Influenta Sistemului De Caste In

Societatea Indiei Din Zilele Noastre

În India, oamenii se legitimează, în general, prin însemnele spaţiului social şi profesional
căruia aparţin. Orice ins poate fi recunoscut imediat după hainele şi podoabele pe care le
poartă, după semnele castei şi profesiei pe care o exercită. Pentru a-şi exprima identitatea
religioasă, oamenii poartă simbolul divinităţii tutelare pictat pe frunte. Orice tânără, femeie
căsătorită sau văduvă poartă un costum în funcţie de clasa socială pe care o reprezintă,
trebuind să respecte în mod obligatoriu un cod de norme şi restricţii precis definite: acest cod
prevede inclusiv ce are voie să mănânce şi ce îi este interzis, cu ce să intre în contact şi ce să
evite, cu cine are voie să intre în dialog etc. Dacă în mod accidental sau intenţionat nu respectă
prescripţiile acestui cod, trebuie să suporte diferite sancţiuni deosebit de aspre, prevăzute de
regimul castelor. Scopul unor asemenea norme este protejarea propriei identităţi şi a forţei
spirituale proprii, conferite de apartenenţa la o castă, la o clasă socială sau alta.

Orice hindus, , este convins de faptul că statutul social sau casta căreia îi aparţine -
dobândit prin naştere - este rezultatul direct al faptelor proprii (karman) săvârşite în existenţele
anterioare. Nimeni nu-şi poate schimba statutul social oricând şi oriunde, în afara faptelor pe
care le săvârşeşte. Casta din care face parte cineva într-un anume moment reflectă în mod fidel
caracterul său, moştenit ca o consecinţă a faptelor săvârşite anterior. După principiul „fiecare
doarme după cum îşi aşterne“, prezentul cuiva trebuie înţeles ca o urmare firească a trecutului,
iar casta viitoare va fi determinată de modul în care cineva acţionează în prezent.

Mai mult decât atât, nu doar casta şi profesia, ci absolut toate evenimentele de care un
hindus are parte sunt determinate, chiar dacă aparent ele sunt rezultatul celui mai pur hazard,
de propria natură şi de cea mai profundă exigenţă a sa. Pe de altă parte, fiecare om se naşte în
mediul pe care-l merită şi căruia îi corespunde cel mai bine din punct de vedere al capacităţilor
individuale şi vocaţiilor autoasumate ca efect al existenţelor sale anterioare. Aşa se explică
faptul că fiul cuiva este calificat şi „predestinat“, cumva, de la naştere pentru a-şi asuma „marca
distinctivă“ a tatălui său şi pentru a-şi ocupa locul său în lume. Din aceeaşi cauză, o linie
familială nu poate sucomba niciodată atunci când lipsesc urmaşii, pentru că pot avea loc
adopţii, ci când vocaţia şi tradiţia familiei respective sunt abandonate. Tot la fel, din acelaşi
motiv, amestecul castelor presupune, în aceeaşi viziune, sucombarea societăţii, care în acest
caz devine o gloată informă, în care oamenii se reprofilează din punct de vedere profesional
după bunul plac, ca şi cum aceasta ar fi ceva independent de propria lor natură. Dintr-o atare
perspectivă, regimul castelor din India nu-şi propune decât conservarea absolută a societăţii şi
culturii tradiţionale proprii, cu toate riscurile care recurg de aici în plan economic, social etc.
Prima mare castă dintre cele nobile este cea a brahmanilor. În vechime, ei stăpâneau
prin excelenţă cuvântul sacru al Vedelor, cunoşteau formulele sacre rostite de preoţi în cadrul
ritualurilor religioase; în acelaşi timp, erau oameni de cultură, alcătuind tratate sau comentarii
ale scrierilor sacre, tratate de medicină, de arhitectură, astronomie, poezie şi muzică, dans şi
teatru. În zilele noastre, ei se regăsesc în profesori universitari, învăţători, ziarişti, agenţi de
voiaj, editori şi oameni politici.
În viziunea hindusă cea mai conservatoare, eşte brahman pentru că te naşti din părinţi
brahmani, şi nu în virtutea unor trăsături deosebite. Brahmanul nu este superior celorlalţi prin
natură, ci doar prin poziţia sa socială. Dacă acţionează împotriva normelor şi îndatoririlor
specifice castei sale, un brahman poate decădea, dar nu într-o castă inferioară, ci va deveni pur
şi simplu un „om fără castă“
Brahmanul este omul al cărui statut social este legat de puritate, el evită orice contact
cu o persoană impură, cu tot cea ce este legat de moarte. Vegetarieni, respectând viaţa sub
toate formele ei, brahmanii nu mănâncă niciodată decât în compania celor egali cu ei, pentru a
nu se spurca. Viaţa lor este austeră, datorită atâtor restricţii severe de care trebuie să ţină
seama şi a lipsei teoretice de avere. Soţia unui brahman trebuie să ţină seama şi ea de
obligaţiile soţului ei şi să fie mai puţin orientată spre dorinţe senzuale (kama) decât celelalte
femei.
În vechime, cea de a doua mare castă era a „războinicilor“ (kshatriya). Ei se ocupau de
asigurarea ordinii în ţară. Era vorba de regi (radjahi) şi de căpeteniile din armată (maharadjahi).
Astăzi, ei sunt mai greu identificabili, întrucât printre cei ce au deţinut puterea politică sau
militară se găsesc oameni de obârşie inferioară, care au devenit radjahi sau maharadjahi,
pentru că regiunea în care trăiau le rezervase o putere politică analoagă cu cea a unui rege sau
împărat. Un militar nu are simpla menire de a utiliza forţa şi de a se dedica activităţile impure,
care presupun violenţă. Spre deosebire de brahman, el este nevegetarian. „Războinicul“ din
epopee este consumator de carne şi bea vin până se îmbată, poate tocmai pentru faptul că,
prin atribuţiile sale, consumă băutura sacră (soma), în cadrul ritualului cu acelaşi nume.
Totodată, el apare ca un mare amator de femei, vânător, ucide oameni în luptă sau în alte
împrejurări şi este dispus să-şi dea oricând viaţa pe câmpul de luptă. Portretul acesta al
„războinicului“ se găseşte şi în zilele noastre, având în vedere că restaurantele nevegetariene
de pe coasta orientală a Podişului Deccanului se numesc, azi, „restaurante militare“. Aici,
militarii organizează tot felul de banchete, petreceri la iarbă verde, jocuri în apă, iar negustorii
mai bogaţi le imită deseori acest stil de viaţă şi risipă .
Ultima castă nobilă este cea a agricultorilor şi crescătorilor de vite (vaishya). Marea
masă a ţăranilor din India, împărţiti în diferite clanuri, aparţine acestei caste. Aceste prime trei
caste sunt socotite „pure“, având acces liber în temple, întrucât prezenţa lor nu întinează.
A patra castă, inferioară celor trei, este rezervată tuturor celor aflaţi în sfera serviciilor -
meşteşugari, fierari, croitori, pescari etc.
În afara castelor se plasează toţi cei desemnaţi de portughezi cu termenul de paria, „cei
fără castă“, „cei excluşi“, „intuşabilii“, adică măturătorii de străzi, sclavii, cei care îndeplinesc
cele mai umile servicii în cadrul societăţii. Grupa socială cea mai cunoscută din această
categorie o reprezintă candala. În literatura vedică târzie, din teama de a nu se spurca din punct
de vedere ritualic, membrii castelor nobile au evitat, cu orice preţ, să vină în contact cu aceştia,
obligându-i să locuiască în afara comunităţii. Prin anul 400 d. Hr., candala erau obligaţi să-şi
anunţe prezenţa pe uliţele satului prin pocnituri într-o bucată de lemn, pentru a putea fi evitaţi
de membrii comunităţii locale. Între altele, ei se ocupau cu transportul cadavrelor, executarea
celor condamnaţi la moarte etc.
Pornind de la această situaţie, mult mai târziu, Gandhi (1869-1948) a încercat să-i reintegreze
sistemului hinduist, sub numele de Harijan („poporul lui Hari“), adică al zeului Vishnu. Apoi, dr.
Ambedkar, autorul primei Constituţii laice a Indiei, a propus ca, pentru a nu mai fi socotiţi
marginali şi excluşi, aceştia să se convertească la budism, rămânând astfel integraţi într-o
tradiţie de sorginte indiană.