FANTASTICUL

FANTASTICUL ÎN
ÎN
LITERATURĂ
LITERATURĂ

Denis Nica IXE

Scurtă introducere a temei
Cu toții am citit povești cu vampiri, vârcolaci și alte creaturi care
fac parte din supranatural, însă ceva și mai spectaculos, o altă
viziune, mai complexă, asupra lumii în care trăim și fenomenele
cu care intrăm în contact, este reprezentat de „ fantastic ”. Prin
citirea textelor care prezintă această temă, aflăm că nu noi
intrăm în contact cu fenomenele bizare, ci ele intră în contact cu
noi.

Tema fantasticului este abordată în diferite moduri de-a lungul

timpului și în diferite texte, scrise de autori diverși, întrucât este
evident că fiecare dintre aceștia are câte o viziune distinctă în
ceea ce privește inexplicabilul, coincidența și realitatea așa cum o
știm. Unele au câte ceva în comun, însă fiecare dintre texte
prezintă câte un element unic, fie că vorbim despre final, fie că
vorbim despre manifestarea lucrurilor care nu țin de realitate.
*Pentru a arăta multitudinea de moduri prin care această temă
ar putea fi interpretată, avem următorii scriitor și textele lor, atât
din literatura română, cât și din literatura universală:

1. Mihai Eminescu-„Sărmanul
Dionis”;

2. Vasile Voiculescu-„Lostrița”;

3. I.L. Caragiale-„La hanul lui

Mânjoală”;

4. Mircea Eliade-„La țigănci”;

5. Kafka-„Metamorfoza”;

6. Jan Potocki-„Manuscriptul găsit în

Zaragoza”;

7. Dante-„Divina Comedie”;

8. Boccaccio-„Decameronul (VII, 10)”

9. Stephen Vincent Benét-„Daniel

Webster”;

10. Edgar Allan Poe-„Masca Morții

roșii”
Despre I.L. Caragiale

Unul dintre autorii

care acoperă foarte
multe teme în operele
sale este Ion Luca
Caragiale, care nu
ratează să scrie un text
care să se încadreze și în
tema fantasticului, însă
înainte de a vedea
modul în care acesta a
interpretat-o, cred că
este nevoie să știm câte
ceva despre autorul
textului „La hanul lui
Mânjoală”.
 A fost unul dintre cei mai
renumiți scriitori români, a trăit o
viață plină de realizări atât în plan
intim, cât și profesional. Născut la
13 februarie 1852 în Haimanale,
un sat din regiunea Valahia a
României, Caragiale a avut o
ascensiune remarcabilă în lumea
literară și teatrală.

În viața sa intimă, Ion Luca

Caragiale s-a căsătorit de două ori.
Prima căsătorie, cu Alexandrina
Șuțu, s-a încheiat prematur în
1882, din cauza unei boli grave
care a dus la decesul soției sale.
Ulterior, în 1884, s-a căsătorit cu
Maria Constantinescu, o actriță
talentată, alături de care a avut
patru copii. Deși viața
personală a fost marcată de
tragedii și dificultăți, relația sa cu
familia a fost importantă și a avut
un impact asupra scrierilor sale
ulterioare.
În ceea ce privește cariera sa profesională, Caragiale a excelat în mai multe
domenii. A debutat ca jurnalist și traducător, contribuind la diverse publicații
și reviste ale vremii. A avut un stil de scriere elegant și satiric, cu un simț al
umorului aparte, ceea ce i-a adus popularitate rapidă în cercurile literare.

Totuși, contribuția majoră a lui Caragiale a fost în domeniul teatrului. Este

cunoscut pentru piesele sale memorabile, pline de satiră și critică socială.
Lucrări precum „O scrisoare pierdută", „Conu Leonida față cu reacțiunea" și
„D-ale carnavalului" au devenit opere de referință în teatrul românesc și au
fost apreciate la nivel internațional.

Caragiale a avut și o carieră impresionantă ca director de teatru. A condus

Teatrul Național din București și a reușit să promoveze dramaturgia
românească și să aducă producții teatrale de calitate pe scenă. De asemenea,
a scris articole și eseuri critice despre teatru și despre evoluția societății
românești.
Secvență din „O scrisoare pierdută (1958)”
Ion Luca Caragiale a scris o serie de opere remarcabile în domeniul
teatrului, dar și în proză. Iată câteva dintre cele mai cunoscute
opere ale sale, unele pe care le-am menționat și mai înainte:

1. „O scrisoare pierdută" (1884): Este considerată una dintre cele

mai importante piese de teatru românești. Prin intermediul unui
limbaj comic și satiric, Caragiale explorează corupția și ipocrizia din
societatea românească post-unire.

2. „Conu Leonida față cu reacțiunea" (1885): Această piesă aduce în

prim-plan tema modernizării și luptei pentru emancipare într-o
societate conservatoare. Personajul principal, Conu Leonida, este un
reprezentant al vechii societăți, iar confruntările sale cu progresul și
schimbările sociale creează situații comice și satirice.

3. „D-ale carnavalului" (1885): Piesa prezintă evenimentele haotice și

comice care au loc în timpul unui carnaval. Caragiale explorează
tema aparențelor și a înșelăciunii într-o societate în care totul este
perceput superficial.

Secvență din „ D-ale carnavalului”

4. „Kir Ianulea" (1909): Această comedie romantică urmărește povestea lui
Nae Girimea, un bărbat ambițios și calculat, care încearcă să obțină o
avere și să se căsătorească cu o fată bogată. Piesa dezvăluie ipocrizia și
falsitatea din societatea vremii.

5. „Momente și schițe" (1889): Caragiale a scris și o serie de schițe și

povestiri satirice, în care ilustrează tipuri umane și situații comice întâlnite
în viața cotidiană.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere ale lui Ion Luca
Caragiale, care reflectă abilitatea sa de a aduce în prim-plan aspecte
sociale și politice, combinându-le cu umor și satiră. Stilul său
inconfundabil și observațiile sale acide despre societatea românească l-au
consacrat ca unul dintre cei mai importanți dramaturgi și scriitori ai
literaturii românești.
Despre textul „La hanul lui Mânjoală”

Pe lângă textele cu un subiect aparent comic, Caragiale a scris și texte în care personajele
se află la „limita realității”, unul dintre ele fiind cel pe care îl regăsim și aici.

Scurtă povestire a textului

Textul urmărește întâmplările unui călător, din momentul în care acesta poposește la un
han foarte cunoscut, pentru a mânca ceva, acesta plănuind să stea foarte puțin. Lucrurile
încep să fie ciudate atunci când acesta realizează că nu există icoane nicăieri și când eroul
povești are impresia că proprietara hanului aruncă un fel de vrajă asupra sa.

Cumva, protagonistul simte o atracție față și de femeie, dar și de han, iar acest lucru îl
face să stea mai mult acolo decât acesta plănuise.

Cu toate acestea, bărbatul pleacă, însă vremea se înrăutățește, timpul trece altfel, având
în vedere că protagonistul crede că a rătăcit ore, însă nu a fost așa. Simte că îl urmărește
ceva. Prin furtuna neiertătoare, drumețul își găsește refugiul tot la han. Ar fi mai stat acolo,
însă socrul său a venit să-l ia.

După ce vorbește cu socrul său, personajul principal realizează că ce i s-a întâmplat lui
nu are caracter unic, ci mai degrabă caracter universal.
„Tocma-ntr-un târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu socru-meu la
lafturi, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un isprăvnicel,
care sosea cu cumpărături din oraș, că despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculești;
arsese până în pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu
hârbuită, subt un morman uriaș de jăratic.

– A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu râzând.

Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară. Pocovnicul o
ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot
una...

– Ei aș! am zis eu.

– Era dracul, asculta-mă pe mine.

– O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la
bune...

– Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...

– Da dumneata de unde știi?

– Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!” - fragment din care reiese că
era ceva necurat în legătură cu hanul, de asemenea, acesta este și finalul, care lasă loc de
interpretări, un lucru des întâlnit la textele fantastice.
Părți din comentariul lui Octavian Păun, Din vol. Literatura română pentru
bacalaureat, Grafoart:

  „Prosperitatea hanului părea că s‑ar datora nu numai hărniciei, ci mai ales

farmecului şi ospitalităţii gazdei, văduvă şi liberă. Totul la ea era frumos şi curat, ochii mai
ales atrăgeau privirea ca un magnet. Iar mâncarea şi vinul erau dintre cele mai alese. Dar
toate întâmplările, cele trecute şi cea trăită de narator, au în ele ceva misterios, straniu,
alimentat şi din faima rea a hanurilor şi a răspântiilor, motiv de teamă şi superstiţie în
universul cultural rural, tradiţional. De aici şi până la a fi socotită vrăjitoare nu era decât un
pas. Pieirea ei în focul care a mistuit hanul pare o purificare: „A băgat‑o în jeratic pe
matracuca”, spune socrul cu răutate prefăcută, pentru că, deşi este evaziv, lasă să se
înţeleagă că i‑a cunoscut şi el „farmecele”, dar este convins că acestea veneau de la diavol.
Pieirea ei în flăcări sugerează astfel şi prăbuşirea în iad, pentru că hangiţa se vânduse
satanei.”
 „Aventura pe care a trăit‑o personajul‑narator, pare a se datora unei duble influenţe: una
reală, care ţine de farmecul personal, de frumuseţea femeii; alta supranaturală, explicabilă
prin presupusa putere magică, vrăjitorească a Marghioalei. Odată cu pătrunderea în odaia
hangiţei, încep să apară detalii, care, pe măsură ce acţiunea se desfăşoară, induc două
posibile înţelesuri. Detaliile devin semnificative. Curăţenia sclipitoare încântă, dar
musafirul, dând să se închine, constată că în odaie nu se află nicio icoană. Fac cari şi
păduchi, spune femeia.”
CUPRINS:

Introducere

Despre I.L. Caragiale

Despre „La hanul lui

Mânjoală”

Părți din comentariul lui

Octavian Păun