1) Etimologic termenul comunicare provine din latinescul communis/communicatio care

înseamnă „a pune în comun”, „a fi în relaţie” sau „a stabili o comunitate cu cineva”. Termenul ca

atare a început să fie utilizat abia în secolul al XIV-lea cu sensul (iniţial) de „a împărtăşi”, „a
împărţi mai multora”, mai apoi, începând cu secolul al XVI-lea, o dată cu dezvoltarea poştei şi a
drumurilor, termenului i se adaugă un înţeles nou: „a transmite”.
2) Comunicarea didactică este definită de Constantin Cucoş ca fiind un transfer complex,
multifazial şi prin mai multe canale ale informațiilor între două entități (indivizi sau grupuri) ce-şi
asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori, semnificând continuturi dezirabile
în contextual procesului instructiv- educativ.
3)
1. Emițătorul este un individ, un grup sau o instituție care generează un conținut simbolic, destinat
angajării conștiente într-un proces de transmitere prin interacțiune către unul sau mai mulți
recepti, în vederea obținerii unei reacții comportamente din partea acestora.
2. Mesajul se prezintă sub forma unui mozaic de informații obiective, judecăți de valoare, simboluri
configurate în jurul unei idei, vehiculat printr-un proces de transferare între două repere capabile
să utilizeze un sistem compatibil de coduri.
3. Receptorul este un individ, un grup sau o instituție și constituie elementul final în desfășurarea
transferului informațional, care prin descifrarea mesajului realizează procesul de comunicare,
adoptând o reacție comportamentală adecvată conținuturilor receptate.
4) În orice tip de comunicare se consideră relațiile dintre emițător și canalul de comunicare,
precum și procesele de codare și decodare a mesajelor. Astfel, Zamfir C. și Vlăsceanu L.
formulează două condiții referitoare la existența oricărui proces de comunicare:
 Compatibilitatea codurilor folosite de emițător și receptor este invers proporțională cu alterarea
(distorsionarea) mesajului.
 Existența mesajului – acesta se află la baza procesului comunicațional și reprezintă un ansamblu
de informații structurate într-o formă simbolică.
Abordările multidisciplinare ale comunicării se reflectă și în numărul mare de tipologii conturate în
jurul acestei noțiuni. Tipul sau forma de comunicare poate fi înțeles ca aspectul general al contextului
de comunicare aflat în discuție la un moment dat, felul în care partenerii de discuție relaționează
efectiv într-o anumită situație. Dintre cele mai cunoscute forme ale comunicării prezentăm mai jos
următoarele:
Tipurile comunicării:

Criteriul de Tipul de Caracteristici ale comunicării

clasificare comunicare
Numărul Comunicare Derulată în forul interior al unui individ. Acesta devine succesiv
celor intrapersonală emițător și receptor în formularea unei suite de idei (gânduri).
implicați Comunicare - Se realizează printr-un schimb de mesaje între două pers;
interpersonală - Poate fi directă (face-to-face) sau indirectă (mediată);
- Se realizează prin vorbire, gesturi, scriere, etc.;
- Feed-back-ul funcționează imediat și continuu.
De grup - Se derulează în general, sub forma dezbaterii în cadrul
reuniunii unui grup;
- Contă într-o elaborare a unei suite de comunicații
interpersonale, desfășurate între indivizi și grupuri sau între
grupuri;
- O formă aparte este reprezentată de comunicarea din cadrul
organizaților;
- Poate fi derulată într-o manieră directă sau mediată.
De masă - Reprezintă producerea și difuzarea unor mesaje de către un
sistem mediatic instituționalizat către un public eterogen și
numeros.
- Constituie o notă definitorie a societății contemporane
 datorită extensiunii și complexității implicaților sale.
Contextul Directă - Se derulează pe baza existenței unui contact nemijlocit
interacțiunii între emițător și receptor.
Indirectă - Presupune medierea interacțiunii dintre cele două entități
implicate;
- Substituirea proximității spațiale se poate realiza prin:
scrisori, telefon, radio, televiziune, internet.
Natura Verbală - Deține o importanță prioritară, fiind o variantă cu aria
mesajului extinsă de manifestare;
- Se constituie în model de elaborare pentru celelalte tipuri;
- Presupune transmiterea unor stimuli comunicativi cu
ajutorul limbajului.
Paraverbală - Se realizează prin transmiterea unei informații codificate
prin elemente prozodice ( accente, punctuație, rimă,
tonalitate, expresivitate);
- Include repere socio-demografice și psihologice despre
comunicator, precum și repede aferente dimensiunii
axiologice a conținutului informațional transmis
( importanța, relevanța și comprehensiunea mesajului de
către emițător).
Nonverbală - Contribuie la stabilirea dimensiunii relaționale a
comunicării;
- Se realizează prin componente specifice ( gesturi, mimică,
orientarea corpului, etc.) și deține un loc important în
controlul interacțiunii.
Feed-back-ul Sincronică Constă în schimburi succesive de mesaje emise și recepționate în
timp real (comunicarea directă, prin telefon, prin internet).
Asincronică Se realizează prin transmiterea unor mesaje complexe desfășurate
cu o alternanță mai lentă (scrisori, comunicare în masă, e-mail).
Rigurozitate Formală - Este condiționată de respectarea unor cadre referențiale
care determină o manieră aparte de construire și
transmiterea a mesajelor;
- Exprimă specificitatea unor domenii distincte de activitate
umană (științific, juridic, economic, didactic);
Informală - Prezintă o dimensiunea adaptivă mult mai consistentă
printr-o raportare directă la contextul în care se desfășoară;
reflectă specificul cultural al unui grup sau comunități de
apartenență.

În mediul educațional, calitatea activității didactice depinde în mare măsură de calitatea procesului de
comunicare între toţi factorii umani implicați. Clasa este un mediu de comunicare în care acţiunea
educațională influenţează comportamentul general al educabililor priviți ca personalități în formare.
În sfera educaţiei, nu până cu mult timp în urmă raportul ce se stabileşte între principalii actori
(educatorul şi educatul) era exprimat prin sintagma,,relația profesor- elev", sintagmă ce punea accentul pe
considerarea statutelor diferite ale celor doi interlocutori şi al comunicării din acest punct de vedere.
Odată cu deplasarea interesului de la considerarea statuturilor la schimbul de informații și mai mult de
atât de înţelesuri, termenul preferat a devenit cel de comunicare educaţională.
,,Comunicarea educațională se referă la multitudinea formelor şi mijloacelor de transmitere-receptare a
unor mesaje cu caracter formativ-atitudinal".
5) Sunt specificate o varietate de forme/tipuri ale comunicării în funcție de diverse criterii,
majoritatea dintre acestea le-am trecut anterior. În ceea ce privește comunicarea didactică sunt
 consacrate și utilizate în mod frecvent următoarele: comunicarea verbală, paraverbală, nonverbală
și discursul didactic.
Aceste forme de comunicare pot funcționa simultan sau pot fi autonome, în funcție de mesaj și
de situație. O comunicare este cu atât mai eficientă cu cât se manifestă, atât la nivelul
emițătorului, cât și al receptorului, prin cât mai multe forme (verbală, nonverbală și paraverbală)
și folosește cât mai mulți analizatori ( auditiv, tactil, vizual). În vederea creșterii eficienței și
eficacității procesului de comunicare didactică, se recomandă să se realizeze pe cât posibil o
corelare și o convergență funcțională între toate formele de manifestare a comunicării.
6) Comunicarea verbală:
În mediul educațional limbajul verbal este principalul mijloc de comunicare. Informația transmisă
verbal este supusă unei acțiuni de prelucrare atât din partea cadrului didactic ( codificare – pentru a
face materialul accesibil elevilor), cât și din partea elevilor (decodificare prin înțelegerea și asimilarea
cunoștințelor predate în procesul instructiv – educativ).
Caracteristicile comunicării verbale sunt urmatătoarele:
1. Orice comunicare verbală presupune un mesaj care include elemente structurale, de actualitate, de
feedback, care pot motiva şi stârni interesul ascultătorului. De asemenea, mesajul verbal trebuie să fie
coerent, exprimat clar şi adecvat situației respective.
2. Comunicarea verbală oferă suporturi diverse de înțelegere a mesajului, precum suportul iconic
care prin materiale adiționale utilizate face mai ușoară înțelegerea mesajului verbal şi totodată
facilitează acordul între limbajul verbal şi cel nonverbal.
3.Comunicarea verbală fiind circulară şi permisivă dă posibilitatea de a reveni asupra informației
transmise anterior pentru detalierea și explicarea unor aspecte.
4. Contextul social poate influența semnificativ transmiterea mesajului verbal. Astfel, un mesaj se
recepţionează diferit de aceeaşi persoană, în funcție de starea dispozițională a acesteia, locul sau
anturajul în care se află la un anumit moment dat.
5. Comunicarea verbală este determinată de competenţele şi abilităţile personale ale celui care
transmite mesajul.
6. Comunicarea verbală este necesară pentru satisfacerea nevoii individului de a comunica.
Comunicarea verbală are în central demersului său limbajul, care reprezintă una din cele mai
complexe manifestări umane şi un mod eficient pentru desfăşurarea activităţilor. Profesorul din acest
punct de vedere îşi formează un limbaj specific de predare care defineşte propriul stil de comunicare,
în care îşi dozează formalul şi informalul, precizia sau detalierea informației.
Joos M. analizează comunicarea verbală şi distinge următoarele stiluri ale acesteia:
- Stilul rece în care emiţătorul nu îşi cunoaşte receptorul, iar comunicarea este lipsită de colaborarea
acestora.
- Stilul formal se adresează în general mai multor ascultători ale căror reacții sunt percepute de
emițător.
- Stilul consultativ este caracteristic discuțiilor profesionale în care participarea interlocutorilor este
activă. În acest caz, discursul nu este construit anterior în detalii, ci sunt estimate doar ideile de bază
care ulterior pot fi adaptate conform solicitărilor partenerilor.
- Stilul ocazional specific conversațiilor libere în care informația este minimală şi se trece cu uşurinţă
de la un subiect la altul într-o manieră relaxantă.
- Stilul intim are o mare încărcătură afectivă în care se recurge la un cod personal de comunicare a
informațiilor despre trăirile intime ale persoanei.
 7) Pentru o comunicare verbală eficientă, emiţătorul trebuie să aibă în vedere aspecte de ordin
calitativ ca cele de mai jos:
- claritatea aspect ce ţine de o dicție corectă şi de o organizare logică a conţinutului transmis;
- empatie această caracteristică presupune faptul ca emițătorul să adapteze discursul la
particularitățile receptorului;
- sinceritate - presupune evitarea stângăciilor, a discursului vădit forțat sau chiar ascuns şi
manifestarea emiţătorului într-o manieră naturală, firească, onestă;
-atitudinea - presupune evitarea gesturilor prea agresive sau apatice, bruşte sau relaxate, precum şi a
intensității vocii;
- contactul vizual - este absolut necesar într-o comunicare, lipsa sa denaturează încrederea
interlocutorilor, privirea interlocutorului este o dovadă de disponibilitate la comunicare şi totodată de
sinceritate;
- înfăţişarea - trebuie să fie adecvată locului, felului discuției şi statului emiţătorului; în conformitate
cu imaginea pe care acesta o are faţă de el însuşi şi pe care vrea să o arate celor cu care comunică;
- viteaza de vorbire - trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi tipului de discuţie; o viteză prea mare
poate sugera graba de a termina, pe când o relatare prea lentă poate pierde interesul receptorilor.
8) Comunicarea paraverbală:
Comunicarea paraverbală se constituie din elementele prozodice şi vocale pe care emiţătorul le
lansează inevitabil, cu scopul de a implica afectiv toate pesrsoanele participante la dialog. Astfel
intonaţia, ritmul, accentul, debitul vor personaliza actul comunicării, sugerând nuanţe şi semnificaţii
expresive.
9) Aspectele comunicării paraverbale:
În categoria comunicării paraverbale putem include, aşa cum anticipam încă dinparagraful
introductiv, următoarele aspecte:
 caracteristicile vocii– acestea fac identificabile date privind emiţătorul(copil, adult, femeie,
bărbat, energic, apatic, hotărât etc.);
 particularităţile de pronunţie – care oferă date despre mediul de provenienţă al interlocutorului:
oraş, sat, zonă geografică, grad de educaţie etc.;
 intensitatea rostirii – include aspecte ca: ritmul, debitul, intonaţia,durata pauzei, frecvenţa
pauzelor etc.
Romiţă B. Iucu prezintă câteva reguli ale comunicării paraverbale pe care uneducator este necesar să
le respecte:
- Volumul vocii este bine să varieze în timpul discursului de la un moment laaltul, acesta trebuie
adaptat situaţiei. O altă recomandare este ca la începutul şi la sfârşitul lecţiei să se vorbească mai tare
pentru a sublinia obiectivele şi concluziile.
- Ritmul vorbirii va fi diferit în funcţie de materialul prezentat, evitându-se monotonia. Când se
prezintă ideile principale pentru fixarea acestora, este bine să se vorbească mai rar, iar ritmul creşte
odată cu expunerea materialului,ţinându-se cont de aspectele cunoscute sau mai puţin cunoscute de
către elevi. De asemenea pauzele din timpul vorbirii sunt bine determinate, pot pregăti clasa pentru o
idee importantă sau pentru captarea ateţiei.
- Tonalitatea vocii se recomandă să fie normală. Pentru a sublinia anumite idei sau pentru a realiza
liniştea într-o sală de clasă se poate după caz, ridica tonul vocii sau coborî tonalitatea.
 Fiecare tonalitate are o structură integrală care o diferenţiază de altele prin gradarea registrului
vocii,ţinând cont şi de contextual în care are loc mesajul.
Intonaţiile pot fi grupate astfel:
- intonaţiile întrebării, mirării, surprizei, prevenirii- în care tonalitatea creşte, apoiscade, iar în final
creşte din nou.
-intonaţiile convingerii, invitaţiei, rugăminţii, învăţării de cuvinte– unde tonul şi ritmul vorbirii
evoluează simetric, la început cresc, apoi scad.
-intonaţiile logice care apar în povestire, enumerare, comparare– iniţial tonul esteridicat, apoi
menţinut la o anumită înălţime, iar ritmul creşte iniţial, reducându-se înultima parte a discursului.
-intonaţia afirmativă – în care apare o evoluţie sinusoidală şi paralelă a tonului şi a intensităţii, care în
final evoluează diferit (ritmul scade brusc).
-intonaţiile mustrării, ameninţării– la care tonul şi ritmul vorbirii se modifică împreună şi în faze
ritmice frecvente marcând în anumite momente întreruperi.
10) Comunicarea nonverbală:
Abilitatea de a folosi eficient cuvintele nu este suficientă în comunicare, ea se completează cu
descifrarea înţelesurilor care sunt dincolo de mesajul vorbit, pringesturi, postură, mimică.
Comunicarea nonverbală vine să ajute, să suplimenteze, să definitiveze pe cea verbală, exprimând
uneori mai mult şi mai bine un anumit lucru decât o face vorbirea. Forma nonverbală de comunicare
este utilizată în exprimarea stării afective, a atitudinilor interpersonale, pentru consolidarea şi
nuanţarea aspectelor transmise.
Pornind de la aceste aspecte, Radu I. şi Ezechil L. prezintă următoarea clasificare privind mişcările
unui profesor:
Mişcări de instruire, folosite conştient în procesul predării:
•mişcări de conducere care controlează participarea elevului la lecţie şi obţinerea comportamentului
de atenţie.
•mişcări de interpretare, utilizate pentru amplificarea intenţiilor profesorului prin: sublinierea unor
cuvinte sau fraze; ilustrarea unor termeni şi a noţiunilor; interpretarea unui rol pentru a comunica
semnificaţii.
•mişcări de mânuire prin care profesorul interacţionează cu mediul fizic:mânuirea directă (atingerea,
manevrarea obiectelor didactice); mânuirea indirectă(examinarea, privirea către, studierea); mânuirea
instrumentală (mişcarea înspre ceva ce va folosi în prezentarea materialului).
11) Ion Ovidiu Pânişoară sintetizează câteva funcţii specifice ale comunicării nonverbale privind
activitatea didactică:
•comunicarea nonverbală accentuează şi întăreşte pe cea verbală,prin anumite elemente de mimică
sau gestică prin care un profesor le transmite prin mesajul său pe parcursul orelor.
•mesajul transmis verbal este completat de comunicarea nonverbală care are unimpact considerabil
asupra motivaţiei învăţării.
•comunicarea nonverbală poate să contrazică unele aspecte din comunicarea verbală, ceea ce face
uneori comunicarea necredibilă prin apariţia unor elemente deconfuzie.
•comunicarea nonverbală regularizează fluxul comunicaţional şi ponderează dinamica comunicării
verbale.
•reactualizarea înţelesului comunicării verbale se repetă prin cea nonverbală, astfel încât receptorul
comunicării poate identifica o acţiune de întreprins în spatelecuvintelor unei afirmaţii.
•elemente ale comunicării nonverbale pot substitui unele aspecte ale comunicării verbale, prin
anumite gesturi semnificative în acest sens.
12) În activităţile didactice comportamentul nonverbal al educatorului în sala de clasă este extrem
de important, prin acesta cadrul didactic putând influenţa implicarea,motivaţia învăţării şi
interesul elevilor care duc la realizarea performanţelor şcolare. Comportamentul nonverbal este
unul extrem de complex, și voi reda un tabel comprehensiv:
Sistemul lui Galloway al comportamentului nonverbal:

Influența directă 1. Congruent 1. Incongruent

Comportamentul nonverbal
este în acord cu cel verbal,
limbajul trupului demonstrează
un nivelechivalent cu cel al
sentimentelor.
2. Instrumental
Profesorul utilizează ideile
elevilor,nonverbalul este
consistent încurajat.
3. Personal
Profesorul menține contactul
vizual, fiind conectat cu
întreaga clasă şi menținând o
distanţă confortabilă.
Influența indirectă 4. Senzitiv
Tonul, ritmul vorbirii sunt
proiectate pentru a menține
interesul elevilor.
5. Implicat
Comportamentul nonverbal
încurajează participarea
elevilor.
6. Stabil
Comportamentul nonverbal
este consistent cu un limbaj
ferm în controlarea conduitelor
negative.
Comportamentul nonverbal
contrazice pe cel verbal (ex.
profesorul zâmbeşte când e
supărat). Limbajul trupului este
supracontrolat, sentimentele
sunt rareori arătate.
2. Superficial
Nonverbalul profesorului nu
indică un interes autentic
pentru ideile elevilor(ex.
plictiseala în expresia facială ).
3. Impersonal
Profesorul evită contactul
vizual (ex. vorbeşte cu ochii în
podea sau menţine o distanţă
excesivă).
4. Nesenzitiv
Profesorul "zumzăie" pas cu
pas, cu mici variații în ton şi
păstrând un paravan la replicile
elevilor.
5. Îndepărtat
Comportamentul nonverbal îi
determină pe elevi să evite
participarea.
6. Sever
Comportamentul nonverbal
este sever. agresiv, încercând
să intimideze elevii.