Dreptul de proprietate publică

Secţiunea 1

1. Noţiune. Obiect. Caractere juridice.

 Art. 552 C.civ. reglementează două forme ale proprietății:
1) Proprietatea publică;
2) Proprietatea privată.
 Dreptul de proprietate publică este definit: Ca acel drept ce aparține statului sau unei unități
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de
uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
 Titularii dreptului de proprietate publică nu pot fi decât statul și unitățile administrativ-
teritoriale.
 Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca titulari exclusivi ai proprietăţii publice au în
mod obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică.
 Atunci când înţeleg să îşi aproprieze bunuri în interes privat, dreptul de proprietate
publică va coexista în patrimoniul acestora cu dreptul de proprietate privată.
 Titularii dreptului de proprietate privată pot fi atât persoanele fizice și juridice de drept privat,
cât și persoanele juridice de drept public.
 Categoria persoanelor juridice de drept public include statul și U.A.-T., dar și alte pers.
Jur. înființate prin lege sau, în cazurile anume prevăzute de lege, prin acte ale
autorităților administrației pub. centrale sau locale ori pri alte moduri prevăzute de lege.
 Cu excepţia statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, toate celelalte subiecte de drept public
şi de drept privat sunt titulari exclusivi ai dreptului de proprietate privată.
 Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale, care, prin natura lor sau prin declaraţia
legii, sunt de uz sau de interes public, formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au
fost legal dobândite de către acestea.
 Pentru a fi cuprinse în sfera dreptului de proprietate publică, bunurile, fie trebuie să fie prin
natura lor de uz public sau de interes public, fie trebuie declarate astfel de lege.
 Numai dacă un bun prin calităţile sale proprii nu serveşte uzului sau interesului pub. şi
nici nu i se acordă o astfel de destinaţie prin lege, poate fi obiectul dr. de prop. privată.
 Un astfel de bun dobândeşte, prin neincluderea în sfera proprietăţii publice, doar
calitatea de a fi apropriabil privat.
 Acest bun nu devine în mod obligatoriu obiectul unui drept de proprietate privată.
 Simplul fapt că un bun nu intră în domeniul public, nu conduce în mod necesar la concluzia că
acesta face parte din domeniul privat.
 Pentru a se întâmpla aceasta, este necesar ca bunul să fie capabil să satisfacă un
interes privat sau să fie de uz privat.
 Trebuie ca lucrul să dovedească o anume utilitate titularului său pentru a fi apropriat .
 Criteriul esenţial care împarte bunurile între cele două domenii, cel privat şi, respectiv, cel
public, este cel al destinaţiei bunului.
- Uzul sau interesul trebuie să fie unul privat pentru ca B. să fie obiect al dr. de prop privată.
 Dacă un bun care, prin natura sa, ar putea servi atât uzului privat cât şi celui public,
va fi declarat de lege ca fiind de uz sau de interes public, va aparţine domeniului
public, iar nu domeniului privat.
 În această situaţie, declaraţia legii exclude posibilitatea unei aproprieri private.
 Delimitarea între sfera bunurilor proprietate publică şi cea a bunurilor proprietate privată nu
împiedică transferul unui bun între cele două domenii de apropriere, doar că acest proces nu se
poate face decât prin procedura prevăzută expres de lege pentru fiecare caz în parte.
 Un bun din domeniul privat poate deveni obiect al dreptului de proprietate publică prin
procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
 Un bun proprietate publică va ieşi din sfera de apropriere comunitară dacă va fi
dezafectat mai întâi de la uzul public.
 Bunurile care constituie obiectul exclusiv al proprietăţii publice nu pot intra în domeniul privat.
 Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.

2. Definiţia proprietăţii publice.

 Prop. pub. este dr. de prop. ce aparţine statului sau unei U.A.-T. asupra B. care, prin nat. lor sau prin
declaraţia L., sunt de uz ori de interes pub., cu cond. să fie dobândite prin unul din modurile prev. de lege.
 De aici decurg trei criterii care identifică dreptul de proprietate publică:
1) Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale;
2) Obiectul dreptului de proprietate publică îl constituie bunurile care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public;
3) Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice trebuie să fie dobândite prin unul dintre
modurile prevăzute de lege.
 Dintre cele trei criterii, singurul decisiv pentru distincţia faţă de dr. de prop. priv. este cel al
obiectului dreptului de proprietate publică, deoarece statul şi U.A.-T. pot fi şi titulari ai dr. de
prop. priv., iar dr. de prop. priv. se dobândeşte, de asemenea, doar prin modurile prev. de lege,
chiar dacă acestea sunt diferite de cele aplicabile proprietăţii publice, care au un specific aparte.

3. Obiectul proprietăţii publice.

a) Bun domenial:
 Domeniul, fie public, fie privat, constituie o universalitate de fapt, iar bunurile care îl compun
sunt denumite bunuri domeniale.
 Regimul juridic aplicabil depinde de natura dr. de prop. care poartă asupra bunurilor.
 Asupra bunurilor care intră în domeniul public nu poate exista şi nu se poate exercita
decât dreptul de proprietate publică, după cum asupra celor din domeniul privat nu
poate exista decât dreptul de proprietate privată.
 Nu există bunuri care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra
cărora să se poată exercita atât dreptul de proprietate privată, cât şi cel de proprietate
publică, atât timp cât ele sunt incluse în unul sau altul dintre cele două domenii.
 Cum includerea în domeniul public presupune întrunirea unor condiţii speciale de afectaţiune,
odată îndeplinite, bunurile sunt sustrase din sfera de apropriere privată.
 Aceasta nu înseamnă că un bun care face parte din domeniul public nu poate fi
transferat în domeniul privat sau invers, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
 Trecerea unui bun din domeniul pub. în domeniul priv. determină încetarea dr. de prop.
pub.
 Bunurile din domeniul public sunt:
1) Inalienabile;
2) Imprescriptibile;
3) Insesizabile.
 Bunurile din domeniul privat au un regim juridic de drept comun, indiferent de titular, care
poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială, orice altă persoană fizică sau juridică.
b) Domeniul public:
 În sens larg, toate bunurile statului au fost considerate ca aparţinând domeniului public.
 Însă, atât statul cât şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare atât ale dreptului de
proprietate publică, cât şi ale dreptului de proprietate privată.
 În sens restrâns, domeniul public cuprinde doar bunurile care fac obiectul proprietăţii publice,
drept care imprimă un regim juridic diferit în raport cu cel aplicabil proprietăţii private.
 Relaţia dintre domeniul public şi proprietatea publică nu este una de identitate, deoarece:
1) Domeniul este un ansamblu de bunuri.
2) Proprietatea publică este dreptul care poartă asupra acestor bunuri.
 Spre deosebire de domeniul pub., în domeniul priv. intră doar bunurile care fac obiectul dr. de prop. priv.
 Fac parte din domeniul public;
- Pe de o parte, bunurile care prin natura lor sunt de uz sau de interes public;
- Precum şi cele care nu au o astfel de nat., dar li se atribuie, prin lege, o astfel de afectaţiune.
 Vor putea intra în domeniul priv. al statului şi U.A.-T., bunurile care nu sunt prin natura lor de uz
sau interes public şi nici nu au fost declarate prin lege ca fiind de uz sau de interes public.
c) Domeniul public naţional, judeţean şi local:
 Domeniul public poate exista în una din următoarele forme:
1) Domeniu public naţional: Titularul domeniului public naţional este statul.
2) Domeniu public judeţean: Titular al domeniului public judeţean este judeţul.
3) Domeniu public local: Titular al domeniului public local este comuna, oraşul şi municipiul
 Delimitarea între aceste categorii de domeniu pub. se face în cond. prevăzute de lege.
 În privinţa terenurilor, proprietatea publică:
- Asupra celor de interes naţional aparţine statului;
- Asupra celor de interes local aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
 Potrivit art. 286 Codul administrativ:
1) Domeniul Pub. este alcătuit din bunurile prev. la art. 136 alin. (3) din Con., din cele stabilite în
anexele nr. 2-4 şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin nat. lor, sunt de uz sau de
interes pub., şi sunt dobândite de stat sau de U.A.-T. prin unul dintre modurile prev. de lege.
2) Domeniul Pub. al statului: Este alcătuit din B. prev. …din Con., din cele prev. în anexa nr. 2,
precum şi din alte bunuri care, potrivit legii sau prin nat. lor, sunt de uz sau de interes pub. naţ.. 
3) Domeniul Public al judeţului: Este alcătuit din bunurile prev. în anexa nr. 3, precum şi din alte
bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege ca fiind bunuri de uz sau de interes public naţional.   
4) Domeniul public al comunei, al oraşului sau al municipiului: Este alcătuit din B. prev. în
anexa nr. 4, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin
hot. a cons. local, dacă nu sunt declarate prin L. ca fiind B. de uz sau de interes pub. Naţ. ori Jud..
 Criteriul de delimitare între domeniul public naţional, judeţean şi local este: Uzul sau interesul
public legat de un anumit bun.
 Dacă bunul este de uz sau de interes public naţional, va face parte din domeniul public
naţional, ce aparţine statului.
 Dacă bunul este de uz sau interes public judeţean, va intra în domeniul public judeţean
şi va aparţine în proprietate judeţului.
 Dacă este de uz sau de interes public local, va putea fi inclus în domeniul public local şi
va reveni comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află situat.
 Sfera bunurilor din domeniul public:
 - Cuprinse în art. 136 alin. (3) din Constituție cuprinde bunuri care nu pot face decât obiectul
dr. de prop. publică și nu poate fi modificată decât prin modificarea textului constituțional.
- Bunurile cuprinse în anexele 2-4 la Codul admin. pot fi modificate doar prin lege organică.
 Aceste bunuri nu epuizează totalitatea bunurilor care pot face obiectul dreptului de proprietate
publică întrucât orice bun care prin natura lui, ori prin declarația legii este de uz sau de interes
public poate fi cuprins în domeniul pub., cu condiția să fie dobândit prin modurile prev. de lege.
 Întocmirea inventarului bunurilor din domeniul public al statului se realizează:
 De  ministerele de resort; si
 Celelate organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
 Atât pentru bunurile aflate în administrarea acestora, cât şi pentru bunurile aflate în
administrarea unităţilor din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea acestora,
precum şi autorităţilor publice autonome, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
 Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al U.A.-T. se întocmeşte şi se
actualizează de către o comisie special constituită, condusă de autoritatea executivă ori
de o altă persoană împuternicită să exercite atribuţiile respective, după caz.
 Inventarul se actualizează anual și se atestă prin hotărâre a autorităţii deliberative a fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale.
 Sub sancțiunea nulității, hotărârea trebuie însoțită:
- De acte doveditoare ale dreptului de proprietate;
- De extrase de carte funciară din care să rezulte că dreptul a fost înscris în cartea funciară, iar
bunul nu este grevat de sarcini, precum și de declarația pe proprie răspundere a secretarului
general al unităţii administrativ-teritoriale din care să reiasă că bunul în cauză nu face
obiectul unor litigii la momentul adoptării hotărârii.
 Daca nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile
aflate în proprietatea publică a comunei, a oraşului, a municipiului sau a judeţului,
aceste bunuri se pot înscrie în domeniul public al comunei, al oraşului, al municipiului
sau al judeţului respectiv.
 Dacă hotărârea de atestare a inventarului este însoţită de o declaraţie pe
propria răspundere a secretarului general al U.A.-T., din care reiese că bunul în
cauză nu face obiectul unor litigii privitoare la apartenenţa acestuia la domeniul
public al U.A.-T. respective la data semnării declaraţiei, precum și că bunul în
cauză nu face obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate
privată sau de restituire depuse în temeiul actelor normative care
reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de statul
român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
 Hotărârea se comunică ministerelor de resort pentru a sesiza eventuale neregularități,
iar în lipsa comunicării unui punct de vedere din partea acestora, pe baza hotărârii se va
înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate publică al U.A.-T.
 Bunurile ce fac deja obiectul dreptului de proprietate publică al statului și U.A.-T. pot fi trecute
din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a U.A.-T. sau invers.  
 Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice a statului sau a U.A.-T.
potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul
public al U.A.-T. sau invers decât ca urmare a modificării legii organice.
 În celelalte cazuri,trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al
unității administrativ-teritoriale și invers se face în condițiile legii.
A. Bunurile proprietate publică a statului pot trece în proprietatea publică a U.A.-T.:
- Prin hotărâre a Guvernului: Hoărârea trebuie să justifice încetarea uzului sau interesului
public național.
 - La cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau
a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz.
 Dacă această trecere este condiționată  de realizarea unor investiţii într-un anumit
termen, hotărârea conţine în mod obligatoriu dispoziţii privind întoarcerea bunului
în domeniul public al statului în situaţia în care obiectivul nu a fost realizat.
B. Bunurile proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale pot fi trecute, justificat de
încetarea uzului sau interesului public județean sau local, în domeniul public al statului.
- Trecerea va fi făcută la cererea Guvernului.
- Prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz. (Se aproba)
 Guvernul adoptă o hot. prin care declară bunul de uz sau de interes public naţional,
aprobă înscrierea bunului în inventar şi stabileşte titularul dreptului de administrare.
C. Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public
al altei unităţi administrativ-teritoriale, de pe raza teritorială a aceluiaşi judeţ, se face la cererea
consiliului local solicitant, prin hotărâre a consiliului local al comunei, al oraşului sau al
municipiului în a cărui proprietate se află bunul (se aproba), la cererea consiliului județean. 
 Declararea bunului ca fiind de uz sau de interes public judeţean sau local se face prin
hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local care a solicitat trecerea
D. Trecerea unui bun din domeniul public al judeţului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale, de pe raza teritorială a judeţului respectiv :
- Se face la cererea consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz;
- Prin hotărâre a consiliului judeţean. (Se aproba)
E. Trecerea unui bun din domeniul public al unui judeţ în domeniul public al altui judeţ limitrof, în
vederea realizării unor investiţii:
- Se face la cererea consiliului judeţean;
- Prin hotărâre a consiliului judeţean al judeţului în a cărui proprietate se află bunul; si
- Prin hotărâre a consiliului judeţean al judeţului în a cărui proprietate se transmite.
 În toate situațiile, este necesară justificarea încetării uzului sau interesului public pentru
unitatea administrativ-teritorială din care bunul este transferat și, simetric, justificarea
existenței uzului sau interesului public al bunului pentru unitatea administrativ-teritorială care
va prelua bunul.
A. Un bun poate fi trecut din domeniul privat în domeniul public al aceluiași titular al dreptului de
proprietate prin hotărâre a Guvernului, respectiv a consiliului județean ori ca consiliului local al
comunei, orașului sau municipiului, în funcție de titularul dreptului de proprrietate.
B. Un bun din patrimoniul societăţilor, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este
acţionar sau asociat, poate trece în domeniul public numai cu acordul adunării generale a
acţionarilor societăţii respective şi cu achitarea contravalorii bunului.

4. Caracterele dreptului de proprietate publică.

a) Caracterele generale ale dreptului de proprietate publică:
 Dr. de prop. pub. are caractere generale comune cu dr. de prop. privată, dar şi unele caractere specifice.
 Dispoziţiile aplicabile dr. de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică dacă
prin lege nu se prevede altfel şi numai dacă sunt compatibile cu proprietatea publică.
 Caracterele generale ale dreptului de proprietate privată, respectiv caracterul absolut, exclusiv
şi perpetuu, le întâlnim, cu unele nuanţe, şi la dreptul de proprietate publică:
1) Caracterul absolut al dreptului de proprietate publică: Presupune, pe lângă opozabilitatea erga
omnes a acestui drept faţă de terţi, şi posibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de
proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia) de către titularul dreptului de proprietate publică.
  (Este adevărat că) Modul de exercitare a acestor prerogative prezintă unele
particularităţi imprimate de obiectul şi calitatea titularilor acestui drept.
2) Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate publică: Înseamnă întrunirea tuturor
prerogativelor acestui drept în persoana titularului său.
 Doar statul sau unitatea administrativ-teritorială au monopolul proprietăţii publice,
fiind indiferent faptul că unele prerogative nu se exercită în mod direct de către
titular, ci doar indirect, prin intermediul altor drepturi reale specifice, care se
constituie pe seama dreptului de proprietate publică.
 Cu toate acestea, nu vorbim despre o dezmembrare a dreptului de proprietate publică.
 De asemenea, folosirea de către orice persoană a unui bun de uz public nu
înseamnă faptul că acea persoană devine titulara dreptului de proprietate publică
sau a unui dezmembrământ al acestui drept, ci este o modalitate de exercitare care
constituie însăşi raţiunea pentru care un asemenea bun face obiectul unei
proprietăţi publice.
3) Doar în aparență perpetuitatea dreptului de proprietate publică are aceeași semnificație cu cea
a dreptului de proprietate privată.
 Proprietatea publică există nu atât timp cât există bunul care face obiectul dreptului
său, ci doar atât timp cât se justifică uzul și interesul public.
 Chiar dacă art. 861 alin. (2) C.civ. stipulează expres faptul că : Proprietatea asupra bunurilor
proprietate publică nu se stinge prin neuz, în această afirmație neuzul nu trebuie înțeles
ca fiind datorat lipsei interesului public sau uzului public al bunului, ci se referă la neuzul
concret al bunului prin actul titularului dr. de prop. pub. sau al titularului dreptului real
prin care se exercită dr. de prop. pub. (administrare, concesiune, folosință gratuită).
 Încetarea uzului sau interesului public este cauză de stingere a dr. de prop. publică.
 Însă, un bun de uz public nu pierde calitatea de bun public, odată dobândită,
chiar dacă nu toate persoanele vor folosi în concret acel bun.
 Important este ca bunul să poată fi folosit de orice persoană atunci când această
folosinţă răspunde nevoilor sale, uzul public presupunând aptitudinea bunului
de a fi folosit de oricine sau de cei îndreptăţiţi, iar nu posibilitatea de a fi folosit
în concret de toţi, fapt care ar presupune o apreciere după criterii cantitative.
 Dacă bunul trece din proprietate publică în proprietate privată, caracterul perpetuu nu
dispare, deoarece perpetuitatea este un caracter general al dreptului de proprietate,
astfel că va continua să se manifeste chiar dacă dreptul îmbracă o altă formă, cea de
proprietate privată.
b) Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică:
 Potrivit art. 861 C.civ.:
- Alin. (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
- Alin. (2) Rezultă că prop. asupra acestor B. nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de
terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra B. mobile.
1) Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică:
 Carac. inalienabil al prop. pub. este consacrat constituţional, astfel că nu poate fi modificat prin
legi organice.
 Doctrina: „Nu bunurile, prin ele însele, sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, aşa cum
rezultă din articolul citat, ci dreptul de proprietate publică.”
 Inalienabilitatea dr. de prop. pub. semnifică faptul că aceste bunuri nu sunt alienabile prin
mijloace juridice de drept privat, respectiv prin acte juridice civ. şi fapte juridice în sens restrâns.
 S-a arătat că trebuie să se facă diferenţa între bunurile inalienabile şi cele inapropriabile.
  Bunurile inalienabile sunt apropriabile, adică pot face obiectul dreptului de
proprietate publică sau privată.
 Bunurile inapropriabile, neputând fi obiect al dreptului de proprietate, nici nu
mai ridică problema inalienabilităţii.
 Inalienabilitatea dreptului de proprietate publică semnifică faptul că:
- Bunurile prop. pub. nu pot fi trecute dintr-un patrimoniu în altul pe calea actelor juridice civ.
- Dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat.
 Faptul că este posibilă constituirea unui drept de administrare, de concesiune sau de
folosinţă gratuită asupra unui bun proprietate publică nu înseamnă o încălcare a
inalienabilităţii acestui drept, o dezmembrare a dreptului de proprietate publică, ci
doar un mod de exercitare a acestei forme de proprietate.
 Dr. reale care se constituie pe baza unui drept de proprietate publică sunt modalităţile
prin care se exercită acest drept, chiar dacă titularul acestor drepturi este o altă
persoană decât titularul dreptului de proprietate publică .
 Dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de dezmembrăminte.
 Acestea sunt specifice doar dreptului de proprietate privată.
 Dintre dezmembrămintele proprietății private, doar servituţile se pot menţine în cazul în
care bunul ce constituie fond aservit a devenit proprietate publică, şi aceasta numai
dacă nu devin incompatibile cu uzul sau interesul public.
 Nu este exclusă atribuirea prin concesiune ori închiriere a terenurilor proprietate publică
în vederea edificării unor construcții prop. priv. care să revină în proprietate celui care
prerogativa de a le construi, cu condiția ca aceste construcții să fie destinate uzului pub.
 Faptul că este posibil transferul unor B. din domeniul public al statului în domeniul public al
U.A.-T. sau invers nu poate fi privit ca o înstrăinare, deoarece este vorba despre o schimbare a
destinaţiei bunului care se produce pe calea unui act admin., iar nu a unui act de drept civil.
2) Insesizabilitatea dreptului de proprietate publică:
 Caracterul insesizabil înseamnă acestea nu pot fi urmărite de creditori pentru satisfacerea
creanţelor lor, nu pot face obiectul unei executări silite.
 Bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite prin niciun mijloc de drept privat, prin urmare
nici prin vânzare silită.
 Tocmai pentru că sunt insesizabile, acestea nu pot face obiectul unor garanţii reale întrucât nu
ar putea fi executate.
3) Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică: (Este prev în art. 861 alin. (2) C.civ.)
 Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă presupune faptul că bunurile prop. publică pot fi revendicate
oricând, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă, la fel ca în cazul proprietăţii private.
 Acţiunea în revendicare nu va putea fi paralizată nici prin invocarea dobândirii dreptului de
proprietate privată pe calea uzucapiunii asupra unui bun proprietate publică sau prin invocarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă.
 Inalienabilitatea exclude transferul, respectiv dobândirea dreptului de proprietate pe calea unui
act juridic, dar şi printr-un fapt juridic cum este uzucapiunea sau dobândirea bunurilor mobile
prin posesia de bună-credinţă.
 Sancţiunea actelor încheiate cu încălcarea inalienabilităţii, imprescriptibilităţii sau insesizabilităţii
dreptului de proprietate publică este nulitatea absolută.
 Sancţiunea nulităţii absolute (prevăzute în fostul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998),
nu mai este consacrată expres de actualul Cod civil, nulitatea fiind una virtuală.
 Secţiunea a 2-a

1. Utilizarea domeniului public.

 Dreptul de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se exercită cu
respectarea următoarelor principii:
- Principiul priorităţii interesului public; 
- Principiul protecţiei şi conservării; 
- Principiul gestiunii eficiente;
- Principiul transparenţei şi publicităţii.
 Entitățile care exercită dreptul de proprietate publică sunt:
a. Guvernul, prin ministerele de resort sau prin organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale din subordinea Guvernului sau a ministerelor de resort, după caz, pentru
bunurile aparţinând domeniului public al statului.
b. Autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale, pentru bunurile aparţinând
domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale.
 În instanță :
- Statul român este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu raporturile
juridice privind proprietatea publică.
- Unitățile administrativ-teritoriale de consiliile județene sau, respectiv de Consiliul General al
municipiului București sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz,
președintelui consiliului județean sau primarului.
 Acesta poate să desemneze un alt funcționar de stat sau un avocat care să îl
reprezinte în fața instanței.
  În doctrină, s-a arătat că domeniul public poate fi utilizat de către serviciile publice sau de către
public, însă există şi situaţii în care ocuparea domeniului public are loc fără niciun titlu.
 Utilizarea domeniului afectat unui serviciu public se întemeiază pe un act juridic (act administrativ
individual sau contract de concesiune de bunuri), prin care se stabileşte că un anumit bun
proprietate publică este afectat unui anumit serviciu public.
 Publicul nu are acces la bunul domenial, ci doar la serviciul instalat pe acesta.
 D.E.: Utilizatorii căii ferate au acces la instalaţiile aferente domeniului public feroviar numai
pentru că li se prestează un serviciu, însă riveranul unei căi ferate, care nu utilizează serviciul, nu
are acces la liniile feroviare
 Cu privire la utilizarea domeniului public de către public, se face distincţia între:
a. Utilizarea colectivă:
 Sunt cele realizate de public în general sau de o categorie determinată obiectiv
(pietoni, automobilişti).
 Ea constă fie într-o utilizare egală, anonimă şi impersonală, fie într-o utilizare
exclusivă, dar limitată în timp în aşa fel încât şi ceilalţi membri ai societăţii să o
utilizeze la rândul lor.
 Această utilizare nu se întemeiază pe niciun titlu particular.
 Se caracterizează prin libertate, gratuitate şi egalitatea utilizatorilor, însă niciunul
dintre aceste trei principii nu trebuie absolutizat.
 Libertatea utilizării colective nu este absolută, de multe ori aceasta realizându-
se într-un cadru impus de o reglementare specifică şi numai în măsura în care
utilizarea este conformă cu afectaţiunea dependinţei domeniale.
 Gratuitatea utilizării suportă numeroase excepţii prin taxele de utilizare
instituite, care sunt din ce în ce mai frecvente.
  Principiul egalităţii utilizatorilor cunoaşte limitări, utilizarea putând fi rezervată
anumitor categorii de utilizatori (benzi de circulaţie pentru anumite categorii de
autovehicule, folosirea unor dependinţe numai de către anumite persoane).
b. Utilizarea privativă:
 S-a impus în cele din urmă ca fiind utilă domeniului public.
 Este cazul unor persoane care, în schimbul unei redevenţe, folosesc în mod exclusiv
o dependinţă domenială (ocuparea unei porţiuni din trotuar pentru amplasarea unui
chioşc, concesionarea unui loc de veci, închirierea unui loc de parcare)
 Are un caracter precar, în sensul că poate fi retrasă înainte de împlinirea termenului
dacă interesul public o cere, are caracter oneros şi trebuie să fie conformă sau cel
puţin compatibilă cu afectaţiunea principală a dependinţei domeniale.
 Se poate întemeia pe un act administrativ individual sau pe un contract, cum este un
contract de concesiune de bunuri sau lucrări publice, închiriere sau folosinţă gratuită
 Statul şi unităţile administrativ-teritoriale au atât calitatea de subiecte de drept public, cât şi
calitatea de subiecte de drept privat.
 De regulă, cele două calităţi se manifestă separat, în sfera dreptului public, respectiv în
sfera dreptului privat.
 Dar nu este exclus ca acestea să se releve concomitent în anumite situaţii de
exercitare a dreptului de proprietate publică.
 Exercitarea atributelor dr. de prop. pub. se face (în primul rând), prin acte de drept public, dar nu
este exclusă şi intervenţia faptelor şi actelor juridice de drept privat, regimul juridic al dreptului
de proprietate publică fiind o sinteză inseparabilă de elemente de drept public şi de drept privat.
 Acest fapt se explică prin aceea că statul şi U.A.-T. acţionează ca titulare ale patrimoniului lor,
care cuprinde atât domeniul public, cât şi domeniul privat, şi care au rolul şi regimul juridic al
maselor patrimoniale de afectaţiune.
 Exercitarea propriu-zisă a dreptului de proprietate publică se realizează:
- În principal prin acte de drept public;
- În subsidiar, prin acte de drept privat.
 Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot exercita dreptul de proprietate publică direct, prin
autorităţile competente, dar şi indirect prin constituirea unor drepturi reale specifice sau a unor
drepturi personale, care se vor exercita de către titularii acestor drepturi.
 (Art. 136 alin. (4) din Cons) Bunurile proprietate publică, în condiţiile legii organice „pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
 În acelaşi sens (art. 861 alin. (3) C.civ.), „în condiţiile legii, bunurile proprietate
publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori
închiriate”.
 Art. 297 C. admin. prev. că modalitățile de exercitare a dr. de prop. pub. sunt: 
- Darea în administrare;
- Concesionarea; 
- Închirierea;
- Darea în folosinţă gratuită.
 Secţiunea a 3-a

1. Limitele exercitării dreptului de proprietate publică

 Exercitarea dreptului de proprietate publică se supune aceloraşi limite ca şi exercitarea dreptului
de proprietate privată.
 Singura condiţie care trebuie respectată în limitarea proprietăţii publice este
compatibilitatea cu uzul sau interesul public căruia îi este destinat bunul afectat.
 Limitele de exercitare a proprietăţii publice pot fi:
- Limite materiale, care sunt impuse de parametrii fizici specifici unui bun ce are corporalitate;
- Limite legale, stabilite de Codul civil sau de legi speciale;
- Limite judiciare, impuse de instanţa de judecată.
 Respectarea limitelor legale revine titularului dreptului de proprietate publică sau, în cazul
drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice, titularului dreptului de administrare,
concesiune, folosinţă gratuită, în aceeaşi măsură în care revine şi titularului dreptului de
proprietate privată, deoarece sunt deopotrivă participanţi la viaţa socială.
 Atunci când un bun prop. pub. se află în vecinătatea unui bun prop. priv., ambii titulari
trebuie să respecte restricţiile legale impuse de starea de vecinătate, pentru a face
posibilă convieţuirea.
 O încălcare a limitelor de exercitare a proprietăţii publice va antrena răspunderea titularului
dreptului de proprietate publică sau titularul dreptului real corespunzător proprietăţii publice, la
fel cum ar antrena răspunderea, în aceeaşi situaţie, a titularului dr. de proprietate privată (oblig.
la despăgubiri, restabilirea situaţiei anterioare, măsuri pentru prevenirea sau limitarea pagubelor etc.).
 Dacă, limita necesar a fi respectată de către titularul dreptului de proprietate publică este de
natură să afecteze destinaţia bunului, atunci interesul public va prevala interesului privat.
 În acest caz, restricţia impusă este incompatibilă cu dreptul de proprietate publică.
 O astfel de incompatibilitate poate cauza prejudicii titularului dreptului de
proprietate privată al cărui interes particular este nesocotit.
 Starea de incompatibilitate se va putea constata prin acordul celor implicaţi în situaţia de
incompatibilitate, care vor putea stabili, tot prin acord, despăgubirea ce urmează să o plătească
titularul dreptului de proprietate publică titularului dreptului de proprietate privată.
 Acordul părţilor se va încheia în formă autentică şi va constitui titlu executoriu în temeiul art. 101
din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială.
 În situaţia în care părţile nu ajung la un acord privind existenţa situaţiei de
incompatibilitate, instanţa de jud. va fi în măsură să soluţioneze acest diferend, stabilind
totodată şi cuantumul despăgubirii ce urmează a fi plătită titularului dr. de prop. priv..
 Deşi art. 862 C.civ. vorbeşte doar despre încălcarea unor limite în exercitarea proprietăţii publice care ar
dăuna exercitării dreptului de proprietate privată al titularului vecin, nu este exclus ca şi acesta din urmă
să îl despăgubească pe titularul dreptului de proprietate publică atunci când prin încălcarea limitelor sale
îi cauzează prejudicii în exercitarea dreptului de proprietate publică .
 Repararea acestora nu se va face însă în temeiul art. 862 C.civ., deoarece în cazul său nu se poate
vorbi despre o incompatibilitate a limitelor cu proprietatea publică, ci în temeiul art. 630 C.civ.
 Oblig. de respectare a limitelor prev. de lege îi revine titularului dr. de proprietate
privată indiferent dacă fondul învecinat este proprietate publică sau privată.
 Dreptul de proprietate publică nu poate fi limitat pe cale convenţională, deoarece titularul său
nu poate să aducă atingere afectaţiunii bunului, adică satisfacerii uzului sau interesului public, în
lipsa unui text de lege care să o reglementeze expres.
 Secţiunea a 4-a

1. Dobândirea dreptului de proprietate publică.

 Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) Prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) Prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) Prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) Prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine
de uz ori de interes public;
e) Prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau în
domeniul privat al unei U.A.-T. în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
f) Prin alte moduri stabilite de lege.
 S-a considerat că modurile de dobândire nu sunt suficient sistematizate, în sensul că, pentru a
aprecia dacă un bun face parte din domeniul public, trebuie să ne referim la trei categorii de
fapte juridice, în sens larg:
1) Achiziţia: Este actul juridic sau faptul material în urma căruia un bun ajunge
în patrimoniul statului sau al dezmembrămintelor sale teritoriale, prin forme variate:
cumpărare, schimb, donaţii, legate, moşteniri vacante, expropriere, naţionalizare, însă
numai în urma unei afectaţiuni şi a unei încorporări
2) Afectaţiunea: Este faptul material, rareori un act juridic, în urma căruia bunul primeşte o
anumită destinaţie de interes public.
3) Încorporarea (clasarea): Este actul prin care bunul afectat unei utilităţi publice este declarat
ca aparţinând efectiv în domeniul public.
 Există posibilitatea ca achiziţia sau afectaţiunea să fie realizate prin acelaşi act sau prin
acte diferite.
o D.E.: Un consiliu local poate accepta un legat ce i-a fost făcut (achiziţia), urmând ca
printr-o hotărâre ulterioară sau chiar prin aceeaşi hotărâre, bunul dobândit prin legat să
fie declarat de utilitate publică şi să îl treacă în prop. publică (afectaţiunea şi clasarea).
 De regulă, achiziţia precede afectaţiunea şi clasarea, dar sunt şi situaţii, cum este cazul
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, când actul de transfer (hotărârea
judecătorească) este precedat de actul de clasare (declaraţia de utilitate publică).
 Pentru ca un bun să aparţină domeniului pub. este necesară îndeplinirea cumulativă a 2 cond.:
a) Să existe un titlu de prop. al statului sau al U.A-T. asupra acelui bun;
b) Să existe o afectaţiune pentru o cauză de utilitate publică.
 Modurile de dobândire a proprietăţii publice în clasificarea C. civ.:
a) Dobândirea prin achiziţie publică:
 Atribuirea contractelor de achiziţie pub. se face în baza Legii nr. 98/2016 privind achizițiile pub .
- Achiziția publică (def.): Este achiziția de lucrări, produse sau servicii prin intermediul unui
contract de achiziție publică  de către una sau mai multe autorități contractante de  la
operatorii economici desemnați de acestea, indiferent dacă lucrările, produsele sau
serviciile sunt destinate sau nu realizării unui interes public.
- Produsele sunt obținute:
a. Fie prin cumpărare, inclusiv în rate;
b. Fie prin închiriere;
c. Fie prin leasing cu sau fără opțiunea de cumpărare.
 Contractele de achiziţie publică nu reprezintă un mod specific de dobândire a dreptului de
proprietate publică, deoarece aceleaşi contracte pot servi şi pentru dobândirea unui drept de
proprietate privată.
- Dacă, intenţia autorităţii contractante este ca o construcţie care urmează a fi executată,
sau bunul furnizat, să fie afectat uzului sau interesului public, astfel de contracte pot
reprezenta un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică.
 Autoritățile contractante în contractele de achiziție publică sunt autoritățile și instituțiile publice
centrale sau locale, precum și structurile din componența acestora care au delegată calitatea de
ordonator de credite și care au stabilite competențe în domeniul achizițiilor publice, precum și
organismele de drept public.
- Acestea din urmă sunt entități cu pers. Jur. înființate pentru a satisface nevoi de interes
general, fără carac. comercial sau industrial, de către autoritățile pub., sau coordonate,
supravegheate ori controlate de acestea sau de alte organisme de drept public.
 Pentru ca un contract de achiziţii publice să poată fi considerat mod de dobândire a proprietăţii
publice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. Actul să fie încheiat în numele statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale;
b. Să aibă ca obiect un bun esenţial pentru funcţionarea unui serviciu public.
 Încheierea contractelor de achiziţie publică trebuie să respecte procedura prevăzută în detaliu de Legea
nr. 98/2016 privind achizițiile publice.
b) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică:
 Exproprierea dreptului de proprietate privată a fost inclusă de legiuitor printre cazurile de
stingere a dreptului de proprietate. ( în cuprinsul art. 562 alin. (3) C.civ.)
- Exproprierea este o modalitate forţată de pierdere a prop. priv., având în vedere că nu
este niciodată iniţiată de expropriat, iar dacă procedura exproprierii se desfăşoară, în
toate etapele sale, cu respectarea legii, orice opoziţie a proprietarului la expropriere
este sortită eşecului, iar acesta îşi va pierde dr. de prop. în momentul când va fi
despăgubit în mod just de către expropriator.
 Procedura exproprierii este reglementată de Legea exproprierii nr. 33/1994, în timp ce art. 562 alin. (3)
C.civ. condensează doar principiile exproprierii.
 (În primul rând) Exproprierea nu se poate face decât pentru o cauză de utilitate publică.
- Măsura exproprierii trebuie să aibă caracter excepţional, iar stabilirea lucrărilor de
utilitate publică se face potrivit procedurii stabilite prin lege, iar în cazuri cu totul
deosebite, chiar prin lege.
 Articolul 6 din Legea nr. 33/1994 enumeră lucrările de utilitate publică pentru care se poate
declanşa procedura exproprierii. Enumerarea nu este limitativă.
- Declararea utilităţii publice pentru orice alte lucrări decât cele menţionate în art. 6 se
face prin lege, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 .
 Fiind vorba despre cauze de utilitate publică individuale, iar nu de prevederi cu caracter
normativ, este suficient ca acestea să fie prevăzute prin legi ordinare, iar nu organice, deşi
regimul proprietăţii impune reglementarea prin lege organică.
 Indiferent că lucrările de utilitate publică fac parte dintre cele menţionate în art. 6 din Legea nr.
33/1994 sau sunt prevăzute în alte legi speciale, simpla menţiune a lor în lege nu echivalează cu
declararea utilităţii publice.
- Pentru aceasta este necesar să se urm. procedura de declarare a utilităţii pub. prev. în
L., cu precizarea că pentru cazurile reglementate la art. 6 din L. nr. 33/1994, declararea
cauzei de utilitate pub. se va face în cadrul etapei admin. a exproprierii, iar pentru alte
B. sau lucrări de utilitate pub., declararea utilității pub. se va face prin lege specială.
 Al doilea principiu al exproprierii: Se referă la despăgubirea justă şi prealabilă la care are dreptul
proprietarul expropriat.
 Caracterul just al despăgubirii presupune ca aceasta să acopere atât valoarea reală a imobilului
în funcţie de preţul obişnuit de vânzare al imobilelor de acelaşi fel din U.A.-T. cât şi prejudiciul
pe care îl suferă proprietarul sau alte persoane îndreptăţite în urma acestei măsuri.
 Despăgubirea trebuie să fie nu numai dreaptă, ci şi prealabilă.
- Carac. prealabil al despăg.: Asigură funcţia de garanţie a pers. îndreptăţite că îşi
păstrează intact activul patri. şi îi permite totodată să înlocuiască imobilul expropriat cu
o altă lichiditate, iar nu doar cu un simplu dr. de creanţă, incert în ce priv. realizarea sa.
 Al treilea principiu al exproprierii: Este acela că exproprierea se dispune şi despăgubirea se
stabileşte prin hotărâre judecătorească.
 Procedura exproprierii nu este necesară atunci când părţile cad de acord cu privire la transferul
dreptului de proprietate către expropriator şi asupra despăgubirii.
- Daca părţile se înţeleg asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar nu
şi asupra cuantumului sau naturii despăgubirii, instanţele de judecată vor lua act de
acordul părţilor şi vor stabili numai natura sau cuantumul despăgubirii.
- Înţelegerea părţilor poate interveni oricând pe parcursul derulării proced. de exprop.
- În lipsa acordului părţilor, exproprierea se dispune şi despăgubirea se stab. prin hot. jud.
 Cum despăgubirea trebuie să fie prealabilă: Transferul dreptului de proprietate de la expropriat
la expropriator se produce îndată ce obligaţiile privind plata despăgubirii au fost îndeplinite.
 Este adevărat că dreptul de proprietate nu este dobândit de către expropriator decât la plata
despăgubirii (doar că), în realitate, nu se produce un transfer al dreptului de proprietate de la
expropriat la expropriator, ci chiar stingerea dreptului de proprietate privată al expropriatului şi
naşterea dreptului de proprietate publică al expropriatorului.
- Aşa se explică de ce exproprierea este reglementată:
 în art. 562 C.civ. ca un caz de stingere a dreptului de proprietate privată; iar
 în art. 863 C.civ. ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică.
 Nu numai dreptul de proprietate privată se stinge prin expropriere, ci şi celelalte drepturi reale
principale, cum sunt uzufructul, uzul, abitaţia şi superficia, concesionarea, atribuirea în folosinţă,
precum şi servituţile stabilite prin fapta omului dacă nu sunt compatibile cu dr. de prop. publică.
- Drepturile reale de garanţie constituite asupra imobilului expropriat nu se sting, ci se
strămută, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, asupra despăgubirii primite
c) Donaţia sau legatul:
 Ac. jur. prin care un bun se donează sau se lasă legat statului sau unei U.A.-T. pentru a intra în
domeniul pub. al acestora, trebuie să îndeplin. toate cond. de valabilitate cerute de lege pentru
C. sau A. unilat., pe de o parte, precum şi cele specifice donaţiei sau legatului, pe de altă parte.
 Pentru a intra în domeniul public, este necesar:
- Fie ca bunul prin natura lui să fie de uz sau de interes public;
- Fie să i se dea o asemenea destinaţie prin voinţa dispunătorului.
 Simpla voinţă a dispunătorului nu este suficientă pentru ca bunul să intre în domeniul
public, deoarece atât donaţia cât şi legatul trebuie acceptate.
 Acceptarea se face de către titularul dr. de prop. pub., respectiv de către stat sau U.A.-T.
 Acceptarea donațiilor și a legatelor făcute către stat se aprobă prin hotărâre a Guvernului,
pentru donațiile și legatele de bunuri imobile și pentru bunuri mobile în cazul acestora din urmă
dacă valoarea de piață este mai mare de 500.000 lei.
- Dacă valoarea de piață a B. mobile este mai mică sau egală cu 500.000 lei,
acceptarea donațiilor și legatelor se aprobă prin ordin al ministrului sau al
 conducătorului organului sau instituției admin. pub. centrale competente, după obiectul
sau scopul donației sau legatului. 
- Instituțiile publice care îndeplinesc formalitățile de acceptare a donației sau legatului în
numele statului se stabilesc prin hot. Guvernului de acceptare a donației sau legatului.
 Acceptarea donațiilor și legatelor de către unităţile administrativ-teritoriale se realizează
prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a
consiliului local al comunei, al orașului sau al municipiului, după caz, pentru donațiile și legatele
de bunuri imobile și pentru B. mobile numai dacă au o valoare de piață mai mare de 500.000 lei.
- Dacă valoarea de piață a B. mobile este mai mică de 500.000 lei, acceptarea donației și
legatului se face prin dispoziția conducătorului organului sau instituției admin. pub. L.
 Dacă donațiile sau legatele au sarcini ori dacă există restanțe de impozite sau taxe, acceptarea
se face numai cu avizul ministerului cu atribuții în domeniul finanțelor publice, în cazul donațiilor
și legatelor făcute către stat și numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului
județean, cu majoritatea calificată de două treimi din numărul consilierilor locali în funcție, în
cazul donațiilor și legatelor făcute către unitățile administrativ- teritoriale.
 Actele prin care se fac donații statului sau unităților administrativ- teritoriale sunt scutite de
plata oricăror impozite sau taxe.
d) Convenţia cu titlu oneros:
 Poate fi un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică dacă este încheiată în mod
valabil, cu precizarea afectaţiunii bunului uzului sau interesului public, în situaţiile în care
dobândirea dreptului de proprietate publică nu se încheie prin procedura de achiziţie publică.
 Potrivit art. 36 din Legea nr. 182/2000:
1) Bunurile culturale mobile, proprietate a pers. F. sau J. de drept privat, clasate în tezaur, pot
face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării dreptului de preempțiune de
către statul român, prin Ministerul Culturii, și cu respectarea disp. art. 35 alin. (7).
2) Serviciile pub. deconcentrate ale Ministerului Culturii sunt obligate să transmită Ministerului
Culturii, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a operatorului economic
autorizat, înregistrarea privind punerea în vânzare a unui bun cultural mobil clasat în tezaur. 
3) Termenul de exercitare a dreptului de preempțiune al statului este de maximum 30 de zile,
calculat de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2), iar valoarea de
achiziționare este cea negociată cu vânzătorul sau cu operatorul economic autorizat ori cea
rezultată din licitația publică.
4) Ministerul Culturii va prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării
dreptului de preempțiune.
5) Nerespectarea dispozițiilor alin. (1) atrage nulitatea absolută a vânzării.
 În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de preemţiune la vânzarea monumentelor istorice, L.
privind protejarea monumentelor istorice, prevede că: Monumentele istorice aflate în
proprietatea pers. F. sau J. de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului
de preemțiune ale statului român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, pentru monumentele
istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și
Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-
teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării.
- Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului este de maximum 25 de
zile de la data înregistrării înștiințării, documentației și a propunerii de răspuns la M. C.
C. sau, după caz, la serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor;
- Titularii dreptului de preemțiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare
destinate exercitării dreptului de preemțiune; valoarea de achiziționare se negociază cu
vânzătorul”.
 - Dacă Ministerul Culturii și Cultelor sau serviciile publice deconcentrate ale Ministerului
Culturii și Cultelor nu își exercită dreptul de preemțiune în termenul prevăzut, acest
drept se transferă autorităților publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile.  
- Comunicările privind neexercitarea dreptului de preemțiune au termen de valabilitate
pentru întregul an calendaristic în care au fost emise, inclusiv pentru situațiile în care
monumentul istoric este vândut de mai multe ori.
e) Trecerea din domeniul privat în domeniul public:
 Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot trece bunuri din domeniul lor privat în domeniul
public, prin acte administrative.
 Este vorba despre o trecere din domeniul priv. în cel pub., în cadrul aceleiaşi entităţi
admin., adică pe orizontală, întrucât un bun nu poate trece printr-o hot. de guvern sau
de cons. jud. sau local din domeniul privat al unei U.A.-T. în domeniul public al statului.
 Singura posibilitate pentru această trecere este exproprierea.
 Ori de câte ori se impune transferul unui bun din prop. priv. în prop. pub., pe verticală, se vor
aplica disp. art. 2 şi art. 4 din L. nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate pub.
- Art. 2: „Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a
persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea
privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor”.
- Art. 4 alin. (1): Cei interesaţi pot, să convină modalitatea de transfer al dr. de prop., cât
şi cuantumul şi nat. despăgubirii, cu respectarea disp. legale privind condiţiile de fond,
de formă şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prev. de lege.
 Actul admin. de trecere a unui bun din domeniul privat în domeniul public, atunci când dreptul
de proprietate rămâne aceluiaşi titular, va putea fi atacat în contencios admin., competenţa
aparţinând instanţei de contencios admin. în a cărei rază teritorială se află situat bunul.
f) Dobândirea dreptului de proprietate publică prin alte moduri stabilite de lege:
 Art. 863 lit. f) C.civ. permite legiuitorului să intervină ori de câte ori este necesar pentru a reglementa
moduri specifice de dobândire a proprietăţii publice.
 Putem include aici orice altă modalitate de dobândire a dreptului de proprietate.
o De pildă, accesiunea imobiliară naturală sau artificială, atunci când lucrările sunt
efectuate asupra unui imobil proprietate publică.
 Un caz de dobândire, pe cale naturală, a dreptului de proprietate publică este prevăzută şi în art.
42 din Legea apelor nr. 107/1996, în modul următor:
a. În situaţia în care un curs de apă îşi formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea
veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, (prin derogare de la preved. art. 496 C.c. 1864),
în termen de un an, aprobarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" pentru readucerea
apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora.
- Litigiile se soluţionează de instanţele judecătoreşti.
b. Dacă, în termen de un an de la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează o
cerere conform alin. (1), albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se
consideră albie naturală, se introduce în domeniul public al statului, se înregistrează în
Cadastrul apelor şi se dă în administrarea Administraţiei Naţionale «Apele Române».
c. Pentru interese publice, readucerea apei în albia veche se realizează la propunerea
Administraţiei Naţionale «Apele Române», cu consultarea riveranilor, cu avizul comitetului
de bazin şi cu aprobarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor, cheltuielile
suportându-se de la bugetul de stat”.
 Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică pot fi prevăzute în legi speciale.
o D.E.: în L. nr. 18/1991 a fondului funciar şi în L. nr. 182/2000 privind protejarea
patrimoniului cultural naţional mobil.
 Articolul 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, prevede că:
1) Terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice
locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, trec în proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului
de vacanţă succesorală eliberat de notarul public.
- În acest sens, secretarul U.A.-T. are obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la înreg. fiecărui deces
al pers. respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele prev. la art. 68 din L.
notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în
vederea dezbaterii procedurii succesorale.
- Neîndeplinirea de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale a obligaţiei prevăzute în
prezentul alineat se sancţionează administrativ, potrivit legii.
2) Înlătură orice posibil dubiu asupra unei astfel de erori, în sensul că, nu numai că aceste terenuri devin
proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale, dar potrivit alin. (2), acest regim juridic nu
poate fi schimbat, fiind interzis transferul acestor terenuri din domeniul public în domeniul privat, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
- Nu i se permite unităţii administrativ-teritoriale să îi dea terenului o altă întrebuinţare, chiar dacă
bunul, prin natura lui, nu ar fi de uz sau interes public.
 Art. 1138 C.civ.: Moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a
cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor priv.
- Este considerată nescrisă orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea
bunurilor moștenirii, urmărește să înlăture această regula.
 Pentru punerea în aplicare a C.civ. se dispune abrogarea oricăror dispoziții contrare C.civ., chiar
dacă sunt cuprinse în legi speciale, rezultă că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 trebuie
considerat abrogat, fiind contrar prevederilor art. 1138 C.civ.
 O altă modalitate inedită de dobândire a dreptului de proprietate privată este cea prevăzută de
art. 44 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.
- Acest mod de dobândire a fost calificat de doctrină ca o modalitate de dare în plată,
deoarece succesorii care nu au calitatea de rezervatari pot ceda în contul taxelor
succesorale bunurile culturale mobile clasate care fac parte din masa succesorală, care
vor intra în proprietatea publică şi vor fi date, potrivit legii, în administrarea instituţiilor
publice specializate, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor. 
- Succesorii rezervatari sunt scutiţi de plata taxelor succesorale pentru asemenea bunuri.

Secţiunea a 5-a

1. Stingerea dreptului de proprietate publică.

 Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
 Doctrina a sesizat trei cauze de stingere a dreptului de proprietate publică:
1) Pieirea bunului;
2) Trecerea din domeniul public în cel privat;
3) Încetarea uzului sau interesului public.
- În realitate, trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat presupune
încetarea uzului sau interesului public.
a) Pieirea bunului:
 Pieirea bunului: Nu este o cauză de stingere specifică dreptului de proprietate publică, ci se
întâlneşte şi la dreptul de proprietate privată.
  Prin pieirea bunului are loc dispariţia bunului ce face obiectul dreptului de proprietate,
or fără obiect, dreptul nu mai poate exista.
 Nu este indiferent dacă B. a pierit din cauze naturale sau datorită acţiunii ilicite a unei terţe pers.
 Deoarece, dacă bunul a pierit din cauze naturale şi a fost asigurat, indemnizaţia de
asigurare va lua locul bunului pierit graţie subrogaţiei reale cu titlu particular şi va
deveni, la rândul său, obiectul dreptului de proprietate publică.
 Această sumă de bani va putea trece în domeniul privat numai pe calea actului
administrativ corespunzător.
 Dacă bunul nu a fost asigurat, atunci nu va putea avea loc nicio subrogaţie reală, iar dreptul de
proprietate publică va înceta.
 Prin urmare, domeniul pub. funcţionează ca o masă patri. cu regim juridic propriu.
 Daca pieirea bunului se datorează faptei culpabile a unei terţe persoane, despăgubirea pe care
această pers. este obligată să o plătească titularului dreptului de proprietate publică va lua locul
bunului pierit şi va deveni obiect al dreptului de proprietate publică pe calea subrogaţiei reale.
 Ulterior, societatea de asigurare va putea sa exercite regresul, în urma unei subrogaţii personale
legale, iar nu reale, împotriva terţului culpabil pentru recuperarea indemnizaţiei plătite
titularului dreptului de proprietate publică asigurat.
b) Trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat:
 Transferul B.din domeniul pub. în domeniul priv. se face în cond. prev. de art. 361 din C. admin.
 Dacă prin lege nu se dispune altfel, trecerea unui bun din domeniul public al statului în
domeniul privat al acestuia se face prin hotărâre a Guvernului, iar trecerea unui bun din
domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul privat al acesteia se
face prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
București ori a consiliului local al comunei, al orașului sau al municipiului, după caz.
 În ambele situații, este necesară justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului
public național sau local, după caz.
 Încetarea uzului sau interesului public presupune:
- Pe de-o parte, faptul material al dezafectării B., prin care B. îşi pierde utilitatea publică;
- Pe de altă parte, actul jur., formal, al declarării, prin care autoritatea competentă decide
sau constată că bunul în cauză nu mai serveşte utilităţii pub. căreia îi fusese afectat.
 În cazul domeniului public artificial, pentru ca un bun să iasă din domeniul public sunt
necesare atât dezafectarea în fapt, cât şi declasarea de drept, chiar dacă bunul în cauză
nu a fost clasat formal, dar a fost afectat în fapt.
 O declasare fără dezafectare va fi lipsită de efecte, după cum, lipsită de efecte va fi şi o
dezefectare lipsită de declasare.
 În aceste condiţii, vânzarea unui bun dezafectat în fapt, dar încă nedeclasat va fi nulă, ca
de altfel şi vânzarea unui bun declasat, dar nedezafectat în fapt

Secţiunea a 6-a

1. Apărarea dreptului de proprietate publică.

 Se realizează pe calea acţiunii în revendicare, prin care statul, prin reprezentantul său, sau o
comunitate legală, în calitate de reclamant, care nu are stăpânirea materială a bunului, cheamă
în judecată pe pârât, care are această stăpânire, solicitând instanţei să-i recunoască dreptul de
proprietate publică şi să dispună obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a bunului.
 Acţiunea în revendicare a unui bun proprietate publică este o acţiune reală, petitorie,
imprescriptibilă şi în realizare.
 Imprescriptibilitatea este o caracteristică a însuşi dreptului de proprietate publică, şi este privită
nu numai sub aspectul său extinctiv, care determină imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare,
ci şi achizitiv.
 Fapt ce împiedică opunerea de către pârât a dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune sau prin posesia de bună-credinţă a unui bun mobil.
 Art. 865 alin. (1) C.civ.: „Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului”.
 Textul face referire la titularul dreptului de proprietate publică, iar nu la titularul
dreptului corespunzător dreptului de proprietate publică (titularul dreptului de
administrare, concesiune, folosinţă gratuită), deoarece în alin. (2) al aceluiaşi articol sunt
prevăzute obligaţiile ce revin acestora din urmă în cazul acţiunii în revendicare:
a) Să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;
b) Să îl introducă în proces pe titularul dreptului de prop. pub., în cond. prev. de C. de proced. civ.  
 Prin urmare, acţiunea în revendicare este promovată de titularii dr. de prop. publică, iar
dacă acţiunea este promovată împotriva titularilor drepturilor reale corespunzătoare
dreptului de proprietate publică, aceştia au obligaţia să îi introducă în proces pe titularii
dreptului de proprietate publică, pentru ca aceştia să probeze calitatea lor de titular al
dreptului şi să administreze toate probele necesare în apărarea acestui drept.
 În litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică:
- Statul este reprezentat în instanță de Ministerul Finanţelor Publice; iar
- U.A.-T., după caz, de către primar sau de către președintele consiliului județean.
 Art. 109 din C. admin. : Aceștia stau în judecată în calitate de reprezentant legal al U.A,-
T., pentru apărarea dr. și intereselor legitime ale acesteia, și nu în nume perso. 
 Atribuția de reprezentare în justiție poate fi exercitată în numele primarului sau, după
caz, al președintelui consiliului județean de către consilierul juridic din aparatul de
specialitate ori de către un avocat angajat în condițiile legii.
 Dovada dr. de proprietate publică se va face conform dreptului comun (art. 554 alin. (1) şi art. 858),
care prevăd că un bun este obiect al proprietăţii publice dacă a fost dobândit de titularul său în
mod legal, prin unul dintre modurile de dobândire şi în conformitate cu prevederile legale în
vigoare la data intrării sale în patrimoniul titularului.
 Este necesară existenţa unui titlu valabil, legal, de dobândire a dreptului de proprietate,
simpla înscriere a bunului într-un inventar, adică o clasare a sa în lipsa unui titlu valabil,
nu va fi suficientă pentru proba dreptului de proprietate publică.
 Nu va fi suficientă nici o aparentă identitate a bunului cu cele prevăzute în art. 136 alin. (3) din
Constituţie sau cu cele din art. 859 alin. (1) C.civ., şi nici declararea prin lege a uzului sau utilităţii
publice, care nu pot decât crea o prezumţie de apartenenţă a bunului la domeniul public, fiind
necesară existenţa unui titlu generat de acest mod de dobândire, care urmează a fi apreciat de
către instanţă, dacă este sau nu legal.
 Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, fructele nu se pierd pentru proprietar datorită
caracterului inalienabil şi imprescriptibil al dreptului, iar dacă posesorul a făcut cheltuieli pentru
obţinerea fructelor, va avea dreptul la restituirea acestora.
2. Apărarea drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice.
 Atunci când dreptul de proprietate publică nu se exercită în mod direct de către titularul său, ci
în mod indirect, pe calea dreptului de administrare, de concesiune sau de folosinţă gratuită,
titularii acestor drepturi au la dispoziţie o acţiune în apărarea dreptului lor, considerată în
doctrină a fi o acţiune asimilată celei confesorii.
 Deoarece disp. art. 870, 873 şi 875 C.civ., deşi nu îi conferă o denumire spec., o reglementează, în
toate cele 3 cazuri, prin trimitere la art. 696 alin. (1) C.civ., respectiv la acţ. confesorie.
 Acţiunea prin care se apără drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică
este, asemenea revendicării, o acţiune reală, petitorie, imprescriptibilă şi în realizare.
 În acest tip de acţiune, calitatea de reclamant o are titularul dreptului de administrare, de
concesiune sau de folosinţă gratuită, după caz.
 Aceştia vor sta în proces în nume propriu şi pot promova acţiunea împotriva oricărei
pers. care aduce atingere dr. lor, inclusiv împotriva titularului dr. de proprietate publică.
 Reclamantul va trebui să probeze dr. său pe baza înscrisului prin care s-a constituit dr. real
corespunzător prop. pub., indif. că este vorba despre un A. admin. indiv. sau despre un C. admin.

Secţiunea a 7-a

1. Dreptul de administrare a bunurilor proprietate publică – Notiune .

 Dreptul de administrare ca mod de exercitare a dreptului de proprietate publică: Este un drept
real principal, care are particularitatea că se constituie printr-un act administrativ și îl palsează
pe titularul său într-o poziție de subordonare față de titularul dr. de proprietate publică.  
 Dreptul real de administrare conferă titularul său folosința bunului, posibilitatea
culegerii fructelor, precum și dispoziția materială asupra bunului.
 Titularul dreptului de administrare nu va avea dispoziția juridică asupra bunului.
 Caracterele juridice ale dreptului de administrare sunt aceleași cu cele ale dreptului de
proprietate publică : inalienabil, imprescriptibil, insesizabil.
2. Constituirea dreptului de administrare.
 Dreptul de administrare nu poate fi exercitat direct de către stat sau U.A.-T..
 Aceștia pot însă, prin organele lor deliberative, să hotărască darea în administrare a
bunurilor aflate în proprietate publică.
 Art. 867 alin. (1) C.civ. prevede că: „Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local”.
 În acelaşi sens sunt şi disp. art. 299 C. admin., care stabilesc totodată și elementele
obligatorii ale hotărârii de dare în administrare:
- Datele de identif. a B. care face obiectul dării în admin. și valoar. de inventar a acestuia; 
- Destinația bunului care face obiectul dării în administrare; 
- Termenul de predare-primire a bunului.
 Anterior emiterii actului de dare în admin., bunurile imobile prop. pub. se înscriu în C.F..
 După constituire, titularii dr. de administrare trebuie să îl înscrie în cartea funciară.
 Între titularul dreptului de proprietate publică şi titularul dreptului de administrare se stabilesc
raporturi de drept administrativ, raporturi de subordonare, iar nu raporturi de drept civil.
 Deoarece dr. de admin. se constituie printr-un act administrativ unilateral, cu caracter
individual, care nu necesită acordul titularului dreptului de administrare, chiar dacă a
existat o solicitare din partea unei regii autonome sau unei instituţii publice în acest sens
3. Titularii dreptului de administrare.
 Autorităţile pub. (org. centrale, jud. şi locale) au şi Pers. Jur. Civ., dar apar foarte rar în calitate de
subiecte de dr. civ., deoarece dr. şi oblig. lor alcătuiesc conţinutul activităţii de admin. generală.
 Acestea nu pot deveni însă niciodată titularii dreptului de proprietate publică, numai
statul și unitățile administrativ-teritoriale putând avea această calitate.
 Exerciţiul dreptului de proprietate publică se realizează, de regulă, prin intermediul unor alte
subiecte de drept.
 Nu orice persoană fizică sau juridică poate exercita un drept de administrare asupra bunurilor
aflate în proprietate publică.
  Dr. de admin. aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei pub.
centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
 Art. 300 alin. (1) C. admin.: Titularii dreptului de administrare sunt autoritățile administrației
publice centrale, instituțiile publice și regiile autonome din subordinea acestora, precum și
instituțiile publice și regiile autonome din subordinea autorităților publice locale .
 Autorităţile administraţiei publice centrale, respectiv Guvernul, ministerele şi alte organe de
specialitate al administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului, precum şi
autorităţile administraţiei publice locale, cum sunt consiliile judeţene şi locale: Pot exercita dr.
de admin. asupra bunurilor aflate în domeniul pub. de interes naţional, respectiv jud. sau local.
 Regiile autonome de interes naţional sau local: Statutul juridic este reglementat de L. nr. 15/1990,
privind transformarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale.
 Art. 2 din L. nr. 15/’90: regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale (industriile de armament, energetică, exploatarea
minelor, a gazelor, poştă, transporturi feroviare), precum şi în unele domenii aparţinând
altor ramuri, stabilite de Guvern.
 Art. 3: Regiile autonome sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară.
 Regii autonome se pot înfiinţa prin hotărâre a Guvernului, pentru cele de interes
naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat,
pentru cele de interes local, din ramurile şi domeniile stabilite potrivit art. 2.
 Obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal al regiilor autonome, se
vor stabili prin actul de înfiinţare.
 Regiile autonome pot să înfiinţeze în cadrul structurii lor, uzine, fabrici, ateliere, servicii,
sucursale şi alte asemenea subunităţi pentru îndeplinirea obiectului lor de activitate.
 Regiile autonome:
- De interes naţional sunt înfiinţate prin hotărâre de Guvern, iar
- De interes local, printr-o hotărâre a consiliului judeţean sau local.
 Art. 2 din O.G. nr. 15/’93 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome:
„Activitatea regiilor autonome care funcţionează în domeniile stabilite potrivit Legii nr.
15/1990 trebuie să îndeplinească unul din următoarele criterii: 
1) Să constituie monopol natural, în sensul unei activităţi de producţie sau de prestări servicii,
care, datorită necesităţii unor tehnologii specifice sau a unor investiţii de capital cu costuri
ridicate, nu se poate realiza în condiţii de eficienţă normală în unităţi concurenţiale sau care
ar deveni concurenţiale pe termen scurt sau mediu; 
2) Să fie de interes public; 
3) Să producă B. şi să presteze servicii esenţiale pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională.
 În cazul în care activitatea regiilor autonome nu se încadrează în prev. art. 2 din O.,
potrivit art. 3: Acestea vor fi reorganizate în funcţie de obiectul lor de activitate, parţial
sau total, în societăţi comerciale, de către Guvern sau, după caz, de către consiliile locale
şi consiliile judeţene, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei.
 Regiile autonome sunt persoane juridice de natură mixtă.
 Ele sunt pers. jur. de drept public, cel puţin în măsura în care au ca obiect de activitate
admin. B. din domeniul pub., pentru că acţionează în numele statului sau autorităţii
administrative, adică sub controlul şi comanda admin. pub. centrale sau locale .
 Pe de altă parte, regiile autonome sunt şi pers. jur. de drept priv. şi anume atunci când
participă la raporturi jur. civ. sau comerciale cu alte pers. fizice sau juridice. 
 Deoarece nu este permisă confuziunea între B. prop. pub. şi bunurile prop. regiei
autonome, valoarea lor contabilă, fiscală, econom. sau jur. se ţine în evidenţe separate.
  Astfel că bunurile proprietate publică vor fi evaluate distinct, extracontabil,
fiindcă ele nu fac parte din patrimoniul regiei autonome.
 Fiind inalienabile, bunurile proprietate publică date în administrarea regiilor
autonome nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social atunci când regiile
autonome se reorganizează ca societăţi comerciale.
 Pentru exercitarea atributelor dreptului de administrare şi pentru valorificarea bunurilor, regiile
autonome trebuie să depună o diligenţă ca aceea a unui bun proprietar.
 O.G. nr. 15/’93 cuprinde reguli precise privind exercitarea dreptului de administrare, cum ar fi:
- Bunurile care sunt proprietate publică se evidenţiază distinct de bunurile care sunt
proprietatea regiei autonome;
- Bunurile proprietate publică vor fi evaluate şi dimensionate extracontabil, pe baza unor
norme metodologice, aprobate de Guvern;
- Dacă regiile autonome se reorganizează în societăţi comerciale, bunurile pe care le au în
administrare nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social care se formează;
- Creditorii regiei autonome nu vor putea cere executarea silită asupra bunurilor
proprietate publică deoarece acestea sunt insesizabile;
- Regiile nu vor putea să constituie garanţii asupra bunurilor proprietate publică.
 Instituţiile publice: Sunt toate persoanele juridice înfiinţate prin acte de putere sau de dispoziţie
ale autorităţilor publice centrale sau locale, care desfăşoară activităţi fără caracter comercial.
 Acestea sunt finanţate în întregime, sau parţial din bugetul de stat sau bugetele locale.
o De ex: universităţile, muzeele de stat, teatrele de stat, policlinicile, spitalele, etc.
 Instituţiile publice pot avea în proprietatea lor bunuri pentru realizarea obiectivelor lor, dar ele
primesc şi bunuri care fac parte din proprietatea publică, pentru a le administra, în special
imobile în care îşi desfăşoară activitatea.
 Dr. de admin. asupra bunurilor din domeniul public face parte din patrimoniul acestora.
 Titularii dr. de admin.: Au obligaţia de a-l informa pe titularul dr. de prop. pub. despre orice
tulburare cu privire la dr. de proprietate publică şi de a preciza în caz de litigiu cine este titularul
dreptului de proprietate publică, pentru a-l aduce în proces în condiţiile prevăzute de C.p.c.
 În litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularii acestui drept au calitate şi capacitate
procesuală.
 Întrucât, apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.
 Apărarea dreptului de administrare se poate face împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului.
 Posibilitatea de a introduce o acţiune în apărarea dr. de admin. chiar şi împotriva titularului dr.
de prop. pub. nu afectează caracterul de subordonare admin. între cei doi titulari sau de act de
putere al actului constitutiv de drept de administrare, ci doar împiedică un comportament
abuziv al titularului dreptului de proprietate publică.
 Acesta nu poate împiedica în niciun mod exercit. dr. de admin., dar, în măsura în care
apreciază că interesul pub. o cere, poate revoca acest dr., unilat., aşa cum l-a constituit.
 Nici actul revocării nu poate fi exercitat abuziv, titularul dreptului de administrare având
posibilitatea să îl atace în contencios administrativ.
4. Natura juridică a dreptului de administrare.
 Se observă din analiza raporturilor juridice care se stabilesc între stat şi U.A.-T., pe de o parte, şi
subiectele dreptului de administrare, pe de altă parte.
 Raporturi în care statul şi U.A.-T. determină sfera de activitate a regiilor autonome,
instituţiilor pub. de interes naţ., jud. sau local, autorităţile administraţiei publice
centrale sau locale, cărora li se dau pentru a le administra, bunuri proprietate publică
necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost create.
 Subiectele dreptului real de administrare sunt într-un raport de subordonare faţă de aceste
autorităţi publice (regiilor autonome şi a instituţiilor publice).
 Subordonarea exclude ideea de egalitate şi pe cea de raport juridic civil între titularii
dreptului de administrare şi autorităţile publice (înseamnă că ne găsim în faţa unei
modalităţi de exercitare a dreptului de proprietate publică) .
 Titularii dreptului de administrare participă în nume propriu şi cu răspundere proprie la
circuitul civil general, ceea ce înseamnă că dreptul pe care îl au nu este un simplu drept
de gospodărire sau administrare a bunurilor din domeniul public, ci un veritabil drept
real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.
 Lit. Jur. a susţinut şi opinia că: Dr. de admin. ar avea o natură juridică dublă, adică mixtă,
deoarece este un drept real de administrare în raport cu titularii dr. de proprietate publică şi un
drept real de administrare de natură civilă în raporturile cu celelalte subiecte de drept.
 Din lat. admin. a acestui dr. (adică din faptul că derivă din prop. pub.), s-a desprins o particularitate
jur. referitoare la opozabilitatea acestui dr., în sensul că este inopozabil statului şi U.A.-T. .
 Pe cale de consecinţă, fiind inopozabil titularilor dr. de proprietate publică, înseamnă că
acest drept poate fi retras sau revocat de către autoritatea publică competentă.
 Art. 869 C.civ. prevede că: Dreptul de administrare încetează prin actul de revocare emis în
condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
 Cu toate acestea, nu putem spune că dreptul de administrare este inopozabil titularului
dreptului de proprietate publică atât timp cât acesta nu este revocat, deoarece este obligat să îl
respecte şi să nu împiedice în niciun mod exercitarea sa.
 Faptul că poate fi revocat, nu este expresia inopozabilităţii, ci a rap. de putere care
există între cei doi titulari, al dr. de prop. pub. şi al dr. de admin., dintre care numai
primul este în măsură să aprecieze realizarea interesului pub. pe calea dreptului de
administrare de către un anumit titular.
 Dacă titularul dreptului de administrare nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin prin actul
constitutiv sau prin lege, protejarea interesului public impune revocarea acestui drept.
 Această măsură a revocării, pentru aceeaşi raţiune, s-ar putea dispune şi pentru a
redistribui către o altă regie autonomă sau instituţie publică, unele bunuri proprietate
publică, pentru concesionarea sau închirierea directă a unor asemenea bunuri, sau doar
pentru trecerea bunurilor din proprietatea publică în domeniul privat al statului.
 Împotriva măsurilor de retragere sau de redistribuire a bunurilor proprietate publică, titularii
dreptului real de administrare nu pot opune mijloace de drept civil de apărare, cum ar fi:
acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie, etc.
 Deoarece dr. regiilor sau instituţiilor publice nu s-a constituit printr-un act juridic civil.
 Dacă însă revocarea sau retragerea dreptului real de administrare s-a făcut de către o
altă autoritate publică decât cea competentă, sau a fost abuzivă, atunci regia autonomă
sau instituţia publică prejudiciată se poate adresa cu o acţiune în acest sens către
instanţa de contencios administrativ.
 Raporturile dintre titularii dreptului real de administrare şi celelalte subiecte de drept civil sunt
raporturi juridice civile, părţile având o poziţie de egalitate juridică.
 (Aceasta înseamnă că) În caz de încălcare a dr. real de admin., titularii acestui dr. vor
putea folosi în apărarea lor toate mijloacele jur. de dr. civ.
 Cum ar fi: acţ. în revendicare, acţ. posesorie, acţ. în grăniţuire, etc.
5. Caracterele juridice ale dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică.
 Dreptul real de administrare are aceleaşi caractere juridice ca dreptul de proprietate publică pe
care le are acesta, respectiv este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
 Prin O.G. nr. 15/’93 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, s-au reiterat
prevederile constituţionale, evidenţiindu-se caracterele dr. de administrare publică.
 Astfel, s-a statuat caracterul inalienabil al bunurilor care fac obiectul dreptului de
administrare şi, pe cale de consecinţă, caracterul inalienabil al dr. de administrare însuşi.
 Din cuprinsul acestei Ordonanţe rezultă şi celelalte caractere juridice ale dreptului de
administrare.
o D.e.: Caracterul inalienabil prevăzut de art. 4 ori cel insesizabil, menţionat în art. 10, text
din care rezultă că, în cazul instituirii răsp. civ. delictuale sau contr., creditorii vor putea
cere executarea silită numai cu privire la B. care sunt prop. regiei autonome. Asupra B.
prop. pub., regiile autonome nu pot nici măcar să constituie garanţii mobiliare sau imob.
 Dr. de admin. fiind un drept real are în mod firesc şi caractere comune cu celelalte drepturi reale
principale, însă, spre deosebire de acestea, are unele particularităţi legate de constituirea sa
printr-un act de drept public.
 Se ajunge astfel la concluzia că ne găsim în ipoteza imposibilităţii dezmembrării dr. de prop. pub..
6. Conţinutul juridic al dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică .
 Dreptul real de administrare al regiilor autonome şi al instituţiilor publice le permite acestora să
posede, să întrebuinţeze şi, într-o oarecare măsură, chiar să dispună de bunurile respective.
 Cele trei atribute ale dreptului real de administrare se exercită de către titular numai în măsura
în care ele sunt necesare în vederea realizării scopului pentru care au fost înfiinţate regiile sau
instituţiile pub. respective, fără însă a se identifica cu atributele dreptului de proprietate publică.
a) Posesia ca atribut al dreptului de administrare:
 Posesia exercitată de regiile autonome şi instituţiile publice, ca atribut al dreptului real de
administrare, se aseamănă din punct de vedere al elementului material corpus, cu posesia pe
care o exercită statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
 În ceea ce priveşte elementul intenţional, animus, acesta diferă, fiindcă în cazul
dreptului real de administrare, el se referă doar la conţinutul acestui drept, aşa cum a
fost el conferit de autoritatea publică, iar nu şi la dreptul de proprietate publică.
 Posesia este expresia stăpânirii bunului ca titular al unui drept de administrare, iar nu
expresia aproprierii bunului.
b) Folosinţa ca atribut al dreptului de administrare:
 Atributul folosinţei permite regiilor autonome şi instituţiilor pub. să întrebuinţeze B. prop. pub.
în vederea realiz. scopului pentru care au fost înfiinţate, în puterea prop. şi potrivit destinaţiei B.
 Titularii dreptului real de administrare pot culege fructele naturale, industriale şi civile care au
fost produse de bunurile pe care le administrează, în condiţiile prevăzute în actul constitutiv.
 Regiile autonome, trebuie să depună  diligența unui bun proprietar în administrarea bunurilor
proprietate publică.
 Acestea pot concesiona sau închiria bunurile prop. pub. pe care le au în administrare; 
 Închirierea acestor bunuri pe o perioadă mai mare de un an se aprobă de
ministerul de resort.
c) Dispoziţia ca atribut al dreptului de administrare:
 Dreptul de dispoziţie al regiilor autonome şi al instituţiilor publice se referă doar la dispoziţia
materială, potrivit destinaţiei stabilite de cel care a constituit dreptul respectiv.
 Aceste bunuri nu sunt consumptibile, astfel că urmează a fi restituite în momentul
încetării sau retragerii dreptului de administrare.
 Titularul dr real de admin. nu poate dispune prin distrugere sau degradare de B. primite.
 Titularul dreptului real de administrare obţine productele şi poate efectua unele lucrări care
afectează substanţa bunului, pentru necesităţi de ordin general, fiindu-i recunoscut astfel
dreptul de dispoziţie materială.
 Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor, uzine, fabrici, ateliere, servicii, sucursale,
pentru realizarea obiectivelor de activitate.
 Subunităţile componente au o autonomie funcţională, dar nu au personalitate juridică.
 Chiar dacă se încheie unele contracte de către conducătorul subunităţii, ele se
întocmesc pe baza unei împuterniciri de reprezentare a regiei autonome, singura care
rămâne obligată şi faţă de care se produc efectele convenţiei cu alte pers. jur. sau fizice.
 În situația reorganizării regiei autonome în societăți comerciale, bunurile proprietate publică pe
care le are în administrare nu pot fi aduse ca aport la capitalul social al societății rezultate.
7. Drepturile și obligațiile titularilor dreptului de administrare.
a) Folosirea și dispunerea de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este
cazul, de actul de constituire;
b) Asigurarea pazei, protecției și conservarea bunurilor, ca un bun proprietar, și suportarea tuturor
cheltuielilor necesare unei bune funcționări;
c) Efectuarea formalităților necesare cu privire la închiriere, în limitele actului de dare în
administrare și cu respectarea legislației aplicabile;
d) Culegerea fructelor bunului;
e) Efectuarea de lucrări de investiții asupra bunului, în condițiile actului de dare în administrare și a
legislației în materia achizițiilor publice;
f) Suportarea tuturor cheltuielilor necesare pentru aducere B. la starea corespunzătoare de
folosință, în cazul degradării acestuia, ca urmare a utilizării necorespun. sau a neasigurării pazei;
g) Acordarea dreptului de servitute, în condițiile legii;
h) Obținerea avizelor pentru planul urbanistic zonal fără schimbarea uzului și interesului public și
destinației bunului;
i) Obținerea avizelor pentru lucrări de îmbunătățire și menținere a caracteristicilor tehnice ale B.;
j) Reevaluarea bunurilor, în condițiile legii;
k) Semnarea procesului-verbal de vecinătate, fără schimbarea regimului juridic al bunului;
l) Semnarea acordului de avizare a documentației de carte funciară pentru obținerea certificatului
de atestare a edificării construcțiilor;
8. Încetarea dreptului de administrare.
 Dr. de admin. încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică, sau prin actul de
revocare, emis în condiţiile legii, de organul care l-a constituit, dacă interesul public o impune.
 Prin urmare, există:
- O cauză principală de stingere a dreptului de administrare care este revocarea dreptului;
- O cauză indirectă, accesorie, reprezentată de încetarea dreptului de proprietate publică
pe baza căruia s-a constituit dreptul de administrare.
 Revocarea este actul unilateral al titularului dreptului de proprietate publică prin care se retrage
dreptul de administrare a unui bun de către un anumit titular (regie autonomă, instituţie publică).
 În toate cazurile, revocarea, chiar dacă este un act unilateral, expresie a unui raport de
putere, trebuie să fie justificată de interesul public, prin urmare nu poate fi arbitrară.
 Revocarea se impune uneori în scopul atribuirii unui bun în administrare unei alte regii
autonome sau instituţii pub. sau trecerii unui bun din prop. pub. în prop. priv. în
condiţiile legii.
 Revocarea dreptului de administrare, ca măsură de protecţie a interesului public poate avea şi
caracter sancţionator, atunci când titularul dreptului de administrare nu şi-a îndeplinit obligaţiile
prevăzute de lege sau de actul constitutiv, cum ar fi faptul că nu a adus la cunoştinţa titularului
dreptului de proprietate publică încercările de tulburare a dreptului său de proprietate sau nu l-
a introdus pe titular în litigiul privitor la dreptul de proprietate publică pentru a se putea apăra.
 Încetarea dreptului de administrare poate să fie determinată de încetarea dreptului de
proprietate publică, cum este cazul trecerii unor bunuri din domeniul public în domeniul privat,
caz în care nu se mai hotărăşte revocarea dreptului de administrare.
 Daca încetează dr. pe temeiul căruia ar fi posibilă admin. B., dr. de admin. nu mai poate continua.
 (Alţi autori consideră că) Trecerea bunului în administrarea altuia sau redistribuirea bunurilor are
semnificaţia unei revocări a dreptului de administrare existent.
 Ca urmare, nu se justifică reţinerea situaţiei respective ca un caz distinct de încetare a
dreptului de administrare.
 Dreptul de administrare mai poate înceta în ipoteza transmiterii fără plată a bunurilor atribuite
instituţiilor publice sau în ipoteza scoaterii lor din funcţiune, urmată de valorificarea lor.
 Dreptul de administrare încetează şi în ipoteza reorganizării regiilor autonome în societăţi
comerciale, a reorganizării instituţiilor publice, precum şi în ipoteza desfiinţării regiilor
autonome sau instituţiilor publice.
 La încetarea sa, dreptul de administrare urmează a se radia din cartea funciară.

Secţiunea a 8-a

1. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică - Noţiune şi sediul reglementării .

 Contractul de concesiune a bunurilor proprietate publică: Este acel contract încheiat în formă
scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată,
unei persoane, denumite concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și
obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevențe.
 Doctrina a definit dr. de concesiune asupra bunurilor prop. pub. ca: Un dr. real principal,
inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, constituit cu titlu oneros, pe baza contractului de
concesiune încheiat între autoritatea concedentă şi o pers. fizică sau o pers. juridică de dr. privat
cu privire la un bun din domeniul pub., ca modalitate de exercitare a dr. de prop. pub. şi care
conferă titularului său, în mod temporar, atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu
respectarea obligaţiilor prev. în actul de constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.
 Dreptul de concesiune este reglementat de art. 871-873 C.civ. şi de 302-331 din Codul administrativ.
 Disp. din C. admin. privitoare la concesionarea B. prop. pub. nu sunt aplicabile C. de concesiune
de lucrări sau concesiune de servicii, chiar dacă acestea se pot referi și la B. prop. pub..
 În acest caz, dreptul de exploatare asupra acestor bunuri se transmite în cadrul și
respectând procedura de atribuire a acestor contracte.
2. Obiectul dreptului de concesiune.
 Dr. de concesiune se poate constitui atât asupra bunurilor proprietate publică ce aparţin
statului, cât şi U.A.-T., dacă prin nat. lor pot fi exploatate în vederea culegerii de fructe naturale,
civile sau industriale, precum și producte.
 Bunurile asupra cărora se constituie dr. de concesiune  se vor restitui titularului dr. de prop.
publică după finalizarea exploatării prin concesiune (Aceste bunuri se numesc bunuri de retur).
 Pe de altă parte, în exploatarea specifică dr. de concesiune, concesionarul poate folosi şi
bunurile sale proprii, care, la încetarea concesiunii, vor rămâne în patrimoniul său.
 Înainte de încheierea contractului de concesiune, bunurile imobile proprietate publică trebuie
înscrise în cartea funciară, sub sancțiunea nulității absolute a contractului.
 Odată constituit, dreptul de concesiune trebuie înscris în cartea funciară.
3. Titularii dreptului de concesiune.
 Părţile contractului de concesiune sunt concedentul şi concesionarul.
 Calitatea de concedent o pot avea:
 - Statul, pentru bunurile proprietate publică a statului, care va fi reprezentat de ministere
sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
- Județul, pentru bunurile proprietate publică a județului, reprezentat de către
președintele consiliului județean;
- Comuna, orașul sau municipiul, pentru bunurile proprietate publică a comunei, orașului
sau municipiului, reprezentat de către primarul comunei, al orașului sau al municipiului,
respectiv de către primarul general al municipiului București.
 Dreptul de concesiune nu poate fi constituit decât pe temeiul dreptului de proprietate publică.
 Titularul dreptului de administrare nu poate concesiona bunurile proprietate publică pe
care le are în administrare, ci le poate doar închiria.
 Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
 Concesionarul nu poate subconcesiona bunurile ce fac obiectul concesiunii sale
4. Conţinutul contractului de concesiune.
 Contractul de concesiune: Este un contract administrativ, încheiat ad validitatem în formă scrisă,
pe o durată de maxim 49 de ani, stabilită de concedent în urma unui studiu de oportunitate.
 Părțile pot prelungi contractul inițial prin acordul lor scris, fără ca durata însumată a
contractului să poată depăși 49 de ani.
 Prin legi speciale, se pot reglementa concesiuni care să depășească durata maximă
prevăzută de C. admin.
 Contractul de concesiune se încheie în urma derulării unei proceduri administrative care
cuprinde o etapă de inițiere de a concesionării de către concedent sau în baza unei propuneri
formulate de orice persoană interesată, și care este însușită de concedent.
 Inițiativa concesionării se bazează pe un studiu de oportunitate, care este aprobat de
concedent prin ordin, hotărâre sau decizie, după caz.
 Dacă din studiul de oportunitate reiese că pentru exploatarea eficientă a bunului este
necesară încheierea unui contract de achiziție publică sau o concesionare de lucrări sau
servicii, concedentul trebuie să califice corect contractul potrivit dispozițiilor legale
aplicabile fiecărui caz în parte.
 Studiul de oportunitate trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele elemente:
a) Descrierea și identificarea bunului care urmează să fie concesionat;
b) Motivele de ordin econ., financiar, social și de mediu, care justifică realizarea concesiunii;
c) Nivelul minim al redevenței;
d) Procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate
publică și justificarea alegerii procedurii;
e) Durata estimată a concesiunii; 
f) Termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare; 
g) Avizul obligatoriu al Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale și al
Statului Major General privind încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului
național de apărare, după caz;
h) Avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate, în cazul în
care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în interiorul unei arii naturale protejate,
respectiv al autorității teritoriale pentru protecția mediului competente, în cazul în care aria
naturală protejată nu are structură de administrare/custode.
 În baza studiului de oportunitate, concedentul elaborează caietul de sarcini al concesiunii.
 Caietul de sarcini va cuprinde indicații precise, de la care concesionarul nu poate deroga,
privind destinația bunurilor, regimul special al bunurilor concesionate, regimul bunurilor
proprii care îi aparțin concesionarului, interdicția subconcesionării, posibilitatea
 închirierii, durata concesiunii, redevența, condițiile de exploatare în regim de
permanență și continuitate, garanțiile ce vor fi constituite.
 Indicațiile din caietul de sarcini constituie clauze obligatorii ale contractului de
concesiune, pe care le poate modifica numai concedentul pentru motive întemeiate.
 Atribuirea concesiunii se face, de regulă, prin licitaţie publică, iar prin excepţie, prin negociere
directă.
 Orice pers. interesată are dr. de a transmite o solicitare de participare la procedura de
atribuire a contractului de concesiune și de a i se comunica documentația de atribuire.
 Prin documentația de atribuire se pot impune condiții suplimentare privind
concesionarea bunurilor proprietate publică.
 Pe lână caietul de sarcini, documentația de atribuire trebuie să conțină toate
informațiile necesare privind procedura concesionării.
 Cu titlu de excepţie, bunurile proprietate publică pot fi concesionate prin atribuire directă
companiilor naționale, societăților naționale sau societăților aflate în subordinea, sub
autoritatea sau în coordonarea entităților, care au fost înființate prin reorganizarea regiilor
autonome și care au ca obiect principal de activitate gestionarea, întreținerea, repararea și
dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la finalizarea privatizării acestora.
 În acest caz, nu se întocmește un studiu de oportunitate și nici caietul de sarcini.
Concesionarea se aprobă prin hot. a Guv., a cons. locale, judeţene sau a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, după caz.
 Atribuirea contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică trebuie să respecte câteva
criterii:
- Cel mai mare nivel al redevenței; 
- Capacitatea economico-financiară a ofertanților; 
- Protecția mediului înconjurător; 
- Condiții specifice impuse de natura bunului concesionat.
 Încălcarea acestor principii poate duce la anularea procedurii de atribuire.
 În procedura de atribuire concedentul are obligația de a lua toate măsurile necesare
pentru a evita situațiile de natură să determine apariția unui conflict de interese sau
manifestarea concurenței neloiale.
 Refuzul ofertantului câștigător de a încheia contractul de concesiune poate fi sancționat
cu plata de daune-interese.
 Concesionarul are obligația ca în termen de cel mult 90 de zile de la data semnării contractului
de concesiune de bunuri proprietate publică să depună, cu titlu de garanție, o sumă fixă
reprezentând o cotă-parte din suma obligației de plată către concedent, stabilită de acesta și
datorată pentru primul an de exploatare.
5. Caracterele juridice ale contractului de concesiune.
 C. de concesiune a bunurilor prop. publică: Este un contract administrativ, solemn, sinalagmatic,
cu titlu oneros, intuitu personae, temporar, cu executare succesivă şi constitutiv de drept real.
a) Contractul de concesiune este un contract administrativ, deoarece:
- Se încheie de către o autoritate publică,
- Are ca obiect bunuri proprietate publică,
- Conţinutul său este în parte predeterminat şi oblig. pentru cealaltă parte contractantă,
- Procedura de încheiere a sa este strict reglementată de lege,
- Redevenţa primită de către concedent în schimbul concesiunii se face venit la bugetul
de stat sau la bugetul local,
- Iar concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului.
 Contractul de concesiune este un contract solemn, deoarece: Legea impune forma scrisă ca o
condiţie de validitate a acestui contract. 
 C. de concesiune va fi încheiat în lb. rom., în 2 exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
 Atunci când concesionarul este de o altă naționalitate sau cetățenie decât cea română, dacă
părțile consideră necesar, contractul de concesiune se va putea încheia în patru exemplare, două
în limba română și două într-o altă limbă aleasă de acestea, fiecărei părți revenindu-i câte un
exemplar în limba română și un exemplar în limba străină în care a fost redactat contractul.
 În caz de litigiu, vor prevala exemplarele în limba română
 Contractul de concesiune are un caracter sinalagmatic, deoarece: Fiecare dintre părţi îşi asumă
obligaţii reciproce şi interdepedente.
 Spre pildă, concedentul pune la disp. B. concesiunii, stabileşte documentaţia de exploatare,
supraveg. modul de executare a contractului etc., în timp ce concesionarul exploatează bunurile
pe riscul şi pe răsp. sa, având în acest sens atât un dr. cât şi o oblig., plăteşte redevența,
constituie garanții, respectă cu stricteţe cond. de exploatare stabilite în caietul de sarcini etc.
 Contractul de concesiune este un contract cu titlu oneros, deoarece: În schimbul dreptului de a
exploata bunurile primite în concesiune, concesionarul plăteşte o redevenţă. 
 Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele de resort sau
de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile
administraţiei publice locale. 
 Redevenţa se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.
 C. de concesiune este un contract intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisă prin lege.
 Contractul de concesiune este un contract cu executare succesivă şi are un caracter temporar,
putând fi constituit, așa cum am arătat, pentru o perioadă de maxim 49 de ani.
 Părţile nu pot stipula în contractul de concesiune o clauză referitoare la o condiţie
suspensivă a cărei îndeplinire să determine prelungirea contractului.
 Contractual de concesiune dă naştere unui drept de concesiune care este un drept real, ce se
întemeiază pe dreptul de proprietate publică. 
 Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar în exercițiul drepturilor
rezultate din contractul de concesiune de bunuri proprietate publică și să notifice
concesionarului apariția oricăror împrejurări de natură să aducă atingere dr. acestuia.
 Concedentul nu are dreptul să modifice în mod unilateral contractul de concesiune de
bunuri proprietate publică, partea reglementară, atunci când interesul public o impune.
6. Caracterele juridice ale dreptului de concesiune şi regimul său juridic.
 Dreptul real de concesiune fiind un drept corespunzător dreptului de proprietate publică, are caracterele
juridice ale acestuia, adică este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
 Sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în
concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care
trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice
motive, a concesiunii.
 În ceea ce priveşte imprescriptibilitatea extinctivă, aceasta nu se poate extinde peste durata
maximă a dreptului de concesiune.
 Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului, iar proba dreptului
se va face cu înscrisul constatator al contractului de concesiune.
 În acelaşi timp, dr. de concesiune este imprescriptibil achizitiv, nu poate fi dob. prin uzucapiune,
fiindcă bunul posedat este prop. pub. şi nici prin posesia de bună-credinţă în cazul B. mobile.
 Regimul juridic al dreptului de concesiune este (în primul rând), un regim de drept public.
 În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
 În aceste condiţii, concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de
concesiune, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz, cu
notificarea prealabilă a concesionarului şi cu plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate.
 În raportul cu ceilalţi particulari, dreptul de concesiune are opozabilitatea erga omnes a oricărui
drept real, iar concesionarul nu se găseşte pe o poziţie de subordonare, ci de egalitate juridică.
 Concesionarul se bucură de posesia, folosinţa şi dispoziţia materială asupra bunului concesionat.
 Exploatarea bunului concesionat este atât un drept cât şi o obligaţie pentru concesionar.
 Aceasta trebuie să se facă potrivit legii şi contractului de concesiune.
 În acest scop, concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice sunt necesare
pentru a asigura exploatarea bunului.
 Concesionarul are dreptul să culeagă fructele bunului concesionat şi, în măsura prevăzută de
lege şi de actul de constituire, poate dobândi şi productele bunului concesionat.
 De asemenea, poate încheia contracte de închiriere asupra bunului concesionat
7. Încetarea contractului de concesiune.
 Cauzele de încetare a contractului de concesiune sunt în acelaşi timp cauze de încetare a
dreptului de concesiune.
 Acestea nu sunt reglementate în Codul civil, ci în art. 327 din Codul administrativ:
- La expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, în
măsura în care părțile nu convin, în scris, prelungirea acestuia în cond. prev. de lege; în cazul
exploatării unor bunuri consumptibile, C. poate înceta înainte de termen prin epuizarea B.;
- Denunțarea unilaterală a contractului de către concedent dacă interul național sau local o
impune.
 În acest caz, concedentul va notifica de îndată intenția de a denunța unilateral C. de
concesiune și va face mențiune cu privire la motivele ce au determinat această măsură.
- Rezilierea contractului la solicitarea concedentului ori concesionarului dacă cealaltă parte
contractantă nu și-a respectat obligațiile contractuale, cu plata unor despăgubiri în caz de culpă;
- Dispariția bunului concesionat dintr-o cauză de forță majoră;
- Renunțarea concesionarului la contractul de concesiune în cazul imposibilității obiective a
concesionarulu de a-l exploata, fără plata unei despăgubiri;
 În cazul dispariției, dintr-o cauză de forță majoră, a bunului concesionat sau în cazul
imposibilității obiective a concesionarului de a-l exploata, acesta va notifica de îndată
concedentului dispariția bunului ori imposibilitatea obiectivă de exploatare a acestuia, declarând
renunțarea la concesiune.
 Prin contractul de concesiune de bunuri proprietate publică părțile pot stabili și alte cauze de
încetare a contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, fără a aduce atingere
cauzelor și condițiilor reglementate de lege.
 Radierea din cartea funciară a dreptului de concesiune se efectuează în baza actului de
denunțare unilaterală, în baza hotărârii judecătorești definitive prin care s-a dispus rezilierea, în
baza declarației unilaterale de reziliere a concedentului sau concesionarului, ori în baza
declarației unilaterale de renunțare la concesiune a concesionarului.
 La încetarea contractului de concesiune concesionarul este obligat să restituie bunul
concesionat concedentului, în deplină proprietate şi liber de orice sarcină.
 Secţiunea a 9-a

1. Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit asupra bunurilor proprietate publică - Noţiunea şi sediul
reglementării.
 Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit este un drept real principal, constituit cu titlu temporar de
autoritatea competentă asupra unui bun din domeniul public, ca modalitate de exercitare a
dreptului de proprietate publică, în favoarea unei instituții de utilitate publică, care conferă
titularului său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, cu respectarea obligaţiilor prevăzute în
actul de constituire, precum şi a limitelor materiale şi juridice.
 Reglementare:
- în art. 136 alin. (4), fraza a doua, teza a doua din Constituţie;
- în art. 874 şi art. 875 C.civ.;
- în art. 349-353 din Codul administrativ.
2. Constituirea dreptului de folosinţă gratuită.
 Dreptul real de folosinţă cu titlu gratuit: Se constituie asupra bunurilor proprietate publică,
mobile sau imobile, ce aparţin statului sau U.A.-T., prin Hotărârea Guvernului, a consiliului
judeţean, a consiliului local, a Consiliului general al municipiului Bucureşti, după cum bunul este
de interes public naţional, judeţean sau local în favoarea instituțiilor de utilitate publică.
 Condiţiile în care se constituie dreptul de folosinţă gratuită sunt similare cu cele aplicabile în
cazul constituirii dreptului de administrare.
 Constituirea se va face exclusiv prin act administrativ individual, iar nu printr-un contract
administrativ, chiar dacă ar putea exista o solicitare sau chiar o acceptare din partea
persoanei juridice care va beneficia de acest drept.
 Hotărârea Guvernului sau a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
București sau a consiliului local al comunei, al orașului sau al municipiului, după caz, prin care se
aprobă darea în folosință gratuită va cuprinde următoarele:
a) Datele de identificare a bunului și valoarea de inventar a acestuia;
b) În cazul B. cu regim special, indicarea reglementărilor legale specifice privind paza și protecția;
c) Destinația bunului;
d) Durata pentru care se acordă folosința gratuită;
e) Termenul la care se va realiza predarea-primirea materială a bunului;
f) Obligațiile instituției de utilitate publică beneficiară;
g) Entitatea care suportă cheltuielile de întreținere a bunului, potrivit destinației sale;
h) Modalități de angajare a răspunderii și sancțiuni.
 Un astfel de drept nu se constituie în favoarea unor persoane juridice de drept public, cum sunt
regiile autonome sau instituţiile publice.
 Prin utilitate publică se înţelege orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes public
general sau al unor colectivităţi.
 O asociaţie sau fundaţie poate avea dr. de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile
prop. pub. numai dacă a obţinut în prealabil recunoaşterea utilităţii pub. din partea Guv.
Ro. prin Hot. de Guvern.
 Condiţiile necesar a fi îndeplinite de către o asociaţie sau fundaţie în vederea recunoaşterii
utilităţii publice trebuie întrunite în mod cumulativ: 
a) Activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;
b) Funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite, făcând dovada unei
activităţi neîntrerupte prin acţiuni semnificative;
c) Prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare
semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de
 situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei
depunerii cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
d) Deţine un patrimoniu, logistică, membri şi personal angajat, corespunzător îndeplinirii scopului
propus;
e) Face dovada existenţei unor contracte de colaborare şi parteneriate cu instituţii publice sau
asociaţii ori fundaţii din ţară şi din străinătate;
f) Face dovada obţinerii unor rezultate semnificative în ceea ce priveşte scopul propus sau prezintă
scrisori de recomandare din partea unor autorităţi competente din ţară sau din străinătate, care
recomandă continuarea activităţii.
 Serviciul public: Desemnează activităţile desfăşurate în vederea realizării unui interes public şi
poate fi exercitat nu numai de o persoană juridică de drept public, ci şi de o persoană juridică de
drept privat căreia i se concesionează un asemenea serviciu pe care îl exploatează sub controlul
autorităţii concedente.
3. Caracterele juridice ale dreptului de folosinţă gratuită.
 Caracterele juridice ale acestui drept sunt aceleaşi cu cele ale dreptului de administrare (drept
real, intuitu personae, cu titlu gratuit, inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil).
 Dar se deosebeşte de dr. de admini. prin faptul că se constituie pe o perioadă limitată.
 Regimul juridic al dreptului de folosinţă gratuită este asemănător cu cel al dreptului de
administrare, fiind:
- Un regim de drept public în raportul cu autoritatea centrală sau locală care îl constituie;
- Un regim de drept privat în raportul cu alte persoane fizice sau juridice de drept privat, faţă de
care dreptul de folosinţă gratuită are opozabilitatea erga omnes a o oricărui drept real.
4. Conţinutul juridic al dreptului de folosinţă gratuită.
 Conţinutul juridic al acestui drept este similar celui al dreptului de administrare.
 Titularul dreptului de folosinţă gratuită: (Drepturi)
 Poate să posede şi să folosească bunul proprietate publică ce formează obiectul
dreptului său, potrivit destinației în vederea căreia i-a fost acordat acest acest drept,
fără a putea transmite folosinţa altei persoane, nici cu titlu oneros, nici cu titlu gratuit.
 Are dreptul să culeagăă doar fructee naturale și industriale ale bunului, nu și pe cele
civile, dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
 Prin urmare, titularul folosinței gratuite nu poate închiria B. primit în folosință.
 Poate exercita şi unele acte de dispoziţie juridică, respectiv să culeagă anumite producte
sau să construiască pe terenul dat în folosinţă, dar numai în cond. prev. de A. constitutiv
 Folosința cu titlu gratuit se realizează sub controlul permanent al autorității publice căreia
trebuie să i se permită accesul pentru a verifica starea bunului.
 Titularul dreptului de folosință gratuită: (Obligatii)
 Este obligat să prezinte, anual, autorităților rapoarte privind activitatea de utilitate
publică desfășurată, gradul de implementare la nivelul colectivității, precum și prognoze
și strategii pentru perioada următoare.
 Are obligația de a nu modifica bunul, în parte ori în integralitatea lui, pentru a-l putea
restitui autorităților în starea în care l-a primit (de normală folosință) la încetarea dr. .
 Are obligația de a informa autoritățile privire la orice tulburare adusă dreptului de
proprietate publică, precum și la existența unor cauze sau iminența producerii unor
evenimente de natură să conducă la imposibilitatea exploatării bunului
5. Încetarea dreptului de folosinţă gratuită .
 Dreptul de folosinţă gratuită încetează în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de administrare, prin
mijloace directe, precum expirarea termenului sau revocare, precum şi prin mijloace indirecte,
odată cu încetarea dreptului de proprietate publică.
 

 Dreptul de folosință cu titlu gratuit va fi radiat din cartea funciară pe baza actului de revocare
sau a actului care constată stingerea dreptului de proprietate publică.

Secțiunea a 10-a

1. Închirierea bunurilor proprietate publică.

 Dintre dr. prin care se exercită indirect dreptul de proprietate publică, închirierea este singurul
drept personal, toate celelalte sunt drepturi reale specifice, a căror analiză o vom face separat.
 Reglementare:
- Art. 136 alin. (4) din Constituţie
- Art. 861 alin. (3) C.civ.
- Art. 332-348 Codul administrativ.
 Închirierea unui bun proprietate publică are loc prin încheierea unui contract între autoritățile
publice și o persoană fizică sau juridică, română sau străină. (332 C.admin.)
 Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale se
aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al
Municipiului București sau a consiliului local. 
 Hotărârea prin care se abrobă închirierea trebuie să cuprindă datele de identificare și
valoarea de inventar ale bunului care face obiectul închirierii, destinația dată bunului
care face obiectul închirierii, durata închirierii și prețul minim al închirierii.
 Dr. de a închiria un bun prop. pub. îl au și concesionarii dar și titularii dreptului de administrare.  
 Atunci când bunurile proprietate publică sunt închiriate de către titularul dreptului de
administrare, iniţierea procedurii de închiriere se stabileşte de către regiile autonome,
autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, precum şi de alte instituţii de
interes public naţional, judeţean sau local.
 Titularul dreptului de administrare are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între
20-50%, stabilită, după caz, prin hotărârea Guvernului, a consiliului județean, a
Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local al comunei, al orașului
sau al municipiului prin care s-a aprobat închirierea, mai puțin în cazul în care activitatea
titularului dreptului de administrare este subvenționată de la bugetul național sau local..
 Disp. speciale privind închirierea anumitor bunuri prop. pub. se completează cu normele C. civ. privind
locaţiunea, cuprinse în art. 1777-1823 C.civ., dacă acestea sunt compatibile cu regimul jur. al prop. pub.
 închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau unităților administrativ-teritoriale se face
prin licitație publică. (333 – C. admin.)
 Similar procedurii concesionării, autoritatea contractantă întocmește documentația de atribuire
pe care o va pune la dispoziția persoanei interesate și căreia îi va furniza clarificările necesare.
 Datele privind desfășurarea licitației pub. sunt comunicate prin publi. unui anunț în Mon. Oficial.
 Procedura de licitație se poate desfășura numai dacă în urma publicării anunțului de licitație au
fost depuse cel puțin două oferte valabile.
 Pentru a fi considerate valabile, acestea trebuie să respecte criteriile de valabilitate
prevăzute în caietul de sarcini al licitației.
 Ofertele sunt evaluate de o comisie a cărei componență este aprobată prin ordin de ministru,
respectiv prin dispoziție a primarului sau, după caz, a președintelui consiliului județean.
 Pentru a putea participa la licitație persoana interesată trebuie să îndeplinească în mod
cumulativ următoarele condiții :
a) Să plătească toate taxele privind participarea la licitație, inclusiv garanția de participare ;
b) Să depună oferta sau cererea de participare la licitație, împreună cu toate documentele
solicitate în documentația de atribuire, în termenele prevăzute în documentația de atribuire;
c) Să aibă îndeplinite la zi toate obligațiile exigibile de plată a impozitelor, a taxelor și a
contribuțiilor către bugetul consolidat al statului și către bugetul local;
d) Să nu fie în stare de insolvență, faliment sau lichidare, să nu fie în situația de a fi fost desemnată
câștigătoare la o licitație anterioară privind bunurile publice și, în termen de 3 ani de la
desemnare, să nu fi încheiat contractul sau să nu fi plătit prețul, din culpă.
 Atribuirea contractelor de închiriere trebuie să țină seama de :
- Cel mai mare nivel al chiriei ;
- De capacitatea economico-financiară a ofertanților;
- De respectarea măsurilor de protecția mediului ;
- Îndeplinirea unor condiții specifice impuse de natura bunului închiriat.
 Va fi desemnată drept câștigătoare oferta care întrunește cel mai mare punctaj, iar anunțul de
atribuire va fi publicat în Monitorul Oficial al României.
 Erorile sau omisiunile din procedura licitației care nu pot fi corectate pot determina anularea
procedurii de licitație.
 Contractul de închiriere trebuie încheiat, în formă scrisă, în termen de 20 zile de la data
comunicării atribuirii contractului, cu anularea procedurii de licitație și plata de daune-interese
în caz de culpă.
 Daca contractul nu poate fi încheiat din motive de forță majoră ori imposibilitate
fortuită de executare, autoritatea contractantă are dreptul să declare câștigătoare
oferta clasată pe locul doi, în condițiile în care aceasta este admisibilă.
 Prin contractul de închiriere, autorității contractante îi revin următoarele obligații :
- De a preda bunul prin proces-verbal de predare-primire ;
- De a asigura o folosință corespunzătoare a bunului pe întreaga durată a contractului ;
- De a încasa chiria ;
- De a nu-l tulbura pe chiriaș în folosința bunului ;
- De a controla starea de integritate a B. și respectarea destinației în vederea căreia a fost atribuit.
 La rândul său, titularul contractului de închiriere trebuie :
- Să nu aducă atingere dreptului de proprietate publică prin faptele și actele juridice săvârșite; 
- Să plătească chiria, în avans, în cuantumul și la termenele stabilite prin contract; 
- Să constituie garanția în cuantumul, în forma și la termenul prevăzut în caietul de sarcini; 
- Să solicite autorităților sau titularului dreptului de administrare, după caz, reparațiile necesare
pentru menținerea bunului în stare corespunzătoare de folosință sau contravaloarea reparațiilor
care nu pot fi amânate; 
- Să execute la timp și în condiții optime lucrările de întreținere curente și reparații normale ce îi
incumbă, în vederea menținerii bunului închiriat în starea în care l-a primit în momentul
încheierii contractului.
 Titularul contractului de închiriere nu poate exploata bunul închiriat în vederea culegerii de
fructe naturale, civile, industriale sau producte.
 La încetarea contractului de închiriere bunul se restituie în starea avută la preluare, exceptând
uzura aferentă unei exploatări normale a bunului.
 Fiind un drept personal, dreptul de închiriere nu se intabulează în cartea funciară, ci doar se
notează.
 [Articole din Codul Civil]

 551 – 554 = Dr. Reale in general

 858 – 865 = Proprietatea publica
 292-294 C admin. - Trecerea bunurilor în domeniul public.
 285 C. admin.
 630 – Limitele judiciare
 563 – 566 = Apararea dr. de prop. privata
 Legea exproprierii nr. 33/1994
 291 C. admin.
 1.138 – Dr. de a culege mostenirea vacanta
 361 C. admin.
 696 – Actiunea confesorie de superficie
 867 – 870 = Dr. de administare
 299 C. admin.
 300 C. admin.
 Dreptul de concesiune este reglementat de art. 871-873 C.civ. şi de 302-331 din Codul administrativ
 874 – 875 = Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit
 38 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 - Condiţiile necesar a fi îndeplinite de către o asociaţie sau
fundaţie în vederea recunoaşterii utilităţii publice
 Închirierea bunurilor proprietate publică este reglementată și în art. 332-348 Codul administrativ