Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atașamentul este legătura afectivă care se formează între oameni. Teoria atașamentului
descrie nevoia ființelor umane de a forma și a menţine legături emoționale puternice față de
alte ființe umane. Are o importanţă fundamentală pentru a înţelegere tulburările grave ale
personalităţii. În ceea ce priveşte originea unei tulburari a personalităţii, este necesar să se ia
în considerare atât diferenţele temperamentale deja prezente la naştere determinate genetic,
precum şi unul din factorii care contribuie la condiţionarea calităţii interacţiunilor
psihosociale cum ar fi stilul de ataşament.
John Bowlby, psihiatru şi psihanalist britanic, pune accentul pe realităţile sociale şi modul în
care este educat copilul. El insistă şi evidenţiază termenii de: ataşament, separare şi pierdere.
Bowlby dezvoltă conceptul de ataşament făcând referire la relaţia afectivă primară dintre
copil şi cel care are grijă de el (mamă – de regulă, tată, bunică). Din dorinţa de a-l proteja pe
cel mic, cei doi se apropie foarte tare unul de celălalt. Bowlby spune că omul este dotat
biologic cu anumite tipare de comportament care par a fi ereditare. Contactul fizic pe care îl
are mama cu copilul ei: luarea acestuia în braţe, mângâiatul, legănatul, liniştirea, calmarea lui,
ajută copilul şi apoi adultul, să fie capabil să dezvolte astfel de legături strânse şi cu alţi
membri ai grupului social din care fac parte.
copilului faţă de absenţa mamei şi a răspunsului când mama se reîntoarce. Lipsa de încredere,
timiditatea sau inhibiţia duc un ataşament caracterizat de insecuritate. Ajunse la maturitate,
aceste persoane nu se bucură de dragoste şi de sprijin din partea celorlalţi, în primul rând
pentru că nu caută aceste lucruri. Repercusiunile copilăriei îl pot transforma într-o persoană
izolată, ostilă, uneori chiar antisocială.
Ataşamentul caracterizat de securitate apare şi se dezvoltă atunci când copilul are o relaţie
bazată pe încredere cu părinţii săi. El conştientizează că părinţii sunt lângă el şi îl susţin
indiferent de situaţie. Persoanele acestea sunt capabile să abordeze eficient orice situaţie nouă,
să se adapteze şi să comunice cu uşurinţă. În antiteză se află ataşamentul caracterizat de
insecuritate deoarece acesta apare şi se dezvoltă atunci când copilul nu este sigur pe protecţia
şi disponibilitatea părinţilor de a-l ajuta atunci când este nevoie. Copilul este tentat să ceară
atenţie tot timpul, are dificultăţi în a explora lumea exterioară şi se arată profund neliniştit.
Acestea sunt urmările faptului că părintele nu se află mereu lângă copil când acesta are nevoie
de el, ba mai mult, el se foloseşte de ameninţarea cu abandonul sau separaţia, cu scopul de a-
şi educa copilul.
Mary Main a studiat istoria de viaţă a adultului, făcând referire la sistemul de ataşament
încercând să găsească o legătură între tipurile de ataşament şi comportamentul adultului. S-a
pus accentul pe observarea comportamentului în intimitate, în cuplul cu partenerul de sex
opus, dar mai ales în cele cu proprii copii.
H. Harlow a realizat experimente care au vizat observarea relaţiei afective dintre mamă și
copil. S-a urmărit acelaşi lucru şi în urma observării modului în care se dezvoltă copiii mici
internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby). Rezultatele acestor studii au scos în evidenţă faptul că
deficitele afective înregistrate în această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi
a copilului. În urma observării copiilor din spitale, centre de plasament, creşe sau cămine
săptămânale s-a ajuns la concluzia că aceştia sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic (primesc
mâncare, tratament medical etc.), dar, din păcate, nu primesc îngrijirea afectivă şi
educaţională corespunzătoare. Copiii sunt privaţi de gesturi afective, nu sunt luaţi în braţe, nu
se joacă nimeni cu ei, şi nici nu prea le vorbeşte nimeni. Îngrijitorii lor nu au poate nici timpul
necesar să facă lucrurile acestea şi nici dispoziţia afectivă.
Studiul privind dezvoltarea copiilor mici internaţi în instituţii a arătat că cei mici sunt agitaţi şi
plâng foarte mult imediat după ce au fost internaţi. Cu timpul însă, ei devin pasivi, apatici,
nimic nu îi mai interesează, nu se joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost numită de
cercetătorul R. Spitz “hospitalism” şi are o influenţă negativă asupra dezvoltării psihomotorii.
Este demonstrat faptul că aceşti copii se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie, atât
fizic cât şi psihic: merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă
mai greu intelectual. Tinerii de mai târziu întâmpină dificultăţi în stabilirea relaţiilor afective.
Sunt instabili şi superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viaţă, nu au
putut să stabilească o relaţie afectivă securizantă cu o singură persoană. Din cauza aceasta,
mulţi dintre cei crescuţi în instituţii de la vârste foarte mici nu sunt capabili să devină soţi şi
părinţi buni. Fetele crescute în instituţii care devin mame îşi abandonează frecvent copiii.
Tulburări asemănătoare în dezvoltare s-au observat şi la copiii internaţi frecvent în spitale, cei
fără mamă, copiii internaţi în creşe sau cămine săptămânale s-au la copiii proveniţi din familii
numeroase în care părinţii nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel
intelectual şi cultural foarte redus.
D. Howe este de părere că părinții si copilul sunt programați biologic sa devină atașați unul de
celălalt. El consideră că părinţii au obligaţia morală să-şi ajute copii pentru ca cei mici să-și
valorifice întregul potenţial, să înveţe să gândească în perspectivă, să-şi dezvolte abilităţile de
colaborare cu oamenii din jurul lui, să devină încrezător în forțele sale, să facă faţă stresului şi
frustrării şi să-și învingă teama şi neliniştea. D. Howe susţine cu tărie faptul că cu cât
ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură. Dacă copilul are libertate,
atunci îi creşte curajul şi stima de sine, dacă acesta se simte ameninţat, el revine la „baza”
fundamentată de familie. El poate face acest lucru doar dacă are un fundament afectiv
adecvat, stabil. Baza sănătoasă a unui ataşament oferă posibilitatea formării a unor oameni
din punct de vedere psihic-emoțional, puternici în fața oricăror încercări ale vieţii, ușor
adaptabili în orice context, competenţi și responsabili în asumarea obligaţiilor familiale și
profesionale.
vârsta de 5 ani a copilului. După această vârstă, intervenţia nu poate schimba tipul primar de
ataşament, dar poate fi de ajutor pentru cei care sunt dispuşi să îl accepte.