Cuprins

1. Neuronul.......................................................................................................................................3
1.1 Ce este neuronul?...................................................................................................................3
1.2 Clasificarea neuronilor...........................................................................................................3
1.3 Structura neuronului...............................................................................................................4
1.4 Celulele nervogliale................................................................................................................5
1.5 Potențialul de membrană celulară...........................................................................................6
Bibliografie............................................................................................................................................9
2. Traducere- Aparatul vizual......................................................................................................10
1.1 Anatomia ochiului................................................................................................................10
1.2 Camera anterioară și posterioară a ochiului..........................................................................10
1.3 Retina...................................................................................................................................11
1.3.1 Retina: celulele fotoreceptoare......................................................................................11
1.3.2 Retina: nervul optic.......................................................................................................12
1.4 Arterele și venele ochiului....................................................................................................13
Bibliografie......................................................................................................................................14

1
 1. Neuronul

1.1 Ce este neuronul?

În cărțile de specialitate, regăsim neuronul ca fiind unitatea funcțională de bază a

sistemului nervos, acesta răspunde la stimuli, transportă semnale și procesează informația.
Însă Conf. Univ. Dr. Corneliu Stanciu afirmă în cursul său, “Introducere în Psihofiziologie”
faptul că, se consideră într-un mod cu totul eronat neuronul ca fiind unitatea structural-
funcțională a sistemului nervos căci, prin unitate structural funcțională se înțelege “cea mai
mică parte dintr-un întreg la nivelul căreia se realizează, în plan elementar, funcția acestuia,
atunci neuronul ar trebui să poată realiza integrarea cel puțin în forma ei cea mai simplă care
este actul reflex elementar” (Stanciu, 2007, p.43). Dar acest lucru nu este posibil deoarece
actul reflex realizează o anumită structură între minim șașe componente, cum ar fi spre
exemplu receptorul, efectorul, calea aferentă, calea eferentă, centru nervos, care, toate
împreună alcătuiesc arcul reflex. În consecință, valoarea de unitate structural-funcțională o are
arcul reflex, neuronul fiind componenta principală a acestuia (Stanciu, 2007).

1.2 Clasificarea neuronilor

Din punct de vedere funcțional, neuronii se împart în neuroni senzitivi (transmit

impulsurile nervoase de la receptori la SNC), neuroni motori (transmit semnalele eferente de
la SNC la mușchi și glande) și neuroni de asociație (primesc semnalele de la neuronii senzitivi
și le transmit altor neuroni). După formă, aceștia se clasifică în neuroni rotunzi, stelați,
piramidali și fusiformi. În funcție de numărul de prelungiri aceștia se clasează în neuroni
unipolari, pseudopolari, bipolari, multipolari, iar în funcție de lungimea axonului avem:
neuroni Golgi I, neuroni Golgi II, și neuroni apolari. După particularitățiile arborelui
dendritic, neuronii pot fi izodendritici, allodendritici sau idiodendritici.
Această clasificare a fost preluată din cursul “ID” al psihologului clinician Eugen Avram.

Neuronii unipolari au o singură fibră nervoasă care se extinde de la corpul celulei și

care poate da naștere la mai multe ramuri. Predomină la nevertebrate dar și în masa unor
ganglioni localizați în afara creierului și a măduvei spinării.

2
 Neuronii bipolari au două fibre nervoase: una periferică (dendrită) și alta centrală
(axon). Rolul unor anumite celule bipolare, localizate la nivelul ganglioniilor spinali este de a
transmite informația tactilă, dureroasă și de presiune.
Neuronii multipolari se regăsesc în creier și în măduva spinării, și predomină la
nivelul sistemului nervos al vertebratelor. Au un singur axon și una sau mai multe ramuri
dendritice (Dănilă & Golu, 2000).

1.3 Structura neuronului

Cu toate că neuronii variază destul de mult din punct de verere al formei și mărimii,
acestia au caracteristici comune: fiecare neuron are un corp celular compus din nucleu,
dendrite și axoni (prelungiri lungi și subțiri) și terminații presinaptice ( Dănilă & Golu, 2000).

Nucleul reprezintă cel mai important element al neuronului, dar din păcate, după ce a
avut loc dezvoltarea completă a sistemului nervos, acesta nu suferă mitoze, adică nu se mai
poate reproduce.
Dendritele sunt scurte și au rolul de a transporta impulsul nervos la corpul celular, iar
axonii transmit impulsurile nervoase de la măduva spinării pâna la mușchii degetelor; aceștia
variază în lungime și sunt singurele componente ce au posibilitatea de regenerare, dar doar în
sistemul nervos periferic. În citoplasma axonului se regăsesc numeroase mitocondrii și
lizozomi, precum și aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic și corpusculii Nissl.
La capătul axoniilor regăsim terminații presinaptice (butoni terminali) cu ajutorul
cărora se realizează sinapsa cu următorul neuron, cu un mușchi sau o glandă. Între acest buton
terminal și următoarea celulă se află un mic spațiu numit fantă sinaptică, iar în momentul în
care impulsul nervos coboară prin axon, se declanșează secreția unui neurotransmițător, o
substanță chimică ce are rolul de a stimula sau inhiba următorul neuron.
Mielina reprezintă un fosfolipid, o substanță albă și grasă ce acoperă anumiți neuroni,
izolându-i electric (mielinizați). Astfel, crește viteza de transmitere a impulsului nervos.
Axonii fără teacă de mielină se numesc nemielinizați. Teaca de mielină este compusă din
celule gliale: oligodendrocite (sistemul nervos central) și celule Schwann (sistemul nervos
periferic), care înconjoară la exterior axonii (Chiriță, 2008).

3
 1.4 Celulele nervogliale

Corpul celulelor nervoase și axonii sunt înconjurați de celule gliale. Acestea dau
fermitate și structură creierului, tamponează concentrația ionilor de K+ din spațiul
extracelular și înlătură transmițătorii chimici eliberați de neuroni în timpul transmiterii
sinaptice. Unele celule gliale induc formarea joncțiunilor strânse, impermeabile a celulelor
endoteliale care căptușesc capilarele și ventriculii cerebrali, creând astfel bariera
hematoenefalică (BHE), unele sunt “gunoiere”, fiindcă înlătură celulele neuronale ce mor din
diverse cauze, iar altele au funcții nutritive pentru celulele nervoase. În timpul dezvoltării lor,
anumite clase de celule gliale ghidează migrarea neuronilor și direcționează creșterea axonilor
în față.
La nivelul sistemului nervos al vertebratelor deosebim două categorii de celule gliale,
și anume migrolia și macroglia.
Microglia derivă din macrofage, embriologic și fiziologic neavând legătură cu alte
tipuri de celule ale sistemului nervos. Celulele microgliale sunt fagocite, și se mobilizează
după traumatisme, boli sau infecții.
Macroglia se compune din trei tipuri celulare predominante: astrocitele,
oligodendrocitele și celulele Schwann.
Astrocitele, după cum afirmă Dănilă și Golu, sunt cele mai numeroase celule gliale dar
și cele mai enigmatice, situându-se de obicei între țesutul nervos și vasele sanguine. Altele,
iau parte la formarea joncțiunilor etanșe ce căptușesc capilarele, prin contactarea vaselor
sanguine. Astfel, se formează o structură etanșă și impermeabilă nimită BHE, ce are rolul de a
stopa posibilitatea pătrunderii substanțelor toxice din sânge în creier. Astrocitele au prelungiri
care vin în contact cu capilarele și neuronii, fapt care sugerează că au și rol nutritiv.
Kuffler (Kuffler și colaboratorii, 1984 apud. Dănilă și Golu, 2000) relevă înalta
permeabilitate a astrocitelor pentru K+, și posibilitatea acestora de a tampona excesul de K+
care se eliberează în timpul activității neuronale crescute în spațiul extracelular. Excesul de
K+ se depune în astrocite pentru a proteja neuronii vecini de depolarizare (acțiune ce se
întâmplă în cazul acumularii de K+). Pentru a menține neutralitatea electrică, astrocitele rețin
o cantitate de Cl egală cu cea de K+. Concentrația de K+ din spațiul extracelular variază între
3 și 10 mM, concentrații care sunt esențiale pentru controlarea diametrului arterelor și
arteriolelor cerebrale. Când aceasta ajunge la 10 Mm, diametrul vaselor crește cu 50% și
fluxul sanguin se mărește.

4
 Oligodendrocitele sunt așezate de obicei în șiruri de-a lungul fibrelor nervoase, având
un rol important pentru formarea mielinei și pentru menținerea integrității axonilor mielinizați
de la nivelul creierului și al măduvei spinării.
Ependimul este alcătuit din celule epiteliale, care formează o membrană ce acoperă
părțile specializate ale creierului și ventriculii cerebrali (Dănilă și Golu, 2000).

1.5 Potențialul de membrană celulară

Membrana celulară sau partea externă a neuronului este formațiunea cea mai
specializată, deoarece este încărcată electric sau polarizată. Este semipermeabilă, permițând
trecerea diferitelor particule încărcate (ioni), din interior spre exterior și invers (Dănilă și
Golu, 2000).
În cadrul unei sinapse, sunt implicate două membrane : membrana butonului terminal,
care devine membrana presinaptică și membrana celulei nervoase, care devine membrana
postsinaptică. “Între cele două suprafețe (exterioară și interioară) ale membranelor tuturor
celulelor din organism există potențiale electrice. Neuronii sunt capabili să genereze, la
nivelul membranelor, propriile impulsuri electrochimice care variază rapid, acestea fiind
esențiale pentru transmiterea semnalelor de-a lungul suprafețelor celulare” (Chiriță, 2008,
p.10).
Astfel, polarizarea este dată de distribuția inegală a concentrației de ioni pe cele două
suprafețe ale membranei, fapt foarte important pentru funcționarea celulelor musculare și
nervoase.
Membrana plasmatică este reprezentată de un perete viu, un înveliș care separă
conținutul celulei de lichidul extern, intercelular (unele substanțe le lasă să treacă, iar pe altele
nu).
Canalele ionice reprezintă căile de acces de pe suprafața membranei, niște molecule
proteice care formează pori. Fiecare canal ionic permite trecerea prin el (în momentul în care
este deschis), a unui singur tip de ion. Cei mai importanți ioni transportați sunt Na+, K+, Cl-,
și Ca2+ (Chiriță,2008).

Dacă fluxul nu ar fi controlat, și dacă toate cele câteva mii de canale ionice dintr-o
membrană ar fi deschise tot timpul, transportul ionic celular nu ar avea nici o valoare. Astfel,
majoritatea canalelor ionice au poartă și se pot deschide sau închide prin modificarea
conformației (Dănilă&Golu, 2000).

5
 Cea mai ușoară cale prin care miciile molecule solubile în apă pot traversa o
membrană dintr-o parte în alta este cea a canalelor hidrofile. În membrana celulară, canalele
proteice îndeplinesc această funcție, formând pori apoși ce permit mișcarea pasivă a micilor
molecule hidrosolubile, atât înăuntrul cât și în afara organitelor celulare. Unele canale
proteice cu pori mai mari formează spații joncționale între celulele adiacente sau între
membrana exernă a mitocondriei și unele bacterii. Dacă aceste canale largi ar conecta
citozolul unei celule direct cu spațiul extracelular, s-ar produce o scurgere catastrofală (Dănilă
și Golu, 2000).

Datorită distribuției inegale a diferiților ioni în mediul intra- și extracelular, se produce

polarizarea electrică a membranei (un pol negativ în interior și unul pozitiv în exterior). Între
cei doi poli apare o diferență de potențial, care poartă denumirea de potențial de repaus. În
starea de repaus, membrana celulară nu este permeabilă pentru ionii de Na+, acestia găsindu-
se în concentrații mari în afara neuronilor. Pentru ionii de K+ care tind să se concentreze în
interiorul neuronului, membrana este permeabilă.
Pompa Na+ – K+, pompa sodiu-potasiu, este o membrană proteică ce folosește ca
sursă de energie acidul adenozintrifosfat (ATP). ATP este produs de mitocondrii și reprezintă
combustibilul universal al tuturor celulelor. Această pompă este un mecanism care asigură în
perioada de repaus, transportul activ al ionilor de Na+ în afară și al ionilor de K+ din exterior.
Permeabilitatea membranei este determinată de o stimulare puternică, ce are ca efect un
transfer energic de ioni dintr-o parte în alta. Ca urmare a creșterii permeabilității, diferența de
potențial dintre interiorul și exteriorul celulei se reduce, provocând o depolarizare electrică.
Ca urmare, neuronul se „descarcă”, dând naștere unui potențial de acțiune.
Potențialul de acțiune este un impuls electrochimic, care pleacă din corpul celulei și
coboară până la terminațiile axonului, fiind esențial pentru propagarea la distanță.
Depolarizarea se propagă în jos de-a lungul axonului, iar în urma trecerii potențialului de
acțiune, canalele de Na+ se închid în urma sa și pompele ionice intră în acțiune pentru a
reduce membrana celulară la potențialul de repaus.
Când excitația depășește un anumit prag, un singur neuron generează un potențial de
acțiune, dar, dacă nu se atinge acest prag minim, neuronul nu generează potențialul de
acțiune. Astfel, în urma informațiilor primite din sinapse, neuronul emite sau nu un potențial
de acțiune. Această caracteristică a neuronului se numește principiul tot-sau-nimic.

6
 Veziculele sinaptice sunt stimulate atunci când potențialul de acțiune coboară de-a
lungul axonului și ajunge la butonii terminali. Acestea sunt mici structuri sferice care conțin
neurotransmițători, și care sunt eliberate în fanta sinaptică la primirea impulsului nervos.
Neurotransmițătorii se cuplează cu receptorii, fapt care declanșează o schimbare directă în
permeabilitatea canalelor ionice în neuronul receptor.
La excitarea neuronului postsinaptic de către receptorul postsinaptic, se deschid
canalele de sodiu, ce permit pătrunderea mai multor sarcini electrice pozitive în interiorul
celulei postsinaptice, scade conducerea prin canalele de clor sau potasiu (sau amândouă), și au
loc diferite modificări ale metabolismului intern al neuronului.
Pentru inhibiția neuronului postsinaptic, se produce deschiderea canalelor ionice de
clor din membrana postsinaptică, crește conductanța ionilor de potasiu spre exteriorul
neuronului, și se activează unii receptori, care inhibă funcțiile metabolice celulare (Chiriță,
2008).

7
 Bibliografie

STANCIU C. (2007), “Introducere în Psihofiziologie- Integrarea neuroendocrină“, Ediția a4-

a, București, Editura Fundației România de Mâine

AVRAM E., “Neuropsihologie” – Curs ID

DĂNILĂ L., GOLU M. (2000), “Tratat de Neuropsihologie”, Vol. I, București, Editura

Medicală

CHIRIȚĂ A. (2008), “Curs de Neuropsihologie”, Universitatea din București, Facultatea de

Psihologie și Științele Educației

8
 2. Traducere- Aparatul vizual

1.1 Anatomia ochiului

Ochiul este alcătuit din trei straturi principale sau tunici. Tunica externă
fibroasă, sclerocorneea, este alcătuită din cornee (transparentă) și din scleră (opacă). Tunica
mijlocie vasculară, uveea, este compusă din coroidă, corpul ciliar și iris. Lentilele biconvexe
transparente sunt împrejmuite de o capsulă de fibre netede, ce au drept rol reglarea
cristalinului prin contracția lor. Tunica internă nervoasă prezintă nervul optic, o față internă
în raport cu corpul vitros și o față externă în raport cu membrana Bruch. Retina conține celule
fotoreceptoare care transformă energia fotonului în activitate neuronală. Umoarea apoasă este
secretată de vasele de sânge ale irisului în camera posterioară și ajunge în camera anterioară
prin pupilă, unde este absorbită în filtrul trabecular, respectiv canalul lui Schlemm în unghiul
iridocornean. Blocajul absorbției umorii apoase duce la glaucom. Umoarea vitroasă se află în
interiorul ochiului.

1.2 Camera anterioară și posterioară a ochiului

Mușchiul ciliar și mușchiul constrictor al irisului sunt aduse prin fribrele

nervoase parasimpatice postganglionare mielinizate din ganglionul ciliar (inervate de
preganglionare în nucleul lui Edinger-Westphal în NC III). Contracția mușchiului ciliar
reduce tensiunea fibrelor netede și cauzează curbarea, care induce acomodarea pentru vederea
la apropiere. Mușchiul constrictor al irisului este inervat de fibrele parasimpatice
postganglionare din ganglionul ciliar. În reflexul de lumină pupilară, lumina refractată în unul
dintre ochi stimulează fotoreceptorii și neuronii din retină; celulele ganglionare din retină
trimit proiecții neutre via nervul optic II care se termină în regiunea neuronală dintre Talamus
și Metatalamus. Acești neuroni sunt proiectați bilateral (axonii încrucișați prin conjuncția
posterioară) în nucleele lui Edinger-Westphal. Aceste nuclee proiectează în ganglionul ciliar
via NC III, care cauzează constricția pupilară directă și consensuală. Mușchiul dilatator al
irisului este inervat de fibrele nervoase postganglionare nemielinizate din ganglionul cervical
superior (inervați de preganglionare în T1 și T2). Canalele lui Schlemm sunt vizibile din
unghiul iridocornean. Lentilele sunt împrejmuite de o capsulă de fibre musculare netede cu
direcții diferite care se atașează de procesul ciliar al corpului ciliar. Unele fibre netede interne
se prelungesc de-a lungul corpului ciliar până la joncțiunea cu ora serrata.

9
 1.3 Retina

Retina este un strat subțire de celule care conține fotoreceptori; este delimitată
posterior de ora serrata. Straturile retinei din interiorul ochiului sunt orientate din exterior spre
interior. Stratul epiteliului pigmentar este la limita exterioară, urmat de stratul celular
fotoreceptor, stratul interior nuclear(celule bipolare, amacrine și ganglionare) și stratul celular
ganglionar. Straturile exterioare și interioare plexiforme sunt zonele în care are loc
conexiunea sinaptică. Axonii celulelor ganglionare formează un strat nervos fibros proiectat
central înspre capul nervului optic, NC II. Segmentele externe ale fotoreceptorilor, celulele cu
conuri și bastonașe se află într-un epiteliu pigmentat în partea externă a interiorului ochiului
pentru a susține acuitatea vizuală. Celulele cu conuri și bastonașe se conectează sinaptic cu
celulele bipolare în stratul exterior plexiform; aceste celule bipolare se conectează cu celulele
ganglionare ale retinei în stratul intern plexiform. Celulele ganglionare ale retinei sunt
echivalente cu nucleii senzoriali secundari pentru alte modalități senzoriale. Celulele
orizontale și amacrinele susțin interconexiuni orizontale în retină, în special în stratul extern
plexiform și stratul intern plexiform. Aceste celule modulează traseul central de informație de
la celulele fotoreceptoare la cele bipolare spre celulele ganglionare are retinei. Punctul central
de acuitate vizuală se numește fovea centralis (0.4 mm diametru) în maculă (3 mm diametru),
care este situată în centrul retinei. Fovea este alcătuită doar din celulele cu conuri pentru
vederea coloră (fotopică); aceste proiecții ale celulelor cu conuri necesită foarte puțină
convergență. În fovea centralis, există o relație de unu-la-unu-la-unu între celulele cu conuri,
celulele bipolare și celulele ganglionare. Fotoreceptorii periferici ai retinei sunt celulele cu
bastonașe, pentru vederea nocturnă; există o convergență imensă de celule cu bastonașe
asupra celulelor bipolare, care transmit convergența asupra celulelor ganglionare fără pereche.
Așadar, acuitatea vizuală este dobândită în fovea centralis, regiunea pentru vederea fotopică.

1.3.1 Retina: celulele fotoreceptoare

Celulele cu bastonașe folosesc fotopigmentul numit rodopsină pentru a

transforma fotonii energiei luminii în semnale nervoase care activează activitatea neuronilor
bipolari. Transformarea luminii de către celulele cu bastonașe necesită conversia cis-
retinolului (din rodopsină) în forma trans, provocând influxul de calciu și scăderea conducției
de sodiu prin hiperpolarizare. Acest proces este descris în detaliu în primele două părți ale
figurii, un bastonaș în întuneric și un bastonaș în lumină. Când un bastonaș este activat de

10
lumină, se hiperpolarizează. O celulă cu conuri folosește fotopigmenți de opsină pentru
albastru, verde și roșu, precum și cis-retinolul; acești pigmenți de conuri permit vederea
coloră.

1.3.2 Retina: nervul optic

A. Retina este organizată topografic; o reprezentare a lumii vizuală (se referă și la

câmpul vizual) este formată pe retina fiecărui ochi. Deoarece ochiul funcționează
precum o cameră, lumea vizuală este inversată când este proiectată pe retină.
Câmpul vizual lateral cade pe hemiretina nazală, iar câmpul vizual nazal cade pe
hemiretina temporală. Câmpul vizual superior cade pe hemiretina inferioară, iar
câmpul vizual inferior cade pe hemiretina superioară. Când vizualizăm retina
folosind oftalmoscopie directă, macula este localizată inferior nazal în funcție de
centrul geometric al retinei. Discul optic (zona de fibre optice nervoase, uneori
numit punctul mort) este localizat temporal și ușor inferior de centrul geometric.
Organizarea retinotopică precisă este menținută prin proiecțiile căii vizuale
principale (calea retino-geniculo-calcarină).

B. Nervul optic (NC II) este un tract al sistemului nervos central care este alcătuit din
axoni mielinizați ai celulelor ganglionare din retină. Acești axoni colectează de-a
lungul stratului intern al neuroretinei și formează nervul optic, care are terminația
în zona nazală a ochiului, ușor superior de linia mediană orizontală. Acești nervi
optici sunt mielinizați de oligodendroglie. Nervul optic este înconjurat de meninge,
care aparține sistemului nervos central. Un spațiu subarahnoidian care conține
lichid cefalorahidian, este prezent între arahnoid și straturile pia mater ale
meningelui. Presiunea intracraniană elevată poate exercita presiune asupra capului
nervului optic (unde axonii celulelor ganglionare formează prima dată nervul
optic), forțându-l în interior; acest fenomen este numit edem papilar și arată
prezența presiunii intracraniene ridicate; sunt necesare aproximativ 24 de ore de
presiune intracraniană ridicată pentru a cauza edem papilar. Principalele vase
retiniene din artera și vena retiniană centrală se trec prin nervul optic.

11
 1.4 Arterele și venele ochiului

Artera centrală retiniană și ramurile sale vascularizează retina. Acest sistem

retinian, derivat din artera oftalmică ( prima ramură a arterei carotide interne), este prima zonă
în care are loc ischemia sau ebolia, anunță prezența unei boli vasculare serioase și un risc
ridicat pentru un viitor accident vascular. Arterele ciliare vascularizează tunica medie, care
contribuie parțial și la vascularizarea retinei; acest vas de sânge poate fi întrerupt de o retină
desprinsă. Vasele de sânge intră și ies din retină prin discul optic, localizat nazal și puțin
inferior de centrul geometric al ochiului. Macula este localizată temporal și ușor inferior de
acesta.

12
 Bibliografie

FELTEN D. L., SHETTY A. N. (2010), „Netter’s Atlas of Neuroscience”, Ediția a2a,

Philadelphia, Editura Saunders Elsevier

13