Poeme de

HANNAH SULLIVAN şi DAN CULCER In memoriam

„Jurnal de cãrţi“ Radu Cosaşu

de ION BOGDAN LEFTER

Dosare:
Cercul Literar –
80 de ani de la naştere
Desen de Horaţiu Mălăele

anul XXXIV, nr. 5 „Pericle“

2 lei
(396)
2023 de ADRIAN PAPAHAGI
„Eu, Mălăele“

9 771220 312105 05

C încadrat ulterior tot la acest ziar (1953-1956). E însă concediat
A „adevărul şi numai adevărul“. (Ideologul PCR-ului, Leonte Ră-
F nema (până în 1987). Se afirmă definitiv ca prozator printr-un
É Un august pe un bloc de gheaţă (1971; volumul al doilea, 1974),
A P O S T R O F
Calendar
Ion Agârbiceanu
60 de ani de la moarte
„Imaginea monumentală a realităţii ardelene
se reconstituie în Arhanghelii, operă ce înscrie o
dată memorabilă (1914) în istoria romanului
românesc, situându-se între Mara lui Slavici şi
Ion al lui Liviu Rebreanu ca o verigă necesară
istoriceşte.“
(Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu,
Editura Minerva, 1972)
Sextil Puşcariu
75 de ani de la moarte
Creatorul Universităţii „Regele Ferdinand“ din Cluj
„Cluj, 22 X 1919
Scriu în biroul Rectorului. Am venit
seara, numai ca să pot însemna netulburat în
acest ziar (jurnal – n.red.), pe care l-am pără-
sit iar de câteva săptămîni. Acasă imposibil
să scriu, căci locuim încă în două odăi, claie
peste grămadă, cu cărţile şi hainele în lăzi.
Aşa mi-e de dor de odaia mea, cu cărţile şi
fişele mele, să mă îngrop iar în ele şi să lucrez
de dimineaţă până seara! Dar mă tem că
anul ăsta n-am să prea ajung să isprăvesc
multe, căci Rectoratul şi Universitatea îmi vor lua multă vreme.“
(din Jurnal)
 cei, a Femeii de ciocolată, Gib Mihăescu fiind asociat lui Henry Miller,
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca
2 • APOSTROF
In memoriam
Radu Cosaşu
Î N 23 APRILIE a.c. s-a stins din viaţă marele prozator Radu
Cosaşu, decanul de vârstă al ziariştilor români. S-a născut în
29 octombrie 1930 la Bacău. Şi-a făcut studiile liceale la Bucu-
reşti (1940-1948). După un an de studii la Facultatea de Li-
tere din Bucureşti (1948-1949), a urmat Şcoala de Literatură
„Mihai Eminescu“ (1952-1953). Redactor, în 1949, la Scânteia
tineretului, e trimis disciplinar, din cauza originii sociale „ne-
sănătoase“, ca frezor la Uzinele „Timpuri noi“ (1950), fiind re-
din redacţia Scânteii tineretului, după ce, la Congresul Tinerilor
Scriitori (1956), atacând cenzura, cere ca în presă să se spună
utu, îi atribuie eticheta de teoretician al antipartinicului „ade-
văr integral“). E reangajat ca redactor abia în 1968 la revista Ci-
gen eseistico-publicistic de factură foarte personală începând cu
Viaţa în filmele de cinema (1972), Ocolul pământului în 100 de
ştiri (1974), Cinci ani cu Belphegor (cu tabletele sale de cronicar
sportiv, 1975) ş.a. Cultivă genul simili-memorialistic, narând,
sub formă nuvelistică, anii săi de formare ca scriitor din ob-
sedantul deceniu. Într-o manieră autoficţională, naratorul, cu
numele său civil Oscar Rohrlich şi cu pseudonimul literar Radu
Cosaşu, evocă tribulaţiile sale cu atotputernicul Reznicek, care
incarnează însăşi Cenzura şi datorită căruia s-a cristalizat acest
ciclu epic: Supravieţuiri I-II (1973-1977), Meseria de nuvelist,
III (1980), Ficţionarii, IV (1983), Logica, V (1985), Cap limpe-
de, VI (1989), În jungla unui bloc de gheaţă, VII (2007). Acest
ciclu are un epilog epistolar, în care fostul cenzor Reznicek îi
scrie lui Oscar Rohrlich despre relaţiile sale cu prozatorul Radu
Cosaşu (Viaţa ficţiunii după o revoluţie, 2016). În acelaşi timp,
scriitorul a ţinut rubrici în: România literară („Telecinema“),
Dilema şi Dilema veche („Din vieaţa unui extremist de centru“),
Apostrof („Cronica de lună plină“), şi Gazeta sporturilor. A fost
distins cu Ordinul Meritul cultural „în grad de Mare Ofiţer“,
conferit de Preşedinţia României (2004), iar în 2007 a primit
Premiul Naţional pentru Literatură, acordat de Uniunea Scri-
itorilor pentru întreaga sa operă. A scris fără încetare până în
23 februarie a.c. Moartea sa constituie o pierdere imensă pentru
presa şi literatura română. (A.)

Ágora (Spania), nr. 17
• CONCOMITENT CU dosarul Eliade, prezent în revista noastră în nu-
mărul trecut, revista spaniolă Ágora publică (în nr.17/aprilie, 2023) un
dosar Mircea Eliade, prilejuit de un eveniment editorial aparte – tra-
ducerea, la Ed. Delirio, în acelaşi tom, a romanului Maitreyi, tradus de
Joaquín Garrigós, şi, corespondent, a celui semnat de Maitrey Devi,
Mircea. Dragostea nu moare, tradus de Nicole d’Amonville Alegría. Un
„dossier especial“, din cuprinsul căruia sunt de remarcat prezentările
semnate de Joaquín Garrigós Bueno, Eliade en la India, şi Fulgencio
Martínez López, Mircea y Maitreyi, alături de interviul oferit de tradu-
cătoarea Nicole d’Amonville Alegría. În acelaşi număr, şi alte articole
despre scriitori români, ocazionate de traducerea, după aceea a Rusoai-
ca şi de traducerea Interiorului zero, romanul Laviniei Branişte. (L.F.)
• Euphorion. Un dosar demn de atenþie ºi în primul număr al
revistei trimestriale Euphorion, dedicat lui Nichita Stănescu, cu
semnături valoroase, întins pe 16 pagini. Sunt punctate aici mean-
drele receptării poetului, între adulare ºi cenzurare (Rita Chirian),
momente puse sub lupa memorialisticii (Adrian Alui Gheorghe,
Mircea Braga, Silviu Guga), alături de analize ale universului poe-
tic (Mircea Bârsilă, Iulian Boldea, Dumitru Chioaru, Daniel Cris-
tea-Enache). Plus, înspre finalul revistei, o pagină cu traducerea
câtorva poezii în limba engleză (Ioan Radu Văcărescu).Toate, să
nu uităm, sub semnul binevenit al unui An Nichita, cu ambele da-
te, ºi naºterea, ºi moartea, rotunde. (E.F.)


Radu Cosaşu şi taţii lui
A SEMENI COLEGULUI său de generaţie,
prozatorul american Philip Roth, de-
vansîndu-l chiar, Radu Cosaşu realizează
în ciclul autobiografic Supravieţuiri, ajuns
la al şaselea volum, un fel de cură verbală,
terapeutică, prin retrăirea evenimentelor
traumatice care i-au marcat copilăria şi tine-
reţea. E o literatură insolită, aflată la fronti-
era dintre „biografie şi birocraţie“, întrucît
mizează pe (re)scrierea unei autobiografii,
reluate în nenumărate variante (precum în
Meseria de nuvelist), cu adăugiri, precizări
de date şi nume, comentarii, montaje inter-
textuale etc., la care este anexată o biblio-
grafie ce ilustrează destinul contorsionat al
scriitorului din Est: fie mostre din literatu-
ra sa de sertar (ca în Logica), fie din aceea de
serviciu (ca în Cap limpede). Aceste nuvele
– ajunse în Logica şi Cap limpede la dimen-
siuni înşelător romaneşti – încheagă un
portret al artistului în tinereţe, conţinînd,
totodată, şi o experienţă de tip psihanalitic
pentru capitulările aparent inexplicabile ale
tînărului creator din vremea obsedantului
deceniu. Memoriilor mai mult sau mai pu-
ţin deghizate ale lui Stere din În preajma
revoluţiei li se dă, în mod declarat, o con-
tra-replică, una ce s-ar putea numi În urma
revoluţiei sau După revoluţie.
Supravieţuirile circumscriu tribulaţiile
unui „neserios“ – precum unii dintre eroii
lui Milan Kundera – în deceniul obsedantei
seriozităţi, a unui „puer supus“, de origi-
ne mic-burgheză, care aspiră la stadiul
de „adult“, adică de „tovarăş de bază“,
conform preceptelor epocii. Când tînărul
ţipă isteric: „Nu mănînc astă-seară!“, „Nu
mai studiez pianul!“, „Nu dorm astă-seară
acasă!“, cînd, deci, azvîrle acest „Nu!“, el îl
azvîrle casei burgheze în numele celui care,
animat de elanuri revoluţionare, se află
mereu în stradă (eroul lui Cosaşu – pícaro
autohton – circulă tot timpul, zi şi noapte,
de la un capăt la celălalt al oraşului). Ero-
ul face parte din familia excluşilor, a celor
aflaţi mereu în afară, după cum ca scriitor
nu se încadrează printre literaţii acreditaţi
definitiv de regim, ci printre „ficţionarii de
pe stradă“ (fapt reflectat de splendida nu-
velă Viaţa frazei din volumul Ficţionarii).
Afişînd o vestimentaţie perpetuu juvenilă
(geaca de piele, pulovărul cu col roulé,
bascul, tricourile sau cămăşile sportive cu
carouri mari ş.a.), fiul respinge tot ceea ce
defineşte „cochetăria matură“ a tatălui:
parfumul de lavandă, halatul de casă, batis-
ta de la buzunarul de sus al hainei, austerul
costum negru, papionul, ceasul de la vestă,
pălăria, pantofii cu ghetre. Şi, în fine, chiar
şi romanele lui Cezar Petrescu de pe nopti-
eră – „ne-a despărţit o literatură“, exclamă
tînărul adorator al lui Camil Petrescu. De
ce această ură faţă de patriarhul în pijama?
Pentru că, atît timp cît există, tatăl consti-
tuie „dovada cea mai elocventă a rădăcinii
Ion Vartic
care mă ţinea legat de casa mea mic-bur-
gheză“. Fiul se simte vinovat pentru că este
un burghez, iar ispăşirea acestui păcat o
realizează prin însăşi asumarea unui pari-
cid simbolic: „îmi omorîsem tatăl, dacă nu
prin anumite fapte, atunci prin orînduirea
socială pe care o construisem împotriva lui
şi a educaţiei date de el“. De altfel, pentru
a nu fi acuzat că ar face cumva concesii
„umanismului mic-burghez, care pretin-
de, fireşte, să nu faci politică în asemenea
momente de tragic etern-uman“, el nici nu
participă la înmormîntarea părintelui său,
rămînînd pînă la sfîrşit la o furtunoasă şe-
dinţă de activ, căci „nu-mi trecea prin cap,
nici mie, nici altora, să aduc în discuţie un
doliu, moartea tatălui, toţi erau fiii unui om
fără moarte“, adică ai lui Stalin.
Şi, astfel, junele scriitor descoperă,
prea tîrziu, că, evadînd din sfera paternă,
adică dintr-un „ghetou al vieţii de băieţel
cuminte“, el cade în capcana altei sfere pa-
terne – binişor mai atroce – anume într-un
Gulag al vieţii de „puer demagog“, unde va
debuta, vrînd, nevrînd, cu volumul Servim
Republica Populară Română. Ieşind de sub
o autoritate (tatăl burghez), atît Cosaşu-
personajul, cît şi Cosaşu-scriitorul nimeresc
sub călcîiul altei autorităţi, aceea a Tătu-
cului popoarelor. Naratorul, cînd mascat,
cînd nemascat, e Cosaşu-personajul, care
nu trebuie, însă, confundat (întru totul) cu
Cosaşu-scriitorul. Ambiguitatea este suve-
rană, căci cumpăna înclină cînd de o parte,
cînd de alta: uneori pare că primul scrie
despre al doilea, alteori că al doilea despre
primul. Oricum, pe amîndoi îi uneşte o
identică dorinţă de psihanalizare: de a ra-
porta şi de a se raporta, de a comunica şi de
a se comunica pe sine: „Trebuie să torn şi să
mă torn“. Văzut prin prisma relaţiei dintre
fiu şi tată, cazul descris în Supravieţuiri e
Editorial
unul tipic de socio-psihanaliză, cu un gen
de nouă nevroză, specifică ţărilor din Est,
după cum se enunţă în Logica: „visul secret
al acestor rînduri este de a se constitui într-
o primă, fie şi sumară bibliografie pentru
această nouă nevroză, necunoscută proba-
bil nici de Freud, căruia niciodată nu i s-a
întins pe banchetă un caz de post-revolu-
ţie“. Culpa aparentă dezvăluită în Supravie-
ţuiri e aceea de a te simţi un burghez, culpa
reală ascunsă aici e aceea a unui paricid.
„Îmi făcusem un infarct“, exclamă, la un
moment dat, naratorul, după ce-şi descrie o
scenă de închircire fizică şi psihică. Pedeap-
sa pe care şi-o dă fiul constă în a reproduce,
continuu şi simbolic, infarctul tatălui. Pari-
cidul reuşit se transformă astfel într-un şir
nesfîrşit de sinucideri ratate, simulate: tot
atîtea „supravieţuiri“ reuşite.
Destinul lui Radu Cosaşu rămâne
acela de a fi un „fiu“ pînă la capăt. De
aici şi adoraţia lui pentru „Tatăl-nostru-
cel-din-rafturi-de-cărţi“, care i se revelă
mereu sub alte şi alte întrupări: Stendhal,
„Tolstoievski“, Malraux, Nabokov, Camil
ş.a. Manifestînd „o mare teamă de a strivi
nuanţele“, neputînd, cu alte cuvinte, să-şi
extirpe calităţile înnăscut analitice, în ciuda
dorinţei sale de a părea tranşant, narato-
rul îşi dezvăluie rădăcinile burgheze ale
intelectualităţii sale moştenite. (Calităţile
analitice l-ar demasca pe burghez – susţine
Sartre). Iar ieşirea din dilema scriitorului
din Estul totalitar – scriitor care trebuie
să aleagă între soluţia Maiakovski (aceea a
sinuciderii) şi soluţia Babel (aceea de a fi
asasinat) – se rezolvă, aici, în chip fericit,
prin soluţia Caragiale, sublimată într-o
formă elevată de miticism, prin recursul la
(auto)persiflare, umor şi calambur.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 3
 In memoriam Radu Cosaşu
Critica despre Cosaşu
„DE LA CELE dintîi Supravieţuiri (1973)
la Viaţa ficţiunii după o revoluţie (2016),
aproape toate cărţile lui Radu Cosaşu se
constituie într-o biografie neromanţată,
care este totodată şi o biografie a epocii
dintre 1947 şi 1962. Radu Cosaşu scrie
o proză nonficţională şi reportericească,
omologată ezitant la început de o critică
avînd cultul genurilor literare. «Sunt de
meserie nuvelist», declară autorul, spre
liniştirea comentatorilor greu de scos din-
tr-ale lor. […] Peripeţiile junelui reporter
îndrăgostit de şantierele patriei sunt la fel
de savuroase ca şi acelea erotico-politice
ale junelui revoluţionar doritor să extirpe
rămăşiţele mic-burgheze.“
(NICOLAE M ANOLESCU)
***
„ÎN FOND, Radu Cosaşu îşi are formula pro-
prie, amestec de ficţiune şi de biografie, de
nuvelă şi de reportaj, oarecum în felul pro-
zelor lui Bogza de dinainte de război, dar
punînd accentul pe senzaţionalul sufletesc şi
moral mai degrabă decît pe acela al faptelor.
E peste tot la el un joc subtil între dramatic
şi comic, între cruzime şi tandreţe, între iro-
nie şi patetism. E, probabil, singurul scriitor
care a transformat răfuiala cu propriul trecut
realist-socialist nu numai într-un document
de o tulburătoare autenticitate, dar şi într-o
literatură de foarte bună calitate.“
(NICOLAE M ANOLESCU)
 participat la o vizionare, urmînd să-şi dea
Post-scriptum
Într-o formă cam barocă – întrucît com-
binat cu un poem în care imitam maniera
de a versifica a lui Radu Cosaşu – eseul
acesta a apărut iniţial în România literară
nr. 43, din 25 octombrie 1990.
Leg acum soluţia Caragiale aleasă de
scriitor de o anume mărturisire pe care
mi-a făcut-o în preajma Crăciunului 2020.
În vîrtejul său de calambururi, formulări
sclipitoare şi idei neaşteptate, Cosaşu a zis
la un moment dat că „Sebastian, întrebîn-
du-se: «Eu de ce nu plec în Palestina?», şi-a
răspuns: «pentru că sunt brăilean»“. Apoi
Cosaşu a adăugat: „Atunci am înţeles că eu
sunt bucureştean, că fac parte din naţiunea
bucureşteană“. Dar cea de-a treia soluţie
are, totuşi, în Supravieţuiri, o relaţie subte-
rană cu soluţiile Maiakovski şi Babel. Scena
semnificativă se află în Logica (Supravieţu-
iri, V). Unul dintre protagoniştii acesteia e
imperturbabilul Reznicek, şeful Cenzurii.
Între tatăl mic-burghez, Isac Rohrlich,
şi Tătucul popoarelor, Reznicek joacă
rolul unui fel de tată intermediar pe lîngă
tînărul Radu Cosaşu (a cărui identitate
civilă e Oscar Rohrlich). Însuşi scriitorul
menţionează faptul că el se află „în relaţii
filiale, de obrăznicie şi tandreţe, cu cel care
îmi interzicea scrisul“, adică cu Reznicek.
Scena în cauză se petrece într-un studio de
film sau de radio, unde cenzorul tocmai a
4 • APOSTROF
***
„Î NTR-O FORMULĂ care îi este proprie şi
care măcar în parte îi explică originalitatea
şi farmecul, Radu Cosaşu îmbină şi în
aceste cărţi (ca în toate paginile sale din
deceniile care urmează) «neorealismul meu
nevindecabil» cu o «furie a livrescului».
Aceasta, desigur, pentru că autorul crede
că «a citi înseamnă a trăi», întrebarea dra-
matică fiind: «Dar în ce să cred dacă nu
în cărţi?». Cu toate trimiterile, aluziile,
citatele («riscînd a fi socotit citatoman») ori
portretele literare, figura tutelară este (şi
rămîne pentru totdeauna) I.L. Caragiale.
Descendenţa filială poate fi descoperită nu
doar în interesul pentru cotidian şi «fleac»
ori în simţul umorului (mult mai codificat,
însă, trecut, nu o dată, prin filtre livreşti),
ci şi – mai ales – în acuitatea nevrotică a
acelui caragialean «simţ enorm şi văz
monstruos». Cu această acuitate scriitorul
îşi investighează ritmurile schimbătoare
ale trupului, vulnerabilitatea, alteritatea,
traseul sinuos al iubirii, condiţia de citadin
şi cea de necredincios şi, cu o participare
specială, trecutul. […] Radu Cosaşu a re-
uşit, într-adevăr, să se reinventeze, să aibă
o nouă biografie de scriitor, şi o dată cu ea
o altă foarte bună situare valorică, tocmai
pentru că nu o ascunde, ci o exhibă pe cea
anterioară. […] Eliberat de supunerea la
feerie, dogmă şi revoluţie, dezlegat de po-
vara propriului entuziasm, dezvăluind un
verdictul. De la o fereastră a studioului,
Cosaşu îl urmăreşte cum coboară scările,
dîndu-le ultimele indicaţii culturnicilor
care îi ţin trena. Într-un acces de „obrăz-
nicie filială“ şi de disperare isterică, pe
cînd Reznicek e întors cu spatele, scriitorul
scoate o limbă de-un cot la el. Panicat de
propriu-i gest, el se întreabă, însă, imediat:
„Şi dacă m-ar fi văzut scoţîndu-le limba?
M-ar fi arestat ca pe un criminal care n-a
omorît, m-ar fi dat în judecată...“. Şi, între-
văzînd această perspectivă, înscenează pe
loc o sinucidere, atîrnat în propria cravată
ca într-un ştreang: „Mi-am retras fruntea şi
nasul lipite de geam, cu o grăbită plăcere de
a conferi gestului următor un cadru lipsit
de religiozitate; mi-am scos cravata din
buzunar, mi-am legat-o la gît, ca un laţ de
spînzurătoare şi mi-am scos limba cît am
putut de mult, ea zvîcnind într-o erecţie
bucuroasă, pînă m-a durut omuşorul gî-
tului“. Faţă de soluţiile lui Maiakovski şi
Babel, menţionate adeseori de Cosaşu, so-
luţia lui, „bucureşteană“, pare, într-adevăr,
ieşită din Caragiale. Tocmai ea îl salvează
pe scriitorul care altfel n-ar mai fi putut să
scrie ulterioarele lui Supravieţuiri.
Sinuciderea simulată a tînărului Radu
Cosaşu – pereche cu infarctul mimat în
numele tatălui – apare, dintr-o perspectivă
răsturnată, în Viaţa ficţiunii după o revolu-
ţie, epilogul epic al ciclului Supravieţuirilor,
în care fostul cenzor Reznicek îşi precizează
eu autentic, dilematic, nevrotic şi nuanţat
(ce nu renunţă, însă, nicidecum la umor),
Radu Cosaşu devine specialist în «dolo-
radiografii», unele din cele mai rezistente
radiografii artistice ale literaturii române
postbelice.“
(SANDA CORDOŞ)
***
„Î N CE CATEGORIE să includem vastul an-
samblu mozaicat al Supravieţuirilor? Să-l
considerăm o impunătoare construcţie «se-
rială», de pildă? Sau, acceptînd mai multe
compromisuri taxonomice, un pseudo-ro-
man-fluviu-nonficţional-şi-modular?
Sînt imperios necesare nuanţe supli-
mentare. Materia primă din Supravieţuiri,
reală, verificabilă biografic, e exploatată
«autenticist», ceea ce nu înseamnă că o
vom vedea expusă în pagină ca atare,
crudă: scriitor rafinat, căruia toate deli-
ciile intelectuale îi sînt accesibile şi dragi,
Radu Cosaşu îşi «prelucrează» experienţele
printr-o multitudine de tehnici narative
şi autoreflexive, inter- şi metatextuale. Pe
deasupra, e şi un mare ludic, oricînd gata
să răsucească vorbele şi enunţurile pentru
a mai obţine un efect comic sau parodic,
ironic sau autoironic, să mai introducă în
ţesătură o aluzie culturală graţioasă ori
parşivă. Uimitoare reţetă, căci, cu toate
aceste procedee de «literaturizare», autorul

punctul său de vedere, scriindu-i lui Oscar
Rohrlich despre scriitorul Radu Cosaşu:
„Ei bine, domnule Oscar Rohrlich, azi te
pot informa precis că eu l-am observat (ges-
tul de a scoate limba al lui Cosaşu, n.n.); nu
l-am cenzurat, nu l-am denunţat, nu l-am
dat pe mîna Miliţiei pentru ultraj adus au-
torităţii. (...) L-am lăsat [pe Radu Cosaşu]
să se joace de-a Kirillov şi spînzurătoarea
live, cum se zice astăzi; l-am lăsat să se
«liniştească». Eu m-am liniştit ceva mai tîr-
ziu, după vreo 20 de ani, la apariţia Logicii
(1985), cînd, în România literară, criticul
pe care îl citeam în fiecare joi scria, într-o
cronică extrem de favorabilă, că va fi greu
să se depăşească. Atunci m-am «liniştit».
Fără mine (iată, nu mă cenzurez), Radu
Cosaşu nu ar fi dat scenele pe care esteţii –
nu eu – le consideră tragice, «inegalabile».
Tot ce a dat cît de cît valabil este inspirat de
Reznicek. Fără Reznicek nu a fost şi nu va
mai fi luat în seamă“.
Epilogul epistolar datorat lui Reznicek
din Viaţa ficţiunii după o revoluţie are la
sfîrşit un addendum cu ultima dorinţă a lui
Oscar Rohrlich: „Eu, la incinerarea mea,
nu doresc să aud nici un discurs – doar, la
coborîrea în foc, să mi se pună aria Che-
rubinului“. Adică aria celui veşnic imatur,
căruia mereu i se prezice „Vei muri de
puerilitate!“ şi care, întărîtat, îşi răspunde
lui însuşi, în primul rînd: „Faci pariu că
puerilitatea asta mă va salva?“.

 • Fotografia care însoţea editorialele lui
Radu Cosaşu în Gazeta sporturilor.
 ***
nostru reuşeşte să nu piardă nici un strop
din credibilitatea «adevărurilor» pe care le
livrează, într-un savuros amestec de trăit şi
de livresc.“
(ION BOGDAN LEFTER)
***
„I NAUGURATĂ ÎN 1973, […], seria Supra-
vieţuirilor lui Radu Cosaşu are […] un
sens recuperator, ca şi în cazul lui Marin
Preda (Viaţa ca o pradă), Livius Ciocârlie
(Clopotul scufundat) ori Valeriu Cristea
(După-amiaza de sîmbătă) […]. Supravieţu-
irile reprezintă placa turnantă a literaturii
lui Radu Cosaşu, şi încă mai mult, limita
unde cel-care-trăieşte-scriind se transformă
în cel-care-scrie-trăind (între aceste două
«figuri» ale cărţilor lui Radu Cosaşu tre-
buie pus «versus».“
(IOAN HOLBAN)
***
„PERSONAJUL PROZELOR «ficţionarului»
vede lumea ca un colaj suprarealist în cu-
lori de melodramă, dar nu fără distanţare
autoironică.“
(DAN C. MIHĂILESCU)
***
„PRINCIPALA REALIZARE a lui Radu Cosaşu
rămîne rescrierea, în registru sarcastic, a
capitolului din biografia sa referitor la
perioada cînd era un tînăr şi zelos propa-
gator al ideilor comuniste. Dezicîndu-se
de o parte din propria sa viaţă, el ne apare
– chiar dacă se străduieşte mereu să rîdă –
ca un personaj dostoievskian, condamnat
la interminabile şi chinuitoare procese de
conştiinţă. Ne vine în minte imaginea
de coşmar a unui om care încearcă să se
jupoaie singur de piele.“
(A LEX. ŞTEFĂNESCU)
„LA FIECARE EDIŢIE sau reeditare l-am ru-
gat, l-am implorat aproape, să o adnoteze
prin subsoluri ori recapitulări explicative, la
un moment dat oferindu-mă să-mi asum eu
această treabă sisifică. M-a refuzat de fieca-
re data. Să fi fost orgoliul că un ficţionar
se bazează doar pe forţe proprii? Numai
că el «ficţiona» pe marginea lumii reale
şi a evenimentelor trăite personal, mult
peste media prozei artistice. Autonomia
esteticului ar fi fost pentru nuvelistica lui
o sintagmă pe jumătate improprie. Scrie-
rile respective amalgamau autobiografia,
istoria, reportajul, publicistica – toate prin
«măşti». Acestea rămân străvezii exclusiv
pentru cunoscătorii de condiţie şi vârstă
apropiate. Mai cu seamă aceştia reuşesc să
disocieze câtimile de Dichtung şi de Wa-
hrheit; ceilalţi pot uşor să cadă în capcane,
fie încrezându-se în autenticitatea deplină
a relatărilor, fie ignorând-o total. Autorul
n-a vrut să deconspire «adevărul vieţii» din
«adevărul ficţiunii», riscând astfel să le în-
ceţoşeze, cu trecerea timpului, pe amândo-
uă. Pentru generaţiile de cititori cu minime
cunoştinţe despre epoca narată şi tehnica
naraţiunii, în Supravieţuiri prevalează ba
memorialistul, ba cronicarul.“
(ION I ANOŞI)
***
„AUTORUL-NARATORUL-PERSONAJ îşi decon-
spiră (cu o voioşie ce vine şi dintr-o natură
cel puţin stenică dacă nu optimistă şi, mai
ales, din marea sa iubire pentru literatură
şi gazetărie) cheia de înţelegere a scrisului
său, de înţelegere «a materiei» romanului
său… cavaleresc: el are, aşadar, «darul de
a inventa ceea ce trăise şi de a trăi ceea ce
inventase» (e un citat!), un fel programatic
de a minimaliza «ficţiunea» – nici vorbă de
a o dispreţui! –, cel puţin pentru că marile
lui amoruri sunt mai mult pentru cărţi (de
la Isaac Babel la Stendhal şi Malraux, de la
Camil la Tolstoi), fotbal şi filme (Stan şi
Bran, Casablanca etc.) decât pentru nume-
roasele şi variatele june care «compătimesc»
cu preopinentul nostru. Ei bine, consecvent
cu «arta sa poetică, scriitorul şi naratorul
Radu Cosaşu reuşesc să facă din personajul
cu acelaşi nume unul dintre cele mai vii
personaje din literatura română postbelică,
într-o proză ce am credinţa că nu va cădea
în uitarea ce a înghiţit şi continuă să înghi-
tă opere care păreau, înainte de ’89, a avea
o posteritate sigur㻓.
(GELU IONESCU)
***
„VISUL ESTETIC al lui Radu Cosaşu e ca
«între poemele, articolele şi nuvelele mele
să nu existe graniţă» şi nici o fericire nu
e mai mare decât aceea de a scrie «poezii
care sunt pure şi simple articole de ziar, pe
care le poţi pune liniştit într-un roman».
Scriitorul nu face deci poezie sau proză sau
eseu publicistic, el face literatură: «Mă simt
un Eden unde toate genurile sunt animale
libere care se încrucişează, puiind, şi puii se
risipesc în dimineţi nocturne».“
(LAURENŢIU ULICI)
***
„LA BLOCAJUL intelighenţiei româneşti între
dreapta şi stînga (extreme, amîndouă), Ra-
du Cosaşu răspunde cu democraţia – cu ace-
ea a sa. Ăsta este meritul, asta este trufia şi
marca autorului: de-a fi ajuns, mai devreme
ca alţii, la «democraţia mea interioară», ce
n-are de-a face cu nici o prejudecată, oricît
are fi ea de nouă ori de autoritară. Cosaşu
este un om liber, de care în vecii vecilor nu
se va (mai) putea lipi nici o formă de dogma-
tism. Un om cu nevricalele sale, cu părerile
lui de rău, cu scriitorii lui favoriţi şi piesele
muzicale preferate. Unul care, la nevoie, se
apără printr-o ironie, printr-un surîs.“
(M ARTA PETREU)

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 5

Scriitorii şi Puterea
Iulian Boldea
S PECIALISTĂ REPUTA-
TĂ în limbi clasice,
Alexandra Ciocârlie a
publicat câteva cărţi re-
marcabile în acest do-
meniu: Iuvenal, 2002,
Şi totuşi, clasicii…, 2007,
Cartagina în literatura
latină, 2010, Ecouri ale
clasicismului greco-latin în
literatura română, 2013, În dialog cu anti-
cii, 2014, În oglinda Antichităţii: scriitorii
români şi cultura greco-latină, 2016. Recen-
ta carte, Principi şi scriitori în Roma anti-
că (Editura Humanitas, 2021), explorează
raporturile complexe dintre împăraţii Ro-
mei (de la Augustus la Hadrian) şi câţiva
dintre cei mai semnificativi scriitori ai epo-
cii (Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Ovidiu,
Seneca, Lucan, Petroniu, Pliniu cel Bătrân,
Marţial, Iuvenal, Tacit, Pliniu cel Tânăr).
Cartea se deschide cu câteva propoziţii pre-
liminarii ce precizează şi nuanţează semni-
ficaţiile acestui demers: „Primii împăraţi ai
Romei şi-au impus treptat autoritatea, că-
utînd iniţial să-şi cîştige susţinători printre
intelectualii de vază, pentru ca ulterior, du-
pă consolidarea puterii, să neglijeze o astfel
de asociere prestigioasă. Fascinaţi de cultu-
ră până la a se manifesta ei înşişi ca artişti,
ca Nero sau Hadrian, sau dimpotrivă, mai
interesaţi de cuceririle militare decât de
cele ale spiritului, ca Vespasian şi Traian,
aceştia au avut atitudini diferite faţă de
scriitori în funcţie de temperamentul ori de
intenţiile lor politice“. Alexandra Ciocârlie
expune obiectivele propriului demers, con-
siderând că reliefarea modului în care s-au
pronunţat aceşti scriitori asupra principilor
„contribuie la cunoaşterea operei lor“, dar,
în acelaşi timp, „îngăduie reconstituirea
unui tablou complex al atitudinilor mani-
festate de literaţi în funcţie de ataşamentul
lor la cauza imperială: de la obedienţă la
opoziţie, de la susţinere activă la «rezisten-
ţa prin cultură», de la adulaţie oportunistă
la reticenţă. Raportarea scriitorilor latini la
puterea politică poate interesa şi astăzi, mai
Cãrþi primite la redacþie
• Henrieta Mihaela Artimon,
Miresele lui Sigmund,
Bucureşti,
Editura Vinea, 2022.
6 • APOSTROF
ales că problema condiţiei intelectualilor
într-un regim autoritar este încă de actuali-
tate în România.“
În efortul de a reconstitui vestigii ale
unui trecut inevitabil fragmentat, autoarea
decupează date, detalii, forme literare şi
idei prin care conturează forţa scrisului şi
slăbiciunile scriitorilor, mult prea apropiaţi
de centre de decizie, de principii autoritari
şi capricioşi ai Romei. Căci, cum scrie Ovi-
diu Pecican, o carte precum cea a Alexan-
drei Ciocârlie „readuce cu acurateţe şi
prospeţime în atenţie mediile saturate de
complexitate ale Romei antice sub aspectul
raporturilor dintre puternicii zilei şi artiştii
cuvântului“, temă de incontestabilă actuali-
tate şi stringenţă morală. Desigur, în cerce-
tarea, cu atenţie şi acribie documentară, a
relaţiilor dintre scriitori şi principi, autoa-
rea apelează la studiul unor autori de anver-
gură diversă, de la Cicero, Vergiliu, Hora-
ţiu, Properţiu, Ovidiu, Lucan, Petroniu,
Pliniu cel Bătrân, Marţial, Iuvenal, Tacit,
Pliniu cel Tânăr, la Corneliu Gallus sau
Cremutius, mai puţin cunoscuţi, scriitori
care au avut de suportat rigorile unei cen-
zuri destructive, anihilante.
Sunt inventariate în carte profiluri şi
atitudini diverse, de la vocaţia conformă-
rii, la alinierea forţată sau la impunerea
unor tipare constrângătoare. Alexandra
Ciocârlie reliefează fibra morală a figuri-
lor artistice, într-o manieră rafinată şi
erudită, ilustrând adecvat propriile aserţi-
uni prin citate relevante, într-o scriitură
suplă, ce refuză ornamentica inutilă, pre-
ferând transparenţa, firescul şi naturaleţea
frazării. Revelatoare sunt, de asemenea,
enunţurile cu aspect aforistic, dense, con-
centrări de reflecţie etică şi de substanţă
estetică, prin care comentariul capătă no-
bleţea unei apoftegme cu contur translu-
cid şi cu patină a vechimii, precum în
portretul din final al lui Pliniu, plasat
într-o revelatoare paralelă cu Cicero: „Ati-
tudinea timidă, chiar umilă, faţă de Traian
a lui Pliniu, mare senior ajuns la cele mai
înalte demnităţi publice, e conformă ca-
racterului său şovăielnic. Pe de altă parte,
ea constituie un indiciu al dispariţiei liber-
tăţii în regimul imperial chiar sub cei mai
buni principi. În ultimele zile ale republi-
cii, fostul consul Cicero plătise cu viaţa
atacurile din Filipice împotriva autoritaru-
Ioan Barb,
Îngerii lui Bologan,
Cluj,
Editura Neuma, 2022.
lui triumvir Antonius. Discipolul arpina-
tului, consul şi el, se pleacă în faţa unui
împărat care nu îi impune astfel de ges-
turi“. Cazul lui Plinius e revelator, în mă-
sura în care, dincolo de „slăbiciunile unui
caracter ezitant şi timid, se întrevede fra-
gilitatea poziţiei omului de litere în raport
cu deţinătorul puterii“.
Cartea Alexandrei Ciocârlie poate fi
percepută şi ca un dialog între trecut şi
prezent, într-o confruntare a identităţii şi
a alterităţii, a puseurilor de demnitate şi a
sumisiunilor, dispunerea cronologică a
materiei favorizând, dincolo de surprinde-
rea individualului, cunoaşterea unui con-
text istoric, prin „sesizarea unor trăsături
generale ale epocii“. Conformaţia unei
astfel de perspective cronologice sugerea-
ză faptul că „libera expresie a scriitorilor a
fost îngrădită pe măsura întăririi puterii
personale a suveranilor, fie ei răi sau buni.
Indiferent dacă e vorba de stăpânirea fastă
a lui Augustus, pacificatorul Romei, de
tiraniile dezastruoase ale lui Nero şi Do-
miţian ori de domniile noilor împăraţi
buni, Antoninii, concentrarea autorităţii
în mâinile unei singure persoane pare a
implica restrângerea capacităţii intelectua-
lilor de a se pronunţa în chestiuni de inte-
res public.“
Instrumentând, cu vervă a documentă-
rii şi plasticitate a frazării, dualitatea me-
morie/ opţiune morală, cartea Alexandrei
Ciocârlie favorizează nu puţine reflecţii şi
reverberaţii semantice asupra temei relaţii-
lor scriitorilor cu Puterea, în incursiuni
atente de istorie literară, în care propriile
exerciţii hermeneutice sunt în permanenţă
însoţite de citate ilustrative şi edificatoare.
Autoarea cărţii examinează, cu obiectivita-
te, diverse nuanţe ale relaţiei dintre principi
şi scriitori, de la neutralitate, la abuzuri sau
la infamiile lui Nero, care i-a silit să se sinu-
cidă pe Seneca, Lucan sau Petroniu. În
acelaşi timp, atitudinile scriitorilor sunt
diverse, de la subversivitate sau contestare,
până la demisii morale, laşităţi ori servi-
lism. Capitolul Două feluri de a muri înfăţi-
şează două reprezentări emblematice ale
destinului artistului aflat într-o postură de
opoziţie faţă de putere: Lucan şi Petroniu.
Moartea lui Lucan „corespunde concepţiei
sale de viaţă“, căci scriitorul, părtaş la con-
juraţia împotriva tiraniei pentru că s-a
simţit persectutat ca om de litere „piere la
25 de ani intonând poezie, suprema sa raţi-
une de a fi“. În ceea ce îl priveşte pe Petro-
nius, acesta refuză „o purtare josnică răs-
pândită în epocă“ şi moare „cum a trăit,
dezinvolt şi elegant“. Alexandra Ciocârlie
conchide: „Fie că aşa s-au petrecut lucruri-
le, fie că în acest fel a dorit Tacit să le pre-
zinte, Lucan şi Petronius şi-au sfârşit zilele
în chip diferit, dar fiecare în acord cu sine.
Oricât de nesigure ar fi informaţiile despre
conduita lor, cei dori scriitori de vază ai
întunecatei domnii neroniene, răsfăţaţi şi
apoi ucişi de capriciosul autocrat, ilustrează
avantajele, dar şi riscurile apropierii de un
tiran“.
Cartea Alexandrei Ciocârlie este, prin
temă, viziune şi deschidere etică, de incon-
testabilă actualitate, oferindu-ne interpre-
tări şi ilustrări ale destinului scriitorilor în
raporturile lor capricioase, efemere, pri-
mejdioase cu puterea.

DAN CULCER
Să mai fie iar ieri.
Scrisoare netrimisă
T E VISEZ în nopţi numărate, cumva-necumva, fără voia mea, fără voia ta. Rămân
puţine din cele visate.: acum te dezbrac şi te sărut pe umăr… simt că-mi picură în ochi
ceva cald, e lapte stors dintr-un sân…: altădată, goală, ca în fotograma pe care nu
vreau să o uit, râzi, arătând un colţ de pădure cu brazi întunecaţi, de unde ne priveşte
cineva… Împietrit, după semnele de scârbă, de ură pe care ni le-am dat, ştiu că orice
vorbire e în zadar. Cap şi pajură. Scrisoarea asta, formă invertită a iubirii, scrisă cu
cerneală acidă, ce-apare în oglindă, zgâriată pe piele, a mea, a ta, a mea… scâncet de
supunere: stai vie în faţa unui bărbat care azi nu se mai iubeşte pe sine, ce simte
pericolul, instinctul vital îl biciuie, cnut cu mărgele rubinii… ştii ce fel de om e? voiai
să îl ai lângă tine, unul puternic,
cum mámele-şi doresc? Sau unul nevolnic, putorilor sortit?…: şi iarăşi, te văd
plângând, aşteptându-ţi fiul crucificat. şi îţi vorbesc zi de noapte târzie, cum mi-ai
vorbit tu cândva din Ochiul ciclonului cel luminos, îţi spun că aş vrea să te iubesc în
aşternutul jilav, dar e sudoarea unui coşmar de care nimic nu m-a apărat… Pe lumea
asta nu mai e nimeni, doar noi atârnaţi de capetele unui fir. Asculţi fără să spui ceva,
fără să ştiu de auzi cuvintele-mi fierbinţi şi amare, îţi murmur vorbe lunecoase, suveici
printre fire întinse peste lume, când eşti singură înainte de somn, nu-mi recunoşti
vocea şi crezi că ar fi a unui străin pe care, flatată, curioasă, îl laşi să-şi spună
povestea, să-ţi spună că eşti o plantă carnivoră cu un capac şi gheare trandafirii în uter
iar, el, captiv în capcană, în lichidul parfumat, incolor, topindu-se fericit… Ce
pierdere de sine în noaptea luminoasă din Ochiul ciclonului pentru care întunericul nu
există, în care cataracta motoarelor nu se opreşte: să nu mai exist, îmi spun, să dispar,
să pot să fiu alt Eu alt Tu, să renasc dintr-o femeie chioară de-un sân, în potirul căreia
se adună lapte şi miere şi curge inundând lumea: să se adape sărăntocii, să plângă
beţivii, să exalte poeţii, să delireze, să se închine în faţa colosului firav dintre cracii
căruia ne tragem, abis care ne-atrage şi expulzează, alt Tu, tinoavă tăcută în care
nimeni nu se poate îneca!: să-ţi spun că vreau să zburăm, goi şi-nfriguraţi, până ne
vom încrucişa deasupra marelui Ochi,
ca doi fluturi în noapte, ajunşi în vârful acelui turn de metal,
pentru care iubirea e cer deschis şi cupolă, din care ţâşneşte o lungă spadă albastră,
incandescentă într-un scurt-circuit bezmetic… turnul şi cupola se topesc şi împrăştie
stropi de metal peste oraşul înspăimântat, urlând.: stai, acum, ghemuită-n’ntr-un ou, te
dezghioc deget cu deget, braţ cu braţ, por cu por, coapse strânse, ochi închişi, urechi
care nu aud, nări care nu respiră… te dezghioc, te înfloresc, te mângâi vânt-gând cald,
pătrund, nisip de pustie, în toate cele deschise-închise… cine poate opri nisipul, miere
cristalizată-n deşert, să se strecoare, să străbată, să treacă, să alunece, să şteargă, să
şlefuiască, să dezmierde platoul granitic cu vene albastre al pântecului tău, mândră
Femeie, gratia plena… Cele rele nu se vor duce pe pustii.
Dincolo, din carnea noastră
va rămâne doar dorul, menit să amintească că nu mai suntem făpturi.: cu un lujer de
ceară în mână, uitându-te deja într-o parte, aprinzi lumânarea, te priveşti în oglindă,
întrebându-te, despre mine vorbeşte omul ăsta sau despre altcineva? Mi-a vorbit sau
am visat foşnet de apă pe stânci? Mâine, dacă nu ţi-ar fi pântecul cald, dar e cald, ştiu,
în somn, când uiţi de tine şi pieri,
vei vrea să mai fie iar ieri?

1987-2023


• Desen de Horaţiu Mălăele

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 7

 Jurnal de cărţi
Anglo-americanistica
la Timişoara, Oradea, Baia Mare
Încă pe malurile Begheiului
P E LÎNGĂ CEI doi despre care a fost vor-
ba în secvenţele anterioare ale acestui
„serial“ anglo-americanistic, Pia Brînzeu şi
Mircea Mihăieş, s-au remarcat în ultimele
decenii şi alte nume pe malurile Begheiului.
Între ele – Reghina Dascăl, Dana Percec,
Cristina Chevereşan. Cum am tot spus, nu
fac aici explorări cu pretenţii de exhaustivi-
tate. Istoriile profesionale locale fiind, mai
peste tot, documentate precar (excepţia clu-
jeană am văzut-o), mă limitez la o schiţă de
peisaj general, folosindu-mă de cunoştinţe
şi lecturi proprii şi de informaţiile pe care le
pot recolta din mers.
Din aceeaşi generaţie cu Pia Brînzeu şi
Mihăieş – Reghina Dascăl, şi ea cu un sta-
giu prelungit de predare în „preuniversitar“,
la un liceu economic pînă-n 1990, cu încă
un „purgatoriu“ după căderea regimului
comunist, de data asta mai „pe profil“, la
Liceul bilingv timişorean „William Sha-
kespeare“. La Universitate – abia din 1996.
Cursuri şi cărţi mai ales în linia studiilor
culturale şi-a celor „de gen“: Hermeneutica
termenilor locuirii şi ai casei în contextul cultu-
rii europene (teză de doctorat, 1996), reluată
în Casă/ Locuire (1999), British Topics, Bri-
tish Studies şi British Studies Course (2000,
2005, 2010, ultima – pentru „preuniver-
sitar“, după o serie de manuale de engleză
pentru primele stadii) şi, pe celălalt versant,
Feminist Perspectives (2002), toate la localele
Eurostampa, Editura Universităţii de Vest
sau în alte circuite didactice, fără „bătaie“
naţională. Remarcabile contribuţii „de gen“
în periodice academice şi-n volume colective
cu vizibilităţi nedrept de slabe.
Din generaţia următoare – Dana Percec,
Cristina Chevereşan şi cu siguranţă şi alte
colege, alţi colegi. Cea dintîi a explorat sis-
tematic universul shakespearian ca „poveste
a corporalităţii“ şi din perspective socio-cul-
turale mai largi, începînd cu The Body’s Tale.
Some Ado about Shakespearean Identities (teza
de doctorat, 2006), în româneşte Despre corp
şi ipostazele sale în teatrul shakespearian (2008,
fără parafraza ironică din englezeşte), cu
prelungiri în Shakespeare and the Theatre. An
Introduction (2008) şi-n Reading Cultural
History in William Shakespeare’s Plays (2014,
la Szeged, în Ungaria), ca şi-n alte artico-
le, studii, volume în colaborare consacrate
dramaturgului. Complementar, cu acelaşi
subtitlu reluat, Ghid de istorie culturală:
Anglia elisabetană, Anglia victoriană, Marea
Britanie astăzi, semnate în trei, împreună cu
Andreea Şerban şi Andreea Verteş-Olteanu
(2010, 2012, 2015), reunite în De la Anglia
la Marea Britanie. O călătorie prin cinci secole
şi 555 capitole (2019), la aceleaşi edituri, a
Universităţii de Vest şi Eurostampa, plus tot
locala Bastion în cazul cărţii Despre corp...
Atentă şi la texte, şi la contexte, şi-a diversi-
8 • APOSTROF
Ion Bogdan Lefter
ficat subiectele de interes în articolele culese
în De la Gargantua la Google (2007), cu care
s-a şi „extins“ spre Editura clujeană Napoca
Star, unde a şi revenit ulterior, tot fără vizi-
bilitate naţională, de pildă cu Shakespeare’s
Plays. Seminar Topics, în colaborare cu Pia
Brînzeu, cu ţintă universitară (2008). Alte
contribuţii foarte interesante au rămas în
paginile de hîrtie sau „electronice“ ale unor
publicaţii ştiinţifice „de nişă“.
S-a ocupat la un moment dat, cu o discre-
tă conştiinciozitate, în acelaşi timp riguroasă
şi elegantă, de producţia de carte autohtonă
Cristina Chevereşan, colaboratoare la timişo-
reana Orizont şi la bucureşteana Noua litera-
tură (în cei cîţiva ani de funcţionare, după
lansarea din 2006). O parte dintre textele de
acest fel au intrat în culegerea Apocalipse vesele
şi triste (2006), recenzată în presa culturală
naţională, căci publicată la... bucureşteana
Cartea Românească. În rest – titluri „de
specialitate“, cu tematici de asemenea foarte
interesante, apărute, în cazul său, la edituri
un pic mai vizibile, timişorene sau de ori-
unde, mai degrabă ca efect al informaţiilor
plasate în Internet decît al unei difuzări efec-
tive: despre Oscar Wilde şi descendenţele sale
Central-europene în Wounds and Deceptions.
Decadent and Modernist Sensitivites on the
Edge (Editura ICR, 2006), cronici şi studii
despre prozatori mai ales americani în Book
Alerts (Orizonturi universitare, Timişoara,
2012), interviuri anglo-americanistice inter-
continentale în Dialoguri în era E-Reader.
Cărţi, autori, editori (Institutul European,
Iaşi, 2012), The Present with a Past. Explo-
rations of Identity in Ethnic American Fiction
(Editura UVT, 2015), Peregrini în imediat
(Brumar, Timişoara, 2019) etc. Abia cu a
doua sa „evadare“ din specialitate, recentă,
geo-„italienistică“, a avut iarăşi acces la o
editură prezentă în librării: Mansardă la Ve-
neţia. Nouă săptămîni în lagună (Humanitas,
2021)...
La Oradea
Ş I-N CENTRELE universitare mai mici lu-
crează anglo-americanişti valoroşi.
Locuind la Oradea, s-a făcut cunoscut
Dan H. Popescu, traducător al unor cărţi
nord-americane de teorie postmodernă de cir-
culaţie internaţională aflate şi-n bibliografiile
obligatorii ale cercetătorilor români ai temei:
Poetica postmodernismului a profesoarei cana-
dience Linda Hutcheon (Univers, 2002) şi
Ficţiunea postmodernă a profesorului „din Sta-
te“ Brian McHale (Polirom, 2009). Dan H.
(de la Horaţiu) Popescu, şi el coleg al nostru
de generaţie, a putut preda în învăţămîntul
superior abia din 2008, la Universitatea Creş-
tină Partium, fondată de Institutul reformat
maghiar „Sulyok István“. Obţinuse un titlu de
doctor la Sibiu şi la maturitate, în 2005, nu în
prelungirea studiilor, cum o fac tinerii de mai
dincoace. Teza şi-a publicat-o rapid: Efectul de
parabolă (Editura Universităţii din Oradea,
cea românească, 2006). Era pe-atunci secretar
de redacţie la Caietele Oradiei, periodic-caiet
(dispărut între timp), unde a publicat texte
proprii, a organizat anchete pe varii subiecte
culturale ş.a.m.d. – însă cîtă lume a citit Caie-
tele Oradiei?! S-a ocupat mai recent de istoria
PEN-Club-ului român în articole şi-ntr-un
prim volum dintr-o serie.
Mai vizibilă prin eseurile proprii a fost
şi este Magda Danciu, profesoară la Facul-
tatea de Litere şi Ştiinţe Socio-Umane a
Universităţii din Oradea, însă nu atît prin
scrierile sale academice, cît prin colaborarea
de cursă lungă la binecunoscuta revistă
Familia. Specializată în literatura britanică
în general şi-n cea scoţiană în special (chiar
„specială“ alegere!), cu deschideri spre post-
modernism, postcolonialism, postindustri-
alism etc., precum şi spre studiile „de gen“,
a publicat şi cărţi mai mult ori mai puţin
„profesorale“, permiţîndu-şi – bunăoară –
titlul ludic Caledonian Culturescapes (2003,
cu trimitere la istoria romano-scoţiană),
dar se simte la largul ei în articleria liberă.
Publică de mulţi ani în Familia eseuri iuţi
şi spumoase, slalomuri livreşti doldora şi de
referinţe anglo-saxone, dar şi de alte soiuri,
„varietăţi“ pe subiecte culturale ori de viaţă
mari şi mici, şarmant dezvoltate.
În Nord, la Baia Mare
F
IGURĂ-REPER A anglo-americanisticii la
Baia Mare, unde a predat la Facultatea
de Litere a Universităţii de Nord, Ana Olos,
din generaţia astăzi la senioriat, a publicat şi
ea studii de specialitate meritorii. A şi tra-
dus. O carte a sa cu valoare documentară
pentru istoria artelor vizuale româneşti:
Mihai Olos. La poveşti în casa de paie. Frag-
mente de jurnal (Fundaţia Triade, Timişoa-
ra, 2015), cu dialoguri şi notaţii cu şi despre
regretatul artist care i-a fost soţ.
I-a călcat pe urme Anei Olos, tot acolo,
colegul nostru de generaţie Adrian Oţoiu,
poet în juneţe, sub semnătura Adrian Sehe-
lbe, apoi cu o carieră de prozator de calibru,
cu numele real. Ca anglo-americanist s-a
achitat de obligaţiile universitare, a scris şi
publicat articole şi capitole în volume colec-
tive, dar l-a interesat în primul rînd literatu-
ra română postmodernă, comentată în două
cărţi de fine disocieri conceptuale, Trafic de
frontieră. Proza generaţiei ’80 (Paralela 45,
Piteşti, 2000) şi Ochiul bifurcat, limba şaşie.
Proza generaţiei ’80. Strategii transgresive. II
(aceeaşi editură, 2003).
(Informaţii în „caietele biobibliografice
aniversare“ publicate de Biblioteca Judeţea-
nă „Petre Dulfu“ din Baia Mare în 2008
pentru Oţoiu la 50 de ani şi-n 2010 pentru
Ana Olos la 70.)


Magda Cârneci,
de la entropie
şi vizionarism poetic
la o metafizică a fiinţei
Ştefan Melancu
D UPĂ DEBUTUL
din 1980, cu Hiper-
materia, primit entuzias-
mant de către critica de
întâmpinare, urmat de
volumul O tăcere asur-
zitoare (1984), receptat
la aceeaşi cotă valorică,
Magda Cârneci a contat
permanent ca un nume
de primă mărime al poeziei actuale. Şi
aceasta în ciuda neincluderii sale, suprin-
zătoare, în Antologia poeziei generaţiei ‘80 a
lui Alexandru Muşina, din 1993 (una de
referinţă pentru perioada respectivă) – în-
tre timp, poeta publicând, anterior antolo-
giei în cauză (în 1992), un al treilea volum,
Haosmos, printre cele mai importante, dacă
nu cel mai impozant, din întreaga sa po-
ezie. După acel moment, Magda Cârneci
şi-a publicat tot ce a mai scris fie în volu-
me separate – Poeme politice, 2000, şi Viaţă,
2016 –, fie în antologii, cu reluări din vo-
lumele anterioare sau cu mici revizuiri şi
texte inedite restrânse ca număr – Poeme/
poems, 1991, Haosmos şi alte poeme, 2004,
Poeme Trans, 2012, şi Opera poetică, 2017,
cea din urmă incluzând, practic, întreaga
poezie de până atunci scrisă de autoare.
Tot o antologie este şi cea mai recentă
prezenţă editorială a Magdei Cârneci, Vremea
poemului înalt/Poeme alese de Al. Cistelecan
(Ed. Cartier, Chişinău, 2022), în privinţa
căreia câteva remarci se impun, ca evidenţe,
din capul locului: mai întâi, consemnarea
unui gir valoric al poeziei antologate prin
însuşi faptul că Al. Cistelecan, unul dintre
cei mai importanţi critici de poezie pe care
îi avem astăzi, este cel care alcătuieşte edi-
ţia; apoi, o remarcă legată de structurare,
„foarte selectivă“, după cum se exprimă
editorul Em. Galaicu-Păun, la o recentă
lansare a cărţii, din luna martie a.c., prin
urmare, mult mai restrânsă faţă de cea pe
care poeta a publicat-o în 2017; în conse-
cinţă, Al. Cistelecan are, cum s-ar spune,
mână liberă în privinţa alcătuirii, operând
ca atare selecţia şi dispunerea textelor şi
procedând la anumite modificări (prin eli-
minarea, de pildă, a unor dedicaţii existen-
te anterior în dreptul unora dintre poeme
din volumele princeps sau restructurarea la
nivelul ordinii textuale, ca în ciclul Poem
trans-neuronal); prezenţa şi aici a unor po-
eme finale notate ca „inedite“, cu sublinie-
rea că două dintre acestea au mai apărut
însă anterior – Terminale de divin, în anto-
logia Poeme Trans din 2012, iar Glossă în
volumul Viaţă din 2016; în fine, de remar-
cat voluminoasa prefaţă a antologiei, sem-
nată de acelaşi Al. Cistelecan, intitulată, cu
modestie şi empatie, Ceva despre Magda,
dar care este, în fapt, un studiu aplicat şi
substanţial, printre cele mai bune asupra
operei poetice a Magdei Cârneci. Sunt
punctate aici principalele repere ale recep-
tării autoarei şi panoramată configuraţia
întregului univers poetic, cu o serie de
formulări critice percutante, ce vor însoţi
de acum referinţele la poezia Magdei Câr-
neci (alături de cele existente deja, de neo-
colit, în siajul receptării), precum
încadrarea, dincolo de postmodernismul
optzecist, într-un anume romantism sub
cupola expresionismului; distingerea faţă
de congeneri prin eludarea naraţiunilor
„personale“ şi „estetizarea lumii“, constitu-
indu-se astfel într-o poetă a „acţiunii vizio-
nare“, fiind, alături de Mariana Marin şi
Marta Petreu, „cel mai politic dintre poeţii
optzecişti“; ca atare, „nu e contemporană
cu optzeciştii, ci cu poeţii oraculari, cu
poeţii bîntuiţi şi terorizaţi de propriile vizi-
uni şi angoasaţi de presiunea metafizică şi
de depresiunea morală“; impunerea, dinco-
lo de o „poezie de idei“ (sub cupola căreia o
aşază, de pildă, Eugen Simion, în Scriitori
români de azi, IV), a unei viziuni, mai de-
grabă, vizionare, ce „are în centru binomul
‘auroral-apocaliptic’, contopind extaza şi
supliciul, imnul şi sarcasmul“, fiind, ca
atare, „ultima romantică (feministă) ascun-
să după o gramatică expresionistă“, fapt
vizibil prin „reprogramarea vizionară a
unor teme aproape de exclusivitate roman-
tică“; pentru ca, odată cu ultimele apariţii,
poezia sa să vestească „zorii poemului
înalt“, fără a renunţa însă „la nostalgia im-
perativă a trăirii-cunoaşterii absolute, a
contopirii cu Totalitatea lumii, exasperată
de fragmentarismul la care sîntem supuşi“.
Astfel de remarci, precum cele de mai
sus, conferă într-adevăr poeziei Magdei
Cârneci un statut aparte între poeţii iviţi
din magma optzecistă, pe care, de altfel,
poeta şi l-a construit programatic de la un
volum la altul, inclusiv prin abordările teo-
retice (precum cele reunite în antologia
Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri,
2002); fapt ce o singularizează între poeţii
optzecişti, prin circumscrierea unor repere
ce ţin de formaţia sa artistică (poeta fiind
dublată de un suplu teoretician al artei),
prin spiritul răscolitor şi interogativ, pre-
zent peste tot în opera sa (inclusiv în roma-
nul FEM, „un amestec de genuri“, cum
ţine să precizeze la un moment dat poeta
însăşi), infuzia unei anume filosofii pre-
zente în discursul poetic (gustul reflecţiei
învăluind existenţialul propriu în raportarea
la lume şi cosmos) sau, prin aproprierea
unor spaţii poetice majore, topite în
intertextul său liric – cu inflexiuni venind
mai ales dinspre Eminescu (cel mai pre-
zent, în acest sens, în poezia sa), dinspre
Arghezi (ţinând de „miraculosul“ potenţat
în cuvânt), Nichita Stănescu (cel din 11
elegii) sau dinspre spaţiul anglo-american
(interogativul contradictoriu al unui T.S.
Eliot din Tărâmul pustiit, de pildă). La ni-
velul operei, statutul aparte este concretizat
prin însăşi calea pe care o străbate: de la
manifestul ce deschide volumul de debut,
în ton cu optzecismul, dar deja desprinzân-
du-se de acesta prin chiar finalul său („O,
generaţia mea, de ce te ţii de palavre atît?“),
glisând înspre o alegorie a realului cotidi-
an, dar şi, prin desprindere, spre întrepă-
trunderea cu „cosmosul, epifanie“ – în răs-
păr însă, după cum o arată finalul poemului
Să privim realitatea în faţă; configurând
apoi „o lungă tăcere cu dinţi care strigă din
toate obiectele/ lucrul cel mai absurd cu
putinţă, coerenţa contrariilor“ – Poemul)
sau, şi mai apăsat, ca în poezia eponimă a
volumulului de debut, Hipermateria, anti-
cipând liniile imginarului cuprinse în ceea
ce va însemna poetica prezentă în următoa-
rele două volume; urmează, într-un astfel
de desen evolutiv, configuraţii poetice cu o
aceeaşi valoare antologică, din al doilea
volum, precum gustul apocalipsei, haosmos
sau o tăcere asurzitoare, într-o percepţie in-
tegrativ-risipitoare a fiinţei lumii, limpe-
zind trecerea înspre ceea ce în volumul ur-
mător (Haosmos) se va constitui drept
„simbolul tutelar al viziunii sale – haosmo-
sul“ (Al. Cistelecan); după care, trans-
gresând încă şi încă realul cotidian (precum
în Blitz. Instantaneu. lentă developare – un
veritabil Blow-up, al lui Antonioni, reconfi-
gurat aici într-o cheie poetică personaliza-
tă), proiectând tablouri lirice într-un sur-
prinzător amestec de terestru/cosmic, real/
ireal, cotidian/metafizic, extaz/apocaliptic
(ca în poeme, cu o detentă accentuat sine-
stezică şi cu o largă desfăşurare, precum
Irisul albastru al infinitului – dedicat Danei
Dumitriu, o congeneră întru spirit valoric
– sau Viziune, Roşu. purpură. sînge, Portre-
tul unei străfulgerări ori întreg ciclul al
doilea, Călătorie în cosmos, sau Post-mani-
fest-ul final, o artă poetică ce sintetizeasă
stilistica şi viziunea întregului parcurs liric;
pentru ca – după o reprezentare lirică cu
tuşe groase aşezate sub semnul eticului şi
civismului, interogativ şi demistificator,
cum se poate vedea în Poeme politice –, înce-
pând cu volumul Viaţă, la care se adaugă
poemele din finalul antologiei de faţă, poe-
zia Magdei Cârneci să circumscrie calea
spre o zonă a poemului înalt sub o metafizi-
că a existenţialului, în care actul poetic se
subsumează valorilor esenţiale ale vieţii: cu
reîntoarcea „înapoi la natură“ a chipului
fiinţei, pulverizat, dizolvat (ca în poemul
Totul); cu nostalgia unei noi şi integratoare
naşteri, sub pecetea sufletului (feminin), ca
în Psyche; cu punerea fiinţei proprii, firave,
sub aura fină a divinului (ca în profundul
Terminale de divin) sau cu elegia acesteia,
sub inflexiune eminesciană, redată în Glos-
să; ori cu situarea într-un nou spaţiu auro-
ral, ce poate transgresa cotidianul acapa-
rant, într-o trezire orfică şi inocentă, şi cu o
vie certitudine a unui nou început: „Nu,
vremea poemului înalt, ameţitor n-a tre-
cut./ Vremea lui abia vine.// O simfonie
scrisă de un începător“ (Poemul înalt).

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 9
DUMITRU CHIOARU
Balada Cercului Literar
În memoria poetului Ştefan Aug. Doinaş
Noapte de insomnie – îndoliată baladă –
pe străzile cetăţii umbrelor
recit în gînd versuri
din poeţii ce-au întinerit balada
la mijloc de veac douăzeci –
mă opresc şi-mi spun: ce frumoase!
mă grăbesc apoi: vorbe vorbe...
pe străzile cetăţii umbrelor
se zbenguiesc prin aer rămăşiţele zilei
ziare sticle de coca-cola costume
de actori necunoscuţi –
mă opresc şi-ntreb: doar atîta rămîne?
pornesc mai departe prin ploaie
şi vînt
la început de veac douăzeci şi unu
balada prinţului din Levant
căzu ca o cortină violetă peste lume
într-o noapte ploioasă de mai
şi-nchise ocult
Die Ballade
des Literaturkreises
Zum Gedenken an den Dichter
Ştefan Aug. Doinaş
Schlaflose Nacht – trauernde Ballade
auf den Straßen der Schattenburg
sage ich im Kopf Verse auf
von Dichtern die die Ballade verjüngten
Mitte des zwanzigsten Jahrhunderts –
Ich halte inne und sage mir: wie schön!
dann eile ich weiter: Worte Worte…
auf den Straßen der Schattenburg
tummeln sich in der Luft des Tages Reste
Zeitungen Cola-Flaschen Kostüme
unbekannter Schauspieler –
ich bleibe stehen und frage: ist das alles?
Ich gehe weiter im Regen
und im Wind
am Anfang des einundzwanzigsten Jahrhunderts
die Ballade des Prinzen aus dem Levant
fiel wie ein lila Vorhand über die Welt
in einer regnerischen Nacht im Mai
und schloss okkult
10 • APOSTROF
un cerc din spirala timpului
– ultim avatar al lui Tristan şi-al Isoldei –
se-nchise cercul poeţilor
ce-au întinerit Sibiul
la mijloc de veac douăzeci
Stanca Olteanu Doinaş
trei umbre trei nume
nemuritoare ca Sibiul –
pe străzile cetăţii umbrelor
e ploaie şi vînt
şi oamenii nu se mai deosebesc
de umbre –
mă opresc şi-mi spun: poate eu
sînt mortul care umblă prin cetate...
zorii mă-ndreaptă spre casă
prin ceaţă şi aburi de canale
ceasul din Turnul Sfatului îşi potriveşte
bătăile pentru o nouă buclă din nesfîrşita
spirală a timpului

einen Kreis in der Zeitspirale
-ein letzter Avatar von Tristan und Isolde –
es schloss sich der Kreis der Poeten
die Hermannstadt verjüngten
Mitte des zwanzigsten Jahrhunderts
Stanca Olteanu Doinaş
drei Schatten drei Namen
unsterblich wie Hermannstadt –
auf den Straßen der Schattenburg
herrschen Regen und Wind
und Menschen und Schatten
sind nicht mehr voneinander zu unterscheiden –
ich bleibe stehen und sage mir: vielleicht bin ich
der Tote der durch die Stadt streift…
das Morgengrauen leitet mich nach Hause
durch Nebel und dampfende Kanäle
die Uhr am Ratturm stellt ihre Schläge ein
auf eine neue Schleife auf der unendlichen
Spirale der Zeit

Traducere de BEATRICE UNGAR
 CERCUL LITERAR – 80

În jurul Manifestului
Cercului Literar
Ion Vartic

O SCRISOARE CĂTRE d. E. Lovinescu a Cercului Literar

din Sibiu, apărută în ziarul Viaţa, din 13 mai 1943,
a constituit gestul public al unui grup de tineri scriitori,
ambianţa cultă şi prosperă, în sensul unei creaţii majore,
decât în urbanitate şi în exclusivitate estetică. Nu numai
atât, dar ca o caracteristică europeană e şi faptul că toate
autointitulat pur şi simplu Cercul Literar, care, enun- marile culturi ale continentului, de la cea elină până la
ţându-şi ideologia estetică proprie, implicit politică, s-a cea franceză, s-au realizat în primatul esteticului, căruia
desprins din compozitul „Cerc literar studenţesc «Octa- i-au fost supuse toate celelalte manifestări ale spiritului.“
vian Goga»“ (ce funcţiona pe lângă Universitatea clujea- Publicarea nu a fost însă lipsită de probleme. Aflăm
nă aflată în refugiu la Sibiu). Iniţiată de Radu Stanca, aceste lucruri chiar de la E. Lovinescu din informaţii-
liderul grupării, scrisoarea respectivă a fost redactată de le pe care i le dă lui Victor Iancu şi lui I. Negoiţescu:
prietenul său cel mai bun, I. Negoiţescu. Intenţia acestei „Manifestului i s-au făcut totuşi diferite amendamente
luări de poziţie datează, însă, încă din 1942. Aşa reiese pentru a înfrunta furcile caudine ale cenzurii. Ele nu
din epistola programatică pe care Radu Stanca i-o adre- sunt esenţiale“. Apoi: „... manifestul dv. [a apărut] cu
sează lui Cornel Regman în preajma Paştilor din 1943, oarecare amendamente impuse de cenzură; e foarte bine
deci de dinainte de trimiterea scrisorii către E. Lovi- scris şi foarte bine prezentat. Apariţia lui vă va produce
nescu: „Încă de anul trecut împreună cu tine, cu fratele totuşi inconveniente; pentru că se ridicau îndoieli asupra
Todoran şi cu Negoiţescu (noi patru îndeosebi) am fixat, realităţii existenţei Cercului Literar (totul putând fi o
mai mult oral, o serie de principii critice la care, cu en- simplă înscenare anonimă), d. Petraşincu s-a văzut ne-
tuziasm, humor, informaţie, am aderat. Desigur, nepu- voit să dea semnăturile, după indicaţiile d-tale [ale lui I.
tându-ne manifesta – din păcate – publicistic, Lovinescu Negoiţescu] din scrisoare; sunt membri cărora, totuşi,
nu avea de unde să ştie de această (o spun cu f. mare mân- această publicitate neautorizată nu le-ar conveni; de pildă,
drie!) a «patra generaţie» maioresciană, care, într-un colţ chiar d-lui Victor Iancu, care are de făcut o carieră. Aş
provincial (şi cel mai expus sămănătorismului) şi într-un fi nemângâiat, dacă s-ar produce vreo nemulţumire în
timp ca acela pe care îl trăim, formulează explicit, prin- • E. Lovinescu în Cişmigiu. sânul cercului dv. Pare-se că notiţe ostile au şi apărut în
tr-o critică dirijată în sânul unui grup, o serie de principii Porunca vremii (…). Însăşi Viaţa, ca mai toată presa, e în
«estetice» în primul rând, creând chiar un «stil» şi centrându- şi cu puterea energumenilor.“
deosebire preferinţele în jurul marii literaturi, marii arte, iar, în ceea Două săptămâni mai târziu tot Viaţa, din 27 mai, publică şi
ce ne priveşte pe noi, în jurul unor critici ca Lovinescu, Cioculescu, Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea Cercului Literar din Sibiu.
Călinescu etc. etc. etc./ E timpul (am căzut de acord cu Negoiţescu) Criticul subliniază în mai multe rânduri că, prin „valoarea combativă“
ca să luăm şi noi cuvântul oricât de neînsemnaţi am fi deocamdată. a conţinutului ei, scrisoarea cerchistă, aceea „a unei tinere colectivităţi
(...) ... am convenit ca primul pas al luptei noastre să îl constituie o din care aproape nimeni nu-mi-i cunoscut personal, nu are însă un
«scrisoare deschisă» către Lovinescu (...) în care să ne arătăm pe larg, caracter de omagiu pentru o activitate sau pentru o ultimă carte – e
explicit, într-o formă deşi modestă, curajoşi totuşi şi demni, poziţia vorba de T. Maiorescu şi posteritatea lui critică – ci e un «manifest»
noastră. Scrisoarea va fi iscălită numai de aceia care îşi dau seama ce care, afirmând o atitudine de o pondere şi mai ales de o gravitate,
răspunderi le incumbă pe urma ei. Aceştia suntem în primul rând noi, în ce mă priveşte, deosebite, merită să intre în discuţia publică. Iată
ce de fapt constituim temelia «Cercului» (Tu, Todoran, Negoiţescu, pentru ce nu vă răspund pe calea gratitudinii personale, ci a dezbaterii
Eu!)“. Scrisoarea e, deci, conchide Regman, o „operă colectivă“. Alte principiale“. Şi îşi încheie răspunsul întrebându-se şi, fără să ştie, con-
amănunte în această privinţă trebuie că existau cu siguranţă în jurna- firmându-l pe Radu Stanca, cu următoarea întrebare: „Să fiţi oare dv.
lul din 1942-1943 al lui I. Negoiţescu; din nefericire, cum aflăm din elementele tinere din care se va selecta a patra generaţie postmaiores-
însemnarea criticului din 16 februarie 1985, se pare că jurnalul acesta ciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un
nu mai poate fi recuperat: „Pilu [Virgil Nemoianu] îmi spune că Jur- sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite“,
nalul meu din 1942-1943, ce i-l dasem lui în păstrare, ca să-l feresc de cu datarea 23 mai 1943.
autorităţi, l-au distrus ai lui când a rămas în America: am plâns (…). Nu mi se pare de prisos să adaug la istoria Manifestului cerchist
Şi când mă gândesc, cu ce mare grijă şi curaj am salvat eu Jurnalul lui un anume amănunt. În comedia sa Critis sau Gâlceava zeilor, din
Balotă după arestarea lui!“. 1945, Radu Stanca are o variantă de final care se adresează nu numai
Evitând cenzura poştei, scrisoarea Cercului Literar a fost dusă la unui public cultivat, ci, în secret, mai ales unuia cerchist, ce se află în
Bucureşti de către viitoarea actriţă şi regizoare Zoe Stanca, verişoară cunoştinţă de cauză, ştiind că prin „păşunism“ e numit neosămănă-
primară a lui Radu Stanca, şi înmânată direct destinatarului. Cum îşi torismul care a fost una din cauzele redactării scrisorii către E. Lovi-
aminteşte un martor, prozatorul Ieronim Şerbu, după citirea scrisorii nescu. Citez, deci, dialogul de rămas-bun dintre Apollo şi Hermes,
E. Lovinescu a exclamat emoţionat: „Ardealul s-a mântuit prin esteti- protectorul păstorilor şi al cirezilor de vite:
că!“. Apreciind şi stilul epistolar, şi atitudinea plină de curaj a tinerilor
scriitori, criticul a decis să o dea publicităţii. Căci, pe lângă adeziunea Phoebus: Ce să fac, dragă: detest păşunismul!
la maiorescianism şi la primatul esteticului, scrisoarea cerchistă atacă Hermes: Ce?
răspicat neosămănătorismul practicat în epocă, neaoşismul, literatu- Phoebus: Păşunismul. Nu ştii tu ce-i aia! Deşi ţie ţi se potriveşte.
ra patriotardă, produsă de un sistem de valori strict locale. Adică, Hermes: E o insultă?
altfel spus, „păşunismul“ literar, termen inventat de Radu Stanca Phoebus: Nici vorbă!
şi preluat, cu veselie, de toţi cerchiştii: „Pentru că nu i-a aparţinut Hermes: O ironie?
în trecut, românul ardelean a suspectat şi continuă să suspecteze ca Phoebus: Da’ de unde!
Hermes: Atunci?
«neromânesc», oraşul. Toate marile culturi s-au realizat însă în mediu
Phoebus: O-ntreagă filosofie! Dar asta las-o pentru altă dată!
urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat prin excelenţă
o semnificaţie de urbanitate. Exaltarea ruralului şi a etnicului, de Cortina
justificat în preocupări sociale, devine un viciu ameninţător atunci
când tinde să copleşească fenomenul artistic, care nu-şi poate afla 

DOSAR Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 11

 La trei zile după apariţia Manifestului
Eugen Todoran către Radu Stanca
16 V 1943
Dragă Radule,
Tocmai azi ţi-am primit scrisoarea şi mă grăbesc să-ţi răs-
pund. Am în faţă scrisoarea Cercului Literar către Lovinescu, pe
care întâmplător am găsit-o şi eu chiar când apăruse. Şi îmi per-
miteţi să fac şi eu câteva observaţii.
Prima parte este admirabilă, inteligent scrisă – şi cred că rezu-
mă bine atitudinea noastră literară. De asemeni cred că problema
literaturii ardelene în limitele post-maiorescianismului a fost bine
pusă – dar s-a stăruit prea puţin asupra ei – pentru că ea consti-
tuie obiectul scrisorii – partea actuală care trebuie să stârnească
discuţii şi asupra căreia va trebui să revenim cu toată seriozitatea.
Aici se pune şi problema boitoşismului1 care asfixie preocupările
literare ale Ardealului şi dacă e nevoie eu sunt gata să mai semnez
o dată cele spuse mai de mult în legătură cu „Luceafărul“. (De
altfel lui Vasile Netea2 nu văd că-i va conveni aluzia pe care aţi
făcut-o şi el trebuie să fie primul „condeier“ vizat să se pronunţe.
Ca să nu-mi uit: m-a amuzat mult un articol despre el din „Du-
mineca“ trecută.) Scrisoarea noastră cred însă că are şi părţi care
trebuie lămurite. Autorul nu poate fi decât prietenul nostru co-
mun Negoiţescu. Postmaiorescianismul a fost văzut prea mult
prin unghi lovinescian – încât foarte uşor cineva ne-ar putea
considera simpli acoliţi ai „maestrului“ care nu mai pot constitui
un „caz“ nou, iar problema ridicată de noi poate fi considerată ca
un aspect al unui proces de mult încheiat – căci subiectul criticii
de principii – de atâta timp este Lovinescu. Şi apoi n-ar fi de
dorit să aderăm tocmai la deviaţiile maiorescianismului prin pris-
ma lovinesciană. Tot aşa cum unii îşi scuză lipsa de talent prin
consideraţii extraestetice – acuzaţii noştri –, alţii îşi scuză aceeaşi
lipsă de talent prin formulele bipure – pe care însă tu nu crezi că
le accepţi. Dacă nu-l pot aprecia pe Lucian Valea cu „poezia pă-
mântului“ pentru că e prea mult pământ şi prea puţină poezie,
nu pot aprecia excesele modernismului – numai pentru că sunt
deviaţii ale „artei pentru artă“. Independenţa noastră – dacă
implică teoria fundamentală a criteriului estetic – nu ne permite
să ne infeodăm nimănui – încât în vederea viitoarei noastre ati-
tudini trebuie să ne angajăm mai puţin şi să rămânem mai mult
noi înşine. Cred că sunteţi de acord. Dacă apare ceva, şi pot in-
O educaţie sentimentală
Mirela Nagâţ
R ADU STANCA avea 26 de ani când postula cu insolenţa vârstei ur-
mătoarea tipologie superlativă feminină: „Cele trei trepte de de-
săvârşire ale feminităţii: curtezana, amazoana şi sfânta“. I se confesa
astfel prietenului I. Negoiţescu. Era perioada „tinereţii donjuaniste“
a poetului, cum o numeşte criticul Ion Vartic. Formula aforistică
avea să aibă o stranie putere premonitorie, aproape anticipând figu-
rile din galeria erotică a lui Radu Stanca – curtezanele au fost câteva,
amazoanele, mai pregnant ca inspiraţie livrescă: de la amazoana lui
Goethe, Natalia din Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trecând
la Edda, eroina prozei Puntea neagră, iar sfânta s-a dovedit, în cele
din urmă, soţia Doti, alături de care va cunoaşte iubirea decisivă.
Aceste experienţe, astfel gradate, corespund, de fapt, şi unei educaţii
sentimentale care se încheie odată cu mariajul alături de actriţa Dori-
na Ghibu (pe care o regăsim sub hipocoristicul Doti).
Amazoana, ca fantasmă erotică, pare să fi locuit imaginarul lui
Radu Stanca. Soţia însăşi devine la un moment dat o amazoană
medievală, protagonista unui episod ciclist, nu hipic, când, la câteva
luni de la căsătorie, îi face poetului o surpriză şi parcurge cei 180
de kilometri de la Cluj la Sibiu, cu velocipedul. Dar căutând ama-
zoana, într-un sens mai larg, în biografia lui Radu Stanca, trebuie
să ne oprim la tânăra misterioasă, protagonista unui episod bizar,
care s-ar fi petrecut în 1946, la Păltiniş, unde poetul făcea o cură
pentru ameliorarea bolii pulmonare. Pe scurt, e vorba de o femeie
care-şi păstrează secrete detaliile biografiei, „jumătate nemţoaică,
12 • APOSTROF DOSAR
terveni şi eu, să mă ţineţi la curent – că eu
nu pot urmări3.
Altă chestiune. Sper că în curând voi de-
veni şi eu sibian – printr-o mutare a mamei.
M-ar interesa cum aş putea schimba şi regi-
mentul. Dacă Regman face ceva, n-ar putea
interveni şi pentru mine? Sau dacă ştiţi, să-mi
spuneţi şi mie modalitatea – pentru că trebu-
ie făcute demersurile de pe acum.
Cu Victor Iancu nu m-am întâlnit4.
Dacă-mi puteţi cere – să-mi trimiteţi şi mie
un extras „Despre natura valorilor esteti- • Eugen Todoran.
ce“, că vreau să scriu o cronică. Al tău l-am
primit. Aş dori să văd odată revista noastră. Trebuie să stabilim
legături mai puternice cu Bucureştiul – când vom merge acolo –
desigur că mă veţi caza pe vreo 7 zile – să vedem ce e de făcut.
Salutări lui Negoiţescu. Cum s-a soluţionat cearta cu vechiul cerc
– căci îl văd pe Oană5 prezent?
Cu dragoste,
Eugen Todoran
Pe luni plecăm în manevre la Lipova
1 Derivat ironic (creat de Regman) de la numele lui Olimpiu Boitoş (1903-1954),
critic literar, redactor la Luceafărul (1941-1944), a impus revistei o linie neo-
sămănătoristă. Pomenit aluziv în pasajul Manifestului cu Maria Cunţan.
2 Vasile Netea (1912-1991), istoric literar, redactor responsabil al revistei Dacia
rediviva (1942-1944). Pomenit aluziv în pasajul cu Ilarie Chendi.
3 În perioada respectivă Eugen Todoran îşi efectua stagiul militar.
4 Victor Iancu (1908-1981), estetician şi comparatist, în perioada respectivă
asistentul lui Liviu Rusu la Catedra de Estetică şi Critică literară a Universită-
ţii clujene, cerchist.
5 Semnatarii Manifestului se desprind din compozitul Cercul literar studenţesc
„Octavian Goga“ – al cărui preşedinte era Ion Oană – şi formează Cercul Li-
terar. Acestuia din urmă i se raliază şi Ion Oană (1920-2011), istoric literar,
traducător al lui Valéry, cerchist.

Transcriere de ION VARTIC şi OANA GOIA
Note de ION VARTIC
jumătate franţuzoaică“, cu care poetul are acuplări panice în natu-
ră: „Am pătruns printr-o romantică alee, într-o poeniţă unde se
află ruinele unui vechi conac de vară al contelui Teleki. Când să
mă aşez pe un butuc, aud în spate o voce drăcească hohotind. Mă
ridic şi mă iau după sunete. În spatele vechiului conac se găseşte un
izvor care străbate un mic plai. Aici am zărit, stupefiat, o femeie
goală alergând prin iarba înrourată, modelând în aer un dans sen-
zual, aruncându-şi apoi, în trecere, picioarele în apa izvorului. [...]
În aceeaşi oră, acolo, pe iarbă, panic, mi s-a dat. Apoi, în fiecare
dimineaţă, la aceeaşi oră, în acelaşi loc“.
Ce-o face pe această femeie asimilabilă figurii amazoanei? Sen-
timentul de „teroare erotică“ pe care i-l inspiră partenerului ei, pe
care-l domină nu numai cu apetitul senzual, ci şi prin felul în care
impune regulile jocului. O trimitere la regina amazoanelor ne indică
aceeaşi pistă: „ca fizic seamănă pefect cu imaginea pe care ţi-ai făcut-o
despre Penthesilea. E o frumuseţe în care se presimte tremurul crupei
cavaline şi brioul dezlănţuit al galopului ei“. Alte indicii din epistola
lui Radu Stanca – „femeia infernală“, „făptura tirană“ din nou reflectă
portretul mitologic consacrat, de „ucigaşă, dar şi iubitoare de băr-
baţi“ (complex investigat de Adriana Babeţi în studiul ei din 2013).
Mărturisirea făcută lui Negoiţescu descrie o veritabilă obsesie erotică,
în care dorinţa e alimentată de mister: „Înapoindu-mă la Sibiu, am
regăsit-o aici şi cântecul a continuat. Sunt complet sub porunca ei.
Ne vedem zilnic, la ore pe care le fixează ea, acasă la ea, într-un ca-
dru pe care-l pregăteşte cu o desăvârşită artă
pentru libaţiile noastre“. În plus, un aer vag
primejdios intensifică pasajul păltinişean, care
virează spre genul detectivistic senzual, în care
detectivul e sedus de femeia fatală pe care-o
investighează: „sunt pe moment atât de plin
de această femeie, încât mi-e cu neputinţă să
aleg detaliul cel mai semnificativ pe care să ţi-l
comunic, ca să ţi-o sugerez. E în ea însă şi o
nălucă tainică pe care nu am să mă las până nu
am s-o prind în laţ“.
Episodul e atât de excentric, încât pe
bună dreptate, criticul Ion Vartic îi semna-
lează natura ficţională amfibolică, socotind
povestea „un ambiguu incipit de proză“,
pregătitor pentru povestirea Puntea neagră.
Această proză, singura dusă la bun sfârşit
de Radu Stanca, avea să apară în 1975 în
revista Manuscriptum, graţie lui Constantin
Cubleşan (după un manuscris din arhiva
fratelui autorului), şi recent, într-un volum
mozaicat, îngrijit de editorii Marin Diaconu
şi Anca Sîrghie. Întâlnirea păltinişeană pare
să-i fi inspirat, aşadar, detaliile atmosferei
rău prevestitoare în care se defăşoară po-
vestea de dragoste nefericită dintre un tânăr
muzeograf şi misterioasa Edda, o amazoană
teutonă cu părul fluturând în vânt. (Pe
Stanca îl pasiona Penthesilea lui Kleist.) Re-
cunoaştem cadrul natural şi exotismul lui
funest: poeniţa cu ruine şi hohotiri drăceşti
din scrisori lasă loc în povestire unei „pă-
durici negre şi dese“, unde se află un conac
izolat, scufundat în întuneric.
De fapt, proza amintită topeşte mai multe
fire biografice. Din bizara idilă de la Păltiniş
ajung în plan ficţional doar nişte accente de
atmosferă: aerul plin de presimţiri şi mister
al poveştii şi figura voit enigmatică a eroi-
nei Edda. Esenţialmente însă Puntea neagră
vorbeşte despre o altă secvenţă sentimentală.
Într-o scrisoare către I. Negoiţescu, datată
iulie 1948, găsim prima menţiune despre
stadiul incipient al acestui text, care, mărturi-
seşte autorul, şi-ar avea rădăcinile într-o rană
sufletească proaspătă, în învolburarea „unei
istovitoare pasiuni“. Identitatea femeii „vino-
vate“ de rana ce-i dăduse imboldul scrisului
atunci a fost devoalată de Ion Vartic în notele • Radu Stanca
la ediţia integrală a epistolarului Stanca-Negoiţescu: actriţa Victoria
Medeea, cu care poetul va avea până la urmă o pasiune împărtăşită.
Pare că experienţele sentimentale din prima tinereţe sunt pentru
Radu Stanca o căutare a feminităţii generice. Nimic mai sugestiv în
acest sens decât felul în care imaginează un personaj-puzzle (integrat
într-un proiect de roman în parte autoficţional, neconcretizat), numit
Rita Hermann, croit din trăsăturile unor femei reale din anturajul
cerchiştilor, ca o „combinaţie din Monika Darlies, Fana şi Irina Beu“.
Monika Darlies era o actriţă germană din Sibiu, care emigrase în
1944, Fana Kernbach era colegă de Cerc şi, mai mult, partenera lui
Radu Stanca într-un flirt nu prea serios. Cât despre Irina Beu ştim
şi din notele lui Ion Vartic la Romanul epistolar, şi din scrisorile lui
Ştefan Aug. Doinaş, că era o veche „flacără“ a lui Radu Stanca, care-i
provocase o dramă sentimentală, după ce optase pentru rivalul lui.
Un homme à femmes, un versat în „jocurile lui Eros“, aşa-l evocă şi
Nicolae Balotă în memoriile sale pe Radu Stanca, făcând distincţie,
totuşi, între tinereţea erotică tumultoasă a poetului şi metamorfo-
za lui radicală odată ce-o întâlneşte pe Doti: „un autentic jucător,
convertit însă în timpul din urmă de la donjuanismul lui iniţial, de
la poligamie (sau mai bine zis plurigamie, căci alerga cu mare viteză
de la o dragoste la alta, la altele) la o strictă monogamie“. O scenă
despre o întâlnire inoportună a cuplului conjugal cu o fostă iubită
a poetului are parte de disculpări amuzate: „«dar n-a fost deloc o
dragoste» – protesta Radu, râzând însă şi el cu râsul lui spart, uşor
răguşit – «a fost o simplă călărire în zori, când rămâneam cu ea,
după ce pleca soţul la institutul lui»“. Tot din memoriile lui Balotă
aflăm de încă o tipologie a feminităţii à la Radu Stanca, deosebind
„«femei-ciută», «femei-piersică» sau «femei-clopot»“.
Însă dincolo de această retorică subsumabilă extravaganţei
vârstei, pare că pentru Radu Stanca portretul ideal al partenerei
DOSAR
se creiona în termenii unui superlativ al
feminităţii (ştim din scrisorile către Doti
cât de flatat era de efectul pe care-l pro-
ducea frumuseţea soţiei asupra celor din
jur). Poate că această proiecţie mentală era
hrănită inconştient şi de discuţiile purtate
în familie, la vremea vârstei matrimoniale a
copiilor. În memoriile lui, fratele mijlociu,
Horia Stanca, povesteşte cum tatăl, Sebas-
tian, „se obstina în pretenţia de a-i aduce
în casă numai femei frumoase, fără alte
considerente practice“. Iar această frumuseţe
includea nu numai graţia şi armonia trupu-
lui, ci şi eleganţa vestimentară sau gustul
intelectual, aflăm din „examenul“ pe care
l-a trecut cu bine în faţa socrului prima
soţie a lui Horia, nemţoaica Erna. Sebastian
Stanca s-a stins în 1947 şi n-a mai apucat s-o
cunoască pe Doti.
Portretul de seducător al unui Radu
Stanca extrem de carismatic şi curtenitor
reiese din varii evocări ale celor cu care s-a
intersectat. Cu observaţia că poetul nu făcea
figură aparte în interiorul Cercului, care nu
era o grupare de sihaştri ai bibliotecii. Câteva
scrisori inedite ale lui Ştefan Aug. Doinaş că-
tre Radu Stanca, transcrise de Marta Petreu
în Apostrof, surprind relaţiile cerchiştilor de
la începutul anului 1946, cu atmosfera de
emulaţie intelectuală şi zburdălnicie senzuală
juvenilă. Sunt evocaţi, de pildă, ironic Deliu
Petroiu şi Ovidiu Cotruş, exersându-şi se-
ducţia pe două tinere, una „sprintenă“, alta,
„inteligentă“, dar şi un sărut homoerotic din-
tre balerinul Trixy Checais şi Ovidiu Cotruş.
Viorica Guy Marica (istoric şi critic de
artă, care-a frecventat Cercul Literar de la
Sibiu), face şi ea profilul lui Radu Stanca
din tinereţe, cu farmecul discursiv şi fronda
tipică vârstei, într-un „Remember cerchist“,
publicat în două numere ale revistei clujene
Tribuna, şi parţial reluat în revista Secolul 21:
„Radu puncta libaţia cu savuroase butade,
uneori pigmentate cu paranteze mai temera-
re. O întreba, de pildă, insidios pe chelneriţa
tânără care ne servea, mişcându-se uneori
cam somnolent: «Drăguţă, ai fost mireasă
azi-noapte?!» (...) Pseudo-pehlivănia stanci-
ană, complăcându-se a alterna seriozitatea
cu umorul dezbumbat, mă făcea să râd, iscând replica: «Drăguţă,
tu eşti sexuală la cap şi cerebrală la sex»“.
Actorul Gaga Stănescu de la Teatrul din Sibiu îşi aminteşte că
poetul era „cavaler“ şi complimenta femeile, iar Ovidiu Drimba,
un cerchist autorenegat, reţine cu maliţie că „între toţi cerchiştii,
nimeni nu ştia ca Radu Stanca să sărute mâna la o fată“.
Tot Viorica Guy Marica, pe post de confidentă sentimentală a
membrilor grupului, reînvie atmosfera de badinerie amoroasă în
care dramele se vindecau rapid cu alte flirturi: „După ce trecuse,
nu fără dezamăgire, de episodul Irina B. (nu Branişte!), logodită şi
măritată cu Pitu P. într-o fastuoasă cununie, a urmat Gertrude Q.
[...] Zveltă, deşteaptă, brunetă cu tenul dalb, primea tacit omagiile
lui Radu“. Tânăra avea mai mulţi adoratori, scrie Viorica Guy
Marica, şi era „în embarras du choix “.
Privită în ansamblu, biografia sentimentală a lui Radu Stanca
arată cum erosul şi creaţia se contopesc într-o formulă existenţi-
ală cu modulaţii care variază. În episoadele educaţiei sentimentale
parcurse, reflexul lui Radu Stanca e să se întrebe, adecvat fiecărui
moment trăit, care sunt consecinţele respectivei idile asupra artei
sale. O face inclusiv în cazul relaţiilor din gama minoră. În toiul
flirtului senzual de la Păltiniş din ’46, gândul lui e la decantarea
scriitoricească a poveştii de amor, la momentul când „vor germina
pe hârtie“ efluviile de ispiraţie ale aventurii. Iar când se desparte cu
suferinţă de Victoria Medeea, acelaşi gând creator îl nelinişteşte:
„Rana va lăsa o cicatrice vizibilă, dar eu aş prefera «opera» – pe care
apoi s-o îndrăgesc ca pe cel mai scump copil al dragostei noastre“.
Accentele se schimbă radical, mai târziu, în relaţia de maturitate
cu Doti. Muzele de ocazie ies din scenă ca să facă loc cuplului ca o
supraidentitate, în care cei doi parteneri devin co-creatori.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 13
 Componenţa Cercului Literar
în viziunea lui Cornel Regman
Ştefăniţă Regman
Cele două documente purtând semnătura lui Cornel Regman
pe care le punem la dispoziţia celor interesaţi de fenomenul Cercul
Literar probează că preocuparea criticului de a ţine evidenţa mem-
brilor şi a diverselor etape formatoare pe care tinerele speranţe ar-
delene le-au parcurs a fost constantă. Valoroase din punct de vede-
re istorico-literar, publicarea lor ne pare necesară şi pentru că, prin
diverse ziare şi bloguri, se vehiculează multe năzbâtii: de pildă, că
Blaga a fost conducătorul Cercului, e hirotonisit cu această calitate
un amic (Al. Cucu) doar pentru că apare într-o fotografie de grup
sau şi, mai curios, că Emil Botta a făcut parte din grupare.
Întâiul document, datat 13 decembrie 1944 – extras dintr-un
caiet al lui Regman care conţine şi o dare de seamă a şedinţei de
cenaclu din 15 decembrie 1944, precum şi încercări de proză –
interesează prin felul cum acest membru fondator al Cercului
evaluează fazele care au pregătit ideile programului expus în „Ma-
nifest“. Acest aspect a fost bine analizat de Florina Lircă-Moldovan
în monografia pe care i-a dedicat-o criticului (Cornel Regman: a fi
critic literar, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018). Dat fiind
că a avut acces la o parte din document, exegeta pune în evidenţă
faptul că primul grup s-a constituit la Cluj, în anul 1938 (în jurul
revistei Symposion) şi compară clasificarea lui Regman cu cele făcu-
te, în iunie 1943, de Victor Iancu, unul dintre „patronii“ Cercului
(cum îl consideră tot în acest document Regman) şi, în decembrie
1943, de Ioanichie Olteanu (într-un articol reprodus în volumul
lui Dan Damaschin, Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Glosse/restituiri/
corespondenţă). La critic apare, astfel, o noutate, căci legat de cele
patru numere ale revistei studenţeşti Curţile dorului (1941) condu-
să, sub patronajul lui Blaga, de Radu Stanca, el vede nu una, ci
două etape formatoare, a doua calitativ superioară (căci prima,
cum notează cu creionul Regman, fusese „de culoare verde“, adică
de extremă dreaptă, vizat fiind mai ales Negoiţescu, care din acest
motiv nu mai e lăsat să publice în numărul triplu 2-4 (unde, în
schimb, îşi face debutul însuşi Cornel Regman).
După această incursiune în trecutul grupării, care apare şi astăzi
cam nebulos în ce priveşte formarea, la Cluj, în jurul unor publicaţii
onorabile, a unui nucleu, urmează, în partea intitulată Aport, o conci-
să examinare a ceea ce au realizat cerchiştii, cei mai mulţi semnatari ai
Manifestului, până la acea dată. Evaluarea se vrea corectă, dar intran-
sigentă. Dacă primii de pe listă sunt trataţi favorabil sau cu onoruri
14 • APOSTROF DOSAR
(Radu Stanca =„polihistor“, adică Eruditul, n.n.), când trece la urmă-
torii, umoarea lui Regman devine acid-ironică (nu scapă de critică nici
caracterizarea propriei activităţi). Lui Doinaş nu-i contestă statutul de
poet, însă alte laturi ale sale sunt pişcate nemilos („se învârte pe loc şi
sfârâie“). Lui Sîrbu îi lipsesc calităţi esenţiale pentru o „proză adevă-
rată“. Cât despre ultimii de pe listă, nemulţumirile autorului se în-
mulţesc, odată cu semnele de întrebare.
Al doilea document l-am descoperit în biblioteca lui Cornel
Regman pe pagina de gardă a unui exemplar al ultimului număr
al Revistei Cercului Literar: e posibil ca însuşi autorul să fi uitat
complet de el. Cum se ştie, în 1946, cerchiştii sunt deja, în majo-
ritate, de un timp stabiliţi din nou în capitala Ardealului, unde
produc... liste de membri şi stabilesc ierarhii („Legea Forului Su-
prem“ etc.). „Se vede că ne lipsea revista care să ne ocupe timpul
liber, ceea ce ar fi curmat de la sine elanul «legislativ» al momen-
tului“, va spune Regman într-un interviu din 1990. E celebru ta-
bloul componenţei Cercului pe bază de cărţi de joc în care apar
Stanca, Negoiţescu, Doinaş şi Regman pe post de „aşi“. (El e re-
produs mai întâi în revista Apostrof şi apoi în cartea lui Petru Poan-
tă Cercul Literar de la Sibiu.) Într-un document descoperit de Dan
Damaschin în arhiva lui Henri Jacquier, vedem că mentorul cer-
chiştilor considera că „aşii“ sunt nu 4, ci 8, punându-i cumva pe
plan de egalitate, cu cei îndeobşte admişi, pe Nicolae Balotă, Eu-
gen Todoran, Ovidiu Cotruş şi Radu Enescu.
Or, în iulie, Regman, ca un cadrist vigilent, ţine să întocmească,
la rândul lui, cu o minuţie cvasiştiinţifică (e indicat până şi sensul în
care se învârte Cercul!), o listă neconcesivă – şi mai fină – a compo-
nenţei grupării. Exit „damele“, exit „novarii“, „octarii“ şi „şeptarii“.
Dacă pe poziţiile rămase pot fi găsite aceleaşi nume (precizăm că
Toma Ralet e Wolf von Aichelburg, iar Tudor Bogdan un frate al lui
Cornel Regman, Ion), observăm că unele dintre ele, în speţă Ioani-
chie Olteanu, I. D. Sîrbu, Umberto Cianciolo, Nicolae Pârvu şi Ilie
Balea, sunt notate doar cu creionul, uneori cu un semn de întrebare
şi finalmente barate. Sunt, de asemenea, importante cele două liste
întocmite alăturat. În prima sunt enumeraţi „centrifugii“, taxaţi dur
drept „lepre“. Aici figurează, pe lângă cei care se îndepărtaseră de
Cerc mai de mult, unii a căror prezenţă poate astăzi să mire (ca de
pildă I. D. Sîrbu, Nicolae Balotă sau Ioanichie Olteanu). Multe vor
fi fost disensiunile în grupul de la Cluj! În cea de-a doua listă, a
„centripeţilor-neofiţilor“, remarcăm ca un semn de vitalitate cer-
chistă numele lui Dominic Stanca.
După toate aceste categorisiri făcute de Regman la circa un
sfert de veac de viaţă – care ajută, desigur, la o mai bună cunoaşte-
re a istoriei Cercului Literar –, notăm, în chip de concluzie, ultima
listă, cea definitivă, întocmită de critic cu ocazia unui interviu din
ultimul lui an (1999): „Iată-i însă în integralitate pe cei 12 care,
rămânând solidari de-a lungul timpului în calitatea lor de «cer-
chişti», au confirmat totodată speranţele puse în ei: Radu Stanca,
I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, I. D. Sîrbu, Eta Boeriu, Ioani-
chie Olteanu, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Dominic Stanca,
Radu Enescu şi ceva mai vârstnicii lor colegi Eugen Todoran şi
Cornel Regman“.
Sibiu / 13 dec[embrie] 1944
Formaţia Cercului Literar la data prezentă
[1]
(aflători în Sibiu): Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman,
I. D. Sîrbu, Ştef[an] Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu...
Etc.1: Petre Hossu, Dorin Sperantia, Radu Stoichiţia.
Ar mai fi (nu în Sibiu): Ilie Balea (insignifiant), Eugen Todoran, Ovi-
diu Drimba, Ion Oana (Pârvu cică ar fi dispărut ori mort pe front).
Speranţe: Tudor Bogdan2 (?), Balotă (?)
Morţi pt. Cerc: R. Dăscălescu, I. V. Spiridon
Patroni: L. Blaga, H. Jacquier, V. Iancu, Cianciolo (?).
 Proiecte:
1. Revista Cercului Literar (o realitate pe cale de a fi)
2. Conferinţele Cercului Literar
3. Teatrul Cercului Literar
4. Cenaclurile Cercului Literar (o realitate!)

Formaţiuni paracerchiste (precerchiste) / precercuale:

1. Grupul antieseistic (Cluj – 1940)
Stanca, Todoran, Regman, Stoichiţia...
2. Faza „Curţilor Dorului“ Nr. 1
Blaga..., Ion Maloş, Todoran, Stanca, Negoiţescu, Drimba, Spe-
ranţia / culoare verde3
3. „Curţile Dorului“ Nr. 2 [-4]
Blaga..., Maloş, Todoran, Stanca, Drimba, (Nego, nu), Dorin
Speranţia
apoi: Oana, Sîrbu, I. V. Spiridon, Dăscălescu, C[ornel] Regman,
Lazăr Valentin, Radu Stoichiţia
4. Cercul Literar studenţesc „Oct.[avian] Goga“
Stanca, Todoran, Drimba, Regman, Negoiţescu, Dăscălescu, Spi-
ridon, Oana, Sîrbu, Vintilă, Gelepu, Hossu, Ilie Balea, [Ştefan]
Aug. Doinaş, D. Speranţia, Pârvu, I. Olteanu etc.
5. Cercul Literar din Sibiu – faza manifestului:
V[ictor] Iancu, Stanca, Drimba, Todoran, Regman, Negoiţescu,
Oana, I. D. Sîrbu, Şt[efan] Aug. Doinaş.
Epuraţi: P. Hossu, I. V. Spiridon, Vintilă, Dăscălescu.
Adaoşi: Ioanichie Olteanu, Ilie Balea
Flotanţi şi nesiguri: P. Hossu, Stoichiţia, Dorin Speranţia.

Aport
1. R. Stanca polihistor: estetică (studii), teatru, poezie, ziaristică
beletristică. Contează şi ca Actor (pretins?)
2. Eugen Todoran: studiologie literară (probleme!)
3. Ovidiu Drimba: probleme epidermatice (nu mai puţin interesan-
te) de filosofia culturii, critică.
4. Ion Negoiţescu: critic, cronicar, agendist4
5. Cornel Regman: critica trudnică, constructivismul critic.
6. Şt[efan] Aug. Doinaş: poet, parleur de ocazie, caută concavităţi-
[2]
le cuvintelor pentru a le umple cu „substanţă“ doinaşiană. Se în-
Legenda:
vârte pe loc şi sfârâie: activitate ziaristică. Se mângâie cu iluzii...
○ = Aşi (1, 5, 9, 13)
politice.
♦ = Rigi (2, 6, 10, 14)
7. Ioanichie Olteanu: poet; scrie şi articole la comandă şi mântuială.
♥ = Valeţi (3, 7, 11, 15)
8. I. D. Sîrbu. Se spune că ar scrie nuvele. Singurele 2 nuvele ale
♣ = Decari (4, 8, 12, 16)
sale citite de mine şi o alta auzită m-au convins că I. D. Sîrbu ar
1. ○ Radu Stanca; 2. ♦ E[ugen] Todoran; 3. ♥ Deliu Petroiu; 4. ♣
putea da „ceva“. N-are însă pentru proza adevărată nici „vigoarea“
Radu Enescu; 5. ○ I. Negoiţescu; 6 ♦ Toma Ralet; 7. ♥ I.[oanichie]
necesară, nici subtilitatea de psihologist (în altă ordine). Promite?
Olteanu (?) [barat]; 8. ♣ Tudor Bogdan; 9. ○ Şt[efan] Aug. Doi-
Cred că dacă aş scrie proză eu sau Nego, am scrie mai bine ca Sîr-
naş; 10. ♦ H[enri] Jacquier, 11. ♥ I. D. Sârbu (?) [barat]; 12. ♣
bu. În Cerc el totuşi e... prozatorul!! Scrie şi reportagii ziaristice şi
Ov[idiu] Sabin (Cotruş); 13. ○ Cornel Regman; 14. ♦ U[mberto]
articole cu reminiscenţe de curs univ[ersitar].
Cianciolo [barat]; 15. ♥ N[icolae] Pârvu [barat], 16. ♣ Ilie Balea
9. Ion Oana: poet eşuat, traducătorul Cercului (aşa cum Sîrbu se
[barat].
consolează să-i fie... prozatorul). Scrie articole trudnice în leg[ătură]
Centrifugi / lepre:
cu poezia răsturnând pe o parte şi pe alta Introduction la Antologia
I.V. Spiridon
lui Thierry Maulnier, ca şi studiul lui Marcel (?) Raymond De Ba-
R. Dăscălescu
udelaire au surréalisme. Agendist sec (Nego agendist vioi).
R. Stoichiţia
10. Ilie Balea: poet (?) şi agendist (?)
I. Vintilă
11. Dorin Sperantia (?): biolog şi pianist. Cum?
I. Olteanu
12. Petre Hossu: filosof şi filosofard. Parc-ar scrie şi roman.
P. Hossu
13......
I. Lungu
Tudor Bogdan?
I. Gherasim
N. Balotă?
I. Oana
Ţion?
I. D. Sîrbu
1
Avându-l în frunte pe Petre Hossu, titulatura subgrupei „Etc.“ are înţeles comic O. Drimba
pentru cerchişti. După numele semnatarilor Manifestului, redactorii ziarului N. Balotă
Viaţa au adăugat un „etc.“. Panicat de reacţiile negative violente declanşate de Al. I. Ţion
scrisoarea cerchistă şi ameninţat cu excluderea din redacţia ziarului sibian Ţara, D. Speranţia
Petre Hossu, nesemnatar, a dat totuşi, în acest ziar, o notă în care precizează „că
el nu e cuprins în acest «etc.»“ (în 18 mai 1943). Precizarea aceasta ridicolă a
N. Pârvu
fost intens savurată de cerchişti. I. Balea
2
Pseudonimul literar al lui Ion Regman, fratele lui Cornel Regman. D. Ctinescu [Constantinescu]
3
Generalizarea lui Cornel Regman în privinţa „fazei Curţilor dosarului Nr. 1“ „Mircea Antioh“
este abuzivă. Respectiva culoare e valabilă numai pentru Ion Maloş-Râpeanu şi V. Iancu
I. Negoiţescu. Cel din urmă, de altfel, îşi va amenda drastic momentul juvenil
de rătăcire politică, amintindu-şi că era „mereu încolţit de ironiile necruţătoa- Centripeţi – neofiţi
re ale colegilor de facultate anti-legionari, care începeau să-mi devină prieteni Dominic Stanca
literari“ (în special ironiile lui Radu Stanca şi Ion D. Sîrbu). Şi precizează încă Radu Iencica
o dată: în colegiul de redacţie al revistei se afla „alături – între alţii – cu Radu I. Maxim (?)
Stanca, Cornel Regman, Ion Oană (nici unul din cei trei nu era legionar, ba
dimpotrivă) (v. Straja dragonilor, Biblioteca Apostrof, 1994, pp. 200-205 şi
Humanitas, 2009, pp. 197-202.) Dat azi, 23 VII 1946,
4
Agendist, adică diarist. [semnătura] Cornel Regman
(Note: ION VARTIC) 
(Arhiva CORNEL R EGMAN)

DOSAR Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 15

 Eleutheria
A CESTE VERSURI, descoperite cu totul întîmplător, în ultimele
săptămîni, reprezintă de fapt momentul “debutului“ meu poe-
tic din 1940, destinat să se realizeze, prin bunăvoinţa revistei Argeş
şi a marelui ei animator, Gheorghe Tomozei, astăzi, 1971, deci
după o viaţă trăită, consumată şi devenită aproape postumă. Ti-
tlul, ca să fiu sincer şi absolut lipsit de demagogie, căci nu-mi
amintesc motivul exact ce l-a creat, reprezintă probabil un protest
împotriva literaturii atunci oficial programate, de exaltare a războ-
Cornel Regman către Radu Stanca
Cluj 11-febr.-15041
Dragă Radule,
La ora când primeşti aceste rânduri, de altfel ca şi acum când
le concep, un soi de scepticism universal îmi este patron.
Cu Cercul nu mai este de trăit. Frumoasă realitate şi bucolică
înjghebare când priveşti totul de departe, aşa cum priveam „noi
doi“ când discutam despre destinele lui – plictisitor grup, însă,
aşa cum se prezintă el acum fără TINE şi cu prezenţa destul de
facultativă a lui Nego, iar atunci când această prezenţă e prezen-
tă, ... destul de firavă.
E necesar aşadar să-mi amendez teoria:
1). 2 cerchişti (oricare ar fi ei) se plictisesc, singuri fiind.
2). 3 cerchişti se pot distra bine, dar între ei trebuie să fie
neapărat Stanca şi Nego; de minune se pot distra dacă aceşti
cerchişti sunt: Stanca, Nego şi Regman (mă încred?)
Completare:
3). Mai mulţi cerchişti se pot distra dar nu fără prezenţa coa-
gulantă a lui Stanca, în certe cazuri Nego. Fără aceste Prezenţe,
mai mulţi cerchişti se plictisesc.
Dragul meu, reflexiile acestea, crede-mă, sunt din nefericire,
pentru egoistul de mine, prea adevărate. Ne lipseşti. Departe de a
fi o „prezenţă coagulantă“, eu nu pot fi cu adevărat decât o „pre-
zenţă-condiment“. Cum însă fără tine şi cu un Nego aşa de puţin
zelos, lipseşte alimentul, „mirodeniile“ mele se exercită în gol.
Căci, vai!, Doinaş o fi el cel mai talentat poet tânăr, dar ca
„prezenţă“ e plictisitor, Deliu are în figură ceva subaltern care-l
descalifică, Cotruş, Enescu, etc. (etc. = a treia generaţie cerchistă:
Iencica, Curea..) manifestă un fel de zel şi un mic orgoliu cerchist
16 • APOSTROF DOSAR
iului anti-sovietic. Ca şi prietenii mei, eu voiam o literatură adevă-
rată, lipsită de conjunctura fascistă. A fi sincer, a fi poet (bun sau
rău, dar sincer) reprezenta atunci un act protestatar. Aşa vreau să
fie înţelese versurile mele din tinereţea cea mai nevîrstnică. În ca-
litatea mea de critic literar, consider că, prin limpezimea lor, ele
reprezintă şi cheia, doar intim explicabilă, a hermetismului meu de
mai tîrziu. Şocul politic al juneţii a lăsat urme adînci asupra între-
gii mele activităţi beletristice ulterioare. E şi asta o formă posibilă
a umanismului socialist. I.N.
Faximil primit de la Călin Vlasie, editorul volumului
în pregătire, Eleutheria, al lui I. Negoiţescu.
care put a noviciat. În fine, Todoran, cum
ştii, vechiul Arghir: hai you, you! Sîrbu,
desigur, e centrifug. Sau centripet, nu ştiu.
Acestea zise, nu-mi rămâne decât să-ţi
urez, pentru a câta oară (în gând) însănăto-
şire expresă, pentru a putea să te simţim
între noi. Altfel, opt, zece, o sută, câţi sun-
tem, ne plictisim, ne plictisim.
Ai auzit de fapta infamantă a lui Nego
faţă de Eminescu. Ai auzit cum l-a aichel-
burgizat 2 pe bietul galant. Ei bine, dac-o • Cornel Regman.
veni pe la tine acest Nego – (de la Bucu-
reşti, la înapoiere) – să te fereşti ca de dracul de a asista la lectură
(manuscrisul e la el). N-o să mai isprăveşti apoi cu febra.
Cu dragoste,
Regman
Cu profesoratul îmi merge binişor. C1, I, II, III, VII. La a
opta m-a pus păcatul să-l fac pe Maiorescu3.
1 Datare fantezistă a autorului.
2 Adică l-a „germanizat“ – calambur creat prin asocierea cu numele scriitorului ger-
man Wolf von Aichelburg, prieten apropiat al cerchiştilor. Sensul al doilea, efebofil.
3 Între 1946-1950, Cornel Regman funcţionează la Inspectoratul Şcolar şi la
Liceul „Emil Racoviţă“, ambele din Cluj.

Transcriere de ION VARTIC şi OANA GOIA
Note de ION VARTIC
 Confruntări permanente
Dan Gulea
C EI 80 DE ANI de la Manifestul Cercului de la Sibiu reprezintă un
moment de recapitulare a unei istorii oblice: pledoaria pentru va-
loarea estetică într-o lume dominată de sămănătorism antonescian îşi
atrage virulente contestări din partea taberei oficiale; după război, de
asemenea, manifestul nu mai poate fi publicat. Apare – fără nicio con-
textualizare critică, abia în 1973, într-o carte de amintiri (postumă!)
a unui sburătorist, Ieronim Şerbu. Sub egida Cercului, este reluat în
Romanul epistolar de I. Negoiţescu şi Radu Stanca (1978), dar în no-
tele finale, care explicau diferite personaje ale corespondenţei – iar sub
numele lui I. Negoiţescu, autorul manifestului, în culegerea de texte
de la Europa Liberă, În cunoştinţă de cauză (1990). În fine, un comen-
tariu de istorie literară (semnat de Gabriela Omăt şi Margareta Feraru)
poate fi citit în notele de la E. Lovinescu, Agende literare VI (2002).
Trăgând linie, o jumătate de secol de nereceptare, în care
literatura română s-a luptat cu „focarul cel mai periculos al con-
fuziei între ideea estetică, cea etică şi cea etnică“, reprezentat de
atmosfera războiului, apoi de dictatura comunistă, pe care Cercul
le-a resimţit din plin, prin anii grei de închisoare. Această istorie
dificilă a receptării era şi mai mult îngroşată de indexarea lui E.
Lovinescu, personaj inacceptabil – aşa cum era şi Maiorescu, fiind
recuperaţi abia după 1965, cu intermitenţe; mult mai greu pentru
mentorul Sburătorului, pentru că Monica Lovinescu, din cea de-
a patra generaţie postmaioresciană, începuse emisiunile la radio:
„Monica a vorbit despre Cercul Literar, în legătură cu moartea
lui Tonegaru“, îi scria la 29 februarie 1952 Negoiţescu lui Radu
Stanca (ap. ed. 2021 a Romanului epistolar).
Entuziasmul tinerilor, „semnele bune maioresciene venite de
curând din Ardeal“, după cum se exprima E. Lovinescu, stabileau şi
un mic canon interbelic – confirmat în general astăzi; cu observaţia
că a cincea generaţie postmaioresciană (critica şaizecistă) a mizat pe
• Cluj, Grădina Botanică, 1946. Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Cornel Regman, I. Negoiţescu, Ion Regman, Radu Enescu, Ion Oana, Ovidiu Cotruş,
Ştefan Aug. Doinaş, Dominic Stanca (arhiva Cornel Regman).
DOSAR
G. Călinescu, criticul prin excelenţă pentru această generaţie, nu în
primul rând pe E. Lovinescu, cel căruia îi era adresat Manifestul şi
era citat cu Istoria literaturii române contemporane (1937) şi T. Ma-
iorescu şi posteritatea lui critică (1943). Hortensia Papadat-Bengescu
(autoarea Concertului din muzică de Bach) şi Ion Barbu, cu Joc secund,
indicaţi de Negoiţescu (Damian Silvestru), alături de E. Lovinescu,
sunt o parte importantă a configurării literaturii române pentru cri-
tica optzecistă, cea de-a şasea generaţie postmaioresciană, care le-a
consacrat mai multe interpretări critice, monografice sau capitole de
istorie literară. Acestor scriitori moderni li se adaugă, evident, Liviu
Rebreanu, conducătorul ziarului Viaţa, în care este publicat Mani-
festul; doar Dinu Nicodin, autorul romanului Revoluţia (1943), dat
exemplu în Manifest alături de numele de mai sus – rămâne o lectură
de ultimă oră a „sibienilor“.
În permanenta confruntare dintre modernitate şi tradiţionalis-
mul extrem din cultura noastră, între închidere şi deschidere, care
poate fi trasată începând cu generaţia paşoptistă, în măsura în care
astăzi se resimte o augmentare a discursului ambiguu despre spe-
cificul românesc (de exemplu, identificat doar în ruralitate), dar şi
transformarea, sub presiunea generoasă şi de asemenea rurală a in-
ternetului, a unor manifestări sau publicaţii în magazine, atitudini
culturale generaliste, unde oricine este oricând binevenit, alături de
deprecierea generală a şcolii şi a canonului literar al acesteia prin
acţiuni purtate în numele societăţii – Manifestul Cercului de la Sibiu
este un reper şi mai cu seamă atunci când valoarea estetică a operei
ajunge să fie negată sau minimalizată în mod oficial, prin acte insti-
tuţionale, prin directive de partid sau de stat.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 17
EMIL HUREZEANU
Addenda la nimic
La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină
O tinereţe banală jumătate sălbatecă, jumătate literară
Cum mi-a plăcut şi mie să cred c-am avut
citind Monsieur Teste
Deseori mergeam cu tramvaiul să cumpăr cireşe.
Mi-am amintit dureros de clar acest episod citind,
iarăşi,
Dar mai târziu, scrisorile trimise de Radu Stanca,
din Sibiu.
În vremea când şi el folosea tramvaiul cu cireşe –
– când mai târziu, la Viena am regăsit tramvaiul
cu cireşe
la urechi, era prea târziu –
şi am stabilit legătura stranie –
– acele legături care ne distrug viaţa,
dîndu-i sensul –
Addenda zu nichts
In Hermannstadt, in meiner Kindheit, bevor sie
zu einer
Banalen Jugend wurde, zur Hälfte wild, zur Hälfte
literarisch
Wie auch ich mir einredete, eine gehabt zu haben,
als ich Monsieur Teste las
Fuhr ich oft mit der Straßenbahn Kirschen kaufen.
Schmerzlich klar fiel mir das ein, als ich wieder,
Allerdings später, die Briefe las, die Radu Stanca
aus Hermannstadt geschickt hatte.
Zu der Zeit, als auch er die Kirschenbahn benützte –
– als ich später in Wien die Bahn wiederfand
mit Kirschen
an den Ohren, war es zu spät –
Und ich stellte die merkwürdige Verbindung her
– eine jener Verbindungen, die unser Leben zerstören,
indem sie ihm Sinn geben –
18 • APOSTROF
Între această întâmplare uitată
şi următorul vers
scris de mine:
„Cireşe mari cum atârnau de nervi
străluminându-mi calea.“
I-am spus asta apoi criticului Ion Negoiţescu
şi el zicea
Că-i destul de interesant
cu o neîncredere tot mai tristă
Pe când ne vedeam în acelaşi oraş sau aiurea.
Nu ştiu încă ce e mai important între ce trăieşti
şi nu e
Şi ce afli mai târziu
c-a fost de fapt.

Zwischen dieser vergessenen Begebenheit
und dem folgenden Vers, den ich
geschrieben habe:
„Wie doch, natürlich im Sommer
Dicke Kirschen hingen an den Nerven
Und meinen Weg ausleuchteten.“
Das sagte ich dann dem Kritiker Ion Negoiţescu,
und der sagte
Es sei ziemlich interessant, und das mit einer
immer trauriger werdenden Ungläubigkeit
Sooft wir uns sahen, in derselben Stadt oder sonstwo.
Ich weiß noch nicht, was wichtiger ist, das,
was man erlebt und was nicht ist
Oder das, von dem man spät erfährt,
dass es das eigentlich gewesen ist.

Traducere de GEORG AESCHT.
• Tramvaiul urcând de la Gară, pe strada
Ursulinelor, spre Piaţa Mare a Sibiului.
 Pericle
Adrian Papahagi
Fragment din volumul Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi:
Pericle • Cymbeline • Furtuna, în curs de apariţie la Editura
Polirom. Din raţiuni de spaţiu şi de lizibilitate, am eliminat notele
de subsol care conţin referinţele exacte la textele citate – n. A.P.
W . H. AUDEN OBSERVA un lucru interesant la
ultimele creaţii ale unor mari artişti (Samson
Agonistes de Milton, Falstaff de Verdi, Când noi,
morţi, înviem de Ibsen, sau ultimele schiţe ale lui
Goya). Dezinteresate de judecata publicului şi pre-
ocupate de rezolvarea unor probleme artistice
punctuale mai mult decât de efectul întregului,
acestea pot părea obscure şi incongrue – dar nu din
cauza diminuării forţelor creatoare, ci prin depla-
sarea interesului artiştilor de la întreg la detalii.
Această observaţie se verifică parţial şi în ultimele piese ale lui
Shakespeare. Pericle, Cymbeline, Poveste de iarnă şi Furtuna încearcă
să elucideze marile teme formulate în comedii şi în tragedii: timpul
şi posibilitatea inversării lui antitragice, iertarea şi împăcarea uni-
versală etc. Totodată, Shakespeare încearcă să dilate sau să compri-
me timpul acţiunii şi explorează forme literare arhaice, care depăşesc
tiparele generice clasice (comedii, tragedii, piese istorice).
În aşa-zisele romances, Shakespeare recurge la elemente primitive,
precum personajele corice, măştile, pantomima, sau o episodicitate
desprinsă din romanele medievale. Nu-l mai interesează eroii, ci relaţii-
le dintre ei, după cum arată Auden; goleşte personajele de psihologie,
dar le încarcă simbolic. Intrigile se multiplică, dar devin mai degrabă
simbolico-alegorice decât dramatice. În fiecare piesă regăsim, laolaltă,
ca într-o recapitulare finală, pasiuni şi crime demne de tragedie, iubiri
juvenile soldate cu nunţile necesare ale comediei, sau problemele dinas-
tice din piesele istorice, dar atmosfera generală e una de basm.
Toate cele patru piese sunt rezumative, cu riscul acumulării prea
multor personaje principale, intrigi şi teme. Totuşi, se observă o evoluţie:
Pericle şi Cymbeline par să caute o formulă, pe care Poveste de iarnă o gă-
seşte, iar Furtuna o desăvârşeşte. Pericle aduce pe scenă un roman medi-
eval de tip queste. Piesa e schematică, narativă, alegorică, dar lipsită de
dramatism şi de personaje credibile. Cymbeline e, dimpotrivă, o dramă
agonistică, (prea) plină de eroi shakespearieni de tot soiul (regi orbiţi de
patimă, regine criminale, fiice şi soţii nedreptăţite, soţi demni sau igno-
bili, intriganţi, uzurpatori, moştenitori legitimi; se consumă multe in-
trigi şi se manifestă destulă ignoranţă, pasiune, suferinţă, nedreptate.
Pare că s-au îngrămădit aici mai multe piese: dramă burgheză a geloziei,
basm, piesă istorică despre britanici viteji şi nobili romani. Poveste de iar-
nă simplifică această acumulare; episoadele sunt reduse la trei, marea e
traversată doar de două ori, tragedia face loc feeriei. În fine, Furtuna
găseşte echilibrul perfect, cu economie extremă: o singură furtună, un
timp şi un spaţiu restrânse la câteva ore petrecute pe o insulă minusculă,
toate firele ţinute ferm în mâna unui păpuşar-magician omniscient şi
atotputernic. Patimile şi zbaterea personajelor trec în plan secund, iar
acţiunea umană e înlocuită de providenţă. Mântuitor e doar harul. [...]
Să ne ocupăm pentru început de Pericles, Prince of Tyre. Prima
dintre ultimele piese ale lui Shakespeare a fost scrisă prin 1607 sau
1608: ea urmează astfel după marile tragedii şi anunţă multe din
temele celorlalte romances, compuse între 1608 şi 1611. [...] Jude-
când după stângăciile piesei, John Dryden credea că Pericle e „prima
născută a muzei lui Shakespeare“ (Shakespeare’s own Muse her Pericles
first bore). Într-adevăr, e greu de crezut că marele autor ar fi compus
o piesă atât de inegală între vârfurile artei sale, Regele Lear şi Furtu-
na, pe când Muza îşi revărsa toate favorurile asupră-i – căci unele
pasaje din Pericle nu sunt doar lipsite de graţie şi distincţie, ci de-a
dreptul inepte. [...] Criticul Sidney Thomas exprima opinia domi-
nantă până de curând, scriind că „versuri şi proză atât de pedestre,
de o banalitate aproape neîntreruptă, sunt opera unui dramaturg
inferior, sau, mai probabil, a unui reporter“.
Şi-apoi, dintr-o dată, „ne bucurăm să auzim vocea puternică a lui
Shakespeare“, cum scrie Harold Bloom. „E un moment emoţionant
DOSAR
în teatru, când, la începutul actului al treilea, se aude, inconfundabilă
şi puternică, vocea lui Shakespeare într-o furtună marină demnă de
urgia din Regele Lear“, insistă Kenneth Muir. „După două acte de
bălmăjeli banale, auzim dintr-o dată sunetul de neconfundat al pu-
ternicei maşinării retorice shakespeariene“, exclamă Northrop Frye.
Într-adevăr, doar Shakespeare putea scrie aceste versuri:
Thou god of this great vast, rebuke these surges,
Which wash both heaven and hell; and thou, that hast
Upon the winds command, bind them in brass,
Having call’d them from the deep! O, still
Thy deafening, dreadful thunders; gently quench
Thy nimble, sulphurous flashes!
(III.1, 1-6)
Zeu peste-adâncuri, ceartă-aceste valuri
Ce scaldă cer şi iad; stăpân pe vânturi,
În lanţuri de aramă să le fereci
Când din adânc le-ai strâns! O, domoleşte,
Cumplitu-ţi tunet greu; şi stinge lin
Verzuiul fulger viu! (trad. Taşcu Gheorghiu)
Doar Shakespeare putea numi întinderea mării great vast, valu-
rile – surges, iar fulgerele nimble, sulphurous flashes. La fel de incon-
fundabile sunt aliteraţiile, consonanţele şi simetriile care scandează
hemistihurile (thy deafening, dreadful thunders – thy nimble, sulphuro-
us flashes), şi imaginile incredibil de vii. Pasajul e întrutotul compa-
rabil cu invocaţia Mirandei, care îşi roagă tatăl să domolească altă
furtună memorabilă. [...]
Din nefericire, pasajele atât de impetuoase şi expresive sunt rare.
Pericle e probabil piesa cu cele mai puţine versuri memorabile din
canonul shakespearian, deşi uneori strălucesc mici diamante printre
bolovani – versuri şi imagini inconfundabile: „C-un vis mai straniu
somnul n-a minţit/ Pe-un trist nebun“ (the rarest dream that e’er dull’d
sleep/ Did mock sad fools withal, V.1, 153-154), „Tu ce dai viaţă celui ce
ţi-a dat-o“ (Thou that beget’st him that did thee beget, V.1, 185).
Unii critici mai vechi, precum Howard Felperin, explicau calitatea
îndoielnică a primelor două acte ca pe „un efort deliberat de a reveni
la moduri mai arhaice de reprezentare dramatică“, şi sugerau că ame-
liorarea vizibilă care intervine în actul al III-lea „corespunde unei
deplasări a centrului de gravitaţie şi a interesului piesei de la Pericle ca
prinţ la Pericle ca om, soţ şi tată“. E totuşi greu de explicat de ce un
geniu ar scrie cu program ca un autor mediocru, şi nu e deloc clar de
ce omul Pericle ar merita versuri mai bune decât prinţul Pericle. Ma-
joritatea exegeţilor recunosc azi că piesa a fost scrisă în colaborare – şi
anume cu un anume George Wilkins, „un cârciumar, hangiu şi pre-
cupeţ londonez cu preocupări artistice“, cum îl descrie George Vol-
ceanov, sau un scriitor netalentat şi „esenţialmente parazitar“, în cu-
vintele lui E. A. J. Honigmann. [...] În general, se presupune că
Wilkins a scris primele două acte, iar Shakespeare pe următoarele
trei, deşi Suzanne Gossett se întreabă dacă Wilkins nu va fi contribu-
it şi la concepţia, dacă nu la redactarea actelor III-V. [...]
Pentru filologi, aceste probleme fac din Pericle un text fasci-
nant. Vreau să demonstrez însă că piesa stârneşte şi răsplăteşte pe
oricine se apropie de ea, că poate oferi aceeaşi plăcere intelectuală
ca oricare dintre creaţiile majore ale lui Shakespeare. Platitudinea
personajelor şi poezia nu prea sofisticată ne permit să ne concen-
trăm pe intriga, temele şi simbolismul rafinat al poveştii tardo-
antice, rafinate timp de peste un mileniu, până să ajungă la Sha-
kespeare – căci Pericle e una din multele variante ale „poveştii
prăfuite“ a lui Apollonius din Tyr. O poveste populară, probabil
grecească, care circula deja de câteva secole, este pomenită de po-
etul merovingian Venantius Fortunatus în secolul VI, dar primele
versiuni complete ale acesteia se găsesc abia în manuscrise carolin-
giene. [...] La sfârşitul secolului XIV, contemporanul lui Chaucer,
John Gower, versifică textul în engleza medie, în lungul său poem
Confessio Amantis. [...].

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 19

„Bătrânul Gower“ apare de altfel cu funcţia corului în Pericle,
narând ce s-a întâmplat între episoadele jucate pe scenă, anunţând ce
urmează să se întâmple, şi moralizând întreaga istorie. [...] Cu diverse
ocazii, piesa împrumută de la Gower sintagme sau versuri întregi, dar
mai presus de toate pare să imite stilul naiv, simplist, moralizator şi
didactic al poetului din secolul XIV. Să fie un defect, sau un sofisticat
exercice de style? Şi dacă didacticismul prologurilor rostite de Gower,
moralismul abrupt şi simplitatea de basm a piesei ar fi deliberate? [...] ?
Ca să decidem, a venit momentul să examinăm piesa.
În mare, Pericle urmează linia narativă a lui Gower şi Twine: [...]
eroul traversează mări şi poposeşte pe numeroase maluri încărcate de
sensuri alegorice şi simbolice. Chiar dacă Pericle nu ajunge pe lumea de
dincolo, se consumă şi în piesă descinderi în infern, rapturi mistice,
morţi şi învieri simbolice. Piesa împrumută structura episodică a sursei,
apărându-ne astfel ca un roman medieval dramatizat, în care nu intere-
sează atât zbuciumul sufletesc al eroului, cât aventurile prin care trece.
Cele mai semnificative schimbări aduse de Shakespeare privesc
onomastica personajelor. Apollonius e rebotezat Pericle, cu o posi-
bilă aluzie la pericula, adică la pericolele care îl ameninţă la tot pasul.
Alegerea numelui va fi fost influenţată şi de Plutarh, ale cărui Vieţi
paralele sunt sursa pieselor romane ale lui Shakespeare; acolo, fai-
mosul conducător atenian este prezentat ca un model de răbdare şi
dârzenie (sau „rezilienţă“, cum se zice mai nou, cu un barbarism
omniprezent). Fiica lui Apollonius, Thaise, se cheamă în piesă Ma-
rina, în memoria naşterii ei marine, iar soţia eroului, nenumită în
Confessio Amantis, preia numele Thaisa (în care nu aud trimiterea la
thalassa, ca Murray J. Levith). Numele sinistru al lui Stranguilio,
regele Tarsului, e înlocuit de neutrul Cleon, pentru a-i permite so-
ţiei acestuia, Dionyza, să se profileze ca un soi de Lady Macbeth şi
să instige la uciderea Marinei. Celelalte nume schimbate nu sunt
relevante în ordine dramatică sau simbolică.
Piesa debutează cu tânărul prinţ Pericle, plecat să o peţească pe
fiica puternicului rege Antioh. Ca în Turandot şi în alte poveşti
populare, peţitorul câştigă mâna prinţesei sau îşi pierde capul în
funcţie de răspunsul la o ghicitoare. Pericle ghiceşte că regele trăia
în incest cu fiica sa, însă realizează că şi răspunsul corect l-ar costa
capul, astfel încât fuge înapoi în Tyr. De teamă ca Antioh să nu se
răzbune pe întreaga suflare a Tyrului, îşi deleagă prerogativele ones-
tului Helicanus (un soi de Gonzalo din Furtuna sau de Escalus din
Măsură pentru măsură) şi ia din nou calea valurilor. Discipolii lui
René Girard pot vorbi aici despre ţapul ispăşitor.
Aflând că locuitorii Tarsului sunt chinuiţi de o foamete crâncenă,
care-i împinge chiar la canibalism, Pericle le oferă cereale şi câştigă
astfel bunăvoinţa domnitorilor Cleon şi Dionyza. Navigator impeni-
tent, ca Ulysse sau Sindbad, ridică din nou ancora, însă de data aceas-
ta o năprasnică furtună îl aruncă pe malul Pentapolei (şi nu „Penta-
polisului“, dat fiind că polis e un substantiv feminin: sintagma polisul
grec îmi provoacă reacţii vehemente). Aparent ostilă, furtuna este de
fapt providenţială – iar piesa conţine mai multe asemenea dezlănţuiri
ce par fatale, dar se dovedesc providenţiale. Pericle e cules de trei
pescari, de la care află că bunul rege Simonide organiza chiar atunci
un turnir pentru mâna fiicei sale, Thaisa. Cum e de bănuit, Pericle
câştigă turnirul şi, odată cu el, inima şi mâna prinţesei. Darurile
providenţei continuă: o scrisoare de la Helicanus anunţă moartea ti-
ranului Antioh, aşa că perechea princiară se poate deplasa fără pericol
spre Tyr, ceea ce presupune din nou traversarea mării.
O nouă furtună se abate asupra navei lui Pericle, iar Thaisa, care
purta prunc în pântece, moare în chinurile naşterii – sau cel puţin aşa
pare. Fetiţa e botezată Marina, iar mama e sigilată într-un coşciug
metalic, încredinţat valurilor. Coşciugul ajunge la Efes, unde un vraci
pe nume Cerimon o trezeşte pe frumoasa adormită. Crezând că Peri-
cle şi pruncul pieriseră pe mare, Thaisa devine preoteasă a castei Dia-
na. Între timp, Pericle ajunge la Tars, îşi încredinţează fetiţa lui Cleon
şi Dionyza, pentru a o feri de pericolul unei noi furtuni, şi revine la
Tyr, unde făgăduieşte să trăiască ascetic, într-un soi de uitare de sine,
până când Marina va fi din nou alături de el. Aceasta creşte alături de
fiica Dionyzei, însă, paisprezece ani mai târziu, frumuseţea şi celelal-
te daruri revărsate asupră-i stârnesc gelozia reginei, care decide să o
dea morţii (în Odisee se strecoară deci şi Albă-ca-Zăpada). Din ferici-
re, Marina e răpită de piraţi înainte ca execuţia să aibă loc; din neferi-
cire, e vândută unui lupanar din insula Mytilene. Se consumă astfel
un nou periplu ambiguu, providenţial dar şi fatal, căci Marina scapă
de moartea fizică, însă e sortită celei morale. Totuşi, puritatea fetei
converteşte clienţii bordelului la virtute, şi aduce astfel stabilimentul
în pragul falimentului. Unul dintre tinerii atinşi de harul baptismal
al Marinei este chiar guvernatorul insulei, Lisimah.
Reflectoarele se mută acum asupra lui Pericle, care pleacă spre
Tars să-şi recupereze fiica adolescentă, dar i se arată un mormânt gol
cu un epitaf mincinos. Copleşit de tristeţe, Pericle părăseşte Tarsul,
dar o nouă furtună providenţială îl conduce la Mytilene taman de
sărbătoarea zeului mărilor, protector al insulei. Impresionat de dure-
20 • APOSTROF DOSAR
rea nobilului oaspete, Lisimah o trimite pe Marina să-l înveselească.
Aceasta îi cântă şi îi dansează, iar când îşi spune povestea, Pericle cade
în transă, muzica Marinei e înlocuită cu muzica sferelor, iar un vis
profetic îi dictează prinţului să viziteze templul Dianei din Efes.
Vânturi prielnice poartă nava spre Efes, Thaisa e regăsită, fami-
lia se întregeşte. La Efes ajung veşti de la Pentapolis şi Tars: tatăl
Thaisei a murit, iar cetăţenii Tarsului s-au răsculat şi au incendiat
palatul regal, cu tiranii Cleon şi Dionyza cu tot. Astfel, Pericle de-
cide să domnească peste Pentapolis alături de Thaisa, şi le oferă
tronul Tyrului lui Lisimah şi Marinei. [...]
Piesa păstrează astfel natura alegorică, moralizatoare şi didactică a
surselor medievale. Scriitura nesofisticată, intriga organizată episodic
şi platitudinea personajelor invită cititorul să reflecteze cu predilecţie la
simetriile structurale şi la simbolismul personajelor, locurilor şi acţiuni-
lor prezentate. Marea îşi poate transforma valurile prietenoase în fur-
tuni aparent fatale, dar în realitate providenţiale, care conduc persona-
jele în locuri cu semnificaţii moral-alegorice. Antiohia e infectată de
incest, Tarsul de canibalism, pizmă şi crimă, iar Mytilene de preacurvie,
în timp ce Tyr, Pentapolis şi Efes sunt cetăţi virtuoase.
Pericle îşi află norocul abia la Pentapolis, după cele trei probe de
caracter din Antiohia, Tyr şi Tars. Dezlegând ghicitoarea lui Antioh
şi fugind din cetatea depravată, se arată înţelept şi cuminte; renun-
ţând la tron pentru a nu-şi pune supuşii în pericol, se dovedeşte
prudent, smerit şi altruist; hrănind populaţia Tarsului, îşi demon-
strează milostenia trupească; în fine, intrând în turnirul din Penta-
polis, în ciuda faptului că nu mai avea nici navă, nici oameni, nici
bogăţii, nici tron, îşi dezvăluie îndrăzneala şi nobleţea.
Geografia fizică a piesei e împărţită între uscat, pus sub semnul
Dianei şi mare, supusă lui Neptun. Zeiţa castităţii are un cult la
Efes, dar e nesocotită la curtea incestuoasă din Antiohia şi în lupa-
narul din Mytilene; Thaisa şi Marina i se supun, fiica lui Antioh şi
Dionyza o sfidează.
Marina se naşte în largul mării agitate, sub mugetul furtunii, şi
îşi renaşte tatăl la liman, pe o mare scăldată în muzică umană şi
celestă. Pericle şi Marina se regăsesc de sărbătoarea unui Neptun în
fine îmblânzit, şi se întâlnesc cu Thaisa la templul unei Diane care
binecuvântează într-un târziu bătrânul şi tânărul cuplu.
Căsătoria părinţilor se înnoieşte prin regăsire, dar şi prin cea a
fiicei; naşterea Marinei corespunde, peste timp, renaşterii lui Pericle
şi a Thaisei. Moartea nu primeşte stăpânire asupra Thaisei şi Mari-
nei: sicriul metalic şi mormântul din Tars nu pot închide trupurile
acestor femei. Moartea prezumtivă a femeilor, care include şi trece-
rea Marinei prin casa de toleranţă din Mytilene, simbolizează cobo-
rârea în infern, sau intrarea naturii fertile în hibernare, iar resurecţia
finală înseamnă revenirea primăverii şi a fertilităţii pe pământ. Re-
venirea elementului feminin îl aduce la viaţă şi pe prinţul oţios Pe-
ricle, devenit mizantrop neglijent, ca Lear sau Timon din Atena.
Masculinul şi femininul, dar mai ales cuplurile tată-fiică creează
un alt joc de oglinzi. Dragostea dintre Antioh şi fiica sa e perversă
şi monstruoasă, cea dintre Pericle şi Marina este firească şi miracu-
loasă. Antioh îşi condamnă fiica la sterilitate şi păcat, în timp ce
Marina îl readuce pe Pericle la viaţă, iar acesta binecuvântează cu-
plul fertil pe care fata îl formează cu Lisimah. Fiica lui Antioh îşi
asumă rolul nefiresc al soţiei („acuma eşti şi fiu şi tată“, now you’re
both a father and a son, I.1, 128), pe când Marina acţionează miracu-
los ca o mamă, renăscându-l pe Pericle („Tu ce dai viaţă celui ce ţi-a
dat-o“, Thou that beget’st him that did thee beget, V.1, 185). Astfel,
sordidul incest de la începutul piesei este răsturnat în încheiere.
Incestuosul Antioh îşi iubeşte nefiresc de mult odrasla, în timp
ce Dionyza îl acuză pe Cleon că nu îşi iubeşte destul fiica pentru a-i
ucide rivala („Tu, neiubindu-ţi îndeajuns copilul“, You not your child
well loving, IV.3, 37). În schimb, Simonide şi Pericle îşi iubesc fiice-
le după natură şi dreaptă măsură: le protejează fecioria, dar la mo-
mentul potrivit le binecuvântează cununia.
Casta Marina, hărăzită cu darul muzicii, ca un duh al armoniei,
se opune atât perversei prinţese antiohiene, cât şi banalei prinţese
din Tars, Filotena, care e doar menţionată, dar nu e socotită demnă
să urce pe scenă. Am putea spune că fiica lui Antioh e o drăcoaică
infernală, fiica lui Cleon e o pământeană banală, în timp ce fiica lui
Pericle e o zână celestă şi maritimă, un duh al muzicii ce se poartă
peste ape şi insuflă viaţă.
Sfânta Thaisa e opusul ucigaşei Dionyza, care se poartă „ca o
harpie“ (IV.3, 45). În Tarsul înfometat, ca în opulenta Antiohie,
instinctul filial sau matern e pervertit canibalic. În ghicitoarea lui
Antioh, fiica se hrăneşte, ca o viperă, „din carnea mumei care m-a
crescut“ (on mother’s flesh which did me breed, I.1, 66), iar în Tars
mame famelice „stau gata/ să-şi devoreze puii mult iubiţi“ (are ready
now/To eat those little darlings whom they loved, I.4, 43-44). [...]
Pericle şi celelalte romances invită lecturile alegorico-mitologice
ale unor Northrop Frye şi W. B. Thorne. Acestea nu pot fi expedi-
ate pur şi simplu ca „platitudini care afirmă credinţa în fertilitate şi
regenerare“, ca să-l citez din nou pe Philip Edwards. Piesa e într-
adevăr structurată pe opoziţii binare între fertilitate şi sterilitate,
primăvară şi iarnă, naştere şi moarte, letargie şi rejuvenare. După
cum scrie Thorne, ultimele piese ale lui Shakespeare înregistrează o
„sofisticare a temelor fertilităţii şi primăverii“ prezente în toate co-
mediile, nu îndepărtarea de acestea. Pericle navighează spre Antio-
hia ca „să câştig o mândră frumuseţe/ Spre-a-mi da urmaşi“ (the
purchase of a glorious beauty,/ From whence an issue I might pro-
pagate“ (I.2, 70-71). Când apare pe scenă, seducătoarea fiică a lui
Antioh e „împodobită precum primăvara“ (apparell’d like the spring,
I.1, 13); pe de altă parte, fertilitatea i-a fost confiscată de gelosul ei
tată, devenit astfel un soi de Hades, principiu al iernii şi al morţii.
Tillyard arată că „aceeaşi schemă generală a prosperităţii, distru-
gerii şi regenerării“ apare în toate comediile târzii ale lui Shakespeare.
Într-adevăr, Pericle prezintă multe similitudini cu piesele care îi ur-
mează, dar şi cu tragediile care îl preced. Mamele sunt moarte în
Lear, Cymbeline şi Furtuna, sau revin din moarte, alături de fiicele
pierdute, în Pericle şi în Poveste de iarnă. Relaţia tată-fiică domină
cele patru romances, după cum arată Cyrus Hoy, dar şi tragedia lui
Lear. Există şi alte continuităţi tematice între marile tragedii şi Pe-
ricle, ceea ce sugerează că alegerea subiectului şi concepţia generală
îi aparţine lui Shakespeare, nu colaboratorului său. Suzanne Gossett
arată că Regele Lear, Macbeth, şi Coriolanus anunţă deja motivele
„fiicei mântuitoare, reginei ucigaşe, şi a foametei“ din Pericle.
După cum notează C.L. Barber, cele patru romances prezintă
aceeaşi mutaţie a tiparului comic clasic: „pe când comedia obişnuită
prezintă eliberarea sexualităţii de legăturile familiale, aceste piese
târzii eliberează legăturile familiale de ameninţarea degradării sexu-
ale“. În fine, George Wilson Knight observă că piesele târzii drama-
tizează opoziţia dintre zgomotul furtunii şi muzică: cântecul Mari-
nei şi muzica sferelor în Pericle, acordurile care o învie pe Hermiona
în Poveste de iarnă, sau armonia celestă prin care Ariel îi vrăjeşte pe
oaspeţii insulei lui Prospero.
Sigur că Pericle pare o biată poveste medievală scoasă de la naf-
talină, care urmează o structură episodică potrivită pentru o queste,
dar mai puţin pentru o piesă, în timp ce incredibila feerie a Furtunii
începe in medias res, cu tunetele şi fulgerele unei urgii spectaculoase,
iar apoi se desfăşoară cu repeziciune, în timpul real al spectacolului,
pe o insulă care poate încăpea întreagă pe scenă. Ne putem închipui
că, dacă Shakespeare ar fi renunţat la contribuţia stângace a lui
Wilkins şi ar fi început piesa direct cu furtuna în care se naşte Ma-
rina la începutul actului III, ar fi avut mai mult timp să îşi dezvolte
personajele, astfel încât Pericle şi Marina să capete măcar relieful lui
Prospero şi Miranda, dacă nu al lui Lear şi Cordelia. De asemenea,
probabil ar fi scris scene de bordel mai amuzante şi mai obscene şi,
în general, o poezie mai elaborată.
Cum însă Pericle e primul experiment al lui Shakespeare în acest
nou tip de dramă, care sparge tiparele comediei clasice, nu m-ar mira
ca dramaturgul să fi sacrificat deliberat profunzimile psihologice pen-
tru cele simbolice, pe care am încercat să le schiţez mai sus. Cert e că
interesul piesei nu merge spre personaje, ci spre peripeţiile acestora.
Stilul frust al sursei medievale nu se regăseşte doar în actele scrise de
bietul Wilkins, ci persistă în mare măsură şi în cele redactate de Shakes-
peare, chiar dacă dicţia poetică şi distincţia imaginilor se ameliorează.
Oricum, între părţile celor doi autori „nu există o ruptură structurală
care să corespundă rupturii stilistice“, subliniază Northrop Frye.
Intervenţiile corice şi didactice ale „bătrânului Gower“, „panto-
mima, teofaniile, versurile gnomice, structura episodică, şi caracte-
rizarea în alb-negru“ descriu stilul voit „arhaic, parabolic şi didactic“
al întregii piese, după cum arată Howard Felperin. Lista personaje-
lor e împărţită, ca în literatura medievală, între încarnări ale viciilor
şi personificări ale virtuţilor. Nu există personaje ambigue, şi nici
măcar credibile, căci suntem într-un basm moral-alegoric. Pericle,
Marina şi ceilalţi se află de fapt la jumătatea drumului între tipolo-
gia comediei plautine şi alegoriile medievale, „moralizând compor-
tamentul şi discursul propriu şi pe al celorlalţi“.
Totuşi, această simplitate are forţa şi frumuseţea ei, iar Marina
reuşeşte chiar să fie un personaj fascinant. Ea simbolizează „noua
umanitate“, regenerată şi mântuită, un spirit muzical al armoniei
DOSAR
celeste. Îndelung păzita ei virginitate este o „fertilitate latentă“, în
contrast cu sterilitatea incestuoasă a prinţesei antiohiene. Marina
supravieţuieşte miraculos şi lucrează miracole asupra celorlalţi.
Dezordinea elementelor provoacă naşterea marină şi intempesti-
vă a fiicei, dar şi moartea Thaisei. Ca în Poveste de iarnă, presupusa
moarte a mamei îndoliază naşterea fiicei. În Pericle, marea e deopo-
trivă pântece fertil şi mormânt avid, apă baptismală şi ucigaşă.
Nimfa născută pe valuri devine un soi de spirit al mării, al cărei
nume îl poartă. Dacă, la naşterea Marinei, mugetul furtunii îi aco-
peră plânsul în largul Efesului, în actul final ea renaşte simbolic şi
îşi readuce tatăl la viaţă prin muzică, în golful senin din Mytilene.
Marina primeşte darul vieţii pe mare, suferă pe pământ, la Tars şi
în Mytilene, şi reînvie, pură şi mântuitoare, în mijlocul apelor. Ca
un principiu al vieţii, ca apa botezului, ea îi curăţă de păcat şi-i învie
pe cei pe care-i atinge. În scena bordelului, codoaşa se plânge că
Marina „e-n stare să-l îngheţe chiar şi pe zeul Priap“, ba „ar face şi
din diavol un puritan, dacă ar obţine de la ea un sărut“ (IV.5, 12-
18). Asemenea Mirandei, mirabila fecioară pare o zeiţă acompaniată
de muzică divină; mai mult însă, nu vreun Ariel, ci chiar ea „cântă
ca un nemuritor“ (V, Prolog, 3). „Perfecta Marina“ (absolute Mari-
na) stârneşte „uimirea generală“ (IV, Prolog, 31, 11). Natura ei e
har, muzică, apă limpidă şi lumină. S-ar putea ca Marina să fie în-
truchiparea supremă a etern-femininului, care, ca în finalul lui
Faust, înalţă masculinul şi îl absoarbe în mântuit azur.
Ca romanul medieval, Pericle compensează aşadar lipsa de realism
printr-un preaplin simbolico-alegoric. „În nicio altă piesă nu se mişcă
imaginaţia lui Shakespeare cu o mai dezinvoltă şi miraculoasă graţie:
tocmai fiindcă acum scrie dintr-un punct în care poezia e singurul
realism, şi astfel îşi îngăduie să recurgă nestingherit la furtuni şi la
muzica sferelor“, scrie, îndrăgostit de piesă, entuziastul George Wil-
son Knight. Chiar şi cititorul convins că Pericle este dezolant de infe-
rior marilor piese care îl precedă şi îi urmează trebuie să admită că
furtunile care îl aruncă pe prinţul Tyrului din liman în liman sunt pe
măsura urgiei nebuneşti care zguduie trupul şi minţile Regelui Lear,
sau comparabile cu furtuna stârnită de Prospero prin magie. Ca în
Regele Lear şi Furtuna, cu care Pericle are atâtea în comun, dezordinea
elementelor e replica celei morale şi sufleteşti, dar îndeplineşte şi un
rol providenţial, purificator. Tot aşa, muzica lui Ariel şi a Marinei
sunt deopotrivă artă şi natură, armonie umană şi celestă.
În latină, tempestas desemnează un timp al vieţii, nu doar furtu-
na. In hac tempestate, viaţa omului este o necontenită furtună, în
zbuciumul căreia ne e imposibil să deosebim valurile providenţiale
de cele fatale. Anticipând mânia regelui Antioh, al cărui secret sor-
did îl desluşise, Pericle se întreabă cum poate să oprească furtuna
înainte ca aceasta să se dezlănţuie (How I might stop this tempest ere it
came (I.2, 96). [...] Totuşi, urgia care-l aruncă pe malul Pentapolei,
îl conduce spre soaţa hărăzită. Uneori, furtuna-i chiar Fortuna:
For now the wind begins to blow;
Thunder above and deeps below
Make such unquiet, that the ship
Should house him safe is wreck’d and split;
And he, good prince, having all lost,
By waves from coast to coast is tost:
All perishen of man, of pelf,
Ne aught escapen but himself;
Till fortune, tired with doing bad,
Threw him ashore, to give him glad.
(II, Chorus, 29-38)
Şi bate vântul furios,
Sus fulgere, genunea jos
Nava se-ntrec să o scufunde,
Pierzând-o în a’ mării unde.
Prinţu, -aruncat din val în val,
Sfârşeşte azvârlit pe-un mal.
Şi oameni, şi averi s-au dus,
El singur nu a fost distrus;
Destinul chinul i-l scurtă
Şi pe o coastă îl purtă. (trad. George Volceanov)
[...] La Pentapolis, Thaisa e uşor de cucerit. Lipseşte suspansul,
prinţul nu peţeşte prea mult, tatăl nu se opune prea tare. Deşi Peri-
cle participă la un turneu pentru mâna Thaisei, aceasta se îndrăgos-
tise deja de el. Ca Prospero, Simonide se opune doar de formă,
pentru a pune la încercare dragostea pretendentului. „Mi-ai vrăjit
fata, eşti un ticălos“ (II.5, 48-49), spune el, ca Bassanio în Othello,
dar peste puţin timp binecuvântează tânărul cuplu şi-l expediază în
dormitor să-şi facă datoria (II, 5, 89-90).
Actul III debutează cu o pantomimă, în care Pericle şi Thaisa, de-
acum grea cu prunc, primesc vestea cea bună despre moartea lui Anti-

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 21
 regenerator. Doar Marina are darul genetic şi baptismal al elemen-
oh, îşi iau adio de la Simonide şi pornesc pe mare, spre Tyr. Gower, care
introduce pantomima, povesteşte apoi că o furtună, simetrică celei care
i-a unit, stă să-i separe. Dacă aş regiza piesa, aş proiecta imagini alb-
negru în mişcare rapidă, ca un film mut de la începuturile cinematogra-
fiei, cu acompaniamentul muzical aferent, în timp ce Gower, moşuleţ
îmbrăcat ceremonios după moda lui 1900, îşi declamă prologul:
Their vessel shakes
On Neptune’s billow. Half the flood
Hath their keel cut, but Fortune’s mood
Varies again. The grizzled north
Disgorges such a tempest forth
That, as a duck for life that dives,
So up and down the poor ship drives.
The lady shrieks and, well-a-near,
Does fall in travail with her fear.
And what ensues in this fell storm
Shall for itself itself perform.
(III, Chorus, 47-54)
Nava pluteşte
Pe-ntinderea ce vălureşte.
Când au făcut juma’ din drum,
Soarta se schimbă, cum-necum,
Sinistrul nord o vijelie
Stârneşte în a lui mânie.
Ca raţa care, vrând să scape,
Cât mai adânc se-afundă-n ape,
Nava, gata să se scufunde,
Saltă când sus, când jos pe unde.
Domniţa, îngrozită, ţipă;
De spaimă, dă să nască-n pripă.
Cât despre ceea ce-o urma
Singuri, îndată, veţi afla. (trad. George Volceanov)
Shakespeare preia povestea de la Wilkins în mijlocul furtunii, cu
versurile tonitruante citate deja, prin care Pericle invocă mila zeului
mării. [...] Furtuna, deopotrivă fastă prin naşterea Marinei şi funestă
prin aparenta moarte a Thaisei, devine o metaforă a condiţiei umane.
„Răbdare, sire; nu-nteţi furtuna,/ E tot ce mai e viu din doamna
voastră,/ O fată gingaşă...“ (III.1, 19-20), îl informează moaşa
Lychorida pe Pericle. Mai târziu, Marina îşi descrie astfel soarta:
Born in a tempest, when my mother died,
This world to me is like a lasting storm,
Whirring me from my friends. [...]
When I was born:
Never was waves nor wind more violent.
(IV.1, 18-20; 58-59)
Născută-ntr-o furtună-n care mama
S-a stins, un veşnic uragan mi-e lumea,
Zvârlindu-mă departe de prieteni. [...]
Când m-am născut
Nicicând n-au fost nici vânt, nici val mai aspre. (trad. Taşcu Gheorghiu)
Ultimele peripluri ale prinţului sunt simetrice cu cele de la înce-
putul piesei. Atunci călătorise spre Antiohia în căutarea unei soţii,
acum pleacă spre Tars ca să-şi găsească fiica. În Antiohia, descope-
rea frumuseţea înşelătoare a unei fiice pervertite, la Tars descoperă
mormântul înşelător al unei fiice pure. Când soarta se pliază pe
voinţa lui Pericle, mări calme îi permit să ajungă la destinaţia dori-
tă, însă realitatea e înşelătoare, iar la Antiohia şi la Tars găseşte doar
moarte. Când însă destinul pare că i se împotriveşte, iar furtunile îl
aruncă pe ţărmuri necunoscute, la Pentapolis şi Mytilene, primeşte
viaţă prin Thaisa şi Marina.
Ultima furtună a piesei se desfăşoară atât în ceruri, cât şi în sufletul
îndoliat al lui Pericle. Ea nu sfârtecă totuşi nici arca, nici trupul prinţu-
lui, ci îl poartă, providenţial, la Mytilene. [...] Îmbrăcat în pânza de sac
a doliului şi a penitenţei, Pericle se jeleşte letargic în largul insulei. Aici,
de festivalul zeului mării, îl vizitează epifania muzicii, vitalităţii şi ar-
moniei – Marina. Reînviindu-şi simbolic tatăl, fecioara inversează ciclul
vieţii. Această inversiune a energiei tragice, cum o numea Northrop
Frye în alt context, caracterizează toate piesele târzii.
Să remarcăm că şi fiica lui Antioh intrase în scenă pe muzică,
însă acele acorduri lascive, ca dansul Salomeei, îndemnau spre păca-
tul de moarte. La Pentapolis, Pericle, „maestrul muzicii“ (music’s
master, II.5, 30), îl încântase pe Simonide, însă el nu are acces la
muzica divină îngăduită doar Marinei. Şi Cerimon, salvatorul Tha-
isei, ceruse o „muzică aspră, de jale“ (III.2, 90), însă nu aceasta, ci
leacurile vraciului o readuc la viaţă pe prinţesă. În Furtuna, muzica
lui Ariel, spirit al aerului şi al focului, are efect hipnotic, însă nu şi
22 • APOSTROF DOSAR
tului acvatic, feminin pe care îl întrupează. De aceea, după cântecul
şi revelaţiile Marinei, Pericle aude muzica sferelor. Acesta e unul
dintre cele mai delicate şi frumoase pasaje ale piesei:
PERICLES:
O heavens bless my girl! [Music]
But hark, what music?
Tell Helicanus, my Marina, tell him
O’er, point by point, for yet he seems to doubt,
How sure you are my daughter. [Music]
But what music?
HELICANUS:
My lord, I hear none.
PERICLES:
None?
The music of the spheres! List, my Marina. [...]
Rarest sounds! Do ye not hear? [...]
Most heavenly music!
It nips me unto listening, and thick slumber
Hangs upon mine eyes. Let me rest. [Sleeps]
(V.1, 212-223)
PERICLE:
O, ceruri, binecuvântaţi-mi fata! [Muzică]
Dar, ascultaţi, ce muzică-i aceasta?
Marina, spune-i tot lui Helicanus,
Ce-i încă îndoit că-mi eşti copilă... [Muzică]
Dar ce-i această muzică?
HELICANUS:
Mărite,
N-aud nimic.
PERICLE:
Nimic? Auzi, Marina,
A sferelor înaltă armonie.
Voi n-auziţi? O, sunete suave! [...]
O, muzică cerească!
Sunt plin de armonii, şi-un somn adânc
Pe ochi mi-atârnă. Mă lăsaţi să dorm! (trad. Taşcu Gheorghiu)
Muzica sferelor, concordia elementelor, armonia umană şi celes-
tă îi induc lui Pericle un vis profetic, în care zeiţa Diana îi porunceş-
te să plece de îndată spre templul său din Efes. Nu mai e nevoie de
o furtună pentru a potrivi destinul uman şi voinţa divină, căci Peri-
cle ascultă chiar vocea revelaţiei. La Efes, tatăl şi fiica o regăsesc pe
Thaisa. Ascultând povestea acestuia, Thaisa îl întreabă:
Are you not Pericles? Like him you spake,
Like him you are: did you not name a tempest,
A birth, and death?
(V.3, 32-34)
Nu eşti Pericle? Ca al lui ţi-e glasul
Şi chipul. N-ai vorbit de o furtună,
De-o naştere, de-o moarte? (trad. Taşcu Gheorghiu)
Iată rezumatul piesei şi, în fond, chiar al condiţiei umane: o
naştere, o furtună, o moarte. Recurgând la spiritul luminos şi esen-
ţializant al Evului Mediu, Shakespeare reuşeşte să ne ofere în Pericle
cea mai alegorică dintre piesele sale. Forţa şi frumuseţea textului nu
stau în detalii, ci în întreg. Sunt deci ispitit să cred că, inspirat de
poezia simpluţă născută la încrucişarea octosilabului arhaic al lui
Gower cu talentul mediocru al lui Wilkins, Shakespeare a decis să
nu rescrie primele acte, ci să-şi reducă el puternica maşinărie retori-
că renascentist-barocă, pentru a permite acestei alegorii medievale
să emeargă în toată luminoasa ei simplitate.
Piesa despre Pericle, ca povestea prăfuită a lui Apollonius, arată că
providenţa învinge accidentele, şi harul dizgraţia. Cu aparenta naivi-
tate a basmelor şi a miturilor, cu didacticismul moralizator al literatu-
rii creştine medievale, Pericle exaltă victoria vieţii asupra morţii, a
virtuţii în faţa viciului, şi a speranţei obstinate în faţa disperării.
Shakespeare transformă comedia tipică, interesată de regenerarea
societăţii prin nunţile necesare ale tinerilor care înving interdicţiile
celor bătrâni, extinzându-şi interesul şi spre iubirea cuplurilor matu-
re. Astfel, toate vârstele sunt afectate de energia regenerativă.
În această lumină, scena recunoaşterii dintre Pericle şi Marina,
iar apoi dintre aceştia şi Thaisa este la fel de emoţionantă ca regăsi-
rea dintre Lear şi Cordelia. Îmbrăţişarea finală îşi găseşte egalul
doar în festivalul reconcilierii din Poveste de iarnă, şi depăşeşte orice
găsim în Furtuna. Pesemne că Pericle nu e totuşi o piesă nereuşită.


Amurgul leninismului...
D EDIC ACEST text me-
moriei lui Matei Că-
linescu (1934–2009), ilus-
tru cetăţean al Republicii
Literelor, profesor de lite-
ratură comparată, eseist,
critic literar, romancier,
poet şi gânditor antitotalitar. Am avut şansa
de a colabora cu Matei şi de a mă bucura de
prietenia lui. Spre imensul meu regret, rela-
ţia noastră s-a materializat în plan ştiinţific
doar prin intermediul unui articol publicat în
revista Problems of Communism la începutul
anului 1991. Chiar şi aşa, această colaborare
a avut un impact considerabil, stabilind para-
metrii fundamentali de discutare a Revoluţiei
din România în anii ce aveau să vină.
Matei Călinescu a fost unul din cei
mai necruţători critici ai imposturii anilor
’90–’92 din direcţia celor care s-au succedat
puterii comuniste, preluând puterea în ţară
prin intermediul deturnării revoltei civice din
decembrie 1989. La puţin peste treizeci de
ani de la acele evenimente, Matei Călinescu
rămâne, din punctul meu de vedere, un
reper cultural şi uman fundamental pentru
înţelegerea atât a istoriei prezente, cât şi a
valorilor trecutului distrus, ocultat şi alterat
sub comunism.
Un lucru care trebuie afirmat cât se poate
de tranşant este că anul 1989 s-a întâmplat.
O stare de graţie
Ioan Sbârciu la 75 de ani
I oan Sbârciu este un artist care nu poate trăi
fără pictură şi crede că lumea nu poate trăi
fără artă. Această credinţă este vizibilă în în-
treaga sa activitate, cea de artist şi cea de pro-
fesor preocupat de formarea şi promovarea
tinerilor artişti. Dacă ar fi să amintim doar
efortul managerial şi pedagogic depus pentru
crearea premiselor apariţiei Şcolii de la Cluj
sau propria reinventare prin adoptarea şi rafi-
narea noutăţilor apărute în discursul pictural
în ultima sută de ani şi este suficient pentru a
înţelege autoritatea artistică şi anvergura acţi-
unii artistului în plan cultural.
Pictura lui Ioan Sbârciu este o invitaţie la
meditaţie pe diferite teme, dar întotdeauna
având în vedere efectele de culoare, întuneric
şi lumină date de poziţionarea obiectelor
concrete ale lumii sau de aranjarea pe pânză a
variatelor manifestări ale vieţii în toată com-
plexitatea ei. Relaţia publicului cu artefactele
invocate de artist pentru a-şi construi imagi-
nile este determinată de intenţiile artistului
de a crea un spaţiu în care privitorul poate
să pătrundă urmând meandrele liniare şi
coloristice selectate de artist, pentru a su-
gera încărcătura de emoţii şi stări ambigue
Vladimir Tismăneanu
Indiferent de variile teorii conspiraţioniste
şi de veştedele sau mai puţin veştedele teorii
care încearcă să ne convingă că totul a fost o
ficţiune, o iluzie, anul 1989 a fost o realita-
te istorică, politică şi etică. Lumea de după
1989 este fundamental, radical şi decisiv dife-
rită de lumea de dinainte de 1989. Un distins
disident ceh, Martin Palouš (70 de ani), care
a fost la un moment dat purtător de cuvânt
al Cartei 77 şi ambasador al Republicii Cehe
la Naţiunile Unite, criticându-i pe cei care
neagă caracterul revoluţionar al anului 1989,
spunea: „O revoluţie are loc în momentul în
care mă culc într-o seară şi ştiu ce ziare am
cumpărat dimineaţa, dar mă trezesc a doua
zi, merg la chioşc şi cumpăr cu totul alte
ziare“.
Aici se află cheia transformării despre
care voi discuta: s-a schimbat paradigma de
interpretare a realului! Nu trebuie uitat că
revoluţiile anului 1989 au avut loc în acelaşi
timp cu sărbătorirea bicentenarului Revolu-
ţiei Franceze din 1789. Într-un astfel de an
aniversar, am avut privilegiul de a asista la un
nou tip de revoluţie, una fundamental non-
violentă şi antiutopică. O precizare: în cazul
României s-a răspuns cu violenţă, dar revolta
în sine nu a fost violentă. Răspunsul violent a
venit din partea puterii.
Consider că este foarte important ca,
înainte de a discuta naufragiul sau amurgul
Elena Abrudan
izvorâte din intensitatea
şi profunzimea trăirilor.
Dacă luăm în considerare
temele recurente ale artei
sale, cum ar fi Don Qui-
jote, Labirintul, Pădurea
de cenuşă, Peisaj transil-
van, observăm că artistul
se mişcă cu uşurinţă pe
suprafeţe mari acoperind
pânza cu forme şi culori,
într-o modalitate personală, care îl reprezintă
ca cetăţean al universului. Referirile din ti-
tluri la locuri geografice sau experienţe avute
într-un anumit spaţiu sunt doar încercări de
a le valoriza şi înscrie într-o dimensiune uni-
versal valabilă. Lucrările sale de mari dimen-
siuni respiră lumina prin straturile de culoare
şi prin formele care abia se disting din hăţişul
liniilor trasate prin gesturi mai largi sau mai
reduse, dar incisive.
Ioan Sbârciu este un artist profund legat de
natură, care funcţionează ca un izvor de inspi-
raţie, chiar şi atunci când pictura lui sugerează
spaţiul urban, reflecţii filosofice sau atitudini
mai incisive şi implicare socială. Deschiderea
Sub lupa memoriei
leninismului, să vedem în ce anume a con-
stat acesta şi cum a fost posibilă ieşirea din
utopie. Comunismul a fost, înainte de toate,
un program doctrinar menit să mobilizeze în
vederea atingerii unor scopuri radical trans-
formative la nivel economic, moral, social şi
cultural. Ambiţia supremă a comunismului a
fost să realizeze o nouă civilizaţie care să se
rotească în jurul personajului central – Omul
Nou.
Comunismul este un antropocentrism
pervers. Pe lângă faptul că există cultul par-
tidului, ceea ce face din comunism o eclezi-
ologie, el este în acelaşi timp o tentativă de
revoluţionare a antropologiei. Scopul prin-
cipal al comunismului nu-l constituie doar
socializarea mijloacelor de producţie; toate
acestea sunt subsumate unei noi viziuni asu-
pra omului şi existenţei umane. Omul Nou în
comunism, ca şi în cazul doctrinelor fasciste,
devine finalitatea supremă a acţiunii politice.
Aceasta din urmă nu este gratuită. Obiec-
tivul ei este dublu: politizarea absolută a spa-
ţiului uman şi, deopotrivă, falsificarea totală
a ceea ce înseamnă politic: dacă prin acesta
înţelegem comunicarea nestingherită între
fiinţe umane cu drepturi garantate într-o
manieră ireductibilă în urma unei relaţii spe-
ciale cu transcendenţa.

Calendar
artistului spre lume sugerează empatie, gene-
rozitate, sensibiliate şi iubire necondiţionată.
Generozitatea fiinţei sale transpare în gesturile
cotidiene, în proiectarea direcţiilor de acţiune
pentru formarea tinerilor artişti, în atenţia
acordată temelor de actualitate şi selecţia lor
pentru prelucrare, sublimare şi sugestia unei
posibile rezolvări a problemelor contempora-
neităţii prin actul artistic.
Ingredientele succesului repurtat în cari-
era profesională şi artistică de către pictorul
Ioan Sbârciu sunt inteligenţa, sinceritatea,
disciplina muncii, rigoarea şi discursul artis-
tic care sintetizează figurativul şi abstractul
în atitudini romantice, lirice. Adăugăm ob-
servaţia atentă a lumii în aspectele ei cele mai
diverse, analiza lucidă, dar empatică a eveni-
mentelor şi internalizarea momentelor fericite
sau mai puţin comode ale vieţii, care răzbate
prin mijloace picturale din lucrările sale. Prin
pictură, Ioan Sbârciu comunică deopotrivă
nelinişte şi împăcare, efervescenţă extremă şi
linişte. Opera sa se oferă lumii într-un gest de
bunăvoinţă faţă de oameni, un gest sensibil,
tandru, mângâietor.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 23

Poezie
„Laudă vieţii care
ne-ngăduie fiinţa“
Constantin Cubleşan
P OEZIE A VÂRSTEI
plinei maturităţi, vo-
lumul Rana ascunsă a fi-
de-
ecărei zile (Editura Şcoala
Ardeleană, Cluj-Napoca,
2023) aduce în creaţia lui
Horia Bădescu o aprofun-
dare a meditaţiei existen-
ţiale pe care o întâlnim,
de altfel, de-a lungul ani-
lor, şi în toate celelalte volume ale sale, de la
Marile Eleusii (1971) până azi. Acum însă,
baladescul de odinioară, bunăoară, în care
incantaţiile bucuriei de a iubi, de a trăi, la
drept vorbind, într-o comuniune juvenilă,
primeşte accente grave, evocatoare de sin-
gurătăţi, în chiar atmosfera tenebroasă a
vechilor locante pitoreşti: „O cafenea,/ un
birt în care se murea târziu,/ trist salon al
singurătăţii pubere,/ falie în care alunecau
rugăciunile nopţii/ – cândva/ prin fumul ţi-
gărilor înotau/ femei fără vârstă şi mateloţi/
căzuţi peste bordul paharelor –/ paradis al
tăcerilor năduşite,/ tarabă de neguţat ziua
de mâine./ Bizanţ rătăcit/ în care sexul în-
gerilor era încă fluid,/ o văgăună în care se
murea încet/ între Bach şi Mahalia Jackson“
(O cafenea). Are, în acest context social,
moral şi, desigur, pustiitor în credinţă, re-
velaţia „zilelor triste“ în care „nimic nu e
la locul lui“, încât o întrebare firească: „Ce
căutăm aici noi, oamenii?“ (Sfidător flautul
mierlei) devine stringentă, poetul asumân-
du-şi, tocmai de aceea, menirea de a conce-
pe „un colind pentru vremuri fără colinde“
(Ninge).
Izvorâtă din astfel de stări emoţionale,
poezia nu este atât înălţătoare pe cât de medi-
tativ reflexivă asupra arderilor lăuntrice („clo-
potul inimii tale în domul tăcerii,/ măsurând/
ceea ce nimeni nu ştie“ (Zi de zi), asupra a
ceea ce poate deveni condiţia existenţială a
vieţuirii: „Bucură-te pentru slobozenia ochi-
lor,/ încă ţi-e îngăduit să vezi/ feţele răului;/
poate că mâine vei binecuvânta/ ordonanţa
orbeniei!“ (Cine sunt cei ce dansează pe ruinele
clipei). E aici un halou dramatic subteran de-
dus din mistica fiinţială a liricii blagiane, pe
care Horia Bădescu o dezvoltă în chip crea-
tor, adăugându-i valenţele unei melancolii
24 • APOSTROF
sfâşietoare a pustietăţii lumii contemporane:
„Scade lumina,/ scade umbra,/ scade viaţa./
Sărace sărbătorile trupului!/ O mie şi una de
nopţi pentru sporovăiala/ vântoaselor,/ chi-
vuţe mestecând cenuşa nesomnului/ la capăt
de pod./ Cuvinte fără de noimă,/ vorbe furate
pe gura tăcerii./ Scade lumina,/ umbra,/ via-
ţa,/ limpezi sunt doar marginea gândului/ şi
povara fiinţei“ (Scade lumina). Poetul vede
şansa posibilei salvări sufleteşti dintr-un pre-
zent copleşit de „năucii vremurilor noi“ (Fără
să ştim), prin revelaţia „sărutului lui Dumne-
zeu/ pe creştetul lumii“ (Toamna), o lume a
elementelor primordiale ale firii la care se
smereşte prin rugăciune. „Roagă-te soarelui,/
marelui/ domn al tot nehotarului!// Roagă-te
vântului,/ sfântului,/ pentru tăcerea cuvântu-
lui!// Roagă-te ploii,/ noima nevoii/ care-şi
răsădeşte în lacrimă-altoii!// Roagă-te ceru-
lui,/ străjerului/ neclintit al misterului!//
Roagă-te maicii ţărână,/ lumii stăpână,/ vieţii
şi morţii fântână!“ (Roagă-te soarelui). Şi to-
tuşi, neliniştea de a trăi devine bucurie a vie-
ţii, lauda acesteia primeşte la Horia Bădescu
dimensiune creştină dincolo de elogiul mare-
lui orb din panteismul blagian: „Laudă tran-
dafirului ucis/ în cătuşele iernii,/ laudă săru-
tării date zilei de ieri,/ laudă celui căzut şi
celui rămas/ în picioare,/ laudă amnezicului/
şi celui ce aminte-şi aduce,/ laudă celui ce-şi
pierde viaţa/ şi celui ce-o duce, icoană,/ în
inima lui,/ laudă celui frânt de iubire/ şi celui
copleşit de patima ei,/ laudă suferinţei şi iertă-
rii şi milei,/ laudă vieţii care ne-ngăduie fiin-
ţa/ în fiinţa ei nesfârşită!“ (Laudă trandafiru-
lui ucis). În această bucurie se tălmăceşte şi
mitul lui Narcis: „Nu privi în oglinda fântâ-
nii/ dacă te temi/ poate că nu-i nimic de vă-
zut,/ poate că-n apele limpezi/ se-arată doar
prăpastia cerului“ (Precum un cântec) dar şi
fatalitatea căutării de sine mereu ne-mplinită:
„lepădare de ceea ce nu eşti/ sau poate de ceea
ce eşti/ şi nu ştii să afli“ (Lepădare de sine) căci
„e o rană între pleoapele zilei,/ un adânc în
care nu poţi privi“ (Zăpezile în după-amiaza
mâniei). E aici o melancolică poetizare a dia-
lecticii deşertăciunii: „Toate pieiră, toate s-au
dus;/ e răsăritul numai apus,/ e clipa numai
umbră de clipă/ e şi văzduhul umbră de-ari-
pă,/ rană e cerul peste câmpie,/ unde e capă-
tul cine mai ştie?/ Unde se năruie vântul şi
ploaia,/ unde se-nchide-n pustiu odaia,/ un-
de-nfloreşte ramul de sânger,/ unde se-ascun-
de puiul de înger?/ Unde să fie tot ce s-a dus,/
cu răsărituri şi cu apus?“ (Toate pieriră). În
rezonanţe metafizice, lirica aceasta e o stare
de spirit poetizată, datorată unuia ce reflectă
asupra condiţiei vieţii şi a morţii ca două
momente ale trecerii prin lume, ducând po-
vara împlinirilor, fără a şti când şi cum se va
încheia acest drum: „Zi după zi, ceas după
ceas,/ nimeni nu ştie cât a rămas./ Se duce
trenul, gări după gări,/ nu sunt răspunsuri
doar întrebări;/ câte răspântii, atâtea căi,/ câte
urcuşuri, atâtea văi;/ lumină plânsă de întu-
neric,/ ieri e departe, mâine-i himeric;/ timp
fără noimă, fără popas,/ timp al tăcerii fără
de glas“ (Zi după zi). Departe de a fi o poezie
a fatalităţilor vieţii, a tristeţilor existenţiale, se
impune aici credinţa senină în lumina eterni-
tăţii: „Strălucitoare stă însă lumina,/ pline
sunt toate de adierile inimii;/ toate pe înţele-
sul neînţeles vorbesc/ tăceri care te-ngăduie
lumii,/ şi de tine însuţi te apără./ Toate cu tine
sunt în eternul acum, în care te afli“ (Cândva,
altădată, demult…).
O melodie lăuntrică a versurilor, ce se
rostesc oarecum ritualic, e statornică în crea-
ţia lui Horia Bădescu, el decantând şi rafi-
nând astfel idei cu minuţiozitate de bijutier al
slovei, cu înaripări de gând ce frizează tainele
facerii universului risipit în efemerul lumesc
al trăirilor fixat pe neliniştitele marile între-
bări omeneşti: „E hăul lumii ca la început,/
stă universul răstignit pe loc/ şi parcă însuşi
Dumnezeu ia foc/ să încălzească gerul abso-
lut./ Arsă-i lumina, din cuvântul mut/ curge-n
clepsidre vidul, în ghioc/ doar plânsul mă-
rii-ncearcă sub obroc/ să încălzească gerul
absolut./ Ce viscol duce lumea la păscut?/ Ce
spulber bate stelele de stele?/ E hăul greu de
spaimele rebele/ să încălzească gerul absolut//
Noi ne-am vândut pe-o lingură de lut…/ E
hăul lumii ca la început“ (E hăul lumii…). O
asumare a destinului lumesc e un motiv per-
manent de meditaţie asupra efemerei existen-
ţe umane, fără a se abandona tristeţilor, chiar
dacă perspectiva cosmică a neantului e obse-
dantă: „Cu umilinţă să stai dinaintea lumii/
care te-ngăduie!/ Cu umilinţă dinaintea vie-
ţii./ Darul ei nu-ţi aparţine;/ chiriaş de-o clipă
eşti/ în odăile fulgerului./ Cu umilinţă în faţa
uitării./ Memoria e doar/ întruparea de sine-a
neantului“ (Cu umilinţă…).
Dramatismul liricii lui Horia Bădescu e
asumat intimităţii discursului reflexiv. Me-
ditaţia se construieşte metaforic, adesea
având alura cugetării elegante, totul cu o
simplitate a rostirii ce dă emoţiei artistice
profunzime vizionară.

Poezie
Şeherezada Oanei Boc
Rodica Marian
C EEA CE-O DISTINGE pe
poeta Oana Boc, în
contextul liricii actuale,
ţine de opţiunea pentru
ceva diferit, dar care în
limpezimea cristalină a
formei este necesar an-
corat într-o problematică
major umană. În primul
rând, aş menţiona coor-
donata bine aspectată a căutării: Căutarea
imensă e zeul din mine – Geneză). Pornind
de aici, se dezvoltă ca dominantă, în acest
al treilea volum, intitulat Şeherezada (Oa-
na Boc, Şeherezada: Poezii, Editura Neuma,
2022.), o iscoditoare trăire, intensă sub blân-
deţea calmă a expresiei, ea însăşi cântărită de
supremaţia ideii poetice. La fel ca în volu-
mele precedente, Scara şi Scrisoarea Evei, un
flux de semnificaţii se deschid din coerenţa
şi unitatea tematicii încifrate în epura cărţii,
care, în acest caz, este celebra povestea ori-
entală a Şeherezadei. Procedeul de organi-
zare sub umbrela unei tematici îşi arată tot
beneficiul valorizant în eşafodajul compozi-
ţional al volumului, fructificând cu măiestrie
(şi poate inconştient), o fulgurantă revelare
a unui mister tot mai ocultat în zilele noas-
tre. Aceasta este de fapt una dintre tainele
mari şi simple ale alcătuirii firii omeneşti, pe
care ştiinţa actuală a dobândit-o şi pe care
şamanii, vracii, fachirii tuturor timpurilor
o ştiau, din vremuri imemoriale, anume că
avem o parte masculină şi una feminină în
noi, în funcţie de care ne căutăm pe noi în-
şine, atunci când ne întâlnim ori nu sufletul
pereche. Energia sacră care se creează între
bărbat şi femeie este uitată în civilizaţia tre-
pidantă de acum şi resuscitarea ei nu poate fi
decât oportună. Mai ales când îmbracă haina
evanescentă, dar convingător tulburătoare a
poeziei Oanei Boc, cristalină şi adânc anali-
tică, totodată: Mi-ar fi plăcut în seara asta/
să te întâlnesc pe stradă/ şi chiar te-am aşteptat
pe toate străzile./ M-am întâlnit doar cu mine,/
care semăna în lumina obscură/ prea mult cu ti-
ne. Eu văd aici o previziune a marii întâlniri,
pentru că totul este mai întâi în noi, şi numai
mai apoi se preface în realitate.
Primul text poetic, cu tâlc numit Şah,
apare surprinzător, aşezând concluzia chiar
la început şi provocând astfel un neobişnuit
orizont de aşteptare. Eul liric feminin îşi
dezvăluie atât credinţa în destinul cuplului,
dar şi încrederea în ea însăşi, altfel spus este
curajoasă şi adânc convinsă că jocul crucial
al iubirii ca ţel existenţial o cuprinde pe ea,
necesar şi de neînlocuit: În jocul acesta în
care ai încercat mereu/ să înţelegi ce nu era
posibil de înţeles,/ tot eu o să-ţi rămân regina/
cu care ai jucat cel mai intens. Mai mult, ea
ştie, înţelege totul pentru că înţelege ceva
ce nu trebuie înţeles, dar trebuie crezut, din
momentul de graţie în care este presimţit:
În jocul acesta lung cât restul vieţii tale/ ca
într-un labirint te vrei închis/ în care simul-
tan esti alb şi negru,/ învingător şi în acelaşi
timp, învins. În construcţia universului po-
etic al Oanei Boc, complementaritatea
contrariilor este de fapt o coordonată nece-
sară iubirii celei mari, asemănată cu abs-
tracta sferă, care nu poate face abstracţie de
flamura simbolică a căutării.
În întregul volum, rostirea poetică este
alternativă, Şeherezada şi regele îşi schimbă
între ei rolurile, se contaminează unul de
stările celuilalt, iar poeziile par o întreagă
paletă de meandre ale preaplinului, conţin
nesiguranţa, neîncrederea, apăsarea orelor,
ale clipelor tânjitoare, nostalgii, amintiri
fetiş, îngrijorare.
Pe de altă parte, regele, cel dinaintea
venirii şi a poveştilor Şeherezadei, simţea tot
mai greu, golul suspendat din el şi această
stare se vrea umplută, cu fiecare noapte
care amână moartea iubitei curajoase, prin
construirea alambicată a unui imens halou
de atracţie, de seducţie misterioasă. Între-
gul prezent ambiguu şi atemporal, cu aura
gestului înaintare-retragere – induce para-
doxal poeticitatea unui trecut viu, palpi-
tând de patimă: Uneori iubirea ni se întâm-
pla în aer,/.../ cu ochi care se priveau atavic/
din străadâncimea altor priviri. Regele este
primul care este surprins de lumina marelui
sărut, întreagă, în timp ce încă încerca să se
desprindă, ca umbra, din timpul iubirii.
Construcţia epică este încifrată şi pe
alocuri decriptată în clipe destrămate din
perfecţiunea sferei, frânturi de îndoială de
care inima se leagă dramatic. Aceste secun-
de dezarticulate care ţin loc de cuvinte şi
culori vor sfârşi în Respiraţie (poemul final)
ca o suflare unificatoare, ca triumf al ames-
tecării invizibile a celor doi iubiţi. Acel mod
final de contopire, ca o respiraţie, ca o neliniş-
te configurează o eternizare nematerială în
sublimarea ei, tradusă poetic ca o formă de
oxigen şi de nesfârşire. Avem aici fiorul mai
puţin aşteptat în viziunea modernă a dra-
gostei, respectiv transubstanţierea iubirii
într-o extatică, platonică pasiune.
Originalitatea Oanei Boc în adaptarea
poveştilor Şeherezadei este astfel evidentă,
corespunzătoare cu credinţa poetei în nece-
sara, căutata uniune între Spirit şi Trup,
singurul mare adevăr de care iubirea are ne-
voie şi care împlineşte fericit omenescul.
Deşi primordială, această uniune nu este li-
niştită sau direcţionată numai spre lină îm-
plinire. Lirica Oanei Boc include nefericirea
din fericire. Armonia contrariilor, trăirea lor
cu bucuria intensităţii nu este decât senti-
mentul angajării definitive şi încrederea în
polimorfismul iubirii, cum ar fi metamorfo-
zele trupurilor celor doi iubiţi, fărâmiţate în
secunde şi minute/ când nu ajung să se sărute.
Poeziile din volumul recent al Oanei
Boc conţin un registru al punerii în scenă a
multor ipostaze ale iubirii, de la eros la
agape, incluzând şi ilustrând sensurile sau
accepţiunile antice şi creştine, transpuse
uneori în spaţiul teoretico-metaforic al
unor ştiinţe, cum ar fi lingvistica şi filoso-
fia sensului. Totul este gândit cu dezinvol-
tură firească, netrucată. Un exemplu reve-
lator este poezia Rostire în care iubirea
trăită doar pe jumătate câştigă o imagine
de o mare forţă şi are o putere de seducţie
exemplară: ne trăiam iubirea/ cu intensitatea
mistică/ a însinguratului mutat în celălalt/ ca
într-un loc de rugăciune. Totodată această
îmbrăţişare eterică/ era acea promisiune a
sensului întrupat/ şi mereu amânat/ şi care
avea să devină, poate, cândva,/ rostirea noas-
tră întreagă. În acelaşi filon preponderent
filosofic se pot încadra texte poetice ca Am
fi putut să inventăm o limbă (te-aş fi putut
iubi/ la timpul prezent definitiv/ dincolo de
limita/ care desparte sufletul de trup), Celelal-
te (cu fiecare sunet al fiecărui cuvânt/ prin
care noi-doi cream sensul), Intertextualitate,
Perfect compus şi mai ales Marginea, o me-
ditaţie exemplară şi tulburătoare. Ea este
aşezată în carte pe o pagină alăturată cu
poezia Restul Vieţii Mele, aparent în contra-
timp tematic cu Marginea, dar prefigurea-
ză acelaşi gând profund al acceptării iubi-
toare a efemerului şi a necunoscutului, de
fapt atât de nesigur. Mai mult, fenomenul
distorsiunii marginii într-o oglindă trans-
formă iminenţa sfârşitului într-o metaforă
textuală a fără sfârşitului.
Povestea Şeherezadei – ea însăşi atât de
ofertantă în înţelesuri, unele cu specific ori-
ental de încărcătură luxuriantă – devine în
viziunea poetei Oana Boc o lume bogată de
înfruntări contradictorii, cu cele mai fastu-
oase, fermecătoare, neasemuite stări şi trăiri.
Universul iubirii este de fapt unul al reflecţi-
ei despre iubire, despre sensul vieţii, în felul
trăirii şi meditaţiei atât de proprii lirismului
poetei. Variat în nuanţe şi în arabescuri sen-
timentale, acest lirism particular este înde-
obşte receptat sau definit, în sensibilitatea
modernă, drept ambiguitate a stărilor sufle-
teşti. Eu prefer să descifrez în ambiguităţi
esenţe lirice înlănţuite, dar care nu-şi ascund
suişul atent construit al avântului spre abso-
lut, al năzuinţei adânci şi netemperate spre
întreg, ştiind că acesta nu este totuşi îndea-
juns omului. Şeherezada Oanei Boc transfi-
gurează minunat iubirea, modulează şi revi-
gorează ipostazele iubirii, prin resuscitarea
oportună şi inspirată a unei energii sacre, ca
aceea a marilor iubiri. Această energie se
manifestă cu frumuseţe în adâncimea gân-
dirii şi în proiecţii metafizice, îngemănând
meditaţia, viaţa, marile necunoscute, toate
sub puterea căutării imense.
 propuneri desprinse dintr-un gest critic pe cât
Eseu
Alegeri premeditate
Alice Valeria Micu
M IRCEA MOŢ nu-şi
trădează spiritul di-
dactic atunci când alege
analiza intensivă a unor
opere literare, destrămând
cu atenţie din urzeala lor
câteva fire pe care le supu-
ne apoi atenţiei. Este şi ca-
zul volumului Complicităţi
selective, apărut în 2022 la
editura Ecou Transilvan. Ceea ce ne propune
aici Mircea Moţ este un set pentru varianta
ideală a manualului de literatură română pen-
tru elevii de liceu. Eseistul traversează istoric
literatura română de la clasicii Ion Creangă
şi I. L. Caragiale, la Liviu Rebreanu, Marin
Preda, Tudor Arghezi, de la Lucian Blaga,
Mihail Sadoveanu la Mircea Eliade, până la
Ileana Mălăncioiu şi Gh. Grigurcu, de la Al.
Cistelecan, Ion Pop, Marta Petreu, Ion Vartic
la Ştefan Borbély şi Cristian Bădiliţă. Abia ul-
timul face notă discordantă, căci nu creaţia sa
poetică, ci cea teologică este subiectul eseului
ce închide volumul. Dar, până la urmă, auto-
rul ne avertizează încă din titlu că avem de-a
face cu o selecţie realizată prin complicitate cu
afinităţile sale elective, cu gustul personal, cu
propria satisfacţie de lectură. Simţul estetic,
interesul estetic, gustul estetic şi idealul este-
tic au dus la osatura de creatori ce i-au stârnit
lui Moţ iniţiativa cercetării. Atitudinea sa nu
e una pragmatică, ci una interpretativ-com-
prehensivă. Fiecare text dezvăluie empatia
cu autorul analizat şi cu întregul operei din
care alege câteva aspecte prin prisma cărora
priveşte de-a lungul creaţiei, când e vorba des-
pre poeţi. Mai ales în cazul romanului, adesea
evitat de elevi, lectura fiind suplinită de texte
critice preluate, volumul de faţă propune un
demers hermeneutic care ar face imposibile
scurtăturile elevilor nededaţi la lectură. Des-
pre cosit, arat şi seceriş, spre exemplu, se ocupă
de aceste activităţi agricole în romanul Ion, de
Liviu Rebreanu, cu reflexia simbolică a fie-
căreia. Maniera de exegeză fragmentară, po-
sibilă doar în urma unor lecturi repetate ale
textului amintesc de profesorul Ştefan Bitan
şi subiectele sale de examinare a studenţilor.
Moţ recunoaşte în eseul Muntele şi marfa-
rul, dedicat Ilenei Mălăncioiu, „fiecare nouă
lectură“. Este aici ceva din disciplina orfévri-
erului, după cum observă Al. Cistelecan pe
coperta IV a volumului: „Ideea lui exegetică
e că fiecare simbol, oricât de ignorat (chiar
şi de autor), duce, asemeni brânduşei blagie-
ne, spre miezul operei şi al viziunii. Dar ca
să ducă într-adevăr e nevoie şi de iscusinţa
eseistului“. Efectul eseurilor lui Mircea Moţ
este că deschide noi dimensiuni de receptare a
unor texte fundamentale, propunând nici mai
mult, nici mai puţin decât o nouă lectură a
acestora într-o lumină pe anumite aspecte şi
lăsând deschise alte vitralii prin care să poată
fi expuse operele respective. Blagiene brânduşi,
Spectacolul interior şi de gală al eseistului, Dru-
mul la munte al unui personaj sunt tot atâtea
de atent, pe atât de generos.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 25
 teoreticieni şi noile forme
Atunci când nu încearcă să demonstreze
măreţia întregului prin strălucirea fragmen-
tarului, Moţ e preocupat de artele poetice,
de resorturile de creaţie şi caută în referinţele
deopotrivă autohtone şi străine, precum şi în
amănuntul biografic al scriitorului argu-
mente care să-i servească demonstraţiei. De
pildă, în cazul lui Caragiale şi vizibila sa
aversiune faţă de copii, ipoteza e susţinută de
o afirmaţie a a lui G. Călinescu cum că le-ar
fi zis copiilor fioros: «Bag cuţitul în voi! Ştiţi
că sunt nebun! » din pricina gălăgiei.
Lui Tudor Arghezi şi artei sale poetice îi
revin două texte, unul fiind dedicat volumu-
lui Flori de mucigai, în care trece de subiectul
iniţial, acela al evanghelistului absent, şi veri-
fică din perspectivă religioasă câteva motive,
pornind de la volumul Irinei Mavrodin,
Mâna care scrie. Spre o poietică a hazardului şi
interpretarea simbolică dată de aceasta mâinii
drepte şi celei stângi. Moţ translatează de-
monstraţia: „De aici se poate reconsidera şi
sintagma «flori de mucigai» care împrumută
şi titlul volumului, în spiritul aceleiaşi atitu-
dini în faţa existenţei: depăşirea limitei pen-
tru a dobândi condiţia pură a spiritualităţii“.
Citatele desprinse de Moţ din cartea amintită
îi slujesc demersului, dar îl pun oarecum în
umbră prin frumuseţea pledoariei Irinei Ma-
vrodin. Dar, să nu uităm nicio clipă că Mircea
Moţ este în primul rând un cititor documen-
tat, care nu-şi ascunde sursele bibliografice şi
le utilizează cu îndrăzneală şi abilitate.
Pentru Marta Petreu este ales volumul O
zi din viaţa mea fără durere, mai precis cele
două eseuri finale, iar perspectiva de analiză
este una triplă. Durerea, labirintul şi banchiza.
Nu doar atenţia la detalii şi citirea compre-
hensivă încântă la Moţ, ci capacitatea sa de a
identifica şi detaşa elementele relevante ale
creaţiei autorului analizat. „În ultimul eseu al
volumului, Banchiza de gheaţă în care stă ini-
ma creatorului, Marta Petreu face o afirmaţie
emblematică pentru condiţia demersului său
artistic, a eseului în special: «Artistul nu tră-
ieşte, ci este trăit de revelaţia sa»“.
Efortul lui Mircea Moţ de a decodifica
opere literare, de a privi în lumea interioară
a creatorilor oferă o matriţă hermeneutică
ce merită urmărită şi aplicată, atât pentru
demersul în sine, pentru propunerile de
reevaluare ale textelor fundamentale, cât şi
pentru referinţele bibliogafice care vor des-
chide noi lecturi.
 internă a fiecărei noţiuni. Cum se naşte
Estetică
Quantum potes,
tantum aude.
Paul Valéry, gânditorul
Ana Paraschivescu
S FÂRŞITUL DE SECOL nouăsprezece şi înce-
putul următorului au dat în cultura uni-
versală nume şi orientări care au schimbat
modul de gândire de până atunci, pentru
a se impune definitiv, aşa cum sunt marii
26 • APOSTROF
de a vedea lumea plină de
real, dar şi de conceptual,
de imaginar. Paul Valéry
este unul dintre aceste
nume. În 2022, Editu-
ra Humanitas a publicat
în traducerea lui Marius
Ghica fragmente din Ca-
iete-le sale. Scriitorul cra-
iovean reia corpul de texte apărut în ediţia
din 1989, la Editura Univers, îngrijită şi
prefaţată de Ştefan Aug. Doinaş, cu titlul,
Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică, la care
adaugă unele traduceri noi. Marius Ghica
utilizează, cum el însuşi mărturiseşte în
prefaţa la ediţia actuală a fragmentelor va-
léryene, cele două volume apărute la Galli-
mard, care au condensat imensul material
produs în orele de veghe matinală, când
contemplaţia sistematică a propriului me-
canism de gândire a dat idei valoroase pen-
tru multe discipline, care fac din Valéry un
contemporan al nostru.
Marius Ghica păstrează şase capitole
care dezvăluie temeritatea spiritului
valéryan ce surprinde şi azi prin profunzi-
me, chiar dacă, uneori, greu de decriptat,
pentru că filozoful se suprapune poetului,
ceea ce duce la complexitate, cu înţelesuri
dincolo de text, în metaforă, mai persisten-
tă pentru cititor, ucenic uimit de potenţa
unei minţi strălucite. Aşa cum afirmă, Va-
léry nu scrie pentru propria plăcere, nu ca-
ută bucuria de a fi, ci de a şti. Scrisul caie-
telor nu reprezintă un act de narcisism
decât prin dorinţa de a se cunoaşte pe sine,
doar în acest gest putem identifica izolarea
sa în lumea mai pură a conceptualizărilor.
Cum poetic spune „Munca mea este de
Penelopă“, iar, despre limbaj: „Cuvintele
fac parte din noi mai mult decât nervii. Nu
ne cunoaştem creierul decât din auzite“.
Azi am putea opina despre creierul scriito-
rului francez că s-a descoperit în faţa citito-
rului plin de efervescenţă şi substanţă.
Paul Valéry descoperă mecanismele care
înlănţuie limbajul de gesturi, pas cu pas.
Face mai întâi o taxonomie a lor: simboli-
ce, convenţionale, indicative, imitative, in-
terogative. Apoi interogaţiile se extind spre
originea sintaxei, mişcarea discursului, ro-
lul sunetului, a cântului sau ritmului. În
acest fel funcţionează gândirea scriitorului,
preocuparea constantă pentru structura
spaţiul într-o conversaţie? Remarcabil de
simplu. Spaţiul este creat de verbe şi expus
de mână, gestul primeşte plusvaloare, devi-
ne o forţă, golul construieşte fără material,
wireless, mâna desenează ceva fără nimic,
scrie ficţiuni percepute ca reale, prin deli-
mitare şi permisivitate.
Valéry este un inventator, ceea ce a re-
marcat Marius Ghica în prefaţa mai sus
amintită, şi nu unul obişnuit, pentru că aş-
terne pe hârtie nişte idei puse în practică azi
în domeniul inteligenţei artificiale, ca de
exemplu: „Ideea mea a fost să concep o
limbă artificială întemeiată pe realul gândi-
rii, limba pură, sistem de semne [...] care să
fie pentru limba naturală ceea ce este geo-
metria carteziană pentru geometria greci-
lor“. În alt context, în 1936, vorbeşte des-
pre „Cuvinte nedeterminate – cele care îţi
permit să scrii ceea ce nu ai putea gândi.
Joacă un rol istoric enorm. Dumnezeu.
Univers. Infinit. Cauză. Spirit. Suflet. Se-
mantica metafizicii.“. Ceea ce se raliază
unei însemnări şi mai vechi, „Metafizica
sau astrologia cuvintelor“, o definire poeti-
că a filozofiei. Metafizica ar fi arta de a in-
terpreta cuvinte, de a le prezice semantic.
Valéry propune astfel o reevaluare a filozo-
fiei. Afirmă că „uimirea“ reprezintă „Fon-
dul a jumătate din filozofie“. Intenţionând
să găsească punctele slabe ale diferitelor
definiţii ale acesteia, ajunge la concluzia că
ea există atunci când nu e căutată. Îi descrie
concis pe Kant, Descartes, Leibnitz şi, şi
mai lapidar, pe Nietzsche, care „nu este o
hrană, este un excitant“. Apoi se opreşte
din nou la limbaj, văzut, aşa cum am mai
amintit, ca aparenţă, iluzie. Filozofia nu se
raportează corect la noţiuni, are nevoie de
fraze demonstrate, nu de cuvinte. Paul Va-
léry arată imprecizia sistemelor şi cât de
uşor pot fi demontaţi filozofii de pe pie-
destalele lor. Nimeni nu rezistă unui tir de
întrebări în scopul clarificării, dar, el însuşi
un filozof, acceptă că vagul ar putea fi „in-
destructibil“ pentru că e nevoie de lipsa
preciziei, pentru a înţelege ce nu e de înţe-
les.
Şi un paradox (dar nu primul, nici uni-
cul): „Suntem făcuţi pentru a nu şti că nu
suntem liberi“, pentru că „Toată creaţia nu
este decât un uşor ‹‹defect›› în puritatea
neantului“. Timpul apare adesea în gându-
rile scriitorului francez, iar una dintre intu-
iţiile sale este că „Timpul nu este decât un
cuvânt“. Apoi, detaliază atât în legătură cu
timpul, cât şi cu „Cogito-ul cartezian“ pe
care îl vede ca pe „un strigăt magnific, un
cuvânt de dramă, o mişcare literară“. Va-
léry procedează prin reducţie, apoi amplifi-
că ideea dându-i alte sensuri şi provoacă
raţiunea să se îndrepte în direcţii multiple,
cu ramificaţii insolite. Observă că nu există
contraste de tipul zi/ noapte, bine/ rău, că
ziua succede nopţii şi ajunge la comple-
mentaritate, adăugând fuziunea naturală
dintre bine şi rău într-un individ. Este unul
dintre traseele reflecţiilor sale. Adesea, este
liric: „Frumuseţea este un cerc“. El vede
realitatea exterioară cu ochi contemplativi,
imediat o raţionalizează, dar nu într-o şti-
inţă rece, ci în complicaţii metafizice. O casă
de ţară devine impuls pentru raţionamente
despre muzică. Consideraţiile lui sunt ar-
borescente de nenumărate ori, Marius
Ghica subliniind că din economie de spaţiu
editorial nu poate fi redată grafic aşezarea
textului, imaginea completând în fapt sen-
sul, neputând să prevezi niciodată cu certi-
tudine direcţia. Valéry este infestat cu mi-
crobul căutării interioare, este imprevizibil,
de o poeticitate pe care nu şi-o reprimă, ba
chiar o reprezintă prin desen. Face notaţii
scurte, schematice, nu încheie, revine.
Din punctul său de vedere, „Toate artele
au ca obiectiv comun să prindă poezia“. El
scrie despre muzică, desen, arhitectură. Pe
Wagner îl admiră ca şi pe Degas sau
Mallarmé. „Muzica grandioasă este scrisul
omului complet“. „Plăcerea pe care o poate
da arhitectura este mai întâi vizuală [...]
Poezie a materiilor – puţin exploatată. Ima-
gine sau idee a oţelului călit. Structuri.
Substanţă de nori.“. „Surâsul Giocondei [...]
Spune prin el însuşi: Eu nu mă gândesc la
nimic, Leonardo gândeşte despre mine“. În-
totdeauna preferă reflecţia, ca în cazul
dansului, pe care ar vrea să-l disece în tăce-
rea materiei cenuşii, nu să-l privească.
Ultimul capitol al volumului, Istorie –
Politică, nu mai surprinde când se notează:
„A nu şti nimic cu adevărat, caracteristica
istoricului“. Dar nu e un impediment să-şi
expună părerile despre englezi, germani,
Franţa, Europa şi Biserică, aşa cum orice
gânditor se raportează la lumea în care
evoluează, o critică şi o acceptă, o iubeşte,
este indiferent sau pasional, om al timpului
său, ar fi zis Maiorescu. Un subtitlu Femi-
nismus (sic!) şi detalierea: „Femeile se plic-
tisesc. Este secretul lor profund. Cel al poli-
ticii lor. Dacă intră într-o carieră, poate că
acest caracter imprimat de harem se va ate-
nua, şi va fi o mare schimbare în viaţa ge-
nerală a speciei“. Era anul 1928.
Azi, din plictiseală sau nu, depăşind
caracterul imprimat de harem, am impresia
că Paul Valéry probează anularea timpului
sau, poate, chiar existenţa lui ca organ viu,
care nu ne înghite, ci ne stochează, ne ex-
trage ce avem mai bun şi îl dă mai departe,
dar nu ştim ce e binele şi răul, două capete
ale podului sau mijlocul? Prin reeditarea
adăugită a Caiete-lor valériene, Marius
Ghica şi Humanitas reuşesc o serie de acţi-
uni cu prefixul „re“: reamintesc, reevaluea-
ză, redescoperă, reunesc, reechilibrează,
redeschid.
 o parte, se coboară în inconştient prin por-
Proză
Anamneza iubirii
Ilona Duţă
R EFLECŢIE ASUPRA re-
veriei iubirii, pe fon-
dul problematizării lumii
contemporane excedate
de concepţii şi stiluri de
viaţă, conflicte, ideolo-
gii, romanul Femei de
iasomie semnat de Ionel
Buşe (Editura Litera,
2022) propune un ghi-
daj, cu dimensiunea sa spirituală, iniţiati-
că, spre adevărul fantasmatic al propriilor
noastre dorinţe, care trebuie regăsit prin-
tr-un exerciţiu platonician de recunoaşte-
re. Într-o societate tot mai aplatizată, mai
predispusă uitării sensurilor profunde şi
a valorilor, în care iubirea este substituită
cu un steril consumism sexual, meditaţia
desfăşurată aici ne reaminteşte că „iubirea
în sine e o formă de poetică naturală, un
complex de reverii corporale şi sufleteşti“;
condus cu rafinament, ironie şi subtilitate
socratică, demersul romanesc este terape-
utic, încercând să redeschidă calea către
memoria afectivă reprimată în ritmurile
accelerate devorator (căci, aşa cum afirmă
un personaj: „asta e, de fapt, terapia... Me-
moria afectivă, ea ne insuflă dorinţa de a
trăi“).
Dacă, potrivit motto-ului preluat din
Bachelard, „Les rêveries, les folles rêveries,
mènent la vie.“/ Reveriile, nebuneşti visări,
ne conduc pe-ale vieţii cărări... (trad. auto-
rului), dorinţa este o construcţie labirinti-
că, alunecare continuă pe tărâmul fanteziei,
fantasmării, visării, pe care logica incestu-
oasă a romanului o ilustrează ca mecanism
transgresiv: o genealogie rizomatică a
dorinţei împleteşte destinul „femeilor de
iasomie“ din trei generaţii (relaţia cvasiin-
cestuoasă a bunicii cu iubitul propriei fiice
repercutează asupra unui destin similar, al
fiicei angajate într-o relaţie amoroasă cu un
elev, dar şi asupra castităţii nepoatei care
adoptă o fiică dintr-un spaţiu cultural cât
mai îndepărtat, asiatic); situată lângă Gră-
dina Botanică, într-o insulă vegetală, casa
acestor femei este laboratorul ficţional al
experimentării urzelii imaginare a trăirilor
dezirante, a permanentului delir afectiv;
plantele luxuriante, fabuloase, din sera cu
iasomie, degajând un parfum ameţitor
(capabil să inducă narcoza în dublul sens al
pharmakon-ului, leac şi otravă), sunt Atlan-
tida scufundată a sufletului imaginativ
îngropat în uitare, dar care poate răbufni
cu forţa numinoasă a arhetipului.
Centru simbolic şi psihic, casa arhetipa-
lă locuită de fantasme feminine înlănţuite
ca un rizom în hibridarea lor naturală, sur-
se ale seducţiei, misterului, vrajei, consti-
tuie punctul de convergenţă al „cărărilor“
narative urmărite cu frenezie şi veselie
dionisiacă, romanul fiind un carnaval al
inconştientului dublat de un carnaval social
(cu o latură nocturnă şi una diurnă). Pe de
talul unui somn cataleptic: chinuit de crize
de insomnie, jurnalistul Orlando Bran ob-
servă acţiuni suspecte în azilul de bătrâni
de vis-à-vis, şi anume o maşină mortuară
himerică transportând morţii la cimitir sau
la crematoriu, spre nicăieri; demarează o
anchetă, dar este blocat de paznic ca de un
„cerber“ („E un fel de Casă a morţilor“),
urmăreşte el însuşi maşina, apoi, epuizat, se
prăbuşeşte în somn şi în vis; aici se deschide
hipnotica imagine a salonului „cu pereţi de
faianţă, de un verde auriu“ unde îşi petrece
senectutea atinsă de boală (alzheimer) pro-
fesorul de limbi clasice, Emanuel Pirandeli
alias Anamnesius Valzheimer. Faţă în faţă
cu acesta, Orlando Bran alias Figaro (de-
legat cu descifrarea enigmei erotismului)
declanşează o adevărată maieutică a iubirii,
provocându-l pe profesor la rememorarea
straniei sale poveşti de dragoste pentru
mult mai tânăra femeie însoţitoare, Ligia.
Tergiversările şi întreruperile, amintirile
trunchiate, inexacte sau fabulate, sunt un
forceps narativ de extracţie a fantasmaticei
femei „în rochie verde“, după cum jocul
apariţiilor şi dispariţiilor, al pierderilor şi
regăsirilor, punctează travaliul anamnezei
şi al decantării reveriei pe care se grefea-
ză dorinţa. Chiar mecanismul amânării
dezvăluirii adevăratei identităţi a femeii
(numele său este, de fapt, Victoria, Ligia
fiind bunica ei şi iubita din tinereţe a pro-
fesorului) este o simulare a seducţiei induse
pe căile imaginaţiei şi fanteziei. Într-un alt
sens, la polul diurn, carnavalul social este
surprins prin intermediul jocului pandemic
cu măşti: petrecerea aniversară (la limita
legii) dată de prietena protagonistului,
Herta, devine un prilej de convocare a unui
polilog ideologic, invitaţii purtând măşti
sanitare inscripţionate cu figurile unor
politicieni contemporani; intrus în această
petrecere de adulţi, fetiţa asiatică adoptată
de doctoriţa Victoria, Maia, este cea care,
repetând mecanic prescripţiile spălării pe
mâini, purtării măştii şi păstrării distanţei,
activează, de fapt, un mecanism de auto-
protecţie faţă de pericolul invaziei reveriei
(virus şi leac totodată, coronavirusul având
nume de floare: „Gândirea Maiei nu desco-
peră, fără îndoială, America, dar e o formă
de păstrare a elementelor de apărare.“); ea
este, însă, cea care va transgresa distanţa,
invitându-l pe protagonist la incest în
mijlocul serei cu iasomie. Alternanţa car-
navalului fantasmatic nocturn (jocul cu
măşti arhetipale proiectate în reverie) cu
discursul carnavalizat diurn (dezbaterea
unor problematici contemporane, sociale,
politice, culturale) dă romanului o struc-
tură fluidă, meditativă, pe deplin acordată
experienţei transformatoare propuse.
Rescrierea poveştii Micului Prinţ a lui
Antoine de Saint Exupéry în cheie plato-
niciană este mesajul metapoetic purtat în
fluxul romanesc, gestat în placenta fantezi-
ei precum pruncul din pântecele Victoriei
pentru care Orlando reinventează povestea:
rugat să se întoarcă printre oameni pentru
a-i învăţa ce este iubirea, mai precis pentru
a-i ajuta să-şi reamintească, Micul Prinţ îi
dezvăluie miezul alchimic, formula conju-
gării minţii cu inima („Mintea şi inima au
fost două surori gemene pe care un zmeu
le-a despărţit. Spre deosebire de oameni,
copiii din stele au mintea şi inima la un
loc.“). Recunoaşterea centrului afectiv, fan-
tasmatic, constituie, aşadar, experimentul
platonician mediat de multiplele legături
amoroase, ambigue, ilicite, intersectate
într-o nebuloasă orgiastică materializată
în episodul final prin leşinul protagonis-
tului agresat incestuos de către adolescenta
Maia (devenită fiică prin căsătoria cu Vic-
toria) şi prin delirul instalat pe ritmurile
dionisiace ale bacantelor („Pan!... Pan!...
Pan!...“); figură de adâncime a inconştien-
tului, demonia erotică a Maiei eliberează
dorinţa refăcând circuitul seducţiei ca o
eternă reîntoarcere a forţei de fantasmare,
a reveriei („Iubirea trebuie înţeleasă ca o
reverie permanentă, nu ca o simplă dorinţă
carnală. Cel mai mult am iubit femeia din
visele mele.“). De altfel, căsătoria lui Orlan-
do-Figaro cu Ligia-Victoria este o cununie
mistică cu propria fantasmă arhetipală, din
care decurge secvenţa aceasta incestuoasă
ca o destructurare a arhetipului în pură
fantezie anarhică.
Deschis cu pătrunderea într-o Ca-
să a morţii (echivalentă descinderii în
Thanatos) şi încheiat în Casa cu iasomie a
Erosului, traseul simbolic proiectat prin
întreaga rumoare socială ca printr-un bâlci
al deşertăciunii are ca miză iniţierea în lu-
mea vegetală a inconştientului erotic (in-
sula naturală şi vie a nucleului afectiv, leac
şi otravă, în funcţie de dozarea fanteziei
în reverie creatoare sau în delir). Un astfel
de experiment al pharmakon-ului reveriei
lansează, de fapt, romanul acesta spiralat
în jurul imaginii Femeilor de iasomie, sau
a anarhiei fantasmatice a dorinţei şi a su-
blimărilor sale arhetipale. Filtrată estetic,
experienţa recentă a pandemiei Covid 19
este o lentilă de exhibare a jocului carna-
valesc de măşti, în dimensiunea sa socială
şi psihică („Nu suntem noi toţi nişte măşti
pentru ceilalţi? Care sunt chipurile noas-
tre adevărate? Omul nu are o existenţă
ca plantele, ca animalele. Toată viaţa lui
este fantomatică, purtătoare de măşti.“);
călăuzit olfactiv de parfumul iasomiei,
cititorul este invitat să îşi regăsească, prin
intermediul lecturii, propria Atlantidă
imaginară.

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 27
 Istorie
Keith Hitchins –
onestitatea istoricului
Cristian Vasile
U NUL DINTRE mari-
le mele regrete este
acela că nu l-am cunoscut
personal pe profesorul
american Keith Hitchins
(2 aprilie 1931 – 1 no-
iembrie 2020). Îi citisem
mai ales sintezele de isto-
rie românească publicate
în anii 1990 la Editura
Humanitas şi ştiam mai multe detalii des-
pre profilul său academic şi uman de la pro-
fesorul Şerban Papacostea, împreună cu ca-
re a realizat un volum de referinţă de istorie
a României (alături de Mihai Bărbulescu,
Dennis Deletant şi Pompiliu Teodor).
L-am „întâlnit“ totuşi pe Keith Hitchins
în spaţiul virtual spre finele anului 2013
datorită doamnei Zsuzsánna Magdó – pe
atunci studentă doctorală la University of
Illinois at Urbana-Champaign – care a me-
diat un dialog electronic. La acel moment,
profesorul Hitchins lucra la scurta sa sinte-
ză de istorie românească (A Concise History
of Romania, Cambridge University Press,
Cambridge, 2014/Scurtă istorie a României,
Polirom, Iaşi, 2015), dar era foarte intere-
sat – cumva spre surprinderea mea – şi de
relaţiile româno-iraniene, ca şi de spaţiul
iranian ca atare. Se angajase, între altele, să
definitiveze un articol pe această temă pen-
tru Encyclopaedia Iranica – un instrument
cuprinzător de cercetare dedicat studierii
civilizaţiei iraniene în Orientul Mijlociu,
Caucaz, Asia Centrală şi subcontinentul
indian. Prin urmare, solicita sprijinul celor
din jur şi am fost onorat să îi ofer modestul
meu suport documentar. Fără a abandona
subiectele româneşti, se apropiase foarte
mult de istoria Orientului apropiat şi mij-
lociu. De altfel, pentru acelaşi prestigios
lexicon online editat de Columbia Univer-
sity, Keith Hitchins a lucrat şi în calitate de
editor consultant acoperind Studiile Cau-
caziene şi Kurde.
Cred că nu putem încă măsura exact
impactul benefic produs în istoriografia şi
cultura autohtonă de marile sale sinteze de
istorie a României, dimpreună cu lucrările
generale şi speciale despre istoria Transilva-
niei (privitoare la geneza mişcării naţionale
româneşti, la biografia mitropolitului orto-
dox Andrei Şaguna, la rolul intelectualilor
etc.). Mi-aduc aminte că, la începutul lui
noiembrie 2020, atunci când a murit Keith
Cãrþi primite la redacþie
• Ionel Popa,
Recitiri din literatura română,
Floreşti-Cluj,
Editura Limes, 2023.
28 • APOSTROF
Hitchins, unora din România pur şi simplu
nu le-a venit să creadă că profesorul de stu-
dii româneşti şi sud-est europene de la
University of Illinois at Urbana-Cham-
paign a încetat din viaţă. Parcă aşteptau şi
alte confirmări suplimentare înainte de a
redacta o evocare sau un necrolog dedicat
celui care a fost numit – pe bună dreptate
– „amicul României“ (vezi Sorin Antohi,
„Amicus Romaniae. În memoria lui Keith
Hitchins, 1931-2020“, în Observator cultu-
ral, nr. 1039, 12 noiembrie 2020). În ţară,
deja câţiva istorici apropiaţi se pregăteau să
îl omagieze la momentul 2 aprilie 2021
pentru împlinirea venerabilei vârste de 90
de ani. Între aceştia s-a numărat şi profeso-
rul Vasile Puşcaş, membru corespondent al
Academiei Române, care ne-a lăsat o valo-
roasă mărturie în acest sens – Vasile Puşcaş,
Keith Hitchins. The Historian’s Honesty.
Onestitatea istoricului, Editura Şcoala Ar-
deleană, Cluj Napoca, 2021, 169 pag.
Volumul bilingv al istoricului clujean –
apărut sub egida Academiei Române, Fili-
ala Cluj Napoca, a Institutului de Istorie
„George Bariţiu“ şi a Fundaţiei „Transilva-
nia Leaders“ – dezvoltă câteva teme majore
strâns legate de biografia intelectuală a
profesorului american: înaltul său uma-
nism dublat de o deosebită cultură enciclo-
pedică (cunoştea aproape 20 de limbi), le-
gătura specială cu România (chiar şi în
ultima parte a vieţii când – aşa cum am
anticipat – îşi lărgise considerabil registrul
de subiecte istorice abordate), precum şi
rememorarea contactelor directe şi indirec-
te cu Keith Hitchins din anii 1970 până
aproape de momentul noiembrie 2020.
După ce constată existenţa a 60 de ani de
prezenţă continuă în peisajul istoriografic
autohton a lui Keith Hitchins (între 1960
şi 2020), Vasile Puşcaş se concentrează
asupra promovării consecvente a subiecte-
lor de istorie românească în spaţiul cultural
şi editorial anglo-saxon. Venit în România în
1960 prin programul de burse „Fulbright“,
viitorul profesor de la University of Illinois
at Urbana-Champaign va ajunge consul-
tant al unor prestigioase instituţii america-
ne (IREX, Joint Committee on Eastern
Europe etc.).
Vasile Puşcaş acordă o mare atenţie în
volumul său şi contextului politico-istoric
în care a evoluat Keith Hitchins, un istoric
occidental venit într-o ţară comunistă ce nu
cunoscuse încă o serioasă destalinizare.
Sosit în Republica Populară Română cu o
bursă de doi ani, tânărul american nu putea
să nu intre în vizorul Securităţii, care i-a şi
întocmit un dosar de urmărire, destul de
consistent după cum aflăm din paginile
cărţii. Petru Comarnescu – unul dintre
puţinii intelectuali români cu doctorat în
Statele Unite ale Americii (la University of
Southern California) – îl influenţează şi îi
furnizează sugestii importante de cerceta-
• Radmila Popovici,
n ceruri odată,
ilustraţii de Teodor Buzu,
Iaşi, Editura Junimea, 2022.
re, aşa cum arată şi Vasile Puşcaş, dar în
acelaşi timp, sub numele de cod „Anton“,
transmite poliţiei secrete note informative
despre cercetătorul american aflat la înce-
put de carieră (vezi Lucian Boia, ed., Dosa-
rele secrete ale agentului „Anton“. Petru Co-
marnescu în arhivele Securităţii, Humanitas,
Bucureşti, 2014, p. 270). Nu astfel de mo-
mente de trădare a încrederii sunt impor-
tante (iar Comarnescu nu este nicidecum
un caz singular), cât modalitatea prin care
Keith Hitchins a trecut peste acest gen de
supraveghere şi de suspiciune şi a ştiut să
diferenţieze între natura dictatorială a regi-
mului politic şi istoria unui spaţiu cultural
analizat (istorie care îi include şi pe oame-
nii, contemporani lui, „aflaţi sub vremi“).
Dosarul Keith Hitchins păstrat în arhiva
CNSAS este, fără îndoială, o sursă relevan-
tă pentru o viitoare biografie a profesorului
american, dar ea nu trebuie absolutizată.
Vasile Puşcaş insistă foarte mult asupra
cărţilor profesorului Hitchins traduse în
româneşte chiar începând din anii 1970,
încă înainte de 1977, anul desfiinţării (doar
formale a) cenzurii comuniste (Comitetul
pentru Presă şi Tipărituri – CPT/Direcţia
Generală a Presei şi Tipăriturilor); un
exemplu ar fi Cultură şi naţionalitate în
Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1972.
Astfel, istoricul clujean oferă indirect şi o
sugestie de investigare mai atentă în viitor
a fondului CPT aflat la Arhivele Naţionale
în căutarea referatelor cenzurii care au în-
soţit procesul de traducere şi tipărire a vo-
lumelor datorate lui Keith Hitchins.
În final, să reţinem spusele profesorului
Vasile Puşcaş din introducerea volumului:
„un scop pe care l-am urmărit este de a dez-
volta interesul pentru scrierile sale deosebite
şi, în acelaşi timp, de a spune breslei istorici-
lor că avem încă multe de învăţat din ceea ce
a creat Keith Hitchins în istoriografie şi
cultură. Căci istoricul Keith Hitchins ocupă
un loc distinct, de mare cinste şi valoare în
istoriografia americană, dar deopotrivă în
cea a României şi în istoriografia universa-
lă“. În viitorul nu foarte îndepărtat, cineva
– poate dintre cei care i-au fost apropiaţi sau
care l-au cunoscut mai bine – ar trebui să se
încumete să realizeze o biografie intelectua-
lă de mari proporţii consacrată profesorului
Keith Hitchins. Textul lucrării lui Vasile
Puşcaş împreună cu alte mărturii evocatoa-
re, datorate lui Paul Michelson, Sorin An-
tohi (adunate în Archiva Moldaviae), precum
şi foştilor colegi din anturajul Societăţii
pentru Studii Româneşti (Society for Ro-
manian Studies/SRS) pot servi drept surse
secundare esenţiale.

 HANNAH SULLIVAN
H ANNAH SULLIVAN (n. 1979), poetă şi profesoară de
literatură engleză la New College, Oxford. Şi-a susţinut
doctoratul la Harvard în 2008 şi a predat patru ani în
California. A publicat studiul The Work of Revision (Har-
vard University Press, 2013), pentru care a primit Rose
Mary Crawshay Prize din partea Academiei Britanice, şi
volumele de versuri Three Poems (Farber & Farber, 2018)
şi Was It for This (Farber & Farber, 2023). Three Poems,
din a cărui secţiune finală, „The Sandpit after Rain“, a
fost selectat fragmentul de mai jos, a câştigat T. S. Eliot
Prize şi a fost tradus în 2021 în limba franceză.

Pui umplut la cuptor ***

Am încercat reflexologie în Kilburn, acupunctură

La începutul călătoriei, chiar înainte de-a-ncepe îmbarcarea,
în Fulham,
Lacrimi de afine, mai strălucitoare decât ochii rândunicilor,
Înot, presopunctură, un ananas întreg din Ghana,
Mai moi decât ouăle găinuşelor de baltă…
Şi mai multă acupunctură. Acupunctură cu ace electrice,
Primesc o reducere la ultima şedinţă,
Lucrurile s-au întâmplat în ordinea greşită, împotriva firii.
„N-a mers, cum am spus...“
A fost acea spumă larvară în zori în grădină,
Data trebuie să fie greşită, incorect calculată.
Baloane de salivă pe tulpina neagră a rozmarinului,
Curând va fi anul caprei.
Apoi, după-amiază, zuluful unei brânduşe.
Şi la ce m-am gândit când m-am mutat?
Noaptea mă-mbăiam îndelung în penumbra luminii
Lucrurile astea nu-s bune pentru sarcină:
din stradă.
Vânt, foarfeci în pat, mutatul mobilei în spaţii libere,
Şi când am văzut fetusul pe ecran, el nu s-a scufundat,
Toate superstiţiile astea…
Nu mai atârna de cordonul său,
Înmormântări, să stai lângă un cadavru…
Gura lui nu se mai căsca la fel ca a lui Pac-Man.
Să mănânci crab, să atingi mireasa la o nuntă…
S-a-ndesat în pântecele său. Doar un ochi groaznic
Deschis în beznă, închis sub apele la reflux.
Pe prima pagină a ziarului,
„Un val de operaţii cezariene în China înainte de
Trecuse o săptămână peste termen. Nimic nu era prielnic.
schimbarea semnului zodiacal“.
Colul uterin era gros şi închis.
Doar o capră din zece are şanse la fericire.
Moaşa nu putea să ajungă pentru a rupe apa.
Mă-mpleticesc pe stradă
Încearcă ananas. Încearcă reflexologie în Kilburn.
În mărimea 42 cu paşi lenţi,
Sau (examinându-mi fişa, am 35 de ani, ar putea fi FIV)
Femeia care a făcut tot
„Încearcă ceea ce te-a adus aici, de ce să n-o faci?“

• Desen de Horaţiu Mălăele

Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 29

 ***
Ce nu trebuia să facă,
Tot ce-i ciudat şi nedemn de o mamă, Îţi aminteşti nunta din Cape Code, şi puricii de nisip,
Tabu, Şi rulourile din homar cu maioneză făcută cu gălbenuş de ou,
Căutând cu frenezie pe google: Îţi aminteşti şampania roz şi-nţepăturile de tăun?
Ispăşeşte.
tabuuri despre sarcină ce să nu faci
+ diete restrictive Îţi aminteşti răul feng shui al casei pe care ai vândut-o.
+ moarte Intersecţia care dădea direct în uşa din faţă,
+ termen: anul nou 2015 După magazinul de sucuri, cu sacii lui de pulpă fibroasă
(Turmeric proaspăt, sfecla elveţiană, varză kale mâncată
de insecte),
*** Pe lângă casele acelea Eichler îndiguite de ceaţa matinală,
Contururile-ndrăzneţe ale-acoperişurilor semicentenare?
Este gheaţă din belşug acum Ispăşeşte.
Şi ar trebui dusă în gheţării.
Îţi aminteşti vechiturile pe care le-a scos agentul imobiliar,
Victima sacrificată este preţuită pentru rinichii ei; Gaiţa albastră despre care vecina ta spunea că-i maică-sa,
Coţofana începe să-şi facă cuib. Şi frivolitatea din ochii celor care-au văzut moartea
Pretutindeni, dar tot au rămas în viaţă,
Găini clocesc. Luând în greutate, intrând pe Facebook,
Soarele a trecut prin toate conacele lui. Scociorând prin cărucioare în Noe Valley,
Cumpărând crini tăiaţi şi prune de la piaţă.
Ultima lună a iernii e împlinirea vremii. Îţi aminteşti candelabrul roz din epoca edwardiană,
Lăsaţi-mă să mă mumific. Şi cutiile mutate în pivniţa unei case ne-nchiriate.
Îţi aminteşti sarcina pe care-ai nedreptăţit-o.
Ispăşeşte pentru strada Dolores.
***
Îţi aminteşti cum se simţeau unghiile tale pe umărul
Acum îmi doresc să fi făcut yoga prenatală şi să-mi fi
doctorului,
deschis şoldurile.
Ameniţarea cu datu-n judecată spusă printre dinţi,
În San Francisco am făcut yoga: era luna consacrată
Deochiul pe care l-ai azvârlit în piscina maro a ochiului său,
respiraţiei.
În camera cu dozatorul de apă şi solitaire,
Dar niciodată n-am să-mi dedic practica lui Ganesha,
Camera pentru jelit, cu revista Country Life
Sau să m-alătur incantaţiilor sanskrite, sau să ies în evidenţă,
Şi căni bej grosolane, cu cercuri lăsate de ceaiurile băute pe
Sau doar s-ajung la mărimea 37, cu picioare tonifiate.
jumătate.
Ispăşeşte cu ceea ce ai.
Om Sahana.
Om Shanti.
Ce credinţă aveam în înţelepciunea orientală? ***
În naşterea sub hipnoză?
Şi va veni ziua când e timpul să-i vizitezi pe cei vii,
Îmi amintesc senzaţia iritantă de a sta întinsă pe o rogojină Când grădina era plină cu agrişe,
Acoperită, în timp ce un bărbat care mâncase creveţi Iar fulgerul spărgea ceaşca cerului.
cu usturoi Îmi amintesc un gard de figure, şi-un tunet,
Sufla în diapazon, verificându-şi în răstimpuri telefonul, Şi alergatul înăuntru, fiindcă auzisem despre ploaia
Deblocând fiecare meridian inactiv al sufletului meu. nucleară,
Ştiam suspinul acela trecând prin placajele de lemn. Îmi amintesc divanul cu nasturi de catifea în dungi,
Mi-era teamă de tristeţea celor care lucrează cu energia. Şi o pisică birmaneză albastră fermecată de lângă gard.
Şi zăpadă la TV – sunetul acela static…
Mi-era teamă să meditez, Şi statul la uşă, aşteptând ca parchetul
Urma lipicioasă de melc, bucata de bumbac ce se legăna Să se mozaicheze de la sine, să se-nvârtă cu uşurinţă.
Atârnând de bluză, mişcările gurilor:
Om… Îmi amintesc când timpul era containerul unei nave,
Inginerul lucind de concentrare cu bagaj
Rotunjindu-şi buzele ca o domnişoară de onoare Şi vin şi banane revărsându-se-n vid.
în baia unui hotel, Mi-l amintesc pe tata punând un pui umplut la cuptor
Om, se pătează, urmele de ruj Revlon Cherry Snow. pentru prânz.
Fata care-şi astupă gura precum ieri o sticlă de prosecco,
Fata cu gâtul ca un trombon, 
Om…
Profesoara foşnindu-şi tendoanele braţelor lucrate la sală, Traducere de D. SARGAN
Dar promptă şi modestă ca o măicuţă în săptămâna
împărtăşaniei,
În timp ce-i alunecă limba sub sunet, iar sunetul
Se dizolvă pe limbă, şi consoana oclusivă s-a dus, Om…
Şi mai este doar acest şuier metalic,
Acest Om pâlpâind pe portativ

30 • APOSTROF
 Revista APOSTROF
se poate cumpãra
în urmãtoarele
puncte de difuzare:
Reţeaua centrului de difuzare a presei
INMEDIO
din marile centre comerciale din ţară.
Librãria de Artã GAUDEAMUS
Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu, nr. 3.
Librãria BOOK STORY
Cluj-Napoca, Piaţa Unirii nr. 8.
Circulara Uniunii
Scriitorilor din România
Conform prevederi-
lor Statutului, Uniunea
Scriitorilor din România
nu este responsabilã
pentru politica editori-
alã a publicaþiei ºi nici
pentru conþinutul mate-
rialelor publicate.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
5 iunie 2003
• CAFÉ APOSTROF
In memoriam Radu Cosaşu
Revista Revistelor
Cărţi primite la redacţie
• CALENDAR
Ion Agârbiceanu –
60 de ani de la moarte
Sextil Puşcariu –
75 de ani de la moarte
O stare de graţie –
Ioan Sbârciu la 75 de ani
• EDITORIAL
Radu Cosaşu şi taţii lui
• IN MEMORIAM RADU COSAŞU
Critica despre Cosaşu
• CRONICĂ LITERARĂ
Scriitorii şi Puterea
Magda Cârneci, de la entropie
şi vizionarism poetic
la o metafizică a fiinţei
• POEME
Să mai fie iar ieri.
Scrisoare netrimisă
Balada Cercului Literar /
Die Ballade des Literaturkreises
Addenda la nimic /
Addenda zu nichts
• JURNAL DE CĂRŢI
Anglo-americanistica la
Timişoara, Oradea, Baia Mare
Talon de abonare începând cu
___________________ REDACÞIA:
abonament trei luni (3 numere) – 15 lei ION VARTIC
abonament şase luni (6 numere) – 30 lei
(redactor-ºef)
ŞTEFAN MELANCU
abonament un an (12 numere) – 60 lei
ALICE VALERIA MICU
Nume _______________________________ OANA GOIA
Prenume _____________________________ RADU CONSTANTINESCU
(colaborator permanent)
str. __________________________________
LÁSZLÓ FOGARASI
nr. ____ bl. ____ sc. ____ et. ____ ap. _____
EDIT FOGARASI
sector ______ localitate __________________ (colaborator permanent)
cod poştal _____________ judeţ __________
Vignetele revistei reprezintã
telefon_______________________________ variaþiuni grafice de Mihai Barbu
dupã desene de Franz Kafka.
EDITOR:
Uniunea Scriitorilor

Cãtre cititorii revistei Apostrof din România
REVISTĂ FINANŢATĂ
Vã puteþi abona la revista Apostrof direct Preþul abonamentului, pentru persoane CU SPRIJINUL:
la redacþie. Pentru aceasta, vã rugãm sã fizice ºi biblioteci din România, este de:
plãtiþi contravaloarea abonamentului, • 15 lei pentru 3 luni,
prin: • 30 lei pentru 6 luni,
• 60 lei pentru un an.
1. mandat poºtal, pe adresa:
Uniunea Scriitorilor din România Preþul abonamentului include taxele
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, poºtale de expediere.
cod poştal: 010071 Preþul abonamentului pentru cititorii din
strãinãtate este de:
2. virament bancar, pe adresa: • 12 euro sau 15 USD pentru 3 luni,
Uniunea Scriitorilor din România • 24 euro sau 30 USD pentru 6 luni,
Calea Victoriei nr.133, sector 1, Bucureşti, • 48 euro sau 60 USD pentru un an. MINISTERUL CULTURII
Certificat de înregistrare fiscală (CIF):
2786991 Preþul abonamentului include taxele
Cont bancar: poºtale de expediere par avion.
ADRESA REDACÞIEI:
RO65RNCB0082000508720001
Cluj-Napoca
Deschis la: Banca Comercială Română,
Sucursala Unirea, Bd. Regina Elisabeta Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
nr. 5 sector 3, Bucureşti cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail:
revista.apostrof@gmail.com
Cuprins www.revista-apostrof.ro
• DOSAR CERCUL LITERAR – 80 Pentru corespondenţă:
A. 2 În jurul Manifestului Revista Apostrof, CP 1095, OP 1,
L.F., E.F. 2 Cercului Literar Ion Vartic 11 Cluj-Napoca, 400750
6, 28 Eugen Todoran către Radu Stanca 12
O educaţie sentimentală Mirela Nagâţ 12 Manuscrisele primite la redacþie
Componenţa Cercului Literar
nu se înapoiazã.
2 în viziunea lui Cornel Regman Ştefăniţă Regman 14
Formaţia Cercului Literar la ISSN 1220-3122
2 data prezentă Cornel Regman 14 Revista este înregistratã la
OSIM cu nr. 2R023733/14.12.2014.
Eleutheria I. Negoiţescu 16
Elena Abrudan 23 Cornel Regman către Radu Stanca 16
Revista APOSTROF este membrã
Confruntări permanente Dan Gulea 17
a Asociaþiei Revistelor,
Ion Vartic 3 • DOSAR WILLIAM SHAKESPEARE Imprimeriilor ºi Editurilor
Pericle Adrian Papahagi 19 Literare (ARIEL), asociaþie cu
4 • SUB LUPA MEMORIEI statut juridic, recunoscutã
de Ministerul Culturii.
Amurgul leninismului... Vladimir Tismăneanu 23
Iulian Boldea 6 • CU OCHIUL LIBER Tiparul:
Centrul de Presã Reformat
„Laudă vieţii care
ne-ngăduie fiinţa“ Constantin Cubleşan 24
Ştefan Melancu 9 Unica responsabilitate
Şeherezada Oanei Boc Rodica Marian 24
a revistei APOSTROF
Alegeri premeditate Alice Valeria Micu 25 este de a găzdui opiniile,
Dan Culcer 7 Quantum potes, tantum aude. oricît de diverse,
Paul Valéry, gânditorul Ana Paraschivescu 26 ale colaboratorilor.
Dumitru Chioaru 10 Anamneza iubirii Ilona Duţă 27 Responsabilitatea pentru
Keith Hitchins conţinutul fiecărui text
Emil Hurezeanu 18 – onestitatea istoricului Cristian Vasile 28 îi aparţine,
în exclusivitate, autorului.
• BIBLIOTECI ÎN AER LIBER
APOSTROF
Hannah Sullivan
Ion Bogdan Lefter 8 (Traducere de D. Sargan) 29
Anul XXXIV, nr. 5 (396), 2023 • 31
 Poeme de
HANNAH SULLIVAN şi DAN CULCER In memoriam

„Jurnal de cãrţi“ Radu Cosaşu

de ION BOGDAN LEFTER

Dosare:
Cercul Literar –
80 de ani de la naştere
Desen de Horaţiu Mălăele

anul XXXIV, nr. 5 „Pericle“

2 lei
(396)
2023 de ADRIAN PAPAHAGI
„Eu, Mălăele“

9 771220 312105 05