transportate prin rețeaua de canalizare și evacuate în anumite puncte stabilite prin
proiecte. Poluarea necontrolată (neorganizata) provine din surse de poluare care ajung
în emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală și accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite
pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de
poluare cunoscute, colectate și transportate prin reteaua de canalizare la statia de
epurare sau direct în receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a
dereglarii unor procese industriale, când cantități mari (anormale) de substanțe nocive

14
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

ajung în rețeaua de canalizare sau, ca urmare a defectării unor obiective din stația de
preepurare sau epurare.
Se mai poate vorbi și despre poluare primară și secundară.
Poluarea primară apare, de exemplu, în urma depunerii substanțelor în
suspensie din apele uzate, evacuate într-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea
secundara apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate în urma fermentarii materiilor
organice depuse din substanțele în suspensie antrenează restul de suspensii și le
aduce la suprafața apei, de unde sunt apoi transportate în aval de curentul de apă.
Sursele de poluare ale apei se clasifica dupa urmatoarele criterii, dat fiind
diversitatea lor:
a) Dupa proveniență:
- activitatile menajere (dejecții, detergenți, alte substanțe) ;
- industrie (substanțe chimice, resturi vegetate și animale, solvenți, hidrocarburi,
apă caldă etc.);
- agricultura și transporturi (pesticide, fertilizanți, detergenți, produse petroliere).
Activitățile menajere poluează chimic și biologic apele naturale.
Apele uzate orășenești, provenite din gospodării, restaurante, hoteluri și în buna
parte din mica industrie, reprezintă una din principalele surse de poluare.
Apele uzate de la campinguri, zone de agrement, terenuri de sport sunt practic
asemanatoare apelor uzate orășenești.
Industria deversează în apele naturale substante chimice, organice și
anorganice, resturi vegetale și animale, solvenți, hidrocarburi, căldură. Materialele pot fi
în stare solidă, lichidă, miscibile sau nemiscibile cu apa, ușor sau greu volatile, mai mult
sau mai puțin toxice. Sunt situații în care încărcătura radioactivă a deversarilor nu este
deloc de neglijat, depășind fondul natural de radioactivitate.
Apele uzate industriale provin din apele folosite în procesul tehnologic
industrial. Epurate sau nu, ele constituie o sursa de poluare. O apa industrială uzată
are, în principiu, caracteristici asemănătoare substanțelor chimice sau fizice utilizate în
procesul tehnologic. Astfel, de exemplu, apele uzate provenite de la minele de cărbuni
au drept caracteristică principală conținutul în substanțe în suspensie – sterilul; apele
uzate rezultate de la fabricile de zahăr contin atât substante în suspensie cât și
organice.
b) După aria de răspândire a poluanților
- surse locale (conducte de canalizare, rampe de descărcare);

15
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

- difuze – cand poluanții se raspândesc pe o arie mare. Uneori este dificil de

localizat sursa sau sursele poluante.
c) După poziție:
- surse fixe: activitati industriale, zootehnice etc.
- surse mobile: autovehicule, locuinte și instalații care se deplasează etc.

2.2 Poluanții apelor

Poluanții apelor sunt foarte diversi și de aceea clasificarea adopta mai multe
criterii:
a) După natura lor există poluanți: organici, anorganici, biologici, radioactivi,
termici.
Substanțele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă și pentru apă
poluantul principal. Organismele animale și vegetale contin substanțe organice care,
dupa moartea lor, încep să se descompună, devenind nocive și periculoase.
Industria chimică, petrochimia, fabricile de celuloză și hartie, industria alimentară
elimină poluanți de origine organică, din care unii sunt foarte toxici (fenolul, ierbicidele) și
cu persistență ridicată în mediu.
Substanțele organice de origine naturală, mai importante, sunt: țițeiul, taninii,
lignina, hidrații de carbon, terpentinele, biotoxinele marine.
Țițeiul, ca de altfel și produsele petroliere (poluanți de origine organică artificială,
despre care se va vorbi ulterior) sunt poluanți deosebit de puternici și prezenți uneori în
cantități mari, atât în apele de suprafață cât și subterane, de mare și, rareori, în apa
potabilă. Poluanții mai pot ajunge în emisari prin intermediul pierderilor din timpul
transportului țițeiului sau produselor petroliere, pe uscat sau pe mare, în urma unor
accidente ale mijloacelor de transport, degradarii rezervoarelor de înmagazinare a
țițeiului sau produselor petroliere, funcționării necorespunzătoare a schelelor marine.
Poluanții organici artificiali din industria chimică organică și industria
petrochimică sunt: hidrocarburile (benzen, eter de petrol, acetona, cloroform, esteri,
sulfura de carbon, benzina); hidrocarburile halogenate, a căror folosire s-a răspândit
foarte mult în industrie și agricultură; hidrocarburile clorurate, care stau la baza
hidrocarburilor halogenate și care poartă și denumirea generica de pesticide
(insecticide pentru distrugerea insectelor, rodenticide pentru șoareci, ierbicide pentru
ierburi); detergenții, acizii naftenici, hidrogenul sulfurat, substantele aromatice, vopsele
de anilină, alchil-aril-sulfonații.

16
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Substanțele anorganice, în suspensie sau dizolvate, ca și substantele organice

sunt poate mai putin poluante ca cele organice. Poluarea anorganică rezultă din
industria produselor clorosodice, chimie, extracția țiteiului, prepararea minereurilor,
hidrometalurgie. Substanțele anorganice sunt frecvente în apele uzate industriale; dintre
acestea se menționează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu, Zn, Cr), clorurile, sulfatul
de magneziu, fierul. Apele poluante conțin săruri, acizi, baze, modifică pH-ul apelor
naturale, corodeaza conductele, instalatiile, aduc prejudicii agriculturii, au efecte
stresante pentru organismele acvatice.
Poluarea biologică este produsă de activitățile menajere, abatoare, zootehnie. În
apa apar microorganisme patogene care generează uneori îmbolnăviri în masă. Prin apa
se transmit boli:
- bacteriene (febra tifoida, dizenteria, holera);
- virotice (poliomielita, hepatita epidemica);
- parazitare (ambioza, giardioza).

b) Dupa durata degradării naturale în apă se deosebesc:

- poluanți usor biodegradabili;
- poluanți greu biodegradabili (degradarea naturală dureaza sub 30 de zile);
- nebiodegradabili (degradarea în 30-60 de zile);
- refractari (cu degradare și peste 2 ani).

Protecția apelor de suprafață, subterane a ecosistemelor acvatice are ca obiect

menținerea calității producției naturale a acestora în scopul evitării unor efecte negative
asupra mediului, sănătății umane.
Protecția apelor se realizează sub 3 aspecte:
- cantitativ
- calitativ
- sanitar
În scopul protejării din punct de vedere cantitativ, autoritățile administrației
publice locale, agenții economici au obligația de a lua măsuri pentru reducerea
consumului, a cerințelor de apă prin creșterea gradului de folosire repetată a apelor
precum și evitarea pierderilor.

17
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Aceste autorități sunt obligate să reducă volumul de apă potabilă livrată

unităților economice în scopuri industriale, care nu necesită apă de astfel de calitate.
În ceea ce privește îndatoririle persoanelor, legea prevede ca acestea se
realizează prin solicitarea acordului de mediu, fiind exceptate de la autorizare puterile
de până la 50 m, au obligația de a executa toate lucrările de refacerea resurselor
naturale, de a dota în cazul deținerii de nave, platforme, foraje maritime, cu instalații de
stocare a deșeurilor.
Premizele protecției calitative - interzicerea unor activități cu efecte
dăunătoare (depozitarea pe maluri, în albiile râurilor, în zonele umede a deșeurilor)
introducerea în acestea de explozive, narcotice, spălarea mașinilor în apele naturale.
Se interzice darea în exploatare de unități noi, darea în folosință a ansamblurilor
de locuințe fără punerea în funcțiune a stațiilor de epurare a apelor.
Prin protecția sanitară a apelor se urmărește prevenirea contaminării cu
substanțe chimice a acestora.
Sunt supuse protecției sanitare:
- sursele de apă din agviferele subterane folosite pentru alimentarea
cu apa potabilă
- zăcăminte de ape minerale
- instalații de captare a apelor pentru potabilitate.

2. ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII ȘI ACCESULUI LA STRUCTURA DE APĂ ȘI APĂ

UZATĂ

Au fost identificate șase domenii - cheie care necesită îmbunătățiri:

Cadrul legislativ care funcționează în prezent pentru a proteja apele Europei
trebuie să fie implementat în totalitate și în mod eficient, precum și aplicat în mod
adecvat.
Prioritățile în domeniul apei care au fost enunțate la nivelul UE trebuie să fie
integrate mai complet și bine implementate în politicile sectoriale de la nivel regional,
național și la nivelul nivelul UE.
Pierderile de apă ar trebui reduse, iar eficiența utilizării apei și economiile de
apă ar trebui sporite, în special în agricultură și în zonele cu deficit de apă.

18
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Abordările în ceea ce privește gestionarea terenurilor și a solurilor, destinate

combaterii eroziunii solurilor, prevenirii pierderii materiilor organice din sol, sechestrării
carbonului din sol și îmbunătățirii reținerii apei, sunt esențiale pentru durabilitatea pe
termen lung a agriculturii și a ecosistemelor sănătoase. PAC ar trebui să joace un rol în
promovarea acestor abordări, însă fermierii și administrațiile naționale și regionale, de
asemenea, ar trebui să inițieze acțiuni.
Fondurile UE, inclusiv fondurile PAC, alocate priorităților în domeniul apei, iar î
bui utilizate în
mod eficient și eficace.
Îmbunătățirea datelor și a instrumentelor de asistență decizională în ceea ce
privește apa și solurile este esențială pentru luarea de decizii în cunoștință de cauză
care să sprijine gestionarea durabilă a apei și a solului.
Politicile de conservare şi gestionare a resurselor naturale se subscriu în cea
mai mare parte strategiilor de asigurare a securităţii energetice cu energie competitivă
şi „curată”, ţinând cont de necesitatea limitării impactului ambiental în condiţii de
escaladare a cererii globale de energie şi de incertitudinile privind accesul la resursele
energetice.
Politica Uniunii Europene în domeniul resurselor de apă este definită prin
Directiva Cadru 2000/60/EC care defineşte apa ca un patrimoniu ce trebuie protejat,
ratat şi conservat, precum şi de o serie de instrumente legislative menite să asigure
implementarea la nivel european şi naţional a măsurilor de asigurare a protecţiei şi
managementului durabil
al resurselor de apă.
Politica Uniunii Europene în domeniul resurselor energetice pentru perioada
până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, subscrise unor pachete
legislative de reformă legislativă şi de reglementare:
- Durabilitate - obiectiv urmărit preponderent prin Pachetul legislativ „Energie -
Schimbări Climatice” ce vizează în prinicipal reducerea emisiilor sale de gaze cu efect
de seră (GES), creşterea cu 20% a ponderii surselor de energie regenerabilă (SRE) în
totalul consumului energetic al UE precum şi o ţintă de 10% biocarburanţi în consumul
de energie pentru transporturi şi o reducere cu 20% a consumului de energie primară,
care să se realizeze prin îmbunătăţirea eficienţei energetice;
- Competitivitate - vizează asigurarea funcţionabilităţii pieţei interne de
energie;în acest sens, în septembrie 2008, Parlamentul European şi Consiliul au
adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru piaţa internă de energie;
19
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

- Siguranţă în alimentarea cu energie - vizează reducerea vulnerabilităţii UE

în privinţa importurilor de energie, a întreruperilor în alimentare, a posibilelor crize
energetice şi a nesiguranţei privind alimentarea cu energie în viitor. Pachetul legislativ
„Energie – Schimbări Climatice” conţine patru acte normative complementare:
Directiva 2009/29/CE - pentru îmbunătăţirea şi extinderea schemei europene
de tranzacţionare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU – ETS);
 Decizia 2009/406/CE - Decizia non-ETS;
 Directiva 2009/28/CE - Directiva privind energiile regenerabile (RES);
 Directiva 2009/31/CE - Directiva privind stocarea geologică a CO2 (CSC).

Necesitatea epurării apelor uzate

Pentru asigurarea cantitativă şi calitativă a pei necesare tuturor folosinţelor
(industrii, irigaţii, oraşe) este necesar, ca pe lângă alte lucrări şi măsuri de gospodărire
a apelor, să se asigure utilizarea cu randament maxim a instalaţiilor de epurare
existente şi să se dezvolte noi tehnologii de epurare capabile să asigure din apa
epurată o nouă sursă de apă pentru alimentarea sistemelor de irigaţii sau pentru
industrii.
Procesul de epurare constă în îndepărtarea din apele uzate a substanţelor
poluante, în scopul protecţiei calităţii apelor şi a mediului înconjurător. Epurarea
constitue unul din aspectele poluării apei. Stabilirea comportarii multiplelor substanţe
care poluează apele de suprafaţă, precum şi efectelor asupra organismelor vii fac
obiectivul epurării apelor.
Epurarea apelor uzate se efectuează în construcţii şi instalaţii grupate într-o
anumită succesiune tehnologică în cadrul unei staţii de epurare. Mărimea staţiei de
epurare va depinde de cantitatea şi calitatea apelor uzate ale receptorului, de condiţiile
tehnice de calitate, care trebuie să le îndeplinească amestecul dintre apa uzată şi a
receptorului în aval de punctul de deversare a apelor uzate, astfel încât folosinţele din
aval să nu fie afectate.
O caracteristică a staţiilor de epurare o reprezintă ‘’materia primă’’ care este
apa uzată a cărei puritate este destul de ridicată. Randamentul impus la eliminarea
poluanţilor din apă (gradul de epurare) este adesea la ordinul a 80% şi chiar peste 95%,
valori superioare celor obişnuite în prelucrărle industriale. Una din metodele de bază
aplicate pentru eliminarea poluanţilor organici din apele uzate,epurarea biologică
operează cu populaţii de microorganisme,cu evoluţie deosebit de greu de dirijat.

20
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Staţiile de epurare se realizează cu costuri de investigaţii mari şi cu cheltuieli de

exploatare ridicate, care, numai parţial pot fi recuperate. Se impun studii tehnico-
economice aprofundate în vederea găsirii soluţiilor care să contribuie la reducerea
diferitelor costuri.În acest scop se are în vedere aplicarea unor măsuri preliminarede
prevenire a poluării apelor, respective uşurarea epurării apelor uzate [Dima M.-1998].

3.2. Condiţiile de calitate a factorilor de mediu și normativele

3.2.1 Condiţiile de calitate privind evacuarea apelor uzate în apele de

suprafaţă

În vederea protecţiei apelor ca factor natural al mediului înconjurător,ca element

de bază pentru viaţă şi desfăşurarea activitătilor social economice, evacuarea apelor
uzate în apele de suprafaţă se face numai în condiţiile prevăzute de Legea Apelor
nr.8/1974.
Pentru respectarea acestor condiţii, sunt necasare numeroase studii şi cercetări
în vederea stabilirii schemei optime a statiei de epurare.
Codiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de
suprafată, după amestecul lor cu apele uzate brute sau epuraresunt specificate de către
Legea “Apelor Române”, în grija cărora se află bazinele hidrografice.
Conform domeniului de utilizare, apele de suprafaţă se clasifică în 3 categorii
de calitate notate cu I, II, III, aşa cum sunt arătate în tabelul 3.1, la care s-au prezentat
şi valorile limită pentru diferiţi indicatori de calitate. Aceste valori trebuiesc realizate în
secţiunea de control situate la 1 km amonte de punctul sau zona de folosinţă pentru
apele de suprafaţă din categoria I şi a-II-a respective pentru apele din categoria a-III-a.
Condiţiile de calitate ale apei din categoria a-III-a corespund şi cerinţelor de desfăşurare
a proceselor biologice care asigură autoepurarea.

21
 Conservarea și gestionarea resurselor naturale

Iancu, A. Dezvoltarea economică a României, vol II, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2005
Constantinescu N. N., Economia protecției mediului natural, Editura Politică,
Bucureşti, 1976
Dachin, A., (coordonator), Evalu/ri ale dezvoltării durabile în România, Editura
A.S.E., Bucureşti, 2003
Manoliu, M., Ionescu C., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A.,
Bucureşti, 19987

22