Legea Darii in Plata

LEGEA
DĂRII ÎN PLATĂ
ARGUMENTE ȘI SOLUȚII
Volum coordonat de Valeriu STOICA

Copyright © 2016 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii
Hamangiu
Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5; O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E mail: redactia@hamangiu.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Legea dării în plată : argumente şi soluţii / Valeriu Stoica, Marian
Nicolae, Marieta Avram, ... - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2016
Index
ISBN 978-606-27-0655-5
I. Stoica, Valeriu
II. Nicolae, Marian
III. Avram, Marieta
34
LEGEA
DĂRII ÎN PLATĂ
ARGUMENTE ȘI SOLUȚII
Volum coordonat de Valeriu STOICA
Colectivul de autori:
Valeriu STOICA, Marieta AVRAM, Marian NICOLAE,
Daniel NICOLAESCU, Constantin PINTILIE, Dragoș BOGDAN,
Ramona BĂDESCU, Mihai SELEGEAN, Ciprian CHIOREAN,
Ioana REGENBOGEN, Alexandru BEREA, Mihnea TĂNASE,
Aurelian MURGOCI-LUCA, Roxana STANCIU, Delia Narcisa THEOHARI
O anomalie legislativă
Rațiunea de a fi a dreptului este să asigure spațiul stabil și predictibil de

libertate și de siguranță al persoanei, precum și armonia socială, potrivit cri-
teriilor echității. Societatea organizată pe temeiul principiilor democrației
constituționale și ale economiei de piață nu este însă imună nici la conflicte,
nici la crize, dar aceste principii, în măsura în care au o expresie puternică în
instituțiile statului de drept, au potențialul de a soluționa conflictele, de a
armoniza interesele divergente și de a gestiona crizele.
Într-o asemenea societate, oricât de diferite ca statut ar fi anumite cate-
gorii polare cum sunt salariații și întreprinzătorii, cetățenii și guvernanții, con-
sumatorii și profesioniștii, ele acționează într-un cadru cu reguli de joc și cu
arbitri care au funcția de a preveni, de a înlătura sau, cel puțin, de a atenua
clivajele sociale și de a împiedica acumularea tensiunilor. Până la urmă,
aceste categorii sociale polare au interese și valori fundamentale comune,
care favorizează, dincolo de relațiile de competiție, raporturile de cooperare.
Ele nu sunt formate din inamici ireconciliabili, ci din jucători raționali, apți să
înțeleagă avantajele negocierii și ale soluțiilor amiabile.
Ce se întâmplă însă când cei care emit regulile de joc sau care le aplică își
uită menirea și, în loc să contribuie la prevenirea sau la rezolvarea conflic-
telor, le accentuează și, în loc să încurajeze cooperarea, stimulează ostilitățile
reciproce?
Întrebarea este prilejuită de conjunctura economică și socială din ultimii
ani, care a fost de natură să creeze și să sporească tensiunile dintre consuma-
tori și anumiți profesioniști, respectiv instituțiile de credit, instituțiile finan-
ciare nebancare sau cesionarii creanțelor garantate de consumatori cu imo-
bile având destinația de locuință. Desigur, nici conjunctura, nici tensiunile nu
trebuie să fie ignorate întrucât, în situația dată, și consumatorii-debitori, și
profesioniștii-creditori au interese legitime, chiar dacă ele sunt contradictorii.
V
În general, dar mai ales în situații de criză, nu toate interesele în prezență pot fi
realizate integral. Când împrejurările se schimbă în mod excepțional, păstrarea
sau recâștigarea armoniei sociale îndeamnă la compromisuri rezonabile,
reciproc acceptabile, astfel încât interesele părților, chiar dacă sunt divergente,
să poată fi, totuși, realizate cel puțin parțial.
Un sistem de drept – dacă este compus din norme validate prin aplicarea
lor îndelungată și care exprimă, astfel, în mod înțelept experiența îndelun-
gată, de secole sau chiar de milenii a societății – are resursele necesare pen-
tru găsirea unor asemenea soluții de armonizare a diferitelor interese și de
depășire a dificultăților și a conflictelor. Desigur, realizarea acestei finalități
depinde de existența unei justiții puternice și independente.
În asemenea situații, improvizațiile legislative nu sunt o opțiune potrivită,
întrucât, pe de o parte, ele nu pot oferi soluții miraculoase, oricâte iluzii ar
crea, iar pe de altă parte, tulbură concepte și instituții juridice consacrate,
încarcă, în mod nejustificat, rolul instanțelor de judecată, sporesc contradic-
țiile din practica judiciară și întrețin un climat de confuzie. Mai grav, depășesc
limitele puterii de legiferare a Parlamentului.
O astfel de improvizație este Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.
Departe de a contribui la atenuarea tensiunilor dintre consumatori și anumi-
te categorii de profesioniști (instituțiile de credit, instituțiile financiare ne-
bancare sau cesionarii creanțelor ipotecare), acest act normativ a sporit
starea conflictuală, iar disputele economice și juridice au fost și sunt foarte
intense, atât înainte, cât și după adoptarea sa.
Vrând să inoveze cu orice preț, legiuitorul nu numai că a ignorat sau chiar
a bulversat concepte și instituții importante ale dreptului civil, dar a neglijat
principii și valori fundamentale ale democrației constituționale și ale econo-
miei de piață, unele dintre ele consacrate în Legea fundamentală, în Con-
venția Europeană a Drepturilor Omului sau în dreptul european.
Lipsa de coerență și de consistență a acestui act normativ generează nu-
meroase dificultăți de interpretare, fie că este vorba de înțelesul unor norme
VI
de drept substanțial ori de drept procesual, fie că este vorba de raportul
dintre aceste norme și Constituție. Unele dintre aceste dificultăți au fost deja
semnalate în doctrină și preocupă pe practicienii dreptului.
Studiile din această carte oferă un tablou mai amplu, dar nu exhaustiv, al
acestor dificultăți de interpretare, de natură să îngreuneze aplicarea unitară
a legii în practica judiciară. Prin diversitatea experienței profesionale a auto-
rilor (profesori universitari, judecători, avocați, consilieri juridici din mediul
bancar), cartea reușește să îmbine perspective diferite asupra actului norma-
tiv în discuție.
Mai întâi, este firesc efortul de a desluși natura juridică a dreptului de a
cere stingerea creanței bancare ipotecare și a datoriei corelative și de a pune
în lumină consecințele practice ale calificării juridice a acestui drept.
Nu mai puțin, se justifică atenția acordată corelației dintre dispozițiile
Legii nr. 77/2016 și unele drepturi fundamentale recunoscute în Constituție,
în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în dreptul european.
Mai multe studii evidențiază problemele dificile ridicate de textele din
lege care reglementează condițiile de naștere a dreptului de a cere stingerea
creanței bancare ipotecare și a datoriei corelative, precum și aspectele de
care trebuie să se țină seama în privința transferului dreptului de proprietate
asupra imobilului ipotecat din patrimoniului debitorului sau al garantului în
patrimoniul creditorului.
Procedura soluționării contestației prevăzute în art. 7, procedura solu-
ționării acțiunii menționate în art. 8 alin. (1)-(4), cu varianta din alin. (5) și
procedura soluționării acțiunii în regres evocate în art. 6 alin. (4) din Legea
nr. 77/2016 sunt analizate în mod detaliat, pentru a răspunde unor întrebări
deja apărute în practica judiciară.
Colaborând la scrierea acestei cărți, autorii și-au asumat un cadru comun
de interpretare a legii în discuție, dar nu au exclus nici argumentarea perso-
nală, nici chiar diferențele de opinie. Soluțiile și argumentele cuprinse în
această carte exprimă nu numai specificul experienței profesionale a fiecărui
autor, ci și o reacție solidară față de o anomalie legislativă. Într-adevăr, nu
VII
este normal ca legiuitorul, deși își asumă scopul „echilibrării riscurilor izvo-
rând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile”,
să repartizeze în totalitate aceste riscuri în sarcina creditorului, respectiv a
instituției de credit, în timp ce debitorului i se acordă o putere discreționară
de a se sustrage principiului forței obligatorii a contractului. În realitate, sco-
pul reglementării este mai degrabă unul de protecție socială pentru o anu-
mită categorie de persoane, ieșind din sfera protecției drepturilor consuma-
torului. Este potențată astfel anomalia legislativă, întrucât protecția socială
nu se face din resurse private, ci din cele bugetare.
Misiunea cărții nu este doar semnalarea acestei anomalii legislative, ci și,
mai ales, identificarea căilor prin care ea poate fi corectată, pentru a face
astfel posibilă întoarcerea la normalitate, stare exprimată prin însuși con-
ceptul de normă juridică. În primul rând, legiuitorul are rolul să intervină fie
pentru abrogarea reglementării, fie pentru ajustarea ei. În absența acestei
intervenții, Curtea Constituțională are datoria să invalideze dispozițiile Legii
nr. 77/2016 care contravin Legii fundamentale. În ultimă instanță, judecătorii
pot face aplicarea directă a principiilor relevante din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și din dreptul european.
În acest fel se va verifica forța comunității juridice din România de a
corecta un abuz legislativ, apărând rațiunea de a fi a dreptului: asigurarea
spațiului stabil și predictibil de libertate și de siguranță al persoanei, precum
și a armoniei sociale, potrivit criteriilor echității.
Valeriu Stoica
Facultatea de Drept – Universitatea din București
Partener fondator – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
București, 9 septembrie 2016
VIII
Abrevieri
alin. – alineatul
art. – articolul
C.A. – Curtea de Apel
CCR – Curtea Constituţională a României
C. civ. – Codul civil
cf. – confer, compară
C. fisc. – Codul fiscal
C. pen. – Codul penal
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
C. proc. fisc. – Codul de procedură fiscală
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CDFUE – Carta Drepturilor Fundamentale a UE
CJUE/CJCE – Curtea de Justiţie a Uniunii/Comunităţilor Europene
Dec. – decizia
dec. civ. – decizia civilă
Dreptul – revista Dreptul
ed. – ediţia
Ed. – editura
ICCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
infra – mai jos, mai departe
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii/Comunităţilor Europene
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
IX
n.n. – nota noastră
O.G. – Ordonanţa Guvernului
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. – pagina
parag. – paragraful
pct. – punctul
præcit. – precitat
R.R.D. – Revista Română de Drept
R.R.D.A. – Revista Română de Dreptul Afacerilor
R.R.D.P. – Revista Română de Drept Privat
s. civ. – secţia civilă
s.n. – sublinierea noastră
sqq. – următoarele
supra – deasupra, mai sus, înainte
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Trib. – Tribunalul
urm. – următoarele
vol. – volumul
X
Cuprins
CAPITOLUL I. POTESTATIVITATE ŞI ECHITATE_____________________ 1
Valeriu STOICA
Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară
ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016
(Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi) __________ 3
I. Introducere _____________________________________________ 3
II. Ce pare să fie, dar nu poate fi – ipoteza dreptului potestativ ______ 5
1. Un text legal imperfect și înșelător ________________________ 5
2. Aparența unui drept potestativ __________________________ 10
3. Limitele drepturilor potestative __________________________ 12
III. Ce nu pare să fie, dar poate fi – ipoteza impreviziunii __________ 22
IV. Concluzie _____________________________________________ 27
Marieta AVRAM
Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei
prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal _________________ 30
I. Proteismul notificării _____________________________________ 30
II. Natura juridică a dreptului consumatorului de a i se stinge
datoria _______________________________________________ 32
1. Calificarea juridică a instituției ___________________________ 32
III. Natura juridică a declarației de stingere a datoriei prin
dare în plată ___________________________________________ 50
IV. Constituirea unei noi situații juridice, pe baza declarației
de stingere a datoriei prin darea în plată notificată
creditorului ipotecar ____________________________________ 57
V. Condițiile de validitate ale declarației de stingere
a datoriei prin dare în plată _______________________________ 62
1. Precizări prealabile ____________________________________ 62
XI
Cuprins
2. Condiții de fond ______________________________________ 63

3. Condiții de formă _____________________________________ 67
4. Nulitatea declarației unilaterale de stingere a datoriei
prin dare în plată _____________________________________ 69
VI. Efectele declarației de stingere a datoriei prin dare în plată _____ 70
VII. Concluzii _____________________________________________ 71
Marian NICOLAE
Despre rectroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată _______________ 74
I. Preliminarii_____________________________________________ 74
1. Datele problemei _____________________________________ 74
2. Plan ________________________________________________ 76
II. Controversa privind retroactivitatea Legii nr. 77/2016 __________ 76
2. Teza neretroactivității Legii nr. 77/2016 ___________________ 76
3. Teza retroactivității Legii nr. 77/2016 _____________________ 81
III. Despre retroactivitatea manifestă a Legii nr. 77/2016 __________ 86
2. Chestiunea retroactivității/neretroactivității legii noi _________ 88
3. Testul retroactivității Legii nr. 77/2016 ____________________ 93
4. Sancțiunea retroactivității Legii nr. 77/2016 ________________ 96
IV. În loc de concluzii ______________________________________ 96
1. Necesitatea revizuirii (sau abrogării) dispozițiilor
Legii nr. 77/2016 _____________________________________ 96
Daniel NICOLAESCU
Legea dării în plată: împarte echitabil riscurile sau afirmă supremaţia
dreptului consumatorului? ______________________________________ 98
I. Ce a determinat apariţia legii? _____________________________ 98
II. Analiza împărţirii riscurilor ________________________________ 99
III. Riscurile izvorând din contractul de credit __________________ 100
IV. Deci, care sunt riscurile asociate creditului bancar
şi cine suportă acest risc sau aceste riscuri?_________________ 104
XII
Cuprins
V. Riscurile izvorând din devalorizarea bunurilor imobile _________ 106

VI. Legea dării în plată şi legătura cu drepturile consumatorului ___ 111
1. Cauza C-453/10 – posibilitatea declarării nulităţii
contractului pe motivul că ar fi mai avantajos pentru
consumator ________________________________________ 112
2. Cauzele C-154/15, C-307/15 şi C-308/15 – limitarea
în timp a efectelor nulităţii justificată de implicaţiile
macroeconomice ____________________________________ 113
CAPITOLUL II. CORELAȚIA DINTRE LEGEA NR. 77/2016 ȘI

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, CEDO ȘI DREPTUL EUROPEAN________ 119
Constantin PINTILIE, Dragoş BOGDAN

Argumente privind neconstituţionalitatea legii dării în plată
prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României _____ 121
I. Precizări cu caracter preliminar____________________________ 121
II. Respectarea principiului neretroactivităţii legii _______________ 122
1. Introducere _________________________________________ 122
2. Aspecte ale legii care ar putea pune probleme din
perspectiva neretroactivităţii __________________________ 130
III. Încălcarea dreptului de proprietate privată _________________ 136
1. Observaţii preliminare ________________________________ 136
2. Aspecte ale legii dării în plată care ar putea să contravină
statutului constituţional al dreptului de proprietate ________ 138
IV. Atingerea adusă libertăţii economice ______________________ 143
V. Concluzii _____________________________________________ 147
Elena Ramona BĂDESCU, Mihai SELEGEA, Dragoș BOGDAN

Analiză a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată din perspectiva
compatibilității sale cu cerințele dreptului Uniunii Europene _________ 148
I. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată și legislația
europeană relevantă ___________________________________ 150
XIII
Cuprins
II. Compatibilitatea Legii nr. 77/2016 privind darea

în plată cu dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE _____________ 152
1. Contradicția cu art. 43 alin. (1) din Directiva
nr. 2014/17/UE _____________________________________ 153
2. Contradicția cu art. 28 alin. (4) din Directiva
nr. 2014/17/UE _____________________________________ 165
III. Remedii pentru înlăturarea Legii nr. 77/2016 contrare dreptului
Uniunii Europene ______________________________________ 188
Mihai SELEGEAN, Dragoş BOGDAN

Analiza legii privind darea în plată din perspectiva CEDO ____________ 190
I. Existența şi calificarea ingerinţei ___________________________ 191
II. Aplicarea retroactivă a legii nu este previzibilă: ingerinţa
nu este prevăzută de lege _______________________________ 198
III. Existenţa unui scop legitim ______________________________ 213
IV. Proporţionalitatea _____________________________________ 215
CAPITOLUL III. PROBLEME PRACTICE DE DREPT SUBSTANȚIAL

ÎN APLICAREA LEGII NR. 77/2016___________________________ 223
Ioan Ciprian CHIOREAN

Condiţii prevăzute de Legea nr. 77/2016 pentru naşterea dreptului la
stingerea creanţelor bancare prin dare în plată ____________________ 225
I. Introducere ___________________________________________ 225
II. Noţiunile de „creditor” şi „consumator” – art. 4 alin. (1) lit. a) ___ 228
III. Suma creditului – art. 4 alin. (1) lit. b) ______________________ 231
IV. Destinaţia de locuinţă a imobilului – art. 4 alin. (1) lit. c) _______ 231
V. Infracţiuni în legătură cu creditul – art. 4 alin. (1) lit. d) ________ 234
VI. Ipoteza specială prevăzută de art. 4 alin. (2) ________________ 235
VII. Aspecte de drept comparat _____________________________ 237
VIII. Concluzii____________________________________________ 238
XIV
Cuprins
Ioana REGENBOGEN
Alte condiţii decât cele expres prevăzute de Legea nr. 77/2016
pentru stingerea creanțelor bancare prin darea în plată _____________ 241
I. Introducere ___________________________________________ 241
II. Intervenția legiuitorului în contractele cărora le este
incidentă Legea nr. 77/2016. Excepție de la principiul forței
obligatorii a contractului ________________________________ 243
1. Intervenția legiuitorului asupra contractelor de credit
cu garanții imobiliare _________________________________ 243
2. Intervenția legiuitorului asupra contractului de dare
în plată ____________________________________________ 246
III. Condițiile de fond, esențiale aplicabile contractului și plății ____ 249
1. Valabilitatea obiectului contractului de dare în plată ________ 249
2. Cauza să existe și să fie licită ___________________________ 250
IV. Condițiile de fond aplicabile în materia înstrăinării
drepturilor de proprietate asupra bunurilor imobile __________ 253
V. Impreviziunea reglementată de Legea nr. 77/2016 ___________ 254
1. Cazul special reglementat de art. 11 din lege ______________ 254
2. Condițiile impreviziunii________________________________ 255
3. Exercitarea drepturilor cu bună credință. Abuzul de drept ____ 256
Alexandru BEREA
Aspecte practice legate de implementarea legii privind darea
în plată_____________________________________________________ 258
I. Notificarea de dare în plată _______________________________ 259
II. Contestaţia formulată de bancă ___________________________ 261
III. Încheierea contractului de dare în plată ____________________ 264
IV. Acţiunea în constatare _________________________________ 267
V. Abuzul de drept _______________________________________ 267
XV
Cuprins
CAPITOLUL IV. PROBLEME PROCEDURALE PRIVIND

APLICAREA LEGII NR. 77/2016 _____________________________ 269
Mihnea Adrian TĂNASE , Aurelian-Marian MURGOCI-LUCA

Contestaţia împotriva notificării de dare în plată, prevăzută
de art. 7 din Legea nr. 77/2016 _________________________________ 271
I. Calitatea procesuală ____________________________________ 271
1. Calitatea procesuală activă ____________________________ 272
2. Calitatea procesuală pasivă ____________________________ 272
3. Transmiterea calităţii procesuale ________________________ 273
II. Competenţa de soluţionare a contestaţiei___________________ 273
1. Competenţa teritorială în cazul în care debitorul
nu este consumator __________________________________ 275
2. Noţiunea de domiciliu al consumatorului _________________ 275
3. Situaţia consumatorilor cu domicilii în circumscripţii
diferite ____________________________________________ 276
III. Termenul de formulare a contestaţiei _____________________ 277
1. Momentul la care notificarea se consideră comunicată ______ 278
2. Modalitatea de comunicare a notificării __________________ 278
3. Situaţia în care notificarea se transmite prin alte
modalităţi decât cele prevăzute de lege __________________ 280
IV. Forma contestaţiei creditorului __________________________ 280
V. Efectele introducerii contestaţiei __________________________ 281
VI. Timbrajul ____________________________________________ 282
VII. Procedura de judecată _________________________________ 286
1. Compatibilitatea cu procedura regularizării cererii __________ 286
2. Situaţia în care contestaţia este semnată de avocat _________ 286
3. Obiectul cererii ______________________________________ 287
4. Motivele de fapt _____________________________________ 287
5. Arătarea dovezilor ___________________________________ 287
6. Exemple de încheieri de anulare a contestaţiei _____________ 288
7. Întâmpinarea _______________________________________ 289
8. Cererea reconvenţională ______________________________ 290
XVI
Cuprins
9. Citarea ____________________________________________ 291

10. Termenul pentru înmânarea citaţiei ____________________ 291
11. Judecarea în şedinţă publică __________________________ 292
12. Probatoriul ________________________________________ 292
VIII. Suspendarea judecăţii _________________________________ 296
IX. Verificările pe care le poate realiza instanţa de judecată _______ 298
X. Acordul consumatorului principal _________________________ 300
XI. Alte verificări solicitate de creditori _______________________ 301
XII. Soluţiile instanţei _____________________________________ 303
XIII. Consecinţele soluţionării contestaţiei _____________________ 304
XIV. Căile de atac ________________________________________ 305
1. Apelul _____________________________________________ 305
2. Recursul ___________________________________________ 306
XV. Reiterarea notificării __________________________________ 307
Roxana STANCIU
Constatarea judiciară a dării în plată și acțiunea în regres ____________ 309
I. Preambul _____________________________________________ 309
II. Acțiunea pentru constatarea dării în plată __________________ 310
1. Condițiile pentru promovarea acțiunii în
constatarea dării în plată ______________________________ 310
2. Termenul pentru exercitarea acțiunii în
constatarea dării în plată ______________________________ 317
3. Forma cererii de constatare a dării în plată ________________ 319
4. Calitatea procesuală activă și pasivă _____________________ 320
5. Instanța competentă _________________________________ 323
6. Compatibilitate față de procedura prevăzută de art. 200
C. proc. civ._________________________________________ 323
7. Efectele formulării cererii de către debitor ________________ 325
8. Întinderea constatărilor pe care le face instanța.
Probatoriul necesar __________________________________ 326
9. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța pe
fondul cererii și efectele lor în planul procedurii ___________ 332
XVII
Cuprins
10. Căile de atac ce pot fi promovate în procedura

constatării dării în plată _______________________________ 335
III. Acțiunea în regres prevăzută de art. 6 alin. (4) din
Legea nr. 77/2016 _____________________________________ 340
1. Aspecte generale ____________________________________ 340
2. Termenul pentru exercitarea acțiunii în regres _____________ 341
3. Obiectul cererii, instanța competentă și taxa de timbru ______ 341
IV. Concluzii_____________________________________________ 342
Delia Narcisa THEOHARI

Câteva considerații pe marginea ipotezei reglementate
de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016___________________________ 343
I. Domeniul de aplicare ____________________________________ 343
II. Calificarea acțiunii în stingerea datoriilor ___________________ 347
III. Prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune __________ 349
IV. Reguli procedurale de soluționare a acțiunii ________________ 350
Anexă
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile
în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite________________ 353
Bibliografie citată în lucrare ____________________________________ 359

I. Tratate, cursuri, monografii_______________________________ 359
II. Studii și articole _______________________________________ 360
III. Jurisprudență europeană și națională ______________________ 363
1. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ________ 363
2. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene _________ 365
3. Decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României ____ 366
XVIII
CAPITOLUL I
POTESTATIVITATE ŞI ECHITATE
Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară
ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016
(Ce pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi)
Prof. univ. dr. Valeriu STOICA

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Partener fondator – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
I. Introducere
Dintre multiplele probleme pe care le ridică Legea nr. 77/2016 privind

darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate
prin credite[1], cea mai dificilă se referă la natura juridică a dreptului de a
stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă.
Deși în titlul acestei legi este inclusă sintagma „darea în plată”, care tri-
mite la modul de stingere a obligațiilor reglementat în art. 1492 C. civ., în
realitate este vorba de un nou mod de stingere a obligațiilor, care se asea-
mănă nu numai cu darea în plată propriu-zisă[2], ci și cu remiterea de datorie
cu titlu gratuit[3], altfel spus, cu iertarea de datorie, reglementată în art. 1630
[1]
M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016 (intrată în vigoare la 13 mai 2016).
[2]
Pentru acest mod de stingere a obligațiilor în reglementarea Codului civil în
vigoare, a se vedea C. ZAMȘA, Comentariu la art. 1492, în Noul Cod civil. Comenta-
riu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI,
Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1579 și 1580; P. VASILESCU, Drept civil. Obligații,
Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 64 și 65; I.-F. POPA, Stingerea obligațiilor, în
Curs de drept civil. Obligațiile de L. POP, I.-F. POPA, S.I. VIDU, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p. 544-546.
[3]
Pentru acest mod de stingere a obligațiilor în reglementarea Codului civil în
vigoare, a se vedea A. ȘTEFĂNESCU, Comentarii la art. 1629-1633, în Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI,
I. MACOVEI, cit. supra, p. 1715-1718; P. VASILESCU, op. cit., p. 61-64 [acest autor
apreciază că, deși în art. 1630 alin. (2) C. civ. se precizează că remiterea de dato-
rie poate fi nu numai cu titlu gratuit, ci și cu titlu oneros, totuși, în a doua ipoteză
3
Valeriu Stoica
alin. (2) C. civ.[4], fără a se confunda, însă cu niciuna dintre ele. Într-adevăr, și
darea în plată și iertarea de datorie sunt contracte, adică acorduri de voință,
guvernate de principiul libertății contractuale, iar modul de stingere a obli-
gațiilor creat prin Legea nr. 77/2016 nu este un contract, întrucât fie voința
creditorului nu este exprimată în mod liber, fie lipsește cu totul.
Iată de ce este preferabilă formularea dreptul de a stinge creanța bancară
ipotecară și datoria corelativă, fără menționarea dării în plată, care este înșe-
lătoare, având doar scopul de a ascunde caracterul profund inechitabil al
acestui „inedit” mod de stingere a obligațiilor, o adevărată „struțo-cămilă”
juridică.
Această precizare terminologică este necesară, pe de o parte, pentru a
înlătura, de la bun început, orice confuzie între darea în plată – noțiune juridică
clară, cu un conținut bine definit în doctrină și preluată ca atare în titlul mar-
ginal al art. 1492 C. civ. – și „inovația” creată prin Legea nr. 77/2016, iar pe de
altă parte, pentru a permite cercetarea naturii juridice a dreptului de a stinge
creanța bancară ipotecară și datoria corelativă cu toate accesoriile lor.
În cadrul acestei cercetări, (II) vom arăta, mai întâi, de ce acest drept pare
să fie, dar nu poate fi un drept potestativ, iar apoi (III) vom vedea de ce, deși
remiterea de datorie ar masca o novație sau o dare în plată]; I.-F. Popa, op. cit.,
p. 549-551 (și acest autor apreciază că remiterea de datorie cu titlu oneros este
fie o novație prin schimbarea obiectului obligației, fie o tranzacție).
[4]
S-a observat, pe bună dreptate, că modul de stingere a obligațiilor regle-
mentat în Legea nr. 77/2016, fie reunește și elemente ale dării în plată, și ele-
mente ale iertării de datorie, ori de câte ori valoarea imobilului ipotecat este mai
mică decât valoarea datoriei stinse, adică de cele mai multe ori, altfel consuma-
torul nu ar avea interes să recurgă la această „facilitate” (într-un sens asemănă-
tor, a se vedea I. SFERDIAN, Natura juridică a dării în plată a unor imobile în condi-
țiile Legii nr. 77/2016, în R.R.D.P. nr. 3/2016, p. 166), fie exclude cu totul ideea de
dare în plată și păstrează numai ideea de iertare de datorie, cum se întâmplă în
ipoteza foarte confuză prevăzută în art. 8 alin. (5). Mai trebuie amintit că darea în
plată presupune o echivalență valorică relativă între prestația inițială și prestația
oferită de debitor în momentul executării, ceea ce justifică recurgerea la ideea de
iertare de datorie pentru ceea ce depășește echivalența rezonabilă. În acest sens,
a se vedea I.-F. POPA, op. cit., p. 545, text și nota 6, I. SFERDIAN, loc. cit.
4
Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară...
dreptul analizat pare să nu aibă legătură cu ipoteza impreviziunii, așa cum

este reglementată în art. 1271 C. civ., totuși singura interpretare rațională a
Legii nr. 77/2016, conduce la identificarea acestei legături.
II. Ce pare să fie, dar nu poate fi – ipoteza dreptului potes-

tativ
1. Un text legal imperfect și înșelător

Conform art. 3 din Legea nr. 77/2016, „Prin derogare de la dispozițiile
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,
consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de
credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a
imobilului ipotecat în favoare creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5
alin (3) părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord”.
Acest text legal, care este punctul de pornire pentru cercetarea naturii
juridice a dreptului în discuție, conține trei inadvertențe, una de redactare,
alta de sistematizare și încă una de concepție, precum și o precizare care
dezvăluie intenția simulatorie a legiuitorului.
A. Mai întâi, formula introductivă „prin derogare de la dispozițiile Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil” este o inadvertență de redactare, deoarece
lasă să se înțeleagă că ar fi vorba de o derogare de la toate dispozițiile Codu-
lui civil. Dacă s-ar fi respectat rigorile tehnicii de redactare, ar fi fost necesar
să se identifice dispozițiile specifice din Codul civil, cu indicarea articolelor
care le conțin, în raport cu care se face derogarea. În plus, legiuitorul ar fi
trebuit să observe că derogă nu numai de la anumite dispoziții din Codul civil,
ci și de la anumite prevederi constituționale.
B. Apoi, sintagma finală „dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin (3) părți-
le nu ajung la un alt acord” nu își avea locul aici, întrucât textul nu reglemen-
tează o condiție pentru nașterea dreptului în discuție, ci o cauză care înlătură
efectele exercitării lui. Posibilitatea de a încheia un alt acord se poate realiza
oricând, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se
5
Valeriu Stoica
constată stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și

transmiterea dreptului de proprietate către creditor, conform art. 8 și 9, iar
nu numai până la expirarea termenului prevăzut în art. 5 alin. (3).
Ca urmare, această sintagmă putea să lipsească sau să fie menționată în
partea introductivă ori în partea finală a actului normativ, deoarece nu este
legată de termenul din art. 5 alin. (3), ci are un caracter general, un alt acord
între părți, putându-se încheia, chiar și după expirarea termenului respectiv.
C. A treia inadvertență, cea de concepție, este cea mai gravă, întrucât din
formularea art. 3 rezultă ca ar fi vorba de un singur drept, deși noul mod de
stingerea a obligațiilor reglementat în Legea nr. 77/2016, este un mecanism
juridic complex, cu două variante. În prima variantă[5], detaliată în art. 3-8
alin. (1)-(4), sunt incluse, printre altele, două drepturi distincte ale consu-
matorului.
Primul drept se exercită prin propria sa manifestare de voință, adică prin
notificarea prevăzută în art. 5, care este un act juridic unilateral.
[5]
Această primă variantă a modului de stingere a obligațiilor reglementată în
Legea nr. 77/2016 include în structura sa nu numai dreptul analizat, ci și raportul
juridic născut prin exercitarea acestui drept, precum și contractul sau hotărârea
judecătorească prin care consumatorul transmite dreptul de proprietate asupra
imobilului către creditor și stinge creanța ipotecară cu toate accesoriile ei.
A doua variantă este reglementată în art. 8 alin. (5); în această variantă, rapor-
tul juridic obligațional pe temeiul căruia consumatorul poate să ceară instanței
constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractul de credit nu se mai naște pe
baza unui act juridic unilateral, cum este notificarea prevăzută în art. 5 alin. (1) și
(2), ci ca urmare a existenței unei executări silite a imobilului ipotecat, împrejurare
de care legea leagă nașterea acestui raport obligațional; nici în această variantă
acțiunea nu este în constatare, ea urmărind un efect extinctiv, respectiv stingerea
creanței ipotecare și a datoriei corelative, efect care se produce de la data rămâne-
rii definitive a hotărârii judecătorești, cum se precizează expres în art. 10; legiui-
torul nu a mers atât de departe încât să impună efectul extinctiv de la data execu-
tării silite a imobilului ipotecat, soluție care ar fi presupus și dreptul debitorului de a
cere restituirea sumelor plătite creditorului de la data executării și până la data
introducerii acțiunii [de la această ultimă dată, plățile ar fi suspendate conform
art. 8 alin. (3), la care se face trimitere în art. 10].
6
Al doilea drept, acela de a cere încheierea contractului prin care se vor

stinge efectiv creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, cu toate acce-
soriile lor, este un efect al primului drept.
Astfel, conform art. 5 alin. (1), consumatorul informează pe creditor „că a
decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea
stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar”. Așadar, dreptul
de proprietate asupra imobilului ipotecat nu se transmite, iar creanța ipote-
cară și datoria corelativă nu se sting, ca efect al notificării. Ca urmare, notifi-
carea nu poate avea valoare juridică a unei declarații de denunțare unilate-
rală a contractului, oricât de derogatorii ar fi dispozițiile art. 5 din Legea
nr. 77/2016 de la dispozițiile art. 1276 și 1277 C. civ. Consumatorul își exer-
cită prin acest act juridic unilateral dreptul născut în momentul în care sunt
îndeplinite condițiile[6] menționate în art. 4 alin. (1).
Efectele exercitării acestui drept sunt multiple.
a) Cel mai important efect este nașterea raportului juridic obligațional
dintre consumator (debitor) și creditor, în conținutul căruia intră, pe de o
parte, dreptul de creanță al consumatorului, având ca obiect o prestație de a
face, respectiv de a cere creditorului să încheie contractul prin care se trans-
mite dreptul de proprietatea asupra imobilului și se stinge raportul obliga-
țional inițial cu toate accesoriile lui, iar pe de altă parte, datoria corelativă a
creditorului de a încheia acest contract[7].
[6]
În mod impropriu, în art. 4 alin. (2) și în art. 7 alin. (1), aceste condiții sunt
considerate condiții de admisibilitate a procedurii reglementate în Legea
nr. 77/2016; în realitate, ele nu sunt nici condiții pentru admisibilitatea unei pro-
ceduri, nici condiții pentru exercitarea unui drept, ci sunt condiții pentru nașterea
dreptului de a stinge creanța bancară și datoria corelativă. Ca urmare, chestiunea
esențială este, cum vom vedea, dacă aceste condiții sunt suficiente pentru
nașterea unui drept potestativ; altfel, dacă s-ar considera că dreptul în discuție
este un drept potestativ, valabil născut, nu se mai pune problema exercitării lui
abuzive; în sens contrar, a se vedea I. SFERDIAN, loc. cit., p. 168-169.
[7]
S-a afirmat că acest contract este efectul executării dreptului de a stinge
creanța bancară ipotecară și datoria corelativă (în acest sens, a se vedea
I. SFERDIAN, loc. cit., p. 167). În realitate, contractul sau hotărârea judecătorească
7
Valeriu Stoica
Rezultă că peste raportul obligațional inițial, cel de credit ipotecar dintre

consumator și creditor, se suprapune al doilea raport obligațional, iar reali-
zarea acestuia din urmă, prin încheierea contractului menționat, determină
stingerea ambelor raporturi juridice obligaționale.
Al doilea raport juridic obligațional, născut ca efect al comunicării notifi-
cării emise de consumator către creditor se aseamănă, dar nu se confundă cu
raportul juridic născut dintr-un antecontract, pentru simplul motiv că acest al
doilea raport obligațional nu se naște dintr-un antecontract încheiat între
consumator și creditor, adică dintr-un act juridic bilateral, ci se naște dintr-un
act juridic unilateral, respectiv notificarea comunicată de către consumator
către creditor.
Un antecontract propriu-zis de dare în plată nici nu este de conceput.
Într-adevăr, dacă părțile unui raport juridic obligațional ar încheia o înțele-
gere prin care creditorul i-ar permite debitorului să se libereze prin plata altei
prestații decât aceea care constituie obiectul inițial al obligației, înțelegerea
respectivă nu ar putea fi calificată ca un antecontract de dare în plată, ci ca o
novație obiectivă (art. 1609 C. civ.)[8] prin care obligația inițială cu un singur
obiect se transformă în obligație facultativă (art. 1468 C. civ.)[9]. Cum bine se
știe, spre deosebire de novația obiectivă, darea în plată presupune schim-
barea prestației inițiale cu altă prestație chiar în momentul plății [art. 1492
prin care se stinge obligația inițială, este modalitatea de executare a conținutului

raportului obligațional, născut ca efect al exercitării acestui drept prin notificare.
[8]
Pentru novație, a se vedea C. ROȘIANU, Comentariu la art. 1609-1614, în Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTAN-
TINOVICI, I. MACOVEI, cit. supra, p. 1697-1703; P. VASILESCU, op. cit., p. 22-27; I.-F. POPA,
Dinamica obligațiilor – transmisiunea și transformarea obligațiilor, în Curs de drept
civil. Obligațiile de L. POP, I.-F. POPA, S.I. VIDU, cit. supra, p. 509-517.
[9]
Pentru obligațiile facultative, a se vedea A. ALMĂȘAN, Comentariu la art. 1438,
în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS, E. CHELARU,
R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, cit. supra, p. 1554-1556; P. VASILESCU, op. cit., p. 14;
S. I. VIDU, Obligațiile afectate de modalități și obligațiile complexe, în Curs de drept
civil. Obligațiile de L. POP, I.-F. POPA, S.I. VIDU, cit. supra, p. 458-459.
8
alin. (1) C. civ.][10]. În plus, este greu de crezut că o instituție financiară ar

încheia o asemenea înțelegere, ținând seama de specificul obiectului său de
activitate.
b) Al doilea efect al notificării este nașterea obligației accesorii de a
transmite notarului public „informațiile și înscrisurile necesare încheierii
actului de dare în plată”, potrivit art. 5 alin. (4).
c) În al treilea rând, ca efect al notificării, conform art. 5 alin. (3), „se sus-
pendă orice plată către creditor, precum și orice procedură judiciară sau
extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drep-
turile acestuia, îndreptate împotriva consumatorului sau a bunurilor aces-
tuia”, timp de 30 de zile libere de la data comunicării notificării. [11]
D. Pe lângă aceste trei inadvertențe, art. 3 mai conține și precizarea că
datoriile izvorâte din contractele de credit și accesoriile lor se sting „fără
costuri suplimentare”. Utilizarea noțiunii de dare în plată se dovedește astfel
a fi abuzivă, nu numai pentru că lipsește voința liberă a creditorului, ci și
pentru că, de cele mai multe ori, valoarea imobilului oferit în plată este mai
mică decât valoarea datoriei consumatorului, ceea ce implică și o iertare for-
țată de datorie. Precizarea menționată dezvăluie intenția legiuitorului de a
„simula”, adică de a ascunde iertarea de datorie forțată sub vălul înșelător al
unei dări în plată.
[10]
În acest sens, a se vedea, P. VASILESCU, op. cit., p. 65 (din cauza unei greșeli de
tipar, este menționată novația subiectivă, în loc de novația obiectivă); I.-F. POPA,
Stingerea obligațiilor, cit. supra, p. 545.
[11]
Alte două asemenea cazuri de suspendare a judecății sunt prevăzute in art. 7
alin. (4) și în art. 8 alin. (3), dar nu ca efect al notificării, ci fie ca efect al contestației
creditorului împotriva debitorului, fie ca efect al acțiunii consumatorului împotriva
creditorului, când acesta refuză încheierea contractului prin care se transmite
dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat și se stinge raportul obligațional
inițial sau când imobilul ipotecat a fost supus unei executări silite.
9
Valeriu Stoica
2. Aparența unui drept potestativ

Dreptul de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, așa
cum este reglementat în art. 3-5 din Legea nr. 77/2016, are aparența unui
drept potestativ[12].
A. Substanța juridică a drepturilor potestative este puterea conferită unei
persoane de a modifica, de a stinge sau de a recrea o situație juridică preexis-
tentă, printr-un act juridic unilateral. Titularul dreptului potestativ (potentior)
are prerogativa ingerinței în situația juridică preexistentă în care sunt incluse
drepturile sau interesele altei persoane. Această situație juridică preexistentă
este obiectul dreptului potestativ, iar între potentior și persoanele care au
drepturi sau interese în structura ei există o relație de supunere, astfel încât
persoanele respective suportă consecințele exercitării dreptului potestativ de
către potentior printr-un act juridic unilateral.
Astfel înțelese, drepturile potestative nu se pot naște decât fie cu acordul
prealabil al celor care vor suporta ulterior consecințele exercitării lor, fie pe
baza unor prevederi legale, care leagă nașterea acestor drepturi de anumite
situații juridice[13].
B. Aceste elemente care definesc drepturile potestative se regăsesc și în
cazul dreptului analizat.
a) Astfel, situația juridică este preexistentă, respectiv raporturile juridice
născute din contractul de credit și, eventual, din contractele accesorii ori din
cesiunea creanței ipotecare.
b) Consumatorul (debitorul) are prerogativa de a modifica această
situație juridică prin propria voință, ca act juridic unilateral. Notificarea pre-
văzută în art. 5 alin. (1) este un înscris care include atât actul juridic unilateral
substanțial, adică „decizia” consumatorului de a transmite creditorului drep-
tul de proprietate asupra imobilului și de a stinge datoria născută din con-
[12]
Pentru această calificare juridică a dreptului în discuție, a se vedea I. SFER-
DIAN, loc. cit., p. 167-169.
[13]
Pentru drepturile potestative, a se vedea V. STOICA, Drept civil. Drepturile
reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 133-137, text și doctri-
na menționată în notele 123-132.
10
tractul de credit ipotecar, cât și actul juridic unilateral procedural al comu-

nicării acestei „decizii” către creditor.
c) Toate persoanele care au drepturi sau interese în situația juridică
preexistentă – cum sunt creditorii ipotecari, cesionarul, codebitorii solidari –
trebuie să se supună și să accepte modificarea acesteia prin nașterea unui
raport obligațional, în conținutul căruia intră, pe de o parte, dreptul consu-
matorului de a cere încheierea contractului prin care transmite creditorului
sau cesionarului dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat și stinge
creanța ipotecară cu toate accesoriile ei, iar pe de altă parte, datoria core-
lativă a creditorului sau a cesionarului de a încheia acest contract.
Este de observat că, de regulă, persoanele care au drepturi sau interese
în situația juridică preexistentă au un raport de supunere față de potentior, în
sensul că efectele se produc asupra lor prin chiar exercitarea dreptului potes-
tativ. Ele nu se pot opune la producerea efectelor, ci se pot împotrivi acestor
efecte, în sensul de a nu le respecta. Efectele se produc însă direct, ca efect
al actului juridic unilateral prin care se exercită dreptul potestativ. Desigur,
rămâne deschisă posibilitatea atacării actului juridic unilateral, în ipoteza în
care există motive de nulitate absolută sau de nulitate relativă, inclusiv în
cazul în care actul juridic unilateral a fost emis fără a fi îndeplinite condițiile
legale pentru nașterea dreptului potestativ[14]. Acesta este sensul contesta-
ției reglementate în art. 7.
[14]
Pentru o discuție privind posibilitatea de atacare a actului juridic unilateral
prin care se exercită un drept potestativ, a se vedea V. STOICA, Declarația unila-
terală de rezoluțiune, în Dreptul nr. 8/2006, p. 60-67. S-a arătat (p. 66-67) că
„acest act juridic unilateral, ca orice act juridic, este supus cenzurii judecătorești
în măsura în care se invocă de către persoana interesată încălcarea unor pre-
vederi legale sau unor clauze contractuale. Organul jurisdicțional nu cenzurează
dreptul potestativ ca atare, în exercitarea sa, pentru că, de regulă, acesta nu este
susceptibil de exercitare abuzivă, ci verifică dacă sunt îndeplinite condițiile
necesare pentru nașterea acestui drept. De aceea, nepunând accentul pe decla-
rația de rezoluțiune ca act juridic unilateral și pe condițiile necesare pentru
valabilitatea acestuia, doctrina și jurisprudența au insistat fie pe reaua-credință a
creditorului, fie chiar pe exercitarea abuzivă a dreptului creditorului de a desfi-
11
Valeriu Stoica
d) Dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 77/2016 leagă nașterea acestui

drept de o anumită situație juridică, descrisă prin îndeplinirea unor anumite
elemente de fapt.
3. Limitele drepturilor potestative

Deși prezintă trăsăturile unui drept potestativ, totuși dreptul de a stinge
creanța bancară ipotecară și datoria corelativă conform Legii nr. 77/2016
depășește limitele admisibile pentru nașterea și existența unui asemenea
drept.
A. Existente în dreptul pozitiv de multă vreme, drepturile potestative au
fost percepute la nivel practic într-un mod intuitiv. Legiuitorii și practicienii
au creat și au utilizat aceste drepturi, fiind imposibil să se ignore caracterul
lor pragmatic. Până la urmă, doctrina a elaborat construcția teoretică a
drepturilor potestative și a încercat o tipologie a lor, identificând principalele
exemple reglementate în dreptul pozitiv[15]. Este însă surprinzător că nu au
fost conturate elementele care țărmuresc nașterea și existența acestor drep-
turi. Tocmai pentru că substanța juridică a drepturilor potestative este pu-
terea conferită unei persoane de a modifica, de a stinge sau de a recrea
situații juridice preexistente, în care sunt incluse drepturile sau interesele
altor persoane, ar fi fost firesc să fie puse în lumină limitele acestei puteri.
Este adevărat că ideea de putere a fost dezbătută și analizată de mai multe
secole din perspectiva dreptului public pentru configurarea sistemului politic
ința contractul. În realitate, elementele puse în lumină de jurisprudență și doc-

trină nu au legătură cu reaua-credință sau cu abuzul de drept, ci pun în evidență
chiar absența dreptului creditorului de a desființa contractul, în sensul că, deși
acest drept este prevăzut în pactul comisoriu expres, nu sunt îndeplinite con-
dițiile legale și convenționale pentru nașterea sa în concret. Or, în absența unui
drept, nu se mai poate pune problema exercitării abuzive a acestuia.
Ca urmare, debitorul poate ataca declarația unilaterală de rezoluțiune fie
printr-o acțiune întemeiată pe motive de nulitate absolută sau de nulitate relativă,
dacă au fost încălcate anumite cerințe legale, fie printr-o acțiune în răspundere
contractuală, dacă au fost încălcate cerințele prevăzute în pactul comisoriu expres”.
[15]
A se vedea literatura juridică menționată în V. STOICA, op. cit., p. 133-137,
notele 123-132.
12
al democrației constituționale, astfel încât chestiunea limitelor constituirii

autorităților publice și a exercitării atribuțiilor acestora a dobândit un loc
central în filosofia politică și în doctrina de drept public. Dar drepturile
potestative, mai mult decât orice alte drepturi subiective din dreptul privat,
sunt elemente de putere, ceea ce trimite imediat la necesitatea conturării
limitelor nașterii și exercitării acestei puteri. În plus, o asemenea discuție
trebuie să fie făcută nu numai din perspectiva dreptului privat, ci și din
perspectiva dreptului public, mai ales a dreptului constituțional, a dreptului
european și a dreptului internațional al drepturilor omului[16].
Tocmai pentru că aceste drepturi presupun o relație de supunere între
potentior și persoanele care au drepturi și interese în situația juridică
preexistentă care va fi modificată, stinsă sau recreată, în mod unilateral, doar
prin voința titularului dreptului (potentior), ele au consecințe extrem de
importante în sfera libertății persoanei. În privința titularului, ele determină
o extindere a sferei libertății personale, iar în privința celor care suportă
consecințele exercitării lor, ele determină o restrângere a sferei libertății
personale[17].
Schimbarea echilibrului normal dintre aceste sfere de libertate personală
nu se poate face în mod nelimitat, nici prin voința legiuitorului, și, cu atât mai
puțin, nici prin voința părților. Absența oricărei limitări ar pune în pericol
libertatea și echitatea, ca valori fundamentale nu numai ale dreptului civil, ci
și ale întregii organizări sociale și politice întemeiate pe democrația constitu-
țională. Limitarea este cu atât mai necesară în situațiile în care dreptul potes-
tativ îngăduie titularului său să exercite o putere în sfera libertății de voință a
persoanelor care au drepturi și interese în situația juridică preexistentă.
[16]
S-a remarcat astfel, în mod judicios, că ideea de potestativitate depășește
cadrul dreptului privat și intră în cadrul dreptului public; în acest sens, a se vedea
ST. VALORY, La potestativité dans les relations contractuelles, Presse Universitaire
d’Aix-Marseille, 1999, p. 26-28.
[17]
Pentru raportul dintre libertatea și siguranța omului din perspectiva drep-
tului civil și a conceptelor sale fundamentale, a se vedea V. STOICA, op. cit.,
p. 7-15.
13
Valeriu Stoica
Sunt astfel anumite drepturi potestative care, prin exercitarea lor, pro-
duc direct și imediat efectele în situația juridică preexistentă, fără a obliga
aceste persoane să-și exprime ulterior voința, pentru realizarea unor efecte
derivate. Exercitarea lor nu echivalează cu o ingerință în sfera libertății de
voință a acestora.
B. Dar, în ipoteza dreptului de a cere stingerea creanței bancare ipotecare
și a datoriei corelative, conform Legii nr. 77/2016, se produce mai întâi un
efect juridic direct, iar apoi un efect juridic indirect, mediat, derivat. Cum am
văzut, cel mai important efect la exercitării acestui drept este nașterea rapor-
tului juridic dintre consumator și creditor, în conținutul căruia intră dreptul
consumatorului de a pretinde creditorului să încheie contractul prin care se
transmite dreptul de proprietate asupra imobilului și se stinge raportul obli-
gațional inițial, născut din contractul de credit bancar; dacă creditorul refuză
să încheie contractul, consumatorul poate cere instanței de judecată să
pronunțe o hotărâre prin care să se producă aceleași efecte juridice. Așadar,
în final, ingerința titularului dreptului potestativ se produce chiar asupra
libertății de voință a creditorului, care, chiar în absența acordului său preala-
bil, este obligat să încheie un contract, nu pentru satisfacerea unui interes
public, ci pentru satisfacerea interesului privat al consumatorului.
Urmând distincția pe care Isaiah Berlin o face între libertatea negativă și
libertatea pozitivă[18], rezultă că exercitarea dreptului potestativ de către
consumator afectează chiar libertatea pozitivă a creditorului, acesta nemai-
având posibilitatea să analizeze, să delibereze și să decidă dacă încheie sau
nu un anumit contract în funcție de interesul său.
[18]
Potrivit lui I. BERLIN (a se vedea Cinci eseuri despre libertate, Ed. Humanitas,
București, 2010, p. 242-303), sensul negativ al libertății este implicat în întreba-
rea: care este spațiul înlăuntrul căruia persoana fizică sau morală ar trebui lăsată
să fie sau să facă ceea ce este capabilă să fie sau să facă fără imixtiunea altor
persoane? Sensul pozitiv al libertății este implicat în întrebarea: ce sau cine este
la originea controlului sau a imixtiunii care poate determina o persoană fizică sau
morală să fie sau să facă ceva, iar nu altceva decât ceea ce vrea ori este capabilă
să fie sau să facă.
14
C. Problema limitelor nașterii și existenței drepturilor potestative este

strâns legată de izvoarele acestor drepturi. Astfel, unele dintre ele au ca izvor
un fapt juridic în sens restrâns (o situație juridică) de care o prevedere legală
leagă nașterea lor, altele au ca izvor chiar voința persoanelor care au drepturi
sau interese în situația juridică preexistentă. În acest al doilea caz, de cele
mai multe ori, voința acestor persoane este exprimată în cadrul unui contract
încheiat cu titularul dreptului potestativ (potentior)[19], de exemplu, pactul
comisoriu din care se naște dreptul la rezoluțiunea unilaterală (art. 1553
C. civ.).
În primul caz, problema limitelor nașterii și existenței drepturilor potesta-
tive este o chestiune de pur drept public, mai exact, este chestiunea concor-
danței dintre dispoziția legală, care instituie un drept potestativ, și legea fun-
damentală, dreptul european și dreptul internațional al drepturilor omului.
În al doilea caz, problema acestor limite este, în principal, una de drept
privat, dar cu importante aspecte de drept public. Într-adevăr, principiul
libertății de voință, cu cea mai importantă manifestare în libertatea de a
contracta, are limite „impuse de lege, de ordinea publică și de bunele mora-
vuri” (art. 1169 C. civ.), altfel spus, limite conturate nu numai prin norme de
drept privat, ci și prin norme de drept public.
Dreptul de a cere stingerea creanței bancare ipotecare și a datoriei
corelative conform Legii nr. 77/2016 nu este născut cu acordul prealabil al
creditorului, ci își are izvorul în această lege care leagă nașterea lui de o
anumită situație juridică, de un fapt juridic în sens restrâns, configurat prin
condițiile menționate în art. 4.
Ca urmare, limitele nașterii și existenței acestui drept sunt chiar limitele
care țărmuresc voința legiuitorului, așa cum sunt ele configurate în Consti-
tuție, în dreptul european[20] și în dreptul internațional al drepturilor omului.
[19]
Este greu de imaginat o situație în care dreptul potestativ să se nască
dintr-un act unilateral.
[20]
S-a observat, pe bună dreptate, că actul normativ în discuție nu transpune
prevederile Directivei 2014/17/UE, fiind o reglementare care ține doar de ordinea
juridică internă (a se vedea R. RIZOIU, Tipic și atipic în Legea dării în plată,
15
Valeriu Stoica
Pe de o parte, Parlamentul nu poate legifera decât în concordanță cu Legea

fundamentală, iar Curtea Constituțională, în calitatea sa de garant al supre-
mației Constituției, asigură controlul constituționalității legilor, conform
art. 146 lit. a) și d). Pe de altă parte, puterea legiuitoare trebuie să țină
seama de prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și
de celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, întrucât acestea
au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, conform art. 148
alin. (2) din Legea fundamentală. În plus, Parlamentul trebuie să respecte și
pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, pentru că acestea au prioritate față de legile interne, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai
favorabile, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or dacă dreptul de a cere stingerea creanței bancare și a datoriei corela-
tive reglementat prin Legea nr. 77/2016 ar fi calificat ca un drept potestativ,
atunci dispozițiile legale respective ar încălca un drept fundamental al
omului, respectiv dreptul de proprietate privată, garantat prin art. 44 alin. (1)
din Constituție, și libertatea economică, recunoscută prin art. 135 alin. (2)
lit. a) din Constituție. În măsura în care dispoziția art. 23 alin. (1) din Consti-
tuție ar fi înțeleasă nu doar ca o simplă introducere la alineatele următoare,
care conțin garanții împotriva măsurilor penale abuzive, ci și ca o recu-
noaștere a tuturor dimensiunilor libertății persoanei, inclusiv a libertății de
voință[21], s-ar putea pune și problema violării acesteia. În plus, s-ar putea
discuta și încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul
neretroactivității legii, de vreme ce în art. 11 din Legea nr. 77/2016 se sta-
tuează că dispozițiile sale „se aplică atât contractelor de credit aflate în deru-
http://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-in-plata.html). Credem
însă că normele dreptului european referitoare la drepturile fundamentale ale
omului, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în legătură cu
aceste drepturi, vor fi aplicabile și în procesul de interpretare și de aplicare a Legii
nr. 77/2016.
[21]
Pentru această problemă, a se vedea V. BABIUC, V. STOICA, Libertatea con-
tractuală și dreptul constituțional, în Revista Dreptul nr. 7/1995, p. 8-12.
16
lare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după

această dată”[22]. Oricât de gravă ar fi retroactivitatea legii, potențialul ei nociv
pentru mediul economic rezultă mai ales din celelalte aspecte de neconsti-
tuționalitate, întrucât vocația ei de aplicare nu este temporară, ci perpetuă.
Din perspectiva dreptului internațional al drepturilor omului, calificarea
dreptului în discuție ca drept potestativ ar intra în coliziune cu prevederile
art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
D. Rezumând argumentele care susțin aceste afirmații, trebuie subliniat
în primul rând caracterul arbitrar al prevederilor legale care leagă nașterea
dreptului analizat, calificat ca drept potestativ, de un fapt juridic în sens
restrâns, desprins cu totul din contextul echității, în măsura în care acest fapt
ar fi descris numai prin condițiile prevăzute în art. 4. Într-adevăr, cele patru
condiții nu se referă nici la cauze obiective care ar determina schimbarea
echilibrului contractual dintre părți, așa cum el s-a conturat în momentul
încheierii contractului de credit, nici la o eventuală contribuție a creditorului
la crearea unui asemenea dezechilibru. Înțelese ad litteram, aceste condiții ar
putea fi îndeplinite pe toată perioada de derulare a raporturilor contractuale
de credit, din momentul încheierii contractului și până în momentul finalizării
executării lui. Ca urmare, debitorul și-ar putea exercita oricând dreptul său
potestativ în toată această perioadă, ceea este de natură să lase, aproape în
totalitate, fără aplicare principiul forței obligatorii a contractelor (art. 1270
C. civ.).
Dacă dreptul de a cere stingerea creanței bancare ipotecare și a drep-
tului corelativ ar fi calificat ca un drept potestativ, practic, consumatorul ar
dispune în mod discreționar de soarta raporturilor contractuale, iar credito-
rul ar trebui să se supună în orice moment voinței acestuia. Cum am văzut,
prin conținutul său juridic, dreptul potestativ presupune ingerința titularului
[22]
Pentru o asemenea discuție, a se vedea M. AVRAM, Despre legea privind
darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, pct. 3, http://www.juri-
dice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiu
nea-dreptului.html.
17
Valeriu Stoica
în situația juridică preexistentă și obligația de supunere a persoanelor care au

drepturi sau interese în structura ei. În plus, în dispozițiile legale care
enumeră aceste condiții nu se face nicio referire la tipologia foarte diversă a
imobilelor ipotecate, cu destinația de locuință[23]. Mai mult, obligația debito-
rului de a încheia contractul subzistă indiferent de raportul dintre valoarea
imobilului ipotecat și valoarea datoriei debitorului și a accesoriilor acesteia.
Calificarea dreptului în discuție ca drept potestativ și exercitarea lui ca
atare dezechilibrează profund raportul dintre sfera libertății de voință a
debitorului și sfera de voință a creditorului, în defavoarea acestuia din urmă,
cu consecințe evident inechitabile[24].
E. Este adevărat că sunt și alte ipoteze în care legiuitorul obligă la
încheierea unor contracte, cum se întâmplă în materia asigurării obligatorii
de răspundere civilă pentru autovehicule, dar o asemenea limitare a libertății
contractuale are o justificare într-un interes general, respectiv siguranța per-
soanelor și a bunurilor care pot fi prejudiciate prin delicte civile, în care sunt
implicate asemenea surse de pericol. În plus, în acest exemplu obligația de a
încheia contractul nu se naște din exercitarea unui drept potestativ acordat
celeilalte părți.
Există însă două ipoteze în care legiuitorul a reglementat un drept potes-
tativ, prin exercitarea căruia se naște un nou drept al titularului de a cere
persoanei care are drepturi în situația juridică preexistentă să încheie un
contract, persoana respectivă având datoria corelativă[25].
[23]
Pentru situația în care imobilul ipotecat are sarcini, a se vedea I. SFERDIAN,
loc. cit., p. 172 și 173.
[24]
S-a remarcat în mod judicios că legea nu impune în sarcina debitorului
nicio probă privind eventuala sa incapacitate de plată a ratelor de rambursare a
creditului sau eventuale împrejurări obiective care modifică echilibrul raportu-
rilor contractuale dintre părți, ceea ce conferă dreptului acestuia un caracter
arbitrar; a se vedea I. SFERDIAN, loc. cit., p. 166-169.
[25]
S-a atras atenția că trebuie să se distingă în mod judicios între dreptul
potestativ și dreptul care se naște prin exercitarea primului drept. În acest sens, a
se vedea vedea I. NAJJAR, Le droit d’option, contribution á l’étude de droit potes-
tatif et de l’acte unilateral, LGDJ, Paris, 1967, p. 122.
18
Mai întâi, conform art. 581 lit. b) și art. 582 lit. c) C. civ., proprietarul
imobilului asupra căruia se realizează lucrarea autonomă cu caracter durabil
are dreptul să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la
valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi
efectuat. Dacă autorul lucrării refuză să încheie contractul de vânzare-cum-
părare, proprietarul imobilului poate cere instanței judecătorești stabilirea
prețului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare,
conform art. 592 alin. (1) C. civ. Este de observat că și în această situație se
naște un raport juridic între proprietarul imobilului și autorul lucrării ase-
mănător aceluia care se naște dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare,
dar fără a exista o asemenea convenție între părți. Ca și în cazul dreptului
analizat, acest raport juridic este efectul exercitării dreptului potestativ pe
care îl are proprietarul imobilului de a pune capăt situației juridice create
prin efectuarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului
respectiv de către o altă persoană[26].
În această primă ipoteză este însă de observat că situația juridică pre-
existentă asupra căreia se exercită dreptul potestativ asupra proprietarului
imobilului este consecința faptei proprii a autorului lucrării, acesta fiind,
uneori, chiar de rea-credință. Ca urmare, instituirea de către legiuitor a unui
drept potestativ în favoarea proprietarului imobilului nu este inechitabilă.
Dimpotrivă, în absența acestui drept nu ar exista o soluție echitabilă pentru
rezolvarea problemelor juridice create prin fapta autorului lucrării, fie el de
bună sau de rea-credință. În plus, caracterul echitabil al instituirii acestui
drept potestativ în favoarea proprietarului imobilului este întărit și de faptul
că el trebuie să plătească autorului lucrării valoarea de circulație pe care ar fi
avut-o imobilul, daca lucrarea nu s-ar fi efectuat. Există deci o echivalență
valorică între preț și valoarea imobilului.
A doua ipoteză este reglementată în art. 666 C. civ. și privește dobândirea
coproprietății asupra despărțiturilor dintre fonduri aparținând unor proprie-
[26]
Pentru acest drept potestativ, a se vedea V. STOICA, Drept civil. Drepturile
reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 342-345.
19
Valeriu Stoica
tari diferiți. Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărțiturii dintre cele

două fonduri are dreptul de a dobândi coproprietatea asupra despărțiturii
plătind jumătate din valoare actualizată a materialelor și a manoperei folo-
site și, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărțitura a fost
construită. Aceeași ipoteză era reglementată, în mod asemănător, în art. 597
și 598 C. civ. 1865, corespondent al reglementării cuprinse în art. 661 C. civ.
francez. Dreptul reglementat în aceste texte legale este un drept potesta-
tiv[27] prin exercitarea căruia se naște un raport juridic între cei doi vecini,
vecinul proprietar având obligația să transmită cota de ½ din proprietatea
asupra despărțiturii, iar vecinul neproprietar are dreptul de a dobândi copro-
prietatea. Acest raport juridic este comparabil cu cel născut dintr-un ante-
contract de vânzare-cumpărare și, chiar dacă nu se prevede în mod expres, în
caz de refuz al vecinului proprietar, celălalt vecin își poate realiza dreptul său
cerând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de
vânzare-cumpărare, ca modalitate de executare silită în natură a obligației[28].
Și în această a doua ipoteză instituirea dreptului potestativ în favoarea
vecinului neproprietar de a dobândi proprietatea despărțiturii comune este
echitabilă din perspectiva ambilor vecini, ținând seama de situația juridică a
fondurilor vecine și de sarcinile care derivă din această situație.
Așadar, în aceste două ipoteze – în care legiuitorul a instituit două drep-
turi potestative din exercitarea cărora se naște un alt drept în favoarea titu-
[27]
Pentru această calificare în legătură cu art. 597, art. 598 C. civ. 1865, a se
vedea V. STOICA, op. cit., 2004, p. 263. Pentru aceeași calificare în legătură cu
art. 661 C. civ. francez, a se vedea I. NAJJAR, op. cit., p. 126.
[28]
Pentru această modalitate de executare silită în natură a obligațiilor civile, a
se vedea V. STOICA, FL.-A. BAIAS, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a
imobilelor, în condițiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul
nr. 3/1992, p. 14-28. Deși analiza se referă la ipoteza unui contract de vânzare-cum-
părare, argumentația este valabilă ori de câte ori este vorba de un raport obli-
gațional, în conținutul căruia intră dreptul unei părți de a cere încheierea unui
contract și obligația corelativă a celeilalte părți de a încheia contractul. În ipoteza
din text, argumentația este utilă pentru că, neexistând un antecontract, nu sunt
aplicabile nici dispozițiile art. 1279 alin. (3), nici dispozițiile art. 1669 C. civ.
20
larului, respectiv dreptul de a cere încheierea unui contract, precum și

datoria corelativă a persoanei care are drepturi sau interese în situația juri-
dică preexistentă – există rațiuni de echitate care justifică soluția adoptată,
rațiuni care nu se regăsesc în cazul dreptului de a cere stingerea creanței
ipotecare bancare și a datoriei corelative, în măsura în care acest drept
reglementat în Legea nr. 77/2016 ar fi calificat ca un drept potestativ.
F. Din perspectiva drepturilor fundamentale recunoscute în Constituție,
în dreptul european și în dreptul internațional al drepturilor omului, se poate
adăuga că o asemenea calificare ar face ca exercitarea dreptului potestativ să
ducă fie la suprimarea unora dintre aceste drepturi, fie la restrângerea exer-
citării lor, cu ignorarea principiului proporționalității.
Iată de ce dreptul de a cere stingerea creanței ipotecare bancare și a
datoriei corelative nu poate fi un drept potestativ, dacă dispozițiile din Legea
nr. 77/2016 sunt interpretate astfel încât să nu intre în contradicție cu
Constituția, cu dreptul european sau cu dreptul internațional al drepturilor
omului.
Desigur, situația ideală ar fi aceea ca însuși legiuitorul să intervină și să
înlăture confuziile create prin această lege. Dacă nu o va face – și este puțin
probabil să o facă într-un orizont de timp rezonabil – sunt trei căi posibile
prin care înțelesul dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 va fi adaptat la exigen-
țele celor trei niveluri de raportare.
O primă cale este aceea a controlului constituțional a posteriori, exercitat
conform art. 146 lit. d) din Legea fundamentală. În cadrul acestui control,
instanța de contencios constituțional poate să declare neconstituționale
anumite dispoziții din lege sau poate să le dea interpretarea concordantă cu
Legea fundamentală. Această primă cale este mai mult decât dezirabilă.
Într-adevăr, rațiunea de a fi a Curții Constituționale este tocmai aceea de a
înlătura orice abuz al legiuitorului, înlăturând normele care sunt în contra-
dicție vădită cu valorile și principiile statului de drept, așa cum acestea sunt
consacrate în Legea fundamentală.
A doua cale este aceea ca judecătorii să facă aplicarea directă a dreptului
european și a dreptului internațional al drepturilor omului, pe temeiul
21
Valeriu Stoica
art. 148 alin. (2) și al art. 20 alin. (2) din Constituție, utilizând, dacă este cazul,
procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, conform
art. 519-521 C. proc. civ., sau procedura chestiunilor prejudiciale adresate
Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform art. 267 din Tratatul de Func-
ționare al Uniunii Europene.
A treia cale este aceea a plângerilor la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, după epuizarea căilor de recurs interne.
III. Ce nu pare să fie, dar poate fi – ipoteza impreviziunii
Dacă legiuitorul nu va interveni pentru modificarea Legii nr. 77/2016 și

nici instanța de contencios constituțional nu o va invalida, rămâne ca, mer-
gând pe a doua cale dintre cele menționate mai sus, instanțele judecătorești
de drept comun să găsească și să consolideze în practica judiciară acel înțeles
care să facă acest act normativ compatibil atât cu valorile libertății și ale
echității care fundamentează dreptul nostru civil, cât și cu dreptul european
și dreptul internațional al drepturilor omului.
O direcție posibilă pentru identificarea unui asemenea înțeles a fost deja
sugerată în doctrină, prin apelul la teoria impreviziunii[29]. Textul care face
posibilă o asemenea direcție de interpretare este preambulul art. 11 din
Legea nr. 77/2016: „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul
de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile”. În acest text, sunt
evocate două categorii de riscuri, respectiv cele izvorând din contractul de
credit (adică riscurile valutare, mai ales în cazul creditelor acordate în franci
elvețieni) și cele determinate de devalorizarea bunurilor imobile, precum și
necesitatea echilibrării acestor riscuri.
[29]
În acest sens, a se vedea M. AVRAM, loc. cit., pct. 4. Autoarea a apreciat
însă că „nu suntem nici în prezența teoriei impreviziunii, pentru că, deși situația
premisă este aceea a impreviziunii, se oferă o unică soluție, respectiv darea în
plată și, respectiv, stingerea datoriei, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a
dispune adaptarea și continuarea contractului”.
22
Acest text, chiar dacă nu este foarte explicit, conține ideea că executarea
contractului de credit a devenit excesiv de oneroasă pentru debitor din cauza
unei schimbări cu caracter excepțional a împrejurărilor existente în momen-
tul încheierii sale, iar această schimbare determină o vădită inechitate, dacă
debitorul ar fi silit să execute obligația asumată în forma inițială.
Această idee este definitorie pentru impreviziune[30] și face posibilă o
abatere de la principiul forței obligatorii a contractului prin intermediul
instanței de judecată, care poate să dispună, după caz, conform art. 1271
alin. (2) C. civ.:
„a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți
pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabi-
lește[31]”.
Noțiunea de „împrejurări” include în sfera ei elementele obiective care
alcătuiesc cadrul economic, social, politic și legislativ în care s-a încheiat
[30]
Pentru această cauză de derogare de la principiul forței obligatorii a
contractului, a se vedea C.E. ZAMȘA, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și juris-
prudență, Ed. Hamangiu, București, 2006, passim; idem, Comentariu la art. 1271, în
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS, E. CHELARU,
R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, cit. supra, p. 1330-1331; P. VASILESCU, op. cit.,
p. 455-459; I.-F. POPA, Contractul civil, în Curs de drept civil. Obligațiile, de L. POP,
I.-F. POPA, S.I. VIDU, cit. supra, p. 124-131.
[31]
Apreciem că a doua soluție, în legătură cu care legiuitorul a folosit termenul
„încetare”, pe care o poate dispune instanța de judecată este aplicabilă numai
contractelor cu executare succesivă sau cu executare continuă, iar nu și contrac-
telor cu executare uno ictu, cu precizarea că acestea din urmă își păstrează
calificarea chiar dacă executarea prestației unei părți este divizată în timp, cum se
întâmplă în cazul ratelor de plată a prețului în contractul de vânzare-cumpărare sau
în cazul ratelor de restituire a creditului în contractele de împrumut bancar,
întrucât prestația ca atare rămâne unică, fie că este vorba de plata prețului, fie că
este vorba de restituirea creditului. Ca urmare, numai prima soluție, respectiv
adaptarea contractului, este aplicabilă contractelor cu executare uno ictu.
23
Valeriu Stoica
contractul[32], iar nu circumstanțele personale ale părților, cum ar fi starea

materială, statutul social, profesional sau familial al părților[33].
Caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor existente în momentul
încheierii contractului pune, de asemenea, în lumină cauzele obiective, inde-
pendente de voința și de situația personală a părților, care determină aceste
schimbări. Mai mult, nu orice fel de schimbări ale împrejurărilor în care a fost
încheiat contractul justifică invocarea impreviziunii, întrucât regula este că
principiul forței obligatorii a contractului rămâne aplicabil, chiar dacă exe-
cutarea obligațiilor a devenit mai oneroasă ca urmare a creșterii costurilor
executării proprii obligații sau ca urmare a scăderii valorii contraprestației,
cum se precizează în art. 1271 alin. (1) C. civ. În partea introductivă a celui
de-al doilea aliniat al acestui articol se subliniază că schimbarea împrejură-
rilor este excepțională numai când determină o modificare majoră a echili-
brului contractual, astfel încât executarea contractului devine excesiv de
oneroasă pentru una sau pentru ambele părți, iar obligarea debitorului la
executarea obligației ar fi vădit injustă[34].
[32]
În doctrină au fost evocate condițiile economice, politice, sociale și legisla-
tive a căror schimbare excepțională justifică invocarea impreviziunii; în acest
sens, a se vedea I.-F. POPA, op. cit., p. 127; P. VASILESCU op. cit., p. 458.
[33]
Într-un sens asemănător, s-a subliniat că împrejurările în care a fost în-
cheiat contractul și schimbarea acestora „se referă la mediul economic real în
care acționează contractanții, iar nu la starea ori la puterea lor individuală
financiar-economică” (P. VASILESCU, op. cit., p. 458).
[34]
În legătură cu acest caracter excepțional al schimbării împrejurărilor din
momentul încheierii contractului, s-a remarcat că legiuitorul oferă trei criterii
pentru aprecierea lui de către judecător: creșterea costurilor executării, scăderea
valorii contraprestației, și calificarea ca vădit injustă a obligării debitorului în
situația schimbării excepționale a împrejurărilor; în acest sens, a se vedea
I.-F. POPA, op. cit., p. 127-128. Desigur, aprecierea aspectului injust al obligării
debitorului la executarea obligației întocmai asumate inițial este o aplicare în
concret, la datele speței, a principiului echității, care fundamentează dreptul civil.
Nu credem că legiuitorul a intenționat să introducă un criteriu subiectiv pentru a
stabili caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor (pentru o asemenea
posibilitatea, a se vedea I.-F. POPA, loc. cit.).
24
Sintagma „echilibrarea riscurilor”, utilizată în partea introductivă a art. 11

din Legea nr. 77/2016, trimite tocmai la necesitatea adaptării contractului,
pentru a restabili raportul echitabil dintre prestațiile părților. Din această
perspectivă se poate înțelege că obiectul „derogării” prevăzute în partea
introductivă a art. 3 din Legea nr. 77/2016, este tocmai partea finală a
art. 1271 alin. (2) C. civ., în sensul că se instituie o nouă soluție pentru a se
restabili echilibrul raporturilor contractuale dintre părți, respectiv transmite-
rea dreptului de proprietate a imobilului ipotecat către creditor și stingerea
obligației inițiale de credit.
Instituirea acestei soluții unice care înlocuiește cele două soluții prevă-
zute în art. 1271 alin. (2) C. civ. nu este de natură să înlăture cu totul ipoteza
impreviziunii.
O valorificare mai curajoasă a părții introductive a art. 11 din Legea
nr. 77/2016 ar permite interpretarea dispozițiilor din Legea nr. 77/2016 în
sensul că ele instituie o variantă particulară de impreviziune. Ca urmare,
dincolo de ceea ce este reglementat în mod derogatoriu prin acest act nor-
mativ, s-ar putea aplica în completare reglementarea generală a imprevi-
ziunii cuprinsă în art. 1271 C. civ.
Dacă practica judiciară ar da o asemenea interpretare și ar stabili o relație
de la general la special între dispozițiile art. 1271 C. civ. și dispozițiile Legii
nr. 77/2016, înainte de a aplica soluția stingerii creanței bancare ipotecare și
a datoriei corelative, cu toate accesoriile lor, pe temeiul transmiterii dreptu-
lui de proprietate asupra imobilului către creditor, ar fi necesară și analiza
prealabilă a îndeplinirii celor patru condiții menționate în art. 1271 alin. (3):
„a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și
nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea
fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință,
negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului”.
25
Valeriu Stoica
În legătură cu a treia condiție prevăzută în art. 1271 alin. (3) C. civ., este
de adăugat că, clauza prin care debitorul și-a asumat riscul schimbării împre-
jurărilor nu trebuie să aibă caracter abuziv, altfel ea ar fi ineficace, iar
condiția respectivă ar fi considerată îndeplinită.
Așa cum am subliniat mai sus, împrejurările de la data încheierii contrac-
tului și cauzele care determină schimbarea lor excepțională au caracter
obiectiv, excluzând în ipoteza impreviziunii elementele legate de situația
personală a părților. Chiar în cazul în care Legea nr. 77/2016 ar fi interpretată
în sensul că reglementează o ipoteză particulară de impreviziune, caracterul
obiectiv al schimbării excepționale a împrejurărilor rămâne în continuare o
cerință care urmează să fie avută în vedere de judecători. În plus, judecătorii
ar trebui să verifice și echivalența valorică dintre dreptul de proprietate asu-
pra imobilului care se transmite în patrimoniul creditorului și creanța ipote-
cară care se stinge. Altfel, s-ar denatura concepția care stă la baza posibilității
debitorului de a invoca impreviziunea, inclusiv principiul echității.
Această interpretare – la care s-ar putea recurge în practica judiciară
numai în cazul extrem și de nedorit în care Curtea Constituțională nu ar
invalida, așa cum ar fi firesc, Legea nr. 77/2016 – este de natură să înlăture
calificarea dreptului de a cere stingerea creanței bancare ipotecare și a
datoriei corelative ca un drept potestativ. Într-adevăr, dreptul debitorului de
a cere creditorului negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contrac-
tului, iar apoi, în caz de refuz al creditorului, de a valorifica acest drept
printr-o acțiune în justiție, solicitând instanței de judecată fie adaptarea, fie
încetarea contractului, conform art. 1271 alin. (2), are natura juridică a unui
drept de creanță, iar nu a unui drept potestativ[35]. Aceeași natură o are și
[35]
Nu se confundă acest drept de creanță cu dreptul la acțiune și nici cu
cererea de chemare în judecată prin care se exercită acest drept. Cât privește
dreptul la acțiune, chiar atunci când el a fost calificat ca un drept potestativ, nu a
fost avută în vedere sfera raporturilor substanțiale, ci sfera procesului civil, în
sensul că odată ce au fost sesizate cu cererea de chemare în judecată prin care se
exercită dreptul potestativ la acțiune, autoritățile judiciare sunt obligate să
înceapă și să dea o hotărâre prin care soluționează procesul (în acest sens, a se
26
dreptul de a cere stingerea creanței bancare și a datoriei corelative, în

măsura în care s-ar adopta această interpretare.
De asemenea, notificarea prevăzută în art. 5 nu mai are semnificația
exercitării unui drept potestativ, ci va face dovada că debitorul a îndeplinit
condiția prevăzută în art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ., încercând „negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului”. Contestația reglementată în
art. 7 va fi soluționată nu numai pe baza analizei condițiilor prevăzute în
art. 4, ci și în raport cu celelalte cerințe prevăzute în ipoteza generală a
impreviziunii, iar, dacă aceste cerințe sunt îndeplinite, creditorul va fi obligat
să încheie contractul prin care debitorul îi transmite dreptul de proprietate
asupra imobilului și se stinge creanța bancară ipotecară și datoria corela-
tivă. În cazul în care creditorul refuză încheierea contractului, debitorul are
deschisă calea acțiunii în justiție, reglementată în art. 8.
Chiar și în această interpretare foarte curajoasă, care identifică în Legea
nr. 77/2016 un caz particular al impreviziunii reglementate în art. 1271
C. civ., criticile de neconstituționalitate care vizează acest act normativ nu
rămân fără obiect, întrucât soluția transmiterii dreptului de proprietate
asupra imobilului și stingerea creanței ipotecare, cu toate accesoriile ei,
rămâne excesivă.
IV. Concluzie
Natura juridică a dreptului de a cere stingerea creanței bancare ipotecare

și a datoriei corelative este problema a cărei rezolvare interesează modul de
abordare a tuturor celorlalte probleme, fie ele de drept substanțial sau de
drept procesual, pe care le ridică Legea nr. 77/2016.
Drepturile potestative, chiar dacă sunt în substanța lor juridică, mai mult
decât orice alte drepturi subiective civile, o putere, totuși, această putere nu
vedea I. NAJJAR, op. cit., p. 127-136). Pe de altă parte, când legea conferă mai
multe căi procedurale (acțiuni) pentru protecția aceluiași drept subiectiv civil,
alegerea uneia dintre aceste căi de către titularul dreptului nu apare ca exerci-
tarea unui drept potestativ (idem, p. 141-149).
27
Valeriu Stoica
poate fi nelimitată, cu atât mai mult cu cât se exercită, prin voința unilaterală
a titularului lor, asupra unei situații juridice preexistente și influențează exis-
tența drepturilor sau intereselor altor persoane ori, mai mult decât atât,
afectează libertatea de voință a acestor persoane.
Concluzia cea mai importantă a acestui articol, a cărei relevanță depă-
șește subiectul articolului, pune în lumină necesitatea de a contura în mod
limpede limitele nașterii și existenței drepturilor potestative în domeniul
dreptului civil, al dreptului privat în general, atât în cazul în care aceste
drepturi se constituie cu acordul prealabil al persoanelor care au drepturi sau
interese în situația juridică preexistentă, cât și în cazul în care anumite
dispoziții legale leagă nașterea acestor drepturi de un fapt juridic în sens
restrâns.
În primul caz, limitele nașterii și existenței drepturilor potestative sunt
chiar limitele libertății de voință din materia actului juridic, în general, a con-
tractului, în special, iar în al doilea caz, limitele nașterii și existenței acestor
drepturi sunt chiar limitele puterii legiuitoare de a adopta norme juridice,
limite prevăzute de Constituție, de dreptul european și de dreptul interna-
țional al drepturilor omului.
Plecând de la identificarea acestor limite, se impune a doua concluzie:
dreptul de a stinge creanța bancară ipotecară și datoria corelativă, chiar dacă
pare să fie, nu poate fi un drept potestativ. În realitate, nu este vorba de
dreptul de a stinge raportul obligațional inițial prin voința unilaterală a debi-
torului. Sub acest aspect este relevantă chiar următoarea formulare din art. 3
din Legea nr. 77/2016: „consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile
izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii”. Rezultă că altcineva, iar
nu debitorul stinge aceste datorii. Înțelegerea părților, ceea ce presupune nu
numai exprimarea liberă a voinței debitorului, ci și a voinței creditorului, este
prima modalitate prin care se pot stinge aceste datorii; părțile pot încheia
orice fel de înțelegere cu respectarea cerințelor legale, iar nu numai contrac-
tul prin care se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat și
se stinge obligația inițială. A doua modalitate, chiar dacă nu pare să fie, poate fi
ipoteza impreviziunii, care reunește dispozițiile speciale din Legea nr. 77/2016
28
și dispozițiile generale cuprinse în art. 1271 C. civ., în măsura în care nu s-a

făcut o derogare de la acestea.
Oricât de curajoasă ar părea interpretarea potrivit căreia Legea nr. 77/2016
reglementează un caz special de impreviziune, astfel încât dispozițiile ei se
completează cu reglementarea ipotezei generale de impreviziune reglemen-
tate în art. 1271 C. civ., totuși, ea reprezintă o încercare de a compatibiliza
acest act normativ cu valori și principii foarte importante, apărate ca atare atât
prin Constituție și prin Codul nostru civil, cât și prin normele dreptului
european și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Spre deosebire de
„curajul” legiuitorului, care a adoptat o reglementare contrară acestor valori și
principii, dacă este citită ad litteram, curajul judecătorilor de a identifica în
această lege și de a consolida în practica judiciară un înțeles care să o armo-
nizeze, cel puțin parțial, cu exigențele Constituției, ale dreptului european[36] și
ale dreptului internațional al drepturilor omului va fi mai mult decât binevenit.
O armonizare deplină nu este posibilă, întrucât soluția transmiterii dreptului de
proprietate asupra imobilului și stingerea creanței ipotecare rămâne excesivă,
chiar dacă ea ar fi adoptată în contextul teoriei impreviziunii.
Dar, pe această cale, înțelepciunea, rigoarea și imaginația juridică a jude-
cătorului pot să contribuie la detensionarea situației conflictuale accentuate
prin Legea nr. 77/2016 între consumatori și creditorii care au creanțe ipote-
care, tocmai din cauza lipsei de înțelepciune, de rigoare și de imaginație
juridică a legiuitorului.
[36]
Pentru înlăturarea percepției false potrivit căreia reglementarea cuprinsă
în Legea nr. 77/2016, într-o lectură ad litteram, ar fi fost impusă prin Directiva
2014/17/UE, a se vedea M. AVRAM, loc. cit.
29
Motto: „Nu cerceta aceste legi
Că ești nebun când le-nțelegi!”
(G. Coșbuc, Moartea lui Fulger)
Notificarea declarației unilaterale

de stingere a datoriei prin darea în plată:
un fenomen juridic paranormal
Prof. univ. dr. Marieta AVRAM

Senior Partener – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
I. Proteismul notificării
Notificarea este o realitate juridică proteică. Asemenea lui Proteu, divini-

tatea din mitologia greacă, menționată de Homer în Odiseea, care se putea
metamorfoza în leu, dragon, panteră, râu, copac, foc, apă etc., notificarea
poate fi întâlnită în cadrul celor mai diferite reglementări și instituții juridice.
Notificarea nu este, în sine, un act juridic sau un fapt juridic, uneori este vehi-
culul unui act juridic, iar alteori relevă doar un fapt cu o anumită semnificație
juridică. Notificarea nu este nici doar o chestiune de formă pură, pentru că,
în funcție de context, presupune ea însăşi anumite formalități, precum exis-
tența unui înscris cu un anumit conținut, instrumentat și transmis cu respec-
tarea unor condiții prevăzute de lege.
Dacă ne raportăm doar la legea civilă fundamentală, adică la Codul civil,
făcând abstracție de pleiada de legi speciale care conțin prevederi privind no-
tificările în cele mai diverse materii, constatăm că sunt numeroase situațiile
în care notificarea apare ca un element în legătură cu o realitate contrac-
tuală.
În toate cazurile, notificarea îndeplinește o funcție generică de comuni-
care/informare cu privire la un act sau un fapt juridic și are un emitent, care
30
Notificarea declarației unilaterale de stingere a datoriei...
poate să fie una sau mai multe persoane fizice sau persoane juridice, după
caz.
Notificarea și comunicarea sunt într-o relație de la specie la gen, adică
notificarea este o modalitate de comunicare ce se realizează cu respectarea
anumitor condiții legale. Altfel spus, în principiu, alegerea modalității de
comunicare este liberă. Atunci când modalitatea de comunicare este for-
malizată de legiuitor, devine notificare.
Se poate notifica un act juridic, fie unilateral, fie bilateral, sau un fapt
juridic.
Această succintă prezentare pune în lumină natura proteică a notificării.
Sfera predilectă de aplicare a notificării este actul juridic unilateral, în
condițiile în care, atunci când nu este pur reflexiv şi produce o imixtiune
directă în sfera juridică a altei persoane decât emitentul lui, este supus
comunicării.
Notificările au, așadar, o relație specială mai ales cu larga categorie a
actelor juridice supuse comunicării, la care face referire art. 1326 C. civ.,
potrivit căruia: „(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori
informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice
modalitate adecvată, după împrejurări.
(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din
motive care nu îi sunt imputabile”.
În cazul acestor acte juridice unilaterale, comunicarea este chiar o con-
diție esenţială care ține de mecanismul de formare a actului, de desăvârșire a
voinței juridice a autorului său, în lipsa notificării actul unilateral nefiind
perfect.
Mecanismul notificării apare în cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 77/2016, care prevede că: „În vederea aplicării prezentei legi, consuma-
torul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al
unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a
31
Marieta Avram
decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea

stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi
condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4”.
Având în vedere aceste precizări generale privind notificarea, rezultă că,
vorbind despre natura și regimul juridic al notificării emise potrivit Legii
nr. 77/2016[1], în realitate, ceea ce trebuie să determinăm este natura și
regimul juridic al dreptului consumatorului instituit de Legea nr. 77/2016 și,
pe cale de consecință, al actului juridic pentru care notificarea constituie me-
canismul de comunicare și, implicit, de formare.
II. Natura juridică a dreptului consumatorului de a i se

stinge datoria
1. Calificarea juridică a instituției

Notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 are ca temei
dreptul consumatorului de a i se stinge datoria prin darea în plată a imo-
bilului ipotecat în favoarea creditorului, drept consacrat de art. 3 din lege.
De asemenea, art. 8 alin. (5) din lege prevede că: „Dreptul de a cere
instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit
aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului
ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de
forma executării silite care se continuă contra debitorului”.
[1]
Cu privire la unele discuții legate de darea în plată, a se vedea F.I. MANGU,
Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite, R.R.D.A. nr. 5/2016, p. 39-51; L. BERCEA, Instrumentele nor-
mative de protecție a consumatorului supraîndatorat. (Din nou) despre conver-
gență și concurență normativă – în loc de editorial, R.R.D.A. nr. 5/2016, p. 15-24;
S. TÎRNOVEANU, A. IORGULESCU, G. TÎRNOVEANU, Legea nr. 77/2016 privind darea în
plată a unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. Analiză
comparativă a principalelor instituții menționate în lege, drept comparat, respec-
tiv a incidenței unui potențial control de constituționalitate, R.R.D.A. nr. 5/2016,
p. 66-83; I. SFERDIAN, Natura juridică a dării în plată a unor bunuri imobile, în con-
diţiile Legii nr. 77/2016, R.R.D.P. nr. 3/2016, p. 161-173.
32
Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că se instituie în favoarea

consumatorului și pentru protecția intereselor lui, în legătură cu o anumită
categorie de credite și pentru o situație specială de dezechilibru contractual,
un drept subiectiv civil care nu exista anterior în legislația din România.
Textele ridică mai multe probleme la care trebuie să se răspundă: este un
singur drept sau sunt două drepturi distincte? ce ascunde, de fapt, sintagma
„dreptul de a i se stinge datoria”? ce natură juridică are acest drept în raport
cu clasificarea drepturilor subiective civile?
Literatura juridică a avansat deja mai multe ipoteze de calificare, pentru
că această reglementare nouă, deși destul de rudimentară sau poate tocmai
de aceea, conține elemente care pot să conducă la interpretări dintre cele
mai diverse.
Orice efort de calificare juridică se izbește constant de caracterul excen-
tric și paranormal al reglementării. De altfel, chiar legiuitorul s-a plasat în
mod deliberat în afara gândirii juridice comune, atunci când a declarat, în
art. 3 din lege, că acest drept de tip nou al consumatorului se instituie prin
derogare de la prevederile noului Cod civil (sic!).
De plano, așadar, orice efort de calificare juridică pare zădărnicit chiar de
către legiuitor și nu ne rămâne decât să ne consolăm în final cu versurile lui
George Coșbuc:
„Nu cerceta aceste legi
Că ești nebun când le-nțelegi!”.
A. Este dare în plată?

Titlul legii conduce la o asemenea calificare. Dar titlul este în contradicție
cu spiritul legii, cu însăși atenționarea din art. 3. Poate că este dare în plată,
dar, vigilența ne îndrumă să nu cădem în capcană, pentru că, evident, nu este
darea în plată pe care o cunoaștem din teoria generală a obligaților.
Într-adevăr, darea în plată reglementată de art. 1492 C. civ., dincolo de carac-
terul ei consensual, presupune că, în mod excepțional, debitorul se poate
libera printr-o altă prestație decât cea originară. Dacă așa-zisa dare în plată
se face în contra voinței creditorului și dacă, în plus, bunul dat în plată în
33
Marieta Avram
schimbul datoriei în bani nici măcar nu acoperă valoarea creanței, consi-

derăm că nu suntem în prezența unei veritabile dări în plată, sau, oricum,
este o dare în plată lovită de o gravă infirmitate.
B. Este obligație facultativă?[2]

Nu se confundă obligația facultativă cu obligația alternativă. Potrivit
art. 1461 C. civ., „Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două
prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor
de întreaga obligaţie”[3], iar conform art. 1468 C. civ., „Obligaţia este faculta-
tivă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul
se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată”. Obligația alter-
nativă presupune dreptul potestativ de opțiune, de regulă, din partea debi-
torului, care are astfel posibilitatea de a alege între cele două obligații princi-
pale. În mod corespunzător, și obligația facultativă presupune posibilitatea
debitorului (doar acesta are această prerogativă) de a opta executând oricare
dintre prestații, cu precizarea că acestea sunt situate nu în plan principal,
pentru că există o unică obligație de executat, ci doar în ceea ce privește
posibilitatea debitorului de a plăti (in facultate solutionis). Evident, nu sun-
tem în prezența unei obligații alternative, pentru că nu există decât o singură
obligație principală, și anume cea care s-a născut din contractul de credit
garantat cu ipotecă. De asemenea, nu suntem nici în prezența unei obligații
facultative, pentru că dreptul consumatorului de tip nou instituit de lege nu
presupune doar o modificare în ceea ce privește modalitatea de plată a
datoriilor, ci aduce gravă atingere chiar prestației principale care s-a născut
din contractul de credit. Altfel spus, însăși creanța și însăși ipoteca băncii sunt
afectate, pentru a se putea produce efectul de liberare a debitorului de
[2]
În sens contrar, a se vedea F.I. MANGU, loc. cit. Autorul apreciază că meca-
nismul prevăzut de Legea nr. 77/2016 se înscrie perfect în șablonul obligației
facultative, prevăzută de art. 1468 C. civ.
[3]
Cu privire la actul unilateral prin care se exercită acest drept potestativ de
opțiune, a se vedea M. AVRAM, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu,
București, 2006, p. 311-312; ST. VALORY, op. cit., p. 150.
34
datorii. În orice caz, nu putem subînțelege existența unei asemenea obligații

facultative încă de la data încheierii contractului de credit garantat cu
ipotecă, pentru că, în lumina art. 11, dreptul de tip nou al consumatorului se
activează numai dacă, ulterior, pe parcursul derulării relației contractuale, se
produce un dezechilibru. Iar dacă un asemenea dezechilibru s-a produs,
înseamnă că situația juridică a părților este modificată, iar dreptul de tip nou
al consumatorului apare ca fiind remediul pentru înlăturarea acestui dezechi-
libru prin încetarea raporturilor dintre părți[4].
C. Este impreviziune?
Pornind de la art. 11 din lege, prin prisma teoriei impreviziunii (art. 1271
C. civ.), s-a considerat că suntem în prezența unui caz special de impreviziu-
ne[5]. Într-adevăr, art. 11 din lege poate conduce la o asemenea interpretare, în
sensul că, până la urmă, prin această reglementare specială, legiuitorul încear-
că să rezolve o situație care, potrivit dreptului comun, se aseamănă cu un caz
de impreviziune. De asemenea, soluția încetării contractului și a liberării debi-
torului de obligația devenită excesiv de oneroasă se regăsește și în cazul impre-
viziunii. Dar, reamintim că, prin art. 3, legiuitorul a derogat de la noul Cod civil
în integralitate, deci și de la această instituție. În viziunea legiuitorului, impre-
viziunea din dreptul comun este un mecanism mult prea slab, care nu poate
satisface standardele înalte în materie de protecție a consumatorilor, astfel
încât s-a derogat atât de mult încât, practic, instituția a devenit de nere-
cunoscut.
Sunt mai multe deosebiri între cele două instituţii, dar elemente esen-
țiale, în opinia noastră, delimitează cele două reglementări.
[4]
În sensul că nu suntem nici în prezenţa unei obligaţii alternative şi nici a
unei obligaţii facultative, a se vedea I. SFERDIAN, Natura juridică a dării în plată a
unor imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în R.R.D.P. nr. 3/2016, p. 169.
[5]
A se vedea V. STOICA, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară
ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, supra, p. 22-27;
M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea
dreptului, www.juridice.ro.
35
Marieta Avram
În primul rând, art. 1271 C. civ. prevede doar posibilitatea debitorului de

a pretinde renegocierea contractului și, respectiv, dreptul de a se adresa
instanței de judecată pentru adaptarea sau încetarea contractului, în timp ce
Legea nr. 77/2016 consacră un veritabil drept subiectiv al consumatorului de
a i se stinge datoriile și, mai mult decât atât, îi pune la dispoziție instrumen-
tele juridice prin care poate să acționeze unilateral în acest scop. Instanța de
judecată exercită doar un control a posteriori și, după caz, validează sau
invalidează „decizia” consumatorului de exercitare a dreptului său subiectiv
instituit de lege la care se referă art. 5 alin. (1) din lege.
În al doilea rând, potrivit art. 1271 alin. (2) lit. c), impreviziunea se aplică
dacă „debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea
fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc”. Art. 11 din lege
are în vedere strict riscul legat de contract și de devalorizarea imobilului, ca
factori de dezechilibru contractual. Legea nr. 77/2016 are în vedere un deze-
chilibru obiectiv, independent de situația subiectivă a consumatorului şi chiar
dacă debitorul şi-ar fi asumat riscul, cum ar fi riscul valutar pentru creditele
în valută, pentru că scopul ei este să asigure o protecție superioară protecției
pe care dreptul comun o conferă debitorului, independent, așadar, de poziția
subiectivă a debitorului la data încheierii contractului.
Înrudirea cu impreviziunea consacrată în art. 1271 C. civ. poate fi avută în
vedere[6], însă, în realitate, reglementarea din Legea nr. 77/2016 respinge și
[6]
Aplicarea în completare a regulilor impreviziunii din noul Cod civil poate să
fie seducătoare, dar, în opinia noastră, prea puţin eficientă. Dacă avem în vedere
contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, remarcăm
că trecutul cuprinde în timp două categorii de contracte: contracte încheiate
după intrarea în vigoare a noului Cod civil și contracte încheiate înainte, adică sub
imperiul Codului civil din 1864. Practic, acestea din urmă constituie și miza prin-
cipală a Legii nr. 77/2016, pentru care se instituie stingerea datoriilor și „amnistia
bancară”. Potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011, art. 1271 C. civ. se aplică numai
contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a noului Cod civil, respec-
tiv data de 1 octombrie 2011. Așadar, contractele încheiate înainte de această
dată nu pot intra sub incidența art. 1271 C. civ., deși, în lumina art. 11 din lege,
intră în sfera ei de aplicare. Codul civil de la 1864 nu reglementa impreviziunea,
36
această calificare juridică, pentru că dezideratul legiuitorului de protecție a

consumatorului nu poate fi, în realitate, atins prin niciuna dintre instituțiile
juridice pe care Codul civil le reglementează!
Articolul 11 din Legea nr. 77/2016 este precum gaura cheii în uşa care
desparte cele două reglementări, care presupun condiţii şi mecanisme juri-
dice diferite, comună fiind ideea generală de risc şi de dezechilibru con-
tractual.
D. O lege paranormală, o calificare juridică paranormală

Ideea dominantă, urmărită de legiuitor, este stingerea datoriilor consu-
matorilor care au încheiat anumite contracte de credit garantate cu ipotecă și
această idee a fost instituită ca un drept de tip nou al consumatorului.
Însăși formularea „dreptul consumatorului de a i se stinge datoriile” este
paradoxală. Spunem că debitorii au obligația de a executa întocmai prestația
și că cel înzestrat cu drepturi este creditorul.
Totuși, pentru obiectivitate, observăm că, în materia plății, art. 1512
C. civ., cu denumirea marginală „Drepturile debitorului” prevede că: „Debito-
rul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se
astfel de obligaţia sa”.
Așadar, chiar și în dreptul comun, debitorul are nu numai obligația, ci și
dreptul de a face plata și de a se libera.
Numai că dreptul debitorului de face plata și de a i se stinge datoriile,
chiar dacă creditorul refuză să primească plata, nu modifică raportul juridic
obligațional originar dintre părți, astfel cum se întâmplă în cazul Legii
nr. 77/2016, motiv pentru care această explicație privind dreptul debitorului
de a se libera, deși utilă, nu este suficientă, pentru că Legea nr. 77/2016 nu
are în vedere plata obligațiilor, astfel cum rezultă din contractele de credit
garantate cu ipotecă. Protecția consumatorilor se realizează printr-o regle-
care cunoștea doar o existență pretoriană și doctrinară. Evident, această analiză

prezintă interes doar în ipoteza în care Curtea Constituţională va valida norma
tranzitorie din art. 11, în pofida evidentei retroactivităţi a Legii nr. 77/2016.
37
Marieta Avram
mentare care nu numai că instituie o procedură specială pentru debitor de a

se libera, ci, în planul dreptului substanțial, produce semnificative mutații, în
sensul că, se instituie un mod nou de stingere a obligațiilor decurgând din
contractul de credit și contractul de ipotecă.
Esența legii nu o constituie plata liberatorie a creanței băncii, astfel cum
aceasta rezultă din contactul de credit garantat cu ipotecă, nici așa-zisa dare
în plată, pentru că, trebuie să spunem adevărul, efectul urmărit este contrar:
consumatorul are, potrivit Legii nr. 77/2016, nu dreptul să execute prin plată
obligațiile decurgând din contractul de credit, drept pe care nimeni nu-l con-
testă, ci, dimpotrivă, el dobândește dreptul contrar de a nu mai plăti, mai
exact, de a nu mai da sumele de bani cuvenite pentru rambursarea creditului,
a dobânzilor și a celorlalte accesorii.
Iată de ce, în realitate, scopul legii a fost acela de a institui un mecanism
extinctiv de „amnistie a datoriilor bancare”, adică de ștergere a lor, miza
principală fiind contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii și
chiar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Intenția legiuitorului de a reglementa un mod nou de încetare a acestor
contracte de credit este clară și iese la lumină fără vreo cosmetizare, în
ipoteza de la art. 8 alin. (5), care presupune că, după valorificarea ipotecii în
cadrul executării silite, creanța creditorului bancar, devenită creanță chiro-
grafară este practic aneantizată.
Dreptul de tip nou instituit de această lege nu este, în realitate, altceva
decât dreptul consumatorului de a pune capăt contractului de credit, pentru
că numai în acest mod se poate stinge creanța băncii, neachitată în între-
gime, și, implicit, debitorul se poate libera în limita a ceea ce a plătit până
atunci de bună-voie sau silit.
Nu darea forțată în plată a imobilului ipotecat constituie, prin urmare,
chintesența legii, ci stingerea creditului. Am fi discutat serios despre darea în
plată, dacă debitorul ar fi oferit bunuri care să acopere integral creanța
băncii, ceea ce nu este cazul.
38
În realitate, mecanismul dării forțate în plată este unul accesoriu, secun-

dar și subordonat scopului principal: liberarea debitorului nu prin plată, ci,
dimpotrivă, prin neplată, prin extincția contractului de credit și a ipotecii.
Pornind de la scopul urmărit de legiuitor, considerăm că acest drept de
tip nou al consumatorului este, în realitate, un drept ce se înscrie în categoria
largă și eclectică a drepturilor de denunțare/încetare/retractare/reziliere
unilaterală a contractului, al căror efect principal este unul extinctiv, ce per-
mite, în mod excepțional, uneia dintre părți să pună capăt contractului,
eliberându-se, astfel, de obligațiile asumate. Evident, aceste drepturi sunt
instituite ca excepții de la principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda).
Din tot cuprinsul Legii nr. 77/2016 se desprinde intenția legiuitorului de a
institui un mecanism prin care să se producă acest efect extinctiv, al încetării
tuturor raporturilor juridice dintre bancă și consumator.
În ipoteza de la art. 8 alin. (5), dat fiind că, după executarea silită a imo-
bilului ipotecat, ipoteca s-a stins și banca este doar un creditor chirografar,
stingerea datoriei este doar rezultatul încetării contractului de credit, cu
efect liberator față de consumator. Mortua est!
În ipoteza în care ipoteca băncii este în ființă, mecanismul instituit devine
mai complicat, pentru că și situația juridică este una complexă, iar stingerea
datoriei și, respectiv, a creanței băncii nu se poate face doar prin încetarea
contractului de credit prin voința unilaterală a consumatorului, ci presupune
și identificarea unui mod de stingere a ipotecii băncii. Dreptul de ipotecă,
fiind un drept real constituit în regim de carte funciară, nu se poate radia
decât fie pe baza consimțământului băncii, fie pe baza unei hotărâri judecă-
torești. Iată de ce, așa-zisa dare în plată a imobilului ipotecat a fost imagi-
nată, în realitate, nu pentru a realiza plata propriu-zisă și satisfacerea
creanței băncii. Acesta este doar un pretext. Darea în plată nu este nici nece-
sară, nici utilă creditorului. Dacă ar fi, atunci el o va accepta și se intră în
regimul de drept comun al dării în plată şi al remiterii indirecte de datorie.
Dar plata (parțială) putea fi obținută oricum de bancă întocmai, adică sub
forma unei sume de bani, prin însăși valorificarea imobilului ipotecat și
aceasta trebuia să fie și calea normală.
39
Marieta Avram
Însă, în viziunea legiuitorului, așa-zisa dare forțată în plată era necesară

tocmai pentru a impune stingerea ipotecii. Transferând forțat proprietatea
asupra imobilului ipotecat în favoarea creditorului ipotecar, se produce în
persoana acestuia reunirea celor două calități, astfel încât, din momentul
dobândirii proprietății se stinge și dreptul de ipotecă, devenind aplicabile
prevederile art. 1625 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: „(1) Ipoteca se stinge
prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului
ipotecat”.
Odată stins dreptul de ipotecă prin confuziune, se poate desăvârşi,
automat, prin voința exprimată de debitor prin notificare, și efectul extinctiv
asupra contractului de credit, respectiv liberarea debitorului, prin stingerea
creanței chirografare a băncii.
Iată de ce, considerăm că așa-zisa „dare în plată” reglementată de Legea
nr. 77/2016 a fost instituită ca un mecanism juridic forțat, prin care să se
realizeze, de fapt, efectul extinctiv asupra ipotecii, ca drept real accesoriu,
aceasta fiind o condiție pentru a se putea stinge automat creanța chirogra-
fară a băncii, rămasă nesatisfăcută. Aceasta rezultă neechivoc din formularea
cuprinsă în art. 5 din lege, conform căreia debitorul „a decis să îi transmită
dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând
din contractul de credit ipotecar”.
În acest context, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului
ipotecat nu este altceva decât „plata” pentru stingerea ipotecii şi pentru
încetarea contractului de credit.
În concluzie, dreptul consumatorului de a i se stinge datoria este dreptul
de a obține extincția contractului de credit, iar încetarea contractului de
credit se poate face cu titlu oneros, cât timp există ipoteca băncii, care se
poate stinge prin transferul către creditor a dreptului de proprietate asupra
imobilului ipotecat, sau cu titlu gratuit (fără niciun fel de altă prestaţie din
partea debitorului), dacă ipoteca a fost deja valorificată în cadrul unei
executări silite imobiliare.
Dreptul subiectiv civil principal al consumatorului este acela de a produce
extincția contractului de credit.
40
Așa-zisa dare în plată este o obligație accesorie acestui drept (sic!) care
incumbă consumatorului, dacă decide să înceteze contractul și să stingă
datoria și are ca țintă contractul accesoriu de ipotecă, mai exact, stingerea
ipotecii.
Absurdul este evident. De ce nu a permis legiuitorul chiar debitorului să
valorifice imobilul cu acordul băncii și să pună suma la dispoziția creditorului,
printr-o rambursare anticipată, ceea ce se și întâmplă frecvent în practică?
De ce nu a permis legiuitorul creditorului ipotecar să valorifice el însuși
imobilul în procedura executării silite și să încaseze prețul?
Sunt întrebări la care nu avem răspuns, altul decât că aceasta a fost
voința legiuitorului.
Nu putem să nu remarcăm, totuși, legătura între riscul devalorizării
imobilului la care se referă art. 11 şi transferul proprietăţii asupra imobilului
ipotecat devalorizat, în vederea stingerii datoriei, care ne arată că, sub
aparenţa unei dări în plată, scopul real urmărit de legiuitor a fost acela de a
transfera creditorului ipotecar, prin transferul dreptului de proprietate asupra
imobilului ipotecat, riscul integral al devalorizării imobilului, ceea ce pune în
lumină caracterul profund arbitrar al reglementării așa-zisei dări forțate în
plată.
În concluzie, dacă ar fi să determinăm dreptul de tip nou al consumatoru-
lui, putem să considerăm că se înscrie în categoria drepturilor care au efecte
extinctive asupra unei situații juridice contractuale și să-l traducem, din punct
de vedere juridic, ca fiind dreptul consumatorului de a înceta contractul de
credit pentru a obține stingerea datoriilor.
Acest drept este dublat de obligația instituită în sarcina consumatorului
de a transmite băncii proprietatea asupra bunului ipotecat, pentru a stinge,
prin confuziune, ipoteca băncii.
În oglindă, în ceea ce-l privește pe creditor, exercitarea acestui drept de
către consumator presupune pierderea/stingerea fără nicio contraprestaţie,
a două mari categorii de drepturi, având ca temei cele două contracte (de
credit și de ipotecă):
41
Marieta Avram
– dreptul de creanță (adică partea chirografară a creanței, rămasă

neacoperită, constând în capital, dobânzi și alte accesorii și, evident, dreptul
de a urmări alte bunuri ale debitorului, în afara bunului ipotecat în temeiul
dreptului de gaj general al creditorului chirografar[7]);
– dreptul a valorifica garanțiile, iar cu privire la ipotecă, dreptul de a vinde
bunul ipotecat, ca prerogativă a acestui drept real, şi de a încasa suma de
bani în contul creanței. Se produce, astfel, un efect mutant, pervers, în sensul
că, pe de o parte, creditorul pierde toate aceste drepturi, iar, pe de altă
parte, debitorul dobândește puterea de a transfera forțat proprietatea asu-
pra imobilului, creditorul ipotecar fiind obligat să preia bunul ipotecat în
proprietate, cu încălcarea gravă a libertății sale de voință. Ipoteca nu se
stinge, normal, prin stingerea creanței, ca accesoriu al acesteia, ci prin confu-
ziunea în persoana băncii a calității de creditor ipotecar și de proprietar.
E. Condițiile de naștere a dreptului consumatorului

Astfel cum am arătat într-un articol precedent[8], pentru ca dreptul consu-
matorului să se nască în mod valabil nu este suficient să fie îndeplinite
așa-zisele condiții de admisibilitate prevăzute la art. 4 din lege, ci trebuie să
fie îndeplinită și condiția care rezultă din cuprinsul art. 11, respectiv existența
unui dezechilibru „izvorând din contractul de credit, precum şi din deva-
lorizarea bunurilor imobile”.
[7]
Așa cum rezultă și din expunerea de motive, legiuitorul conferă consuma-
torului puterea de a limita unilateral dreptul creditorului de a urmări bunurile
care nu îi sunt ipotecate, consacrat de art. 2324 C. civ. (garanţia comună a credi-
torilor), ceea ce echivalează, indirect, cu o limitare chiar a valorii creanței izvo-
râte din contractul de credit. Prin Legea nr. 77/2016 se derogă şi de la preve-
derile art. 2325 C. civ., potrivit cărora: „Debitorul şi creditorul pot conveni să
limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate”, în
sensul că limitarea se face unilateral de către debitor, în temeiul puterii conferite
de această legea specială.
[8]
A se vedea M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul
juridic și rațiunea dreptului, www.juridice.ro.
42
Numai în măsura și de la data la care există un asemenea dezechilibru se

poate vorbi de nașterea dreptului consumatorului de a i se stinge datoria
prin darea în plată a imobilului ipotecat și, pe cale de consecință, acesta
poate exercita dreptul prevăzut de lege.
Prin urmare, este vorba de o situație la care se ajunge la un moment dat,
după încheierea contractului de credit, iar mecanismul prevăzut de lege are
ca scop „echilibrarea riscurilor”, adică transferul riscurilor de la debitor la
creditor. În lipsa unui asemenea dezechilibru, contractul de credit se
derulează potrivit dreptului comun, fără nicio incidență a Legii nr. 77/2016 și
nu există chiar nicio rațiune pentru a permite consumatorului să înceteze
contractul.
Cauza justificativă minimă a nașterii acestui drept cu efect extinctiv o
constituie dezechilibrul contractual. Credem că bunul simț juridic și faptul de
a nu pierde complet legătura cu normalitatea ne obligă să luăm în consi-
derare această interpretare. Desigur, tocmai acest element, care ține de
rațiunea unui asemenea drept special de tip nou, a fost reglementat insufi-
cient, inserat oarecum cu praeterintenție, în contextul normei finale
tranzitorii de la art. 11.
Rezultă că dreptul debitorului de a i se stinge datoria prin darea în plată
nu este un drept cu caracter general al consumatorului, prevăzut de lege în
considerarea simplei sale calități de consumator sau a unei categorii de
credite, ci el are un caracter special, exorbitant și se naște numai dacă și de la
data la care este îndeplinită și condiția prevăzută la art. 11 din lege, adică au
intervenit, ulterior contractului, împrejurări care au generat un dezechilibru în
relația contractuală preexistentă care întrunește elementele enumerate la
art. 4 din lege. Cauza nașterii acestui drept trebuie să fie dovedită de consu-
mator în conţinutul notificării, pentru că ea nu se prezumă.
Articolul 11 are în vedere două categorii de riscuri, iar, în opinia noastră,
trebuie să fie cumulativ îndeplinite, altfel spus trebuie să existe un dublu risc,
corespunzător structurii contractuale a creditului garantat cu ipotecă: un risc
ce izvorăște din raportul de credit şi un risc ce izvorăște din devalorizarea
43
Marieta Avram
imobilului. Dacă ambele categorii de riscuri sunt îndeplinite, atunci ele se

transferă creditorului ipotecar prin stingerea creditului şi a ipotecii.
Așadar, condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru nașterea acestui
drept de tip nou cu efect extinctiv sunt: a) condițiile de admisibilitate de la
art. 4, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească situația juridică
originară, adică relația contractuală de bază dintre părți; aceste condiții se
raportează la data încheierii contractului de credit și trebuie să existe pe
toată durata acestuia; b) condițiile prevăzute la art. 11, care arată cum a
evoluat, mai precis cum s-a dezechilibrat relația contractuală iniţială dintre
părți, atât în planul contractului de credit, cât şi în cel al ipotecii, și care se
raportează la o dată ulterioară încheierii contractului. Aceasta este situația
juridică secundară în care se poate vorbi de nașterea dreptului consu-
matorului de a i se stinge datoria.
Deci, atunci când legiuitorul are în vedere „admisibilitatea” procedurii
instituite, în realitate se referă tocmai la condițiile care trebuie să fie cumu-
lativ îndeplinite pentru însăși nașterea dreptului consumatorului de a i se
stinge creanța prin darea în plată.
Prin urmare, acest drept nu se naște încă de la data încheierii contrac-
tului, nici măcar pentru contractele care se vor încheia după intrarea în
vigoare a legii și nu poate fi gândit ca „subînțeles” în toate aceste contracte.
Situația juridică secundară, născută după încheierea contractului de credit, ce
întrunește cumulativ toate cele 5 elemente prevăzute la art. 4, precum și
cumulativ cele 2 elemente prevăzute la art. 11 din lege constituie însuși
obiectul dreptului consumatorului de a i se stinge datoria. Nașterea acestui
drept nu este certă la data încheierii contractului, pentru că depinde de
factori exteriori, care creează un dezechilibru contractual.
De fapt, aceasta este falsa aparență pe care o creează legea atunci când
se referă doar la condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 4: că am fi în
prezența unui drept care se naște doar prin simpla întrunire a acestor condiții
44
generale, că ar fi un „drept de tip nou” al tuturor consumatorilor care sunt în

situația prevăzută la art. 4[9].
F. Natura juridică a dreptului consumatorului de a i se stinge datoria.

Calificări juridice
Dată fiind „puterea” pe care legiuitorul i-o conferă consumatorului prin
exercitarea acestui drept, considerăm că el întrunește toate caracterele
juridice și poate fi calificat ca drept potestativ, având însă ca temei nu
contractul dintre părți, ci legea[10].
Condițiile speciale de naștere, de exercitare și de stingere a acestui drept
potestativ sunt cele prevăzute de Legea nr. 77/2016, dar, dincolo de acestea,
se regăsesc caracterele generale ale acestui drept[11], și anume: obiectul
dreptului îl constituie o situație juridică preexistentă, respectiv situația juri-
dică secundară, ce întrunește elementele de la art. 4 și art. 11; dreptul se
exercită printr-o manifestare unilaterală de voință a titularului său, prin care
autorul actului unilateral produce o imixtiune în sfera juridică a altei
persoanei; dacă sunt îndeplinite condițiile legale ale exercitării lui, subiectul
pasiv, adică creditorul ipotecar, este ținut să suporte consecințele exercitării
acestui drept, specific unui „raport de supușenie”; dreptul nu are un caracter
[9]
A se vedea, în acest sens, V. STOICA, op. cit., Natura juridică a dreptului…,
supra, p. 17-18. Împărtășim opinia autorului în sensul că un drept potestativ,
întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 4 din lege, nu poate exista, neavând niciun
fundament juridic, fiind în contradicţie cu Constituţia şi CEDO.
[10]
În acelaşi sens, a se vedea I. SFERDIAN, op. cit., p. 167.
[11]
Cu privire la drepturile potestative, a se vedea M. ELIESCU, Unele probleme
privitoare la prescripția extinctivă, în S.C.J. nr. 1/1956, p. 257-258; D. CHIRICĂ,
Denunțarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare în
temeiul unei clauze de dezicere sau a unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001,
p. 27 și 39; I. REGHINI, Considerații privind drepturile potestative, în Pandectele
Române nr. 4/2003, p. 236-241; ST. VALORY, La potestativite dans les relations
contractuelles, PUAM, 1999; M. AVRAM, Actul unilateral…, op. cit., p. 139-170. Cu
privire strictă la alte drepturi potestative în materia protecției consumatorilor, a se
vedea J. GOICOVICI, Dreptul potestativ de retractare a consimțământului în materia
contractelor de consum, în Pandectele Române nr. 1/2009, p. 45-70.
45
Marieta Avram
autonom, fiind strâns legat de o anumită situație juridică și are rolul, după
caz, de a da naștere, de a modifica și stinge o situație juridică, în condițiile
legii. Dreptul potestativ se caracterizează prin inviolabilitate, inexigibilitate și
automatismul realizării imediate prin manifestarea unilaterală de voință a
titularului său, fără să fie necesară vreo contribuție din partea celuilalt
subiect al raportului juridic[12].
Calificarea dreptului consumatorului de a i se stinge datoria ca fiind un
drept de încetare unilaterală a contractului de credit permite încadrarea
acestuia în sfera drepturilor potestative, a căror exercitare produce un efect
extinctiv asupra unei situații juridice.
Precizăm că sfera drepturilor potestative nu este una omogenă, după
cum nu există uniformitate nici în ceea ce privește sfera actelor juridice
unilaterale.
Dreptul potestativ, în contextul Legii nr. 77/2016 prezintă unele carac-
teristici speciale, desigur, căci, așa cum am arătat, suntem pe un tărâm în
care orice altă asemănare sau coincidență este de plano exclusă.
În primul rând, se consideră că dreptul potestativ este un drept discrețio-
nar, arbitrar, care reflectă exclusiv voința egotistă a titularului său, materiali-
zată într-un act unilateral. Totuși, această potestativitate pură, absolută este
mai mult un produs al teoriei, decât o realitate. Iată de ce, împrejurarea că
nașterea acestui drept presupune și îndeplinirea condiției de la art. 11,
respectiv existența unui dezechilibru, care poate fi supusă verificării din
partea instanței de judecată, nu ii anihilează natura potestativă. Altminteri,
un drept potestativ bazat exclusiv pe condițiile de la art. 4 ar fi „curat
neconstituțional”, pentru că nu ar avea niciun fundament juridic, social,
economic și moral.
[12]
Pentru dezvoltări, a se vedea M. AVRAM, Actul unilateral…, op. cit.,
p. 151-154.
46
În al doilea rând, împrejurarea că acest drept potestativ poate să fie cu

titlu oneros[13], adică încetarea contractului de credit presupune transferul
dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat, de asemenea, nu
alterează natura lui potestativă. Obligația debitorului de a transfera proprie-
tatea asupra bunului ipotecat este accesorie acestui drept și constituie doar
„plata” pentru stingerea ipotecii.
În al treilea rând, nu întotdeauna exercitarea unui drept potestativ se
face simplu, doar printr-o declarație unilaterală de voință. Dacă situația
juridică este complexă, precum în cazul creditelor garantate cu ipotecă,
trecerea de la situația juridică secundară (de dezechilibru contractual), ce
constituie obiectul dreptului potestativ, la situația finală (încetarea contrac-
telor) se poate face progresiv. Ceea ce interesează este faptul că efectul
extinctiv al acestui drept potestativ, chiar dacă este amânat până la transfe-
rul proprietății asupra imobilului ipotecat, se produce în final automat, pe
baza voinței unilaterale a consumatorului, instanţa de judecată neavând
posibilitatea să aprecieze sau să dispună contrariul. Astfel, instanţa nu ar
putea, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale ale exercitării dreptului, doar să
transmită dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat, perfectând
aşa-zisa dare în plată, dar să nu „constate”, potrivit art. 8 alin. (1), stingerea
creditului. De altfel, redactarea art. 8 alin. (1) din lege este clară, în sensul că
hotărârea instanţei de judecată are o dublă natură juridică: este o hotărâre
care constată stingerea creditului, adică încetarea contractului de credit,
evident, pe baza deciziei debitorului emisă şi notificată conform legii, şi o
hotărâre constitutivă de drepturi, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului
de proprietate asupra imobilului ipotecat. Potestativitatea acestui drept
special este, în opinia noastră, evidenţiată şi de faptul că, deşi efectul extinc-
tiv asupra datoriei debitorului este condiționat de realizarea transferului de
proprietate asupra bunului ipotecat (art. 10 din lege), încă din momentul
[13]
A se vedea M. AVRAM, Promisiune de vânzare-cumpărare. Cerere de rezo-
luţiune. Interpretare. Condiţii de admisibilitate. Clauză penală. Pact comisoriu.
Notă la decizia nr. 614 din 15.02.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă, în
Curierul judiciar nr. 6/2002, p. 66-74.
47
Marieta Avram
exercitării lui prin notificare se produce o modificare imediată, directă şi

automată în sfera juridică a creditorului ipotecar, constând în suspendarea
tuturor efectelor contractului de credit, astfel cum prevede art. 6 din
lege. Această suspendare totală este „preludiul” extincţiei contractului de
credit și ne permite să observăm, că, de fapt, orice obligație de plată a unei
sume de bani, conformă contractului de credit, încetează chiar de la data
notificării. Astfel, potrivit art. 7 alin. (4) şi (5) din lege: „(4) Până la soluţio-
narea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea
oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau
extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în
drepturile acestuia împotriva debitorului. (5) În situaţia în care se admite
contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară
îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege”. În aceeaşi logică,
potrivit art. 8 alin. (3) din lege, „Până la soluţionarea definitivă a cererii
prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor,
precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de
creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva
debitorului”. De aceea, instanța de judecată doar „constată” stingerea dato-
riei, prin îndeplinirea condiției transferului proprietății asupra imobilului
ipotecat, ca „preț”, nu al executării contractului de credit, astfel cum a fost
încheiat, ci al încetării acestuia, pe baza notificării debitorului.
În sfârșit, faptul că instanța de judecată este implicată, în diverse etape,
nu anihilează cu nimic natura acestui drept ca fiind potestativ. În cadrul
contestației creditorului ipotecar, instanța verifică dacă dreptul s-a născut și
dacă a fost corect exercitat. De asemenea, rolul instanței de judecată nu este
legat de realizarea efectului extinctiv al exercitării dreptului, ci doar de
executarea obligației consumatorului de a transfera dreptul de proprietate
asupra imobilului ipotecat, pentru stingerea ipotecii[14].
[14]
Pentru dezvoltări privind potestativitatea în materia actelor juridice cu
efecte extinctive, a se vedea C. SÉVELY-FOURNIÉ, Essai sur l’acte juridique extinctif
en droit privé, Ed. Dalloz, 2010.
48
Prin urmare, suntem în prezenţa unui drept potestativ în raport cu

contractul de credit, extincţia acestuia având ca temei decizia unilaterală a
consumatorului notificată creditorului ipotecar.
În ceea ce privește obligația debitorului de a transmite dreptul de
proprietate (de fapt, riscurile) asupra imobilului ipotecat, care însoțește
dreptul potestativ, considerăm că aceasta este o obligație de a da, care se
îndeplinește progresiv, printr-o obligație de a face, adică de a perfecta
contractul autentic translativ de proprietate. Temeiul acestei obligații este
legea, după cum temeiul dreptului potestativ de încetare a contractului de
credit, este tot legea.
Desigur, se poate pune întrebarea cum se ajunge ca și creditorul ipotecar
să fie obligat să devină proprietar?
Din analiza legii, rezultă că „umbra” acestei obligații a debitorului este
dreptul acestuia de a pretinde creditorului să-i permită executarea obligației
de a transmite proprietatea asupra imobilului ipotecat. Obligația corelativă
acestui drept este obligația creditorului ipotecar de a primi această plată,
adică de a lua în proprietate bunul ipotecat.
Aceste drepturi sunt drepturi de creanță, iar temeiul nașterii lor este
însăși legea.
Se remarcă, așadar, că dreptul potestativ al consumatorului de a înceta
contractul de credit, ca drept principal, este dublat de dreptul de creanță, ca
drept accesoriu, de a pretinde creditorului să primească plata, adică proprie-
tatea asupra imobilului, pentru stingerea ipotecii.
Ceea ce se realizează prin mecanismul notificării este exercitarea unila-
terală de către debitor a acestor drepturi, care au ca temei legea, și care nu
se confundă cu drepturile și obligațiile concrete care se nasc ulterior, prin
exercitarea lor, mai exact cu raportul juridic concret care se naște prin efec-
tul notificării, similar unui antecontract translativ de proprietate, în conți-
nutul căruia intră obligația concretă reciprocă a părților de a face, adică de a
perfecta contractul translativ de proprietate.
În toată această construcție juridică legiuitorul, pentru a justifica așa-zisa
dare în plată, plasează raporturile juridice dintre părți pe tărâmul plății și
49
Marieta Avram
generează, astfel, în sarcina băncii obligația de a primi pretinsa plată, adică

de a lua în proprietate imobilul.
Este adevărat că orice debitor are dreptul de a-și executa obligația și de a
plăti, iar dacă creditorul refuză să primească plata (care este ea însăși un
contract), legea poate să instituie un mecanism de liberare a lui, sub contro-
lul instanței de judecată.
Numai că, în toată această construcție juridică, legea instituie o obligație
a debitorului de a da imobilul în proprietate, respectiv o obligație a băncii de
a lua imobilul în proprietate, care nu are niciun fundament în voința originară
a părților, adică în contractul de credit și în contractul de ipotecă. Mai mult,
dacă voința debitorului în asumarea și executarea acestei obligații se exprimă
în conținutul notificării, prin care comunică „decizia” de dare în plată, con-
simțământul creditorului ipotecar lipsește cu desăvârșire, astfel încât, în final,
se ajunge la situația aberantă de a se institui nu numai un nou mod de
stingere a obligațiilor, ci și un nou mod de dobândire a proprietății: dobân-
direa forțată de către creditorul ipotecar a proprietății asupra imobilului
ipotecat.
III. Natura juridică a declarației de stingere a datoriei prin

dare în plată
Din cuprinsul art. 5 alin. (1) din lege, rezultă că, prin notificare, consu-
matorul îi comunică creditorului „că a decis să îi transmită dreptul de pro-
prietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din con-
tractul de credit ipotecar”.
Spre deosebire de Codul civil care, atunci când reglementează notificarea,
precizează și actul unilateral pentru care notificarea constituie mecanismul
de comunicare, Legea nr. 77/2016 nu califică actul juridic unilateral al consu-
matorului, însă, din formularea textului, rezultă că este vorba de o „decizie”,
adică o declarație unilaterală de stingere a datoriei prin transmiterea pro-
prietății asupra imobilului ipotecat.
50
Deși, potrivit art. 1492 C. civ., darea în plată presupune un mecanism

contractual, bazat, de regulă, pe oferta debitorului de dare în plată și, res-
pectiv, acceptarea de către creditor, care este liber și să refuze o asemenea
ofertă, în baza dreptului pe care îl are de a obține executarea întocmai a
obligației[15], Legea nr. 77/2016 instituie un mecanism special și excepțional
de realizare a unei așa-zise dări forţate în plată, care stinge creanța credi-
torului ipotecar, chiar dacă acesta nu este de acord[16].
Este evidentă lipsa de rigoare juridică, întrucât legea vorbește, pe de o
parte, de „condițiile de admisibilitate a cererii”, iar, de pe altă parte, de
„decizia”, evident unilaterală, a debitorului de a transfera dreptul de pro-
prietate asupra imobilului ipotecat. Considerăm că termenul „cerere”, în
acest context, nu evocă o simplă invitaţie la negociere. De asemenea, nici nu
[15]
Darea în plată, ca mod de stingere a datoriei, care presupune acordul cre-
ditorului fiscal, este reglementată și de Codul de procedură fiscală (Legea
nr. 227/2015, cu modificările ulterioare). Potrivit art. 163 alin. (1), „Creanţele
fiscale administrate de organul fiscal central, cu excepţia celor cu reţinere la
sursă şi a accesoriilor aferente acestora, a drepturilor vamale şi a altor creanţe
transmise spre colectare organului fiscal central, precum şi creanţele fiscale
administrate de organul fiscal local pot fi stinse, la cererea debitorului, oricând,
cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a statului sau,
după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile reprezentând
construcţie şi teren aferent, precum şi terenuri fără construcţii, după caz, chiar
dacă acestea sunt supuse executării silite de către organul fiscal competent,
potrivit prezentului cod”.
[16]
În doctrina franceză s-a arătat că art. 917 C. civ. fr. reglementează un caz
excepțional de dare în plată forțată. Astfel, moștenitorul rezervatar poate să
oblige pe donatarul sau pe legatarul unui uzufruct sau al unei rente viagere care
depășește cotitatea disponibilă să primească în locul liberalității proprietatea
cotității disponibile. A se vedea, J. GHESTIN, M. BILLIAU, G. LOISEAU, Le régime des
créances et des dettes, LGDJ, 2005, p. 989. Codul civil român prevede în mod
similar în art. 1098 alin. (1): „Dacă donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct,
uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au
facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a aban-
dona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie
de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun”.
51
Marieta Avram
este vorba de „o cerere de dare în plată” adresată creditorului, pentru că,

atunci, am fi fost în fața unei reglementări complet diferite, care ar fi instituit
o procedură care să permită soluționarea acestei cereri de către creditorul
ipotecar, într-un termen rezonabil şi a unei proceduri care să dea debitorului
posibilitatea de a se adresa instanței de judecată, pentru a se verifica refuzul
creditorului ipotecar. Or, conținutul notificării, prin care se stabilește practic
data autentificării contractului de dare în plată, efectul suspensiv de execu-
tare a contractului de credit, precum şi faptul că nu debitorul contestă
refuzul creditorului, ci, invers, creditorul contestă notificarea debitorului,
arată limpede că nu este vorba doar de o cerere sau de o invitaţie inofensivă
la negociere, ci de o manifestare unilaterală de voință, fermă din partea
debitorului, în temeiul legii, prin efectul căreia creditorul ipotecar nu mai are
libertatea de a evalua daca acceptă sau nu stingerea datoriei prin aşa-zisa
dare în plată, singura cale pe care o are împotriva unui asemenea act fiind
aceea de a formula contestație în instanță.
În realitate, din analiza efectuată rezultă că notificarea debitorului consti-
tuie suportul unor acte juridice (negotium) unilaterale care țintesc atât
contractul de credit, cât și contractul de ipotecă.
În primul rând, notificarea încorporează declarația (voința) debitorului de
a înceta contractul de credit și de a stinge datoriile. Deci, este un act unila-
teral extinctiv.
În al doilea rând, notificarea încorporează angajamentul unilateral al
debitorului de a perfecta contractul autentic de așa-zisă dare în plată, în
vederea transmiterii proprietății asupra imobilului ipotecat. Deci, este un act
unilateral care dă naștere unei obligații concrete de a face în sarcina
debitorului, adică de a perfecta actul translativ de proprietate.
În al treilea rând, se poate discuta dacă notificarea încorporează și o
ofertă, calificare ce poate să fie sugerată de art. 4 din Legea nr. 77/2016 care
prevede că: „în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege,
debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului”.
Considerăm că nu suntem în prezența unei oferte de a contracta, pentru
că oferta are ca fundament libertatea contractuală, iar contractul nu se naște
52
decât prin acceptarea ofertei. Or, consumatorul nu acționează în temeiul

libertății contractuale, el nu face o ofertă, ci exercită un drept potestativ
conferit de lege, iar dreptul de a i se stinge datoriile presupune obligația lui
de a realiza transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat în
favoarea creditorului. Deci, aşa-zisa ofertă a consumatorului este, ad
litteram, chiar o ofertă de plată, care evocă de departe procedura ofertei de
plată din Codul de procedură civilă. Dar, nu este vorba de executarea
obligaţiei din contractul de credit, care avea ca obiect o sumă de bani, după
cum am demonstrat, ci de executarea obligaţiei legale a consumatorului de a
transmite proprietatea asupra imobilului, care însoţeşte dreptul potestativ
de a stinge creditul.
În oglindă, dacă privim situaţia creditorului ipotecar, se remarcă, de
asemenea, deosebirea faţă de oferta de a contracta. În cazul ofertei de a
contracta, destinatarul acesteia nu suferă vreo consecință juridică, nu i se
modifică situația juridică, pentru că oferta, chiar calificată ca un act unila-
teral, nu presupune un drept potestativ. În cazul ofertei, putem vorbi de un
angajament, dacă oferta este irevocabilă, însă numai din partea emitentului
ofertei, în timp ce destinatarul nu poate fi obligat la ceva prin efectul ofertei,
ci el rămâne întotdeauna în spațiul libertății sale contractuale, care presu-
pune aspectul pozitiv (acceptarea ofertei) și aspectul negativ (refuzarea
ofertei), fără a suferi vreo constrângere sau vreo sancțiune.
Așadar, notificarea debitorului nu încorporează o ofertă de a contracta,
ca expresie a libertății contractuale, ci, este o ofertă de plată, în exercitarea
dreptului pe care îl dobândeşte în baza legii debitorul faţă de creditor de a
face plata, adică de a executa obligaţia de a transfera dreptul de proprietate,
şi care presupune că, în cazul în care creditorul refuză să primească plata
oferită de debitor, se poate recurge la o procedură judiciară pentru liberarea
debitorului de obligaţia lui.
Corespunzător angajamentului unilateral al debitorului de a face, adică de
a perfecta contractul translativ de proprietate, se naşte, în exercitarea
acestui drept de creanţă al debitorului de a plăti, obligaţia corelativă a
53
Marieta Avram
creditorului ipotecar de a face, adică de a se prezenta la notariat pentru

autentificarea transferului.
Numai că, și de această dată, situația debitorului este una paranormală,
fiind vorba chiar de obligaţia de a realiza transferul proprietății asupra imo-
bilului ipotecat, care presupune încheierea unui contract în formă autentică,
iar nu de o simplă plată, de a da o sumă de bani sau de a preda un bun.
Iată de ce, oferta de plată nu trebuie confundată cu oferta de a contracta,
ea fiind practic instrumentul, denaturat şi deturnat de legiuitor de la dreptul
comun, prin care, pe baza legii, debitorul obligă practic pe creditor să preia
imobilul în proprietate, sub pretextul că el însuşi, adică debitorul are o
obligaţie de executat!
Rezultă că dreptul potestativ al consumatorului se exercită prin ceea ce
am desemnat generic declarația unilaterală de stingere a datoriei prin dare în
plată, care, dintr-o perspectivă analitică, încorporează mai multe acte unila-
terale supuse comunicării și care devin perfecte prin notificarea adresată
creditorului ipotecar. Așadar, nu se confundă dreptul potestativ al consu-
matorului de a stinge creditul prin darea în plată cu exercitarea acestui drept
(actele unilaterale) și cu notificarea care este modalitatea în care se reali-
zează comunicarea acestor acte unilaterale.
Aceste precizări prezintă utilitate, având în vedere că, în practică, s-a pus
problema dacă notificarea este necesară și în ipoteza specială prevăzută de
art. 8 alin. (5) din lege, potrivit căruia: „Dreptul de a cere instanţei să consta-
te stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consu-
matorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indi-
ferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării
silite care se continuă contra debitorului”. Problema este controversată,
având în vedere că art. 5 alin. (1) din lege se referă doar la declarația de dare
în plată, iar art. 8 alin. (5) nu trimite și la art. 5 alin. (1), ci textul apare prin
extensie în contextul dreptului consumatorului de a cere instanței să pro-
nunțe o hotărâre care să constate stingerea datoriei prin darea în plată a
imobilului ipotecat.
Reglementarea acestei ipoteze este lacunară.
54
În practică, unii debitori au introdus direct acțiune în justiție, pentru ca

instanța să constate stingerea datoriei, în alte cazuri părțile au încheiat un
contract de remitere de datorie, iar alți debitori au formulat notificări, înte-
meiate pe art. 5 alin. (1) din lege, aplicat în mod corespunzător, ceea ce ridică
probleme privind natura juridică și efectele unor asemenea notificări,
contestate de creditorii ipotecari.
Dacă reținem calificarea dreptului potestativ al consumatorului ca fiind,
în esență, un drept de încetare a contractului de credit, în vederea stingerii
datoriei, s-ar putea considera că, în lipsa unei reglementări exprese, fie sunt
aplicabile în mod corespunzător prevederile Legii nr. 77/2016 privind notifi-
carea, fie sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materia comunicării
actelor unilaterale.
În orice caz, în această ipoteză, dacă debitorul face „o notificare” înte-
meiată pe Legea nr. 77/2016, aceasta nu poate să aibă ca efect obligarea
creditorului de a face o remitere de datorie, pentru că remiterea de datorie
forțată şi, respectiv, „notificarea (adică obligarea) creditorului ipotecar de a
face remitere de datorie” sunt un non-sens juridic. Remiterea de datorie
(art. 1629-1633 C. civ.) implică renunțarea creditorului la însuși dreptul de
creanță[17].
[17]
Remiterea de datorie, care stinge însăși creanța, chiar dacă implică renun-
țarea la drept, nu este un act unilateral al creditorului, ci tot un contract. Este
posibilă și o renunțare pur abdicativă, ca act unilateral din partea creditorului,
dar aceasta nu are ca obiect însuși dreptul de creanță, adică nu-l liberează pe
debitor, ci doar mijloacele de apărare a dreptului, respectiv dreptul material la
acțiunea condamnatorie și, respectiv, executorie, caz în care obligația nu se stin-
ge, ci devine doar una imperfectă, naturală, care, dacă este executată benevol,
nu dă dreptul la repetițiune. Pentru dezvoltări, a se vedea, M. AVRAM, Actul unila-
teral…, op. cit., p. 229-230. Fie că este vorba de renunțare la creanță, care intră în
conținutul contractului de remitere de datorie, fie că este o renunțare abdicativă,
ca act unilateral, la dreptul la condamnarea, respectiv, la executarea silită a
debitorului, un asemenea act cu titlu gratuit nu poate fi generat fără voința liberă
și neviciată a creditorului.
55
Marieta Avram
De altfel, într-o asemenea ipoteză, prin notificare, practic, debitorul, în

exercitarea dreptului său prevăzut de lege, aduce la cunoștința băncii decizia
de încetare a contractului de credit și de stingere a datoriilor.
O soluţie posibilă de interpretare este în sensul aplicării, în mod cores-
punzător a notificării prevăzută de art. 5 şi în această ipoteză, pe principiul
qui potest plus, potest minus. Dacă debitorul poate să facă o notificare când
este vorba de situaţia complexă ce presupune transmiterea proprietăţii
asupra imobilului ipotecat, nu se vede de ce nu ar putea să facă notificarea în
cazul mai simplu în care ipoteca deja s-a stins şi decizia lui este doar în sensul
stingerii creditului (efectul extinctiv). Evident, banca poate să formuleze
contestație şi să supună controlului instanţei de judecată legalitatea notifi-
cării şi a exercitării acestui drept. În ceea ce privește posibilitatea consuma-
torului de a cere instanței să constate stingerea datoriei într-o asemenea
ipoteză, considerăm că aceasta nu înseamnă că ar fi exclusă calea notificării.
Pot fi situații în care debitorul să justifice interesul de a se adresa instanței de
judecată, fie pe calea unei acțiuni directe, fie pe cale incidentală, de exemplu,
în cadrul judecății unei contestații la executare. În acest sens, art. 8 alin. (5)
prevede că: „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvo-
râte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus
unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de
stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra
debitorului” (s.n.). Aceasta înseamnă că debitorul, în principiu, nu are nevoie
de a se adresa instanţei de judecată, dar, dacă justifică totuşi un interes, o
poate face „şi” el, chiar dacă nu se pune problema unui transfer de proprie-
tate. Este, în opinia noastră, deschisă calea unei acţiuni în constatare spe-
ciale, dintr-o grijă suplimentară a legiuitorului de a nu i se respinge, eventual,
debitorului o asemenea acţiune ca inadmisibilă, pe considerentul că nu se
mai pune problema transferului proprietăţii, iar debitorul ar avea la înde-
mână instrumentul notificării ce poate să fie contestată.
Nu excludem nici interpretarea în sensul că, într-o asemenea ipoteză,
debitorul se adresează direct instanţei de judecată cu o acţiune în consta-
tare, caz în care cererea de chemare în judecată constituie şi suportul formal
56
al declaraţiei de stingere a datoriei, care va fi comunicată creditorului ipote-

car, odată cu cererea de chemare în judecată, potrivit regulilor prevăzute de
Codul de procedură civilă.
IV. Constituirea unei noi situații juridice, pe baza decla-

rației de stingere a datoriei prin darea în plată notificată credi-
torului ipotecar
În primul rând, este evident că, prin notificarea comunicată creditorului

ipotecar, se creează o situație juridică nouă, pe baza declarației unilaterale a
consumatorului. Problema care se pune este de a determina cât mai adecvat
care este acest efect constitutiv.
În al doilea rând, este evident că declarația debitorului nu are ca efect
chiar transmiterea dreptului de proprietate și stingerea ipotecii și a datoriei.
În al treilea rând, dacă declarația de stingere a datoriei prin darea în plată
nu are ca efect chiar darea în plată, atunci, în mod firesc se pune întrebarea
care este, dincolo de efectul ei suspensiv, consacrat de lege, efectul ei
constitutiv.
Prin efectul notificării declarației de stingere a datoriei prin dare în plată,
considerăm că s-a născut între consumator și creditorul ipotecar un raport
juridic care are în conținutul său elementele unui antecontract (promisiune
bilaterală) având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imo-
bilului ipotecat, respectiv părțile sunt ținute să perfecteze contractul în formă
autentică[18]. Ceea ce s-a modificat în raport cu dreptul comun, prin Legea
[18]
Cu privire la promisiunea unilaterală de a cumpăra, a se vedea F.I. MANGU,
loc. cit., p. 39-51. Împărtășim punctul de vedere al autorului potrivit căruia
mecanismul instituit de Legea nr. 77/2006 nu poate fi calificat ca o promisiune
unilaterală subînţeleasă în contractual de credit, pentru argumentele expuse de
autor și, suplimentar, pentru că oricum, considerăm că dreptul consumatorului
de a i se stinge datoria prin darea în plată nu se naște de la momentul încheierii
contractului, ci doar atunci când este îndeplinită condiția dezechilibrului la care
se referă art. 11 din lege.
57
Marieta Avram
nr. 77/2016, ține de mecanismul de formare a acestui antecontract, în sensul

că legea nu cere și consimțământul creditorului ipotecar. Doar prin efectul
notificării, deci exclusiv pe baza consimțământului debitorului, creditorul
ipotecar este, în condițiile legii, obligat să perfecteze la notariat contractul de
dare în plată în formă autentică[19].
Considerăm că cea mai adecvată calificare juridică, la care ne invită chiar
Legea nr. 77/2016, care reglementează posibilitatea pronunțării unei hotărâri
judecătorești care să transfere proprietatea, este, aşadar, aceea a antecon-
tractului (promisiunii bilaterale).
Situația de tip antecontract[20], care precede contractul translativ de
proprietate, respectiv hotărârea judecătorească ce ține loc de contract, este
în concordanță cu analiza dreptului consumatorului de tip nou instituit prin
Legea nr. 77/2016 și explică de ce nu numai creditorul ipotecar este obligat
să se prezinte la notariat, conform invitației din notificare, ci și consu-
matorul.
Chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu prevede expres obligația consumatorului
de a realiza transferul dreptului de proprietate, prin prezentarea la notariat,
[19]
Darea în plată, prin transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil,
poate să fie precedată, chiar potrivit dreptului comun, de un antecontract prin
care părțile pregătesc operațiunea de transfer, fără ca prin aceasta creanța credi-
torului ipotecar să se modifice. Creanța acestuia rămâne aceeași. Nu se confundă
darea în plată cu novația obiectivă, chiar dacă sunt elemente de similitudine între
ele. Ceea ce le distinge este intenția părților, în sensul că, în cazul novației trebuie
să existe animus novandi. De altfel, natura juridică a dării în plată poate fi discutată.
În doctrina juridică au fost exprimate opinii care explică darea în plată prin figura
juridică a novației obiective, a vânzării dublate de compensație sau pur și simplu
printr-o convenție care modifică obiectul obligației inițiale. Fiecare teorie conține o
parte de adevăr, dar nicio explicație nu este satisfăcătoare. Darea în plată este o
operațiune juridică distinctă, în pofida multor similitudini cu alte tehnici juridice de
stingere a datoriei. A se vedea J. GHESTIN, M. BILLIAU, G. LOISEAU, op. cit., p. 987-991.
[20]
Preferăm să vorbim despre antecontractul de dare în plată/promisiunea
bilaterală de dare în plată și pentru a simplifica exprimarea atunci când ne refe-
rim la situația creată prin notificarea către creditor a declarației unilaterale de
dare în plată.
58
date fiind efectele deosebit de grave în planul raporturilor juridice dintre

părți, pe care le presupune notificarea, credem că o asemenea obligație este
intrinsecă notificării, deoarece stingerea datoriei presupune, cum am de-
monstrat, obligația de a transfera proprietatea asupra imobilului ipotecat.
Prin faptul că „a decis”, în sensul art. 3 alin. (1) din lege, să dea în plată
imobilul ipotecat, consumatorul și-a asumat, la rândul său, prin actul
unilateral de voință, angajamentul (obligația) de a transfera dreptul de
proprietate asupra imobilului ipotecat.
Într-adevăr, înfățișarea părților la notariat este necesară tocmai în vede-
rea executării obligațiilor similare antecontractului (promisiunii bilaterale).
Contestația pe care o poate formula creditorul ipotecar are ca scop ve-
rificarea de către instanța de judecată a îndeplinirii tuturor condițiilor prevă-
zute de lege pentru formarea acestei noi situații juridice, respectiv a condi-
țiilor de exercitare a dreptului potestativ și a condițiilor de validitate ale de-
clarației de stingere a datoriei prin dare în plată, ca act unilateral. Mai mult
decât atât, această calificare juridică permite înțelegerea chiar a naturii
juridice a contestației creditorului, care este evident o cerere neevaluabilă în
bani, prin care creditorul ipotecar contestă însăși nașterea obligației lui de a
face, adică de a perfecta transferul de proprietate în formă autentică, prin
înfățișarea la notarul public[21].
[21]
Contestaţia creditorului se timbrează cu suma 20 de lei conform art. 27
din O.U.G. nr. 80/2013, pentru „orice alte acţiuni sau cereri neevaluabile în bani”,
întrucât ceea ce contestă creditorul este tocmai naşterea obligaţiei de a face,
adică de a se prezenta la notariat în vederea perfectării contractului autentic de
dare în plată, iar această obligaţie de a face nu este evaluabilă în bani. Creditorul
nu urmăreşte nici recuperarea creanţei, nici dobândirea imobilului, astfel încât,
nu suntem în prezenţa unei cereri evaluabile în bani. De asemenea, nu pot fi
aplicate prin analogie nici regulile din materia contestaţiei la executare, deoarece
contestaţia creditorului ipotecar nu este o contestaţie la executarea unui titlu
executoriu. În acest sens, a se vedea soluţiile din practica judecătorească, precum
Încheierea civilă din data de 30.06.2016 a Judecătoriei Sectorului 2, Bucureşti,
Secţia civilă, dosar nr. 16123/300/2016/a1 (nepublicată), prin care s-a admis
cererea de reexaminare formulată de creditor şi s-a înlăturat taxa de timbru sta-
59
Marieta Avram
De asemenea, în practică s-a pus problema ce se întâmplă în situația în

care, după notificare, banca ar dori să ia în proprietate imobilul, dar debitorul
este acela care nu se prezintă la notariat și tergiversează rezolvarea situației
(sic!), ceea ce poate să fie confortabil o anumită perioadă de timp pentru că,
pe de o parte, el este și în stăpânirea imobilului ipotecat, iar, pe de altă
parte, prin efectul notificării, obligațiile de plată sunt suspendate. Chiar dacă
Legea nr. 77/2016 se referă doar la dreptul consumatorului de a se adresa
instanței de judecată pentru a pronunța o hotărâre judecătorească, consi-
derăm că, în condițiile Codului civil, creditorul ipotecar poate, de asemenea,
să obțină o hotărâre judecătorească, dacă vrea să ia în proprietate imobilul.
Pentru că declarația de stingere a datoriei prin dare în plată notificată credi-
torului ipotecar obligă nu numai pe acesta din urmă, ci și pe debitor.
Considerăm că figura juridică a antecontractului permite și rezolvarea
situației în care creditorul ipotecar nu se prezintă la notariat, dar nici debi-
torul nu formulează acțiunea în justiție. Întrebarea care se pune este cât timp
poate să dureze o asemenea situație? Din perspectiva antecontractului, și
această situație poate să fie rezolvată prin aplicarea prevederilor dreptului
comun în materie, respectiv:
a) art. 1279 C. civ., potrivit căruia: „(1) Promisiunea de a contracta trebuie
să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile
nu ar putea executa promisiunea.
(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la
daune-interese.
(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis,
instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pro-
nunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului
bilită conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxarea la valoarea
obiectului cererii; Încheierea civilă nr. 5487/2016 din data de 13 iulie 2016 a
Judecătoriei Baia Mare, Secţia civilă, dosar nr. 4795/182/2016/a1 (nepublicată),
prin care s-a admis cererea de reexaminare formulată de creditor şi s-a înlăturat
taxa de timbru de 100 lei stabilită conform art. 10 din O.U.G. nr. 80/2013 privind
taxa de timbru aplicabilă contestaţiilor la executare.
60
o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a
încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii
ori modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta”;
b) art. 1699 alin. (2) C. civ., care face aplicația acestor dispoziții generale
în materia promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, potrivit căruia:
„Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care
contractul trebuia încheiat”.
Din ansamblul dispozițiilor legale rezultă că, în materie imobiliară, terme-
nul de prescripție în care poate să fie formulată acțiunea care să țină loc de
contract este de 6 luni de la data fixată pentru încheierea lui. Așadar, în cazul
în care banca nu se prezintă la notariat, consumatorul trebuie să formuleze
acțiunea prin care cere să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract
în termen de 6 luni de la data la care trebuia perfectat contractul autentic.
Soluţia aplicării dispoziţiilor art. 1699 alin. (2) C. civ. se sprijină chiar pe
natura juridică mixtă a dării în plată. În acest sens, în mod judicios în doctrină
s-a arătat că darea în plată ţine de 3 instituţii: plata, vânzarea şi novaţia, de la
care împrumută trăsături juridice, fără însă a fi reductibilă la acestea. Darea
în plată seamănă cu vânzarea atunci când poartă asupra unui lucru a cărui
proprietate o transferă creditorului, iar obligaţia iniţială avea ca obiect o
sumă de bani[22]. Această calificare juridică doctrinară este susţinută chiar de
alin. (2) al art. 1492 C. civ., potrivit căruia, atunci când prestaţia oferită în
schimb constă în transferul proprietăţii sau al altui drept, debitorul este ţinut
[22]
Evident, darea în plată se deosebeşte de vânzare, deoarece creanţa care
se stinge preexistă, iar intenţia părţilor este de a realiza darea în plată. Intenţia
de dare în plată deosebeşte această operaţiune juridică şi de novaţie. În acelaşi
timp, ideea clasică în sensul că transferul trebuie să aibă loc imediat, neputând să
aibă ca obiect un bun viitor, a fost atenuată în jurisprudenţa franceză care a decis
că darea în plată poate să aibă ca obiect şi un bun viitor (un imobil în construc-
ţie); a se vedea, PH. MALAURIE, L. AYNES, PH. STOFFEL-MUNCK, Drept civil. Obligaţiile,
Ed. Wolters Kluwer, 2010, p. 692-693.
61
Marieta Avram
de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit

regulilor aplicabile în materia vânzării. Prin urmare, aplicarea art. 1699
alin. (2) C. civ. este admisibilă, dat fiind că, operaţiunea juridică implică şi o
vânzare, precum şi un raport juridic similiar unui antecontract (promisiune)
bilaterală de vânzare-cumpărare.
V. Condițiile de validitate ale declarației de stingere a

datoriei prin dare în plată
1. Precizări prealabile
Potrivit art. 1325 C. civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale”. Aceasta înseamnă că, în tot ceea ce privește declarația unila-
terală a consumatorului, în măsura în care Legea nr. 77/2016 nu cuprinde
prevederi speciale, sunt aplicabile în completare, în mod corespunzător,
dispozițiile Codului civil în materia contractelor. Examinând condițiile de
validitate ale declarației de stingere a datoriei prin dare în plată, distingem,
în mod similar contractului, între condiții de fond și condiții de formă[23].
Unele precizări sunt necesare în raport cu așa-numitele „condiții de admisi-
bilitate” prevăzute de art. 4 din lege. În acest sens, considerăm că trebuie să
se facă încă o distincție între condițiile prevăzute de lege pentru însăși naște-
rea dreptului de tip nou al consumatorului de a i se stinge datoria prin darea
în plată și condițiile de validitate ale actului unilateral (declarației de dare în
plată), respectiv condițiile de validitate ale contractului translativ de pro-
prietate.
În prezentul studiu, întrucât avem în vedere condițiile de validitate ale
declarației unilaterale a consumatorului, putem conchide că există trei
categorii de condiții legale:
[23]
Pentru dezvoltări privind condițiile de validitate ale actului unilateral, a se
vedea M. AVRAM, Actul unilateral…, op. cit., p. 83.
62
a) condiții legale speciale care privesc nașterea dreptului potestativ al

consumatorului, astfel cum sunt cele prevăzute la art. 4 și la art. 11 din
lege[24];
b) condiții legale care privesc valabilitatea actului juridic unilateral prin
care se exercită dreptul potestativ. De exemplu, condițiile pe care trebuie să
le îndeplinească consimțământul debitorului, respectiv să fie liber și nealterat
de un viciu de consimțământ. Dacă debitorul a fost în eroare sau indus în
eroare (sic!) atunci când a emis declarația unilaterală de dare în plată, el
poate să ceară anularea ei.
c) condiții legale mixte care țin atât de nașterea dreptului consumatorului,
cât şi de condițiile actului juridic unilateral prin care se exercită acest drept.
De exemplu, condiția ca imobilul să aibă destinația de locuință este o
condiție ce ține de situația juridică ce face obiectul dreptului potestativ, dar
reverberează și asupra obiectului material al declarației unilaterale de stin-
gere a datoriei prin darea în plată și, mai departe, se regăseşte în obiectul
material al contractului translativ de proprietate. Tot astfel, condiția dezechi-
librului prevăzută la art. 11 este o condiţie pentru naşterea dreptului consu-
matorului, dar reverberează şi în cauza juridică a declarației unilaterale de
dare în plată.
2. Condiții de fond
Ca și în materie contractuală, validitatea actului unilateral presupune
îndeplinirea condițiilor de fond, respectiv capacitatea, consimțământul,
obiectul și cauza, condiții care pot cunoaște o configurație specială ținând
cont de natura unilaterală a actului și de specificul materiei. În acest sens, în
[24]
Precizăm că noțiunea de „situație juridică” este utilizată în prezentul stu-
diu în contextul teoriei drepturilor potestative și are un înțeles generic, adică aco-
peră orice relație juridică ca situație premisă care poate să constituie, în condi-
țiile legii sau potrivit convenției părților obiectul unui drept potestativ. Este sen-
sul larg al noțiunii, distinct de noțiunea utilizată de art. 6 alin. (6) C. civ. în materia
conflictului de legi în timp, care are un înțeles tehnic juridic precis și care trebuie
utilizată atunci când se pune în discuție problema aplicării legii în timp.
63
Marieta Avram
materia analizată, având în vedere mecanismul juridic special, precum şi

efectele acestuia, sunt aplicabile, în mod corespunzător, nu numai dispozițiile
generale privind condițiile de încheiere a contractelor, ci și cele din materia
antecontractului (promisiunii bilaterale de a contracta), precum prevederile
art. 1269 alin. (1) C. civ., potrivit cărora promisiunea de a contracta trebuie
să cuprindă toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile
nu ar putea executa promisiunea.
În practică s-au pus unele probleme concrete legate de îndeplinirea unor
condiții de validitate ale declarației unilaterale de stingere a datoriei prin
dare în plată.
În ceea ce privește capacitatea, date fiind efectele grave ale declarației,
apreciem că este necesară capacitatea deplină de exercițiu, iar consimță-
mântul trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de art. 1204
C. civ., respectiv „trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de
cauză”. Viciile de consimțământ sunt cele din dreptul comun.
O altă condiție de fond a declarației de dare în plată ca act juridic
unilateral, care prezintă particularități de natură să ridice aspecte practice,
este cauza juridică. Potrivit art. 1235 C. civ., „cauza este motivul care deter-
mină fiecare parte să încheie contractul”. În cazul actelor unilaterale, cu atât
mai mult atunci când acestea constituie modalitatea de exercitare a unui
drept potestativ, cauza juridică prezintă anumite particularități, dat fiind
caracterul excepțional al unui asemenea act. Mai mult, în măsura în care
actul unilateral are, potrivit legii, aptitudinea de a da naștere unor obligații
civile, cauza juridică nu poate să fie presupusă, tocmai pentru că acesta nu
este un efect normal al unei manifestări unilaterale de voință, ci este
domeniul rezervat în principal contractului. Iată de ce, cauza juridică nu se
presupune în cazul actului unilateral, ci trebuie să fie verificată și, în caz de
contestare, dovedită de către autorul actului unilateral[25].
Astfel cum am arătat, art. 11 din lege prezintă o importanță practică
deosebită pentru a determina condițiile și momentul nașterii dreptului
[25]
A se vedea M. AVRAM, Actul unilateral…, op. cit., p. 79.
64
consumatorului, dar prezintă relevanță și cu privire la cauza juridică a

declarației de stingere a datoriei prin dare în plată. Formularea textului „în
vederea echilibrării riscurilor (…)” exprimă nu numai scopul și rațiunea legii,
ci și scopul și rațiunea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin dare
în plată, ca act juridic, în sensul că valabilitatea ei presupune un scop licit și
moral, iar acest scop nu poate fi atins decât dacă operaţiunea juridică are ca
scop echilibrarea raporturilor juridice dintre părți. Mai mult decât atât,
considerăm că analiza cauzei juridice a declarației poate permite instanței de
judecată ca, în cadrul soluționării contestației formulate de creditorul
ipotecar, să examineze și, dacă este cazul, să cenzureze exercitarea de către
debitor a dreptului său potestativ, prin prisma celorlalte prevederi legale
constituționale, precum și din perspectiva CEDO, astfel încât instanța să-și
poată forma convingerea că darea în plată a imobilului ipotecat are o cauză
licită și că este remediul necesar şi indispensabil pentru a înlătura dezechili-
brul dintre părți. De aceea, instanța trebuie să aibă în vedere toate interesele
în prezență, iar protecția consumatorului să se realizeze cu respectarea prin-
cipiilor constituționale, precum principiul proporționalității, dar și a celorlalte
drepturi fundamentale (dreptul de proprietate, libertatea economică).
În sfârșit, în ceea ce privește obiectul material al așa-zisei dări în plată,
anumite probleme practice se pun în cazul în care ipoteca a fost constituită
de un terț, iar notificarea o face debitorul fără acordul garantului ipotecar. În
practică s-au întâlnit situații în care notificarea a fost făcută doar de debitor,
deși proprietar al imobilului nu este debitorul, ci un terț garant care a consti-
tuit ipoteca. Or, în aceste condiții, se poate considera că declarația debito-
rului transmisă creditorului ipotecar prin notificare nu este valabilă, pentru
că lipsește un element esențial pentru transmiterea dreptului de proprietate,
respectiv consimțământul proprietarului, care este şi garant ipotecar. Debi-
torul, chiar dacă este interesat de mecanismul dării în plată, în vederea
stingerii datoriei, nu poate să facă singur în mod valabil notificarea, pentru că
ar însemna ca un neproprietar să oblige pe acela care este proprietar să
transfere proprietatea asupra imobilului ipotecat. Prin urmare, notificarea
trebuie să provină și de la acela care este proprietarul imobilului.
65
Marieta Avram
Potrivit art. 6 alin. (3) din lege, „demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9
pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau
ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor
săi”. Aceasta înseamnă că notificarea, în această ipoteză poate să fie făcută
de garantul ipotecar, cu acordul debitorului principal sau al succesorilor săi.
Deși legea nu prevede expres, debitorul principal nu poate să facă
declarația de dare în plată decât cu acordul garantului ipotecar, pentru că
acesta este proprietarul imobilului. Nu este necesar și acordul celorlalți
codebitori sau garanți personali, pentru că declarația de dare în plată le
profită și acestora, dacă a fost făcută în mod legal de debitorul principal,
proprietar al imobilului, sau cu acordul garantului ipotecar, când acesta din
urmă este proprietar al imobilului ipotecat. Declarația de stingere a datoriei
prin dare în plată făcută de debitorul principal fără consimțământul
garantului ipotecar este inopozabilă acestuia din urmă, astfel încât, lipsind
chiar consimțământul proprietarului imobilului ipotecat, este evident că
declarația de stingere a datoriei prin darea în plată nu poate să producă
niciunul dintre efectele speciale prevăzute de lege. Raportul juridic similar
promisiunii bilaterale de dare în plată nu se poate forma în mod valabil,
astfel încât creditorul ipotecar poate să conteste cu succes o asemenea
declarație de dare în plată, invocând, pe calea contestației, lipsa consimță-
mântului garantului ipotecar.
Se poate discuta aplicarea art. 1230 C. civ., din materia obiectului con-
tractului, potrivit căruia: „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui
terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să
le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”. Dacă
admitem aplicarea acestui text, în teza a II-a, în sensul că debitorul s-ar obliga
să obțină acordul terțului garant ipotecar până la data fixată pentru auten-
tificare a dării în plată, se remarcă faptul că, în realitate, nu mai suntem în
prezența unei declarații de stingere a datoriei prin dare în plată, ca moda-
litate de exercitare a unui drept potestativ, pentru că o asemenea decla-
rație/notificare este nulă pentru lipsa consimțământului terțului garant, ci
66
suntem doar în prezența unui angajament unilateral al debitorului, prin care

acesta se obligă să obțină acordul terțului garant, devenind aplicabile
dispozițiile art. 1327 C. civ., potrivit cărora:
„(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent
de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze
dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen,
promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura
obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată”.
Aceasta înseamnă că atât creditorul ipotecar, cât și garantul ipotecar nu
sunt cu nimic obligați printr-o asemenea declarație făcută de debitorul prin-
cipal. Altfel spus, debitorul principal nu notifică încă declarația lui de stingere
a datoriei prin dare în plată, ci doar angajamentul lui unilateral de a obține
acordul garantului ipotecar pentru ca acesta din urmă să transmită proprieta-
tea în vederea stingerii datoriei. Nulă ca declarație de dare în plată, pentru
lipsa consimțământului garantului ipotecar, notificarea acestuia poate
dobândi, în lumina principiului conversiunii actelor juridice și în aplicarea
art. 1230 C. civ., valoarea unui asemenea angajament unilateral de a obține
consimțământul garantului ipotecar, fără ca garantul ipotecar sau creditorul
ipotecar să fie ținuți să perfecteze transferul dreptului de proprietate.
Prin urmare, considerăm că, în cazul ipotecii constituite de un terț,
notificarea declarației de dare în plată trebuie să fie făcută de debitorul
principal cu acordul garantului ipotecar, pentru că acesta este proprietarul
imobilului care poate consimți valabil transferul dreptului de proprietate
asupra imobilului ipotecat, în vederea stingerii ipotecii.
3. Condiții de formă
Astfel cum am arătat, declarația de stingere a datoriei prin dare în plată
este un act juridic unilateral supus comunicării creditorului ipotecar şi trebuie
să îndeplinească formalitățile prevăzute de art. 5 din lege, potrivit cărora:
„(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditoru-
lui, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui
notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită
67
Marieta Avram
dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând

din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a
cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui
interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau conven-
ţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de
debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se
stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din
contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.
(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un ter-
men mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată
către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară
demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia
îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.
(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul
public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii
actului de dare în plată.
(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc
sau ale avocatului se suportă de către debitor”.
Din cuprinsul acestei reglementări rezultă următoarele caracteristici:
– forma declarației de dare în plată nu este una autentică, ci a unui înscris
sub semnătură privată;
– comunicarea acesteia către creditorul ipotecar este o condiție esențială
și poate fi îndeplinită prin notar public, avocat sau executor judecătoresc.
Aceste formalități impuse de lege pentru comunicare sunt cerute ad vali-
ditatem[26];
– scopul principal al notificării este acela de a comunica voința unilaterală
a debitorului de a realiza încetarea contractului de credit garantat cu ipoteca,
prin aşa-zisa dare forțată în plată, prin fixarea unilaterală de către debitor a
[26]
A se vedea R. RIZOIU, Tipic și atipic în Legea dării în plată, www.juridice.ro.
68
datei în vederea autentificării contractului de dare în plată a imobilului

ipotecat la notarul public ales de acesta.
De asemenea, din păcate, din cuprinsul notificării rezultă că debitorul ar
trebui să dezvolte numai condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 4.
Dincolo de noțiunea improprie de admisibilitate, se remarcă faptul că, în
realitate, „condițiile de admisibilitate” sunt doar condițiile ce definesc relația
contractuală iniţială pentru nașterea dreptului debitorului de a i se stinge
datoria prin darea în plată.
Considerăm că notificarea trebuie să cuprindă și să detalieze nu numai
condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 4. Notificarea conține, în
substanța ei „decizia” debitorului de încetare a contractului de credit prin
dare în plată, cu privire la care creditorul este „informat”. Iată de ce, atunci
când informează cu privire la decizia sa, debitorul trebuie să indice și care
este cauza juridică a acestei decizii, cu referire la art. 11 din lege, respectiv
dezechilibrul contractual.
Prin urmare, notificarea are două componente: prima, este „decizia” de a
pune capăt contractului și de a transfera dreptul de proprietate asupra
imobilului ipotecat; cea de a doua, este detalierea condițiilor de „admisi-
bilitate” prevăzute la art. 4, coroborat cu art. 11.
4. Nulitatea declarației unilaterale de stingere a datoriei prin dare în

plată
După cum rezultă din această analiză, declarația debitorului, ca act
unilateral, poate să fie afectată de o cauză de nulitate absolută sau relativă,
în condițiile dreptului comun. Din punct de vedere procedural, nulitatea
poate să fie invocată, în primul rând, chiar de către autorul actului, adică de
debitor sau, după caz, de către garantul ipotecar, pe cale de acțiune sau pe
cale de excepție. În ceea ce-l privește pe creditorul ipotecar, considerăm că
acesta poate să invoce orice cauză de nulitate chiar pe calea contestației, pe
care o reglementează Legea nr. 77/2016, sau pe cale de excepție, în apărare,
în cadrul acțiunii formulate de debitor având ca obiect pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract autentic de dare în plată.
69
Marieta Avram
VI. Efectele declarației de stingere a datoriei prin dare în

plată
Având în vedere prevederile art. 1325 C. civ. care, în materia actelor

unilaterale, trimit la materia contractului, putem conchide că sunt aplicabile
şi declaraţiei făcute de debitor principiile care guvernează efectele contrac-
telor, respectiv principiul forței obligatorii, al irevocabilității și al relativității.
În ceea ce privește irevocabilitatea, apreciem că, după notificarea credi-
torului ipotecar, când manifestarea unilaterală de voinţă a devenit perfectă,
debitorul nu mai poate revoca unilateral decizia de dare în plată. Aceasta nu
înseamnă că părţile nu ar putea negocia o altă soluţie decât aceea prevăzută
de Legea nr. 77/2016. Legea există pentru cazurile în care nu se realizează un
acord, dar nu împiedică niciodată o rezolvare amiabilă a unei dispute. Iată de
ce, în practică, dacă părțile ajung la un acord prin negociere, realizându-se o
restructurare sau eşalonare a creditului, noul act adițional la contractul de
credit poate să cuprindă și referiri la „revocarea” deciziei comunicată prin
notificare. Întrucât părțile, respectiv debitorul și creditorul ipotecar au fost
de acord cu revocarea, nu se încalcă principiul irevocabilității, pentru că revo-
carea declaraţiei nu s-a făcut unilateral de către debitor, ci bilateral. Irevo-
cabilitatea se explică și prin faptul că, deși suntem într-o materie ce ține de
protecția juridică a consumatorului, această protecție nu este absolută. Din
moment ce debitorul și-a exercitat dreptul potestativ de a i se stinge datoria
prin darea în plată și a realizat imixtiunea în sfera juridică a creditorului
ipotecar, prin stingerea drepturilor dobândite de acesta prin contractul de
credit și, respectiv, de ipotecă, debitorul nu mai poate revoca unilateral deci-
zia. Pentru situația juridică respectivă, caracterizată printr-un anumit deze-
chilibru contractual, dreptul lui potestativ consacrat de lege s-a epuizat prin
exercitare. O altă soluție ar conduce la consecințe aberante, în sensul că
debitorul ar putea, pe baza aceleiași situații de dezechilibru, să emită și să
revoce ori de câte ori dorește câte o notificare, pentru a beneficia de efectul
suspendării obligației de plată decurgând din contract.
70
În ceea ce privește relativitatea, efectele declarației de dare în plată sunt

limitate la părțile raporturilor juridice ce constituie obiectul dreptului
potestativ, respectiv debitor/codebitori şi creditor ipotecar, respectiv succe-
sorii în drepturi ai acestora, în condiţiile legii. Ele nu pot fi opuse însă unor
terți dobânditori de bună-credință ai imobilului ipotecat[27].
VII. Concluzii
Teoria drepturilor potestative poate explica mecanismul tehnico-juridic al

dării forțate în plată, reglementat de Legea nr. 77/2016.
A explica un mecanism tehnico-juridic nu înseamnă și a-l legitima.
În esența ei, Legea nr. 77/2016 este o reglementare paranormală într-un
sistem de drept rațional, bazat pe Constituţie şi CEDO. Condițiile de admisibi-
litate consacrate la art. 4 sunt atât de generale, încât fac dintr-un mecanism
tehnico-juridic excepțional, cum este cel bazat pe drepturi potestative și care
ar trebui aplicat doar în situații critice, extraordinare, unul cu aplicabilitate
generală în sistemul bancar.
De aceea, el nu poate fi legitimat ca atare, pentru că atunci excepția
devine regula. Or, ceea ce este forțat, silit, niciodată nu poate să devină
regulă în materie contractuală. Dimpotrivă, regula este libertatea contrac-
tuală, regula este respectarea dreptului de creanță ca bun, în sensul CEDO,
iar limitele și îngrădirile sunt strict circumstanțiate și de excepție. Nu este de
acceptat ca, pentru o categorie atât de largă de produse bancare, să se
instituie un asemenea mecanism. Cu atât mai mult cu cât însăși condiția ca
imobilul să fie cu destinația de locuință este una făţarnică. Aici este, de fapt,
indusă ideea falsă că, fiind vorba de locuința debitorilor, ar fi necesară o
asemenea măsură excepțională. În realitate, imobilul ipotecat, chiar cu
[27]
Se poate discuta dacă și în ce condiții declarația de stingere a datoriei prin
darea în plată poate să fie notată în cartea funciară, cu efect de opozabilitate față
de terți, printr-o aplicare pentru identitate de raţiune a prevederilor art. 906
C. civ. din materia promisiunii de a încheia un contract.
71
Marieta Avram
destinație de locuință poate să nu aibă nicio legătură cu locuința debitorului

(sic!) și acestea sunt și cele mai frecvente situații practice.
Or, dacă produsul bancar al creditului garantat cu ipotecă asupra unui
imobil cu destinație de locuință nu conține în sine, în mod obiectiv, nimic de
natură să justifice un asemenea mecanism tehnico-juridic, atunci înseamnă
că rațiunea legii nu poate subzista în obiectul relației contractuale dintre
părți, ci doar în persoana consumatorului, ca subiect al acesteia.
Ceea ce surprinde este tocmai faptul că, dorindu-se o lege de protecție a
consumatorilor, în mod paradoxal, această lege nu cuprinde nicio dispoziție
legală referitoare tocmai la persoana consumatorului: situația lui economică,
familială și socială, gradul de supraîndatorare, bonitate etc.
Dacă, după cum am arătat, condiția dezechilibrului contractual poate fi
desprinsă ca o ratio legis din cuprinsul art. 11 din lege, în schimb, aceste
elemente care țin de persoana consumatorului aflat „în prag de excludere”
nu ar putea fi luate în considerare doar pe baza unei analize intrinseci a
literei legii, ci doar prin infiltrarea lor în lege, în virtutea unor principii
constituționale, precum: principiul proporționalității, consacrat de art. 53 din
Constituție coroborat cu art. 5 alin. (4) TFUE, și al dreptății, consacrat de
art. 1 alin. (3) din Constituție, fie printr-o modificare legislativă urgentă, fie
printr-o hotărâre a Curții Constituționale care să constate neconstituțio-
nalitatea legii, fie prin aplicarea directă a acestor principii de către instanțele
de judecată.
În concluzie, analiza mecanismului tehnico-juridic instituit de Legea
nr. 77/2016 a evidențiat faptul că scopul principal al acesteia este stingerea
datoriilor bancare, un fel de „amnistie bancară”, cu miza principală pentru
creditele acordate înainte de intrarea în vigoare a legii.
O asemenea măsură de protecție a unor debitori este specifică unor
situații de urgență, cu caracter excepțional, precum războaie, cataclisme etc.
Încălcarea gravă a art. 53 și a art. 1 alin. (3) din Constituție s-a realizat pe
două planuri:
a) prin stingerea totală a datorie, mai precis a creanţei chirografare a
băncii, fără a exista o fundamentare serioasă, respectiv fără a lua în consi-
72
derare și situația personală a debitorului sau posibilitatea menținerii și

adaptării contractului. Condiția dedusă pe cale de interpretare din cuprinsul
art. 11, în sensul unui dezechilibru contractual decurgând din contract sau
din devalorizarea imobilului nu poate justifica efectul extinctiv extrem de
grav asupra creanței băncii. Nu este vorba doar de o limită gravă adusă unui
bun, în sensul CEDO, ci chiar de afectarea substanței acestuia, pentru că
legea permite consumatorului ca unilateral să înceteze contractul de credit și
să stingă astfel creanța băncii, instituind un nou mod de stingere a obligaţiei,
pe baza voinţei unilaterale a debitorului, fără să fie reglementate clar şi
precis toate condiţiile unei asemenea măsuri radicale, excepţionale. De
aceea, stingerea integrală a creanței nu este o măsură proporțională în
raport cu scopul urmărit, și anume protecția consumatorilor, și nici nu
răspunde idealului de dreptate;
b) prin instituirea unui mecanism forțat de transfer al dreptului de pro-
prietate asupra imobilului ipotecat, care violează voința creditorului ipotecar.
Dar cel mai grav este că un asemenea mecanism juridic de pretinsă dare în
plată nici nu este necesar într-o societate democratică. Transferul dreptului
de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii ipotecii se face, în mod
normal, prin vânzarea acestuia, fie de bună voie de către debitor cu acordul
băncii, fie în cadrul procedurii executării silite. Este de neînțeles de ce legea a
suprimat practic dreptul băncii de a valorifica bunul ipotecat, obligând-o să-l
preia în proprietate. Or, cât timp există o soluție juridică normală pentru a
obține același rezultat (stingerea ipotecii), consacrată tradițional, care putea
fi aplicată de părţi, rezultă că mecanismul prin care se transferă forțat drep-
tul de proprietate creditorului ipotecar, prin așa-zisa dare în plată, încalcă
flagrant prevederile art. 53 din Constituție. Violarea libertății contractuale şi
economice a creditorului ipotecar, anihilarea prerogativelor dreptului său de
ipotecă, în virtutea cărora putea oricum să valorifice imobilul în procedura
executării silite sau a unei vânzări amiabile, instituirea unui nou mod forțat
de dobândire a dreptului de proprietate, nu au nicio rațiune și nu pot consti-
tui o măsură necesară într-o societate democratică.
73
Despre rectroactivitatea așa-zisei
legi de dare în plată[∗][1]
Prof. univ. dr. Marian NICOLAE

I. Preliminarii
1. Datele problemei
Adoptarea și intrarea în vigoare a așa-numitei Legii nr. 77/2016 privind
darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate
prin credite[1] (în continuare: „Legea nr. 77/2016”) au dat naștere unor aprige
controverse, atât înainte, cât și după intrarea ei în vigoare, iar aceste contro-
verse nu numai economice și politice, ci, deopotrivă, și de natură juridică nu
se vor stinge prea curând, decât dacă legea ar fi abrogată sau, după caz, inva-
lidată (rectius, constată ca neconstituțională), în tot sau în parte, de către
Curtea Constituțională[2].
[*]
Prezentul studiu a fost publicat online și pe Juridice.ro; este disponibil la
adresa: http://www.juridice.ro/465212/despre-retroactivitatea-asa-zisei-legi-de-
dare-in-plata.html.
[1]
M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016. Potrivit art. 12, legea a intrat în vigoare
la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, respectiv la 13 mai
2016.
[2]
A se vedea, ex pluribus: D. POPA, Gheorghe Piperea: Cîteva argumente de
ordin principial relative la necesitatea legii dării în plată și unele critici ale „argu-
mentelor” de ordin emoțional ale opozanților acestei legi, disponibil la adresa
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20818028-gheorghe-piperea-citeva-argumen-
te-ordin-principial-relative-necesitatea-legii-darii-plata-unele-critici-ale-argumente-
lor-ordin-emotional-ale-opozantilor-acestei-legi.htm (ultima accesare: 29.08.2016);
L. MIHAI, V. BEREA, Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale: Necon-
stituționalitatea Legii privind darea în plată. Cât va dura până când va ajunge pe
masa judecătorilor de la CCR?, disponibil la adresa http://www.zf.ro/opinii/lucian-
mihai-fost-presedinte-al-curtii-constitutionale-neconstitutionalitatea-legii-privind-
74
Despre rectroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată
Una din multiplele teme obiect de controversă este și aceea prilejuită de

acțiunea în timp a Legii nr. 77/2016. Într-adevăr, potrivit art. 11, această lege
„se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării
sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată” (s.n., M.N.).
În consecință, Legea nr. 77/2016 este oare numai prospectivă, sau, dim-
potrivă, este nu numai prospectivă, ci și retroactivă, situație în care textul
legal ar fi, parțial, neconstituțional, deoarece ar viola, în mod flagrant și inad-
misibil, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție:
„Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contra-
venționale mai favorabile” (s.n., M.N.).
Se observă, ușor, că textul constituțional este de maximă generalitate: nu
distinge între legea substanțială și cea instrumentală (procesuală, conflic-
tuală), între legea preceptivă și legea interpretativă, între retroactivitatea
totală sau parțială, și nici între retroactivitatea favorabilă și cea nefavorabilă
(cu excepția legilor penale și contravenționale)[3].
Așadar, în orbita textului constituțional intră, volens nolens, și Legea
nr. 77/2016, fie în sensul neretroactivității, fie în sensul retroactivității.
Prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție sunt dezvoltate, în materia
dreptului intertemporal civil, de art. 6 C. civ.[4].
darea-in-plata-cat-va-dura-pana-cand-va-ajunge-pe-masa-judecatorilor-de-la-ccr-
15276995 (ultima accesare: 29.08.2016); M. AVRAM, Despre legea privind darea în
plată: între folclorul juridic și rațiunea dreptului, disponibil la adresa http://
www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juri-
dic-si-ratiunea-dreptului.html (ultima accesare: 29.08.2016); I. SFERDIAN, Natura
juridică a dării în plată a unor bunuri imobile în condițiile Legii nr. 77/2016, în
R.R.D.P. nr. 3/2016, p. 161 173; R. RIZOIU, Tipic și atipic în Legea dării în plată,
disponibil la adresa http://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-in-
plata.html (data accesării: 01.09.2016).
[3]
În legătură cu constituționalizarea principiului neretroactivității legii noi, a
se vedea M. NICOLAE, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie
civilă (în lumina Noului Cod civil) [în continuare M. NICOLAE, Contribuții], Ed. Uni-
versul Juridic, București, 2013, nr. 118-121, p. 326-333.
[4]
A se vedea, pe larg, M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota precedentă],
nr. 117 sqq., p. 325 sqq.
75
Marian Nicolae
2. Plan
În prezentul studiu, din lipsă de spațiu, dar ținând seama și de interesul
deopotrivă teoretic și practic al controverselor deja născute, vom aborda
doar una din problemele de interpretare și aplicare a art. 11 din Legea
nr. 77/2016, respectiv aceea a retroactivității sau neretroactivității dispozi-
țiilor sale, în măsura în care se aplică și contractelor de credit aflate în deru-
lare la momentul intrării ei în vigoare. În acest scop, după înfățișarea, pe
scurt, a controversei (partea a II-a), ne vom ocupa mai în detaliu de însăși
problematica retroactivității eventuale a Legii nr. 77/2016 (partea a III-a),
făcând, în final, și câteva observații conclusive (partea a IV-a).
II. Controversa privind retroactivitatea Legii nr. 77/2016
Asupra acestei chestiuni s-au formulat, încă din perioada dezbaterilor
proiectului acestei legi, două puncte de vedere diametral opuse: într-o opi-
nie, susținută, în general, de oponenții adoptării legii, dar și de reprezentanți
ai lumii juridice, legea este vădit retroactivă, în măsura în care se aplică și
contractelor de credit în curs de derulare (infra, nr. II.3.), pe când în cealaltă
opinie, susținută de inițiatori, dar și de beneficiarii ei, reprezentanții consu-
matorilor, legea nu este deloc retroactivă, ci, dimpotrivă, neretroactivă
(infra, nr. II.2.).
Înainte de a formula punctul nostru de vedere, să vedem, pe scurt, argu-
mentele, desigur, în măsura în care există, ale celor două teze adverse.
2. Teza neretroactivității Legii nr. 77/2016

A. Conținut. Pentru inițiatori și partizanii acestei legi îndeosebi, legea nu
este deloc retroactivă, ci, dimpotrivă, neretroactivă și, bineînțeles, prospec-
tivă. Este ceea ce afirmă, de exemplu, în mod categoric și fără nicio urmă de
îndoială, dl. prof. Gh. Piperea, specialist însă în dreptul afacerilor, iar nu în
dreptul constituțional și cu atât mai mult în dreptul intertemporal, pentru
care nu este vorba de nicio retroactivitate, care este o idee falsă, ci de simpla
76
aplicare a legii efectelor viitoare ale unei situații juridice, lucru confirmat și
de instanța constituțională, și comandat de necesitatea protecției consu-
matorilor:
«Legea dării în plată a imobilului ipotecat nu încalcă principiul neretroac-
tivității legii din art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din Codul civil.
În primul rând, e bine să ne reamintim ce a decis Curtea Constituțională
în anul 2011 în legătură cu legile Isărescu-Băsescu-Boc ale austerității din
2010, cele care au permis operarea unor masive tăieri de salarii, pensii și in-
demnizații, precum și un șomaj în masă în rândurile bugetarilor, plus închi-
derea unor spitale, „operațiuni” care au dus la adâncirea falimentului consu-
matorilor cauzat de băncile iresponsabile care s-au jucat poker cu case și cu
destine în anii de boom imobiliar (2006-2008):
„O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de
drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a
efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în
aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de
acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu
de aplicare. În aceste condiții, Curtea nu poate reține argumentele privind
înfrângerea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție” (Decizia nr. 1321 din
11 octombrie 2011, Curtea Constituțională).
În al doilea rând, o lege internă de protecție a consumatorilor poate fi
aplicată și contractelor aflate în derulare la data intrării sale în vigoare: CJUE,
decizia din 12 iulie 2012 în cauza ANCP Călărași contra Volksbank Romania
(C-602/10). Decizia CJUE, obligatorie în dreptul intern, așa cum rezultă din
art. 148 alin. (2) din Constituție, statuează că nu numai art. 371 și art. 66-69
din O.U.G. nr. 50/2010 se putea aplica creditelor în derulare, ci și toate dispo-
zițiile de protecție ale consumatorilor prevăzute în forma inițială a O.U.G.,
inclusiv cele relative la limitarea numărului de comisioane pe care băncile ar
fi avut dreptul să le insereze în contract și să le perceapă de la consumatori.
Dacă O.U.G. nr. 50/2010, în forma sa inițială, se putea aplica oricărui contract
aflat încă în derulare, înseamnă că și legea dării în plată are aceeași situație –
77
Marian Nicolae
ea se poate aplica și creditelor în derulare, pentru că este o lege de protecție

a consumatorilor.
În al treilea rând, cei ce rămân blocați în ideea falsă că legea dării în plată
ar avea efecte retroactive, ar face bine să citească și art. 6 alin. (1), dar și
art. 6 alin. (6) din Codul civil. La alineatul 6, chiar Codul civil statuează că,
dacă o situație juridică anterioară intrării în vigoare a unei legi noi este
generată de regimul juridic al proprietății sau bunurilor, în general, atunci
efectele viitoare ale acestei situații juridice anterioare sunt reglementate de
legea nouă. Așadar, nici vorbă de retroactivitate în cazul legii dării în plată.
Dimpotrivă, a refuza aplicarea acestei legi noi la situații generate de ipotecile
anterioare puse pe aceste imobile ar însemna să se dea efecte ultraactive
unei legi vechi. Și, în plus, ar fi nedrept și discriminatoriu, iar nedreptatea și
discriminarea sunt interzise expres de art. 1 alin. (2) și art. 16 din Constituție.
În fine, există legi în domeniu care se aplică și contractelor în derulare și
pe care lobby-iștii bancari nu le-au contestat, întrucât aceste legi sunt favo-
rabile băncilor. Așa sunt, spre exemplu, O.U.G. nr. 50/2010, Legea din de-
cembrie 2015 privind rezoluția bancară (bail-in), lege care implementează
Directiva 2014/59/UE, legile insolvenței etc.»[5]
B. Apreciere critică. Teza susținută de prof. Gh. Piperea poate fi ușor com-
bătută, deoarece se bazează pe argumente nepertinente sau, după caz, false
ori labile. Într-adevăr:
În primul rând, argumentul tras din practica Curții Constituționale este
de-a dreptul fals, deoarece se bazează pe o simplă petițiune de principiu:
legea nu este retroactivă pentru că modifică (sau suprimă) numai pentru
viitor o situație născută anterior; în realitate, ar trebui să ne spună Curtea
Constituțională sau dl. Piperea cum o lege – act normativ cu caracter general,
abstract și impersonal (nu individual[6]) – poate modifica fie numai și pentru
[5]
D. POPA, Gheorghe Piperea: Cîteva argumente…, cit. supra [nota 2].
[6]
O lege care se aplică unor situații juridice concrete, având destinatari de-
terminați [exemplu, cutare „persoană” (Mihai Georgescu) sau cutare „persoane”
(Mihai Georgescu, Florin Popescu etc.)] ori cel puțin determinabili (de exemplu,
78
viitor o situație juridică individuală, concretă și determinată? De ce retro-

activitatea este desăvârșit exclusă așa-numitelor situații juridice în curs? Care
este domeniul real de acțiune al legii: actele, faptele și situațiile trecute sau
„toți cei care au încheiat cutare contracte”) este un veritabil decret (act juridic
individual), iar nu o veritabilă „lege” (act normativ general).
Distincția netă dintre lege (lex) și decret (decretum) era foarte bine cunoscută
și jurisconsulților romani. CF. PAPINIANUS, Liber I Definitionum, Digesta, I, 3, 1: «Lex
est commune præceptum»; ULPIANUS, Liber III ad Sabinum, Digesta, I, 3, 8: «Iura
[leges – n.n., M.N.] non in singulas personas, sed generaliter constiuuntur»; adde,
apropo de distincția dintre edictele/constituțiile imperiale cu caracter personal
sau general, Iustiniani Institutiones, 1, 2, 7 – «Sed et quod principi placuit legis
habet vigorem, cum lege regia, quæ de imperio eius lata est, populus ei et in eum
omne suum imperium et potestatem concessit. Quodcumque igitur imperator per
epistulam constituit vel cognoscens decrevit vel edicto præcepit, legem esse
constat: hæ sunt quæ constitutiones appellantur. Plane ex his quædam sunt per-
sonales, quæ nec ad exemplum trahuntur, quoniam non hoc princeps vult: nam
quod alicui ob merita indulsit, vel si cui pœnam irrogavit, vel si cui sine exemplo
subvenit, personam non egreditur. Aliæ autem, cum generales sunt, omnes procul
dubio tenent» [„Dar și ceea ce hotărăște principele are putere de lege după ce,
printr-o lege regală, care a fost promulgată referitor la autoritatea acestuia,
poporul i-a transmis lui întreaga sa autoritate și putere. Așadar orice împăratul a
hotărât printr-o scrisoare, sau a decis în urma unei judecăți, sau a ordonat
printr-un edict are valoare de lege: acestea sunt așa-numitele constituțiuni impe-
riale. Evident, unele dintre ele sunt personale și nu pot constitui precedente de
urmat, deoarece împăratul nu a intenționat acest lucru. De pildă, acordarea unui
favor pentru merite deosebite, sau pronunțarea unei pedepse (speciale) sau aju-
torul dat cuiva fără să fi existat un precedent astfel de (constituții) nu depășesc
persoana în cauză. Alte constituții însă, având un caracter general, sunt, fără
îndoială, obligații pentru toți”. – Instituțiile lui Iustinian, trad. și note de V. HANGA,
M.D. BOB, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 33].
În consecință, așa-zisele legi individuale (leges singulares), ca și decretele cu
putere de lege (generalia decreta) sunt simple alterări ale legilor propriu-zise
(leges generales) și decretelor individuale (singularia decreta), impuse de rațiuni
politice, iar nu juridice.
Din punct vedere strict juridic, o lege veritabilă nu poate retroactiva nicioda-
tă, deoarece quod factum, infectum fieri nequit. De aceea, pentru a avea efect
retroactiv, legea trebuie să se metamorfozeze într-o serie de decizii individuale,
prin care să se recalifice actele sau faptele trecute. A se vedea și infra, nota 22.
79
Marian Nicolae
actuale (facta præterita și facta pendentia) sau actele, faptele și situațiile

viitoare (facta futura)? Și aceasta fără a mai fi vorba că, totuși, chiar în
această materie, doctrina Curții Constituționale este departe de a fi unitară,
de vreme ce tot instanța constituțională, nu într-un domeniu atât de sensibil
politic, e drept, precum „legile austerității din 2010”, ci, într-un altul mai
neutru, a statuat, dimpotrivă, că:
„Aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guver-
nului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contrac-
telor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în
Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretro-
activității legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituție”[7].
În al doilea rând, problema retroactivității/neretroactivității unei legi civile
sau extra-civile (penale, contravenționale, fiscale, procesuale etc.) nu depinde
și nu poate depinde după cum este vorba sau nu de o „lege de protecție a con-
sumatorilor” (ori a altor categorii sociale): o astfel de lege poate fi retroacti-
vă/sau neretroactivă ca orice altă lege civilă, deoarece criteriul retroacti-
vității/neretroactivității nu depinde de obiectul sau conținutul ei normativ, ci
de aplicarea sau nu a ei unor acte, fapte sau situații trecute. Pe de altă parte,
practica CJUE interesează numai aplicarea în dreptul intern a dreptului unional,
iar nu și simplele legi interne de protecție a consumatorilor care nu constituie o
transpunere a unor directive europene[8], iar faptul că o asemenea practică
admite aplicarea unor reglementări europene și contractelor în curs nu în-
seamnă că asemenea reglementări n-ar fi retroactive, ci numai că o asemenea
retroactivitate nu încalcă principiile dreptului european.
[7]
C.C.R., Dec. nr. 79/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a pre-
vederilor art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru
realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată, cu modificări și
completări, prin Legea nr. 82/1995, M. Of. nr. 381 din 15 august 2000.
[8]
În sensul, pe deplin limpede, categoric și convingător, că așa-zisa lege a
dării în plată „nu reprezintă un act normativ de preluare a dreptului unional, ci un
simplu act normativ care ține de ordinea juridică internă”, a se vedea R. RIZOIU,
Tipic …, cit. supra [nota 2], nr. 1.
80
În al treilea rând, art. 6 alin. (6) C. civ. nu vizează contractele de credit și

nici pe cele de ipotecă – situații tipic contractuale –, ci numai situații juridice
legale derivate, inter alia, din raporturile de proprietate (publică sau privată),
inclusiv regimul general al bunurilor (regimul circulației juridice, servituțile
legale civile și administrative etc.), și care subzistă după intrarea în vigoare a
legii noi, fiind vorba, dincolo de retroactivitatea/neretroactivitatea legii noi,
de necesitatea de ordin general a aplicării generale și uniforme a legii noi
tuturor situațiilor juridice de acest gen, indiferent de data nașterii lor.
In fine, faptul că există și alte legi în domeniul bancar care se aplică și
contractelor în derulare care n-au fost contestate de cei interesați pentru că
le sunt favorabile nu înseamnă că ele n-ar fi retroactive, ci, pur și simplu,
faptul că ele sunt tolerabile din diverse motive, însă, acest lucru n-are nicio
legătură cu problema retroactivității/neretroactivității unei legi.
3. Teza retroactivității Legii nr. 77/2016

A. Conținut. Această teză este larg îmbrățișată de diferiți autori, fiind
susținută cu argumente diverse, unele de practică judiciară, altele de dog-
matică juridică.
Astfel, într-o opinie, formulată de prof. Lucian Mihai și de Valentin Berea,
prevederile art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu țin cont de principiul consacrat
în art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia legea civilă poate dispune,
numai pentru viitor, invocând în acest sens și practica Curții Constituționale,
respectiv decizia nr. 79/2000, præcit.:
«Cu alte cuvinte, în ceea ce privește raporturile juridice izvorâte din
contracte încheiate sub imperiul reglementărilor anterioare, care nu preve-
deau mecanismul unilateral al dării în plată a imobilului în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin contractele de credit, Constituția determină, prin
principiul neretroactivității legii civile, imposibilitatea aplicării prevederilor
Legii dării în plată.
Există o jurisprudență extrem de bogată a Curții Constituționale cu privire
la aplicarea principiului neretroactivității legii civile. Astfel, cu titlu de sta-
tuare generală, Curtea a reținut într-o decizie pronunțată în anul 1994 că
81
Marian Nicolae
rațiunea înscrierii principiului neretroactivității în Constituție „se justifică prin

faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetă-
țenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează neso-
cotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecă-
torească sau cea executivă, contribuind în acest fel la consolidarea statului
de drept” (Decizia nr. 9/1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 326 din 25.11.1994). Într-un context mai concret, care a avut în
vedere o situație similară celei vizate de prima teză a art. 11 din Legea dării în
plată, Curtea Constituțională a statuat (sub semnătura unuia din autorii
acestui material, ca președinte al Curții) că „aplicarea dobânzilor prevăzute la
art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modifi-
cată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare în-
cheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar
constitui o încălcare a principiului neretroactivității legii civile consacrat la
art. 15 alin. (2) din Constituție” (Decizia nr. 79/2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15.08.2000). În acest fel, Curtea a
stabilit că este interzisă aplicarea în raporturile juridice anterior constituite
între părți a unor dobânzi înființate prin intermediul unei legi care a intrat în
vigoare după momentul încheierii contractului. Această soluție se impune în
mod firesc, fiind evident că decizia părților de a contracta nu putea să aibă în
vedere decât efectele produse de acel act juridic în raport cu legea sub
imperiul căreia a luat naștere, adică legea de la momentul încheierii contrac-
tului»[9].
Într-o altă opinie mai elaborată, formulată de dna prof. Marieta Avram,
art. 11 din Legea nr. 77/2016 este în mod evident neconstituțional, în raport
cu art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât, în materie contractuală, atât vala-
bilitatea contractului, cât și efectele, precum și executarea și încetarea aces-
tuia sunt supuse legii în vigoare la data la care a fost încheiat. Într-adevăr:
«În primul rând, este de discutat compatibilitatea art. 11 din lege cu art. 6
alin. (6) C. civ. care a restrâns considerabil sfera situaţiilor juridice cărora li se
[9]
L. MIHAI, V. BEREA, Lucian Mihai, fost președinte …, cit. supra [nota 2].
82
poate aplica legea nouă, iar contractul, chiar dacă executarea lui durează în
timp, nu intră în această sferă. Astfel, potrivit art. 6 alin. (6) C. civ.: „Dispo-
ziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de
întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunu-
rilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă
după intrarea în vigoare a legii noi.” Prin urmare, un contract a cărui execu-
tare se întinde în timp şi intră sub imperiul legii noi nu este o situaţie juridică
în sensul art. 6 alin. (6) C. civ., ci cade sub incidenţa art. 6 alin. (2) C. civ., care,
în mod explicit şi neechivoc, plasează efectele juridice sub imperiul legii în
vigoare la data încheierii actului. Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ.: „Actele
şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de
intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor”. Or, este evident că art. 11 din lege dă o soluţie contrară art. 6
alin. (2) şi (6) C. civ. Se poate obiecta că art. 11 din lege este un text deroga-
toriu de la dreptul comun, respectiv de la Codul civil, fiind o normă tranzito-
rie expresă, prin care legiuitorul a înţeles să se îndepărteze de Codul civil. De
altfel, art. 3 din lege indică expres această intenţie, atunci când prevede că
debitorul consumator are dreptul de a i se stinge datoriile, „prin derogare de
la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (…)”.
În opinia noastră, chiar şi în aceste condiţii, retroactivitatea legii este
evidentă, deoarece, astfel cum am arătat, în materia contractului ca izvor de
obligaţii civile nu putem vorbi de o situaţie juridică, chiar dacă executarea
contractului se întinde în timp, pentru că noţiunea de situaţie juridică are în
vedere statutul personal şi statutul real şi doar în aceste cazuri poate fi vorba
de o aplicare imediată a legii noi unor situaţii juridice în curs de formare sau
de derulare (facta pendentia).
Din punct de vedere teoretic, putem vorbi de grade ale retroactivităţii.
Retroactivitatea este flagrantă sau extrem de gravă atunci când se repune în
discuţie trecutul, adică „o facta praeterita” şi se ataşează noi efecte juridice
83
Marian Nicolae
unui raport juridic născut şi încheiat sub imperiul legii vechi, după cum poate
să fie o retroactivitate mai blândă sau insidioasă, atunci când efectele unui
contract sau ale unui alt fapt juridic petrecut sub imperiul legii vechi sunt
absorbite de legea nouă, care schimbă substanţial conţinutul raportului
juridic dintre părţi, în sensul că stinge sau conferă drepturi noi uneia dintre
părţi. Indiferent însă de aceste grade ale retroactivităţii, art. 15 alin. (2) din
Constituţie este clar în sensul că legea civilă se aplică numai pentru viitor şi
nu are putere retroactivă, indiferent de gradul sau de forma retroactivităţii.
Din păcate, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este destul de fluidă în
materia aplicării art. 15 alin. (2) din Constituţie, cu soluţii neunitare în dome-
niul contractual, ceea ce face ca dezbaterea pe această temă să nu fie tocmai
facilă. În opinia noastră, suntem în prezenţa unei retroactivităţi clare, iar
soarta excepţiilor de neconstituţionalitate depinde foarte mult de „toleran-
ţa” Curţii Constituţionale la efectul de retroactivitate al unei legi populare şi
de fermitatea ei în a impune respectarea principiului constituţional consacrat
de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, soluţia aplicării numai pentru viitor a
legii noi în materie contractuală este în mod constant afirmată în reglemen-
tările europene, chiar în materia protecţiei consumatorilor. Însăşi Directiva
2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri
imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE
și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, pe care Legea nr. 77/2016 pretinde, în
expunerea de motive, că o implementează în materia dării în plată, prevede
la art. 43 alin. (1) că: „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit
existente înainte de 21 martie 2016. „ Versiunea în limba engleză are o
redactare similară, respectiv „This Directive shall not apply to credit agre-
ements existing before 21 March 2016”, iar versiunea în limba franceză este
şi mai elocventă, în sensul că: „La présente directive ne s’applique pas aux
contrats de crédit en cours au 21 mars 2016”. Data de 21 martie 2016 era
data până la care această directivă trebuia transpusă în legislaţia statelor
membre. Legea nr. 77/2016 a fost publicată în M. Of. nr. 330 din 28.04.2016.
Dacă, în aplicarea la nivel european a principiului neretroactivităţii, Directiva
84
2014/17/UE îşi limitează aplicarea doar la contractele care se vor încheia

după data de 21 martie 2016, a fortiori legea care pretinde că implemen-
tează, chiar şi parţial această directivă, n-ar trebui să se aplice contractelor
încheiate înainte de această dată, pentru că, în definitiv, previzibilitatea şi
predictibilitatea legii noi sunt deziderate care stau la baza principiului neretro-
activităţii, consacrat atât în Codul civil, în Constituţie, cât şi în reglementarea
UE. Mai mult decât atât, dacă este să avem în vedere riscul valutar în cazul
creditelor în monedă străină, chiar în cuprinsul directivei, art. 23 alin. (5)
consacră în mod expres principiul neretroactivităţii legii: „Statele membre pot
să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiția ca
o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv”.
În concluzie, principiul neretroactivităţii legii în materie contractuală are
nu numai forţa pe care i-o dă Codul civil şi Constituţia, ci şi forţa directivei
europene pe care Legea nr. 77/2016 pretinde că o transpune»[10].
B. Apreciere critică. Deși principial corectă, cum vom vedea imediat (infra,
nr. III. 3. sqq.), teza retroactivității Legii nr. 77/2016 susținută, inter alia, și de
autorii mai sus citați, nu ni se pare suficient și nici adecvat motivată, deoa-
rece niciunul din argumentele de mai sus nu arată de ce modificarea sau
încetarea contractelor de credit în curs de derulare prin efectul renegocierii
sau, după caz, al dării în plată silite a imobilelor ipotecate, în temeiul legii noi,
are efect retroactiv, iar nu prospectiv, cum susțin partizanii tezei adverse. Cu
alte cuvinte, care este criteriul efectiv al retroactivității: existența sau nu a
unui drept câștigat, existența sau nu a unei situații juridice abstracte, exis-
tența sau nu a unei situații juridice obiective (legale), existența sau nu a unei
situații juridice consumate ori, în fine, existența sau nu a unui act, fapt sau
situații juridice deja născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi?!
Mai mult, unele din argumentele aduse[11] în sprijinul retroactivității Legii
nr. 77/2016 sunt nepertinente sau, după caz, neconcludente. Astfel, invoca-
[10]
M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată …, cit. supra [nota 2], nr. 3, B).
[11]
Ibidem.
85
Marian Nicolae
rea dispozițiilor art. 6 C. civ. nu poate fi făcută decât în chip demonstrativ, iar
nu normativ, deoarece Codul civil, deși este legea civilă fundamentală, rămâ-
ne o lege infraconstituțională, astfel încât se poate deroga de la prevederile
sale. Tot astfel, nu se poate admite că un contract nu constituie (și) o situație
juridică[12], mai ales când este vorba de contracte de lungă durată, după cum
invocarea caracterului prospectiv al legislației europene în domeniul protec-
ției consumatorului nu înseamnă demonstrarea faptului că, în materie con-
tractuală, legea nouă nu poate avea efect retroactiv, ci cel mult faptul că o
asemenea legislație trebuie și ea să respecte, inter alia, principiul securității
juridice și, implicit, principiul neretroactivității legii noi. Deci, în ochii legiuito-
rului european protecția consumatorilor nu este un super-principiu, de
natură să prevaleze asupra principiului securității juridice sau altor principii
generale ale dreptului.
Ceea ce importă este dacă legea nouă are sau nu efect retroactiv apli-
cându-se unor contracte în curs de executare și, în caz afirmativ, dacă acest
lucru este admisibil, din punct de vedere juridic, atât al dreptului pozitiv, cât
și al principiilor generale ale dreptului.
III. Despre retroactivitatea manifestă a Legii nr. 77/2016
Chestiunea neretroactivității/retroactivității Legii nr. 77/2016 presupune
lămurirea, mai întâi, a însuși criteriului neretroactivității/neretroactivității
legii noi, pe de-o parte, și a delimitării acesteia de problema aplicării ime-
[12]
Reamintim că, în dreptul intertemporal, prin situație juridică, întrebuințată
în sens larg, se înțelege, în genere, nu numai raporturile juridice dintre subiectele
de drept, născute modificate sau, după caz, stinse prin acte sau fapte juridice, ci
și faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive, precum și capa-
citatea și stările juridice ale unei persoane (cetățenia, rudenia, căsătoria, domi-
ciliul, numele etc.) ori ale unui bun (mobil sau imobil, alienabil sau inalienabil,
consumptibil sau neconsumptibil etc.). A se vedea, de exemplu, M. NICOLAE,
Contribuții, cit. supra [nota 3], nr. 39 lit. e), p. 109-111.
86
diate generale (universale) sau negenerale (neuniversale) a legii noi, fundată

pe un alt criteriu, iar aceste aspecte, cum am văzut, au fost ignorate de auto-
rii celor două teze mai sus înfățișate.
Într-adevăr, una este problema dacă legea nouă are sau nu efect retro-
activ, respectiv dacă acționează sau nu asupra trecutului, fie direct, fie
indirect, puțin importă, și alta este chestiunea dacă, după intrarea în vigoare
a legii noi, aceasta se aplică tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice tre-
cute, pendinte sau viitoare, sau, dimpotrivă, doar actelor, faptelor și situa-
țiilor juridice viitoare!
Cele două chestiuni nu trebuie să fie confundate, deoarece ele răspund
unor întrebări diferite, și anume:
– legea nouă afectează sau nu acte, fapte sau situații juridice anterior
încheiate, săvârșite sau născute? În caz negativ, se spune că legea nouă nu
are efect retroactiv, iar în caz afirmativ, că are un asemenea efect; însă,
această întrebare lasă în întregime neatinsă problema dacă după intrarea în
vigoare a legii noi aceasta este singura care se aplică sau, dimpotrivă, unele
acte, fapte sau situații juridice rămân supuse fie legii vechi, care, în acest fel,
„supraviețuiește”, fie unei alte legi noi, special adoptate pentru a reglementa
anumite acte, fapte sau situații juridice viitoare (lex tertia); de aici:
– legea nouă se aplică tuturor actelor, faptelor sau situațiilor juridice năs-
cute după intrarea ei vigoare, inclusiv celor în curs de constituire, modificare
sau stingere la data intrării ei în vigoare sau, dimpotrivă, legea nouă se aplică
numai actelor, faptelor sau situațiilor născute după intrarea ei în vigoare? În
primul caz, se spune că legea nouă este de imediată și generală (universală)
aplicare, iar în cel de-al doilea caz, că legea nouă este de imediată, însă nu de
generală aplicare.
Prin urmare, trebuie să distingem chestiunea când o lege este sau nu
retroactivă de problema când o lege este sau nu de imediată și generală
(universală) aplicare!
87
Marian Nicolae
Urmând această distincție fundamentală, nu vom analiza, aici, decât

prima chestiune[13] cercetând, mai întâi, când o lege este sau nu retroactivă
(infra, nr. III.2.) și, dacă în raport de acest lucru, însăși Legea nr. 77/2016 are
sau nu efect retroactiv, pentru ca, în funcție de soluțiile care vor fi date, să
vedem, în final, dacă Legea nr. 77/2016 este sau nu neconstituțională, în
raport cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi (infra,
nr. III.3. și III.4.).
2. Chestiunea retroactivității/neretroactivității legii noi

A. Când o lege este efectiv retroactivă? După cum se știe, criteriul retro-
activității/neretroactivității legii noi a fost și este controversat, mai ales, din
cauza faptului că, juridic, nu există un criteriu formal adoptat de legiuitor, iar,
tehnic, în realitate, este vorba de răspunsul la nu mai puțin de două întrebări,
iar nu doar la o unică întrebare strict legată de determinarea retroactivității
sau neretroactivității legii noi.
Într-adevăr, practic, după cum s-a remarcat, în mod just, în literatura de
specialitate și am mai arătat cu altă ocazie[14], este, aici, vorba de a răspunde la
două întrebări diferite, însă strâns legate între ele: prima priveşte însuşi
conceptul retroactivităţii (și, corelativ, al neretroactivității), a doua priveşte
efectul retroactivităţii (şi, corelativ, al neretroactivităţii), şi anume[15]:
[13]
Cu privire la aplicarea imediată și generală (universală) sau negenerală
(neuniversală) a legii noi, în limitele fixate de principiul aplicării imediate a legii
noi și de principiul supraviețuirii legii vechi, a se vedea M. NICOLAE, Contribuții,
cit. supra [nota 3], nr. 137 sqq., p. 265 sqq., respectiv nr. 142 sqq., p. 378 sqq.
[14]
A se vedea M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota 3], nr. 122, p. 335-336.
[15]
Cf. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité des lois, în 68 La
Revue du Barreau Canadien, 1989, p. 73.
«Les efforts d’élucidation du concept de rétroactivité qui paraissent s’imposer
devraient rechercher un accord sur les réponses à donner à deux questions
distinctes. La première concerne le concept même de rétroactivité légale et peut
être ainsi formulée: „À quels traits devrait-on reconnaître qu’une loi ou une règle de
droit possède un effet rétroactif?” Il s’agit donc de la définition de la rétroacti-
vité. La seconde se rapporte à la nature de l’effet rétroactif: „Quelles conséquences,
88
1o Care sunt elementele distinctive ale retroactivităţii sau, după caz, ale
neretroactivităţii?
2o Care este conţinutul retroactivităţii sau, după caz, al neretroactivităţii?
Răspunzând la prima întrebare aflăm dacă o normă juridică este sau nu
retroactivă.
În schimb, răspunzând la a doua întrebare determinăm, in concreto, în ce
constă efectul retroactiv sau neretroactiv al acesteia, adică, în alţi termeni, ce
înseamnă faptul că o normă nouă ar produce sau ar avea un astfel de efect.
Dintre cele două chestiuni aici ne interesează numai prima, respectiv cea a
criteriului de demarcație a trecutului de prezent, care a fost și este contro-
versat, formulându-se mai multe teorii asupra retroactivităţii legii noi (infra,
lit. B).
B. Principalele criterii de demarcație a trecutului de prezent formulate în

literatura de specialitate. În doctrină s-au propus mai multe criterii de delimita-
re a trecutului de prezent şi de fixare a limitelor în care legea nouă poate fi ori
nu socotită retroactivă, precum:
– teoria drepturilor câştigate, bazată pe distincţia dintre drepturile definitiv
dobândite (iura quæsita) şi simplele expectative;
– distincţia între drepturi şi simple interese (teoria drepturilor câștigate);
– distincţia între situaţii juridice abstracte şi situaţii juridice concrete;
– distincţia dintre situaţii juridice obiective şi situaţii juridice subiective;
– distincţia dintre situaţii juridice consumate şi situaţii juridice în curs de
constituire, modificare sau stingere (teoria aplicării imediate a legii noi);
– distincţia bazată pe data producerii actului sau faptului juridic, înainte sau
după intrarea în vigoare a legii noi (teoria normativistă) etc. [16]
Dintre soluţiile propuse s-au detașat patru teorii care îşi dispută şi astăzi
autoritatea: teoria drepturilor câştigate (Melvil, Aubry et Rau; Gabba;
au plan juridique, devrait-on reconnaître à la promulgation d’une loi ou d’une règle

rétroactive?”».
[16]
Pentru amănunte, a se vedea M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota 3],
nr. 123 sqq., p. 336 sqq.
89
Marian Nicolae
D. Alexandresco), teoria faptului consumat (De Vareilles-Sommières; Coviello),

teoria aplicării imediate a legii noi (P. Roubier; M. Eliescu, O. Căpățînă) şi teoria
normativistă (G. Pace; E.-L. Bach; J. Héron; P. Fleury-Le Gros)[17].
Așa cum am arătat, pe larg, cu altă ocazie, niciunul din criteriile mai sus
amintite nu sunt perfecte și la adăpost de critică[18] și, poate, criteriul cel mai
adecvat ar fi o combinare a unora din ele.
În orice caz, este de reținut că nu simpla „dată” a săvârşirii ori a producerii
faptului juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete, înainte sau după
intrarea în vigoare a legii noi, cum se afirmă, uneori, constituie criteriul retro-
activităţii, ci, dimpotrivă, revalorizarea juridică, pozitivă sau negativă, a acestor
acte, fapte ori situaţii anterior născute, făcută ulterior de către legea nouă.
Nu trebuie confundat, aşadar, domeniul retroactivităţii – actele, faptele şi
situaţiile care constituie facta præterita – cu însăşi retroactivitatea, întrucât
ceea ce interesează, din punct de vedere al retroactivităţii juridice, este dacă
un act, fapt încheiat ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sau,
după caz, o situaţie de fapt ori juridică născută înainte de intrarea în vigoare a
acesteia sunt ori nu „afectate” de către legea nouă. De unde rezultă că „data”
producerii sau săvârşirii actelor sau faptelor juridice interesează şi constituie
doar premisa sau condiţia retroactivităţii, iar calificarea drept retroactivă a legii
noi depinde de modul în care faptele respective sunt ori nu „revalorizate”,
pozitiv sau negativ, după caz, de către aceasta.
În sfârşit, dar nu și în ultimul rând, este de remarcat că, în contextul nor-
mativ actual, guvernat de principiul constituţional al neretroactivităţii legii noi,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din
[17]
Pentru dezvoltări şi aplicaţii ale acestor teorii, a se vedea M. NICOLAE, Contri-
buții, cit. supra [nota 3], nr. 63 sqq., p. 174 sqq.; idem, studiul nostru, intitulat Solu-
ţii la conflictul legilor în timp. În căutarea formulei ideale: De la teoria drepturilor
câştigate la teoria normativistă: partea I – Teoria drepturilor câştigate, în R.R.D.P.
nr. 6/2012, p. 154-206, partea a II-a – Teoria faptului consumat, în R.R.D.P.
nr. 1/2013, p. 137-172, și partea a III-a – Teoria aplicării imediate a legii noi, în
R.R.D.P. nr. 2/2013, p. 23-90 (partea a IV-a, Teoria normativistă, nepublicată).
[18]
A se vedea pentru amănunte, M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota 3],
nr. 127, p. 346-348.
90
Constituţie, præcit.], alegerea criteriului retroactivităţii dintre cele propuse de

teoriile mai sus expuse[19] trebuie să ţină seama, înainte de toate, de respec-
tarea acestui principiu. Din acest motiv, teoria aplicării imediate a legii noi
situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi
efectelor viitoare ale situaţiilor anterioare – sub cuvânt că acestea ar reprezen-
ta simple situaţii în curs, neconsumate în întregime până la apariția legii noi,
astfel încât în mod legitim pot fi guvernate de către legea nouă, fără nicio
retroactivitate – este mai mult decât discutabilă, deoarece[20]:
– pe de o parte, sunt cazuri în care nu se poate face abstracţie de actele sau
faptele deja săvârşite sau produse sub imperiul legii vechi şi fără de care legea
nouă n-ar putea, fără retroactivitate, să producă efecte juridice[21]; este cazul,
de exemplu, al prescripţiilor începute şi neîmplinite care, pentru împlinirea lor,
[19]
Şi aceste teorii sunt cele mai cunoscute, în doctrină propunându-se, desigur,
şi alte criterii, asupra cărora, din păcate, nu ne putem opri aici. A se vedea, de
exemplu, R. CAPONI, La nozione di retroattività della legge, în Giurisprudenza
costituzionale 1990, p. 1355, care defineşte retroactivitatea în termenii următori:
„la retroattività consiste nella valutazione o rivalutazione di un interesse istantaneo
del passato o di quel tratto dell’interesse durevole che si situa nel passato”. Acest
autor observă, pe bună dreptate, că există retroactivitate nu numai atunci când
legea nouă modifică sau suprimă ex post facto un drept sau o situaţie juridică,
respectiv în temeiul unor acte sau fapte anterioare, ci şi atunci când aceste efecte
sunt modificate, suprimate, în temeiul unei cauze viitoare, cum este cazul supri-
mării dreptului la pensia de invaliditate, dobândit înainte de intrarea în vigoare a
legii, ca urmare a pierderii, de către creditor, a cetăţeniei italiene (ibidem, p. 1357).
[20]
Pentru un caz de speţă, în care teoria aplicării imediate a legii noi şi-a
dovedit slăbiciunea în raport atât de teoria drepturilor câştigate, cât şi de teoria
normativistă, a se vedea M. NICOLAE, Din nou despre neconstituţionalitatea art. 29
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu mod. ulterioare – Notă critică şi
explicativă la Dec. Curţii Constituţionale nr. 830/2008 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adia-
cente (cu opinie separată de Aspazia Cojocaru), în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 210 sqq, în
special, p. 235-245.
[21]
Cf. ST. R. MUNZER, Retroactive Law, în 6 The Journal of Legal Studies 373, 381,
1977 – „A law is partly retroactive and partly prospective if it is applicable to at
least one act occurring before, and one occurring after, its creation”.
91
Marian Nicolae
presupun şi luarea în calcul a timpului scurs înainte de intrarea în vigoare a legii

noi, ori al moştenirii testamentare, la care, pentru a produce efectul devolutiv,
trebuie să se ia în considerare atât existenţa şi validitatea testamentului,
întocmit sub legea veche, cât şi decesul testatorului întâmplat după intrarea în
vigoare a legii noi; dacă nu s-ar lua în considerare şi termenul de prescripţie
scurs până la data intrării în vigoare a legii noi sau validitatea testamentului,
întocmit potrivit legii vechi, atunci legea nouă n-ar putea acţiona şi prescripţia
n-ar putea fi socotită împlinită, după cum moştenirea testamentară n-ar putea
să subziste şi să producă efecte devolutive;
– pe de altă parte, a socoti că, la data intrării în vigoare a legii noi, un act
sau un fapt produce alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data
când actul sau faptul s-a săvârşit ori produs nu înseamnă altceva decât a ataşa
actului sau faptului anterior alte efecte decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data realizării acelui act sau fapt; este cazul, de exemplu, al unui
împrumut cu dobânda legal convenită ori al dării în locaţiune a unui bun în
schimbul unei chirii legal stabilite înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar
aceste efecte juridice n-ar putea fi modificate ori nimicite, fără retroactivitate,
de către legea nouă care ar fixa, de exemplu, un alt nivel maxim al dobânzii ori
al chiriei percepute pentru anumite bunuri, permiţând, astfel, debitorului ca pe
viitor să se libereze plătind o dobândă ori chirie mai mică decât cea convenită.
Chiar dacă este vorba de modificarea ex nunc a efectelor împrumutului sau
închirierii, nu înseamnă că nu este retroactivitate.
C. Criteriul reţinut: Reevaluarea juridică pozitivă sau negativă a actului

sau faptului săvârşit ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În
ceea ce ne privește, în stadiul actual al cercetării, preferinţa noastră se îndreap-
tă spre așa-numita teorie normativistă, ale cărei soluţii sunt mai adecvate, atât
din punct de vedere teoretic, cât şi practic, deoarece ele ţin seama atât de
exigenţele teoriei generale a normei juridice, cât şi de complexitatea realităţii
juridice, a actelor, faptelor și situațiilor juridice concrete.
92
În consecinţă, vom reţine drept criteriu al retroactivităţii sau neretroac-

tivităţii legii civile noi: reevaluarea sau reaprecierea juridică pozitivă sau
negativă a actului sau faptului trecut, de către legea nouă.
Prin urmare, va fi retroactivă legea nouă dacă și numai dacă:
– leagă, ataşează consecinţe juridice noi unui act sau fapt săvârșit ori
produs înainte de intrarea sa în vigoare; ori
– refuză, respinge consecinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data
săvârşirii sau producerii actului ori faptului respectiv.
Aceasta, întrucât a atribui unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori
săvârşirea unui fapt stricto sensu – un efect juridic nou ori un alt efect juridic
decât cel prevăzut de legea în vigoare la data săvârşirii lui, chiar numai pentru
viitor, iar nu şi pentru trecut, înseamnă a modifica ori suprima aceste din urmă
efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu în temeiul dispoziţiilor legii
vechi, normal şi natural competente şi, deci, normal şi firesc aplicabile.
Tot astfel, a refuza unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvâr-
şirea unui fapt stricto sensu – un efect juridic atribuit de legea veche, înseamnă
a suprima acest din urmă efect în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu a
dispoziţiilor legii vechi.
Or, aceste lucruri nu se pot face decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea
ce, în prezent, este inadmisibil din punct de vedere juridic (constituţional)[22].
3. Testul retroactivității Legii nr. 77/2016

Este Legea nr. 77/2016 retroactivă?
Răspunsul depinde de faptul dacă această lege trece sau nu cu succes testul
retroactivității.
[22]
Din punct de vedere tehnic, retroactivitatea este concepută fie ca o fic-
țiune a legii (ROUBIER), fie o intrare în vigoare anticipată a normei noi (BACH,
HÉRON), fie ca o măsură legislativă concretă (QUADRI), fie, in fine, o reevaluare
juridică a trecutului (PACE). A se vedea, pentru amănunte, M. NICOLAE, Contribuții,
cit. supra [nota 3], nr. 129 sqq., p. 349 sqq.
93
Marian Nicolae
Practic, „dovada” retroactivității se va putea obține în doi pași:

– mai întâi, se va cerceta data nașterii actului sau faptului juridic; dacă actul
ori faptul s-a făcut ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, atunci
avem un act sau fapt trecut, iar dacă nu, atunci este vorba de un act sau fapt
viitor, supus prin ipoteză legii noi;
– apoi, se vor cerceta efectele legii noi asupra actului sau faptului trecut;
dacă aceste efecte sunt modificative sau extinctive, atunci legea nouă este
retroactivă; dacă, în schimb, efectele actului sau faptului trecut sunt neatinse,
atunci legea nouă este neretroactivă.
Este de remarcat că aceste două reguli de diagnosticare a retroactivității
sau neretroactivității legii noi sunt confirmate și de prevederile legale existente
în materie. Într-adevăr, potrivit art. 6 alin. (3) C. civ., actele juridice nule la data
intrării în vigoare sunt supuse legii vechi, neputând fi considerate valabile,
potrivit dispozițiilor legii noi, deoarece, altminteri, ar fi retroactivă[23]. Aceasta
înseamnă că vom avea retroactivitate dacă există un act juridic încheiat înainte
intrarea în vigoare a legii noi și care este nul potrivit legii în vigoare la data
săvârșirii lui (pasul 1) și o lege nouă posterioară care validează, explicit sau
implicit, actul juridic nul (pasul 2).
În mod similar, în cazul Legii nr. 77/2016, vom avea retroactivitate dacă
există un contract de credit încheiat înainte de intrarea ei în vigoare (pasul 1)
și o lege nouă posterioară, în speță așa-zisa Lege de dare în plată, modifică,
expres sau implicit, în tot sau în parte, efectele acestui contract (pasul 2).
Or, potrivit art. 11, præcit.:
„În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit,
precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât
contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare,
cât și contractelor încheiate după această dată.” (s.n., M.N.).
Deci, modificând explicit efectele „contractelor de credit aflate în derula-
re”[24] – în sensul că acestea pot fi stinse printr-o cauză nouă, necunoscută la
[23]
Pentru amănunte cu privire la legea aplicabilă nulității actului juridic civil
ratione temporis, a se vedea M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota 3], nr. 171
sqq., p. 420 sqq.
[24]
Pentru această noțiune, a se vedea M. AVRAM, Despre legea privind darea
în plată …, cit. supra [nota 2], nr. 3, A).
94
data încheierii lor și care operează practic ad nutum, contra voinței celeilalte
părți, prin mecanismul dării în plată silite a imobilului ipotecat și stingerea în
întregime a tuturor debitelor (principale și accesorii)[25] –, Legea nr. 77/2016
este o lege vădit retroactivă.
Și aceasta fără a apela și aplica celelalte criterii de retroactivitate arhicu-
noscute – relative și mult mai discutabile –, precum: existența unui „drept
câștigat”[26] nesocotit flagrant de lex nova (teoria drepturilor câștigate),
existența unui fapt consumat, modificat prin efectul legii noi (teoria faptului
consumat), și chiar criteriul existenței unei situații juridice în curs (teoria lui
Roubier), căci aceasta nu poate fi modificată ex tunc și nici ex nunc fără
retroactivitate, deoarece, așa cum subtil remarca un reputat doctrinar fran-
cez, aplicarea imediată a legii noi efectelor viitoare ale unei situații juridice în
curs constituie deopotrivă și un caz de retroactivitate, cel puțin parțială, a
legii noi, de vreme ce aceasta înseamnă, totuși, a reveni asupra eficacității
unui act sau fapt juridic trecut, guvernat de legea veche:
«En définitive, l’application de la nouvelle loi aux contrats en cours
n’est-elle pas à la fois immédiate (elle s’applique aux effets futurs) et rétro-
active (ce faisant, elle revient sur les prévisions passées)? Ecourter la durée
de 99 ans [a unui contract de concesiune semnat în 1931 – n.n., M.N.], c’est
empêcher le contrat de se réaliser à l’avenir mais n’est-ce pas dans la même
temps remettre en cause la durée fixée en 1931?»[27].
Iată, deci, că și aplicând teoria lui Roubier, legea nouă este retroactivă,
dacă se aplică unor contracte sau altor situații juridice în curs.
Quod erat demonstrandum!
[25]
A se vedea art. 4 și art. 10 din Legea nr. 77/2016.
[26]
Despre necesitatea respectării „drepturilor câștigate” vorbește și art. 69
alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru ela-
borarea actelor normative, republicată, cu modificările ulterioare, text potrivit
căruia orice interpretare legală a unui act normativ „poate confirma sau, după
caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative,
adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate”.
[27]
P. DEUMIER, L’application d’une loi nouvelle aux contrats en cours est-elle
une application immédiate et/ou une application rétroactive?, în Revue tri-
mestrielle de droit civil, 2010, p. 58 sqq.
95
Marian Nicolae
4. Sancțiunea retroactivității Legii nr. 77/2016

În măsura în care se aplică și contractelor de credit aflate în derulare la
data intrării în vigoare Legea nr. 77/2016 este neconstituțională.
Violând prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, care sancționează
neretroactivitatea legii noi, Legea nr. 77/2016 este neconstituțională și, deci,
lovită de nulitate absolută parțială.
Desigur, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 11 din lege poate fi con-
statată numai de către Curtea Constituțională, a cărei practică, în materie,
este oscilantă și încă tributară teoriei roubieriene a aplicării imediate a legii
noi situațiilor juridice în curs, teorie care maschează, indiscutabil, și o formă
de retroactivitate – e, drept, una mai slabă[28] – și care, mai grav, este favo-
rabilă intervenționismului statal, adesea brutal și, de cele mai multe ori,
neprincipial, în afacerile private.
Este însă momentul ca instanța constituțională să-și revizuiască „jurispru-
dența” în materie, deși, acest lucru este, se pare, puțin probabil, dată fiind
coloratura sa politică și caracterul social, chiar populist, al așa-zisei Legi de
dare în plată.
IV. În loc de concluzii
1. Necesitatea revizuirii (sau abrogării) dispozițiilor Legii nr. 77/2016

Din cele ce preced un lucru este cert: violând, în mod flagrant, principiul
neretroactivității legii noi și înfrângând, astfel, principiul securității juridice și,
pe cale de consecință, principiul supremației dreptului (Rule of Law), Legea
nr. 77/2016 bulversează, în mod grav, raporturile contractuale derivate din
[28]
Retroactivitatea, în substanța sa, este mai mult sau mai puțin gravă, în
funcție de întinderea efectelor sale. Cu privire la gradele retroactivității, admise
chiar și de Roubier (care distinge între retroactivitatea restitutivă, care nimicește
și afacerile terminate, cauzele definitiv judecate sau prescripțiile împlinite, cea
ordinară care afectează, ex tunc, efectele unui act sau fapt juridic, și temperată,
care acționează ex nunc, afectând doar efectele viitoare ale unor acte sau fapte
juridice trecute), a se vedea M. NICOLAE, Contribuții, cit. supra [nota 3], nr. 135,
p. 362-363, împreună cu reperele doctrinare acolo citate.
96
contractele de credit ipotecar încheiate de consumatori, ceea ce este nu

numai inadmisibil, ci și impardonabil.
Abuzul autorității legislative poate fi cenzurat numai de către instanța
constituțională! Să sperăm că aceasta se va ghida exclusiv după principiile de
legalitate și de justiție ale statului de drept pe care Constituția le proclamă în
mod formal, iar nu după considerente de oportunitate politică sau de falsă
democrație zisă populară.
În afară de aceasta, nimic nu oprește pe legiuitor să revină asupra acestei
legi și, dacă nu dorește să abroge o lege vădit neconstituțională, măcar s-o
pună de acord cu dispozițiile legii fundamentale. Un legiuitor înțelept și, mai
ales, responsabil, n-ar pregeta să facă acest lucru!
97
Legea dării în plată: împarte
echitabil riscurile sau afirmă supremația
dreptului consumatorului?
Daniel NICOLAESCU
Director Executiv, Direcția Juridic şi Guvernanță
Corporativă, RAIFFEISEN Bank
I. Ce a determinat apariția legii?
Despre legea dării în plată s-a discutat mult, înainte chiar de intrarea
acesteia în vigoare. S-a discutat şi s-a scris, deşi un studiu de impact nu a fost
realizat. S-a afirmat de către iniţiatori, dar şi de către susţinători că prin
această lege se doreşte să se facă dreptate, că este o lege a echităţii şi că
vine să stabilească un echilibru.
Deşi nu a fost dată o explicaţie, s-a afirmat că riscurile aferente creditării
sunt în întregime asumate de către consumatori şi că o astfel de „împărţire”
a riscurilor nu este echitabilă. De asemenea, au fost făcute numeroase afir-
maţii cu privire la faptul că instituţiile de credit (băncile) au practici abuzive
(clauze abuzive) şi că, prin urmare, este necesară intervenţia legislativului
pentru a „aşeza” aceste aspecte în normalitate.
Dincolo de orice poziţie partizană, dezideratul de a atinge un echilibru
între prestaţiile şi beneficiile părţilor (respectiv între riscurile asumate şi
beneficiile realizate sau care pot fi realizate!) în orice raport juridic este unul
lăudabil şi, evident, de dorit. Această problemă a riscurilor şi beneficiilor
poate fi privită din cel puţin două perspective: perspectiva etică şi cea
juridică.
Din perspectivă etică, ne întrebăm cum ar fi corect, etic să fie împărţite
riscurile şi beneficiile, iar din perspectivă juridică (legală), dacă legea are
prevederi menite să reglementeze aceste instituţii.
98
Legea dării în plată: împarte echitabil riscurile sau afirmă...
Discutând abordarea etică, putem observa, de exemplu, că niciunul dintre

cei care au susţinut legea nu a menţionat nimic despre beneficii. Respectiv,
toate discuţiile s-au concentrat asupra riscurilor, despre care s-a spus că sunt
în întregime suportate de către consumatori, s-a afirmat că această împărţire
nu este corectă, însă nimeni nu a menţionat beneficiile, respectiv cum sunt
acestea împărţite sau – la un nivel şi mai profund –, dacă beneficiile ar trebui
împărţite (aşa cum s-a susţinut despre riscuri) sau dacă riscurile şi beneficiile
pot fi „separate”, respectiv o parte contractuală să-şi asume riscurile, iar
alteia să-i revină beneficiile.
Trebuie observat că scopul legii (cel puţin cel declarat), astfel cum am
menţionat, a fost acela de a aduce echitatea. Această idee este reluată de mai
multe ori în expunerea de motive. Astfel, în expunerea de motive se arată că:
„Prezentul proiect de lege îşi propune (…) să partajeze, într-un mod cât mai
echitabil, riscurile devalorizării bunului între creditor şi debitor”. De asemenea,
se mai precizează: „Situaţia este inechitabilă întrucât instituţia de credit sau,
după caz, instituţia financiară nebancară a acordat, în principiu, un credit, în
condiţiile în care valoarea imobilului a fost stabilită chiar de către evaluatorii
agreaţi de creditor”. În plus: „Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că,
în situaţia unei «crize a contractului», părţile împart riscul”.
Legea, la rândul său, menţionează: „În vederea echilibrării riscurilor izvo-
rând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile
(…)”.
Astfel, scopul declarat a fost acela de a obţine echitatea, adică ceea ce
este drept, just, nepărtinitor. Urmează să analizăm în ce măsură acest dezi-
derat a fost atins.
II. Analiza împărțirii riscurilor
În primul rând este de remarcat faptul că legea dării în plată (dincolo de

expunerea de motive) are un singur articol în care vorbeşte despre riscuri.
Acesta este art. 11, mai sus menţionat, ce are următoarea formulare: „În
vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din
99
Daniel Nicolaescu
devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de

credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contrac-
telor încheiate după această dată”.
III. Riscurile izvorând din contractul de credit
Iată, deci, că legea se referă la riscurile izvorând din contractul de credit şi

afirmă că acestea ar trebui să fie „echilibrate”. Prin urmare, se poate deduce
faptul că, în opinia legiuitorului, riscurile izvorând din contractul de credit nu
sunt echilibrate, sugerând că sunt suportate de către consumator şi este
nevoie de intervenţia legislativului pentru echilibrarea lor. Dar care sunt mai
exact riscurile „izvorând din contractul de credit” pe care le are în vedere
legea privind darea în plată?
Aşa cum a aratat şi doamna profesor Marieta Avram în articolul intitulat
„Darea în plată: între folclorul juridic şi raţiunea dreptului”[1], apreciem că
termenul de „risc” nu are în vedere riscul din contractele aleatorii, pentru că
împrumutul bancar nu este un contract aleatoriu. În contractele aleatorii,
părţile acceptă posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi, în funcţie de un
eveniment viitor, incert. Într-un contract aleatoriu părţile nu cunosc întinde-
rea prestaţiilor lor la momentul încheierii contractului, ceea ce nu este cazul
unui contract de credit bancar.
Am putea aprecia (şi aceasta ar putea fi cea mai logică interpretare, cel
puţin la prima vedere) că termenul de „risc” utilizat în art. 11 are în vedere
riscul contractului. Riscul contractului are în vedere cine suportă riscul impo-
sibilităţii executării contractului în condiţiile stipulate, mai exact cine suportă
riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului. De asemenea, în
cazul contractelor translative de proprietate, se pune problema pieirii for-
tuite a bunului.
[1]
M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic şi
raţiunea dreptului, www.juridice.ro.
100
În ceea ce priveşte cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractu-

lui, art. 1634 alin. (6) C. civ. precizează că „dacă obligaţia are ca obiect bunuri
de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”.
Soluţia dată de Codul civil este logică şi este aplicabilă şi cazului debitorului
dintr-un contract de credit bancar. Astfel, ne putem întreba dacă acest risc a
fost avut în vedere de către legiuitor atunci când a reglementat principiul din
art. 11 al legii.
Analiza incidenţei acestui caz este dificilă, deoarece în expunerea de
motive se circumstanţiază necesitatea intervenţiei legislativului în „contextul
în care debitorii (…) nu dispun de mijloacele necesare achitării debitului”. Pe
de altă parte, tot în expunerea de motive se arată că principiul răspunderii
nelimitate a debitorului trebuie să fie sau este „răsturnat” de către „situaţia
reală de supraîndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată
(astfel cum este aceasta definită de art. 1634 C. civ. ), trebuie liberat de
datorii”.
Astfel, se pare că – în opinia iniţiatorilor –, situaţia de supraîndatorare a
debitorilor este echivalentă cu imposibilitatea de plată, aşa cum este aceasta
menţionată în art. 1634 C. civ. Nu s-a observat şi oricum, nu s-a menţionat
nimic despre alin. (5) al art. 1634, care are prevederi exprese referitoare la
executarea obligaţiilor ce au ca obiect bunuri de gen. În opinia noastră, avem
de-a face cu o confuzie în expunerea de motive şi apreciem că riscul avut în
vedere de iniţiatori nu a vizat aspectul imposibilităţii de executare (care
priveşte aspectul „fizic” al obiectului contractului, respectiv dispariţia/dete-
riorarea bunului care face obiectul contractului), ci riscul generat de supra-
îndatorarea debitorului.
Pierderea bunului presupune, însă, dispariţia efectivă a acestuia, situaţie
care nu duce la liberarea debitorului decât atunci când obligaţia are ca obiect
un bun individual determinat, nu şi în cazul în care obiectul obligaţiei constă
în bunuri de gen, deoarece bunurile de gen pot fi înlocuite de altele de
101
Daniel Nicolaescu
aceeaşi natură. Aşa cum s-a mai arătat[2], pentru ca o obligaţie având ca
obiect un lucru de gen să nu poată fi executată, ar fi necesar să dispară toate
lucrurile de aceeaşi natură.
Ceea ce pare a avea în vedere legea dării în plată, respectiv lipsa posibi-
lităţilor materiale, nu poate constitui o cauză care să exonereze debitorul de
obligaţiile asumate prin contractul de credit. Acceptarea unei astfel de opinii
ar echivala cu afectarea respectivului contract de o condiţie pur potestativă,
mai exact că obligaţiile asumate în contract să fie condiţionate de posibilita-
tea împrumutatului de a le executa, condiţie care ar depinde numai de voinţa
sa[3] – reamintim că în materia obligaţiilor este interzisă stipularea unei
condiţii pur potestative (art. 1403 C. civ., respectiv art. 1010 C. civ. 1865).
În plus, deşi aşa cum am arătat, în aprecierea noastră, în expunerea de
motive se realizează o confuzie şi o suprapunere (greşită) între „imposibilita-
tea de plată” şi existenţa unor dificultăţi de plată (situaţia de „supraîn-
[2]
D. ALEXANDRESCO, Principiile dreptului civil, Vol. III, Ed. Socec&Co., 1926,
p. 380; C.S. RICU, G.C. FRENŢIU, D. ZECA, D.M. CIGAN, T.V. RĂDULESCU, C.T. UNGUREANU,
G. RĂDUCAN, GH. DURAC, D. CĂLIN, I. NINU, A. BLEOANCĂ, Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, Vol. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 1021.
[3]
A se vedea C.A. Constanţa, s. civ., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec.
nr. 717/2009, prin care s-a reţinut, în legătură cu obligaţiile financiare asumate
printr-un contract colectiv de muncă, că: „Invocarea de către recurenta-pârâtă a
prevederilor art. 1156 alin. (4) C. civ. 1865 [art. 1634 alin. (1) C. civ., n.n.] este
lipsită de relevanţă, neavând aplicabilitate în cauză. Astfel, potrivit art. 1156
alin. (1) C. civ. 1865, acest text legal reglementează stingerea obligaţiilor care au
ca obiect un «corp cert şi determinat». Acest text legal nu se aplică şi obligaţiilor
în bani, care pot fi întotdeauna executate. În realitate, rezultă din motivele de
recurs că recurenta-pârâtă susţine imposibilitatea executării obligaţiei determi-
nată de lipsa veniturilor, cauzată de situaţia economică dificilă, în acelaşi sens
invocând teoria impreviziunii. Dar, lipsa posibilităţilor materiale nu poate consti-
tui o cauză care să exonereze debitoarea de obligaţiile asumate în contractul
colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv
de muncă este afectat de o condiţie pur potestativă, respectiv că obligaţiile
asumate în contractul colectiv de munca să fie condiţionate de posibilitatea
debitoarei de a le executa, o condiţie care depinde numai de voinţa sa, condiţie
care este lovită de nulitate” (www.legeaz.net).
102
datorare”), şi chiar acceptând ideea că debitorii care au dificultăţi de plată ar

trebui ajutaţi prin intervenţia legiuitorului, nu putem să nu observăm că deşi
expunerea de motive se referă la „supraîndatorare”, legea nu include printre
condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru aplicarea sa (art. 4) nicio trimitere
sau condiţie care să „verifice” existenţa situaţiei de „supraîndatorare”.
Aşadar, deşi pare că scopul legii a fost acela de a veni în sprijinul debito-
rilor supraîndatoraţi, legea nu „tratează” acest aspect şi lasă deschisă calea
„utilizării” legii nu doar de către debitorii supraîndatoraţi, ci şi de către debi-
torii care deşi nu sunt în situaţia de supraîndatorare, aleg (din diverse moti-
ve) să-şi stingă obligaţiile faţă de instituţia de credit.
Mai mult, trebuie să observăm că debitorii supraîndatoraţi au în sistemul
nostru de drept actual, instituţii juridice care îi pot ajuta în situaţii ca cele
avute în vedere de Legea nr. 77/2016. Astfel, aşa cum au arătat şi alţi autori,
situaţia unor obligaţii excesiv de oneroase îşi poate găsi o rezolvare prin
instituţia impreviziunii, de asemenea, prin Legea nr. 151/2015 privind insol-
venţa persoanelor fizice (care va intra în curând în vigoare) se stabilesc meca-
nisme ce vin în sprijinul persoanelor fizice ce nu mai pot face faţă obligaţiilor
asumate.
Fără a intra în analiza instituţiilor menţionate mai sus (impreviziunea şi
respectiv falimentul personal), putem presupune că legiuitorul a dorit să
ofere o cale mai facilă debitorilor aflaţi în dificultate, însă, apreciem că inse-
rarea în textul legii a unei condiţii menite să verifice situaţia de dificultate
(supraîndatorare) a debitorului ar fi trebuit realizată, astfel încât textul legii
să fie (mai) în acord cu scopul său declarat.
În ceea ce priveşte contractele translative de proprietate, art. 1274 C. civ.
reglementează problematica transferului riscurilor în mod particular faţă de
principiul general indicat în art. 558 C. civ., potrivit căruia proprietarul
suportă riscul pieirii bunului. Astfel, art. 1274 C. civ. dă întâietate aspectului
privitor la predarea bunului. Dacă bunul nu a fost predat, atunci riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (chiar dacă
proprietatea a fost transferată). Contractele de credit bancar sunt contracte
de împrumut de consumaţie, prin urmare proprietatea asupra sumelor de
103
Daniel Nicolaescu
bani împrumutate este dobândită de către împrumutaţi. La predarea bunului

(la tragerea/încasarea creditelor) riscul pieirii bunului trece astfel în sarcina
împrumutatului. Ne putem întreba, deci, dacă acest risc a fost avut în vedere
de către legiuitor, însă pe bună dreptate putem aprecia că în cazul unui
contract de credit bancar riscul este mai mult unul teoretic şi, probabil, nu
acest risc a fost avut în vedere.
IV. Deci, care sunt riscurile asociate creditului bancar şi

cine suportă acest risc sau aceste riscuri?
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, riscul este definit ca

„posbilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz,
sau de suportat o pagubă”. Aşadar, riscul este definit ca posibilitatea supor-
tării unei pagube. Riscul de credit este riscul generat de activitatea de credi-
tare. Iniţiatorii legii privind darea în plată par a sugera sau susţine că aceste
riscuri sunt în sarcina debitorului. Însă este oare aşa? Chiar dacă legea nu
menţionează clar care/ce sunt riscurile „izvorând din contractul de credit”, în
fapt acestea sunt suportate de către banca/instituţia de credit.
În situaţia în care debitorul nu mai poate executa obligaţiile asumate faţă
de bancă, acest aspect impactează şi banca; astfel, atunci când debitorul nu
restituie sumele de bani împrumutate, banca este cea care nu primeşte
înapoi sumele avansate cu titlu de împrumut. Independent de voinţa părţilor
sau a legiuitorului, riscul de credit este asumat de către creditor.
Riscurile „izvorând din contractul de credit” avute probabil în vedere de
către legiuitor sunt: riscul diminuării sau pierderii veniturilor debitorului (riscul
de lichiditate şi solvabilitate), risc suportat de către creditor, riscul valutar dacă
vorbim despre un credit în valută (respectiv riscul devalorizării monedei naţio-
nale faţă de moneda creditului) şi riscul de dobândă (respectiv riscul creşterii
dobânzii dacă aceasta este variabilă – legat de un indice), aceste evenimente
fiind susceptibile de a conduce la situaţia de supraîndatorare şi/sau imposi-
104
bilitate de plată, aşa cum este menţionat în expunerea de motive. Riscul valu-
tar şi riscul de dobândă sunt calificate ca riscuri de piaţă.
Însă, indiferent care dintre evenimentele menţionate mai sus se produce,
în ultimă instanţă instituţia de credit este cea care suportă riscul. Chiar dacă
debitorul este obligat contractual să restituie sumele împrumutate (plus
dobânda), dacă debitorul nu poate efectua plăţile potrivit contractului, banca
este cea care suportă riscul, întrucât banca nu va primi înapoi sumele avan-
sate. În acest context, trebuie avut în vedere şi faptul că băncile sunt inter-
mediari financiari. Băncile atrag depozite şi oferă credite. Astfel, la rândul lor,
băncile au obligaţii ce trebuie respectate faţă de deponenţi.
Mai mult, riscul valutar şi cel de dobândă sunt legate de evoluţii care pot
produce şi beneficii. Respectiv, dacă pentru valuta în care s-a acordat creditul
se produce o devalorizare (în raport cu moneda naţională), atunci debitorul
va plăti către bancă sume (exprimate în moneda naţională) mai mici, deci va
avea o uşurare a sarcinii. Acelaşi efect se va produce şi în cazul unei micşorări
a dobânzii (dacă aceasta este variabilă). Prin urmare, debitorii pot avea atât
un risc, cât şi un beneficiu din evoluţia acestor indicatori (cursul de schimb şi
rata dobânzii) şi nu este nici logic, nici echitabil ca atunci când se produce
riscul, acesta să fie suportat de către creditor (aşa cum doreşte legea dării în
plată), iar dacă apare un beneficiu, să fie în avantajul debitorului. Observăm
că nici expunerea de motive, nici legea nu menţioneaza nimic despre situaţia
unor evoluţii favorabile debitorului. Or, atât logic, cât şi etic ar fi ca riscurile şi
beneficiile să fie „alocate” împreună.
În plus, instituţiile de credit sunt confruntate şi cu un risc juridic (riscul de
reglementare), respectiv riscul ca apariţia unor prevederi legale să facă recu-
perarea creditelor mai dificilă (în acest sens avem chiar exemplul legii privind
darea în plată, dar şi discuţiile despre o posibilă conversie forţată a creditelor
în valută, risc care în alte ţări s-a materializat).
105
Daniel Nicolaescu
V. Riscurile izvorând din devalorizarea bunurilor imobile
Pe lânga riscurile derivate din contractul de credit, legea privind darea în

plată îşi propune, de asemenea, să „echilibreze” riscurile din devalorizarea
bunurilor imobile. În expunerea de motive se precizează că situaţia este
„inechitabilă”, întrucât instituţiile de credit au acordat creditele în condiţiile
în care valoarea imobilelor a fost stabilită de către evaluatori agreaţi de
creditori.
În legătură cu acest aspect, putem face trei observaţii: prima este aceea
că instituţiile de credit acordă credite bazându-se în primul rând pe bonitatea
clienţilor (care ia în calcul şi valoarea garanţiilor, dar nu se bazează exclusiv
pe aceasta); a doua este aceea că evaluatorii – chiar agreaţi de către credi-
tori – sunt evaluatori autorizaţi, care se supun în activitatea lor unor stan-
darde profesionale, şi cea de-a treia este aceea că, la fel ca şi în cazul riscului
de supraîndatorare (riscul derivat din contractul de credit), legea ia în calcul
doar riscurile, fiind total indiferentă faţă de eventualele beneficii ce ar putea
decurge din creşterea valorii bunurilor imobile.
Prima observaţie poate fi detaliată precizând că la acordarea unui credit
persoanelor fizice băncile efectuează o analiză de risc, aşa-numitul credit
scoring, prin care, în fapt, este analizată capacitatea împrumutatului de a-şi
îndeplini obligaţiile contractuale. Această analiză ia în calcul perspectiva
financiară prin analiza de cash-flow, estimarea gradului de recuperare în
cazul în care creditul este restant şi testarea rezistenţei la stres. Atunci când
au făcut analiza posibilităţilor de recuperare în caz de restanţă, instituţiile de
credit au luat în calcul faptul că un debitor rămâne obligat faţă de bancă
până la rambursarea integrală a creditului. Intervenţia legii dării în plată este
un eveniment ce ar fi trebuit luat în calcul la acordarea respectivelor credite,
iar intervenţia sa inclusiv asupra creditelor în executare este o intervenţie
forţată.
A doua observaţie este aceea că evaluatorii, chiar agreaţi de către credi-
tori, sunt evaluatori autorizaţi. De asemenea, bunurile respective erau accep-
tate în garanţie în condiţiile în care se putea face inspecţia fizică a lor, era
106
verificată lipsa sarcinilor, elemente care, cu ocazia dării în plată, astfel cum
este reglementată de lege, nu se mai pot verifica.
În legatură cu devalorizarea bunurilor imobile, facem precizarea că, în
opinia noastră, această observaţie este cea mai relevantă. Respectiv, atunci
când un împrumutat a luat decizia achiziţionării unui imobil, instituţia de
credit nu putea interveni în decizia de consum. Banca nu putea cenzura
decizia consumatorului. De asemenea, ca şi în cazul discuţiei despre riscul de
supraîndatorare, trebuie să remarcăm faptul că beneficiile deciziei de a
achiziţiona un imobil revin în întregime cumpărătorului. Faptul că banca
finanţatoare primeşte o dobândă este preţul folosirii capitalului unui terţ (al
băncii). Dobânda este preţul creditului. Beneficiile creşterii valorii imobilelor
le au în întregime cumpărătorii finanţaţi de către instituţiile de credit. Atunci
când un consumator vinde la un preţ mai mare decât cel de achiziţie, un bun
imobil finanţat de către o instituţie de credit, are un beneficiu care este în
întregime al său. Așadar, ne punem din nou întrebarea: de ce beneficiile
rămân în întregime ale împrumutaţilor, dar riscurile trebuie puse în sarcina
băncilor? Legea nu dă nicio explicaţie, însă o astfel de împărţire a riscurilor,
respectiv a beneficiilor nu este justă.
Nerecuperarea creditelor oferite afectează capitalurile şi profitabilitatea
băncilor, cu posibile efecte asupra deponenţilor, dar şi asupra economiei în
general. De aceea, activitatea de administrare a riscurilor de către bănci este
una extrem de importantă, fiind reglementată atât la nivel naţional, cât şi la
nivelul reglementărilor Uniunii Europene.
Astfel, Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 5/2013 privind
cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit[4] defineşte „riscul de credit”
ca fiind riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului
ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale sau a
eşecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite. Regulamentul stabileşte
faptul că instituţiile de credit trebuie să dispună de existenţa unui cadru de
administrare a riscurilor care trebuie să includă politici, proceduri, limite şi
[4]
M. Of. nr. 841 din 30 decembrie 2013.
107
Daniel Nicolaescu
controale care să asigure identificarea, măsurarea sau evaluarea, monitori-

zarea, diminuarea şi raportarea riscurilor aferente activităţilor sale la nivel de
linii de activitate şi la nivel de ansamblu al instituţiei de credit.
Regulamentul (UE) 575/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile
de credit şi firmele de investiţii şi de modificare a Regulamentului (UE)
648/2012[5] stabileşte, la rândul său, o serie de reguli uniforme privind cerinţele
prudenţiale generale pe care trebuie să le îndeplinească instituţiile de credit în
vederea administrării riscului de credit. În acest sens, relevantă este pentru
determinarea corectă de către creditor a ponderii de risc, la momentul acor-
dării creditului, capacitatea reală a debitorului de a rambursa datoria.
S-a discutat, de asemenea, suficient de mult, despre o posibilă „lăcomie”
a băncilor/instituţiilor de credit, care ar fi acordat „prea uşor” creditele, pre-
cum şi despre o lipsă de „intervenţie” a băncii centrale (Banca Naţională a
României). Însă, astfel de afirmaţii nu au fost însoţite de elemente concrete
care să facă dovada unui astfel de comportament. Dimpotrivă, au părut a fi
uitate o serie de reglementări care au fost menite să menţină un echilibru
între nevoile (de consum ale) populaţiei şi necesitatea de a evita o supraîn-
datorare. Aceste reglementări au făcut, în opinia noastră, ca dimensiunile
crizei economico-financiare să fie mult limitate în ţara noastră comparativ cu
alte ţări, iar stabilitatea sistemului financiar, cu implicaţii macroeconomice,
nu a avut de suferit.
Astfel, începând din 2003 au existat reglementări ale Băncii Naţionale
referitoare la condiţiile de acordare, garantare şi derulare a creditelor de
consum. Prima dintre ele, Norma nr. 15/2003 privind limitarea riscului de
credit la creditul de consum[6], prevedea că gradul de îndatorare nu poate
depăşi 30% din veniturile nete ale solicitantului şi ale familiei sale. Acordarea
creditelor de consum care aveau altă destinaţie decât achiziţionarea de
bunuri era condiţionată de prezentarea de către împrumutat a unor garanţii
[5]
JO L 176/1 din 27 iunie 2013.
[6]
108
reale şi/sau de prezentarea unor garanţii personale din partea unor terţi, la
nivelul creditului solicitat.
Ulterior, această reglementare a fost abrogată prin Norma BNR nr. 10/2005
privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice[7],
gradul de îndatorare crescând la 40% din veniturile nete ale împrumutaţilor.
Norma stabilea că valoarea unui credit pentru investiţii imobiliare nu putea
depăşi 75% din valoarea imobilului pentru achiziţionarea căruia se solicita
creditul şi/sau din valoarea devizului estimativ. Acordarea creditelor pentru
investiţii imobiliare era condiţionată de prezentarea de către solicitant a unor
garanţii reale şi/sau personale, iar valoarea garanţiilor nu putea fi mai mică de
133% din valoarea creditului.
Şi Norma nr. 10/2005 a fost, la rândul ei, abrogată şi înlocuită cu Regu-
lamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele desti-
nate persoanelor fizice[8], prin care nu se mai prevede un grad maxim de
îndatorare comun tuturor băncilor, ci se stabileşte ca băncile să reglemen-
teze intern acest aspect, urmând ca respectivele reglementări să fie aprobate
de către Banca Naţională a României.
Reglementarea ulterioară, respectiv Regulamentul nr. 24/2011 privind
creditele destinate persoanelor fizice[9], prevedea că la acordarea creditelor
de consum denominate în valută solicitantul trebuie să dispună de garanţii
reale şi/sau personale la un nivel de minimum 133% din valoarea creditului.
De asemenea, se stabilea că valoarea unui credit pentru investiţii imobiliare
nu putea depăşi 85% din valoarea garanţiei ipotecare în cazul creditelor
acordate în lei şi 80% din valoarea garanţiei ipotecare în cazul creditelor
denominate într-o monedă străină, dacă debitorul obţine veniturile eligibile
denominate ori indexate la moneda creditului. Valoarea unui credit pentru
investiţii imobiliare acordat unui debitor care nu obţine veniturile eligibile
denominate sau indexate la moneda creditului nu poate depăşi 75% din
[7]
M. Of. nr. 683 din 29 iulie 2005.
[8]
M. Of. nr. 177 din 14 martie 2007.
[9]
M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2011.
109
Daniel Nicolaescu
valoarea garanţiei ipotecare în cazul creditelor denominate în euro sau

indexate la cursul euro şi 60% în cazul creditelor denominate în alte monede
străine ori indexate la cursul unor alte monede străine.
Cea mai nouă reglementare a Băncii Naţionale a României, în vigoare în
prezent, este Regulamentul nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare,
care menţine dispoziţiile Regulamentului anterior în ceea ce priveşte condi-
ţiile de acordare şi de garantare a creditelor.
Directiva 59/2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia
instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii[10], transpusă în legislaţia naţio-
nală prin Legea nr. 312/2015[11], are drept obiectiv garantarea faptului că
băncile aflate în dificultate (în prag de insolvenţă) pot fi restructurate,
evitându-se astfel obligarea tuturor contribuabililor de a participa la menţi-
nerea stabilităţii financiare, dar prevăzând în schimb că susţinerea mecanis-
mului de recapitalizare internă trebuie realizată cu suportul acţionarilor şi
creditorilor băncii (în anumite limite).
Este important ca scopul acestei reglementări să fie corect înţeles şi
transmis către public. Ideea de „confiscare” a depozitelor de-o viaţă ale con-
sumatorului nu reprezintă, totuşi, o interpretare corectă a acestei regle-
mentări şi poate genera confuzii regretabile, deoarece unul dintre obiectivele
reglementării îl reprezintă menţinerea integrală a protecţiei oferite prin
schemele de garantare (Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare) pentru
depozitele acoperite (depozitele în sumă de până la 100.000 de euro, în
echivalent, pe deponent şi pe bancă). În plus, persoanele fizice beneficiază şi
de o protecţie suplimentară dacă ne referim la faptul că primii care suportă
pierderile sunt acţionarii şi că participarea creditorilor la costurile rezoluţiei
ţine cont de anumite criterii (de exemplu, vor participa mai întâi creditorii
care au investit în instrumente cu risc ridicat).
Altenativa la rezoluţia bancară este falimentul băncii aflate în dificultate,
ceea ce nu reprezintă o situaţie mai favorabilă pentru deponentul persoană
[10]
JO L 256/36 din 28 august 2014.
[11]
110
fizică. Oricum, Directiva 59/2014 instituie principiul conform căruia rezoluţia

unei instituţii bancare ar trebui să se aplice „numai atunci când acest lucru
este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în intere-
sul general” şi că „acţionarii şi creditorii afectaţi nu ar trebui să suporte pier-
deri mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituţia ar fi
fost lichidată la momentul luării deciziei de declanşare a procedurii de
rezoluţie”.
Astfel, este evident că instituţiile de credit au o responsabilitate (recunos-
cută de către legiuitor) atât faţă de clienţii care doresc să obţină finanţare,
cât şi faţă de deponenţi. Asumarea de către instituţiile de credit a unor riscuri
prea mari poate duce la dezechilibre şi afectarea intereselor altor categorii
de clienţi. De aceea, este acordată atenţie modului în care băncile adminis-
trează riscurile. Reglementările prudenţiale au tocmai rolul de a menţine un
echilibru între riscurile asumate şi capacitatea băncilor (instituţiilor de credit)
de a face faţă obligaţiilor asumate. În acest sens, prima linie de „apărare” o
constituie capitalurile băncilor, dar în anumite situaţii pot fi afectate fon-
durile deponenţilor. Prin urmare, orice măsura menită să-i ajute pe clienţii
finanţaţi şi care ar întâmpina dificultăţi de plată ar trebui să ia în calcul
existenţa şi interesele deponenţilor. Noua legislaţie privind bail-in-ul (criticată
la rândul ei) este o necesitate (chiar dacă neplăcută) şi constituie o dovadă în
plus că este nevoie de o analiză atentă a tuturor implicaţilor unei iniţiative
legislative, astfel încât să se obţină „echilibrarea” diverselor interese.
VI. Legea dării în plată şi legătura cu drepturile consu-

matorului
Ca o posibilă concluzie după o scurtă examinare a prevederilor atât din

lege, cât şi din expunerea de motive, putem afirma că, probabil, nu s-a făcut
o analiză pertinentă cu privire la riscurile aferente activităţii de creditare. De
remarcat că legea vorbeşte despre „riscuri izvorând din contractul de credit”
(riscul de credit fiind, aşa cum am arătat, suportat de către bănci), ceea ce
111
Daniel Nicolaescu
poate arăta o neînţelegere a mecanismelor creditării. Nu credem că legiui-

torul îşi poate propune ca în virtutea unei idei de linişte socială să decidă ca
beneficiile unei anumite activităţi (investiţii) să aparţină unei persoane, iar
riscurile aferente să fie suportate de către o altă persoană. Astfel de meca-
nisme există în cazul asigurărilor, însă pentru aceasta, cel asigurat plăteşte un
preţ (prima de asigurare). Nici măcar ideile (foarte atrăgătoare, de altfel, din
perspectiva consumatorului) exprimate prin diversele reglementări ce au ca
obiect protecţia consumatorilor nu arată o asemenea abordare.
Astfel, Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii[12], principala reglementare
ce şi-a propus să stabilească un echilibru între vânzători sau furnizori şi
consumatori, nu conţine prevederi care să ducă la ideea că riscurile aferente
diverselor contracte ar trebui suporate de către vânzătorii de bunuri sau
furnizorii de servicii. Directiva are în vedere că „persoanele care achiziţio-
nează bunuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de
către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune, şi
împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esenţiale din contracte”.
De asemenea, după apariţia directivei, Curtea de Justiţie a Uniunii Euro-
pene s-a pronunţat în câteva cazuri din care putem deduce dacă, în opinia
Curţii, drepturile consumatorului (şi protecţia lor) trebuie privite în mod
absolut, sau există situaţii în care se impune un echilibru între protecţia con-
sumatorului (interesul consumatorului) şi alte interese.
1. Cauza C-453/10 – posibilitatea declarării nulităţii contractului pe

motivul că ar fi mai avantajos pentru consumator
Astfel, în cauza C-453/10, Jana Pereničová, Vladislav Perenič c. SOS financ
spol. sr. o., Curtea a fost sesizată cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în cadrul unui litigiu între doi cetăţeni slovaci şi o
instituţie financiară nebancară. Prin acţiunea formulată, reclamanţii din
acţiunea principală au solicitat instanţei de trimitere să constate nulitatea
[12]
JO L95/29 din 21 aprilie 1993.
112
contractului de credit pe care îl încheiaseră cu o instituţie financiară neban-

cară. Reclamanţii au susţinut că dobânda anuală efectivă nu era corect reflec-
tată în contract. Instanţa a subliniat că declararea nulităţii întregului contract,
pronunţată pentru motivul caracterului abuziv al mai multor clauze, ar fi mai
avantajoasă pentru reclamanţi decât menţinerea clauzelor din contract ce nu
erau abuzive.
Instanţa de trimitere (Tribunalul Departamental Presov) a solicitat să se
stabilească dacă art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în
sensul că permite instanţelor naţionale să decidă, în cazul în care constată
existenţa clauzelor abuzive într-un contract încheiat între un comerciant şi un
consumator, că respectivul contract nu creează obligaţii pentru consumator
pe motivul că este astfel mai avantajos pentru consumator.
Avocatul general a arătat că obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii Euro-
pene, în cadrul Directivei 93/13/CEE constă în restabilirea echilibrului dintre
părţi, menţinând, în principiu, validitatea întregului contract, şi nu în anu-
larea tuturor contractelor care conţin clauze abuzive.
Curtea a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din
5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consu-
matorii trebuie interpretat în sensul că, la aprecierea aspectului dacă un
contract încheiat cu un consumator de către un comerciant şi care conţine
una sau mai multe clauze abuzive poate continua să existe fără clauzele men-
ţionate, instanţa sesizată nu poate să se întemeieze numai pe caracterul
posibil avantajos pentru una dintre părţi, în speţă consumatorul, al anulării
respectivului contract în întregime (chiar dacă statele membre pot să
prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, că un contract încheiat cu un
consumator şi care conţine clauze abuzive este nul în întregime, atunci când
astfel se asigură o protecţie mai bună consumatorului).
2. Cauzele C-154/15, C-307/15 şi C-308/15 – limitarea în timp a efectelor

nulităţii justificată de implicaţiile macroeconomice
În Spania, o serie de instituţii de credit utilizează în contractele de credit
ipotecar clauze ce au fost denumite clauze „prag”, respectiv clauze ce prevăd
113
Daniel Nicolaescu
că dacă rata dobânzii variază ajungând la o valoare mai mică decât un anumit
nivel prevăzut în contract, se va aplica o dobândă egală cu nivelul (pragul)
definit în contract, fără ca scăderea sub prag să fie aplicată. Din punct de
vedere economic justificarea acestor prevederi este legată de necesitatea
păstrării unui nivel minim de rentabilitate a creditelor respective.
Mai multe persoane fizice au considerat că respectivele clauze prag
introduse în contractele de credit încheiate cu consumatorii au un caracter
abuziv şi, prin urmare, nu puteau crea obligaţii pentru consumatori. Astfel,
Curtea Supremă din Spania (Tribunal Supremo) a analizat, în contextul unei
acţiuni colective introduse de o asociaţie a consumatorilor împotriva mai
multor instituţii bancare, caracterul abuziv al clauzelor prag.
Tribunal Supremo a constatat că, din moment ce nu puteau fi separate de
preţ sau de contraprestaţie, clauzele prag ţineau de obiectul principal al
contractului, astfel încât nu era posibil, în principiu, să se controleze carac-
terul abuziv al conţinutului lor. Cu toate acestea, întrucât Curtea permisese
anterior să se exercite un control jurisdicţional al clauzelor care definesc
obiectul principal al contractului, pentru a asigura consumatorului un nivel
de protecţie mai ridicat, Curtea Supremă a considerat că putea efectua ana-
liza eventualului caracter abuziv al clauzelor „prag”. Deşi Tribunal Supremo a
statuat că clauzele „prag” erau licite, în sensul că respectau cerinţele legale
privind transparenţa, a apreciat că nu permiteau consumatorului să cunoască
cu uşurinţă sarcina ce îi era impusă. În consecinţă, a calificat drept abuzive
clauzele prag, a constatat nulitatea lor şi a impus instituţiilor bancare părţi să
elimine clauzele respective.
Dat fiind faptul că Tribunal Supremo a considerat că a aplicat ex novo un
control consolidat al transparenţei clauzelor în litigiu, la cererea Ministerului
Public, a limitat efectele în timp ale hotărârii sale. Astfel, a statuat că retro-
activitatea putea fi limitată în temeiul principiilor securităţii juridice, echităţii
şi interzicerii îmbogăţirii fără justă cauză şi a stabilit că constatarea nulităţii
nu afectează plăţile efectuate înainte de data publicării hotărârii din 9 mai
2013.
114
Ulterior, sesizate de către un număr de persoane fizice să se pronunţe cu

privire la caracterul abuziv al clauzelor prag, Juzgado de lo Mercantil no. 1
Granada (Tribunalul Comercial nr. 1 din Granada) şi Audiencia Provincial de
Alicante (Curtea Provincială din Alicante) au solicitat Curţii de Justiţie a Uniu-
nii Europene să stabilească dacă limitarea efectelor deciziei de constatare a
nulităţii de la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme este compatibilă cu
directiva privind clauzele abuzive (Directiva 93/13/CEE), dat fiind că, potrivit
acestei directive, astfel de clauze nu creează obligaţii pentru consumatori.
În concluziile sale din 13 iulie 2016 în cauzele conexate C-154/15,
C-307/15 şi C-308/15 [Francisco Gutiérrez Naranjo c. Cajasur Banco S.A.U.
(C-154/15), Ana María Palacios Martínez c. Banco Bilbao Vizcaya Argentaria
SA (C-307/15) şi Banco Popular Español SA c. Emilio Irles López, Teresa Torres
Andreu (C-308/15)], Avocatul general Paolo Mengozzi a arătat că directiva nu
stabileşte condiţiile în care o instanţă naţională este abilitată să limiteze efec-
tele deciziilor de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale.
În consecinţă, revine ordinii juridice interne a statelor membre sarcina să
prevadă aceste condiţii, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi
efectivităţii dreptului Uniunii.
În ceea ce priveşte principiul efectivităţii, Avocatul general consideră că,
întrucât constituie o sancţiune care are un efect disuasiv în privinţa vânză-
torilor sau a furnizorilor, interdicţia utilizării clauzelor prag începând de la 9
mai 2013 şi obligaţia restituirii sumelor încasate în mod nejustificat începând
de la respectiva dată contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de
directivă.
În plus, Avocatul general afirmă că, la data pronunţării cu privire la efec-
tele în timp ale hotărârii sale, o instanţă naţională poate pune în balanţă
protecţia consumatorilor cu implicaţiile macroeconomice ale unei decizii.
Astfel, implicaţiile macroeconomice pot justifica limitarea în timp a efectelor
nulităţii unei clauze abuzive fără ca echilibrul în relaţia dintre consumator şi
comerciant să fie rupt.
Iată, deci, că analizând cele decise de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, respectiv opinia Avocatului general în speţele „spaniole”, se poate
115
Daniel Nicolaescu
observa că legiuitorul Uniunii este pe bună dreptate preocupat de existenţa

unui echilibru contractual, respectiv împotriva abuzului de putere al vân-
zătorilor, furnizorilor (în special prin includerea unor clauze abuzive şi/sau
prin excluderea unor drepturi esenţiale). În egală măsură, Curtea a statuat că
trebuie atins un echilibru, iar aceasta nu înseamnă luarea în calcul doar a
intereselor consumatorilor. Aprecierea nu ar trebui făcută luând în calcul
doar interesele unei părţi. De asemenea, în special decizia Curţii Supreme din
Spania (confirmată de către Avocatul general) arată că, în anumite situaţii,
instituţii de drept ce au un anumit mod de funcţionare pot fi „cenzurate” în
vederea obţinerii unui real echilibru şi evitării unor derapaje macroecono-
mice. Încercând să înţelegem o abordare ce pare puţin contrară spiritului a
ceea ce putem numi deja dreptul consumatorului, în opinia noastră, această
perspectivă devine justificată dacă luăm în calcul interesele pe termen lung
ale unei societăţi şi chiar cele ale consumatorilor.
O societate dezvoltată, ce vizează abordări echitabile ale problemelor cu
care se confruntă, nu îşi poate propune să avantajeze doar un anumit seg-
ment (chiar defavorizat la un anumit moment) pentru că, pe termen lung,
aceasta ar conduce la alte dezechilibre. De asemenea, considerăm că mesa-
jele ce s-ar transmite astfel ar putea genera aşteptări care nu ar fi împlinite şi
ar duce în final la eşec.
Chiar dacă o concluzie poate fi apreciată ca prematură, apreciem că prin
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor imobile s-a dorit rezolvarea
unei situaţii dificile, reale, cu care o parte a societăţii se confruntă. Mijloacele
prin care s-a realizat acest lucru pot fi, însă, criticate, atât ca mod de legifera-
re, cât şi prin prisma rezultatului. Din perspectiva analizată (cea a riscurilor),
legea pare că a ignorat o serie de realităţi obiective şi a plecat de la câteva
premise greşite. De asemenea, legea pare să propună un mod de împărţire a
riscurilor (dar şi a beneficiilor – chiar dacă despre acestea din urmă nu se face
vorbire) nu tocmai just.
De asemenea, prin legea privind darea în plată interesele deponenţilor au
fost „uitate”. Probabil a fost omis faptul că băncile activează ca intermediari
şi că operează, esenţialmente, cu fondurile atrase de la deponenţi. Materiali-
116
zarea riscurilor de creditare, care (aşa cum am arătat) sunt suportate de

către bănci, poate duce în situaţii mai severe la repercutarea acestor riscuri
asupra deponenţilor (inclusiv persoane fizice). Chiar dacă suntem de acord cu
necesitatea protejării consumatorilor, nu trebuie ignorat că deponenţii pot fi
şi consumatori. Rămânând ataşaţi de ideea de echilibru, nu putem să nu
observăm că legea are, astfel, o abordare unilaterală a riscurilor.
Privind spre viitor, putem spune că soluţia pentru a evita astfel de situaţii
rezidă, în mare măsură, în educaţie, dar şi în transparentizarea societăţii. Cu
toţii ne asumăm riscuri zi de zi, fără ca uneori să realizăm. Aceste aspecte ar
trebui aduse la cunoştinţa consumatorilor într-o măsură mai mare, bineîn-
ţeles şi cu efortul profesioniştilor, care vor trebui să realizeze că transparenţa
şi corectitudinea aduc beneficii pe termen lung. Avansul tehnologic, speciali-
zarea şi creşterea complexităţii serviciilor fac aceste nevoi să fie cât se poate
de reale. Pe de altă parte, consumatorii trebuie să înţeleagă că, în societatea
în care trăim, nimeni nu îşi poate permite să aştepte doar intervenţia legiui-
torului.
117
CAPITOLUL II
CORELAȚIA DINTRE LEGEA NR. 77/2016
ȘI CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, CEDO
ȘI DREPTUL EUROPEAN
Argumente privind neconstituționalitatea
legii dării în plată prin raportare la jurisprudența
Curții Constituționale a României
Constantin PINTILIE
Avocat – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
Dragoş BOGDAN
Avocat Partener – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
I. Precizări cu caracter preliminar
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea
stingerii obligaţiilor asumate prin credite[1] a dat naştere unor ample dezba-
teri în mediul public. Unul dintre aspectele cel mai adesea puse în discuţie
este reprezentat de respectarea de către Legea nr. 77/2016 a normelor,
principiilor şi rigorilor impuse de Constituţia României[2].
În cele ce urmează, ne vom limita analiza la soluţia legislativă ce rezultă
din coroborarea art. 3, art. 10 şi, mai ales, art. 11 din Legea nr. 77/2016. În
esenţă, prin aceste articole, sub aparenta reglementare a unei noi (şi spe-
ciale) modalităţi de stingere a obligaţiei de restituire a împrumutului acordat
în baza unui contract de credit, legiuitorul a creat un regim juridic nou, dero-
gatoriu de la dreptul comun, prin intermediul unor norme imperative apli-
cabile unor raporturi juridice născute (precum şi celor care se vor naşte) între
consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau
cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.
[1]
M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016.
[2]
M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
121
Constantin Pintilie, Dragoş Bogdan
Ne propunem să prezentăm unele aspecte privind posibile vicii de

neconstituţionalitate ale acestui mecanism din perspectiva dispoziţiilor
constituţionale care privesc neretroactivitatea legii [art. 15 alin. (2) din
Constituţie], dreptul de proprietate privată (art. 44 din Constituţie) şi
libertatea economică (art. 44 şi art. 135 din Constituţie).
Până când Curtea de Constituţională a României va tranşa această
chestiune, analiza constituţionalităţii mecanismului legal introdus prin Legea
nr. 77/2016 trebuie să aibă ca punct de plecare nu atât scopul declarat, de
altfel apreciabil, al legiuitorului, cât mai ales rezultatul materializat în cele 12
articole ale legii dării în plată şi consecinţele juridice ale acestuia.
II. Respectarea principiului neretroactivității legii
1. Introducere
Curtea Constituţională a stabilit, cu titlu de principiu[3], că ridicarea ne-
retroactivităţii la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că
asigură în condiţii bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în siste-
mul de drept.
Premisa esenţială pentru a putea analiza posibila încălcare de către legea
dării în plată a principiului neretroactivităţii legii este reprezentată de exis-
tenţa unui conflict real de legi în timp. Pentru a avea un conflict real trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. să existe două dispoziţii de lege succesive care să reglementeze diferit
materia; considerăm că această condiţie este îndeplinită, legea dării în plată
derogând de la regimul juridic al mai multor instituţii de drept civil;
b. să existe un act, un fapt sau o situaţie juridică, săvârşită sau încheiată
înainte de intrarea în vigoare a unei dispoziţii noi; şi această condiţie este
îndeplinită în situaţia de fapt actuală, relevante în acest sens fiind chiar
dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 care prevăd că „(…) prezenta lege se
[3]
A se vedea, spre exemplu, CCR, Dec. nr. 9/1994 (M. Of. nr. 326 din 25
noiembrie 1994).
122
Argumente privind neconstituţionalitatea legii dării în plată...
aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale

în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”.
Fără a face o prezentare exhaustivă a diferitelor teorii cu privire la retro-
activitatea legii civile – această prezentare depăşind cu mult cadrul prezentei
analize[4] – dorim să atragem atenţia asupra unei importante opinii din doc-
trină în care se diferenţiază între aşa-numitele situaţii juridice obiective („le-
gale”, de exemplu, normele referitoare la starea şi capacitatea persoanelor)
al căror conţinut şi efecte sunt stabilite prin lege şi a căror aplicabilitate uni-
formă necesită ca ele să fie supuse aceleiaşi legi pentru a se evita eventuale
discriminări, şi situaţiile juridice subiective („individuale”) de care părţile pot
să dispună în mod liber, fie prin contract, fie prin act juridic unilateral[5].
Astfel, de exemplu, atunci când avem de-a face cu o chestiune referitoare la
capacitatea persoanelor este de preferat ca legea nouă să se aplice imediat
tuturor situaţiilor care intervin după intrarea în vigoare a legii (principiul
aplicării imediate a legii noi); pe de altă parte, în cazul unui contract, adică al
unui raport juridic creat prin voinţa părţilor, în literatura de specialitate s-a
apreciat că este oportun pentru legiuitor să permită legii vechi să se aplice în
continuare raportului juridic (principiul ultraactivităţii legii vechi). De altfel,
aceasta este şi optica pe care legiuitorul român a consacrat-o prin inter-
mediul Codului civil[6] şi a legii de punere în aplicare a acestuia[7].
În paragrafele următoare vom prezenta câteva aspecte relevante din
jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la modalitatea în care instanţa
de contencios constituţional a înţeles să aplice dispoziţiile art. 15 alin. (2) din
Constituţie în cazurile care i-au fost deduse judecăţii.
[4]
Pentru o serie de exemple privind înţelegerea şi aplicarea retroactivităţii în
jurisprudenţa CEDO, a se vedea infra, p. 190-222.
[5]
A se vedea M. NICOLAE, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în
materie civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 400-401.
[6]
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15
iulie 2011.
[7]
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil.
123
Într-o cauză, Curtea Constituţională a fost chemată să soluţioneze o

excepţie de neconstituţionalitate[8] referitoare la dispoziţiile unei legi care
stabileau pentru anumite contracte de împrumut un nivel determinat al
dobânzii. Prevederea legală care a făcut obiectul excepţiei dispunea în sensul
că dobânzile respective se vor aplica numai contractelor care se vor încheia
după intrarea în vigoare a legii prin care au fost stabilite. Astfel, Curtea
Constituţională a respins critica de neconstituţionalitate care susţinea carac-
terul discriminatoriu al normei (i.e. discriminare între cei care încheiaseră
contracte anterior intrării în vigoare a legii şi cei care au încheiat ulterior, în
noile condiţii) şi, cu titlu incidental, a reţinut în considerente următoarele:
„Aplicarea dobânzilor prevăzute de art. 5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului
nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de
împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monito-
rul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivităţii
legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia «Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile»”.
În această cauză, Curtea Constituţională a utilizat prevederile art. 15
alin. (2) din Constituţie pentru a sublinia că aplicarea retroactivă a unor
dobânzi reglementate prin lege unor contracte încheiate anterior intrării în
vigoare a acesteia constituie o încălcare a dispoziţiilor Legii fundamentale. Cu
toate acestea, Curtea nu s-a pronunţat expres asupra acestei chestiuni, ci
doar prin ricoşeu, consecinţa fiind faptul că nu se poate identifica modali-
tatea exactă în care s-ar putea considera că norma ar retroactiva; astfel, sunt
lăsate nerezolvate chestiuni esenţiale referitoare la aplicarea legii în timp, iar
considerentul de ordin general al Curţii Constituţionale din Decizia
nr. 79/2000 nu ne oferă un răspuns prin care să putem identifica ipoteza
exactă în care legea ar putea fi retroactivă[9]. Ţinând seama de acest aspect,
[8]
A se vedea CCR, Decizia Dec. nr.79/2000 (M. Of. nr. 381 din 15 august 2000).
[9]
Decizia la care facem referire nu ne oferă indicii pentru a formula un răs-
puns la următoarele întrebări: legea ar fi retroactivă dacă noul nivel al dobânzii
se va aplica pentru perioada de la încheierea contractului până la intrarea în
vigoare a legii? Retroactivează legea dacă contractului încheiat anterior i se vor
124
opinia noastră este în sensul că, deşi, aparent, ar exista în decizia la care
ne-am referit un precedent în jurisprudenţa Curţii, în realitate, considerentul
reţinut de instanţa de contencios constituţional nu este suficient şi nici
complet.
În schimb, din analiza jurisprudenţei, observăm cum Curtea Constituţio-
nală, confruntată în mai multe rânduri cu soluţionarea unor aspecte refe-
ritoare la aplicarea retroactivă a unei legi, utilizează următorul considerent:
„O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de
drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a
efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că,
în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea
legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în
vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”[10].
Plecând de la acest raţionament, Curtea Constituţională concluzionează,
în Decizia nr. 125/2013, faptul că „modificarea duratei unui contract de
atribuire a gestiunii unui serviciu public, valabil încheiat în condiţiile vechii
reglementări şi aflat în derulare în momentul legiferării unor noi condiţii, nu
echivalează cu retroactivitatea legii noi. Aceasta deoarece noile prevederi
legale nu afectează efectele juridice deja produse sub imperiul vechii legi, ci
urmează să se aplice pentru viitor, din momentul intrării în vigoare a noii legi,
asupra aceluiaşi contract, ale cărui efecte juridice se vor produce în conti-
nuare, însă cu respectarea noilor condiţii. Prin urmare, clauzele acelui con-
tract nu sunt desfiinţate retroactiv, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci sunt
supuse pentru viitor unor reguli imperative intervenite în cursul executării
contractului, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi”.
aplica doar pentru viitor noile dobânzi, adică doar pentru perioada de timp
cuprinsă între momentul intrării în vigoare al legii şi momentul în care contractul
va înceta? Este legea retroactivă în ambele situaţii?
[10]
CCR, Dec. nr. 291/2004 (M. Of. nr. 753 din 18 august 2004); CCR, Dec.
nr. 748/2010 (M. Of. nr. 470 din 8 iulie 2010); CCR, Dec. nr. 125/2013 (M. Of.
nr. 338 din 10 iunie 2013).
125
Mai mult decât atât, într-o decizie recentă[11], Curtea Constituţională a

utilizat acelaşi argument pentru a-şi întemeia punctul de vedere referitor la
faptul că sunt constituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din
Constituţie, prevederile unei legi prin care un profesionist poate fi obligat de
instanţă să modifice toate contractele în curs de executare în cazul în care se
constată existenţa unei clauze cu caracter abuziv într-un anumit contract. În
acest sens, Curtea a reţinut că „(…) o lege nu este retroactivă atunci când
modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici când suprimă
producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul
legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să
reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică
în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte
modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei
situaţii juridice pentru viitor”. Deşi este discutabil dacă faţă de circumstan-
ţele cauzei Curtea Constituţională a făcut o corectă aplicare a principiului pe
care l-a enunţat în considerente, cert este că instanţa de contencios consti-
tuţional a stabilit că modificarea clauzelor unui contract printr-o lege ulte-
rioară nu echivalează cu retroactivitatea legii noi.
Curtea Constituţională a fost însă mult mai tranşantă atunci când printr-o
lege s-a stabilit nulitatea sau desfiinţarea anumitor clauze contractuale.
Există totuşi în spatele acestor decizii o raţiune care ţine de modul în care
operează aceste sancţiuni legale, retroactivitatea fiind mai evidentă în cazul
în care raportul juridic născut în mod legal, în conformitate cu legea în
vigoare la data încheierii lui, este ulterior invalidat printr-o lege ulterioară.
Astfel, Curtea a statuat că „dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
prin care se sancţionează cu nulitate absolută acte juridice încheiate anterior
intrării în vigoare a acestei legi, dar cu respectarea reglementărilor legale
aplicabile la data respectivă, au efecte retroactive şi sunt contrare, astfel,
[11]
CCR, Dec. nr. 245/2016 (M. Of. nr. 546 din 20 iulie 2016).
126
principiului neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile,

principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie”[12].
În acelaşi sens a decis Curtea Constituţională şi într-o decizie relativ
recentă[13]: „Curtea constată că, în cazul unui contract încheiat înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013, dispoziţiile de lege criticate ataşează
alte consecinţe juridice decât cele existente la momentul încheierii lui, şi
anume nulitatea absolută a clauzelor abuzive, pentru neîndeplinirea unor
condiţii care nu erau prevăzute de legea în vigoare la acel moment, Legea
nr. 72/2013 definind noţiunea de practică sau clauze abuzive (art. 12),
criteriile de determinare a acestor clauze (art. 13) şi clauzele considerate de
lege ca fiind abuzive (art. 14). Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile,
consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2) şi dezvoltat în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală
anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se
produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare
a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care
trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare (…). Aşadar, prin reglemen-
tarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate
anterior intrării ei în vigoare, sancţiune care intervine pentru nerespectarea
unor cerinţe prevăzute de noua lege, dispoziţiile criticate încalcă principiul
neretroactivităţii legii, deoarece instituie alte consecinţe juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracte”.
Pe de altă parte, într-o altă cauză, Curtea a fost chemată să soluţioneze o
excepţie de neconstituţionalitate a unui text de lege prin care se stabilea că
de la intrarea ei în vigoare statul nu va mai plăti o anumită indemnizaţie
pentru creşterea copilului. În mod indirect, Curtea s-a pronunţat şi asupra
acelei indemnizaţii care nu era plătită în temeiul legii, ci al unui contract
facultativ încheiat cu o casă de asigurări de sănătate. Soluţia oferită de
Curtea Constituţională, deşi departe de a ridica principiul libertăţii de voinţă
[12]
CCR, Dec. nr. 98/2002 (M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002).
[13]
CCR, Dec. nr. 745/2015 (M. Of. nr. 937 din 18 decembrie 2015).
127
a părţilor la nivel de rang constituţional, tinde să acorde un plus de eficienţă

acestui principiu: „Având în vedere obiectul litigiului în cadrul căruia a fost
ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi motivarea acesteia, Curtea
observă şi faptul că autorii excepţiei nu critică numai modificarea condiţiilor
de plată a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, datorată pe baza contri-
buţiei obligatorii prin efectul legii la asigurările sociale, ci şi neplata indem-
nizaţiei în cuantumul prevăzut în contractele încheiate facultativ pentru
asigurarea suplimentară de venit, în raport cu care au şi achitat contribuţia.
În această privinţă, Curtea consideră că, în cazul contractelor încheiate pe
baza voinţei libere a părţilor contractante, în conformitate cu legislaţia în
vigoare la data încheierii convenţiei, în situaţia în care una dintre părţi şi-a
îndeplinit obligaţiile asumate, cealaltă parte nu poate fi exonerată nici chiar
prin lege de îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat la rândul său”[14].
De asemenea, verificând constituţionalitatea unor dispoziţii legale prin
care legiuitorul intervenea în cadrul unor contracte civile, atât prin limitarea
duratei acestora, cât şi prin obligarea la modificarea acestora conform cerin-
ţelor impuse de legea nouă, Curtea a reţinut că „prin aplicarea imediată a
noului act normativ operatorii de publicitate care, cu respectarea dispoziţiilor
legale în vigoare, au obţinut eliberarea unei autorizaţii referitoare la ampla-
sarea unui mijloc de publicitate şi au încheiat contracte cu beneficiarii mijloa-
celor de publicitate sunt puşi în faţa unei situaţii legislative noi, fiindu-le
impuse condiţii şi efecte pe care nu le-au avut şi nici nu le-ar fi putut avea în
vedere la momentul încheierii contractelor. Regulile prevăzute de dispoziţiile
legii noi nu erau reglementate în trecut, iar noile reguli, pentru a fi în acord
cu Legea fundamentală, ar trebui aplicate numai pentru viitor, pentru a răs-
punde exigenţelor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi
inclusiv exigenţelor statului de drept”[15]. După cum se poate observa, premi-
sa existentă în situaţia de fapt analizată de Curtea Constituţională în decizia
anterior citată se aseamănă cu cea creată de legea dării plată: unei părţi
[14]
CCR, Dec. nr. 261/2007 (M. Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007).
[15]
CCR, Dec. nr. 26/2012 (M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012).
128
contractante îi sunt impuse, prin lege, condiţii şi efecte care nu erau regle-
mentate la data încheierii contractului.
În fine, identificăm în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi o decizie prin
care instanţa de contencios constituţional a reţinut cu privire la modificarea
unei situaţii juridice obiective următoarele[16]: „Totodată, fiind vorba de o
situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie
juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unui sau, a unor
obiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt
proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniu-
lui său temporal legitim de acţiune”. Per a contrario, atunci când avem de-a
face cu o situaţie juridică subiectivă (un contract) exigenţele în care i se
poate aplica legea nouă sunt diferite, fiind imperativ pentru autorul unui act
normativ să ţină seama de voinţa părţilor şi de efectele contractului.
În concluzie, analizând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerăm că
aceasta înclină spre calificarea a trei tipuri de categorii de situaţii juridice[17]:
– facta praeterita – adică faptele constitutive, modificatoare sau extinc-
tive de situaţii juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a
legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest mo-
ment. În privinţa acestor situaţii, poate fi aplicată numai legea veche, adică
legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei,
deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect
retroactiv;
– facta pendentia – adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare
şi stingere la data intrării în vigoare a legii noi. În privinţa acestora, legiuitorul
poate opta între aplicarea legii noi şi ultraactivitatea legii vechi. Dacă însă
elementele care alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stin-
gerea capătă o individualitate proprie, atunci, de regulă, pentru fiecare
[16]
CCR, Dec. nr. 287/2004 (M. Of. nr. 729 din 12 august 2004).
[17]
A se vedea şi V.-Z. PUSKAS, I. CHIOREAN, Principiul neretroactivităţii legii
civile – doctrina reflectată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Buletinul Curţii
Constituţionale nr. 2/2013, Bucureşti, p. 18-20.
129
element în parte se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a

produs;
– facta futura – adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau
stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale
situaţiilor juridice trecute. În privinţa acestora se va aplica legea nouă, cu
excepţia cazului în care legiuitorul optează pentru ultraactivitatea legii vechi.
2. Aspecte ale legii care ar putea pune probleme din perspectiva

neretroactivităţii
Din analiza prevederilor legii dării în plată rezultă două ipoteze care
creează situaţii juridice ce dau naştere unor probleme potenţiale referitoare
la aplicarea retroactivă a legii:
a) prima ipoteză este cea în care contractul este în vigoare (clientul îşi
execută obligaţia de restituire a împrumutului, iar după intrarea în vigoare a
Legii dării în plată, îşi exercită noul drept; această ipoteză – aplicarea legii
contractelor în curs – se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art. 11 din
Legea nr. 77/2016 coroborate, desigur, cu ansamblul reglementării;
b) a doua ipoteză priveşte aplicarea legii la cazurile în care s-a procedat la o
executare silită; această ipoteză se întemeiază pe dispoziţiile art. 8 alin. (1)[18]
coroborate cu art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea
obligaţiilor aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a
imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori
de forma de executare silită care se continuă contra debitorului”.
În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, din punct de vedere al succe-
siunii în timp a raporturilor juridice, legiuitorul a reglementat expres situaţia
în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă
pentru debitul rămas neachitat de către client; legea dării în plată oferă
debitorului dreptul de a solicita instanţei să constate stingerea datoriilor
izvorâte din contractele de credit. Se poate astfel susţine că noul act normativ
[18]
„În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de
prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să
se constate stingerea obligaţiilor (…)”.
130
adaugă la vânzarea imobilului, începută şi încheiată înainte de intrarea în

vigoare a legii dării în plată, un efect care nu era prevăzut la data la care
vânzarea a fost realizată. Acest nou efect este stingerea obligaţiei principale.
Faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii
juridice conform legii în vigoare la data când s-au realizat nu pot să fie
socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte. Altfel spus, legea
nouă nu poate atribui unui fapt trecut efectele pe care acest fapt nu le putea
produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului; dacă
legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua
situaţie juridică s-a născut din fapte anteriore intrării sale în vigoare (i.e. vân-
zarea imobilului) sau, după caz, organul de jurisdicţie nu ar putea decide că
situaţia juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte care au
avut loc înainte de intrarea ei în vigoare.
La cele indicate anterior se poate contraargumenta în sensul că dispozi-
ţiile Legii nr. 77/2006 nu ar avea caracter retroactiv deoarece stingerea
datoriei operează numai pentru viitor, de la momentul intrării în vigoare a
legii noii; altfel spus, în această opinie, vânzării imobilului nu i se atribuie un
nou efect juridic, ci faptul că s-a realizat vânzarea imobilului constituie numai
premisa de aplicare a legii noi. Unul din răspunsurile posibile la acest contra-
argument ar putea fi acela că, în realitate, dispoziţiile legii dării în plată ata-
şează unui eveniment trecut alte efecte decât acesta a putut să producă la
momentul când s-a petrecut evenimentul respectiv: astfel, la momentul la
care s-a realizat vânzarea imobilului, această situaţie juridică nu dădea naşte-
re unui drept la stingerea obligaţiei; prin urmare, este imposibil să avem de-a
face cu un efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior, tocmai pentru
că regimul juridic aplicabil situaţiei juridice trecute nu dădea naştere unui
asemenea efect; prin urmare, legea dării în plată nu se aplică unui efect viitor
al unei situaţii juridice născute anterior, ci însăşi situaţiei juridice trecute,
ataşându-i un veritabil nou efect care nu se născuse şi nu putea exista sub
regimul aplicabil la momentul realizării evenimentului.
În ceea ce priveşte prima ipoteză, se pune problema dacă aplicarea legii
dării în plată unor contracte în curs de executare are un caracter retroactiv. În
131
această analiză se poate pleca de la considerentul Curţii Constituţionale

exprimat în sensul că „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală
anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se
produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare
a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări,
care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este
aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau
se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse
de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”[19].
Opinia care susţine neretroactivitatea Legii nr. 77/2016 se bazează în
principal pe argumentul că legea ar stabili un nou mod de stingere a obliga-
ţiei de restituire, urmând astfel a se aplica efectelor viitoare ale contrac-
tului. În acest sens, tocmai lipsa obligaţiei de restituire a sumelor din tranşele
de credit achitate de împrumutat şi primite de către bănci ar constitui
dovada lipsei oricărui element de retroactivitate.
Această opinie se întemeiază pe premisa că litera legii se referă la o
modalitate de stingere a obligaţiei. Or faptul că legiuitorul vorbeşte de o stin-
gere a obligaţiei nu înseamnă că acesta este şi efectul real pe care îl produce
Legea nr. 77/2016.
În realitate, din analizarea dispoziţiilor legii dării în plată se poate observa
că legiuitorul modifică însăşi natura contractului de credit bancar care a fost
încheiat între bancă şi client.
Astfel, ţinând seama de legislaţia specială aplicabilă acestui tip de
contract, este incontestabil faptul că un contract de credit acordat de o
bancă îmbracă forma juridică a împrumutului de consumaţie. Reglementările
Codului civil privind contractul de împrumut de consumaţie constituie
dreptul comun pentru contractele de credit încheiate în conformitate cu
prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului[20].
[19]
[20]
132
Conform prevederilor Codului civil[21], obiectul împrumutului de consu-

maţie poate fi format doar din bunuri fungibile. Obligaţia de restituire a
acestor bunuri fungibile este atât de natura, cât şi de esenţa contractului, cu
consecinţa directă a faptului că debitorul obligaţiei de restituire nu se poate
libera în mod valabil restituind un alt bun sau executând o altă prestaţie;
desigur, prin excepţie, primirea în plată a unui alt bun presupune o nouă
convenţie, deci o nouă manifestare de voinţă a părţilor, însă aceasta nu
poate fi realizată numai în temeiul contractului de împrumut. Desigur că pot
fi imaginate multiple mecanisme juridice prin care, plecând de la împrumutul
de consumaţie, să se ajungă la crearea unor contracte complexe care să cu-
prindă şi elemente specifice altor contracte, însă ceea ce este esenţial este
faptul că, dacă se restituie alte bunuri decât cele care au fost remise de
împrumutător, suntem în prezenţa altor contracte, iar nu a unui împrumut
de consumaţie[22].
Este în afara oricărui dubiu că voinţa părţilor la încheierea contractelor
care intră în sfera de aplicare a legii dării în plată a fost de a încheia o con-
venţiei în conformitate cu regimul juridic aplicabil împrumutului de consu-
maţie. Or, ţinând seama de cele precizate anterior, contractul de credit ban-
car, specie a împrumutului de consumaţiune încheiat anterior intrării legii în
vigoare, este modificat într-o asemenea măsură încât este atinsă esenţa
contractului: din împrumut de consumaţie, contractul devine un contract
nenumit, sui generis.
Astfel, legea dării în plată modifică întregul regim juridic al contractului de
credit bancar, acesta nemaiputând fi considerat un contract de împrumut de
consumaţiune în înţelesul Codului civil. Or, modificarea întregului regim
juridic aplicabil acestui tip de contract printr-o lege ulterioară momentului în
care s-a produs efectul specific al manifestării de voinţă a părţilor contrac-
tuale – naşterea contractului – încalcă suveranitatea legii anterioare.
[21]
Art. 2158, raportat şi la art. 2167.
[22]
A se vedea, în acest sens, D. UNGUREANU în Noul Cod Civil – comentariu pe
articole, coord. FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 2138.
133
Mai mult decât atât, se pune sub semnul întrebării caracterul determinat
al obiectului contractului. Acest caracter trebuie să fie îndeplinit la momentul
încheierii contractului sub sancţiunea nulităţii absolute[23]. În acest context,
este discutabil în ce măsură un contract poate avea ca obiect (i.e. opera-
ţiunea juridică) la momentul încheierii sale un împrumut de consumaţie şi
mai apoi, urmare a intervenţiei unui terţ, peste voinţa părţilor contractante,
acelaşi contract, fără nicio modificare, să fie calificat ca un contract nenumit.
Pe cale de consecinţă, legea dării în plată nu se aplică unui efect viitor al
unei situaţii juridice născută anterior, ci schimbă în totalitate elemente ale
raportului juridic care au fost definitiv consolidate sub imperiul vechii regle-
mentări, şi anume natura şi obiectul contractului. Legea dării în plată nu
stabileşte doar o modalitate de stingere a obligaţiilor, ci modifică esenţial
raportul juridic ce derivă din contract prin chiar schimbarea întregului regim
juridic care era aplicabil la momentul încheierii contractului, fiind incidente,
mutatis mutandis, considerentele reţinute de Curtea Constituţională într-o
decizie foarte recentă[24]: „(…) legiuitorul a încălcat principiul neretroacti-
vităţii legii, întrucât raportul juridic nu mai este guvernat de legea în vigoare
la data naşterii sale, ci de o lege ulterioară, străină acestuia. Or, este de
principiu că o situaţie juridică definitiv consolidată sub imperiul unei legi
substanţiale nu poate fi guvernată de o lege ulterioară decât cu încălcarea
art. 15 alin. (2) din Constituţie. (…) Rezultă aşadar că raportul juridic este
supus reglementărilor legale în vigoare la data naşterii sale, schimbarea ulte-
rioară a condiţiilor legale neavând nicio influenţă asupra legalităţii acestuia”.
În acest context se impune următoarea observaţie. Dacă privim meca-
nismul stabilit prin legea dării în plată ca o simplă modalitate de stingere a
unei obligaţii, se va argumenta în sensul că efectul viitor al situaţiei juridice
născute anterior este reprezentat de obligaţia de restituire a împrumutului,
iar noua reglementare se va aplica numai acestui efect viitor. La o primă
vedere, acest raţionament ar corespunde considerentelor reţinute de Curtea
Constituţională în jurisprudenţa sa. Însă, aşa cum am arătat şi în paragrafele
[23]
Art. 1225 alin. (2) C. Civ.
[24]
134
precedente, legea dării în plată nu se limitează la a stabili regimul juridic

aplicabil unui efect viitor al contractului. În realitate, legea dării în plată
stabileşte un nou efect al contractului, prin modificarea operaţiunii juridice.
Aşadar, se poate identifica existenţa unei similitudini între situaţia de fapt şi
de drept supusă analizei Curţii Constituţionale într-o decizie anterior preci-
zată[25], în care aceasta a statuat că modificarea regimului juridic al unui anu-
mit tip de contracte, părţilor „(…) fiindu-le impuse condiţii şi efecte pe care
nu le-au avut şi nici nu le-ar fi putut avea în vedere la momentul încheierii
contractelor”, se poate aplica numai pentru viitor, adică noile reguli nu vor fi
aplicate contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, doar astfel
putând fi respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Analizând mecanismul legii dării în plată din punct de vedere al raportului
obligaţional putem observa următoarele: iniţial, înainte de a exista dreptul
debitorului de „a da în plată” imobilul, obligaţia de restituire a împrumutului
putea fi caracterizată ca fiind o obligaţie simplă; ulterior, prin intervenţia
legiuitorului, contractul de credit nu mai dă naştere unei obligaţii simple de
restituire, ci avem de-a face cu un mecanism asemănător unei obligaţii alter-
native: debitorul fie returnează împrumutul, fie transferă proprietatea asu-
pra imobilului. Astfel, obligaţia debitorului capătă două prestaţii principale,
executarea deplină a uneia dintre ele putând conduce la stingerea obligaţiei.
Şi din această perspectivă se pot observa indicii care arată efectul retroactiv al
dispoziţiilor legii dării în plată: naşterea obligaţiei debitorului, sub forma unei
obligaţii simple, reprezintă în mod evident o facta praeterita[26]; transformarea
acestei obligaţii într-una alternativă, prin efectul legii dării în plată, îşi produce
efectele tocmai asupra acestei facta praeterita, adică asupra unei fapte
constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice realizate în
întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Astfel, efectul produs de
legea dării în plată asupra contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a
acesteia este de a ataşa obligaţiei de restituire a împrumutului, o a doua
prestaţie principală – transferarea proprietăţii bunului imobil – obligaţia fiind
[25]
A se vedea CCR, Dec. nr. 26/2012, precit.
[26]
A se vedea supra, p. 129.
135
transformată într-una alternativă. Privit astfel, mecanismului legii dării în

plată este susceptibil de a fi criticat şi din această perspectivă ca având un
caracter retroactiv.
Faţă de aspectele pe care le-am prezentat în prezenta secţiune, consi-
derăm că se impun cu precădere două concluzii:
În primul rând, faptul că, în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii
legii, Curtea Constituţională, deşi a fixat anumite considerente cu caracter
general, aceste idei diriguitoare nu au fost stabilite cu o precizie suficientă
pentru a permite o viziune clară asupra problemei retroactivităţii Legii
nr. 77/2016.
În al doilea rând, considerăm că există argumente foarte puternice în
sensul că legea dării în plată retroactivează prin raportare la efectele pe care
prevederile acestei legi le produc. Astfel, se poate susţine că, sub aparenţa
seducătoare a unei modalităţi de stingere a obligaţiilor care se aplică efec-
telor viitoare ale contractelor, legea dării în plată modifică obiectul contrac-
tului, adică însăşi esenţa operaţiunii juridice; or aceste elemente s-au născut
şi consolidat definitiv la momentul încheierii contractului, iar modificarea
acestora printr-o lege ulterioară reprezintă o aplicare retroactivă a normei.
III. Încălcarea dreptului de proprietate privată
1. Observaţii preliminare
Conform prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, dreptul de
proprietate este garantat, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de
lege indiferent de titular[27].
[27]
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garan-
tate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indi-
ferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte,
pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin
moştenire legală.
136
De asemenea, subliniem cu această ocazie faptul că drepturile de creanţă

se bucură de acelaşi grad de protecţie ca orice drept de proprietate, crean-
ţele fiind asimilate bunurilor, prin raportare la dispoziţiile art. 1 din Proto-
colul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţia
României. În acest sens identificăm o constantă jurisprudenţială[28] a Curţii
Constituţionale care şi-a însuşit întocmai raţionamentele formulate de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, construcţii juridice pe care instanţa
de contencios constituţional le-a utilizat adesea pentru a-şi fundamenta
deciziile.
Însă dreptul de proprietate nu este statuat la nivel constituţional cu un
caracter absolut. Articolul 44 alin. (1) teza a II-a stabileşte faptul că atât con-
ţinutul, cât şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite „prin lege”. În
acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că textul Legii fundamentale „(…)
cuprinde expres o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are com-
petenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv
prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate”[29].
Pe cale de consecinţă, problema care se pune este de a identifica în ce
măsură legiuitorul ordinar poate interveni şi, prin activitatea sa de regle-
mentare, să aducă atingere dreptului de proprietate privată. Curtea Consti-
tuţională a răspuns acestei întrebări prin utilizarea în considerentele a
numeroase decizii a unor mecanisme care permit adaptarea soluţiei la
particularităţile fiecărei situaţii de fapt. Astfel, într-o primă formulă, aceasta a
stabilit că „De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de
proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor
sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie
anihilat complet dreptul de proprietate”[30]. În acelaşi sens, Curtea Consti-
tuţională a statuat „(…) limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura
[28]
A se vedea, de exemplu, CCR, Dec. nr. 1461/2010 (M. Of. nr. 860 din 22
decembrie 2010); CCR, Dec. nr. 325/2005 (M. Of. nr. 756 din 19 august 2005).
[29]
CCR, Dec. nr. 245/2016, precit.
[30]
CCR, Dec. nr. 19/1993 (M. Of. nr. 105 din 24 mai 1993).
137
lor, nu se confundă cu suprimarea dreptului de proprietate”[31]. În jurispru-

denţa mai recentă, Curtea Constituţională se referă la dreptul legiuitorului de
a institui „(…) nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia (n.n. dreptului
de proprietate)”[32].
În concluzie, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale putem extrage,
pentru moment, câteva coordonate privitoare la regimul juridic constitu-
ţional al dreptului de proprietate, şi anume: nefiind un drept absolut, legiui-
torul poate interveni în conţinutului acestuia, dar fără a putea să anihileze, să
suprime dreptul de proprietate, iar orice limită impusă trebuie să aibă un
caracter rezonabil.
2. Aspecte ale legii dării în plată care ar putea să contravină statutului

constituţional al dreptului de proprietate
Ţinând seama de considerentele cu caracter general pe care le-am men-
ţionat în paragrafele anterioare, se impune o succintă observaţie cu privire la
efectul pe care legea dării în plată îl poate produce asupra dreptului de
creanţă al băncii. Astfel, în situaţia în care debitorul obligaţiei de restituire a
împrumutului îşi exercită dreptul de „a da în plată” imobilul, urmează ca
dreptul de creanţă să se stingă, independent de voinţa titularului acestuia,
iar, în acelaşi timp, va opera un transfer al dreptului de proprietate din patri-
moniul debitorului sau garantului în patrimoniul creditorului obligaţiei de
restituire a împrumutului.
În acest fel, efectul pe care îl produce exercitarea de către debitor a
dreptului de „a da în plată” tinde către suprimarea dreptului de creanţă.
Această soluţie a legiuitorului este criticabilă atât din perspectiva faptului că
este dificil a se vedea în mecanismul legii dării în plată doar o limitare a
obiectului sau a atributelor dreptului de proprietate, în realitate fiind vorba
despre o stingere a unui drept de proprietate născut în mod valabil sub
imperiul legii aplicabile la momentul constituirii acestuia, fără ca un astfel de
[31]
[32]
CCR, Dec. nr. 655/2011 (M. Of. nr. 517 din 22 iulie 2011); CCR, Dec. nr. 245/2016,
precit.
138
efect să poate fi anticipat la acel moment. Mai mult decât atât, Legea
nr. 77/2016 instituie o veritabilă obligaţie de a primi proprietatea bunului
imobil.
Astfel, în primul rând, stingerea dreptului de proprietate asupra creanţei
reprezintă un prim indiciu care pune sub semnul întrebării constituţionalita-
tea construcţiei juridice statuată de legea dării în plată, prin raportare la
prevederile art. 44 din Constituţie, astfel cum acest drept a fost analizat în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În ipoteza în care am admite că Legea nr. 77/2016 ar aduce numai o
limitare a dreptului de proprietate asupra creanţei rezultând din contractul
de credit, problema care se pune este de a identifica în ce măsură atingerea
adusă dreptului prin legea dării în plată are un caracter rezonabil. În acest
sens, se poate identifica în jurisprudenţa Curţii Constituţionale aşa-numitul
test de proporţionalitate; astfel, Curtea Constituţională a decis că în confor-
mitate cu „(…) principiul proporţionalităţii, principiu integrat implicit conţi-
nutului normativ al drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, orice
măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la
îndeplinirea scopului, necesară – nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
îndeplinirea scopului şi proporţională – corespunzătoare scopului urmărit.
Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai
întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă
acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea
raporta doar la un scop legitim”[33].
În acest context, este discutabil în ce măsură stingerea dreptului de
creanţă, corelativ cu obligarea creditorului de a deveni proprietarul bunului
imobil ce constituie o garanţie a creanţei reprezintă o soluţie adecvată,
necesară şi proporţională.
Chiar dacă s-ar admite teza conform căreia această diminuare a patri-
moniului băncii se datorează unei situaţii excepţionale (ne exprimăm reţi-
nerea cu privire la valabilitatea acestui argument), este de esenţa garanţiei
[33]
A se vedea CCR, Dec. nr. 270/2014, precit.
139
constituţionale a dreptului de proprietate faptul că cel prejudiciat prin

atingerile aduse dreptului său este îndreptăţit la despăgubiri[34]. În cele mai
multe situaţii în care debitorul obligaţiei de restituire a împrumutului va face
uz de dreptul său de „a da în plată” se va produce o diminuare a patrimoniu-
lui creditorului cauzată de mai mulţi factori: valoarea mai scăzută a imobilului
faţă de creanţa rămasă nerestituită, costurile administrării proprietăţii, cos-
turile procedurii şi altele. Or, în acest context, se pune sub semnul întrebării
proporţionalitatea măsurii în condiţiile în care creditorul titular al unui drept
de creanţă îşi vede eliminat definitiv din patrimoniu acest drept şi, în schimb,
trebuie să suporte o serie de consecinţe care dezvoltă potenţialul unor
pierderi patrimoniale semnificative.
Mai mult decât atât, Curtea Constituţională a statuat expres faptul că
egalitatea de regim juridic a proprietăţii private este garantată de Legea
fundamentală[35]: „această dispoziţie constituţională trebuie interpretată în
sensul că se referă la ocrotirea în mod egal atât a proprietăţii aparţinând
persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, cât şi proprietăţii
private a statului”. Astfel, în condiţiile în care legea dării în plată acordă
consumatorului un drept de a obliga banca în orice moment să preia un bun
în locul creanţei sale, fără niciun fel de posibilitate reală pentru bancă de a se
opune acestui transfer de proprietate, se poate observa diferenţa de regim
juridic aplicabil celor două părţi contractante.
Motivarea acestei diferenţe de tratament juridic prin raţiuni care ţin de
protecţia consumatorilor sau de situaţia excepţională rezultată din efectele
crizei economice este discutabilă în condiţiile în care legea dării în plată nu
conţine nicio condiţie legată de imposibilitatea consumatorului de a-şi onora
obligaţiile contractuale (generată, eventual, de situaţia sa dificilă – lipsa veni-
turilor, lipsa locului de muncă, lipsa altor imobile etc.). Însă, ceea ce este cert
[34]
A se vedea în acest sens FL.-A. BAIAS în I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU (coord.),
Constituţia României. Comentarii pe articole., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
p. 431.
[35]
A se vedea CCR, Dec. nr. 177/1998 (M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999);
CCR, Dec. nr. 5/1999 (M. Of. nr. 95 din 5 martie 1999).
140
este faptul că aplicarea legii dării în plată nu este nicidecum numai un privi-
legiu sau o diferenţă de regim juridic în favoarea debitorului obligaţiei de
restituire ci, pe de o parte, o atingere adusă dreptului de proprietate al băncii
pentru ca, pe de altă parte, să acorde un statut privilegiat patrimoniului
împrumutatului.
Un alt argument care poate fi adus în sensul că legea dării în plată nu
poate fi considerată că aduce o simplă limitare a dreptului de proprietate
asupra creanţei ţine de faptul că, în realitate, dreptul de opţiune stabilit în
favoarea debitorului goleşte de conţinut dreptul de creanţă al băncii. Dacă în
ceea ce priveşte contractele care urmează să se încheie în viitor s-ar putea
admite constituţionalitatea acestor măsuri, cu anumite rezerve şi în anumite
limite, golirea de conţinut a dreptului de proprietate asupra creanţei se poa-
te observa cel mai bine prin raportare la contractele care au fost încheiate
anterior. Astfel, dintr-un drept pur şi simplu (lato sensu), dreptul de creanţă
al băncii se transformă într-un drept afectat de incertitudinea alegerii pe care
o va realiza unilateral debitorului; dreptului de creanţă al băncii în forma
iniţială îi corespundea obligaţia corelativă a clientului de a restitui suma de
bani împrumutată; or, în condiţiile legii dării în plată, dreptului iniţial de
creaţă îi corespunde o obligaţie corelativă alternativă: fie consumatorul
restituie creditul primit, fie oferă imobilul. Chiar şi aşa, este discutabil dacă
putem vorbi despre o obligaţie alternativă care să respecte exigenţele
stabilite de Codul civil[36]. În fapt, protecţia juridică a dreptului de creanţă
este mult relativizată deoarece, prin voinţa sa unilaterală, debitorul poate,
utilizând dispoziţiile Legii nr. 77/2016, să stingă dreptul de creanţă.
Pe lângă aspectele pe care le-am prezentat în paragrafele anterioare,
menţionăm faptul că limitarea exercitării dreptului de proprietate trebuie să
fie realizată în anumite limite şi numai cu respectarea unor cerinţe expres
stabilite de lege, prin raportare şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Esenţial este ca limitele aduse drep-
[36]
Art. 1461 şi urm. C. civ.
141
tului de proprietate să nu afecteze însăşi substanţa dreptului[37]. În această

ordine de idei, există puternice argumente în sensul că legea dării în plată nu
respectă condiţiile prevăzute în jurisprudenţa CEDO pentru situaţiile în care
se acceptă privarea titularului dreptului de proprietate de un bun: (a) inge-
rinţa să fie prevăzută prin lege; (b) să fie făcută pentru un interes de utilitate
publică; (c) să fie conformă cu dreptul internaţional; (d) titularul să fie in-
demnizat[38]. Mai mult decât atât, se poate pune inclusiv întrebarea legitimă
în ce măsură o asemenea limitare a exerciţiului dreptului de proprietate pri-
vată bazată pe presupuse raţiuni de ordin economico-sociale se încadrează în
domeniile expres stabilite de Constituţie, în art. 53 alin. (1): „Exerciţiul unor
drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă
se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănă-
tăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfă-
şurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că de protecţia oferită de art. 44
din Constituţie, prin corelare cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
se bucură „toate drepturile reale principale şi accesorii”[39]. Astfel, se poate
susţine inclusiv o atingere pe care legea dării în plată o aduce dreptului de
ipotecă, deoarece lipseşte în mod indirect de efecte acest drept: oricând va
dori să execute ipoteca, banca va putea fi obligată să preia bunul. Deşi
aparent nu avem de-a face cu o situaţie prejudiciabilă pentru bancă, în
realitate efectul este vădit injust: în situaţia în care creditul este garantat cu o
ipotecă de rang I asupra bunului imobil, iar banca este obligată de către
client să preia bunul în plată, dreptul de ipotecă se stinge implicit; astfel,
există posibilitatea ca un alt creditor al clientului care avea o ipotecă de rang
II, să urce în rang şi să solicite să îşi satisfacă creanţa sa prin valorificarea
bunului aflat acum în patrimoniul băncii. În acest context mai menţionăm că
[37]
[38]
Pentru mai multe amănunte, a se vedea infra, p. 190-222.
[39]
A se vedea C. BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I,
Ed. C.H. Beck, 2010, p. 972.
142
există posibilitatea ca diferiţi terţi să deţină în mod valabil drepturi reale

asupra bunului ipotecat (de exemplu, uzufruct, uz etc.). Prin urmare, există
riscul ca banca să primească în locul unei creanţe certe, nuda proprietate
asupra unui imobil.
În concluzie, considerăm că este dificil a se susţine că Legea nr. 77/2016
aduce numai o limitare a dreptului de proprietate, în condiţiile în care efectul
principal este stingerea dreptului, fiind pusă în discuţie însăşi existenţa
dreptului de proprietate, iar nu doar limitele sau atributele acestuia. Chiar
dacă am admite că am fi în ipoteza stabilirii prin lege a unei limitări a drep-
tului de proprietate, există numeroase indicii în sensul că această atingere
adusă proprietăţii nu răspunde condiţiilor pe care Curtea Constituţională le-a
statuat ca fiind obligatorii de îndeplinit în situaţiile în care se aduc limitări
dreptului de proprietate privată.
IV. Atingerea adusă libertății economice
În analiza posibilelor încălcări pe care legiuitorul român le-a realizat prin

adoptarea Legii nr. 77/2016 cu privire la principiul constituţional ce garan-
tează accesul liber al persoanei la o activitate economică trebuie să plecăm
de la considerentele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa
sa[40]: „principiul libertăţii economice, garantat la nivel constituţional în anul
2003, odată cu revizuirea Constituţiei, constituie împreună cu libera iniţiativă
fundamentul economiei de piaţă, având un conţinut normativ complex, care
priveşte atât începerea unei activităţi economice, cât şi desfăşurarea acesteia
într-un mediu concurenţial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii şi
practici anticoncurenţiale, abuzive şi neloiale. În considerarea specificului
economiei de piaţă, rolul statului este limitat la crearea cadrului general,
economic, social şi politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor
economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în
[40]
143
limite impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale

tuturor, reglementări care nu pot afecta substanţial drepturile”.
Optica generală pe care Curtea Constituţională a adoptat-o atunci când a
fost chemată să analizeze respectarea de diferite norme legale a standar-
delor impuse prin art. 45 şi art. 135 din Constituţie a fost de a înclina balanţa
înspre caracterul limitat al libertăţii economice, prin accentuarea faptului că
această libertate nu este absolută şi ea se exercită numai în limitele prevă-
zute de lege[41]. În acest context menţionăm că din jurisprudenţa Curţii
Constituţionale rezultă că limitele aduse libertăţii economice trebuie să înde-
plinească următoarele condiţii: să fie nediscriminatorii[42]; limitarea să fie
justificată de un interes general[43]; limitarea să fie necesară obiectivului
urmărit de legiuitor şi să fie proporţională cu scopul propus. Prin urmare, în
măsura în care sunt respectate cele trei condiţii menţionate anterior se
poate admite o limitate a libertăţii economice.
Însă aplicarea acestor criterii la fiecare situaţie de fapt nu constituie un
exerciţiu uşor de realizat. Spre exemplu, Curtea Constituţională a stabilit că
„Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică
stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea
faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane”[44].
De asemenea, Curtea a mai statuat că „(…) libertatea economică nu apare ca
un drept absolut al persoanei ci este condiţionată de respectarea limitelor
stabilite prin lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline
economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea eco-
nomică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea res-
pectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor”[45]. Nu în ultimul rând,
[41]
CCR, Dec. nr. 929/2007 (M. Of. nr. 801 din 23 noiembrie 2007).
[42]
[43]
[44]
A se vedea în acest sens CCR, Dec. nr. 15/2004 (M. Of. nr. 118 din 10 fe-
bruarie 2004), CCR, Dec. nr. 119/2006 (M. Of. nr. 264 din 23 martie 2006) sau
CCR, Dec. nr. 498/2012 (M. Of. nr. 428 din 28 iunie 2012).
[45]
144
instanţa de contencios constituţional, coroborând dispoziţiile art. 45 şi

art. 135 din Constituţie, a reţinut că „(…) statul trebuie să asigure libertatea
comerţului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ
adecvat care să reglementeze exercitarea activităţilor specifice în condiţii
care să asigure funcţionarea unei economii de piaţă viabile în care consu-
matorii să fie protejaţi în faţa unor abuzuri ale agenţilor economici aflaţi, din
diferite motive, pe poziţii de forţă”[46].
Astfel, din aspectele pe care le-am prezentat în paragrafele anterioare,
reiese faptul că rolul legiuitorului este limitat la crearea cadrului general în
care să se manifeste libertatea economică, iar restricţiile trebuie să fie moti-
vate de un interes comun, fără însă a putea fi afectate în mod substanţial
drepturile persoanelor. Or, analizând situaţiile identificate în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, se poate observa că prevederile legii dării în plată nu
se înscriu în niciuna dintre ipotezele în care aceasta a considerat limitările
aduse libertăţii economice ca fiind în limitele prevăzute de Constituţie: legea
dării în plată nu sancţionează o faptă ilicită, prejudiciabilă, nu urmăreşte
impunerea unei anumite discipline economice şi, cu atât mai puţin, sancţio-
nează un abuz al agentului economic aflat pe o poziţie de forţă. Chiar dacă
am admite teoria prin care s-ar susţine că Legea nr. 77/2016 urmăreşte
protejarea unor interese generale, sociale, Curtea Constituţională a statuat în
mod just că şi aceste limite ar trebui să se subscrie principiului respectării
drepturilor şi intereselor legitime „ale tuturor”, deci inclusiv ale creditorilor.
Cu toate acestea, în cazul de faţă, legiuitorul a adoptat norme prin care
distorsionează în mod nejustificat piaţa bancară şi specificul activităţii
instituţiilor de credit, astfel: schimbarea obiectului de activitate al băncilor
prin voinţa unilaterală a legiuitorului de a le transforma din titulari de drep-
turi de creanţă, specific activităţii bancare, în titulari ai unor drepturi de
proprietate imobiliară; obligarea băncilor de a deveni titulari ai dreptului de
proprietate a unor imobile împotriva voinţei acestora; prejudicierea patri-
moniului băncilor în mod nejustificat; denaturarea pieţei bancare prin trans-
[46]
CCR, Dec. nr. 11/2013 (M. Of. nr. 110 din 25 februarie 2013).
145
formarea creditelor garantate cu o ipotecă într-o sursă de instabilitate

juridică şi economică pentru bănci.
De asemenea, considerăm că se poate realiza o corelare între dreptul de
proprietate, despre care am vorbit în secţiunea anterioară a prezentului
articol, şi libertatea economică în scopul de a accentua faptul că banca nu
poate fi obligată să devină proprietara unui bun împotriva voinţei sale.
Proprietatea este un drept, iar faptul că exercitarea acestui drept impune
respectarea anumitor obligaţii este subsecvent dreptului. Transformarea
dreptului într-o obligaţie de a prelua în proprietate afectează libertatea
economică prin forţarea băncilor de a deveni proprietate ale unor bunuri
imobile; de altfel, în legislaţia română, nu identificăm cazuri în care un
subiect de drept privat să fie obligat să fie proprietar împotriva voinţei sale.
Privind dintr-o altă perspectivă, este dificil de imaginat în ce măsură
dispoziţiile constituţionale care consfinţesc principiul libertăţii economice şi
obligaţia statului de a asigura funcţionarea economiei de piaţă îşi găsesc pe
deplin reflectarea în opera legiuitorului ordinar atât timp cât acesta limi-
tează, modifică şi chiar suprimă elemente ale libertăţii contractuale. Or liber-
tatea contractuală, în strânsă corelaţie cu principiul securităţii raporturilor
juridice, reprezintă un element sine qua non pentru a da satisfacţie pe deplin
principiului libertăţii economice.
Astfel, din perspectiva atingerilor aduse prin legea dării în plată libertăţii
economice, se poate considera că intervenţia legiuitorului depăşeşte limitele
stabilirii cadrului general de reglementare, astfel cum Curtea Constituţională
a stabilit cu titlu de principiu în jurisprudenţa sa: „Examinând excepţia de ne-
constituţionalitate, Curtea Constituţională constată că, în considerarea spe-
cificului economiei de piaţă, statul nu mai este deţinătorul exclusiv al tuturor
pârghiilor economice, rolul său fiind limitat la crearea cadrului general, eco-
nomic, social şi politic, necesar pentru derularea activităţii agenţilor econo-
mici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele
146
impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale

tuturor”[47].
V. Concluzii
Aspectele pe care le-am prezentat în cuprinsul acestui articol sunt doar

câteva dintre elementele care pot să pună sub semnul întrebării maniera în
care Legea nr. 77/2016 respectă exigenţele impuse de Constituţia României.
Pot fi identificate în cuprinsul Legii dării în plată o serie de dispoziţii care
fie per se, fie prin efectul pe care îl produc, ridică semne de întrebare în ceea
ce priveşte o posibilă aplicare cu caracter retroactiv a normelor, retroacti-
vitate interzisă expres de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, sau care
produc o veritabilă anihilare a dreptului de creanţă, drept ce se bucură de
protecţie constituţională în temeiul art. 44 privind protecţia dreptului de pro-
prietate privată. De asemenea, prin efectul pe care îl produc dispoziţiile legii
dării în plată există argumente care pot susţine existenţa unei intruziuni a
legiuitorului, dincolo de limitele constituţionale, în sfera libertăţii econo-
mice.
Chiar dacă jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu răspunde tuturor între-
bărilor cărora le-a dat naştere Legea dării în plată, extragerea unor principii şi
raţionamente din opera jurisdicţională a Curţii reprezintă un prim pas în
procesul de trecere a Legii nr. 77/2016 prin filtrul de constituţionalitate.
[47]
147
Analiză a Legii nr. 77/2016 privind darea
în plată din perspectiva compatibilității sale
cu cerințele dreptului Uniunii Europene
Elena Ramona BĂDESCU

Avocat – Societatea de Avocați STOICA & Asociații
Mihai SELEGEAN
Director, Direcția Juridică,
BRD – Groupe Société Générale
Dragoș BOGDAN
Analiza Legii nr. 77/2016 din perspectiva conformității sale cu dreptul

european se impune întrucât legea dării în plată este o lege adoptată în
domeniul protecției consumatorilor, domeniu în care competența de legife-
rare este partajată între Uniunea Europeană și statele membre. Mai mult,
obiectul său de reglementare, respectiv situația contractelor de credit garan-
tate cu un bun imobil rezidențial, încheiate între consumatori și profesioniști,
este inclus în obiectul de reglementare al Directivei nr. 2014/17/UE privind
contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile reziden-
țiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regu-
lamentului (UE) nr. 1093/2010.
În acest context, există dispoziții în legea dării în plată care, cel puțin la
prima vedere, vin în contradicție cu prevederile directivei referitoare la apli-
carea acesteia în timp și, respectiv, la consacrarea unui mecanism consensual
de dare în plată.
Acesta este motivul pentru care articolul explorează în ce măsură dispo-
zițiile aparent contrare din legea dării în plată sunt adoptate de statul român
cu respectarea obligațiilor ce îi incumbă acestuia cu ocazia punerii în aplicare
148
Analiză a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată...
a dreptului european: pe de o parte, respectarea drepturilor dobândite – ca

parte a principiului mai general al securității juridice și, pe de altă parte,
respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Carta
Drepturilor Fundamentale a UE (CDFUE).
În ceea ce privește prima cerință a dreptului european amintită mai sus,
se observă că, prin însăși încheierea contractului de credit, instituția credi-
toare a dobândit un drept de creanță, respectiv dreptul de a i se restitui
capitalul împrumutat. Acest drept este afectat de un termen, ca modalitate a
actului juridic, dar existența sa în patrimoniul creditorului este certă. Mai
mult decât atât, pentru fiecare zi anterioară intrării în vigoare a Legii dării în
plată, instituției creditoare i s-a născut un drept la dobândă, fie remunera-
torie, fie penalizatoare, după caz. Toate aceste drepturi de creanță trebuie
considerate drepturi dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016,
astfel încât, lipsirea instituțiilor creditoare de posibilitatea valorificării acestor
drepturi este contrară principiului protecției drepturilor dobândite.
Cu referire la cea de a doua exigență europeană, directiva Uniunii Euro-
pene instituie un drept pentru creditor de a accepta stingerea creditului prin
transferul proprietății asupra garanției, în timp ce legea dării în plată instituie
o obligație pentru creditor de a accepta stingerea creditului prin transferul
proprietății asupra garanției.
Or, potrivit art. 51 alin. (1) CDFUE, instituțiile europene cu atribuții în do-
meniul legislativ au obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamen-
tale prevăzute de Cartă în momentul legiferării. În mod simetric, statele
membre au, la rândul lor, obligația de a respecta drepturile și libertățile fun-
damentale prevăzute de Cartă în momentul transpunerii în dreptul intern a
dreptului european (cum este și cazul Directivei 2014/17). Întrucât Legea
nr. 77/2016 constituie transpunerea Directivei nr. 2014/17/UE, se ridică
întrebarea în ce măsură reglementarea națională respectă libertatea econo-
mică și contractuală a instituțiilor de creditare, având în vedere că impune
acestora acceptarea stingerii creditului prin transferul proprietății asupra
garanției. Limitări ale drepturilor fundamentale – cum sunt libertatea eco-
nomică și cea contractuală – pot fi instituite de statele membre sub rezerva
149
Ramona Bădescu, Mihai Selegean, Dragoș Bogdan
respectării mai multor condiții, printre care neafectarea substanței înseși a

dreptului în cauză și proporționalitatea între scopul legitim urmărit și atin-
gerea adusă dreptului sau libertății protejate. Sub acest din urmă aspect, atât
jurisprudența CJUE, cât și analiza critică a dispozițiilor legii dării în plată scot
în evidență ruperea echilibrului cerut de dreptul european.
I. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată și legislația euro-

peană relevantă
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, intrată în vigoare la data de 13

mai 2016, a fost adoptată cu scopul de a se asigura o protecție juridică sporită
consumatorilor din contractele de credit garantate cu bunuri imobile având
destinația de locuință. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii,
aceasta își propune transpunerea, în parte, a Directivei nr. 2014/17/UE[1].
Legea dării în plată prevede, în esență, faptul că orice debitor dintr-un
contract de credit încheiat cu o instituție de credit sau cu o instituție finan-
ciară nebancară are dreptul de a da acesteia din urmă în plată imobilul cu
destinație de locuință ce constituie obiectul garanției creditului pentru a i se
stinge orice datorie reieșită din contract. Instituția de credit, instituția finan-
ciară nebancară, precum și cesionarii creanțelor nu se pot opune inițiativei
debitorului, fiind obligați la încheierea contractului de dare în plată, indife-
rent de stadiul în care se află restituirea creditului, precum și de posibilitatea
debitorului de a-și duce la îndeplinire obligațiile asumate prin contract.
Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) TFUE, Uniunea Europeană deține o compe-
tență partajată cu cea a statelor membre în domeniul protecției consumato-
[1]
A se vedea http://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/40/3/em951.pdf.; în
orice caz, chiar presupunând că, la nivel declarativ, Legea nr. 77/2016 nu ar
reprezenta transpunerea Directivei 17/2014, în realitate, în aplicarea principiului
substance over form, transpunerea unei directive în dreptul național se apreciază
raportat la regăsirea clară și precisă a conținutului său în dreptul național, iar nu
la precizarea expresă în cuprinsul unui act normativ național a faptului că acesta
constituie o transpunere a directivei.
150
rilor. În consecință, statele membre pot legifera în acest domeniu ori de câte
ori Uniunea Europeană nu o face sau atunci când aceasta a încetat să regle-
menteze anumite măsuri în domeniu.
Directiva nr. 2014/17/UE, având dată limită de transpunere de către sta-
tele membre 21 martie 2016, a fost adoptată cu scopul de a apropia legis-
lațiile acestora sub anumite aspecte cu privire la contractele de credit în-
cheiate de consumatori și garantate prin ipotecă sau legate în alt mod de
bunuri imobile rezidențiale, precum și cu privire la activitatea intermediarilor
de credite.
Directiva nr. 2014/17/UE cuprinde o serie de prevederi referitoare, în
esență, la educația financiară a consumatorilor, transparența precontrac-
tuală și contractuală, evaluarea bonității unui debitor, servicii de consiliere a
consumatorului, executarea contractelor de credit, precum și la înființarea și
desfășurarea activității intermediarilor de credit.
Articolul 3 alin. (1) lit. a) din Directivă prevede faptul că aceasta se aplică
„contractelor de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr-o altă garanție
comparabilă, utilizată în mod curent într-un stat membru asupra unui bun
imobil rezidențial, fie printr-un drept legat de un bun imobil rezidențial. (...)”.
În plus, art. 28 alin. (4) din Directiva nr. 2014/17/UE prevede următoa-
rele: „statele membre nu împiedică părțile la un contract de credit să convină
în mod explicit că returnarea sau transferul către creditor al garanției sau al
veniturilor obținute din vânzarea garanției este suficient pentru a rambursa
creditul”.
În concluzie, Directiva nr. 2014/17/UE reglementează, printre altele,
darea în plată a imobilului locuință ce constituie obiectul garanției, în vede-
rea stingerii întregului credit.
Având în vedere cele prezentate anterior, se observă faptul că legea dării
în plată nu poate ignora reglementarea europeană privind contractele de
credit garantate cu imobile având destinație de locuință și, pe cale de conse-
cință, se impune o „confruntare” a dreptului național cu dreptul european în
domeniu pentru a stabili în ce relație se află cele două ordini juridice.
151
II. Compatibilitatea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată

cu dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE
Legea nr. 77/2016 reprezintă o transpunere a Directivei nr. 2014/17/UE,

domeniul său de reglementare fiind inclus în sfera de reglementare a
directivei[2]. Deși legea nu prevede expres în cuprinsul ei faptul că reprezintă
transpunerea directivei, acest aspect nu este suficient pentru a concluziona
că legea dării în plată este un act normativ național de sine stătător. În fapt,
este posibil ca statul membru să nu își execute obligația de a menționa
expres directiva pe care o transpune prin legea națională adoptată, ceea ce
nu poate exclude obligația sa de a respecta legislația europeană. De altfel,
însăși CJUE a decis[3] faptul că o lege constituie transpunerea directivei în
funcție de conținutul său, iar nu neapărat în funcție de referirea expresă în
cuprinsul său la directiva transpusă. Or, astfel cum am arătat, sfera de regle-
mentare a celor două acte normative se află într-o relație de incluziune,
domeniul material al legii dării în plată fiind inclus în domeniul material al
Directivei nr. 2014/17/UE.
În aceste circumstanțe, urmează să analizăm în ce măsură contradicțiile,
cel puțin în aparență, dintre unele dispoziții ale legii dării în plată cu
[2]
Pentru o opinie contrară, a se vedea R. RIZOIU, Tipic și atipic în Legea dării în
plată, accesibil la http://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-in-
plata.html.
[3]
A se vedea cauza C-321/05, Kofoed c. Skatteministeriet, în care Curtea sta-
tuează următoarele: „Prin urmare, în măsura în care situația juridică ce decurge
din măsurile naționale de transpunere este suficient de precisă și clară pentru a
permite particularilor interesați să cunoască întinderea drepturilor și a obliga-
țiilor lor, transpunerea în dreptul intern a unei directive nu impune în mod obli-
gatoriu adoptarea unei măsuri legislative în fiecare stat membru. De asemenea,
astfel cum a arătat avocatul general la punctul 62 din concluzii, transpunerea
unei directive poate fi, în funcție de conținutul acesteia, în anumite cazuri, înde-
plinită prin existența unui context juridic general, astfel încât nu este necesară o
preluare oficială și expresă a dispozițiilor directivei în cadrul dispozițiilor națio-
nale specifice”.
152
prevederile art. 43 alin. (1) și/sau art. 28 alin. (4) din Directiva nr. 2014/17/UE
reprezintă sau nu veritabile încălcări ale dreptului european.
1. Contradicția cu art. 43 alin. (1) din Directiva nr. 2014/17/UE

Potrivit art. 43 alin. (1) din directivă, „Prezenta directivă nu se aplică
contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016”. În consecință,
prevederile sale, așadar implicit și dispozițiile legale naționale care transpun
directiva, se aplică numai contractelor de credit încheiate începând cu data
de 21 martie 2016.
Or, art. 11 din legea dării în plată prevede următoarele: „în vederea
echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalo-
rizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit
aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor
încheiate după această dată”.
Mai mult, în temeiul art. 8 alin. (5) din lege, „dreptul de a cere instanței să
constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și
consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat,
indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma exe-
cutării silite care se continuă contra debitorului”.
Din analiza textelor legale menționate anterior, se observă faptul că legea
dării în plată se aplică atât contractelor de credit în derulare la data intrării
sale în vigoare, așadar celor încheiate anterior datei de 13 mai 2016, cât și
celor încheiate ulterior acestei date. În consecință, legea dării în plată extinde
aplicarea dispozițiilor directivei față de contractele de credit încheiate
anterior datei de 21 martie 2016, contrar prevederilor exprese ale art. 43
alin. (1) din directivă.
În aceste împrejurări, statul român se poate apăra, susținând că, prin
inserarea art. 11 din lege nu a făcut decât să ofere o protecție sporită consu-
matorilor, în aplicarea art. 2 alin. (1) din directivă, potrivit căruia „prezenta
directivă nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă dispoziții
mai stricte în scopul de a proteja consumatorii, cu condiția ca dispozițiile
153
respective să fie coerente cu obligațiile acestora în temeiul dreptului

Uniunii” (s.n.).
Prin urmare, întrebarea care se ridică este dacă dispozițiile legii respectă
obligațiile statului român rezultate din dreptul Uniunii Europene. În caz afir-
mativ, legislația națională nu poate fi înlăturată de la aplicare. În caz contrar,
legea națională nu poate produce efecte juridice întrucât este contrară
dreptului Uniunii Europene[4].
În esență, trebuie examinat dacă legea dării în plată respectă principiile
generale ale Uniunii Europene, în special, principiul protecției drepturilor
dobândite, cel al speranței legitime și cel al securității juridice.
Obligația de a respecta principiile generale ale ordinii juridice a Uniunii
Europene cu ocazia transpunerii unei directive se regăsește în jurisprudența
CJUE. Astfel, în cauza C-5/88, Wachauf c. Bundesamt fur Ernahrung und
Fortwirtschaft, Curtea a precizat că statele membre trebuie să respecte, în
procesul de transpunere a directivelor, principiile generale ale dreptului Uniunii
Europene, care fac parte integrantă din blocul de legalitate europeană.
De asemenea, în cauza C-381/97, Belgocodex SA c. Belgian State, Curtea a
afirmat următoarele:
„Trebuie amintit că principiile protecției încrederii legitime și securității
juridice fac parte din ordinea juridică comunitară și trebuie să fie respectate
de statele membre în exercitarea competențelor conferite prin directivele
comunitare”.
În plus, în cauza C-201/08 Plantanol GmbH & Co. KG c. Hauptzollamt
Darmstadt, Curtea a menționat expres următoarele:
„De aici rezultă că o reglementare națională precum cea din acțiunea
principală, care urmărește să transpună în ordinea juridică internă a statului
membru respectiv dispozițiile Directivelor 2003/30 și 2003/96, trebuie să
respecte aceste principii generale ale dreptului comunitar” (principiul secu-
rității juridice și principiul protecției încrederii legitime, s.n.).
[4]
A se vedea cauza C-6/64, Costa c. Enel.
154
Anterior oricărei analize privind încălcarea principiilor generale, merită

menționat faptul că, în luna februarie 2016, Comisia Europeană a întocmit un
Raport privind examinarea măsurilor luate de statul român în vederea
prevenirii și îmbunătățirii dezechilibrelor macroeconomice. În cadrul acestui
raport, unul dintre aspectele criticate de Comisia Europeană este retroactivi-
tatea Legii dării în plată, întrucât aceasta se aplică inclusiv contractelor de
credit în derulare la data intrării sale în vigoare, ceea ce, în opinia Comisiei,
afectează securitatea juridică, precum și principiul protecției încrederii
legitime[5].
Protecția drepturilor dobândite a primit rangul de principiu general
pentru prima dată în cauza C-49/59, Snupat c. High Authority, în cadrul căreia
Curtea a statuat următoarele:
„Retragerea cu titlu retroactiv a unui act legal care a conferit drepturi su-
biective sau avantaje similare este contrară principiilor generale de drept”.
În cauza de față, se poate susține faptul că prin aplicarea sa contractelor
de credit în derulare la data intrării sale în vigoare, legea dării în plată aduce
atingere principiului general al protecției drepturilor dobândite, întrucât prin
încheierea contractelor de credit instituția creditoare a dobândit un drept de
creanță de o anumită valoare, afectat de un termen, ca modalitate a actului
juridic, dar a cărui existență și cuantum sunt certe. Or, este foarte posibil ca
valoarea imobilului dat în plată să fie inferioară valorii ce trebuie restituite
din creditul contractat. De cele mai multe ori, debitorul va alege soluția dării
în plată pentru a stinge un credit a cărui valoare de restituit este considerabil
mai mare decât cea a imobilului având destinația de locuință. În consecință,
instituția creditoare este împiedicată să își valorifice întreaga creanță născută
în patrimoniul său prin contractul de credit.
Încălcarea principiului protecției drepturilor dobândite devine evidentă în
ipoteza în care instituția creditoare a executat deja imobilul ipotecat ce face
obiectul dării în plată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. În
[5]
A se vedea http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_
en.pdf, p. 28.
155
această ipoteză, potrivit art. 8 alin. (5) din lege, în cazul în care valoarea
imobilului nu a acoperit întreaga creanță, creditorul nu mai are dreptul de a
urmări alte bunuri ale debitorului sau de a valorifica alte garanții față de
acesta, dacă debitorul își manifestă voința în sensul dării în plată a imobilului
deja executat.
Astfel cum am menționat, prin însăși încheierea contractului de credit,
instituția creditoare a dobândit un drept de creanță, respectiv dreptul de a i
se restitui capitalul împrumutat. Acest drept este afectat de un termen, ca
modalitate a actului juridic, dar existența sa în patrimoniul creditorului este
certă. Mai mult decât atât, pentru fiecare zi anterioară intrării în vigoare a
legii dării în plată, instituției creditoare i s-a născut un drept la dobândă, fie
remuneratorie, fie penalizatoare, după caz. Toate aceste drepturi de creanță
trebuie considerate drepturi dobândite anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 77/2016, astfel încât, lipsirea instituțiilor creditoare de posibilitatea valo-
rificării acestor drepturi este contrară principiului protecției drepturilor
dobândite.
Alături de principiul protecției drepturilor dobândite, prin aplicarea sa
contractelor în derulare la data intrării sale în vigoare, legea dării în plată
aduce atingere și principiului securității juridice și celui al protecției încrederii
legitime.
De regulă, în jurisprudența sa, CJUE analizează împreună cele două prin-
cipii. În acest sens, pentru prezenta analiză, considerăm utilă examinarea
cauzei C-201/08, Plantanol GmbH &Co. KG c. Hauptzollamt Darmstadt.
În respectiva cauză, legislația germană de transpunere a unei directive pre-
vedea inițial o scutire fiscală pentru biocombustibili în perioada 2005-2009.
Ulterior, la data de 18 decembrie 2006, a fost adoptată o lege modificatoare,
de transpunere a aceleiași directive (care prevedea posibilitatea modificării
legislației ca urmare a intervenirii anumitor împrejurări). Potrivit acestei noi
legi, scutirea fiscală pentru biocombustibili avea să se aplice numai până la
data de 1 ianuarie 2007. Reclamanta și-a început activitatea în domeniul bio-
combustibililor în anul 2005 și susține, în cadrul întrebării preliminare, faptul că
noua lege aduce atingere principiul protecției încrederii legitime și celui al
156
securității juridice întrucât, cu bună-credință, bazându-se pe legislația națio-

nală existentă, ea și-a început și desfășurat activitatea fiind convinsă de fap-
tul că până în anul 2009 va beneficia de scutire fiscală.
Curtea nu oferă un răspuns afirmativ sau negativ cu privire la încălcarea
celor două principii de către legislația națională de transpunere, întrucât
apreciază că această sarcină revine judecătorului național. Însă, instanța
europeană face o serie de afirmații deosebit de utile pentru înțelegerea
raționamentului care trebuie urmat în stabilirea conformității unei legi
naționale de transpunere față de principiul protecției încrederii legitime și
față de principiul securității juridice.
Dintru început, Curtea precizează că nu este competentă să se pronunțe
asupra conformității legii naționale cu principiile generale ale dreptului
Uniunii Europene.
„Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța de trimitere este
competentă să examineze dacă o astfel de reglementare națională este
conformă principiilor menționate”.
În continuare, în definirea principiilor securității juridice și al protecției
încrederii legitime, Curtea menționează faptul că pentru a respecta cele două
principii, legea națională trebuie să fie clară și precisă, iar aplicarea sa să fie
previzibilă pentru destinatarii legii.
„În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul
securității juridice, care are drept corolar principiul protecției încrederii
legitime, impune, pe de-o parte, ca normele să fie clare și precise și, pe de
altă parte, ca aplicarea acestora să fie previzibilă pentru justițiabili”.
„Cu toate acestea, trebuie amintit că Curtea s-a pronunțat deja în sensul
că principiul securității juridice nu impune absența unor modificări legislative,
ci impune mai degrabă ca legiuitorul să țină seama de situațiile speciale ale
operatorilor economici și să prevadă, dacă este cazul, adaptări la aplicarea
noilor norme juridice” (s.n.).
Pentru stabilirea existenței încrederii legitime, precum și a caracterului
imprevizibil al legii naționale modificatoare, Curtea consideră că trebuie
analizată atât legislația inițială, anterioară intervenirii modificărilor, cât și
157
timpul pe care l-a avut un operator economic pentru a se adapta noilor

dispoziții legale:
„Trebuie să se admită că un operator economic, precum reclamanta din
acțiunea principală, care și-a început activitățile în cadrul regimului de scutire
fiscală în discuție în acțiunea principală, în favoarea biocombustibililor, și
care, în acest scop, a făcut investiții costisitoare, își poate vedea interesele
afectate în mod considerabil printr-o eliminare anticipată a acestui regim, iar
aceasta cu atât mai mult atunci când această eliminare este efectuată în mod
neașteptat și imprevizibil, fără să îi lase timpul necesar pentru a se adapta la
noua situație legislativă” (s.n.).
În ceea ce privește subiectele care pot invoca nerespectarea celor două
principii în cauză, precum și condițiile pe care trebuie să le respecte, Curtea
face următoarele precizări:
„Din jurisprudența constantă a Curții rezultă că posibilitatea de a se
prevala de principiul protecției încrederii legitime este deschisă oricărui ope-
rator economic căruia o autoritate națională îi induce speranțe întemeiate.
Totuși, dacă un operator economic prudent și avizat poate să prevadă adop-
tarea unei măsuri de natură a-i afecta interesele, acesta nu ar putea să invo-
ce beneficiul unui astfel de principiu atunci când această măsură este adop-
tată” (s.n.).
Pentru a stabili dacă un operator economic prudent și avizat putea să
prevadă schimbarea legislativă, instanța națională trebuie să țină cont de
„modalitățile de informare utilizate în mod normal de statul membru care l-a
adoptat și de împrejurările speței, în mod global și in concreto, dacă încrede-
rea legitimă a operatorilor economici avuți în vedere de această reglemen-
tare a fost respectată în mod corespunzător” (s.n.). Curtea adaugă faptul că
în același scop, instanța națională trebuie să țină seama și de „diferitele
împrejurări care au precedat această intrare în vigoare” (s.n.).
Curtea concluzionează următoarele:
„Prin urmare, trebuie să se conchidă că instanța de trimitere trebuie să
examineze, ținând seama de ansamblul elementelor precedente, precum și
de orice altă împrejurare pertinentă a litigiului cu care a fost sesizată, în
158
cadrul unei aprecieri globale efectuate in concreto, dacă reclamanta din

acțiunea principală, în calitate de operator prudent și avizat, dispunea de
elemente suficiente care să îi permită să prevadă că regimul de scutire fiscală
în discuție în acțiunea principală va fi eliminat înainte de data inițială
prevăzută pentru încetarea acestui regim”.
În consecință, analizând dispozițiile art. 2 din directivă, precum și jurispru-
dența precizată anterior, se observă că legea națională de transpunere a unei
directive trebuie să respecte principiul încrederii legitime și cel al securității
juridice. Pentru a evalua conformitatea legii naționale cu aceste principii, în
primul rând trebuie stabilit dacă există o speranță legitimă creată de către
legea națională anterior intrării în vigoare a legii de transpunere. Ulterior,
trebuie examinat dacă noua lege este clară și precisă, pe de-o parte, și previ-
zibilă, pe de altă parte. În determinarea caracterului previzibil, trebuie ținut
cont de legislația anterioară, de informarea publicului cu privire la adoptarea
noii legi, de timpul avut la dispoziție de un operator economic pentru a-și
adapta activitatea economică la noile dispoziții legislative, precum și de orice
alți factori specifici împrejurării analizate care ar putea conduce la concluzia
că un operator economic avizat și prudent ar fi putut prevedea schimbarea
legislativă contestată.
Considerăm că aplicarea acestor reguli în privința situației create de legea
dării în plată conduce la concluzia că aceasta aduce atingere principiului
încrederii legitime și celui al securității juridice.
În primul rând, trebuie menționat faptul că, anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 77/2016, contractele de credit erau reglementate de principiul forței
obligatorii, precum și de regula conform căreia datio in solutum este o soluție
la care se poate recurge numai prin consimțământul părților, ambele aspecte
menționate fiind cuprinse în Codul civil. Or, posibilitatea ca darea în plată să
constituie o modalitate de încetare a contractului de credit, decisă în mod
unilateral de către debitor, contravine acestor reguli.
La data încheierii contractului de credit, instituția creditoare a prefigurat
consecințele încheierii unui astfel de contract asupra activității sale econo-
mice prin raportare la dispozițiile legale incidente la acea dată. Prin urmare,
159
ea nu a luat în calcul posibilitatea primirii în plată a imobilului obiect al

garanției fără consimțământul său.
În al doilea rând, deși prevederile legii dării în plată sunt clare și precise,
ele nu au fost previzibile, nici prin raportare la dreptul național, nici prin
raportare la dreptul Uniunii Europene.
În ceea ce privește dreptul național, principiul forței obligatorii a contrac-
telor, precum și caracterul convențional al dării în plată fac parte din tradiția
juridică a dreptului român, precum și al majorității statelor membre, fiind
astfel menționate încă de la adoptarea Codului civil din 1865. În ceea ce pri-
vește dreptul european, nu există nicio dispoziție legală care ar fi putut anti-
cipa adoptarea unei astfel de reglementări extrem de intrusive în libertatea
contractuală a părților în scopul protejării consumatorilor.
În al treilea rând, legea dării în plată generează o schimbare imprevizibilă
de reguli privind gestionarea riscului de credit. Conform cadrului reglementar
aplicabil, instituțiile de credit trebuie să dispună de politici și procese care să
stabilească un mediu corespunzător și controlat în mod adecvat pentru riscul
de credit[6], iar procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri
trebuie să fie unul anticipativ[7].
Astfel, posibilitatea oferită de legea dării în plată debitorului de a stinge
creditul/valoarea rămasă de rambursat din acesta, prin darea în plată a imo-
bilului adus în garanție, ar fi putut fi considerată, măcar în parte, ca previ-
zibilă, doar în condițiile în care acordarea și cuantumul unui împrumut ar fi
fost determinate, conform reglementărilor bancare aplicabile, de valoarea
ipotecii imobiliare propuse de client.
În realitate, un principiu fundamental în materie de creditare – principiu
stabilit prin documente normative supra-naționale, dar și prin legislația
[6]
A se vedea art. 87 din Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe pru-
denţiale pentru instituţiile de credit.
[7]
A se vedea art. 178 alin. (3) din Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerin-
ţe prudenţiale pentru instituţiile de credit.
160
internă și valabilă ilo temporae[8] – cere ca acordarea/cuantumul unui împru-

mut să se decidă în funcție de capacitatea debitorului de a rambursa creditul.
Astfel, deși evaluarea garanțiilor (nu doar a ipotecilor imobiliare) puse la dis-
poziție de solicitantul de credit reprezintă unul dintre factorii luați în calcul la
determinarea valorii împrumutului acordat de o instituție de credit, evalua-
rea bonității debitorilor are în vedere, în principal, capacitatea acestora de
a-și îndeplini obligațiile născute în temeiul contractului de credit pornind de
la veniturile stabile pe care aceștia le pot dovedi.
Acest principiu este coerent cu cadrul reglementar existent anterior legii
(și cu cel actual, de altfel), care nu prevedea nicio obligație/recomandare/în-
curajare pentru instituțiile de credit ca un credit garantat cu ipotecă/ipoteci
imobiliare să fie acoperit pe deplin din valoarea respectivei/respectivelor ga-
ranții imobiliare. Dimpotrivă, împrumutătorii aveau posibilitatea să își stabi-
lească prin normele proprii de creditare „coșul” de garanții luat în consi-
derare pentru acordarea unui credit. Într-adevăr, câtă vreme garanțiile pro-
puse pentru acoperirea riscului de credit sunt suficient de lichide și pot fi
executate într-un termen rezonabil, banca – în baza reglementărilor legale –
avea posibilitatea de a stabili acoperirea în proporții variabile cu oricare
dintre aceste tipuri de garanții: ipoteci imobiliare sau mobiliare, cash colate-
ral, scrisori de garanție bancară, titluri de stat sau alte valori mobiliare tran-
zacționate pe o piață reglementată, fideiusiuni, garanții reale oferite de terți
garanți etc.
Or, aplicarea legii dării în plată contractelor în ființă la data intrării ei în
vigoare conduce la înlăturarea posibilității instituțiilor creditoare de a-și valo-
rifica orice alte garanții, cu excepția ipotecii imobiliare, înscrise în contractele
[8]
A se vedea Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European si al
Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de
credit și firmele de investiții, art. 125 alin. (2) lit. b); European Banking Authority
„Final Report” Guidelines on creditworthiness assessment: https:// www.eba.euro-
pa.eu/documents/10180/1092161/EBA-GL-2015-11+Guidelines+on+creditworthin
ess+assessment.pdf, Section 4 „requirements regarding creditworthiness asses-
sment” (p. 10 și urm.).
161
de credit. Acest fapt aduce atingere, în ultimă instanță, dreptului instituțiilor

de creditare de a-și recupera creanțele, aspect ce nu putea fi prevăzut de
creditori având în vedere legislația aplicabilă anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 77/2016.
Mai mult, legea dării în plată a fost publicată la data de 28 aprilie 2016 și
a intrat în vigoare la numai 15 zile de la această dată, respectiv la data de 13
mai 2016. În aceste condiții, instituțiile creditoare nu au avut timpul necesar
pentru a se adapta noilor cerințe impuse de legislația în cauză, spre exemplu,
prin stabilirea strategiei de formulare a contestațiilor împotriva inițiativei
debitorilor de a da imobilele în plată, angajarea personalului de specialitate
juridică necesar în acest sens, recurgerea la serviciile unor evaluatori meniți
să stabilească valoarea imobilelor ce vor fi date în plată, precum și dacă
aceste imobile au fost conservate de proprietari în condițiile prevăzute în
contractele de ipotecă, stabilirea modalităților în care vor valorifica imobilele
dobândite și încheierea unor contracte cu specialiști în acest sens etc.
Toate aspectele precizate anterior contribuie, de asemenea, la crearea
unei imagini asupra tuturor costurilor suplimentare cauzate de legea dării în
plată pentru instituțiile creditoare, costuri pe care acestea nu le-au avut în
vedere la momentul încheierii contractelor de credit.
O importanță aparte în privința respectării de către legea națională a
principiului securității juridice, al încrederii legitime și al protecției drepturilor
dobândite în contractele de credit în momentul transpunerii unei directive o
reprezintă Cauza C-602/10, SC Volksbank Romania c. Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia
Consumatorilor Călăraşi (CJPC). Apreciem, însă, că raționamentul utilizat de
Curtea de Justiție în cadrul acestei decizii nu este aplicabil legii dării în plată.
În speța menționată, Curtea de Justiție a decis că dispozițiile tranzitorii
din Directiva 2008/48/CE, potrivit cărora respectiva directivă nu se aplică
contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor națio-
162
nale de punere în aplicare, nu se opun art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010[9], în

forma sa inițială, potrivit căruia pentru contractele aflate în curs de derulare,
creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare
a ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile
sale.
Raționamentul CJUE nu se aplică în cazul legii dării în plată din cel puțin
două motive.
În primul rând, Directiva nr. 2008/48/CE nu are ca obiect de reglementare
contractele ipotecare, în timp ce în Cauza C-602/10, Volksbank Romania
c. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul
Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC) se afla în discuție
tocmai problema aplicării O.U.G. nr. 50/2010, care transpune directiva,
contractelor ipotecare aflate în curs la data intrării sale în vigoare. Curtea a
statuat că directiva nu se opune, ci, dimpotrivă, permite extinderea sferei
sale de aplicare la alte contracte decât cele vizate în conținutul directivei,
precum și stabilirea regulilor de aplicare în timp a dispozițiilor directivei
asupra acestor din urmă contracte. Or, contractele vizate de legea dării în
plată, respectiv contractele de credit încheiate între consumatori și profesio-
niști și garantate cu bunuri imobile rezidențiale, constituie întocmai obiectul
de reglementare al Directivei nr. 2014/17/UE, iar această directivă prevede
expres, în dispozițiile sale tranzitorii, că nu se aplică contractelor de credit
existente înainte de 21 martie 2016.
În al doilea rând, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede obligația insti-
tuțiilor creditoare de a pune în acord contractele de credit cu dispozițiile sale
pentru viitor. Acest lucru înseamnă că, odată intrată în vigoare ordonanța,
instituțiile creditoare au avut obligația, spre exemplu, să elimine anumite
comisioane, să modifice cuantumul și modul de calcul al dobânzilor remune-
ratorii și penalizatoare din cuprinsul contractelor de credit aflate în derulare,
fără, însă, a fi modificate în niciun fel efectele juridice produse deja de
[9]
O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă transpunerea în dreptul național a Directivei
nr. 2008/48/CE.
163
clauzele contractuale ce urmau a fi modificate. Prin urmare, comisioanele și

dobânzile încasate sau născute înainte de scurgerea termenului de 90 de zile
puteau fi percepute de bancă fără nicio restricție. Ele reprezintă drepturi deja
dobândite de bănci și asupra cărora art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu a
produs nicio modificare.
Mai mult, potrivit art. 550 alin. (3) C. civ., dreptul de proprietate asupra
fructelor civile se dobândește zi cu zi. Dobânzile reprezintă fructe civile ale
capitalului împrumutat, astfel încât, dreptul de creanță al băncilor asupra
dobânzilor se naște în fiecare zi. Articolul 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu a
modificat drepturile de creanță asupra dobânzilor deja dobândite până la
data împlinirii termenului de punere în acord a contractelor de credit cu
dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, ci numai drepturile de creanță asupra dobân-
zilor a căror naștere a avut loc după împlinirea termenului de 90 de zile, în
virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, inclusiv efectelor viitoare ale
contractelor în curs.
În schimb, legea dării în plată se aplică contractelor în curs la data intrării
sale în vigoare aducând atingere dreptului de creanță al instituțiilor credi-
toare asupra capitalului, dobânzilor și comisioanelor aflate deja în patrimo-
niul lor la data intrării sale în vigoare. Astfel cum am arătat anterior, dreptul
de creanță asupra capitalului s-a născut de la data încheierii contractului de
credit, dar executarea sa este afectată de un termen suspensiv; dreptul de a
percepe dobânzile s-a născut cu fiecare zi anterioară intrării în vigoare a legii
dării în plată astfel încât toate aceste drepturi sunt drepturi dobândite în
patrimoniul instituțiilor creditoare, fiind inadmisibil ca o lege ulterioară să
pună în discuție existența lor și posibilitatea titularului lor de a se bucura de
prerogativele astfel oferite.
În concluzie, apreciem că, spre deosebire de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010,
care viza contracte aflate în afara sferei materiale de aplicare a directivei
transpuse și care, totodată, nu aducea atingere efectelor trecute ale contrac-
telor de credit, ci numai efectelor viitoare ale acestora, legea dării în plată se
aplică contractelor vizate de directiva pe care o transpune și, mai mult,
164
afectează, fără putință de tăgadă, drepturile deja dobândite în patrimoniul

instituțiilor creditoare.
Având în vedere cele precizate anterior, apreciem că Legea nr. 77/2016
nu respectă Directiva nr. 2014/17/UE, încălcând art. 43 alin. (1) coroborat cu
art. 2 alin. (1) din directivă, raportat la obligația statelor membre de a
respecta principiul protecției drepturilor dobândite, cel al securității juridice,
precum și cel al încrederii legitime.
2. Contradicția cu art. 28 alin. (4) din Directiva nr. 2014/17/UE

Potrivit art. 28 alin. (4) din directivă: „Statele membre nu împiedică părți-
le la un contract de credit să convină în mod explicit că returnarea sau trans-
ferul către creditor al garanției sau al veniturilor obținute din vânzarea garan-
ției este suficient pentru a rambursa creditul”.
Din examinarea acestui text de lege, se poate observa cu ușurință faptul
că legiuitorul european a dorit ca statele membre să ofere posibilitatea păr-
ților de a stipula în mod expres mecanismul dării în plată în contractul de
credit [10]. Așadar, mecanismul de dare în plată întrevăzut de legislația euro-
peană presupune consimțământul ambelor părți contractuale.
Această viziune este adoptată și de Comisia Europeană, în Raportul
întocmit în luna februarie 2016[11], potrivit căruia „Totuși, potrivit Directivei
nr. 2014/17/UE, datio in solutum constituie numai una dintre opțiunile volun-
tare care ar trebui să fie disponibile pentru restituirea creditului” (s.n.).
Or, potrivit art. 3 din legea dării în plată: „(...) consumatorul are dreptul
de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii,
fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoa-
[10]
Legiuitorul european a prevăzut în mod expres obligația statelor de a permite
părților dintr-un contract de credit să stipuleze posibilitatea dării în plată a imobilului
ipotecat, printre altele, pentru că la data formulării textului directivei unele state
membre nu permiteau stipularea unei astfel de clauze. A se vedea studiul efectuat de
London Economics în Decembrie 2012, accesibil la http://ec.europa.eu/finance/fi-
nservices-retail/docs/fsug/papers/debt_solutions_report_en.pdf.
[11]
A se vedea http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2016/cr2016_romania_
en.pdf, p. 28.
165
rea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părțile con-
tractului de credit nu ajung la un alt acord”.
Din analiza acestui text, se poate observa că legea dării în plată instituie
un drept pentru debitor de a stinge creditul prin transferul dreptului de pro-
prietate asupra garanției către creditor. Mecanismul dării în plată prevăzut
de legea națională este, așadar, obligatoriu pentru creditor, la inițiativa
debitorului.
În aceste împrejurări, stipularea în contractul de credit a unei clauze care
să permită stingerea creditului prin dare în plată, astfel cum a fost descrisă în
cuprinsul art. 28 alin. (4) din directivă, devine inutilă, cel puțin din prisma
debitorului, întrucât acesta are oricum posibilitatea, prevăzută de lege, de a
stinge creditul prin dare în plată, fără a fi necesar consimțământul credito-
rului. Practic, deși legiuitorul european a dorit ca statele membre să nu se
opună inserării clauzei de dare în plată în contractul de credit, statul român,
prin instituirea mecanismului obligatoriu de dare în plată, se opune implicit
amenajării unui astfel de sistem de către părțile unui contract de credit, cel
puțin pentru ipoteza în care darea în plată ar putea fi invocată de debitor.
În esență, dreptul Uniunii Europene instituie un drept pentru creditor de a
accepta stingerea creditului prin transferul proprietății asupra garanției, în
timp ce legea dării în plată instituie o obligație pentru creditor de a accepta
stingerea creditului prin transferul proprietății asupra garanției.
În aceste condiții, statul român se poate apăra invocând faptul că legea
dării în plată cuprinde dispoziții legale mai stricte în sensul art. 2 alin. (1) din
directivă, adoptate cu scopul de a proteja în mod sporit consumatorii.
Articolul 2 din directivă are următorul cuprins: „Prezenta directivă nu
împiedică statele membre să mențină sau să introducă dispoziții mai stricte
în scopul de a proteja consumatorii, cu condiția ca dispozițiile respective să
fie coerente cu obligațiile acestora în temeiul dreptului Uniunii” (s.n.).
Întrebarea care se ridică este dacă obligarea creditorului de a accepta
darea în plată este conformă cu obligațiile statului român rezultate din drep-
tul Uniunii Europene, în special cu obligația statului român de a respecta
drepturile și libertățile fundamentale înscrise în Carta Drepturilor Fundamen-
166
tale a Uniunii Europene printre care se regăsește libertatea de a desfășura o

activitate economică și, implicit, libertatea contractuală.
În esență, trebuie cercetat în ce măsură legea dării în plată aduce atingere
art. 28 alin. (4) coroborat cu art. 2 din directivă, prin aceea că transpunerea
directivei s-a făcut cu limitarea libertății contractuale, ca drept fundamental
protejat de ordinea juridică a Uniunii Europene, iar restrângerea libertății este
făcută cu nesocotirea dispozițiilor art. 52 CDFUE, care reglementează condițiile
în care pot fi restrânse drepturile și libertățile cuprinse în Cartă.
În continuare, vom prezenta statutul libertății contractuale în dreptul Uniu-
nii Europene, prin raportare la acte normative și jurisprudența CJUE, pentru ca
ulterior să demonstrăm faptul că Legea dării în plată contravine libertății con-
tractuale, iar restrângerea adusă acesteia nu respectă condițiile legale.
A. Introducere: Uniunea Europeană – între protecția economică și pro-

tecția socială
Uniunea Europeană reprezintă o uniune economică și politică al cărei
scop primordial este realizarea unei piețe unice între cele 28 de state mem-
bre. Prin urmare, construcția Uniunii Europene are la bază patru libertăți
fundamentale: libera circulație a mărfurilor, libera circulație a persoanelor,
libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.
Tratatul de la Lisabona a constituit un pas important în dezvoltarea laturii
sociale a Uniunii Europene. Prin art. 6 TFUE, Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene a dobândit aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, iar Uniunea Europeană s-a obligat să
respecte drepturile, libertățile și principiile cuprinse în Cartă.
Printre numeroasele drepturi și libertăți cuprinse în CDFUE, se regăsește
atât dreptul consumatorilor la o protecție ridicată, (art. 38), cât și libertatea
de a desfășura o activitate economică (art. 16).
Din examinarea tuturor acestor dispoziții legale, precum și din preve-
derile art. 3 TFUE, se poate observa faptul că Uniunea Europeană promo-
vează o piață unică socială, în care interesele economice se îmbină cu nece-
sitatea protejării valorilor sociale.
167
În acest context, trebuie observat că analizarea Legii nr. 77/2016 privind

darea în plată din prisma conformității sale cu dreptul european reprezintă
un procedeu delicat, întrucât Legea dării în plată așează față în față două
valori fundamentale ale dreptului UE: protecția consumatorilor și libertatea
economică (libertatea contractuală). În consecință, este necesar ca Legea
dării în plată să respecte un just echilibru între libertatea contractuală și
protecția consumatorilor.
Întrucât protecția consumatorilor în dreptul Uniunii Europene beneficiază
de o reglementare expresă în TFUE, fiind, de altfel, un fapt bine-cunoscut,
atât juriștilor, cât și beneficiarilor, în cele ce urmează vom examina poziția
libertății contractuale în dreptul european.
B. Protecția libertății contractuale în dreptul Uniunii Europene

Prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, astfel cum am menționat ante-
rior[12], Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a dobândit forță
juridică obligatorie pentru instituțiile Uniunii Europene și, în anumite condiții,
chiar și pentru statele membre.
În art. 16 CDFUE, intitulat Libertatea de a desfășura o activitate comer-
cială, se prevăd următoarele: „Libertatea de a desfășura o activitate comer-
cială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și
practicile naționale”.
Încă de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona se consideră
că art. 16 CDFUE reprezintă temeiul juridic al protecției acordate libertății
contractuale în dreptul Uniunii Europene, ridicând această libertate la rangul
unui drept fundamental în sistemul de drept european. Această viziune este
confirmată de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării Cartei
(JO 2007, C 303, p. 17), care trebuie luate în considerare, conform art. 6
alin. (1) al treilea paragraf TFUE și art. 52 alin. (7) din Cartă.
Aceeași poziție a fost confirmată recent de CJUE, în cauza C-283/11, Sky
Österreich GmbH c. Österreichischer Rundfunk. Astfel, Curtea a statuat în
[12]
168
mod expres că libertatea de a desfășura o activitate economică prevăzută în

art. 16 CDFUE include, de asemenea, libertatea contractuală.
„Protecția conferită de articolul 16 include libertatea de a desfășura o
activitate economică sau comercială, libertatea contractuală și libera con-
curență (...)”.
În consecință, se poate observa că, în prezent, protecția libertății contrac-
tuale în dreptul Uniunii Europene, atât prin Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene, cât și prin jurisprudența CJUE este un fapt necontestat.
Ce înseamnă, însă, libertate contractuală în dreptul Uniunii Europene?
Pentru a defini noțiunea de „libertate contractuală” este utilă examinarea
jurisprudenței CJUE dispusă în acest sens. Astfel, libertatea contractuală
cuprinde, printre altele, următoarele:
– libertatea de alegere a partenerului contractual (cauzele C-90/90 și
C91/90, Neu și alții c. Secrétaire d'Etat à l'Agriculture et à la Viticulture,
pct. 13);
– libertatea de stabilire a prețului din contract (cauza C-437/04, Comisia
c. Belgia, pct. 51);
– libertatea de a nu intra în relații contractuale (concluziile avocatului
general în cauza C-441/07, Comisia c. Alrosa company Ltd, pct. 227).
Potrivit art. 51 alin. (1) CDFUE, „Dispoziţiile prezentei carte se adresează
instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea princi-
piului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care aces-
tea pun în aplicare dreptul Uniunii. (...)” (s.n.).
Din acest articol trebuie desprinse două concluzii. În primul rând, insti-
tuțiile europene cu atribuții în domeniul legislativ au obligația de a respecta
drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Cartă în momentul legi-
ferării. În al doilea rând, statele membre au obligația de a respecta drepturile
și libertățile fundamentale prevăzute de Cartă în momentul punerii în apli-
care a dreptului european.
În interpretarea noțiunii de „punere în aplicare” a dreptului Uniunii Euro-
pene, Curtea adoptă o viziune extinsă, lărgind foarte mult sfera actelor de
putere ale statelor membre care trebuie să respecte drepturile și libertățile
169
stabilite prin Cartă. Astfel, în cauza C-617/10, Aklagaren c. Hans Akerberg

Fransson, Curtea statuează următoarele:
„Întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie, în con-
secință, să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină
astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să
poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drep-
turilor fundamentale garantate de cartă” (s.n.).
În consecință, orice reglementare națională care intră în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii Europene trebuie să respecte drepturile și
libertățile prevăzute de Cartă.
Cu toate acestea, art. 52 alin. (1) CDFUE prevede posibilitatea restrângerii
drepturilor și libertăților conținute de Cartă, cu îndeplinirea următoarelor
condiții:
a. restrângerea să fie făcută prin lege;
b. restrângerea să nu aducă atingere însăși substanței dreptului;
c. restrângerea să fie impusă de un interes general recunoscut de Uniu-
nea Europeană sau de necesitatea protejării drepturilor și libertăților celor-
lalți;
d. restrângerea trebuie să conducă la atingerea obiectivului urmărit;
e. restrângerea să fie necesară;
f. restrângerea să respecte principiul proporționalității.
Aceste condiții sunt reluate și analizate în jurisprudența CJUE.
Astfel, în cauza C-283/11, Sky Österreich GmbH c. Österreichischer
Rundfunk, Curtea statuează că libertatea de desfășurare a unei activități
comerciale (așadar, și libertatea contractuală, s.n.), nu constituie o prero-
gativă absolută. Prin raportare la art. 52 alin. (1) CDFUE, aceasta poate
suporta restrângeri, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în acest
articol. În analizarea acestor condiții, Curtea stabilește faptul că necesitatea
unei măsuri de restrângere trebuie determinată prin raportare la eventuala
existență a unei măsuri mai puțin stricte care ar fi putut fi adoptată pentru
atingerea interesului general urmărit. De asemenea, Curtea apreciază că
170
proporționalitatea unei măsuri de restrângere trebuie examinată din prisma

atingerii unui echilibru între drepturile și libertățile aflate în balanță.
Curtea face următoarele afirmații cu titlu de principiu:
„În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței constatate, trebuie
amintit că principiul proporționalității impune, potrivit unei jurisprudențe
constante a Curții, ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a
ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime
urmărite de reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă
alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai
puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie
disproporționate în raport cu scopurile vizate” (s.n.).
„În această privință, trebuie constatat că legiuitorul Uniunii trebuia să
evalueze comparativ, pe de o parte, libertatea de a desfășura o activitate
comercială și, pe de altă parte, libertatea fundamentală a cetățenilor Uniunii
de a primi informații, libertatea, precum și pluralismul mass-media”.
„Atunci când sunt în discuție mai multe drepturi și libertăți fundamentale
protejate de ordinea juridică a Uniunii, aprecierea eventualului caracter
disproporționat al unei dispoziții din dreptul Uniunii trebuie să se efectueze
cu respectarea concilierii necesare dintre exigențele referitoare la protecția
diferitelor drepturi și libertăți și justul echilibru între aceste drepturi” (s.n.).
Deși în cauza menționată, instanța europeană a trebuit să decidă cu
privire la conformitatea dispozițiilor unei directive cu dreptul de a desfășura
o activitate economică prevăzut de art. 16 CDFUE, raționamentul Curții poate
fi aplicat, mutatis mutandis, și în cazul în care obligația de a respecta
drepturile și libertățile prevăzute de Cartă revine statelor membre.
Cauza C-426/11, Alemo-Herron c. Parkwood Leisure Ltd., prezintă un
interes deosebit pentru stabilirea conformității Legii nr. 77/2016 cu dreptul
Uniunii Europene, în special pentru stabilirea conformității acestei legi cu
art. 16 CDFUE și cu Directiva nr. 2014/17/UE.
În respectiva cauză, o entitate de drept public a inserat în contractele de
muncă încheiate de aceasta cu salariații săi o clauză care stabilește că
prevederile contractuale vor fi determinate în conformitate cu o convenție
171
colectivă al cărei conținut este modificat la diferite intervale de timp de un

organism de negociere colectivă din sectorul public local. Entitatea publică în
discuție a transmis o parte din activitatea sa, împreună cu salariații implicați,
unei entități de drept privat. Întrebarea care s-a ridicat în fața CJUE a fost
dacă art. 3 din Directiva 2001/23/CE trebuie interpretat în sensul că se opune
ca un stat membru să prevadă, în cazul unui transfer de întreprindere
precum cel în discuție în litigiul principal, opozabilitatea față de cesionar a
clauzelor de trimitere dinamică la convențiile colective negociate și adoptate
ulterior datei transferului.
Articolul 3 din Directiva 2001/23/CE prevede obligația cesionarului unei
întreprinderi de a respecta condițiile contractuale stabilite de o convenție
colectivă obligatorie pentru cedent până la data rezilierii sau expirării con-
venției respective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții
colective.
Curtea a statuat că acest articol nu se opune ca, în cazul în care contractul
de muncă trimite la o convenție colectivă la care cedentul este parte, cesio-
narului, care nu este parte la o astfel de convenție, să nu îi fie opozabile
convenții colective ulterioare celei care era în vigoare la momentul transfe-
rului întreprinderii.
De asemenea, art. 8 din Directiva nr. 2001/23/CE prevede posibilitatea
statelor membre ca, în transpunerea ei, să prevadă dispoziții naționale mai
stricte cu scopul de a acorda o protecție sporită lucrătorilor. Curtea constată
că dispozițiile naționale care obligă cesionarul să respecte convenția colectivă
în cauză au fost adoptate în virtutea art. 8 din Directivă pentru a asigura o
protecție mai ridicată lucrătorilor.
Cu toate acestea, ea face următoarea precizare:
Directiva 77/187/CEE[13] (ale cărei dispoziții au fost preluate de Directiva
nr. 2001/23/CEE, s.n.) nu urmărește numai protejarea, cu ocazia transferului
de întreprindere, a intereselor lucrătorilor, ci înțelege să asigure un just
[13]
În motivarea deciziei, Curtea face adesea referiri la o altă decizie ante-
rioară a sa, adoptată în temeiul Directivei nr. 77/187/CEE.
172
echilibru între interesele acestora din urmă, pe de o parte, și cele ale

cesionarului, pe de altă parte. Mai exact, aceasta (Curtea, s.n.) precizează că
cesionarul trebuie să fie în măsură să efectueze ajustările și adaptările
necesare continuării activității sale”.
În continuare, Curtea constată că, în speța de față, obligativitatea con-
venției colective pentru cesionar „(...) poate să limiteze în mod considerabil
marja de manevră necesară adoptării măsurilor de ajustare și de adaptare de
către un cesionar privat. Într-o astfel de situație, o asemenea clauză este de
natură să aducă atingere justului echilibru între interesele cesionarului în
calitatea sa de angajator, pe de-o parte, și cele ale lucrătorilor, pe de altă
parte”.
În final, soluția Curții a fost favorabilă angajatorului, în detrimentul anga-
jaților, și, prin urmare, Curtea a acordat protecție însăși libertății contrac-
tuale a angajatorului, prevăzute în art. 16 CDFUE. Aceasta a apreciat că
reglementarea națională nu menține un just echilibru între interesul de a
desfășura o activitate economică și interesul general de a proteja salariații.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a avut următorul raționament:
orice act al Uniunii Europene, așadar inclusiv o directivă, trebuie interpretat cu
respectarea drepturilor și libertăților prevăzute de Carta Drepturilor Funda-
mentale a Uniunii Europene. În consecință, art. 3 din Directiva nr. 2001/23/CE
trebuie să se conformeze art. 16 din Cartă, care prevede libertatea de a
desfășura o activitate economică și, implicit, libertatea contractuală.
„Având în vedere articolul 3 din Directiva 2001/23, rezultă că, în temeiul
libertății de a desfășura o activitate comercială, cesionarul trebuie să aibă
posibilitatea de a-și valorifica în mod eficient interesele într-un proces
contractual la care participă și să negocieze elementele care determină
evoluția condițiilor de muncă ale angajaților săi, în vederea viitoarei sale
activități economice”.
Dacă cesionarul nu are aceste prerogative, libertatea sa contractuală este
în mod serios redusă, astfel încât, o asemenea limitare poate să aducă atin-
gere conținutul însuși al libertății sale de a desfășura o activitate comercială.
173
„Or, articolul 3 din Directiva 2001/23 coroborat cu articolul 8 din această

directivă nu poate fi interpretat în sensul că permite statelor membre să ia
măsurile care, deși sunt mai favorabile lucrătorilor, pot aduce atingere
conținutului însuși al dreptului cesionarului la libertatea de a desfășura o
activitate comercială”.
Concluzia ce poate fi desprinsă din prezentarea modului în care este
protejată libertatea contractuală în dreptul Uniunii Europene este că, în
prezent, libertatea contractuală este un drept fundamental prevăzut de Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și recunoscut ca atare de
jurisprudența CJUE. Prin urmare, orice restrângere a sa trebuie făcută numai
prin lege, fără să aducă atingere însăși substanței sale, iar măsurile de
restrângere trebuie să fie justificate de un interes general, să fie utile
atingerii obiectivului urmărit, necesare și proporționale.
C. Legea nr. 77/2016 privind darea în plată aduce atingere libertății de

desfășurare a unei activități economice și libertății contractuale
Este fără îndoială faptul că legea dării în plată limitează libertatea con-
tractuală, înțeleasă ca libertatea de a intra sau de a nu intra în raporturi con-
tractuale, libertatea de a-ți alege partenerul contractual, precum și libertatea
de a stabili conținutul contractului[14].
Legea dării în plată impune instituțiilor de credit, instituțiilor financiare
nebancare, precum și cesionarilor creanțelor izvorâte din contractele de
credit să încheie un contract de dare în plată și, în plus, nu le permite alege-
rea cocontractantului și nici stabilirea conținutului contractului.
Prin aplicarea art. 51 alin. (1) CDFUE și a jurisprudenței cauza C-426/11,
Mark Alemo-Herron și alții c. Parkwood Leisure Ldt., se poate argumenta
faptul că dispozițiile directivei trebuie interpretate în lumina drepturilor și
libertăților prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Mai mult, în procesul de transpunere a unei directive, fiecare stat membru
[14]
Pentru definirea noțiunii de „libertate contractuală”, a se vedea supra,
p. 169.
174
este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale protejate prin

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Prin urmare, art. 28 din directivă privind posibilitatea convențională de
dare în plată a imobilului ipotecat trebuie interpretat în lumina art. 16 din
Cartă privind libertatea contractuală astfel încât concluzia care se impune
este aceea că legiuitorul european a urmărit atingerea unui just echilibru
între interesul de ordine publică de a proteja consumatorii și libertatea
fundamentală de a contracta[15].
Pe de-o parte, el a impus statelor membre să permită părților dintr-un
contract de credit stipularea mecanismului dării în plată a imobilului ipotecat
cu consecința stingerii întregului credit, pentru a favoriza, în principal, con-
sumatorii, pe de altă parte, a stipulat că acest mecanism reprezintă o opțiune
a părților contractuale ce trebuie prevăzută în mod expres în contract,
întocmai pentru a proteja libertatea contractuală a instituțiilor de credit și,
totodată, libertatea acestora de a-și desfășura activitatea economică. În
acest fel, legiuitorul european a încercat să asigure un just echilibru între
protecția consumatorilor și libertatea contractuală.
În aceste împrejurări, se poate observa cu ușurință faptul că, prin obli-
garea instituției creditoare să accepte contractul de dare în plată, Legea
nr. 77/2016 aduce atingere libertății contractuale protejate de însuși legiui-
torul european.
În esență, nu poate fi contestat că legiuitorul român a urmărit să adopte
dispoziții legale mai stricte decât cele conținute de Directiva 2014/17/UE, cu
[15]
În cauza C-426/11, Alemo-Herron, Curtea, aplicând aceeași regulă de
interpretare a directivei din prisma art. 16 CDFUE, precizează: „În aceste condiții,
Directiva 77/187 nu urmărește numai protejarea, cu ocazia transferului de între-
prindere, a intereselor lucrătorilor, ci înțelege să asigure un just echilibru între
interesele acestora din urmă, pe de o parte, și cele ale cesionarului, pe de altă
parte. Mai exact, aceasta precizează că cesionarul trebuie să fie în măsură să
efectueze ajustările și adaptările necesare continuării activității sale”.
175
scopul de a asigura o protecție superioară consumatorilor[16]. De asemenea,

nu se poate contesta faptul că aceste dispoziții legale naționale aduc atingere
libertății contractuale și libertății economice ale creditorilor.
Or, directiva trebuie interpretată în lumina prevederilor referitoare la
protecția consumatorilor, a celor referitoare la libertatea contractuală,
precum și a celor referitoare la posibilitatea de restrângere a unui drept sau
libertate prevăzute de CDFUE.
În consecință, odată constatat faptul că legea dării în plată aduce atingere
libertății contractuale protejate de art. 16 CDFUE, judecătorul trebuie să
examineze dacă restrângerea libertății contractuale prin dispozițiile legale
naționale respectă condițiile impuse de art. 52 din Cartă.
D. Neîndeplinirea condițiilor unei restrângeri a libertății contractuale

După cum am precizat anterior[17], art. 52 alin. (1) CDFUE prevede posibi-
litatea restrângerii drepturilor și libertăților conținute de Cartă, cu înde-
plinirea următoarelor condiții:
a. restrângerea să fie făcută prin lege;
b. restrângerea să nu aducă atingere însăși substanței dreptului;
c. restrângerea să fie impusă de un interes general recunoscut de Uniunea
Europeană sau de necesitatea protejării drepturilor și libertăților celorlalți;
d. restrângerea trebuie să conducă la atingerea obiectivului urmărit;
e. restrângerea să fie necesară;
f. restrângerea să respecte principiul proporționalității.
Având în vedere că cerințele prevăzute la lit. a, c și d nu ridică probleme
deosebite, ne vom concentra atenția asupra respectării de către legislația
națională a celorlalte trei condiții enumerate anterior.
[16]
De altfel, reglementarea națională prin care se restrângea libertatea con-
tractuală în cauza Alemo-Herron a avut la bază rațiuni foarte asemănătoare:
legiuitorul englez a urmărit asigurarea unei protecții sporite salariaților întreprin-
derilor ce sunt transferate de la o entitate la alta.
[17]
176
b. Restrângerea să nu aducă atingere însăși substanței dreptului

Pentru a demonstra faptul că legea dării în plată afectează însăși
substanța libertății contractuale, privite ca drept fundamental, vom urma
raționamentul Curții din cauza C-426/11, Alemo-Herron[18].
Reglementarea națională privind darea în plată obligă instituția de credit,
instituția financiară nebancară, precum și cesionarii contractului de credit să
încheie cu debitorul un contract de dare în plată a imobilului ipotecat, la
inițiativa acestuia din urmă, cu consecința stingerii oricărui debit izvorât din
contract.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un debitor pentru a putea
beneficia de darea în plată sunt următoarele: să fi încheiat un contract de
credit cu o instituție de credit sau o instituție financiară nebancară, să aibă
calitate de consumator, creditul contractat să nu depășească, la data
acordării, 250.000 euro, să fie este garantat cu un imobil având destinație de
locuință și debitorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pentru o infracțiune în legătură cu creditul acordat.
După cum se poate observa, condițiile stabilite de legiuitor pentru a
putea beneficia de darea în plată nu sunt riguroase, astfel încât, un număr
foarte mare de debitori și pentru un număr foarte mare de credite se poate
beneficia de dispozițiile legii dării în plată.
Or, dispozițiile Legii dării în plată nu permit instituțiilor de credit și
instituțiilor financiare nebancare (precum și cesionarilor creanțelor asupra
consumatorilor) să aleagă dacă doresc sau nu să încheie contractul de dare în
plată și nu oferă acestora niciun drept de a influența conținutul contractului,
astfel încât, acestea se află, cu privire la o parte considerabilă din contractele
de credit încheiate, în imposibilitatea de a-și valorifica propriile interese
economice în cadrul contractului.
Ținând cont de sfera largă a debitorilor și a contractelor de credit care
beneficiază de darea în plată, se poate constata că legea dării în plată
împiedică instituțiile creditoare în a-și amenaja desfășurarea propriei
[18]
177
activități economice, aducând atingere însăși esenței libertății contractuale și

libertății de a desfășura o activitate economică.
În cauza Alemo-Herron, Curtea consideră că modificarea contractelor de
muncă de care este ținut angajatorul, ca urmare a exprimării voinței
unilaterale a unui organism public, asupra căruia angajatorul nu are niciun
control, „poate să limiteze în mod considerabil marja de manevră necesară
adoptării măsurilor de ajustare și de adaptare de către un cesionar privat
(angajatorul, s.n.)”. Curtea continuă, afirmând că „Într-o astfel de situație, o
asemenea clauză (prin care angajatorul este obligat să respecte modificările
impuse de organismul public, s.n.) este de natură să aducă atingere justului
echilibru între interesele cesionarului în calitatea sa de angajator, pe de o
parte, și cele ale lucrătorilor, pe de altă parte”.
Considerăm că, prin dispozițiile sale mult prea restrictive, legea dării în
plată aduce, de asemenea, atingere unui just echilibru care ar fi trebuit să fie
menținut între necesitatea protejării consumatorilor și asigurarea libertății
contractuale, spre exemplu, prin instituirea unor condiții mai stricte ce ar fi
trebuit îndeplinite în vederea beneficierii de mecanismul dării în plată.
Restrângerea libertății contractuale este într-atât de severă încât ea aduce
atingere însăși substanței acestui drept fundamental.
În cauza Alemo-Herron, Curtea constată, de asemenea, faptul că „în
temeiul libertății de a desfășura o activitate comercială, cesionarul trebuie să
aibă posibilitatea de a-și valorifica în mod eficient interesele într-un proces
contractual la care participă și să negocieze elementele care determină
evoluția condițiilor de muncă ale angajaților săi, în vederea viitoarei sale
activități economice” (s.n.).
Dacă angajatorul este privat de aceste drepturi, Curtea concluzionează
următoarele: „libertatea contractuală a cesionarului menționat este în mod
serios redusă, astfel încât o asemenea limitare poate să aducă atingere
conținutului însuși al dreptului său la libertatea de a desfășura o activitate
comercială. Or, articolul 3 din Directiva 2001/23 coroborat cu articolul 8 din
această directivă nu poate fi interpretat în sensul că permite statelor membre
să ia măsurile care, deși sunt mai favorabile lucrătorilor, pot aduce atingere
178
conținutului însuși al dreptului cesionarului la libertatea de a desfășura o

activitate comercială” (s.n.).
Aplicând întocmai raționamentul Curții în cazul nostru, prin obligarea
instituțiilor de creditare la încheierea contractului de dare în plată, în
condițiile impuse de debitor (momentul la care se încheie contractul de
credit, valoarea imobilului raportată la valoarea creditului etc.), legiuitorul
român lipsește creditorul de posibilitatea de valorificare a propriilor interese
în cadrul contractului și îl împiedică să negocieze condițiile contractuale. Prin
aceasta, se aduce atingere însăși libertății sale de a contracta și de a
desfășura o activitate economică, iar art. 28 alin. (4) coroborat cu art. 2
alin. (1) din directivă nu pot justifica o măsură într-atât de restrictivă încât să
aducă atingere însăși substanței libertății fundamentale de a desfășura o
activitate economică și libertății contractuale a operatorului economic, chiar
dacă această măsură ar fi justificată de acordarea unei protecții sporite
consumatorilor.
În consecință, se impune concluzia că legea dării în plată aduce atingere
însăși esenței libertății de a desfășura activități economice, astfel încât, ea
contravine prevederilor din Cartă, precum și Directivei nr. 2014/17/UE.
Dacă, însă, se va considera că legea dării în plată nu aduce atingere înseși
substanței libertății contractuale, se impune analizarea celorlalte condiții ce
trebuie respectate cu ocazia restrângerii unui drept sau libertate fundamen-
tale, pentru a demonstra că restrângerea, chiar dacă nu afectează esența
libertății contractuale, nu este necesară și nici proporțională și, prin urmare,
ea încalcă dispozițiile legale.
e. Restrângerea să fie necesară

În raportul efectuat de London Economics în Decembrie 2012[19], darea în
plată se prevede ca o propunere de ajutor acordat debitorilor aflați în
dificultate, însă se precizează, totodată, că soluția în cauză nu trebuie
adoptată decât ca un ultim resort la care poate recurge debitorul, după
[19]
A se vedea supra, nota de subsol nr. 10.
179
încercarea mai multor alte soluții, precum restructurarea creditului sau

reducerea datoriei.
Considerăm că statul român ar fi trebuit să găsească soluții legislative prin
care să protejeze consumatorii împotriva creditelor împovărătoare, dar care
să asigure, totodată, și libertatea economică a instituțiilor de credit, prin
atingerea unui just echilibru. În acest sens, statul român ar fi putut stabili
condiții mai restrictive pentru debitorii care doresc să beneficieze de
dispozițiile legii dării în plată, spre exemplu, prin obligarea acestora de a face
dovada unei situații financiare precare ce nu le permite restituirea creditului
în condițiile contractuale inițiale sau dovada faptului că nu dețin alte bunuri
decât propria locuință în vederea dării în plată.
În expunerea de motive a Legii[20], se precizează și se insistă asupra
faptului că se dorește evitarea situațiilor, numeroase în practică, în care
executarea silită nu acoperă întreaga valoare a creditului, astfel încât con-
sumatorii se văd în situația în care sunt lipsiți de bunul ipotecat, dar sunt în
continuare urmăriți de instituțiile de creditare sau recuperatorii creanțelor.
Considerăm, însă, că pentru a evita astfel de situații extrem de dificile
pentru consumator, puteau fi identificate și alte soluții, precum stabilirea
unei valori minime a imobilelor (spre exemplu, cea prevăzută în grilele
notarilor publici) sub care aceste imobile nu pot fi vândute.
În consecință, apreciem că soluția dării în plată în forma adoptată de
legiuitor nu este necesară atingerii obiectivului de protecție a consumatorilor
întrucât există alte mijloace, mai puțin intrusive în libertatea contractuală a
operatorilor economici, care ar conduce la atingerea aceluiași rezultat.
f. Restrângerea să respecte principiul proporționalității

Legea dării în plată urmărește să acorde o protecție ridicată consu-
matorilor, însă mijloacele utilizate restrâng în mod serios libertatea contrac-
tuală și libertatea comercială a operatorilor economici având calitatea de
creditori.
[20]
A se vedea http://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/40/3/em951.Pdf.
180
Dintru început, trebuie precizat că protecția consumatorilor are o însem-

nătate foarte mare pentru Uniunea Europeană. Astfel, în cauza C-12/11,
Denise McDonagh c. Ryanair, Curtea de Justiție a precizat următoarele:
„Astfel, importanța pe care o are obiectivul de protecție a consu-
matorilor, inclusiv a pasagerilor aerieni, poate justifica consecințe economice
negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori economici”.
În plus, astfel cum am arătat anterior, Curtea a statuat în jurisprudența sa
faptul că libertatea de a desfășura o activitate economică nu este o libertate
absolută, ci suportă anumite limitări[21].
Mai mult decât atât, în aceeași cauză Sky Osterreich, Curtea observă
faptul că modul de redactare al art. 16 CDFUE permite o serie largă de
intervenții, spre deosebire de alte drepturi și libertăți prevăzute de Cartă,
textul de lege în cauză având următorul conținut: „Libertatea de a desfășura
o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și
cu legislațiile și practicile naționale” (s.n.).
De aceea, Curtea menționează următoarele:
„(...) având în vedere modul de redactare a articolului 16 din cartă, care
este diferit de modul de redactare a celorlalte libertăți fundamentale
consacrate în titlul II din aceasta (...) libertatea de a desfășura o activitate
comercială poate face obiectul unei serii ample de intervenții ale autorității
publice, susceptibile să stabilească, în interesul general, limitări privind
exercitarea activității economice”.
Cu toate acestea, considerăm că, în cazul de față, date fiind dispozițiile
severe ale legii dării în plată, se impune încercarea de a demonstra că
această lege este contrară principiului proporționalității.
Principiul proporționalității este descris cu acuratețe în chiar cauza Sky
Osterreich, în cadrul căreia Curtea face următoarele precizări:
„Atunci când sunt în discuție mai multe drepturi și libertăți fundamentale
protejate de ordinea juridică a Uniunii, aprecierea eventualului caracter
disproporționat al unei dispoziții din dreptul Uniunii trebuie să se efectueze
[21]
A se vedea supra, p. 170 (cauza C-283/11, Sky Osterreich).
181
cu respectarea concilierii necesare dintre exigențele referitoare la protecția

diferitor drepturi și libertăți și justul echilibru între aceste drepturi” (s.n.).
În consecință, pentru a demonstra faptul că legea dării în plată restrânge
în mod nelegal libertatea contractuală, trebuie arătat că între protecția
consumatorilor, urmărită de această lege, și libertatea contractuală nu există
un echilibru just, balanța fiind înclinată cu mult în favoarea protecției consu-
matorilor, cu nesocotirea libertății fundamentale de a contracta și de a
desfășura o activitate economică.
În cele ce urmează vom prezenta neajunsurile legii dării în plată care
conduc la restrângerea excesivă și nejustificată a libertății contractuale.
Dintru început, trebuie precizat că o serie dintre neajunsurile pe care le
vom dezvolta pe parcursul expunerii au fost identificate și de Comisia Euro-
peană, care, prin Raportul întocmit în luna februarie 2016[22], și-a exprimat
îngrijorarea cu privire la impactul deosebit de negativ pe care legea dării în
plată l-ar putea avea asupra economiei europene și naționale, precum și
asupra stabilității financiare.
Astfel, în principal, Comisia Europeană menționează următoarele aspecte
negative ale legii dării în plată care conduc, în opinia noastră, la crearea unui
dezechilibru injust între protecția consumatorilor și libertatea contractuală,
în defavoarea operatorilor economici:
– impactul negativ asupra stabilității economice și financiare;
– introducerea unor modificări substanțiale în materia contractelor de
împrumut în raport cu dreptul aplicabil anterior intrării sale în vigoare;
– aplicarea retroactivă a legii, întrucât aceasta vizează inclusiv contractele
de credit aflate în derulare la data intrării sale în vigoare;
– aplicarea Legii unei sfere foarte întinse de contracte de credit din cauza
condițiilor lejere impuse de legiuitor pentru beneficierea de mecanismul dării
în plată;
– afectarea disciplinei plăților contractelor de credit (întrucât debitorii pot
oricând să înceteze să plătească și să opteze pentru darea în plată a imo-
[22]
A se vedea supra, nota de subsol nr. 4.
182
bilului ipotecat, chiar dacă ar avea posibilitatea financiară de a continua

achitarea creditului);
– descurajarea investițiilor în domeniul financiar în România;
– restrângerea activității de creditare a instituțiilor bancare prin impu-
nerea unor condiții restrictive în scopul acordării creditelor consumatorilor,
ceea ce în final va conduce la afectarea intereselor acestora din urmă;
– lipsirea instituțiilor financiare de cash flow;
– afectarea în mod sever a profitului obținut de instituțiile bancare și
posibilitatea de a intra în faliment.
Acest raport a fost emis cu privire la forma inițială a legii, anterioară
modificării ei în urma reexaminării efectuate de Parlament, însă principalele
critici sunt valabile în prezent, raportat la menținerea aspectelor criticate de
Comisie în actuala formă a legii.
În plus, legea dării în plată a fost adoptată cu nesocotirea avizului negativ
dat atât de Banca Centrală Europeană[23], cât și de Banca Națională Română,
cu aceeași mențiune că, deși forma finală a legii nu era încă adoptată, criticile
sunt de actualitate.
În acest context, se impune o analiză detaliată a neajunsurilor legii dării în
plată care aduc atingere echilibrului just ce ar trebui asigurat între libertatea
contractuală și protecția consumatorilor.
În primul rând, pentru ca un debitor să poată beneficia de darea în plată,

trebuie îndeplinite numai următoarele condiții:
– contractul de credit să fi fost încheiat între o instituție de credit sau o
instituție financiară nebancară, pe de-o parte, și consumator, pe de altă
parte;
– cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, să nu depă-
șească echivalentul în lei al 250.000 Euro, cursul de schimb fiind cel din ziua
acordării creditului;
[23]
A se vedea opinia acesteia din 18 decembrie 2015, accesibilă la
https://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/ro_con_2015_56_f_sign.Pdf.
183
– creditul să fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa,

construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de
locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, să fie
garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;
– consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pen-
tru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii
dării în plată.
Dacă sunt întrunite aceste condiții, legea prevede că debitorul consuma-
tor are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu
tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului
ipotecat în favoarea creditorului.
O primă observație care se impune este că legea nu prevede nicio con-
diție cu privire la resursele financiare de care dispune consumatorul pentru
restituirea creditului. Astfel, se poate întâmpla ca debitorul să aibă resursele
necesare pentru a-și achita creditul conform ratelor prevăzute în contract,
dar să nu dorească să continue relația contractuală cu o bancă și, prin
urmare, să dispună încetarea contractului.
Un astfel de comportament încalcă orice previziune a băncii întemeiată
pe contractul de credit, întrucât dispozițiile contractului de credit devin
superflue, el nemaiavând forța juridică necesară în fața clientului băncii. Mai
mult, banca se vede nevoită, într-o astfel de situație, să apeleze la specialiști
pentru vânzarea imobilului, pe cheltuiala sa. În plus, cheltuielile de intabu-
lare, precum și impozitul aferent imobilului în perioada în care se află în
proprietatea sa sunt în sarcina băncii, deși banca nu a dorit și nu a stipulat în
contractul de credit posibilitatea dării în plată a imobilului ipotecat pentru
stingerea creditului.
O a doua observație care se impune este faptul că majoritatea creditelor
acordate consumatorilor nu depășesc pragul de 250.000 euro, astfel încât,
acesta nu poate fi considerat un criteriu menit să echilibreze diversele inte-
rese în joc.
În plus, legea nu distinge după cum creditul este contractat în moneda
națională sau într-o monedă străină.
184
În al doilea rând, mecanismul prevăzut de lege presupune ca debitorul să

transmită instituției cocontractante o notificare prin care să o înștiințeze de
intenția sa de a da imobilul în plată. Prin notificare, consumatorul trebuie să
stabilească două zile diferite pentru încheierea în fața notarului a actului de
dare în plată, alegerea ulterioară dintre cele două zile fiind lăsată la apre-
cierea instituției creditoare. Însă, prima convocare la notar nu poate fi
stabilită mai devreme de 30 de zile de la data primirii notificării.
Conform legii, de la momentul transmiterii notificării, se suspendă orice
plată a debitorului către creditor, acesta din urmă nu are dreptul să formu-
leze nicio acțiune judiciară sau extrajudiciară împotriva debitorului, iar orice
astfel de acțiune existentă la data primirii notificării trebuie suspendată[24].
Suspendarea oricărei plăți, precum și a acțiunilor judiciare și extrajudi-
ciare pornite de creditor se menține pe perioada soluționării contestației pe
care creditorul o poate formula în termen de 10 zile de la data primirii
notificării[25].
În ipoteza în care contestația este respinsă, creditorul și debitorul trebuie
să se prezinte la notar, în termen de 10 zile, pentru a încheia contractul de
dare în plată.
Dacă instituția creditoare refuză să încheie actul de dare în plată, consu-
matorul se poate adresa instanței solicitându-i acesteia să pronunțe o
hotărâre care să țină loc de contract de dare în plată. Nu există, însă, o
dispoziție similară în favoarea creditorului, astfel încât, dacă debitorul nu mai
dorește să încheie actul de dare în plată, el nu poate fi obligat în acest
sens. Însă, suspendarea plăților și a oricăror acțiuni împotriva sa se menține
și ulterior respingerii contestației, fie până la încheierea benevolă a contrac-
tului de dare în plată, fie până la soluționarea definitivă a litigiului inițiat de
consumator, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să
țină loc de contract de dare în plată. Prin urmare, dacă debitorul nu mai
dorește pentru moment să dea imobilul în plată, fără să renunțe în mod
[24]
A se vedea art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 77/2016.
[25]
A se vedea art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.
185
expres la acest beneficiu, el va putea tergiversa darea în plată, fără să poată

fi obligat la plata ratelor creditului.
În al treilea rând, legea dării în plată se aplică inclusiv debitorilor care au

fost deja executați silit asupra imobilului ipotecat, dar care nu și-au putut
acoperi întreaga datorie prin valoarea imobilului adjudecat. Acest lucru
aduce atingere previzibilității raporturilor contractuale[26].
În al patrulea rând, legea dării în plată prevede că transmiterea imobilului

ipotecat va stinge întregul credit chiar dacă pentru garantarea restituirii
creditului, în contract au fost constituite mai multe garanții, pe lângă ipotecă,
precum fideiusiunea sau gajul. În aceste împrejurări, dacă instituția credi-
toare a apreciat, la momentul acordării creditului, că valoarea imobilului nu
va putea acoperi întregul credit și eventualele întârzieri la plată și a decis, pe
cale de consecință, să își constituie mai multe garanții, potrivit legii dării în
plată, ea va trebui să-și satisfacă creanța direct proporțional cu valoarea
imobilului, indiferent care ar fi aceasta.
În al cincilea rând, de legea dării în plată beneficiază inclusiv debitorii

rău-platnici, care pot avea numeroase zile de întârziere la plată, ceea ce va
conduce la imposibilitatea acoperirii creditului prin valoarea imobilului. În
plus, o astfel de lege încurajează neîndeplinirea obligațiilor izvorâte din
contractele de credit.
În al șaselea rând, legea dării în plată se aplică tuturor contractelor de

credit, indiferent dacă au fost încheiate înainte sau după intrarea sa în
vigoare, ridicând serioase probleme în privința stabilității raporturilor
contractuale și a sectorului financiar, în ultimă instanță[27].
[26]
A se vedea art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.
[27]
A se vedea art. 11 din Legea nr. 77/2016.
186
În practică, multe notificări privind darea în plată sunt efectuate în

legătură cu credite contractate în anii 2007 și 2008, așadar cu puțin înainte
de începerea crizei economice. Valoarea imobilelor era foarte mare la acea
vreme, comparativ cu cea din prezent, astfel încât vor fi multe situațiile în
care instituțiile de creditare nu-și vor putea recupera în întregime creanțele.
În plus, respingerea vehementă a acestei legi de către reprezentanții insti-
tuțiilor financiare ridică semne de întrebare cu privire la situația creditelor
viitoare, întrucât este foarte posibil ca instituțiile în cauză să impună condiții
foarte restrictive pentru acordarea creditelor consumatorilor care îndepli-
nesc condițiile prevăzute de această lege pentru a evita mecanismul dării în
plată. O astfel de atitudine ar avea consecințe extrem de dăunătoare chiar
asupra consumatorilor.
Mai mult, se întrevăd deja o serie de litigii pe rolul instanțelor de judecată
prin care cesionarii creanțelor se vor îndrepta împotriva instituțiilor bancare
pe temeiul garanției pentru evicțiune pentru a-și recupera prejudiciul cauzat
din imposibilitatea valorificării în întregime a creanțelor cumpărate.
Ceea ce este criticabil, în esență, în privința legii dării în plată, este faptul
că aceasta nu instituie suficiente cerințe ce trebuie îndeplinite pentru ca un
consumator să beneficieze de darea în plată și, prin urmare, ajunge să ofere
posibilitatea transferului imobilului ipotecat pentru stingerea datoriei unei
categorii foarte largi de debitori și pentru o paletă largă de tipuri de credite.
Acest lucru conduce la crearea unui dezechilibru între interesele consu-
matorilor și interesele instituțiilor de creditare.
În prezent, sistemul de dare în plată a imobilului ipotecat pentru stin-
gerea unui credit este adoptat într-un singur stat membru, respectiv în Spa-
nia. Însă, legea spaniolă impune condiții restrictive pentru ca un consumator
să beneficieze de darea în plată astfel încât trebuie îndeplinite următoarele
cerințe:
– creditul ipotecar a fost acordat în vederea cumpărării unui imobil în
care locuiește familia;
– familia nu mai deține alte bunuri care să poată fi valorificate pentru
achitarea datoriei;
187
– niciunul dintre membrii familiei nu are un loc de muncă activ (ci bene-
ficiază de șomaj sau alte ajutoare sociale și venituri);
– rata lunară la credit depășește 60% din alte venituri;
– venitul lunar pe familie să fie mai mic de 1.597 euro, adică de trei ori
peste nivelul indicelui pentru încadrarea în primirea de ajutoare sociale;
– locuința să nu fie ipotecată în favoarea altora.
Analiza tuturor factorilor menționați mai sus conduce la concluzia că noua
lege de dare în plată riscă să afecteze în mod serios stabilitatea financiară,
precum și atractivitatea statului român pentru investiții în domeniul finan-
ciar. Aplicarea legii în raporturile contractuale în derulare ridică îngrijorări cu
privire la previzibilitatea sistemului legislativ în România. Legea poate afecta
în mod considerabil cash-flow-ul instituțiilor bancare, precum și posibilitatea
acestora de a obține profit. Impactul negativ al legii dării în plată se produce
atât asupra economiei naționale, cât și asupra pieței interne, aducând atin-
gere inclusiv liberei circulații a serviciilor și a capitalurilor.
În concluzie, considerăm că există suficienți factori care indică dispro-
porționalitatea măsurilor adoptate de legiuitorul român în vederea protejării
consumatorului în raport cu libertatea de a desfășura o activitate economică
și libertatea contractuală protejate prin art. 16 CDFUE.
Prin urmare, apreciem că Legea nr. 77/2016 nu respectă Directiva
nr. 2014/17/UE, încălcând art. 28 alin. (4) și art. 2 alin. (1) din directivă,
coroborate cu art. 16, art. 51 și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene.
III. Remedii pentru înlăturarea Legii nr. 77/2016 contrare

dreptului Uniunii Europene
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, orice persoană interesată poate

invoca în fața instanțelor judecătorești excluderea aplicării dreptului național
contrar dreptului Uniunii Europene.
Inițial, Curtea statuează, în cauza C-6/64, Costa c. Enel, faptul că dacă o
normă naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor
membre trebuie să aplice dispoziţia europeană, iar norma naţională nu este
nici anulată, nici abrogată, însă i se suspendă forţa sa obligatorie.
188
Ulterior, în cauza C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato

c. Simmenthal SpA, Curtea aduce precizări cu valoare de principiu în dome-
niu: „Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale,
dispoziţiile dreptului comunitar are obligaţia de a asigura realizarea efectului
deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei
naţionale, chiar ulterioară, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de
decizie fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale
legislativă sau pe calea vreunei proceduri constituţionale” (s.n.).
În concluzie, apreciem că, odată constatat faptul că Legea nr. 77/2016
privind darea în plată încalcă dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE, corobo-
rate cu cele cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
toate efectele sale juridice contrare dreptului Uniunii Europene trebuie înlă-
turate de la aplicare de către judecătorul național.
189
Analiza legii privind darea în plată
din perspectiva CEDO
Mihai SELEGEAN
Director, Direcția Juridică,
BRD – Groupe Société Générale
Dragoş BOGDAN
În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că legea dării în plată,

prin modul în care operează și efectele pe care aceasta le produce reprezintă
o ingerință a dreptului de proprietate pe care banca îl are asupra creanțelor
izvorâte din contractele de credit; această ingerinţă nu respectă, în opinia
noastră, condiţiile pe care jurisprudenţa CEDO le impune, astfel că ea încalcă
Convenţia.
În același timp, legea dării în plată conduce la degradarea portofoliului de
credite garantate cu ipoteci imobiliare – din perspectiva riscului de credit
asociat[1] – cu consecința necesității alocării de fonduri proprii suplimentare (în
conformitate cu reglementările europene și naționale aplicabile în materie
bancară) și, deci, a afectării dreptului de proprietate al acționarilor băncii.
Într-o jurisprudență constantă, în aplicarea art.1 din Protocolul 1 la Con-
venția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a stabilit că drepturile de
creanță sunt protejate ca bunuri, indiferent dacă izvorăsc din contracte,
îmbogăţire fără justă cauză[2], răspundere civilă delictuală[3], din răspunderea
[1]
„Riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi a capitalului ca
urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale” (Regulament
BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit, art. 3,
pct. 37).
[2]
Cauza O.N. c. Bulgariei, Decizia din 6 aprilie 2000.
[3]
Cauza Presos Compania Naviera c. Belgiei, Hotărârea din 3 iulie 1997.
190
Analiza legii privind darea în plată din perspectiva CEDO
pentru executarea cu întârziere a unei obligaţii (dobânzi)[4] ori sunt dispuse

printr-o hotărâre judecătorească - cheltuieli de judecată[5]. Condiţia esenţială
este ca acea creanţă să fie suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă[6].
În cazul de față, creanța băncii față de debitor reprezintă un bun în sensul
Convenţiei. De asemenea, drepturile conferite creditorului de ipoteca imobi-
liară şi de celelalte garanţii reprezintă de asemenea interese cu valoare patri-
monială protejate de Convenţie. În sfârșit, este fără îndoială că acțiunile și
părțile sociale reprezintă bunuri protejate de Convenție[7].
I. Existența şi calificarea ingerinței
Există o ingerinţă a statului în dreptul la respectarea acestor bunuri? Ca

urmare a aplicării legii dării în plată, debitorul are un nou drept – acela de a
stinge întreaga creanţă şi de a desfiinţa, pe cale de consecinţă, toate garan-
ţiile existente oferind în schimb imobilul pe care a fost pusă ipoteca. Actul
dării în plată, în sine, nu provine de la stat; totuşi, el are un suport clar în
noua legislaţie edictată, legislaţie care permite acest transfer de proprietate
peste voinţa băncii şi îi acordă efectul de a stinge întreaga creanţă cu garan-
ţiile aferente. În lipsa acestei noi legislaţii niciunul din cele două lucruri
anterior menţionate nu ar fi fost posibile.
[4]
Cauza Meïdanis c. Greciei, Hotărârea din 22 mai 2008.
[5]
Cauza Kanayev c. Rusiei, Hotărârea din 27 iulie 2006.
[6]
Cauzele Eko-Elda Avee c. Greciei Hotărârea din 9 martie 2006, Raffineries
grecques Stran et Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994;
Georgette Teytaud, Marie-Louise Lambelin, Georges Raoux, Jeanne-Marie Faure,
Gabrielle Raoux, Michel Faure c. Franței, Decizia din 25 ianuarie 2001; Ogis-Insti-
tut Stanislas, Ogec St. Pie X et Blanche de Castille și alții c. Franței, Hotărârea din
27 mai 2004. Pine Valley Developments Ltd and Others c. Irlandei, Hotărârea din
29 noiembrie 1991, §51; Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei, Hotă-
rârea din 20 noiembrie 1995, §31, și, mutatis mutandis, S.A. Dangeville c. Franței,
Hotărârea din 16 aprilie 2002.
[7]
Cu titlu de exemplu, cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei, Hotărârea din
25 iulie 2002, parag. 91.
191
Mihai Selegean, Dragoș Bogdan
În jurisprudența Curţii există numeroase situaţii în care statul edictează o

legislaţie care, punând în practică o anumită concepţie socio-politică, con-
duce la un transfer de proprietate de la o persoană privată la alta. Spre
exemplu, în cauza fundamentală James c. Regatului Unit: chiriaşii – titulari ai
unor contracte de emfiteoză – avuseseră posibilitatea să cumpere, în baza
unei legi noi, la un preţ sub valoarea de piaţă, locuinţele în care locuiau;
Curtea a considerat că exista ingerință a statului în dreptul de proprietate
constând tocmai în intervenţia legislativă ce permisese transferul de
proprietate. În cauza Bramelid şi Malmström c. Suediei legislaţia suedeză îi
obliga pe acţionarii minoritari să vândă partea lor dintr-o societate anonimă
acţionarului majoritar al acestei societăţi; şi aici Curtea a constata că exista o
ingerinţă a statului. Similar, în cauza Back c. Finlandei a intervenit o nouă
lege care permitea reducerea creanţelor şi apoi eşalonarea plăţilor unor
debitori; aceasta a constituit o ingerință a statului. Dintre numeroasele
exemple care se mai pot da, vom mai menţiona unul singur – ce prezintă
câteva similitudini cu situaţia ce face obiectul prezentei analize –, constând în
edictarea şi aplicarea retroactivă a unei legislaţii care priva una din părţile
unui proces de o valoare patrimonială, inclusiv în cazul în care statul nu era el
însuşi parte la procedură, acesta opunând persoane private Lecarpentier şi
alţii c. Franţei[8].
[8]
Similar cauza Achache c. Franței, Hotărârea din 3 octombrie 2006. Astfel
cum arată Curtea în cauza Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, Hotărârea din 11
ianuarie 2007 – „Elle rappelle à cet égard que, dans certaines circonstances,
l'application rétroactive d'une législation ayant pour effet de priver l'intéressé
d'une valeur patrimoniale préexistante et faisant partie des «biens» de ce
dernier peut constituer une ingérence pouvant rompre le juste équilibre devant
régner entre les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du
droit au respect des biens (voir, par exemple, Maurice c. France [GC], no
11810/03, §§ 90 et 93, CEDH 2005-IX), y compris lorsque l'Etat n'est pas
lui-même partie à la procédure portant sur un tel litige, celle-ci opposant des
particuliers (Lecarpentier et autre c. France, no 67847/01, §§ 48, 51 et 52, 14
février 2006; voir également, s'agissant de l'article 6 de la Convention, Cabourdin
c. France, no 60796/00, §§ 28-30, 11 avril 2006)”.
192
Dată fiind această jurisprudență constantă, considerăm că în cauză există

o ingerinţă a statului constând în edictarea şi aplicarea legii dării în plată în
sensul că, peste voinţa creditorului, prin actul dării în plată, se stinge întreaga
creanţă principală precum şi toate garanţiile care o însoţeau.
Totodată, legea dării în plată afectează băncile și dintr-o altă perspectivă,
ea conducând în aplicarea normelor care guvernează activitatea bancară[9] la
nevoia alocării de fonduri proprii suplimentare și la constituirea de provi-
zioane semnificativ mai mari. Dacă acest din urmă efect este doar o reflec-
tare contabilă făcută cu anticipație a pierderilor generate de stingerea crean-
țelor băncii garantate cu ipoteci imobiliare, descrise mai sus, nu același lucru
se poate spune despre nevoia suplimentării fondurilor proprii. Într-adevăr,
obligația alocării de fonduri proprii suplimentare constituie un efect supli-
mentar al legii, efect resimțit în primul rând în diminuarea indicatorului de
rentabilitate a capitalului (ROE – return on equity), așadar, în afectarea drep-
tului de proprietate al acționarilor băncii.
Astfel, pentru a evita acoperirea din depozitele atrase de la populație și
de la companii a pierderilor generate de eventuala nerambursare a creditelor
acordate, instituțiilor de credit li se impune deținerea unor fonduri proprii
minime corespunzătoare riscului de credit asumat[10]. Acestea (fondurile
proprii minime) sunt calculate ca un procent din valoarea creditelor acor-
date. Întrucât nu toate creditele acordate sunt la fel de riscante, acest pro-
cent este diferit în funcție de clasa de risc aferentă fiecărui tip de credit
precum și de calitatea creditului în cauză.
Legea dării în plată are drept consecință apariția unui risc de pierdere
pentru instituțiile de credit în privința creditelor acordate consumatorilor
[9]
Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 26 iunie 2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit si fir-
mele de investiții; O.U.G. nr. 99/2006, Regulament BNR nr. 5/2013 privind cerințe
prudențiale pentru instituțiile de credit.
[10]
Prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al
credit și firmele de investiții.
193
unde raportul dintre valoarea expunerii (i.e. valoarea creditului acordat și

încă nerambursat) și valoarea garanției imobiliare (valoarea de piață a imo-
bilului ipotecat în favoarea băncii) – cunoscut sub denumirea de Loan to
Value (LTV) – este mai mare de 100% (i.e. valoarea creditului este superioară
valorii garanției imobiliare).
Anterior apariției legii dării în plată, conform normelor care guvernează
activitatea bancară[11], fondurile proprii minime corespunzătoare acestor
credite erau calculate pe baza unor coeficienți de risc: de 35% (pentru 80%
din partea din credit acoperită cu garanții imobiliare) și, respectiv de 75%
(pentru diferența din credit).
Ulterior legii, necesarul de fonduri proprii aferente acelorași credite, con-
siderate ca fiind expuneri în stare de nerambursare[12], trebuie determinat
utilizând un coeficient de risc între 100% și 150%[13], ca urmare a pierderii
dreptului de gaj general asupra averii debitorului, dar și a celorlalte garanții
constituite în favoarea instituției de credit.
Spre exemplu: pentru un credit imobiliar în valoare de 200.000 unități
monetare (u.m.) valoarea garanției imobiliare este de 160.000 u.m, indica-
torul LTV este de 200.000/160.000 = 1,25 (sau 125%).
a. Anterior legii, fondurile proprii s-ar fi determinat astfel:
Din valoarea creditului (200.000 u.m.):
– sumei de 128.000 u.m. (i.e. 80 % din valoarea de piaţă a bunului ipote-
cat) i se atribuie coeficientul de risc de 35%, rezultând o valoare ponderată la
risc de 44.800 u.m.;
[11]
Conform Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al
credit și firmele de investiții, art. 123, lit. a) și 125 alin. (2) lit. d).
[12]
Ca urmare a notificării intenției clientului de a da în plată garanția imo-
biliară și a de stinge creanța bancară.
[13]
Conform Regulamentului (UE) nr. 575/2013, al Parlamentului European și
al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de
credit și firmele de investiții, art. 127 alin. (1).
194
– sumei de 72.000 u.m. (i.e. diferența din credit neacoperite cu garanție

imobiliară) i se atribuie cuantumul ponderat la risc al expunerii de 75%, rezul-
tând o valoare ponderată la risc de 54.000 u.m.;
– rezultă o valoare totală ponderată la risc de 44.800 u.m. + 54.000 u.m =
98.880 u.m.;
– aplicând la această valoare procentul de 8% (i.e. reglementar[14]), rezul-
tă o valoare a fondurilor proprii de 7.910 u.m.
b. Ulterior legii, același credit ar genera o nevoie de fonduri proprii mult
mai mare, al cărei valoare minimă ar fi de 16.000 u.m. (i.e. 8% * 100 % *
200.000 u.m), iar maximă, de 24.000 u.m. (8% * 150 % * 200.000 u.m.).
Se observă așadar că acționarii unei instituții de credit sunt nevoiți să
aloce un cuantum semnificativ mai mare de fonduri proprii (între de două ori
și de trei ori mai mult decât anterior Legii dării în plată) pentru același volum
de credite acordate, cu consecința afectării corespunzătoare a profitului insti-
tuției de credit și, deci, a dreptului de proprietate al acestora.
Ce fel de ingerinţe sunt cele descrise mai sus? Reamintim că, în confor-
mitate cu o jurisprudenţă constantă a Curţii, art. 1 al Protocolului 1 conţine 3
norme distincte: prima, care se regăseşte în prima frază a primului alineat şi
îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea
de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează pri-
varea de proprietate şi o supune unor condiţii; în ceea ce o priveşte pe cea
de-a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor puterea, între
altele, de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general. Nu
[14]
Riscul de credit este calculat în baza unui procent de 8% din RWA, conform
reglementarilor Basel III – Acordul Basel III: „A global regulatory framework for
more resilient banks and banking systems” disponibil la: http://www.bis.org/
publ/bcbs189.pdf (p. 27-28).
Având la bază consecințele crizei economice, cadrul de reglementare pru-
dențială Basel III impune o cerință totală de capital de 8% din totalul activelor pon-
derate la risc (RWA) până în 2016, care cresc treptat până la 10,5% din activele
ponderate la risc in 2019. Cerințele de capital au ca obiectiv acumularea de rezerve
în perioade de creștere economică, care să fie disponibile pentru a absorbi pier-
derile din perioadele de criză.
195
este vorba, totuşi, de reguli lipsite de raport între ele. Cea de-a doua şi cea
de-a treia privesc cazuri particulare de atingeri aduse dreptului de pro-
prietate; în consecinţă ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului
consacrat de prima, norma generală. Curtea trebuie să se asigure de aplica-
bilitatea ultimelor două înainte de a se pronunţa cu privire la observarea
primei[15].
În cazul de faţă, ca urmare a exercitării dreptului de dare în plată de către
debitor creanţa băncii, împreună cu toate garanţiile sale (ipoteca şi restul
garanţiilor) dispar. Considerăm că acest caz de pierdere a bunurilor trebuie
analizat ca o privare de proprietate. Scopul edictării legislaţiei de către stat
este chiar stingerea creanţei şi a restului garanţiilor ca o măsură de protecţie
a debitorilor respectivi. Situaţia este similară cu James şi alţii c. Regatului
Unit unde, ca măsură de protecţie a intereselor chiriaşilor cu contracte de
lungă durată, statul a adoptat o lege care îi forţa pe proprietari să vândă
casele către chiriaşi; în cauza James şi alţii c. Regatului Unit, ingerinţa a fost
calificată de Curte ca fiind privare de proprietate.
Aceeaşi soluţie rezultă şi din cauza Pye c. Regatului Unit în care Curtea a
analizat instituţia similară uzucapiunii din dreptul român: terenul companiilor
reclamante fusese ocupat de terţi timp de mai mulţi ani şi, aplicând legislaţia
existentă, instanţele engleze au considerat că intervenise uzucapiunea astfel
că reclamantele au pierdut dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru
a califica această ingerinţă, Curtea a constatat că reclamantele nu pierduseră
proprietatea asupra terenului din cauza unei prevederi legislative care per-
mitea statului să transfere dreptul de proprietate în anumite circumstanţe
sau din cauza unei politici sociale de transfer de proprietate (ca în cazul
James şi alţii c. Regatului Unit) ci, mai degrabă, ca urmare a aplicării regulilor
generale privind uzucapiunea. Prevederile legale ce conduseseră la pierderea
[15]
Cauzele James și alții c. Regatului Unit, Hotarârea din 21 februarie 1986,
p. 29-30, §37, Sporrong et Lönnroth c. Suediei, Hotarârea din 23 septembrie
1982, p. 24, §61, Les saints monastères c. Greciei, Hotarârea din 9 decembrie
1994, p. 31, §56, Iatridis c. Greciei § 55, Cooperativa la Laurentina c. Italiei,
Hotarârea din 2 august 2001.
196
proprietăţii de către reclamante nu intenţionau aşadar să le priveze pe

reclamante de proprietate ci, mai degrabă, să regularizeze chestiunea titula-
rului dreptului de proprietate într-un sistem în care, istoric, 12 ani de posesie
erau suficienţi pentru a stinge dreptul fostului proprietar de a-şi recupera
posesia. Prevederile legislative aplicate reclamantelor erau aşadar parte a
dreptului comun şi vizau reglementarea, între altele, a prescripţiei în con-
textul folosirii şi proprietăţii asupra terenurilor între persoane private. De
aceea, Curtea a considerat că reclamantele au fost afectate nu de o „privare
de proprietate” în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 al
Protocolului nr. 1 ci, mai degrabă, de o formă de „control al folosinţei”
terenului în sensul celui de-al doilea paragraf al aceluiaşi articol[16].
Or, în cazul dării în plată situaţia este exact inversă: legea dării în plată
reprezintă implementarea unei politici sociale de transfer de proprietate (ca
în cazul James şi alţii c. Regatului Unit), intenţionează să conducă la stingerea
creanţelor băncilor şi garanţiilor aferente (nu urmăreşte aşadar un alt scop
general) şi reprezintă o lege edictată special în acest scop, ce derogă de la
dreptul comun. De aceea consideră că ingerinţa reprezentată de edictarea şi
aplicarea legii dării în plată reprezintă o formă de privare de proprietate.
În această ordine de idei, vom demonstra că Legea dării în plată nu
respectă condițiile prevăzute în jurisprudența CEDO pentru situațiile în care
se acceptă privarea titularului dreptului de proprietate de un bun:
a. ingerința să fie prevăzută prin lege;
b. să fie făcută pentru un interes de utilitate publică;
c. să existe un raport de proporţionalitate între scopul vizat şi atingerea
adusă interesului protejat.
[16]
Pentru un raţionament similar, a se vedea cauza Bramelid și Malmstrom
c. Suediei, Hotărârea din 12 octombrie 1982.
197
II. Aplicarea retroactivă a legii nu este previzibilă: ingerința

nu este prevăzută de lege
În ceea ce priveşte exigenţele prevăzute de norma la care am făcut

trimitere, art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, înainte de toate, ca o ingerinţă a
autorităţii publice în dreptul la respectarea bunurilor să fie legală[17]. În
special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscând dreptul statelor de a
reglementa folosința bunurilor, impune condiția ca acest drept să fie
exercitat prin punerea în aplicare a legilor. Mai mult, principiul legalității pre-
supune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise
şi previzibile în aplicarea lor.
Legea, ca atare, nu este definită de Convenţie, Curtea considerând însă că
este vorba despre o „noţiune autonomă”[18], independentă de sensul pe care
îl poate avea acest termen în dreptul statelor contractante. În acest fel,
noţiunea are un sens material, şi nu unul pur formal, cuprinzând toate nor-
mele care au forţă juridică, nu numai cele care au statutul de lege conform
dreptului intern. Sunt, aşadar, cuprinse în noţiunea autonomă de lege atât
dreptul scris (normele juridice emanând de la autorităţile competente ale
statului semnatar al Convenţiei – Constituţie, legi, acte normative ale admi-
nistraţiei centrale sau locale – sau convenţiile internaţionale aplicabile în
dreptul intern[19] ori actele de reglementare date în baza unei legi formale a
statului), cât şi jurisprudenţa (nu numai pentru ţările din sistemul common
law, ci şi pentru cele din sistemul continental[20]).
Nu este însă suficientă existenţa unei legi în dreptul statelor semnatare,
chiar şi în interpretarea foarte largă pe care o dă Curtea acestei noţiuni, ci,
[17]
Cauzele Apostolidi și alții c. Turciei, Hotărârea din 27 martie 2007,
Nacaryan și Deryan c. Turciei, Hotărârea din 8 ianuarie 2008.
[18]
Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, Hotărârea din 26 aprilie 1979.
[19]
Cauzele Groppera Radio AG şi alţii c. Elveţiei, Hotărârea din 28 martie
1990, §68; Ignaccolo-Zenide c. României, 31679/96, Hotărârea din 25 ianuarie
2000.
[20]
Cauza Kruslin c. Franţei, Hotărârea din 24 aprilie 1990.
198
aşa cum rezultă din cauza Sunday Times c. Marii Britanii[21], legea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: să fie accesibilă şi previzibilă[22]. Existenţa
acestor calităţi ale legii se apreciază in concreto, ţinând seama de conţinut,
domeniul de aplicare şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi[23].
Cerinţa accesibilităţii este îndeplinită atunci când textele normative şi
jurisprudenţa pertinentă[24] sunt publicate[25] sau cel puţin sunt aduse la
cunoştinţa destinatarilor, care au astfel posibilitatea de a le consulta[26]. În
ceea ce privește previzibilitatea, conform jurisprudenţei constante a Curţii, o
normă (adică atât dreptul scris, cât şi jurisprudenţa[27]) este previzibilă dacă
este redactată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane ca,
recurgând la sfatul unor specialişti, să îşi stabilească comportamentul. Curtea
reaminteşte în această privinţă că legea trebuie mai ales să fie previzibilă în
privinţa sensului şi naturii măsurilor aplicabile: ea trebuie să fie compatibilă
cu preeminenţa dreptului şi să ofere o anumită protecţie contra atingerilor
arbitrare aduse de puterea publică drepturilor garantate de parag. 1[28].
Previzibilitatea legii este însă relativă, în sensul că se apreciază numai în
funcţie de posibilitatea pe care o au oamenii de specialitate, practicienii
dreptului, de a o înţelege[29], în cazul celorlalţi destinatari acceptându-se că ar
putea fi nevoie să recurgă la profesionişti pentru a o înţelege. În cazul în care
[21]
[22]
Cauza Gülmez c. Turciei, Hotărârea din 20 mai 2008.
[23]
A se vedea, spre exemplu, şi cauza Lavents c. Letoniei, Hotărârea din 28
noiembrie 2002.
[24]
În sensul că este necesar ca şi jurisprudenţa care completează anumite
lipsuri de precizie şi claritate ale legii să fie accesibilă şi previzibilă, a se vedea
D.J. HARRIS, M. O’BOYLE, C. WARBRICK, Law of the European Convention on Human
Rights, p. 335.
[25]
Cauzele Observer şi Guardian Newspapers Ltd. c. Regatului Unit, Hotărârea
din 26 noiembrie 1991; Rotaru c. României, Hotărârea din 4 mai 2000.
[26]
Cauza Groppera Radio AG şi alţii c. Elveţiei, Hotărârea din 28 martie 1990.
[27]
În acest sens, a se vedea cauza Chappell c. Regatului Unit, Hotărârea din
30 martie 1989.
[28]
Cauza Kruslin c. Franţei, Hotărârea din 24 aprilie 1990.
[29]
199
textul normativ nu este suficient de clar, precis, Curtea acceptă că o „juris-

prudenţă constantă”, ce dă o anumită interpretare acelei dispoziţii nor-
mative, poate acoperi această lipsă[30].
Sub aspectul previzibilității legii, este de menționat faptul că apariția legii
dării în plată nu a putut fi în niciun fel anticipată de cadrul normativ care
reglementează activitatea instituțiilor de credit. Astfel, posibilitatea oferită
de legea dării în plată debitorului, de a stinge creditul/valoarea rămasă de
rambursat din acesta prin darea în plată a imobilului adus în garanție, ar fi
putut fi considerată, măcar în parte, ca previzibilă doar în condițiile în care
acordarea și cuantumul unui împrumut ar fi trebuit să fie determinate, con-
form reglementărilor bancare aplicabile, de valoarea ipotecii imobiliare pro-
puse de client.
În realitate, un principiu fundamental în materie de creditare – principiu
stabilit prin documente normative supra-naționale, dar și în legislația internă
și valabilă ilo temporae[31] – cere ca acordarea/cuantumul unui împrumut să
se decidă în funcție de capacitatea debitorului de a rambursa creditul. Astfel,
deși evaluarea garanțiilor (nu doar a ipotecilor imobiliare) puse la dispoziție
de solicitantul de credit reprezintă unul dintre factorii luați în calcul la deter-
minarea valorii împrumutului acordat de o instituție de credit, evaluarea
bonității debitorilor are în vedere în principal capacitatea acestora de a-și
[30]
F. SUDRE, în F. SUDRE, J.-P. MARGUÉNAUD, J. ANDRIANTSIMBAZOVINA, A. GOUT-
TENOIRE, M. LEVINET, Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de
l’Homme, Ed. PUF, Paris, 2003, p. 48: „La prévisibilité de la règle de droit est donc
à rechercher dans la dialectique entre le libellé de la norme et son utilisation,
particulièrement par le juge”.
[31]
Conform Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European si al
Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerintele prudentiale pentru institutiile de
credit si firmele de investitii, art. 125, alin. (2), lit. b); European Banking Authority
«Final Report» Guidelines on creditworthiness assessment, disponibil aici:
https://www.eba.europa.eu/documents/10180/1092161/EBA-GL-2015-11+Guid
elines+on+creditworthiness+assessment.pdf, Section 4 „requirements regarding
creditworthiness assessment” (p. 10 și urm.).
200
îndeplini obligațiile născute în temeiul contractului de credit pornind de la

veniturile stabile pe care aceștia le pot dovedi.
Acest principiu este coerent cu cadrul reglementar existent anterior legii
(și cu cel actual, de altfel), care nu prevedea nicio obligație/recomandare/în-
curajare pentru instituțiile de credit ca un credit garantat cu ipoteca/ipoteci
imobiliare sa fie acoperit pe deplin din valoarea respectivei/respectivelor ga-
ranții imobiliare. Dimpotrivă, împrumutătorii aveau posibilitatea să își stabi-
lească prin normele proprii de creditare „coșul” de garanții luat în consi-
derare pentru acordarea unui credit[32]. Într-adevăr, câtă vreme garanțiile
propuse pentru acoperirea riscului de credit sunt suficient de lichide și pot fi
executate într-un termen rezonabil, banca – în baza reglementărilor legale –
avea posibilitatea de a stabili acoperirea, în proporții variabile, cu oricare
dintre aceste tipuri de garanții: ipoteci imobiliare sau mobiliare, cash
colateral, scrisori de garanție bancară, titluri de stat sau alte valori mobiliare
tranzacționate pe o piață reglementată, fidejusiuni, garanții reale oferite de
terți garanți etc.
Or, Curtea a decis în cauza Silviu Marin c. României că aplicarea retroactivă
a unei dispoziţii legale a încălcat principiul legalităţii ingerinţei din pricina
faptului că o asemenea aplicare nu putea fi previzibilă pentru reclamanți.
Similar, într-o altă cauză, Curtea a considerat imprevizibilă aplicarea retroactivă
a unei jurisprudenţe (care, aşa cum am menţionat anterior, reprezintă tot lege
în sensul CEDO) creată la aproximativ 20 de ani după dobândirea dreptului de
către reclamant[33] cu consecinţa pierderii acestui drept.
Dincolo de discuţiile dacă, conform dreptului intern – fie el şi de sorginte
constituţională – legea dării în plată retroactivează sau nu, ni se pare
[32]
Basel Committee on Banking Supervision, Standards Revisions to the
Standardised Approach for credit risk, disponibil la: http://www.bis.org/bcbs/
publ/d347.pdf, Retail Portfolio (p. 9), Retail exposures (p. 33); Regulamentul BNR
nr. 16/2012 privind clasificarea creditelor si plasamentelor, precum și determinarea
li utilizarea ajustărilor prudențiale de valoare (art. 2, art. 8); Regulamentul BNR
nr. 17/2012, art. 4 alin. (2), art. 12, alin. (1), lit. a), art. 16, alin. (1).
[33]
Cauza Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei Hotărârea din 9 ianuarie 2007
201
important să indicăm, în cele ce urmează, modul în care Curtea înţelege

noţiunea de retroactivitate pentru că, în final, ea va fi cea chemată să
determine dacă ingerinţa respectă sau nu condiția de a fi prevăzută de lege.
Fundamentul poziţiei Curţii poate fi identificat în ideea că protecţia
drepturilor câştigate poate servi interesului securităţii juridice, o valoare
fundamental a Convenţiei[34]. De aceea, o lege care afectează drepturi câşti-
gate este o lege retroactivă.
Se pune, aşadar, următoarea întrebare: ce înseamnă, pentru Curte, noţiu-
nea de drepturi câştigate? Nu există o definiţie în jurisprudenţă a acestei
noţiuni. De aceea vom reda mai jos câteva situaţii în care Curtea a considerat
că o lege retroactivează tocmai pentru că afectează drepturi câştigate anterior.
Prima situaţie este aceea a unor drepturi care nu doar au fost câştigate, ci
şi exercitate (executate). Astfel, în cauza Lecarpentier și alții c. Franței[35], în
baza unei jurisprudenţe constante ce interpreta şi aplica dispoziţiile Codului
privind protecţia consumatorului, reclamanţii au obţinut în primă instanţă
obligarea băncii de la care luaseră un împrumut să le restituie o parte din
dobânda plătită în cursul contractului. Hotărârea, care nu era definitivă, a
fost executată. În timpul apelului a fost adoptată o lege care a adus unele
modificări cu efecte retroactive dispozițiilor relevante din Codul privind pro-
tecţia consumatorilor. Aplicând noua lege instanțele au infirmat hotărârea
primei instanţe, obligându-i pe reclamanți la restituirea sumelor obținute ca
urmare a executării provizorii. Curtea a considerat că intervenţia legislativă
contestată, care soluţiona cu efect retroactiv litigiul, nu a fost justificată de
motive de interes general, așa cum impune, inter alia, principiul statului de
[34]
Cauza Neshkov și alții c. Bulgariei, Hotărârea din 27 ianuarie 2015: „The
Court accepts that the protection of acquired rights can serve the interests of
legal certainty, an underlying value of the Convention” (Cauza Brumărescu
c. României, Hotărârea din 23 ianuarie 2001; Cauza Beian c. României, Hotărârea
din 6 decembrie 2007; Nejdet Şahin, Perihan Şahin c. Turciei, Hotărârea din 20
octombrie 2011; Albu și alții c. România, și alte 63 de cazuri, § 34, Hotărârea din
10 mai 2012).
[35]
Cauza Lecarpentier și alții c. Franței, Hotărârea din 14 februarie 2006.
202
drept. În circumstanţele speței, dispozițiile noii legi au soluționat diferendul

în litigiu în avantajul uneia dintre părţi, privându-i pe reclamanți de o
„valoare patrimonială” preexistentă și care făcea parte din „bunurile” lor, în
privința căreia puteau aştepta în mod legitim să le fie rambursată[36].
Valoarea patrimonială preexistentă despre care vorbeşte Curtea reprezintă
un drept câştigat de către reclamanţi în baza situaţiei de fapt (încheierea
contractului de credit) combinată cu situaţia de drept (dispoziţiile Codului
consumatorului aşa cum erau interpretate şi aplicate de jurisprudenţa
constantă). În cauza anterior redată, dreptul era nu doar câștigat ci şi executat.
Reamintim că, potrivit art. 8 alin. 5) din legea dării în plată, consumatorul
ce a fost deja supus unei executări silite, dar care încă înregistrează debite
faţă de bancă, are dreptul să ceară instanţei să constate stingerea acestor
datorii. Practic, similar situaţiei din cauza Lecarpentier și alții c. Franța, banca
are în patrimoniu o creanţă în privinţa căreia avea o aşteptare legitimă din
punct de vedere juridic de a fi acoperită, dar care este stinsă complet prin
efectul legii dării în plată.
Chiar şi în cea de-a doua situaţie, în care drepturile nu sunt executate,
Curtea ajunge tot la concluzia retroactivităţii.
Astfel, în cauza Aubert și alții și 8 alte cauze c. Franței[37], reclamanţii,
educatori, consilieri, antrenori medicali, moderatori etc. erau obligați să
asigure permanența în tura de noapte, în camera de gardă; trebuiau să
primească pentru acest serviciu de permanență o plată reprezentând un
procent (33%, respectiv 50%) din remuneraţia pe care o primeau pentru
serviciul educativ prestat potrivit unei Convenții colective. Considerând că
este vorba de un serviciu efectiv prestat şi că aceste perioade trebuie să fie
plătite integral (nu doar parţial), reclamanții au sesizat instanţele franceze,
[36]
Similar, cauza Cabourdin c. Franţei, Hotărârea din 11 aprilie 2006. Identic:
cauza Ducret c. Franţei, Hotărârea din 12 iunie 2007; cauza Vezon c. Franţei,
Hotărârea din 18 aprilie 2006; cauza Saint-Adam şi Millot c. Franţei, Hotărârea
din 2 mai 2006.
[37]
Cauza Aubert și alții și 8 alte cauze c. Franței, Hotărârea din 9 ianuarie
2007.
203
motivând, în esenţă, că o convenţie colectivă nu putea deroga de la lege,

sens în care indicau o serie de hotărâri ale Curții de Casație franceze. În timp
ce acţiunile reclamanţilor erau pendinte, a intrat în vigoare o lege care se
aplica procedurilor în curs și care punea capăt jurisprudenţei Curţii de Casaţie
favorabilă salariaţilor, astfel încât, acţiunile reclamanţilor au fost ulterior
respinse. Curtea a considerat că intervenţia legislativă contestată, care solu-
ţiona definitiv, într-o manieră retroactivă, fondul cauzelor aflate pe rolul
instanţelor, nu a fost justificată de motive de utilitate publică, așa cum im-
pune, în special principiul statului de drept. Nu se face o diferenţă între
remuneraţiile anterioare introducerii acţiunii şi cele ulterioare. Dispozițiile
legii soluționau definitiv fondul cauzei în favoarea unei părți, privând
reclamanții de o „valoare patrimonială” preexistentă, care făcea parte din
„bunurile” lor, și a cărei plată o puteau aştepta în mod legitim.
Așadar, în această cauză este vorba despre drepturi câştigate: faptele
(prestarea orelor suplimentare) şi dreptul material existent (prevederile
legale interpretate prin jurisprudenţa Curţii de Casaţie[38]) dăduseră naştere
unor drepturi salariale pentru orele prestate; aceste drepturi câştigate au
fost afectate de o lege ulterioară lor. De aceea, în concepţia Curţii, legea
retroactiva. Din nou Curtea foloseşte sintagma „valoare patrimonială
preexistentă”.
Tot drepturi câştigate conduc Curtea la concluzia retroactivităţii şi în
cauzele:
– Ichtigiaroglou c. Grecia[39], reclamanta depusese o cerere pentru
acordarea unei pensii în 1993, în baza unei legi din 1992; o lege interpre-
tativă din 1994 stabilise retroactiv – aşa cum reţine Curtea –, faptul că legea
din 1992 nu era aplicabilă în cazul reclamantei;
[38]
Este irelevant, din perspectiva CEDO, faptul că unii reclamanţi pierduseră
în primă instanţă şi se aflau în apel la momentul intrării în vigoare a noii legi.
[39]
Cauza Ichtigiaroglou c. Greciei, Hotărârea din 19 iunie 2008.
204
– Smokovitis c. Greciei[40], un act administrativ normativ era interpretat

de instanţe într-un sens care dădea reclamanţilor din cauza respectivă un
drept la un supliment de salariu; după ce câştigaseră în primă instanţă supli-
mentul respectiv, în timp ce apelul părţii adverse era pe rol, a fost dată o lege
interpretativă – deci retroactivă, aşa cum a stabili Curtea – ceea ce a condus
la respingerea cererii lor de către instanţa de apel.
În cauzele anterioare existau procese pendinte; situaţia în legătură cu
drepturile câştigate şi retroactivitatea nu se schimbă însă nici dacă nu există
asemenea proceduri pendinte.
Astfel, în cauza Pietro Bruno di Belmonte (nr. 2) c. Italiei (dec.)[41], pe 10
mai 1991 prima instanţă i-a acordat reclamantului despăgubiri pentru expro-
priere; hotărârea a rămas definitivă, devenind executorie, pe 10 decembrie
1991. Pe 1 ianuarie 1992 a intrat în vigoare o lege care supunea despă-
gubirile pentru expropriere unui impozit de 20% reţinut la sursă. În 1995,
Autoritatea obligată prin hotărârea din 10 mai 1991 a plătit despăgubirile,
reţinând impozitul de 20%. Reclamantul a contestat aplicarea impozitului de
20% pe motiv că ocuparea terenului s-a produs anterior intrării în vigoare a
legii din 1992; instanțele au considerat că legea a fost aplicată în mod legal,
în funcţie de momentul acordării despăgubirilor şi nu de cel al transferului
proprietății. Curtea a considerat că aplicarea legii cu efect retroactiv cu
privire la reclamant nu a constituit per se o încălcare a art. 1 din Protocolul
nr. 1, dat fiind faptul că aplicarea retroactivă a legislaţiei fiscale nu era inter-
zisă de Convenție[42]. În plus, aplicarea ca atare, în cauză, a legii respective,
nu i-a impus reclamantului o sarcină disproporţionată între altele dat fiind
faptul că a intrat în vigoare la douăzeci de zile de la data la care hotărârea
instanţelor de judecată a devenit definitivă, intrând în puterea lucrului
judecat. Prin urmare, Curtea a considerat că executarea hotărârii de către
administraţia publică cu întârziere nu a avut niciun efect cu privire la
[40]
Cauza Smokovitis și alții c. Greciei, Hotărârea din 11 aprilie 2002.
[41]
Cauza Di Belmonte c. Italiei, Decizia din 3 iunie 2004.
[42]
Cauza M.A. și alții c. Finlandei, Decizia din 10 iunie 2003.
205
aplicarea unui nou sistem de impozitare: despăgubirile acordate reclaman-

tului ar fi fost oricum diminuate, chiar dacă executarea hotărârii s-ar fi reali-
zat la timp.
Soluția retroactivității este confirmată în Di Belmonte c. Italiei[43], în care
Curtea ajunge la soluția de încălcare a Convenției pentru că între momentul
când hotărârea de acordare a despăgubirilor devenise definitivă şi momentul
intrării în vigoare a legii trecuseră peste 7 luni[44].
În aceste două cauze, reclamanţii aveau drepturi câştigate la plata unor
sume de bani cel puţin la momentul la momentul când hotărârile favorabile
deveniseră definitive. Aceste drepturi au fost afectate de o lege care intro-
ducea un nou impozit pentru ele, impozit care nu exista la momentul când
fuseseră câştigate. De aceea, legea, în opinia Curţii, retroactivează.
În ambele situaţii anterioare, drepturile câştigate sunt determinate în
privinţa întinderii lor (se poate spune că există o creanţă certă, lichidă şi exigi-
bilă). Totuşi, soluţia retroactivităţii nu se schimbă cu nimic dacă drepturile
respective nu sunt determinate la momentul intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în Scordino c. Italiei (nr. 1), hotărâre de Mare Cameră[45], terenul
reclamanților a fost expropriat; în timp ce procesul pentru stabilirea cuan-
[43]
Cauza Di Belmonte c. Italiei, Hotărârea din 16 martie 2010.
[44]
„De plus, elle relève que la loi no 413 de 1991 est entrée en vigueur plus
de sept mois après la date à laquelle l'arrêt de la cour d'appel de Catane fixant le
montant de l'indemnité d'expropriation était devenu définitif (8 mai 1991). Elle
estime par conséquent que le retard de l'administration publique dans l'exé-
cution de cet arrêt a eu une influence déterminante sur l'application du nouveau
régime fiscal. En effet, l'indemnité accordée au requérant n'aurait pas été
assujettie à l'impôt prévu par la nouvelle législation fiscale si l'exécution de l'arrêt
avait été régulière et ponctuelle (voir, a contrario, Di Belmonte (no 2), décision
précitée, où l'arrêt fixant le montant de l'indemnité d'expropriation n'avait acquis
l'autorité de la chose jugée que vingt jours avant l'entrée en vigueur de la loi no
413 de 1991). La réticence de l'administration à donner exécution à l'arrêt de la
cour d'appel est par ailleurs confirmée par les nombreuses démarches que le
requérant a dû entamer auprès du commissaire ad hoc et du TAR afin d'obtenir
le paiement intégral de sa créance (paragraphes 16-18 ci-dessus)”.
[45]
Cauza Scordino c. Italiei, Hotărârea din 29 martie 2006.
206
tumului despăgubirilor era pe rol, a intrat în vigoare o nouă lege care stabilea
un nou mod de calcul al despăgubirilor pentru expropriere, aplicabil inclusiv
în cazul procedurilor judiciare pendinte; această nouă lege a avut ca rezultat
acordarea unor despăgubiri semnificativ diminuate. Marea Cameră a Curţii a
considerat că „prin modificarea legii aplicabile despăgubirilor pentru expro-
priere aflate în curs şi procedurilor judiciare relative la acestea (…) legea a
aplicat noi reguli de stabilire a despăgubirilor la situaţii care luaseră naştere
înainte de intrarea sa în vigoare şi care dăduseră naştere la drepturi de des-
păgubire (claims, creances) – şi chiar la proceduri judiciare aflate pendinte –
producând astfel efect retroactiv”[46] (s.n.). Dat fiind faptul că noua lege pur şi
simplu stinsese, cu efect retroactiv, o parte esenţială despăgubirilor, Curtea a
considerat că s-a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1[47].
Aşa cum spune chiar Marea Cameră, reclamanţii aveau drepturi câştigate:
„(…) situaţii care luaseră naştere înainte de intrarea sa în vigoare şi care
dăduseră naştere la drepturi de despăgubire (…)”.
În cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei[48], una din
hotărârile fundamentale ale CEDO, reclamanţii, 27 de proprietari ai unor
nave implicate în accidente maritime în apele teritoriale belgiene şi olandeze
produse înainte de 1988, considerând că de vină pentru accidentele res-
pective erau societăţile de pilotaj, au intentat, separat, acțiuni în despăgubiri
[46]
„En modifiant le droit applicable aux indemnisations résultant des expro-
priations en cours et aux procédures judiciaires pendantes y relatives, à l’excep-
tion de celles où le principe de l’indemnisation a fait l’objet d’une décision irrévo-
cable, l’article 5 bis de la loi no 359 de 1992 a appliqué un régime nouveau
d’indemnisation à des faits dommageables qui étaient antérieurs à son entrée en
vigueur et avaient déjà donné lieu à des créances en réparation – et même à des
procédures pendantes à cette date –, produisant ainsi un effet rétroactif”.
[47]
În acelaşi sens, a se vedea şi cauzele Gigli Costruzioni S.R.L. c. Italiei Hota-
rârea din 1aprilie 2008; Matteoni c. Italiei, Hotărârea din 17 iulie 2008; Pisacane
şi alţii c. Italiei, Hotărârea din 27 mai 2008; Bortesi și alții c. Italiei, Hotărârea din
10 iunie 2008.
[48]
Cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei, Hotărârea din 20
noiembrie 1995.
207
întemeiate pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale pe motiv că acci-

dentele s-au produs datorită unor erori de pilotaj comise de piloții belgieni
care asigurau pilotajul navelor la momentul faptelor. În timp ce procesele
erau pe rol, a intrat în vigoare o nouă lege care prevedea că societăţile de
pilotaj şi piloţii nu răspund nici pentru acte şi nici pentru omisiunile din
exercitarea activităţii. În acel moment, unele societăţi se aflau încă în faţa
primelor instanţe, altele se aflau în apel după ce pierduseră sau câştigaseră în
primă instanţă. Douăzeci şi patru de reclamanți au contestat la Curtea de
Arbitraj legea nouă denunțând în special efectul retroactiv al acesteia, care
încălca atât dispozițiile constituționale, cât și pe ce ale art. 1 din Protocolul
nr. 1. Curtea de Arbitraj a respins însă contestaţia. Curtea Europeană a Drep-
turilor Omului a decis că legea din 1988 a suprimat cu efect retroactiv, pentru
ultimii 30 de ani, şi fără nicio compensaţie, dreptul la repararea creanțelor,
uneori foarte ridicate, ale victimelor accidentelor navale împotriva statului
ori a societăților de pilotaj responsabile. Privitor la aspectele financiare și
necesitatea armonizării legislației naționale cu cea a statelor vecine invocate
de guvern, Curtea a statuat că acestea ar putea justifica, pe viitor, o derogare
de la dreptul comun în materie de răspundere, dar că nu puteau legitima
retroactivitatea al cărei scop şi efect era privarea reclamanţilor de creanţele
lor în despăgubiri. O atingere atât de radicală a drepturilor celor interesaţi nu
respectă justul echilibru dintre interesele cauzei încălcând, în măsura în care
privea fapte anterioare intrării în vigoare a noii legi, art. 1 al Protocolului
nr. 1.
Şi în această cauză este vorba tot despre drepturi câştigate – starea de
fapt (accidente din cauză de pilotaj) şi starea de drept (jurisprudenţa Curţii
de Casaţie) dăduseră naştere unor drepturi la despăgubire pe temeiul răs-
punderii civile delictuale. Aceste drepturi au fost stinse retroactiv printr-o
lege care a intrat în vigoare ulterior faptelor (adică momentului naşterii drep-
tului la despăgubire). Drepturile respective nu erau însă determinate la
momentul intrării în vigoare a legii noi – dimpotrivă, unii dintre reclamanţi
pierduseră în primă instanţă, astfel că nu se putea vorbi de stabilirea unui
prejudiciu.
208
În Maurice c. Franței[49], o altă hotărâre de Mare Cameră, în baza unei

jurisprudenţe constante care aplica regulile generale ale răspunderii civile
delictuale şi actelor instituţiilor publice, reclamanţii câştigaseră în primă
instanţă despăgubiri pentru prejudiciul material suferit ca urmare a neglijen-
ţei unui spital; în cursul apelului a intrat în vigoare o nouă lege care modifica
retroactiv condiţiile răspunderii civile delictuale ale spitalelor limitând retro-
activ despăgubirile ce puteau fi acordate în aceste cazuri; ca urmare a noii
legi, despăgubirile acordat reclamanţilor au fost foarte semnificativ dimi-
nuate în căile de atac. Curtea a considerat că legea contestată în cauză a
aplicat un nou regim de răspundere pentru actele prejudiciabile săvârșite
înainte de intrarea sa în vigoare cu efect retroactiv[50]. Fără îndoială, aplica-
bilitatea sa asupra unor cauze pendinte nu constituie în sine o încălcare a
acestui echilibru, deoarece legiuitorul nu este, în principiu, în imposibilitatea
de a interveni în materie civilă, pentru a schimba starea de drept printr-o
lege aplicabilă imediat[51]. Dar în acest caz, dispozițiile noii legi din martie
2002 pur şi simplu au afectat semnificativ, cu efect retroactiv, capătul de
cerere în despăgubire, privind sume foarte mari (…). Legiuitorul francez a
privat reclamanţii de o valoare patrimonială preexistentă și care făcea parte
din proprietatea lor, şi anume o creanță în despăgubire în temeiul căreia
aceștia puteau aştepta, în mod legitim, să fie compensați în conformitate cu
jurisprudenţa stabilită de către cele mai înalte instanţe naţionale. Curtea a
apreciat că, consideraţiile referitoare la etica, corectitudinea şi buna orga-
nizare a sistemului de sănătate menţionate de Consiliul de Stat şi invocate de
către Guvern nu ar putea să justifice efectele retroactive care i-au privat pe
reclamanţi, fără o compensaţie adecvată, de o parte substanţială a crean-
[49]
Cauza Maurice c. Franței, Hotărârea din 6 octombrie 2005.
[50]
„(…) new liability rule to facts forming the basis for an actionable claim
which had occurred before its entry into force and which had given rise to legal
proceedings which were still pending at that time, so that it had retrospective
scope (…)”.
[51]
A se vedea, mutatis mutandis, Zielinski and Pradal and Gonzalez și alții
c. Franței, Hotărârea din 28 octombrie 1999.
209
țelor în despăgubire, ceea ce arată că aceștia au suportat o sarcină specială și

excesivă. O ingerință așa radicală în drepturile fundamentale ale reclaman-
ților a rupt echilibrul care trebuia să existe între cerinţele de interes general
şi garantarea dreptului la respectarea bunurilor sale. Dispozițiile legii din
martie 2002 au încălcat, în măsura în care priveau procedurile care au fost în
curs de desfăşurare până la această dată (data intrării sale în vigoare),
dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Mai mult, chiar în cazul unui drept calificat ca fiind „tehnic imperfect”
Curtea ajunge la soluţia retroactivităţii. Astfel, în cauza Ogis Stanislas
c. Franţei, reclamantele erau societăţi de gestiune ale unor instituţii private
de învăţământ. Pentru pensiile profesorilor, ele plăteau la stat o cotizaţie de
1,5% din salariile acestora. În virtutea unei legi privind instituirea principiului
egalităţii între profesorii din învăţământul privat şi cel public, i-a revenit
statului sarcina să suporte o parte din această contribuţie; partea respectivă
trebuia fixată printr-un decret al Consiliului de Stat care însă nu a fost
promulgat. Un asemenea organism a solicitat restituirea integrală a cotizaţiei
plătite şi, printr-o decizie din 15 mai 1992, Consiliul de Stat a obligat
autorităţile competente să restituie integral cuantumul de 1,5%, având în
vedere faptul că, în lipsa unui decret al Consiliului de Stat care să delimiteze
cuantumul ce trebuia rambursat, organismul de gestiune respectiv avea
dreptul la restituirea integrală a cotizaţiei de 1,5%. În urma acestei decizii,
mai multe asemenea organisme de gestiune – printre care şi reclamantele –
au introdus acţiuni solicitând restituirea integrală a cotizaţiilor. În timp ce
unele organisme se aflau în faza procedurii administrative prealabile, altele
în primă instanţă şi altele în cursul căilor de atac, a fost adoptată o lege prin
care se stabilea retroactiv un cuantum de 0,062% ce trebuia restituit organis-
melor reclamante. În consecinţă, toate acţiunile introduse au fost admise
parţial numai pentru cuantumul de 0,062% prevăzut de noua lege. Curtea a
constat că legea nouă avea ca scop, recunoscut în mod oficial, să reglemen-
teze din punct de vedere financiar aceste procese, în care statul era parte, şi
să modifice soluţia din procesele în curs. Din pricina acestei intervenţii
legislative retroactive, reclamantele nu au putut obţine rambursarea solici-
210
tată, decât la 0,062% în loc de 1,5%, cât sperau. Curtea a notat că intervenţia
respectivă nu adusese atingere substanţei dreptului la rambursare modifi-
când numai procentul în care aceasta se realiza; de aceea, Curtea a deter-
minat dacă reclamantele puteau în mod legitim să pretindă rambursarea
integrală a cotizaţiilor de către stat. Analizând contextul situaţiei, ea a stabilit
că reclamantele nu puteau, aşadar, invoca în mod valabil posibilitatea de a se
prevala, în cadrul unui proces, de un drept imperfect din punct de vedere
tehnic fără ca, în vederea respectării echităţii procedurii, legiuitorul să poată
interveni pentru a preciza condiţiile de obţinere a acestui drept şi limitele
sale[52].
În sfârşit, natura dreptului – cu executare uno ictu sau cu executare
succesivă – nu schimbă soluţia retroactivităţii. Astfel, Curtea a decis în nume-
roase cauze că reglementările privind pensiile sunt predispuse la schimbări şi
modificări, că legiuitorul nu poate fi împiedicat să reglementeze, prin dispo-
ziţii noi, retroactive, drepturi la pensii rezultate din legile în vigoare şi că o
hotărâre judecătorească definitivă în această materie nu poate fi în mod
valabil folosită ca o pavăză împotriva unor asemenea schimbări în viitor[53].
Aşadar, chiar dacă este vorba despre drepturi cu executări succesive, în care
dreptul la obţinerea efectivă a sumelor de bani reprezentând drepturile
sociale devine executoriu doar pe măsura scurgerii timpului şi împlinirii
scadenţei, Curtea continuă să vorbească despre retroactivitate.
Ceea ce pare că diferă, în funcţie de natura dreptului, este marja mai
mare sau mai mică pe care Curtea o acordă statului, iar nu calificarea legii ca
fiind retroactivă sau nu. Astfel, în cazul în care dreptul este cu executare uno
ictu (şi mai este şi dobândit printr-o hotărâre judecătorească), statul are o
marjă mult mai mică, intervenţia sa retroactivă încălcând Convenţia.
[52]
Cauza Ogis-Institut Stanislas, Ogec St. Pie X și Blanche De Castille şi alţii
c. Franţei, Hotărârea din 27 mai 2004.
[53]
Cauza Soukhobokov c. Rusiei, Hotărârea din 13 aprilie 2006, §26.
211
Astfel, în cauza Nagovitsyn c. Rusiei[54], reclamantul avea în baza unei legi

speciale dreptul de a obţine o locuinţă gratuită din partea statului; pentru că
autorităţile administrative nu respectau aceste drepturi, obţinuse o hotărâre
judecătorească definitivă prin care municipalitatea era obligată să îi atribuie
o locuinţă adecvată în termen de trei luni; hotărârea a fost executată doar
după 3 ani şi 6 luni. În acest interval, adică înainte de executare, a intrat în
vigoare o nouă lege care abroga dispoziţiile legii speciale în baza cărora se
născuse dreptul la locuinţă al reclamantului. Curtea a constatat că nu a
existat nicio dispoziție în noua lege care să declare nule şi neavenite toate
hotărârile adoptate în temeiul legislaţiei anterioare. În cazul în care acesta ar
fi fost scopul noii legi, atunci aceasta ar fi fost contrară principiului securităţii
raporturilor juridice şi ar fi constituit o ingerință disproporţionată în
drepturile acelora care au obţinut o hotărâre împotriva statului, şi, astfel, ar
fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a stabilit anterior cu putere de
principiu că numai în circumstanţe excepţionale o hotărâre poate fi afectată
de schimbările legislative. Astfel, în ceea ce priveşte reglementările legale în
domeniul pensiilor (şi alte beneficii sociale similare), acestea „au o natură
schimbătoare, drept pentru care o hotărâre judecătorească nu poate fi
invocată ca garanţie împotriva unor astfel de modificări viitoare”, chiar dacă
asemenea schimbări sunt în dezavantajul unor beneficiari ai ajutoarelor
sociale. Cu toate acestea, statul nu poate interfera, în mod arbitrar, în
procesul de soluţionare a acţiunilor. De aceea, atunci când statul pierde un
caz într-o instanţă, care ulterior este redeschis prin introducerea unei noi
legislaţii, cu efect retroactiv, pot apărea probleme în sensul art. 1 din Pro-
tocolul nr. 1[55]. În speță, hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului nu
impunea efectuarea anumitor plăţi regulate în viitor, ci urmărea îmbunătă-
ţirea condiţiilor de locuit ale acestuia la momentul respectiv. Având în vedere
natura acestui drept, este de neconceput anularea sa retroactivă de către
[54]
Cauza Nagovitsyn c. Rusiei, Hotărârea din 24 ianuarie 2008.
[55]
Cauza Bulgakova c. Rusiei, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, §42 și §47.
212
legiuitor, fără acordarea unor despăgubiri adecvate şi după o perioadă pre-

lungită de neexecutare. Prin urmare, argumentul guvernului a fost respins.
În concluzie, abordarea Curţii, pentru a decide dacă o lege este sau nu
retroactivă, diferă destul de mult de abordarea internă. Aplicând această
abordare a Curţii, legea dării în plată retroactivează. Din acest motiv, dar și în
considerarea cadrului reglementar existent anterior Legii dării în plată se
poate susţine că ea este imprevizibilă în conformitate cu jurisprudenţa CEDO
și nu oferă o protecţie adecvată contra atingerilor arbitrare aduse de puterea
publică, drepturilor garantate de Convenție.
III. Existența unui scop legitim
Orice ingerinţă în exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi recunoscute de

Convenţie trebuie să urmărească un scop legitim. La fel, în cauzele implicând
o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă a inacţiunii sta-
tului. Principiul „justului echilibru” inerent art. 1 al Protocolului nr. 1 presu-
pune el însuşi existenţa unui interes general al comunităţii. Mai mult, trebui
reamintit că diferitele reguli încorporate în art. 1 nu sunt lipsite de legătură
între ele şi că cea de-a doua şi cea de-a treia nu sunt decât cazuri particulare
de atingeri ale dreptului la „bunuri”. Rezultă că existenţa unei „cauze de
utilitate publică” cerută în virtutea celei de-a doua fraze, sau „interesul
general” menţionat în al doilea alineat, constituie în fapt corolare ale prin-
cipiului enunţat în prima frază. În consecinţă, o ingerinţă în exercitarea drep-
tului la respectarea bunurilor, în sensul primei fraze a art. 1 trebuie, de
asemenea, să urmărească un scop de utilitate publică[56].
Mulţumită cunoaşterii directe a societăţii lor şi a nevoilor sale, autorităţile
naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul interna-
ţional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică”. În mecanismul
protecţiei creat de Convenţie, le aparţine, în consecinţă, să se pronunţe
[56]
Cauzele Beyeler c. Italiei, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, Broniowski
c. Poloniei, Hotărârea din 22 iunie 2004.
213
primele asupra existenţei unei probleme de interes general care să justifice

măsurile aplicabile în domeniul exerciţiului dreptului de proprietate, inclusiv
al măsurilor implicând privări şi restituiri de bunuri. Aşadar, ele se bucură de
o anume marjă de apreciere, ca şi în alte domenii la care se aplică garanţiile
Convenţiei[57].
Mai mult, noţiunea de „utilitate publică” este amplă prin natura sa. În
special, decizia de a adopta legi privind privarea de proprietate sau prevă-
zând o despăgubire din fonduri publice pentru bunurile expropriate implică,
de regulă, examinarea unor chestiuni politice, economice şi sociale. Consi-
derând normal ca legiuitorul să dispună de o mare latitudine pentru a
conduce o politică economică şi socială, Curtea a declarat că respectă
maniera în care concepe acesta imperativele de „utilitate publică”, cu
excepţia cazului în care decizia legiuitorului se dovedeşte în mod manifest
lipsită de o bază rezonabilă[58].
Putem accepta că aplicarea legii la unele cazuri poate privi un scop
legitim; este vorba de situaţiile în care, după semnarea contractului,
debitorul îşi pierde locul de muncă sau sursa veniturilor, nu îşi mai poate
întreţine familia, nu are alte bunuri de valoare în patrimoniu etc. În aceste
cazuri – să le numim cazuri sociale – stingerea creanţei prin darea în plată a
imobilului urmăreşte scopul legitim al protecţiei intereselor consumatorilor
aflaţi în imposibilitatea obiectivă a continuării plăţilor.
Pe de altă parte, este mai puțin clar în ce constă scopul legitim al
ingerinţei în situaţia unor consumatori care au venituri suficiente, au alte
imobile în proprietate – pe scurt au posibilitatea de a plăti în continuare
ratele; pentru aceşti consumatori darea în plată a imobilului reprezintă doar
refuzul de a-şi onora obligaţiile contractuale asumate, refuzul de a suporta
riscul contractului, ca atitudine subiectivă nedeterminată de nici un element
[57]
Cauzele Malama c. Greciei; Hotărârea din 1 martie 2001, Zvolski și Zvolska
c. Republica Cehă, Rezoluția din 24 aprilie 2007.
[58]
Cauzele James şi alţii c. Regatului Unit, Ex-regele Greciei şi alţii c. Greciei,
Hotărârea din 23 noiembrie 2000; Jahn și alții c. Germaniei, Hotărârea din 30
iunie 2005.
214
obiectiv şi care urmăreşte strict un interes individual, nu unul general. Este

cel puțin discutabilă existența unui scop general şi, cu atât mai puţin, a unui
scop legitim în aceste cazuri. Aplicarea legii dării în plată în asemenea situaţii
nu îndeplineşte, în opinia noastră, condiţia existenței unei cauze de utilitate
publică.
IV. Proporționalitatea
Pe de alta parte, ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie nu doar sa

urmărească un scop legitim conform interesului general, ci şi să păstreze un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut
în vedere pentru realizarea lui, raport ce este întotdeauna supus controlului
Curţii. Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor
generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamen-
tale ale individului se concretizează în necesitatea existenţei unui raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Pentru a stabili dacă prin faptele sale statul a respectat art. 1 din Pro-
tocolul 1, singurul demers al Curţii este de a face o examinare globală a diver-
selor interese în joc, reţinând faptul că scopul Convenţiei este protejarea
acelor drepturi „concrete şi efective”. Curtea trebuie să facă abstracţie de
aparenţe şi să descopere adevărata situaţie de fapt. Această evaluare poate
viza nu doar eventualele căi de reparaţie a prejudiciului – dacă situaţia se
aseamănă unei încălcări a dreptului de proprietate – ci, în aceeaşi măsură, şi
conduita părţilor, inclusiv mijloacele întrebuinţate de Stat şi punerea lor în
practică[59].
Într-o cauză contra Italiei, Curtea a reţinut că împrejurările cauzei, în
special starea de incertitudine dublată de inexistenţa vreunui remediu viabil
de drept intern apt să atenueze situaţia de fapt dedusă judecăţii, alături de
[59]
Cauzele Broniowski c. Poloniei V cu trimitere la: Vasilescu c. României,
Hotărârea din 22 mai 1998, §51; Sovtransavto Holding c. Ucrainei, Hotărârea din
25 iulie 2002, §97-§98.
215
piedicile aduse deplinei folosinţe a dreptului de proprietate precum şi nere-

pararea prejudiciului comis, duc la concluzia că reclamanta a fost nevoită să
suporte o obligaţie specială şi exorbitantă, prin care s-a rupt justul echilibrul
care ar fi trebuit să marcheze, pe de o parte, cerinţele interesului general, şi,
pe de altă parte, protecţia dreptului de proprietate[60].
Un alt element luat în calcul de către Curte cu privire la proporţionalita-
tea încălcării analizate şi caracterului său temporar sau permanent este: „un
inconvenient temporar suferit de către o persoană, în baza unei decizii date
cu respectarea dreptului intern, poate fi în principiu justificată pe baza
interesul general, dacă ea nu este disproporţionată scopului urmărit”[61].
Curtea a stabilit în cauza Anthony Aquilina c. Maltei (3851/12) că lipsa
garanţiilor procedurale adecvate care să vizeze echilibrul între interesele a
două părţi private. În speţă, printr-o lege adoptată în 1979 se introduseseră
condiţii foarte stricte în care un proprietar putea denunţa un contract de
închiriere a unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi să evacueze chiriaşul.
Curtea a examinat dacă, 30 de ani mai târziu, aceste condiţii foarte stricte
mai erau impuse de situaţia pieţei locative. Între altele, Curtea a subliniat că
reclamantul nu îl putea evacua pe chiriaş nici în cazul în care ar fi avut, el sau
rudele sale, nevoie de locuinţă. Imposibilitatea reexaminării acestor condiţii
30 de ani mai târziu sublinia lipsa unor garanţii procedurale adecvate prin
care autorităţile interne să analizeze justul echilibru al ingerinţei.
Cauza Bramelid şi Malmstrom c. Suediei (8588/79 şi 8589/79) privea
obligaţia acţionarilor minoritari de a-şi vinde acţiunile acţionarilor majoritari.
Curtea a reţinut că în toate statele părţi la Convenţie, legile care reglemen-
tează raporturile de drept privat între particulari, inclusiv persoane juridice,
[60]
Cauza Terazzi SRL c. Italiei, Hotărârea din 17 octombrie 2002, §91, cu
trimitere la alte hotărâri: Sporrong et Lönnroth c. Suediei (mai sus amintită), p. 28
§73-§74; Erkner şi Hofauer c. Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987, §78-§79;
Poiss c. Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987, §68, §69; Elia SRL c. Italiei,
Hotărârea din 2 august 2001, §83; Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão şi alţii
c. Portugaliei, Hotărârea din 11 ianuarie 2000 §54.
[61]
Cauza Wiesinger c. Austriei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, §73.
216
conţin dispoziţii care determină, cu privire la bunuri, efectele acestor rapor-

turi juridice şi, în anumite cazuri, obligă o persoană să cedeze alteia un bun al
cărei proprietară este. Curtea trebuie să se asigure însă că, reglementând
raporturile între particulari cu privire la bunuri, legiuitorul nu introduce un
dezechilibru de natură să lipsească în mod arbitrar şi nedrept de bunul său o
persoană în favoarea unei alteia.
Curtea a stabilit că legislaţia suedeză care, în anumite circumstanţe obligă
acţionarii minoritari să-şi vândă propriile acţiuni la un preţ stabilit de arbitri,
le recunoaşte în acelaşi timp dreptul de a le vinde, adică de a-i obliga pe
acţionarii majoritari să le cumpere în aceleaşi condiţii. Acest amănunt con-
duce la concluzia că legea nu creează nicio situaţie de inegalitate în defa-
voarea reclamanţilor care să constituie o încălcare. În plus, în speţa analizată,
Curtea a reţinut că preţul acţiunilor era stabilit de către arbitri calificaţi,
într-o decizie atent motivată şi prin trimitere la criterii care, indiferent de
obiecţiunile reclamanţilor, nu par să fie arbitrare sau nerezonabile. În con-
secinţă, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a dreptului
reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
Remarcăm că, spre deosebire de această situaţie, legea dării în plată
prevede doar dreptul consumatorului de a recurge la mecanismul dării în
plată, banca neavând posibilitatea de a iniţia operaţiunea în vederea intrării
în proprietatea imobilului. De asemenea, legea stabileşte darea în plată indi-
ferent de valoarea actuală a imobilului sau de starea sa (eventual raportată la
momentul constituirii ipotecii).
O importantă speţă în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
parcurs verificarea proporţionalităţii ingerinţei o constituie cauza Back
c. Finlandei (cauza 37598/97). În fapt, în 1988 şi 1989, reclamantul şi o altă
persoană au garantat un împrumut bancar acordat lui N. În 1991, reclamatul
şi co-garantul au plătit aproximativ 19.000 EUR din creditul respectiv. Pe cale
de consecinţă, reclamantul a devenit creditor al lui N. În temeiul legii de
ajustare a datoriilor din 1993, N. solicită instanţelor ajustarea acestora şi
eşalonarea plăţilor. Reclamantul se opune, motivând că ar fi privat în mod
nejustificat de proprietatea lui. Instanţa a admis cererea lui N., reducându-i
217
datoriile şi eşalonând plăţile pe următorii 5 ani. Astfel, creanţa reclamantului

a fost redusă la doar 365 EUR. De asemenea, un alt creditor (o bancă) şi-a
văzut creanţa redusă de la 231.722 EUR la 759 EUR.
Curtea a stabilit că nu se putea contesta că această creanţă a reclaman-
tului împotriva lui N. constituie un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1,
astfel încât legea în discuţie a adus atingere dreptului de proprietate al recla-
mantului. Pe de altă parte, în circumstanţele acelei speţe care erau fun-
damental diferite de situaţia legii dării în plată, Curtea a considerat că a
existat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi
mijloacele folosite.
Este însă foarte importat să subliniem încă de la începută că în acea speţă
Curtea a fost de acord cu argumentul reclamantului în sensul că transferul
unei proprietăţi în singurul scop de a acorda un avantaj unei persoane private
nu poate fi considerată „în interes public”.
Analizând proporționalitatea ingerinţei, Curtea a trebuit să stabilească
dacă aplicarea legii în cauza de faţă a impus o sarcină excesivă pentru recla-
mant. În concret, Curtea nu a exclus posibilitatea ca prin pronunţarea de
către instanţe a stingerii irevocabile a datoriei, spre deosebire de eşalonarea
plăţilor pe o perioadă îndelungată de timp sau declararea falimentului unei
persoane private, instanţele să poată, în anumite circumstanţe, să impună o
sarcină excesivă creditorilor. Prin urmare, pentru a stabili dacă o astfel de
sarcină i-a fost impusă reclamantului, Curtea a trebuit să analizeze dacă
procedura aplicată i-a oferit o posibilitate echitabilă pentru a-şi apăra pro-
priile sale interese, fiind unul dintre cei şaptezeci de creditori.
În această analiză, Curtea a reţinut următoarele particularităţi ale speţei:
– reclamantul a fost audiat de instanţe, putând să îşi prezinte punctul de
vedere cu privire la cererea de ajustare a datoriilor;
– instanţele ar fi efectuat o evaluare aprofundată şi atentă a cazului;
– reclamantul a fost îndreptăţit la o reanalizare completă a cazului de
către instanţele de apel, atât în privinţa deciziei de ajustare a datoriilor, cât şi
asupra schemei de eşalonare a plăţilor. Mai mult a existat posibilitatea de a
introduce recurs la Curtea Supremă de Justiţie;
218
– schema de ajustare a creanţei nu a dobândit forţă juridică la încheierea

procedurilor judiciare (februarie 1997). Astfel, până la aplicarea efectivă (în
iunie 2001), reclamantul ar fi putut solicita prelungirea schemei sau creşterea
plăţilor în cazul în care considera că N. îşi îmbunătăţise capacitatea de plată
în mod semnificativ.
Pe baza acestor argumente, Curtea a considerat că procedura privită ca
un întreg i-a oferit reclamantului posibilitatea examinării cauzei de către
autorităţile competente, în vederea stabilirii unui echilibru corect între
interesele aflate în conflict.
Curtea a mai reţinut că, deşi reducerea valorii nominale a creanţei
reclamantului a fost frapantă, de o astfel de reducere au fost afectaţi şi
ceilalţi creditori ai lui N. De asemenea, dat fiind că până în 1995, când a
solicitat ajustarea datoriei, N. restituise reclamantului doar 499 EUR, Curtea
a apreciat creanţa ca fiind extrem de precară încă dinainte de ajustare, iar
aceasta pentru motive ce nu pot fi atribuite statului. Prin urmare, sarcina
impusă reclamantului de către legea din 1993 nu poate fi considerată
excesivă.
Cu toate acestea, aspectele care au condus Curtea să decidă în sensul
neîncălcării art. 1 din protocolul 1 nu se verifică în cazul legii dării în plată:
Back c. Finlandei Legea nr. 77/2016

Nu există o condiţie privind
imposibilitatea continuării plăţilor;
Legea permitea reducerea şi eşalona- posibilitatea sau imposibilitatea
rea datoriilor în cazuri în care după debitorului de a continua plăţile
analiza obiectivă a situaţiei financiare este irelevantă din perspectiva legii;
a debitorului (venituri şi bunuri) se se permite aşadar inclusiv
dovedea că era imposibil ca acesta să debitorilor care pot plăti în
îşi plătească datoriile. continuare să dea în plată imobile
atunci când consideră că au făcut o
„afacere proastă” cumpărând
219

imobilul şi rămânând cu acel credit;
în aceste cazuri se ajunge la
transferul unei proprietăţi în
singurul scop de a acorda un
avantaj unei persoane private ceea
ce, conform CEDO în cazul Back
c. Finlandei, nu poate fi considerat
„în interes public”.
În cazul CEDO, toţi creditorii persoanei
Doar creditorul bancă ajunge să
erau afectaţi într-o procedură unică şi
suporte în întregime riscul
transparentă prin care erau reduse şi
contractual şi reducerea creanţei.
eşalonate toate creanţele.
Legea afectează toate creanţele,
indiferent de starea financiară a
Creanţa era extrem de precară înainte debitorului şi de starea plăţilor
de ajustare pentru că debitorul nu-şi acestuia; în plus, aşa cum arătam
achitase decât o parte foarte mică din mai sus, creanţe valide, ce au
datorie. acoperire în veniturile şi bunurile
debitorilor sunt stinse prin efectul
dării în plată.
Creanţele sunt stinse indiferent
dacă pot sau nu să fie acoperite de
debitor; or, în cauza Back
c. Finlandei, Curtea nu a exclus
Creanţele creditorilor nu erau stinse,
posibilitatea ca prin pronunţarea de
ci erau reduse la cuantumuri ce putea
către instanţe a stingerii irevocabile
fi acoperite în mod obiectiv.
a datoriei, spre deosebire de
eşalonarea plăţilor pe o perioadă
îndelungată de timp sau declararea
falimentului unei persoane private,
220

instanţele să poată, în anumite
circumstanţe, să impună o sarcină
excesivă creditorilor.
Legea introduce obligaţia
creditorului de a accepta darea in
Acordarea dreptului de
plată; stingerea creanţelor se
ajustare/eşalonare depindea de
realizează direct în baza legii, atunci
hotărârea dată de un judecător.
când imobilul a fost deja vândut
[ipoteza art. 8 alin. (5)].
Legea prevede posibilitatea băncii
de a formula contestaţie, însă doar
cu privire la îndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate privind aplicarea
mecanismului dării în plată;
caracterul sumar şi lapidar al
acestor condiţii care nu ţin seama
Reclamantul a fost audiat de instanţe, de situaţia reală a debitorului
putând să îşi prezinte punctul de împiedică judecătorul să realizeze
vedere cu privire la cererea de un adevărat control de
ajustare a datoriilor. proporţionalitate dacă acesta refuză
să aibă în vedere şi alte elemente
decât cele prevăzute în lege; altfel
spus, legea nu oferă posibilitatea
examinării cauzei de către
autorităţile competente în vederea
stabilirii unui echilibru corect între
interesele aflate în conflict.
Legea prevede obligaţia de a
Legea prevedea ajustarea/eşalonarea
accepta darea în plată doar pentru
creanţelor tuturor creditorilor.
creditorii bănci (şi cesionarii
221

creanţelor acestora), ceilalţi
creditori putând să-şi valorifice
creanţele în condiţiile dreptului
comun; există o discriminare între
creditorii garantaţi ipotecare şi
ceilalţi creditori chirografari cel
puțin în ipoteza în care imobilul
garantat a fost vândut [art. 8
alin. (5)], situaţie ce încalcă art. 16
din Constituţie.
Legea nu prevede nicio condiţie cu
Creditorii puteau solicita modificarea
privire la solvabilitatea debitorului,
ajustării/eşalonării, în funcţie de
urmând să se aplice în același
eventuala creştere a posibilităţilor de
condiţii indiferent de venitul sau
rambursare.
averea acestuia.
Având în vedere toate aceste aspecte, considerăm că ingerinţa nu poate

respecta nici condiţia proporţionalităţii.
222
CAPITOLUL III
PROBLEME PRACTICE DE
DREPT SUBSTANȚIAL ÎN APLICAREA
LEGII NR. 77/2016
Condiții prevăzute de Legea nr. 77/2016
pentru naşterea dreptului la stingerea
creanțelor bancare prin dare în plată
Ioan Ciprian CHIOREAN

Director, Direcția Juridică, BANCPOST
I. Introducere
stingerii obligaţiilor asumate prin credite[1], care a intrat în vigoare, potrivit
art. 12, la data de 13 mai 2016, prevede că, prin derogare de la dispoziţiile
Codului civil, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din
contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea
în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă, până la prima zi
de convocare la notarul public, părţile contractului de credit nu ajung la un
alt acord.
Cu privire la condiţiile prevăzute de lege pentru naşterea dreptului consu-
matorului la stingerea creanţelor bancare şi a datoriilor corelative, în primul
rând, art. 1 alin. (4) prevede că procedura dării în plată nu se aplică creditelor
acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin O.U.G. nr. 60/2009 pri-
vind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”[2],
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările
şi completările ulterioare.
În al doilea rând, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 reglementează
condiţiile de „admisibilitate” a cererii de stingere a creanţei ce izvorăşte
dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, condiţii ce
trebuie îndeplinite în mod cumulativ, după cum urmează:
[1]
[2]
M. Of. nr. 381 din 4 iunie 2009.
225
Ioan Ciprian Chiorean
„a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1

alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea
echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului
de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona,
construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de
locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat
cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă
pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea
prezentei legi”.
Se observă că două dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea
nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei ce izvorăşte dintr-un contract de credit
şi a accesoriilor sale prin dare în plată vizează părţile contractului de credit [şi
anume condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) şi d)], iar celelalte două
condiţii se referă la suma [art. 4 alin. (1) lit. b)], respectiv scopul credi-
tului/destinaţia imobilului ipotecat [art. 4 alin. (1) lit. c)].
Articolul 4 alin. (2) stabileşte că, în ipoteza specială în care executarea
obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau
mai multe bunuri, debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în
favoarea creditorului.
Considerăm că, deşi legiuitorul stabileşte prin art. 5 alin. (1) că aceste
condiţii menţionate în cadrul art. 4 sunt condiţii de „admisibilitate” a cererii
de dare în plată, acestea reprezintă veritabile condiţii pentru naşterea drep-
tului la stingerea creanţei izvorâte dintr-un contract de credit şi a accesoriilor
sale, împreună cu datoria corelativă, prin dare în plată a imobilului. Dacă
aceste condiţii ar reprezenta simple condiţii pentru admisibilitatea cererii de
dare în plată, s-ar putea trage concluzia că mecanismul instituit de lege ar fi
preexistent acestei noi reglementări, ar fi existat încă înainte de intrarea în
vigoare a legii, iar pentru simpla lui naştere ar fi fost suficient ca aceste
226
Condiţii prevăzute de Legea nr. 77/2016 pentru naşterea dreptului...
condiţii să fie îndeplinite. Or, în realitate, dreptul la stingerea creanţei

izvorâte dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale, împreună cu datoria
corelativă, prin dare în plată a imobilului, este instituit de către Legea
nr. 77/2016, iar naşterea acestui drept poate avea loc doar după îndeplinirea
cel puţin a condiţiilor prevăzute de art. 4. Reprezentând condiţii pentru însăşi
naşterea dreptului, iar nu simple condiţii de admisibilitate a cererii, acestea
ar trebui să fie îndeplinite atât la momentul încheierii contractului de credit,
cât şi pe întreaga durată a executării acestuia.
Pentru exercitarea dreptului la stingerea creanţei bancare şi a datoriei
corelative prin dare în plată, potrivit art. 5 din Legea nr. 77/2016, consu-
matorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc,
al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că
a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea
stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi
condiţiile de „admisibilitate” a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
Notificarea trebuie să cuprindă şi stabilirea unui termen de cel puţin 30 de
zile libere, precum şi a unui interval orar, în două zile diferite, în care repre-
zentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un
notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de
proprietate. Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la
notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare
încheierii actului de dare în plată.
Aşadar legea stabileşte condiţiile de formă şi de comunicare ale notificării
transmise de consumator creditorului, şi anume: transmiterea acesteia în
scris prin intermediul unui executor judecătoresc, notar sau avocat; transmi-
terea acesteia la sediul creditorului; instituirea unui termen de prezentare la
notar a creditorului de cel puţin 30 de zile de la primirea notificării în două
zile diferite şi cu precizarea orelor aferente; anexarea la notificare a tuturor
documentelor justificative, în original sau cel puţin în copie certificată pentru
conformitate cu originalul, pentru dovedirea condiţiilor de „admisibilitate”
instituite de art. 4 din lege.
227
II. Noțiunile de „creditor” şi „consumator” – art. 4 alin. (1)

lit. a)
Legea nr. 77/2016 prevede la art. 1 că se aplică raporturilor juridice dintre

consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau
cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor [art. 1 alin. (1)], iar
consumatori sunt persoanele definite de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor[3], cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profe-
sionişti şi consumatori[4], cu modificările şi completările ulterioare [art. 1
alin. (2)].
Cu privire la noţiunea de „creditor”, se observă că aceasta este definită în
chiar cuprinsul art. 1 din lege, care reglementează domeniul său de aplicare.
Astfel, creditori în înţelesul Legii nr. 77/2016 sunt: instituţiile de credit[5],
instituţiile financiare nebancare[6] sau cesionarii creanţelor deţinute asupra
consumatorilor.
Referitor la noţiunea de „consumator” aceasta este definită de legile
speciale, după cum urmează:
– potrivit art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, prin „consumator” se înţelege
„orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale”;
– în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin „con-
sumator” se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa
[3]
Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007.
[4]
Republicată în M. Of. nr. 543 din 3 august 2012.
[5]
Astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului, M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006.
[6]
Astfel cum sunt reglementate prin Legea nr. 93/2009 privind instituţiile
financiare nebancare, M. Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009.
228
prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale,

industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
Analizând definiţiile legale ale „consumatorului”, rezultă că de esenţa
calificării unei persoane fizice sau a unui grup de persoane fizice ca fiind
consumator este ca scopul acţiunii sale/lor să fie din afara activităţii sale/lor
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Astfel, pentru
a se putea aplica Legea nr. 77/2016 trebuie ca persoana fizică sau grupul de
persoane fizice constituite în asociaţii, care sunt părţi ale unui contract de
credit, să acţioneze în scopuri din afara activităţii sale/lor comerciale, indus-
triale sau de producţie, artizanale ori liberale. Dacă nu se demonstrează
efectiv că beneficiarul creditului a acţionat atât la momentul contractării
creditului cât şi pe perioada derulării acestuia în scopuri din afara activităților
sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, atunci
este evident că nu se poate aplica Legea nr. 77/2016, nefiind îndeplinită
condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) referitoare la calitatea de
consumator a debitorului care doreşte a i se stinge datoriile izvorâte din
contractul de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, în favoarea
creditorului. Aşadar, dacă împrumutul a fost contractat în vederea folosirii în
activităţi economice cu titlu profesional, nu se pot aplica dispoziţiile Legii
nr. 77/2016.
În dreptul Uniunii Europene, „consumatorul” a fost definit în Convenţia
de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi exe-
cutarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ca fiind persoana ce
încheie un contract în afara activităţii sale comerciale sau profesionale.
Articolul 2 pct. 1 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de
modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a
Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei
85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a
Consiliului[7] stabileşte definiţia „consumatorului” ca fiind orice persoană
[7]
JO L 304 din 22 noiembrie 2011.
229
fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acțio-

nează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale,
artizanale sau profesionale.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-89/91, Shearson
Lehmann Hutton Inc. c. TVB Treuhandgesellschaft für Vermögensverwaltung
und Beteiligungen mbH, că prevederile de protecţie a consumatorilor care
s-au stabilit la nivel european şi ulterior au fost transpuse şi la nivel naţional
au rezultat din preocuparea de a-i proteja pe aceştia, ca parte considerată
mai vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în
materie juridică decât cealaltă parte contractuală. Aplicarea acestor preve-
deri nu trebuie extinsă în cazul persoanelor a căror protecţie nu este justifi-
cată. Rezultă astfel că reclamantul care acţionează în calitate profesională şi
care nu este prin urmare un consumator, nu se bucură de beneficiile regulilor
de competenţă specială.
Cât priveşte calitatea de codebitor a consumatorului, în cauza C-348/14
Maria Bucura c. Bancpost SA, având ca obiect o cerere înaintată de Jude-
cătoria Câmpulung pentru emiterea unei hotărâri preliminare în scopul inter-
pretării anumitor prevederi din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii, precum şi din Directiva 87/102/CEE
privind creditul pentru consum, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
constatat, în principal, că, potrivit Directivei 93/13/CEE intră sub incidenta
noţiunii de „consumator” persoana fizică ce se află în situaţia de codebitor în
cadrul unui contract încheiat cu un profesionist, atât timp cât acţionează în
scopuri care pot fi considerate ca fiind în afara meseriei sau a profesiunii
sale.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, procedura dării în plată
poate fi întreprinsă şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipo-
tecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.
Aşadar, în cazul Legii nr. 77/2016, codebitorul poate transmite credito-
rului notificarea prin care îl informează cu privire la intenţia de dare în plată,
însă trebuie să facă dovada existenţei consimţământului debitorului prin-
cipal, acord de voinţă care, în accepţiunea noastră, în ipoteza în care bunul
230
imobil se află în patrimoniul debitorului principal, întrucât are ca obiect

decizia privind transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil,
trebuie manifestat prin încheierea unui înscris autentic.
III. Suma creditului – art. 4 alin. (1) lit. b)
A doua condiţie ce trebuie îndeplinită pentru naşterea dreptului la

stingerea creanţei ce izvorăşte dintr-un contract de credit şi a accesoriilor
sale prin dare în plată se referă la cuantumul sumei împrumutate.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016, cuantumul sumei
împrumutate, la momentul acordării, trebuie să nu depăşească echivalentul
în lei al sumei de 250.000 euro, calculată la cursul de schimb publicat de
către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit.
Astfel, cele două reguli stabilite de lege pentru calculul sumei împrumu-
tate sunt: suma să fie cea de la momentul acordării, iar cursul de schimb să
fie cel publicat de Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului
de credit.
IV. Destinația de locuință a imobilului – art. 4 alin. (1) lit. c)
Art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 instituie două condiţii alter-
native ce trebuie să fie îndeplinite pentru a se naşte dreptul la stingerea
creanţei ce izvorăşte dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin
dare în plată şi anume: a) creditul să fi fost contractat de consumator cu
scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil cu destinaţie de locuinţă sau b) indiferent de scopul pentru care a fost
contractat, creditul să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de
locuinţă.
a) cât priveşte prima condiţie, şi anume creditul să fi fost contractat cu
scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un
imobil cu destinaţie de locuinţă, în primul rând trebuie precizat că, indiferent
dacă în cuprinsul contractului de credit și al contractului de ipotecă sunt
231
prevăzute clauze care să arate/indice că scopul creditului a fost achizițio-

narea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unei locuințe sau
a unui teren pe care va fi construită o locuință, consumatorul trebuie să facă
dovada existenţei acestui scop.
Astfel, pentru a se putea aplica prevederile Legii nr. 77/2016, consuma-
torul trebuie să facă dovada că scopul contractului de credit este achiziţio-
narea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui
imobil cu destinaţie de locuinţă, prin prezentarea unui certificat de urbanism,
a unei autorizaţii de construire emisă în condiţiile Legii nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii[8], a unui proces-verbal de
recepţie la finalizarea lucrărilor, a unui extras de carte funciară etc., după caz,
nefiind suficient doar să menţioneze acest scop în cuprinsul notificării către
creditor. Dacă, spre exemplu, imobilul adus în garanție la încheierea contrac-
tului de credit are destinația de teren intravilan sau teren arabil, fără o
autorizație de construire în vigoare la momentul acordării creditului, nu este
îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) teza întâi din lege.
În al doilea rând, consumatorul trebuie să facă dovada că imobilul în
discuţie are destinaţia de locuinţă.
Cu privire la noţiunea de „locuinţă”, art. 2 lit. a) din Legea locuinţei
nr. 114/1996[9] o defineşte ca fiind acea „Construcţie alcătuită din una sau
mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare,
care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”.
În situaţia în care consumatorul are mai multe imobile cu destinaţia de
locuinţă şi nu locuieşte efectiv în imobilul ce face obiectul dării în plată,
considerăm că nu se mai justifică scopul reglementării Legii nr. 77/2016.
Astfel, aşa cum este precizat în Expunerea de motive a proiectului de lege
devenit Legea nr. 77/2016, aceasta „este în concordanţă şi cu tendinţele
Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Bäck c. Finlanda, Hotărârea din
20 iulie 2004) şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-34/13,
[8]
Republicată în M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004.
[9]
Republicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997.
232
Kušionová) care sunt în sensul protejării dreptului la locuinţa familială a

debitorului”.
Prin Hotărârea din 10 septembrie 2014, pronunţată în Cauza C-34/13,
Kušionová c. SMART Capital a.s., parag. 62-65, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a stabilit că „trebuie să se acorde o atenție deosebită împrejurării
că bunul care face obiectul procedurii de executare extrajudiciară a garanției
în discuție în litigiul principal este bunul imobiliar care constituie locuința
familială a consumatorului. Astfel, pierderea locuinței familiale este nu
numai de natură să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorilor
(Hotărârea Aziz[10], EU:C:2013:164, punctul 61), ci, totodată, pune familia
consumatorului vizat într-o situație deosebit de fragilă (a se vedea, în acest
sens, Ordonanța președintelui Curții Sánchez Morcillo și Abril García,
EU:C:2014:1388, punctul 11). În această privință, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat, pe de o parte, că pierderea unei locuințe
este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domi-
ciliului și, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima
unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite exa-
minarea proporționalității acestei măsuri (a se vedea Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Hotărârea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04,
§ 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2008, și Hotărârea Rousk
împotriva Suediei, nr. 27183/04, § 137). În dreptul Uniunii, dreptul la locuință
este un drept fundamental garantat de articolul 7 din cartă care trebuie luat în
considerare de instanța de trimitere în cadrul aplicării Directivei 93/13”.
Prin urmare, considerăm că noţiunea de „destinaţie de locuinţă” prevă-
zută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 ar fi trebuit să fie raportată
la ceea ce semnifică locuinţa familială, respectiv locuinţa în care
consumatorul locuieşte efectiv cu familia sa, deoarece soluţia legislativă
actuală este inechitabilă în raport cu situaţia debitorului care are mai multe
imobile cu destinaţia de locuinţă.
[10]
Hotărârea din 14 martie 2013, pronunţată în Cauza C‑415/11, Mohamed
Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa).
233
b) a doua condiţie alternativă reglementată de art. 4 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 77/2016 este ca, indiferent de scopul pentru care a fost contractat,
creditul să fie garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Prin urmare, consumatorul nu mai trebuie în acest caz să facă dovada
scopului creditului, ci doar să facă dovada că imobilul cu care a garantat
creditul are destinaţia de locuinţă, fiind valabile cele mai sus arătate cu
privire la calificarea noţiunii de „locuinţă”.
V. Infracțiuni în legătură cu creditul – art. 4 alin. (1) lit. d)
Ultima condiţie prevăzută de art. 4 pentru naşterea dreptului la stingerea

creanţei ce izvorăşte dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin
dare în plată este aceea ca beneficiarul creditului – consumator – să nu fi fost
condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu
creditul pentru care se solicită darea în plată. Dovada faptului că beneficiarul
creditului – consumatorul nu a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă
pentru infracţiuni în legătură cu creditul se face prin prezentarea certifica-
tului de cazier judiciar eliberat de autoritatea competentă.
Se observă că sintagma „infracţiuni în legătură cu creditul” nu este
definită în Legea nr. 77/2016 şi nici în alt act normativ. Or, potrivit art. 36
(Stilul actelor normative) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative[11], „Actele normative trebuie
redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi
precis, care să excludă orice echivoc (…)”.
Este adevărat că, potrivit art. 174 C. pen., „Prin săvârşirea unei infracţiuni
sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele
pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, pre-
cum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator
sau complice”, însă legiuitorul nu a specificat care sunt tipurile de infracţiuni
în legătură cu creditul, lipsind astfel actul normativ de precizie. Analizând
[11]
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
234
infracţiunile prevăzute în Partea generală a noului Cod penal, ar putea fi

vorba despre următoarele infracţiuni: art. 239 – Abuzul de încredere prin
fraudarea creditorului[12] şi art. 249 – Frauda informatică (care fac parte din
Titlul II – Infracţiuni contra patrimoniului), art. 308 – Infracţiuni de corupţie şi
de serviciu comise de alte persoane (care face parte din Titlul V – Infracţiuni
de corupţie şi de serviciu), art. 320-328 - Falsuri în înscrisuri (care fac parte
din Titlul VI – Infracţiuni de fals) sau alte infracţiuni prevăzute în legi
penale[13].
Având în vedere acestea, este evidentă lipsa de claritate a dispoziţiilor
art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 77/2016.
VI. Ipoteza specială prevăzută de art. 4 alin. (2)
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, în situaţia în care executarea
obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau
mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii dării în plată, debitorul va
oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.
[12]
Această infracţiune poate fi instrumentată doar dacă s-a săvârşit după
intrarea în vigoare a noului Cod penal, urmând ca acţiunea penală să fie pusă în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece incriminarea
este nouă, neavând corespondent în legislaţia existentă înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod penal (1 februarie 2014). Astfel, potrivit art. 239 C. pen., „(1)
Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în
parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive
în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va
putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate”.
[13]
Potrivit art. 173 C. pen., „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
235
Din analiza Legii nr. 77/2016, se observă că ipoteza unui credit garantat
cu mai multe imobile este singura ipoteză specială reglementată, deşi, pe
lângă aceasta, în practică, s-au întâlnit şi următoarele situaţii: mai multe cre-
dite contractate de la acelaşi creditor de către acelaşi consumator, garantate
cu acelaşi imobil; mai multe credite contractate de la creditori diferiţi de
către acelaşi consumator, garantate cu acelaşi imobil; mai multe credite
contractate de acelaşi consumator, de la acelaşi creditor, garantate cu
imobile diferite; mai multe credite contractate de către consumatori diferiţi
de la acelaşi creditor, garantate cu acelaşi imobil.
Atât în ipoteza mai multor credite contractate de acelaşi consumator, cât
şi în ipoteza mai multor credite contractate de consumatori diferiţi, consi-
derăm că nu se poate aplica Legea nr. 77/2016, întrucât transmiterea către
creditor a dreptului de proprietate asupra imobilului cu care a fost garantat
creditul obținut de consumator, în vederea stingerii datoriei ce izvorăște din
încheierea unui contract de credit ipotecar, reprezintă o modalitate de
stingere a obligaţiei de plată izvorâte din contractul de credit. Or, dacă
notificarea comunicată creditorului vizează stingerea a două creanțe distinc-
te, izvorâte din încheierea a două contracte de credit distincte, considerăm
că, atât din interpretarea gramaticală, cât şi din interpretarea sistematică a
Legii nr. 77/2016, reiese că aceasta nu se poate aplica, întrucât nu sunt
îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa numai a unui contract de
credit. Posibilitatea stingerii a două sau mai multe creanţe izvorând din două
sau mai multe contracte de credit încheiate de acelaşi debitor sau de debitori
diferiți nu este reglementată de lege, din terminologia folosită de art. 4
rezultând cu claritate dorinţa legiuitorului ca efectele legii să vizeze un singur
contract de credit. A interpreta în alt mod înseamnă a adăuga la lege prin
acordarea consumatorului de drepturi mult mai extinse decât a dorit legiui-
torul, în detrimentul creditorilor, ceea ce este nepermis într-un stat de
drept.
236
VII. Aspecte de drept comparat
Din examinarea legislaţiilor europene, se reţine că singurul stat membru

al Uniunii Europene care are o legislaţie ce permite darea în plată (datio in
solutum) ca modalitate de stingere a obligaţiei de plată a unui credit ipotecar
este Spania. Astfel, Decretul-lege nr. 6 din 9 martie 2012 privind măsurile
urgente pentru protejarea debitorilor fără resurse prevede măsuri menite să
restructureze debitele şi să faciliteze procedura de executare şi se aplică
numai acelor bănci care au aderat voluntar la Codul bunelor practici (stabilit
ca anexă la Decret).
De asemenea, măsurile prevăzute de Decretul-lege nr. 6 din 9 martie
2012 sunt aplicabile numai cazurilor sociale ale debitorilor aflaţi în vulne-
rabilitate, denumiţi de lege „în prag de excludere”.
Debitorii care sunt consideraţi de legea spaniolă în prag de excludere şi,
în consecinţă, cei care pot beneficia de darea în plată a imobilului ipotecat
sunt cei care se află în următoarele situaţii: toţi membrii familiei şi toţi
codebitorii nu au venituri care să le permită îndeplinirea obligaţiei de plată;
suma lunară de plată reprezintă mai mult de 60% din venitul net primit de
toţi membrii familiei şi toţi codebitorii; ipoteca s-a constituit asupra
imobilului ce constituie locuinţa debitorului, iar creditul a fost contractat în
scopul achiziţionării acesteia; împrumutul nu are alte garanţii sau există o
altă garanţie, dar garanţii nu au suficiente bunuri sau suma lunară de plată
reprezintă mai mult de 60% din venitul net primit de aceştia.
O altă condiţie pentru aplicarea Codului bunelor practici este aceea ca
preţul de achiziţie a imobilului ipotecat să nu depăşească: 200.000 euro
(pentru municipalităţile mai mari de 1 milion de locuitori), 180.000 euro
(pentru municipalităţile între 500.001 şi 1 milion de locuitori), 150.000 euro
(pentru municipalităţile între 100.001 şi 500.000 de locuitori) şi 120.000 euro
(pentru municipalităţile de până la 100.000 de locuitori).
Măsurile pe care le poate solicita debitorul creditorului, prevăzute de
Decretul-lege nr. 6 din 9 martie 2012, includ 3 etape succesive, care trebuie
îndeplinite în ordine, după cum urmează: măsuri de restructurare a debitului
237
(cum sunt diminuarea ratei sau creşterea perioadei de rambursare); măsuri

complementare pentru reducerea datoriei principale (atunci când restruc-
turarea debitului nu este viabilă, întrucât suma de plată este încă prea mare.
Este de reţinut că măsurile de reducere a datoriei pot fi acceptate sau nu de
creditor); darea în plată (aplicabilă debitorilor care nu au beneficiat de cele
două măsuri anterioare. Este de reţinut că, în acest caz, creditorul este
obligat să accepte darea în plată a imobilului).
După cum se observă din analiza reglementării din Spania, în primul rând
procedura dării în plată se poate aplica doar dacă băncile au aderat la Codul
bunelor practici. În al doilea rând, această posibilitate de stingere a obligaţiei
de plată este instituită ca o ultimă soluţie pentru consumatorii calificaţi ca
fiind în dificultate, iar, în al treilea rând, condiţiile pentru admiterea proce-
durii dării în plată sunt foarte stricte.
De altfel, este important de reţinut că, la nivel european, Directiva
2014/17/UE[14] a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014
privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile
rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a
Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 prevede, în cadrul art. 28 alin. (4), denu-
mit marginal „Arierate si executare silită”, posibilitatea părţilor de a conveni
în mod explicit cu privire la darea în plată ca modalitate de stingere a obli-
gaţiei împrumutatului din contractul de credit. Astfel, la nivelul legislaţiei
europene, se reglementează dreptul împrumutatului de a returna către
creditor bunul afectat garantării creditului contractat în schimbul rambursării
integrale a creditului, însă numai în condiţiile convenirii în mod explicit a unui
astfel de mecanism în cadrul contractului de credit.
VIII. Concluzii
Darea în plată (datio in solutum), ca principiu, presupune partajarea

riscurilor între debitor şi creditor, în cazul imposibilităţii de plată a debito-
[14]
JO L 60 din 28 februarie 2014.
238
rului, prin predarea bunului, cu consecinţa stingerii datoriei. Aşadar, o con-

diţie sine qua non pentru a putea fi aplicabilă această procedură este dovada
imposibilităţii de plată a debitorului.
Or, art. 4 din Legea nr. 77/2016 reglementează condiţiile pentru naşterea
dreptului la stingerea creanţei izvorâte dintr-un contract de credit şi a acce-
soriilor sale prin darea în plată a imobilului, fără însă a institui vreo condiţie
obiectivă şi legitimă referitoare la imposibilitatea de plată a obligaţiei care a
devenit excesiv de oneroasă. Astfel, procedura dării în plată prevăzută de
Legea nr. 77/2016 ar fi aplicabilă oricărui consumator, indiferent dacă îşi
poate sau nu îndeplini obligaţia de plată, ceea ce este contrar principiului
datio in solutum şi scopului reglementării, astfel cum este menţionat în
Expunerea de motive a proiectului de lege.
De altfel, pe bună dreptate, în doctrină[15] s-a considerat că art. 11 din
Legea nr. 77/2016 – potrivit căruia „În vederea echilibrării riscurilor izvorând
din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile,
prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la
momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această
dată” – „instituie o condiţie de fond, esenţială pentru aplicarea mecanismului
dării în plată, pe lângă condiţiile generale de admisibilitate prevăzute la art. 4
din lege”, şi anume existenţa unor riscuri izvorând din contractul de credit şi
din devalorizarea bunurilor imobile, care să fi creat un dezechilibru sem-
nificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în sensul că „obligaţia a devenit
atât de oneroasă, încât nu există un alt remediu pentru a restabili echilibrul,
singura soluţie fiind darea în plată şi stingerea datoriei”.
Aşadar, considerăm că Legea nr. 77/2016 stabileşte condiţii neclare
pentru naşterea dreptului la stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de
credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, ceea ce nu este permis într-un
stat de drept. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa
sa, că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Consti-
[15]
M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și rațiunea
dreptului, pct. 4, http://www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-pla-
ta-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea dreptului.html.
239
tuţiei şi obligativitatea respectării legii[16] şi că „statul de drept asigură supre-

maţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu
aceasta”[17]. De asemenea, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele princi-
piului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. În acest sens,
Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să înde-
plinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzi-
bilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis
pentru a putea fi aplicat. De aceea, „nerespectarea normelor de tehnică
legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate,
contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenţa sa
referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii”[18]. De principiu, Curtea a
reţinut că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se constituie într-un
veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din
Constituţie[19].
[16]
Dec. nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014.
[17]
Dec. nr. 22 din 27 ianuarie 2004, M. Of. nr. 233 din 17 martie 2004.
[18]
Dec. nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
[19]
Dec. nr. 22 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 160 din 2 martie 2016,
parag. 35.
240
Alte condiții decât cele expres prevăzute
de Legea nr. 77/2016 pentru stingerea
creanțelor bancare prin darea în plată
Ioana REGENBOGEN
Director, Direcția Juridică, ING Bank
I. Introducere
Demersul analitic de față își propune dezbaterea și clarificarea condițiilor

legale ce sunt aplicabile dării în plată prevăzute de Legea dării în plată, în
raport cu cerințele prevăzute în principal la art. 4 alin. (1).
De la bun început s-ar impune o precizare cu privire la un aspect a cărui
examinare nu face obiectul analizei noastre, dar care constituie punctul de
plecare al prezentei cercetări: condițiile de la art. 4 alin. (1), referite la art. 5
alin. (1) ca fiind „condițiile de admisibilitate a cererii”, nu sunt și nici nu pot fi
condiții satisfăcătoare pentru operarea transmiterii dreptului de proprietate
asupra imobilului, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de
credit ipotecar. Ele reprezintă câteva dintre condițiile legale (și, în opinia
noastră, insuficiente) necesar a fi îndeplinite pentru nașterea dreptului debi-
torului de a opta pentru aplicarea Legii dării în plată, respectiv de validitate
ale notificării de dare în plată. Dar întrunirea lor și manifestarea unilaterală
de voință a debitorului nu produc efecte, în mod automat, în ceea ce privește
stingerea obligației de rambursare a creditului (determină însă suspendarea
legală a executării obligației inițiale de restituire) și, respectiv, transferul de
proprietate. Cu alte cuvinte, transmiterea de către debitor a notificării
prevăzute de art. 5 din Legea nr. 77/2016 nu are, per se, nici efect extinctiv
de obligații și nici efect constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare.
Notificarea valabil făcută este numai una din condițiile necesar a fi în-
deplinite în vederea încheierii contractului de dare în plată, respectiv pentru
241
Ioana Regenbogen
introducerea cererii în vederea pronunțării hotărârii judecătorești care să

țină loc de contract.
Mai departe, anterior încheierii contractului de dare în plată, respectiv
pronunțării hotărârii judecătorești care să țină loc de dare în plată, este
absolut necesară analizarea întrunirii condițiilor de validitate aplicabile atât
în materia plății, cât și cele aplicabile pentru încheierea valabilă a unui
contract, în mod particular în cazul contractului translativ de proprietate
asupra unui bun imobil.
În cele ce urmează ne propunem mai întâi să arătăm rațiunile teoretice
pe baza cărora, în mod judicios și totodată necesar (pentru a nu fi permise și
validate abuzuri), se poate reține trebuința și utilitatea verificării acestor
„alte condiții”.
Legea dării în plată instituie o veritabilă excepție de la principiul pacta
sunt servanda, generând efecte inclusiv în ceea ce privește contractele de
credit existente, prin prevederea unei noi prestații alternative, de dare în
plată în vederea stingerii obligației debitorului derivând din contractul de
credit, în lipsa unei manifestări de voință liberă din partea creditorului.
Elementele de restrângere a voinței creditorului edictate de Legea
nr. 77/2016, cu privire la modificarea, stingerea și respectiv nașterea acestor
acte juridice civile, au însă un caracter excepțional și expres, și de aceea sunt
de strictă interpretare și aplicare. Neprevederea, în lege, a celorlalte condiții
ce trebuie să opereze, în baza dreptului comun, în cazul dării în plată prevă-
zute de Legea nr. 77/2016, nu înseamnă deci că ele nu devin aplicabile, în
completare.
Vom trata apoi, în mod detaliat, câteva dintre condițiile de fond, esen-
țiale, care ar trebui verificate la încheierea contractului de dare în plată,
respectiv în cadrul „constatării” de către instanța de judecată a darii în plată,
cu mențiunea că vom identifica și cazuri concrete care pot ridica probleme în
practică și necesită justă soluționare.
Elaborând în continuare cu privire la exercitarea, de către Legea
nr. 77/2016, a unei veritabile limitări a forței obligatorii a contractelor de
credit cu garanții imobiliare, vom descoperi că legea reglementează, în mod
242
Alte condiţii decât cele expres prevăzute de Legea nr. 77/2016...
excepțional, o soluție sui generis în materia impreviziunii, și anume încheie-

rea contractului de dare în plată cu efect asupra stingerii obligației debito-
rului, ca rezolvare specifică și suplimentară adaptării și respectiv încetării
contractului „dezechilibrat” prin intermediul instanței de judecată.
Prin urmare, ne vom apleca și asupra condițiilor în care poate opera revi-
zuirea pentru caz de impreviziune, condiții necesar a fi îndeplinite și totodată
verificate în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de Legea nr. 77/2016.
II. Intervenția legiuitorului în contractele cărora le este

incidentă Legea nr. 77/2016. Excepție de la principiul forței
obligatorii a contractului
Principiul forței obligatorii a contractului este consacrat în art. 1270

alin. (1) C. civ. printr-o normă juridică imperativă. Modificarea sau stingerea
lui poate fi făcută, în lipsa acordului părților, numai „din cauze autorizate de
lege”. Legea nr. 77/2016 autorizează câteva astfel de situații, în mod excep-
țional: modificarea contractelor de credit cu garanții imobiliare aflate în curs
de executare (în ceea ce privește prestațiile obligației), încetarea ulterioară a
acestora anterior împlinirii termenului și încheierea unor contracte noi de
dare în plată, în toate cele trei cazuri în lipsa unei manifestări libere de voință
din partea uneia dintre părțile contractante. Lipsa acordului creditorului, în
cazul nostru, este suplinită de prevederile Legii nr. 77/2016. Intervenția le-
giuitorului trebuie însă interpretată în mod restrictiv, neputându-i fi extinse
efectele pentru suprimarea și a celorlalte condiții de validitate ale contrac-
telor. Toate celelalte condiții necesare pentru modificarea/încetarea contrac-
tului de credit bancar și respectiv pentru formarea contractului de dare în
plată trebuie îndeplinite.
1. Intervenția legiuitorului asupra contractelor de credit cu garanții

imobiliare
Constatăm că, permițând debitorului să notifice decizia sa privind darea
în plată în vederea stingerii creanțelor izvorând din contracte de credit,
243
Ioana Regenbogen
legiuitorul a intervenit pentru modificarea prevederilor contractuale privind

executarea prestației de către debitor, derogând de la principiul executării în
natură a obligațiilor.[1]
Mai precis, legiuitorul a hotărât să transforme obligația pură și simplă de
care era ținut debitorul în baza contractului de credit (adică cea reprezentată
de rambursarea creditului și a accesoriilor sale), într-o obligație alternativă,
având ca obiect fie plata contravalorii creditului și a accesoriilor, fie darea în
plată. Obligarea creditorului, de către legiuitor, la primirea a două prestații
alternative în vederea stingerii creanței sale derivând din contractul de
credit, înlătură, în mod evident, aplicabilitatea condiției esențiale a acordului
creditorului la modificarea contractului (mutuus consensus, mutuus disensus).
Exercitarea dreptului la opțiune este, așadar, realizată prin transmiterea
notificării prevăzute de art. 5 din Legea nr. 77/2016. Prin derogare însă, de la
art. 1462 alin. (2) C. civ., debitorul își păstrează opțiunea și în cazul declarării
anticipate a exigibilității obligației sale de plată, respectiv pe parcursul exe-
cutării sale silite.
Prin alegerea prestației (i.e. transmiterea notificării) și până la executarea
acesteia (i.e. transferul proprietății asupra imobilului dat în plată), în baza
art. 5 alin. (3), „se suspendă orice plată către creditor”; în această perioadă
prestația inițială subzistă, dar creditorul nu mai poate pretinde valorificarea
creanței sale prin plata sumelor de bani. Prestația inițială se va stinge numai
în momentul executării efective a prestației alternative, adică la momentul
transferului dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat. În acest caz,
alegerea debitorului de a da în plată ar avea un caracter revocabil, retrac-
tarea opțiunii putând opera fie printr-o declarație notarială de revocare, fie
prin consemnarea ei în scris, în cadrul unui acord semnat cu creditorul. Iden-
tificăm așadar și aici o particularitate a obligației complexe generate prin
Legea nr. 77/2016, în raport cu prevederile aplicabile obligațiilor alternative
din noul C. civ.
[1]
A se vedea mai multe în L. POP, I.-F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de
drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 153.
244
În fine, o ultimă mențiune referitoare la transferul dreptului de pro-

prietate asupra bunului imobil: acesta nu operează, astfel cum am arătat mai
sus, în momentul alegerii prestației, precum în cazul obligațiilor alternative
obișnuite[2], ci ulterior exercitării opțiunii, la momentul încheierii contractului
de dare în plată, respectiv la cel al pronunțării hotărârii judecătorești defi-
nitive. Practic, în cazul dării în plată reglementate de Legea nr. 77/2016,
alegerea nu va fi concomitentă cu momentul dării în plată, nefiind echi-
valentă cu o executare în sine a prestației.
În ciuda acestor câteva abateri de la regimul juridic al obligațiilor alterna-
tive, credem că este utilă verificarea respectării celorlalte reguli aplicabile în
cazul acestui tip de obligații, precum și a condițiilor de fond ale plății, atunci
când instanța este investită cu cererea de pronunțare a unei hotărâri jude-
cătorești prin care să fie constatată stingerea obligației născute din contrac-
tul de credit ipotecar.
Cercetarea acestora este relevantă, în cazul în care, de exemplu, bunul
propus a fi dat în plată este deteriorat foarte grav, distrus parțial din culpa
debitorului, sau este afectat de sarcini ori de lucrări neautorizate care îi
diminuează în mod semnificativ valoarea sau creează dificultăți majore în
valorificarea lui ulterioară. Proba diligenței cerute debitorului pentru exe-
cutarea obligației sale („cu diligența pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale”, conform art. 1480 C. civ.) nu ar putea fi
trecută cu succes de către debitor în astfel de cazuri. Mai mult, debitorul, nu
ar putea, în această ipoteză, să oblige creditorul să primească ca plată bunul
deteriorat sau a cărui valoare este acut redusă, pentru că, în caz contrar ne-
am putea afla în situația invocării propriei culpe a debitorului în susținerea
propriilor interese.[3] În plus, debitorul nu ar putea impune creditorului său
primirea numai „a unei părți” din prestația dării în plată, cu titlu de plată,
[2]
A se vedea mai multe în acest sens în C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil.
Teoria generală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 416.
[3]
Cu privire la efectele produse în urma alegerii prestației de către debitor, a se
vedea A. ALMĂȘAN, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, coordonat de FL.-A. BAIAS,
E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI, p. 1551.
245
Ioana Regenbogen
pentru că s-ar încălca regula indivizibilității plății stipulată la art. 1463 și

art. 1490 C. civ. Or, în interpretarea noastră, un imobil serios deteriorat sau
grevat de sarcini „costisitoare” ar putea induce ideea unei „plăți parțiale”. Pe
de altă parte, legiuitorul nici nu a înțeles să prevadă în mod expres posibi-
litatea unei executări parțiale de acest fel. Apare, așadar, utilă efectuarea
unei evaluări a bunului propus a fi dat în plată, pentru probarea unei posibile
disproporții majore între valoarea reală a imobilului propus a fi dat în plată și
valoarea creanței creditorului. Necesitatea acestei probe rezultă și din
incidența altor condiții aplicabile, ce vor fi tratate în continuare la pct. 2 de
mai jos și în secțiunea a III-a a acestui articol.
2. Intervenția legiuitorului asupra contractului de dare în plată

Odată exercitat de către debitor, prin intermediul notificării transmise
potrivit art. 5, dreptul de a da în plată bunul ipotecat, și în condițiile în care
sunt inițiate negocieri de către debitor, iar acestea eșuează, potrivit Legii
nr. 77/2016, în sarcina creditorului se nasc următoarele obligații:
a) obligația legală de a face, respectiv de a încheia (în mod forțat)
contractul de dare în plată, obligație ce poate fi adusă la îndeplinire în mod
silit, prin apel la instanțele de judecată (acțiune în justiție); încheierea de
către creditor a contractului de dare în plată ar reprezenta, practic, o
executare voluntară a obligației sale legale de a încheia, și nu o consimțire la
încheierea, pe cale amiabilă [situație care ar fi presupus o rezolvare prin
negociere; or, în ipoteza noastră, părțile nu au ajuns la un alt acord în
termenul de 30 zile prevăzut la art. 5 alin. (3)]; în caz de neconformare a
creditorului cu dispozițiile legii (și nu cu notificarea debitorului!), debitorul
poate recurge la obținerea unei hotărâri judecătorești;
b) obligația de renunțare, cu titlu gratuit, la dreptul său de a-și valorifica
creanța, și încheierea unui contract de remitere parțială de datorie (ce
constituie practic o donație indirectă), în cazul existenței unei diferențe valo-
rice între valoarea bunului imobil dat în plată și valoarea creditului de
rambursat;
246
c) obligația de remitere de datorie în baza unei hotărâri judecătorești, în

cazul prevăzut la art. 8 alin. (5), respectiv situația în care debitorul a fost
supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de stadiu.
Ne propunem să ne concentrăm pentru moment asupra contractelor
menționate la literele a) și b). Acestea ar fi evidențiate în cadrul aceluiași
instrumentum probationes (contractul de dare în plată), care, în anumite
privințe, astfel cum vom arăta mai jos, ar putea avea efectele unei veritabile
decizii de expropriere în ceea ce privește dreptul de creanță al creditorului
(mai puțin, din păcate, în ceea ce privește justa despăgubire).
Creditorul nu consimte în mod liber la încheierea contractului de dare în
plată; astfel cum arătam mai sus, acesta nu este rezultatul unor negocieri
reușite ale părților. Dimpotrivă, acesta se încheie numai în cazul în care
negocierile eșuează, în cazul în care „părțile contractului de credit nu ajung la
un alt acord” (art. 3 din Legea nr. 77/2016). Este absolut impropriu folosit de
către legiuitor adjectivul „alt” aici, de vreme ce singurul acord care ar putea fi
încheiat este în interiorul termenului minim de 30 zile prevăzut la art. 5
alin. (3). După expirarea termenului oferit de către debitor prin notificare,
pentru ajungerea la un acord, și dacă notificarea a fost în mod valabil făcută
(cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 și art. 5), creditorul este
obligat să semneze contractul de dare în plată, în baza legii (consimțământul
său necesar pentru încheierea contractului este suplinit prin lege).
Contractul de dare în plată se va naște, așadar, diform.
Considerăm însă că intervenția legiuitorului în ceea ce privește formarea
contractului de dare în plată prevăzut la art. 5 alin. (2) se oprește aici. Darea
în plată, o dată ce s-a optat pentru ea, trebuie să întrunească toate celelalte
condiții esențiale de fond (cu excepția consimțământului părților) pentru
validitatea contractului, enumerate la art. 1179 alin. (1) C. civ., precum și cele
aplicabile plății propriu-zise (art. 1480 și urm C. civ.).
Această concluzie este susținută și de textul art. 3 din Legea nr. 77/2016,
care conține o derogare parțială a Legii nr. 77/2016 de la dispozițiile Codului
Civil privind darea în plată, și anume în privința acordului creditorului pentru
executarea dării în plată de către debitor. Regimul derogatoriu nefiind așadar
247
Ioana Regenbogen
total, celelalte cerințe speciale de valabilitate ale dării în plată sunt aplicabile
și întrunirea lor trebuie verificată: de exemplu, efectuarea unei plăți valabile,
susceptibilă de a stinge obligația născută din contractul de credit ipotecar,
debitorul să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziție cu privire la
bunul propus a fi dat în plată[4].
Mai mult, potrivit opiniilor exprimate atât în doctrina franceză, cât și în
cea românească în materia dării în plată, în afară de condițiile dării în plată[5]
cuprinse în textele legale, ar mai fi necesară și îndeplinirea cerinței echiva-
lenței valorice relative între prestația datorată și cea oferită în schimb, cu
titlu de dare în plată. În caz contrar, discutăm despre o remitere de datorie,
despre care vom vorbi când vom trata cauza actului dării în plată. Dacă
remiterea de datorie are o pondere însemnată față de valoarea reală a
bunului imobil, raportat la valoarea creanței creditorului, devine evident că
nu mai putem vorbi de o executare a prestației de către debitor, în vederea
stingerii creanței creditorului său, ci de efectuarea unei liberalități debito-
rului. O astfel de disproporție vădită între valoarea imobilului propus a fi dat
în plată și valoarea creditului de achitat ar trebui verificată de către instanța
de judecată prin administrarea probei cu expertiza.
În consecință, și din maniera de redactare a textelor privind aplicabilita-
tea acestei legi, în raport cu dreptul comun, rezultă că toate celelalte condiții
de fond aplicabile oricărei convenții, plății propriu-zise (inclusiv dării în plată)
și contractului de vânzare-cumpărare rămân aplicabile în completarea dării în
plată speciale prevăzute de Legea nr. 77/2016, legea nefăcând derogare în
mod expres de la acestea. Acolo unde legea specială nu dispune altfel, se
aplică legea generală.
[4]
A se vedea L. POP, Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general,
vol. I, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 545.
[5]
A se vedea L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obli-
gațiile, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 740-741.
248
III. Condițiile de fond, esențiale aplicabile contractului și

plății
Contractul de dare în plată trebuie să îndeplinească toate condițiile de

fond, esențiale și de validitate menționate la art. 1179 C. civ. Singura excep-
ție o reprezintă, după cum am arătat mai sus, consimțământul. În consecință,
toate celelalte componente precum capacitatea părților de a contracta,
obiectul determinat și licit precum și cauza licită și morală trebuie verificate
în vederea asumării de către părți a unor obligații valabile. Nu ne propunem
să tratăm fiecare dintre elementele de validitate ale actului juridic cu această
ocazie; vom face doar câteva comentarii cu privire la obiect și cauză.
1. Valabilitatea obiectului contractului de dare în plată

În afara cerințelor ca obiectul să existe, să fie posibil, să fie determinat și
licit, doctrina a statuat[6] că există și cerințe speciale, între care (pentru actele
juridice de înstrăinare) să existe autorizațiile administrative sau judiciare
prevăzute de lege în legătură cu obiectul derivat.
Articolul 5 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții
imobiliare instituie obligativitatea obținerii acordului prealabil al creditorului
ipotecar în cazul în care se dorește înstrăinarea imobilului ipotecat până la
rambursarea integrală a creditului, sub sancțiunea nulității absolute. Credem
că în cazul în care bunul imobil propus a fi dat în plată este ipotecat și în
favoarea altui creditor, atunci acordul expres, prealabil, al celuilalt creditor ar
fi necesar pentru a fi îndeplinite toate condițiile de legalitate. De altfel, po-
trivit art. 2 din Legea nr. 77/2016, este menționat în mod expres că aceasta
se completează, între altele, și cu dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind credi-
tul ipotecar pentru investiții imobiliare, cu modificările și completările ulte-
rioare.
[6]
A se vedea G. BOROI, L. STĂNCIULESCU, Instituții de drept civil în reglementarea
Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, 2012, p. 116.
249
Ioana Regenbogen
În cazul în care un astfel de acord ar fi obținut, credem că aceasta ar avea

efect în concret doar în privința ridicării interdicției de înstrăinare și grevare
instituite în favoarea sa, în vederea permiterii executării operațiunii de dare
în plată, și nu ar putea valora practic renunțare tacită a creditorului la ipoteca
sa, ori renunțare la dreptul său de a solicita executarea silită a garanției,
creditorul ipotecar de rang subsecvent devenind astfel creditor chirografar.
În ceea ce privește renunțarea la ipotecă, credem că, în orice caz, aceasta ar
putea fi făcută numai în baza unui acord exprimat prin act autentic notarial,
așa cum și declarația de radiere a acesteia trebuie să îndeplinească aceleași
condiții de formă.
În orice caz, în lipsa unui asemenea acord, transferul de proprietate al
bunului imobil ar opera astfel cum este grevat de celelalte garanții, privilegii,
clauze de inalienabilitate și interdicții, agravând răspunderea și prejudiciul
creditorului, care s-ar vedea nevoit, practic, nu doar să stingă restul datoriei
clientului său, dar și să suporte riscul insolvabilității sale în relație cu alți
beneficiari ai sarcinilor ce poartă asupra bunului imobil primit în plată. Iar
despre această situație vom vorbi din nou în cele ce urmează, unde vom
trata condițiile legate de cauza contractului de dare în plată.
În fine, un alt exemplu în care ar putea fi necesară o astfel de aprobare ar
putea fi cazul în care o terță parte este proprietarul terenului aferent
construcției ipotecate, proprietarul acesteia din urmă având doar un drept
de superficie, concesiune. În aceste condiții, conform contractului dintre
superficiar și proprietarul terenului, aprobarea prealabilă a acestuia din urmă
ar putea fi necesară.
2. Cauza să existe și să fie licită

Credem că, în practică, ne putem confrunta cu situația lipsei cauzei
datorate lipsei contraprestației, adică a unui element esențial al actului juri-
dic care, practic, determină inexistența acestuia în următoarele cazuri:
a) în cazul în care valoarea bunului imobil este disproporționat de mică
față de valoarea creditului și a accesoriilor ce se doresc astfel a fi stinse, sau
în cazul în care imobilul nu ar fi susceptibil de valorificare ulterioară de către
250
creditor; practic nu s-ar putea realiza în fapt și în drept o dare în plată, ci mai
degrabă o donație indirectă, o remitere parțială semnificativă sau chiar totală
din partea băncii a restului de datorie a debitorului, lucru care nu poate fi
acceptat;
Pentru verificarea acestei disproporții, ar fi absolut necesară evaluarea
bunului ipotecat anterior pronunțării unei hotărâri care să țină loc de dare în
plată.
b) în cazul în care bunul imobil propus a fi dat în plată este grevat de mai
multe ipoteci constituite în favoarea unor creditori diferiți, de privilegii, de
alte urmăriri silite, sechestre asigurătorii, obligații de întreținere sau drept de
uzufruct, contracte de închiriere sau de comodat, ori de clauze de inaliena-
bilitate, în măsura în care acestea sunt înscrise în cartea funciară a imobilului
dat în plată.
Pentru cazul existenței mai multor ipoteci constituite în favoarea unor
creditori diferiți, se ridică problema menținerii ipotecii creditorului de rang
subsecvent, căruia nu i s-a dat în plată, după darea în plată operată „în
favoarea” celuilalt creditor, cu rang prioritar. Răspunsul regretabil, dar unic
posibil în baza principiului de drept potrivit căruia în materia garanțiilor reale
res non persona debet, este că acel creditor ce are drept de preferință,
devenit proprietar după darea în plată, este ținut de plata datoriei ipotecare,
în limita valorii bunului imobil[7]. În caz de neplată, creditorul de rang II poate
trece la executarea silită împotriva proprietarului actual, fost creditor preferit
celuilalt.
Credem că, în lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 77/2016 cu privire
la stingerea tuturor ipotecilor și privilegiilor de rang inferior, ca efect al în-
cheierii contractului de dare în plată (astfel cum se întâmplă în cazul preluării
bunurilor mobile ipotecate în contul creanței ori în cazul adjudecării bunului
de către un terț, în cadrul executării silite începute de creditorul ipotecar),
[7]
A se vedea B. VIȘINOIU în Noul Cod civil, Comentariu pe articole, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, 2014, p. 2464.
251
Ioana Regenbogen
celelalte ipoteci constituite asupra bunului imobil dat în plată vor urmări
bunul.
Prin urmare, în cazul în care bunul imobil dat în plată este grevat și de
alte drepturi de urmărire existente sau potențiale (chiar probabile), valoarea
imobilului dobândit în schimbul stingerii creanței bancare tinde spre 0,
deoarece creditorul ce a primit bunul imobil în plată va fi lipsit de acesta. În
aceste condiții, din nou, darea în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016 nu
poate opera, lipsindu-i un element esențial, și anume cauza. Cauza dării în
plată prevăzute de Legea nr. 77/2016 este executarea unei alte prestații
decât cea prevăzută inițial pentru îndeplinirea obligației de rambursare a
creditului, în vederea stingerii creanței creditorului. Or, prin acceptarea
autentificării transferului de proprietate a bunului imobil grevat, respectiv
prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, s-ar încheia, în
realitate, un contract de remitere totală a creanței bancare și s-ar asuma,
totodată, preluarea unor datorii ale debitorului de către creditorul devenit
proprietar (cauză falsă deci), nu s-ar oferi de către debitor o prestație de
natură să poată închide raportul obligațional inițial.
În plus, o altă problemă majoră cu care se va confrunta creditorul devenit
proprietar al bunului imobil dat în plată este aceea că nu va mai putea atrage
nici măcar răspunderea legală a debitorului vânzător pentru evicțiune. În
cazul în care creditorul ipotecar de rang subsecvent, ulterior dării în plată, își
va valorifica dreptul său de urmărire și va executa silit bunul imobil preluat în
plată, va fi considerat că, fostul creditor (acum proprietar) a acceptat riscul,
pericolul evicțiunii, deoarece cunoștea cauza evicțiunii anterior încheierii
contractului translativ de proprietate (ipotecile fiind notate în cartea
funciară), astfel că problema răspunderii vânzătorului [potrivit art. 1695
alin. (1) C. civ.] nu se mai pune.
Mai mult, s-ar putea considera chiar caracterul ilicit al cauzei într-o
asemenea situație, inclusiv pentru ipoteza fraudei la lege, actul de dare în
plată constituind mijlocul pentru eludarea aplicării normelor legale impe-
rative și limitative referitoare la ordinea de prioritate sau rangul înscrierilor
drepturilor reale imobiliare în cartea funciară, respectiv prevederilor art. 890
252
C. civ, coroborat cu art. 2421 C. civ. Practic, s-ar ajunge în situația în care
creditorul de rang subsecvent s-ar îndestula în mod exclusiv (și deci cu
prioritate) din prețul imobilului față de creditorul cu ipotecă de rang I (care a
primit darea în plată), chiar din patrimoniul acestuia din urmă.
În ceea ce privește existența unor altor drepturi reale sau personale asu-
pra bunului imobil, considerăm că acestea ar putea diminua în mod sem-
nificativ valoarea bunului imobil dat în plată, caz în care considerăm că sunt
relevante considerațiile notate la litera a), de mai sus.
IV. Condițiile de fond aplicabile în materia înstrăinării

drepturilor de proprietate asupra bunurilor imobile
Considerăm necesar a fi îndeplinite și următoarele condiții, ce urmează a

fi verificate prin solicitarea, fie de către notarul public, fie de către instanța
de judecată, a prezentării de către debitor a actelor doveditoare:
– achitarea la zi a cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de
proprietari și a datoriilor pentru serviciile de utilități publice de care este
grevat imobilul respectiv, dovedite printr-o adeverință din partea asociației
de proprietari, respectiv eliberată de furnizorii/prestatorii acelor servicii, sub
sancțiunea nulității de drept a actului de înstrăinare (condiții prevăzute de
art. 20 din Legea nr. 230/2007 și respectiv de art. 53 din Legea nr. 51/2006);
– achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local, dovedită
de certificatul de atestare fiscală. Nerespectarea acestei condiții atrage
nulitatea absolută a actului de înstrăinare (condiție prevăzută de art. 159
C. proc. fiscală);
– prezentarea certificatului care atestă performanța energetică a clădirii,
sub sancțiunea nulității relative (condiție prevăzută de art. 18 și 19 din Legea
nr. 372/2005);
– respingerea ofertei de vânzare de către titularul dreptului de pre-
empțiune legală sau convențională, dacă este cazul, sub sancțiunea nulității
absolute (de exemplu, în cazul în care imobilul este monument istoric), res-
253
Ioana Regenbogen
pectiv a nulității relative (pentru cazurile prevăzute de dispozițiile generale);

condiția este prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, dar și de
prevederi ale Codului civil.
V. Impreviziunea reglementată de Legea nr. 77/2016
1. Cazul special reglementat de art. 11 din lege

Astfel cum a fost arătat deja de alți autori[8], art. 11 din Legea nr. 77/2016
poate oferi ipoteza unei impreviziuni. Din lecturarea acestui articol poate fi
desprinsă situația intervenirii unui dezechilibru contractual major în contrac-
tele de credit garantate cu ipotecă imobiliară, respectiv găsirea debitorilor
într-o situație extrem de gravă și dezavantajoasă, din cauza materializării
unor „riscuri izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea
bunurilor imobile”. Înțelegerea noastră este că legea stabilește, în abstract,
că intervenirea acestui caz generalizat, foarte sever, de dezechilibru a presta-
țiilor, a trecut un prag tolerabil de onerozitate; necesitatea intervenției
legiuitorului pentru readaptarea echilibrului contractual transformă situația
de criză practic într-un caz de impreviziune.
Astfel cum a fost deja afirmat, riscurile izvorând din contractul de credit și
care ar putea determina obligații cu caracter excesiv de oneros pentru acesta
ar putea fi riscul valutar, mai ales pentru creditele în valută, care s-a apreciat
foarte puternic. Așadar, schimbările excepționale ale împrejurărilor, specifice
impreviziunii, ar putea fi modificarea (severă) a cursului valutar și scăderea
pieței imobiliare, deci probleme de ordin economic și financiar.
Premisa executării excesiv de oneroase a contractelor este susținută, în
tăcerea legii, de mențiunile prezente în Expunerea de motive a Legii
nr. 77/2016, potrivit cărora debitorii „nu dispun de mijloacele necesare
achitării creditului către instituția de credit”, situația lor necesită să fie
[8]
În acest sens, a se vedea M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată:
între folclor juridic și rațiunea dreptului, http://www.juridice.ro/455084/despre-
legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea-dreptului.html.
254
„salvată”, iar contractul se află într-o criză. Situația bunurilor imobile aduse
în garanție și care au ajuns „la o valoare mult scăzută față de valoarea
inițială” este de asemenea invocată.
Negocierea prealabilă prevăzută de art. 3 din Legea nr. 77/2016, în
vederea ajungerii „la un alt acord”, pare să fie similară cu condiția prevăzută
la art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ, potrivit căreia debitorul trebuie să „fi
încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării
rezonabile și echitabile a contractului”.
În ceea ce privește efectele impreviziunii, ne raliem și noi opiniei potrivit
căreia soluțiilor oferite de legiuitor în noul C. civ. în materia impreviziunii, li
se adaugă, în mod derogatoriu, darea în plată reglementată de Legea
nr. 77/2016[9].
Încheierea ei are drept efect încetarea contractului de credit preexistent,
a cărui executare „a devenit excesiv de oneroasă”.
Prin prisma celor de mai sus, considerăm că dispozițiile legale referitoare
la impreviziune ar putea fi aplicabile contractelor de credit în curs de exe-
cutare, Legea nr. 77/2016 conținând o reglementare specială a teoriei impre-
viziunii. Iar aplicarea acestui mecanism ar reclama verificarea, în cadrul
procedurilor judiciare reglementate de Legea nr. 77/2016, a tuturor condi-
țiilor menționate la art. 1271 alin. (2) și (3) C. civ.
2. Condițiile impreviziunii
Potrivit art. 1271 alin. (3) C. civ., următoarele condiții ar trebui să fie
îndeplinite și probate în cadrul procedurilor judiciare reglementate de Legea
nr. 77/2016[10]:
a) obligația debitorului să fi devenit excesiv de oneroasă;
b) să fi avut loc o schimbare excepțională de împrejurări;
[9]
V. STOICA, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară
și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, supra, p. 25.
[10]
Mai multe cu privire la condițiile impreviziunii în articolul Excepţiile de
la principiul obligativităţii efectelor contractului prevăzute în noul Cod civil,
G. TIŢA-NICOLESCU, Pandectele Române nr. 11/2012.
255
Ioana Regenbogen
c) evenimentele extraordinare să fi apărut după încheierea contractului;

d) în mod rezonabil, aceste schimbări să nu fi putut fi luate în considerare
la momentul încheierii contractului; dacă părțile au prevăzut în contract
posibilitatea survenirii riscului valutar, respectiv cel al diminuării valorii
garanțiilor, înseamnă că debitorul și-a asumat aceste consecințe; proba
contrară este, deci, în sarcina debitorului.
e) riscul evenimentelor să nu fi fost asumat de debitor.
Observăm că legiuitorul condiționează aplicarea mecanismului imprevi-
ziunii de o onerozitate excesivă a obligației; așadar nu este suficient ca obli-
gația debitorului să fi devenit mai oneroasă, raportat la așteptările părților de
la data încheierii contractului, căci potrivit art. 1271 alin. (1) C. civ., debitorul
este ținut să își execute obligațiile, chiar și în această situație. Ca atare,
pentru ca o reașezare contractuală să fie justă, este necesar practic ca
debitorul să fi ajuns într-o situație falimentară. Numai în aceste condiții, în
echitate, banca ar putea fi obligată să preia parte din costurile sporite fără
măsură în legătură cu creditul.
3. Exercitarea drepturilor cu bună credință. Abuzul de drept

Noul Cod civil reglementează buna credință atât în ceea ce privește
exercitarea, în general, a drepturilor și executarea obligațiilor civile, cât și în
mod specific, în diferite materii; ne interesează în mod deosebit consacrarea
sa cu titlu de reper în definirea abuzului de drept, la art. 15 C. civ.
Orice drept ar trebui să fie exercitat într-un mod neexcesiv, rezonabil, și
cu bună-credință. În caz contrar, ne întâlnim cu abuzul de drept.
Identificăm, în mod practic, mai multe cazuri posibile în care debitorul și-
ar putea exercita drepturile conferite de Legea nr. 77/2016 cu rea-credință:
– transmiterea unei notificări de dare în plată cu scopul exclusiv de a
beneficia de suspendarea tuturor plăților către creditor, în baza art. 5 alin. (3)
din Legea nr. 77/2016, indicând un termen foarte lung pentru prezentarea la
notar, de vreme ce termenul de 30 de zile prevăzut de lege este unul minim
(de exemplu, peste 2 ani);
256
– în cazul neîntrunirii condițiilor necesare pentru încheierea contractului

de dare în plată în fața notarului, respectiv în cel al respingerii contestației
băncii formulate la notificarea de dare în plată, iar debitorul întârzie promo-
varea acțiunii în instanță pentru transmiterea dreptului de proprietate, având
în vedere că beneficiază în continuare de suspendarea plății către creditor;
– în cazul dării în plată a unui bun a cărui valoare este mult mai mică
decât cea avută în vedere de către creditor la momentul finanțării/constituirii
garanției, iar diminuarea valorii imobilului se datorează culpei debitorului; se
subînțelege faptul că, în această ipoteză, creditorul nu a primit permisiunea
debitorului de a face o evaluare actualizată a imobilului; de aceea consi-
derăm deosebit de utilă încuviințarea probei cu expertiza de către instanța
de judecată, în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de Legea nr. 77/2016.
– situația în care debitorul nu se confruntă cu dificultăți financiare, fiind
perfect solvabil, ci se află în situația unei investiții imobiliare „proaste”, fără
randament, care nu îi mai convine și decide să dea în plată pentru a se
degreva de obligațiile contractuale asumate anterior.
În toate cazurile menționate, debitorul deturnează dreptul său de la fina-
litatea (pretins) socială a legii, încercând să obțină, fără justă cauză, bene-
ficiul amânării plății datorate către creditor, sau al unei plăți lipsită de
substanță valorică pentru creditor, ori, cel mai grav, exercitarea în mod
arbitrar, fără a exista un interes serios și legitim pentru a beneficia de această
protecție a legii (fiind perfect solvabil).
Credem că, exercitarea cu bună-credință a dreptului de a transmite
notificarea și respectiv de a da în plată, fără intenția exclusivă de a cauza
prejudicii creditorului, ar trebui să fie una din condițiile a cărei verificare ar
trebui să fie efectuată atât în cadrul judecării opoziției formulate de către
creditor împotriva notificării, cât și în cadrul judecării acțiunii formulate de
către debitor conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Reținându-se
abuzul, credem că notificarea ar trebui lipsită de efecte, iar pronunțarea unei
hotărâri judecătorești care să țină loc de contract nu ar putea fi posibilă,
neîndeplinind condițiile de legalitate.
257
Aspecte practice legate de implementarea
legii privind darea în plată
Alexandru BEREA
Director, Direcția Juridică, Banca Comercială Română
stingerii obligaţiilor asumate prin credite a fost adoptată în urma unui sinuos
parcurs legislativ în luna aprilie a acestui an.
Legea, atât în faza sa de proiect, cât şi ulterior momentului intrării sale în
vigoare, a suscitat un interes major din partea consumatorilor şi a industriei
bancare, ca subiecţi de drept impactaţi în mod direct de efectele sale, a
opiniei publice, urmare a atenţiei de care a beneficiat acest act normativ, a
oamenilor politici, care au dorit să capitalizeze interesul consumatorilor şi al
mass-mediei, şi a numeroşi specialişti în drept şi în economie, atraşi de apriga
polemică suscitată de adoptarea ei. Aşadar, ne-am fi aşteptat în mod natural
ca un astfel de act normativ, care a beneficiat de o examinare repetată a
Parlamentului, de sprijin profesionist în redactarea textului ei, de nenumă-
rate puncte de vedere de specialitate şi de un scrutin atent din partea opiniei
publice, să asigure o implementare clară, bazată pe un proces transparent,
de natură să genereze efecte juridice preconizate. Aşa cum vom arăta în cele
ce urmează, realitatea este diferită.
Lăsând la o parte dezbaterile generate de criticile economice şi juridice
ale Legii nr. 77/2016 (începând cu însăşi necesitatea elaborării unui astfel de
act normativ, de natură a reglementa raporturi juridice ce privesc un număr
foarte restrâns de persoane sau căruia îi lipseşte un interes public care să fie
reclamat prin emiterea sa, şi mergând până la criticile privind încălcarea unor
principii constituţionale fundamentale, precum garantarea dreptului de pro-
prietate şi neretroactivitatea legii), începând cu data de 13 mai 2016 subiecţii
de drept au trebuit să se supună dispoziţiilor legii şi a procedurii prevăzute de
aceasta.
258
Aspecte practice legate de implementarea legii privind darea în plată
Aplicarea unui act normativ în vigoare, oricât de eronat ar putea fi califi-

cat din perspectivă juridică sau economică, nu este discutabilă şi trebuie să
se realizeze de către toţi cei cărora li se aplică prin exercitarea cu bună-cre-
dinţă a drepturilor şi respectarea obligaţiilor care le revin.
Practica ce s-a desprins din implementarea textului de lege de la mo-
mentul intrării sale în vigoare nu a făcut decât să sublinieze încă o dată
lacunele procesului legislativ parcurs. Atât lipsa de rigurozitate conceptuală a
legii, cât şi o serie de scăpări tehnice ale acesteia nu au făcut decât să
îngreuneze aplicarea ei atât de către consumatorii de bună credinţă, cât şi de
către creditori, iar în unele situaţii chiar facilitând abuzul de drept.
Într-un climat dominat deja de suspiciune reciprocă între partenerii
contractului de credit, în special, şi între consumatori şi industria de servicii
financiare, în general, aceste aspecte nu au făcut decât să augmenteze senti-
mentul de neîncredere şi poziţiile antagoniste, în detrimentul unor soluţii,
dacă nu amiabile, măcar clar reglementate de lege.
În cele ce urmează voi trata câteva dintre cele mai frecvente probleme de
ordin practic pe care le-am întâlnit în cadrul procesului de dare în plată în
instituţia de credit în cadrul căreia îmi desfăşor activitatea, grupate în funcţie
de momentul în care acestea apar în cursul procesului prescris de Legea
nr. 77/2016.
I. Notificarea de dare în plată
Unul dintre aspectele cele mai surprinzătoare legate de notificările

primite de la clienţi pentru a aplica darea în plată este numărul deosebit de
ridicat (aproximativ o treime) de notificări care nu respectau cerinţele de
validitate impuse de lege.
Astfel, un număr mare de notificări nu au fost transmise prin nici unul
dintre cele trei canale de comunicare stabilite de art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 77/2016, respectiv prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui
avocat sau al unui notar public. Deşi pare o cerinţă simplă, aceasta a fost
adeseori ignorată de către consumatori. Poate şi mai surprinzător este faptul
259
Alexandru Berea
că numărul acestor notificări transmise prin varii alte modalităţi s-a menţinut
constant de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, se pare că nu a fost un aspect
care să ţină de perioada incipientă de aplicare a legii, ci acesta se manifestă
în mod constant.
Legat de criteriile propriu-zise de admisibilitate a cererii precizate la art. 4
alin. (1) din lege, apreciem că ar trebui considerate, în mod egal, ca fiind
invalide acele solicitări care nu au respectat criteriile respective, precum şi
acelea care nu au avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza finală, care
stabilesc obligaţia consumatorului de a menţiona în cerere condiţiile de
admisibilitate a acesteia.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că am întâlnit în practică situaţii în care
notificarea de dare în plată a avut în vedere un imobil care avea în mod clar
ca scop furnizarea de servicii hoteliere. Numărul ridicat de camere dar mai
ales compartimentarea imobilului ridicat pe terenul ce fusese achiziţionat din
credit reliefau în mod clar faptul că finalitatea respectivei construcţii l-a
reprezentat prestarea de servicii cu titlu profesionist, iar nu să fi fost locuit
de către consumator.
Având în vedere nerespectarea cerinţelor clare prevăzute de lege, care
poate fi în mod facil constatată de orice persoană indiferent de pregătirea sa
juridică, şi pentru a adăposti creditorul de consecinţele nefaste ale unui abuz
de drept, considerăm că aceste notificări nu îşi produc de la bun început nici
unul dintre efectele preconizate de lege (începând cu suspendarea obligaţiei
consumatorului de rambursare a creditului sau suspendarea procedurilor de
recuperare a creditului restant şi până la obligaţia creditorului de a se pre-
zenta în faţa notarului public pentru a semna contractul de dare în plată).
Prin urmare, pentru considerentele menţionate mai sus, opinăm că nu se
impune contestarea acestor cereri „invalide” în instanţă, deoarece acesta ar
conduce în mod nejustificat la apariţia unor costuri legale atât pentru credi-
tor cât şi pentru consumator, încărcarea inutilă a instanţelor de judecată cu
noi cazuri, şi ar reclama o lipsă de concentrare a resurselor şi atenţiei asupra
acelor situaţii care răspund cerinţelor legale.
260
II. Contestația formulată de bancă
Înainte de a trata în detaliu tipologia situaţiilor pentru care apreciem

necesară formularea contestaţiilor la executare, se cuvine să ne aplecăm
atenţia asupra termenului precizat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.
În practică se constată că în cele mai multe cazuri acest termen de 10 zile
este insuficient pentru formularea contestației de către creditor, pentru alte
motive decât unele strict formale.
Situaţiile juridice care într-adevăr ar trebui să facă obiectul unui scrutin al
instanţei de judecată „scapă” acestui filtru în cele mai multe cazuri, datorită
faptului că în cuprinsul celor 10 zile creditorul trebuie să analizeze status-ul
creditului (care presupune studierea documentaţiei de creditare, inclusiv a
contractelor de garanţie, precum examinarea situaţiei juridice şi a stării fizice
a imobilului), iar pe baza acestor concluzii să-şi formuleze o acţiune în
instanţă.
Această restrângere în practică a posibilităţii creditorului de a-şi apăra
drepturile în contextul unui termen de formulare a contestaţiei de o durată
atât de redusă este determinată şi de lipsa unor prevederi ale textului legal
care să impună consumatorului (i) obligaţia de a pune la dispoziţia credito-
rului, odată cu notificarea de dare în plată, o serie de documente, respectiv
copii ale contractului de credit şi de ipotecă şi un extras de informare cu
privire la imobilul ce face obiectul cererii, precum şi (ii) obligaţia de a permite
creditorului de a face o inspecţie fizică a imobilului respectiv.
Desigur, un asemenea text ar putea fi văzut ca impunând obligaţii supli-
mentare în sarcina consumatorului, însă o astfel de situaţie ar putea fi evitată
prin extinderea termenului de depunere a contestaţiei, spre exemplu, de la
10 zile la 30 zile.
Legat de motivele ridicate în cadrul contestaţiilor la executare formulate
în decursul celor aproape patru luni scurse de la momentul intrării în vigoare
a Legii nr. 77/2016, în practică am întâlnit următoarele situaţii:
– lipsa calităţii de consumator a debitorului sau a garanţilor „consu-
matorului principal”. Trecând peste dificultăţile practice ale creditorului de a
261
Alexandru Berea
demonstra că o persoană fizică nu are calitatea de consumator (din practica

judiciară observându-se că în majoritatea cazurilor instanţele tind să echi-
valeze cele două noţiuni), Legea nr. 77/2016 omite să precizeze dacă această
calitate de consumator ar trebui să o aibă şi garanţii ipotecari ai consu-
matorului principal [art. 6 alin. (3)];
– inexistenţa oricărui indiciu care să ateste o dificultate obiectivă de
restituire a creditului: aşa cum rezultă atât din expunerea de motive, cât şi
din modalitatea în care actul normativ a fost promovat de către legiuitor,
acesta trebuie să răspundă debitorilor care se regăsesc în imposibilitate/difi-
cultate de a îşi mai îndeplini obligaţiile ce decurg din contractul de credit. Or,
aproximativ 7% dintre notificările primite aparţin unor debitori care nu au
înregistrat restanţe, care în cele mai multe situaţii au ipotecat un imobil în
care aceştia nu domiciliază (aşa numitele „secondary/tertiary residences”,
care au fost achiziţionate cu titlu de investiţie sau au garantat credite de
consum de valoare ridicată), însă debitorii nu consideră că mai face sens din
perspectivă economică să îşi îndeplinească obligaţia de rambursare;
– notificarea de dare în plată nu a fost semnată de către toţi copro-
prietarii imobilului;
– notificarea de dare în plată priveşte doar unul dintre imobilele cu care a
fost garantat împrumutul, nerespectându-se dispoziţiile art. 4 alin. (2) din
lege;
– din documentaţia avută la dispoziţie rezultă modificări ale situaţiei
juridice/faptice a garanţiei faţă de momentul constituirii ipotecii, precum noi
sarcini, contracte de locaţiune, noi construcţii neintabulate etc. Aşa cum am
explicat, datorită termenului prea scurt în care creditorul poate formula
contestaţia, multe dintre aceste aspecte ajung să fie relevate doar la momen-
tul semnării contractului de dare în plată.
Un aspect care merită a fi analizat mai în detaliu îl reprezintă noţiunea de
repunere a părţilor în situaţia anterioară notificării, despre care face vorbire
art. 7 alin. (5) din lege. Această situaţie este reglementată în mod expres de
lege atunci când creditorul câştigă în mod definitiv contestaţia formulată cu
privire la o notificare de dare în plată. Problema practică ce se ridică este
262
dată de efectele unei asemenea măsuri: (i) în ceea ce priveşte beneficiul

termenului de care beneficiază debitorul, de rambursare a creditului într-un
număr de rate lunare determinate, şi (ii) în ceea ce priveşte eventualele
costuri suplimentare pe care ar trebui să le suporte consumatorul. Astfel, să
presupunem, de exemplu, că un debitor mai are de rambursat 36 de rate
lunare la momentul formulării notificării, respectiv 1 iulie 2016, scadenţa
finală a creditului este 1 august 2019, iar contestaţia se soluţionează definitiv
în favoarea creditorului la data de 1 iulie 2017. Observăm că repunerea în
situaţia anterioară presupune în mod simultan lucruri diferite pentru consu-
mator şi pentru creditor: pentru consumator, repunerea în situaţia anterioa-
ră ar presupune dreptul acestuia de a restitui în continuare creditul în 36 de
rate lunare, potrivit graficului de rambursare iniţial. În exemplul nostru,
aceasta ar presupune ca scadenţa finală a creditului să fie amânată cu 12
luni, respectiv până la data de 1 august 2020. Pentru creditor, repunerea în
situaţia anterioară presupune rambursarea integrală a creditului până la data
scadentă iniţială, respectiv 1 august 2019. Considerăm că soluţia care ar
trebui să se aplice în acest caz este ca repunerea în situaţia anterioară să
opereze în sensul menţinerii scadenţei iniţiale a creditului, justificat de faptul
că respectivul consumator a formulat o cerere invalidă de dare în plată, fapt
ce nu poate fi imputat creditorului. Cu privire la celălalt aspect, respectiv
supotarea anumitor costuri majorate în conformitate cu prevederile contrac-
tului de credit ca urmare a nerambursării celor 12 rate scadente suspendate
pe durata soluţionării contestaţiei, considerăm că, atâta timp cât consuma-
torul s-a prevalat de un drept legal, respectiv acela de a formula notificarea,
notificare ce beneficiază de efectul suspendării obligaţiei de rambursare a
creditului, creditorul nu are un temei legal de impunere a acestor costuri,
deşi este în situaţia de a suferi o pierdere efectivă, respectiv preţul banilor pe
perioada celor 12 luni în care rambursarea a fost suspendată. Nu mai puţin,
odată părţile repuse în situaţia anterioară, consumatorul trebuie să ram-
burseze creditorului, cel târziu până la data scadenţei următoarei rate lunare
de după soluţionarea definitivă a contestaţiei, a întregii sume de bani
reprezentând totalul ratelor a căror rambursare fusese suspendată până la
263
Alexandru Berea
momentul respectiv, în caz contrar urmând să se aplice prevederile contrac-

tului cu privire la restituirea cu întârziere a creditului.
Apreciem că aceeaşi soluţie privind modalitatea de operare a repunerii
părţilor în situaţia anterioară ar trebui să funcţioneze şi în situaţiile descrise
în secţiunea a patra a prezentului articol, respectiv când contractul translativ
de proprietate nu poate fi încheiat din motive independente de voinţa
creditorului.
Tot cu ocazia analizării procedurii de contestare a notificării se impune să
mai menţionăm una dintre lacunele textului de lege despre care am menţio-
nat în partea introductivă a acestui articol, respectiv reluarea procesului de
dare în plată după momentul respingerii definitive a contestaţiei formulate
de creditor. Astfel, art.7 alin. (6) precizează că în termen de 10 zile de la data
respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în
conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat
în cuprinsul acesteia. Or, evident, se ridică problema stabilirii datei exacte
convenabile atât pentru creditor, cât şi pentru consumator pentru semnarea
contractului translativ de proprietate, atât timp cât data şi ora menţionată în
notificarea iniţială nu mai sunt relevante. Rămâne fixarea acestui interval de
timp la latitudinea creditorului, din moment ce acestuia îi revine obligaţia de
a se prezenta la notar? Ce se întâmplă dacă debitorul nu acceptă o asemenea
propunere? Lăsarea unor astfel de situaţii a se reglementa de la sine, de la
caz la caz, în condiţiile în care actul normativ este construit de o asemenea
manieră încât să exacerbeze poziţiile divergente ale celor două părţi contrac-
tuale, nu face decât să sporească gradul de insatisfacţie a subiecţilor de drept
faţă de actul normativ.
III. Încheierea contractului de dare în plată
Aşa cum menţionam în partea introductivă a acestui articol, o lege în

vigoare trebuie aplicată. În consecinţă, creditorul trebuie să dea curs acelor
notificări care îndeplinesc condiţiile stipulate de actul normativ şi să se
264
prezinte în faţa notarului public pentru semnarea contractului de dare în

plată.
Nu mai puţin, în practică se observă că aproximativ 10% dintre clienţi nu
se mai prezintă pentru încheierea contractului de dare în plată sau tergiver-
sează acest lucru. Motivele pot fi variate, mergând de la înfăptuirea unui
abuz de drept (aşa cum vom detalia în secţiunea a cincea a acestui articol) şi
până la indecizia consumatorului de a da în plată imobilul. Cu privire la aceas-
tă din urmă situaţie, consumatorii s-au lăsat convinşi de afirmaţiile unora
dintre promotorii legii, care au calificat actul normativ drept, nici mai mult
nici mai puţin, doar un instrument de presiune asupra creditorilor pentru a
renegocia condiţiile iniţiale ale împrumutului şi/sau de a primi bani în contul
unor plăţi deja făcute, mizând pe faptul că băncile vor accepta aceste pre-
tenţii pentru a evita darea în plată. Nu mai puţin, odată ce creditorul a accep-
tat să încheie contractul translativ de proprietate, respectivii consumatori au
refuzat să apară în faţa notarului public pentru semnarea sa.
În perioada de cel puţin 30 de zile scursă dintre momentul notificării şi
data semnării contractului de dare în plată creditorul urmează să facă diligen-
ţele necesare pentru preluarea imobilului/imobilelor care garantează creditul
respectiv. Nu mai puţin, aşa cum am precizat, exact în cuprinsul acestui ter-
men poate fi observată existenţa anumitor situaţii intervenite ulterior inta-
bulării ipotecii în favoarea creditorului, care, în opinia noastră, nu fac posibil
transferul dreptului de proprietate, şi anume:
– existenţa în cartea funciară a unor sarcini suplimentare (cum ar fi ipo-
teci, dar şi sechestre asigurătorii penale sau fiscale): o altă lacună a Legii
nr. 77/2016 este aceea că transferul de proprietate ce operează în baza dării
în plată beneficiază de un regim juridic inferior celui realizat în temeiul exe-
cutării silite imobiliare [art. 857 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că „de la
data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind
garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drep-
turi numai din preţul obţinut”]. Or, apreciem că creditorul nu poate fi obligat
să accepte renunţarea la creanţă în schimbul unui imobil care nu poate fi
265
Alexandru Berea
valorificat la valoarea sa intrinsecă sau care nu poate fi valorificat deloc ca

urmare a intervenirii unor situaţii juridice independente de voinţa sa;
– existenţa în cartea funciară a unui contract de locaţiune: pentru ace-
leaşi raţiuni exprimate mai sus, apreciem că creditorul nu poate fi obligat să
încheie contractul de dare în plată până la momentul încetării contractului de
închiriere;
– realizarea de modificări ale imobilului adus în garanţie ulterior consti-
tuirii ipotecii: cele mai multe dintre cazurile întâlnite au în vedere alterări
fizice ale imobilelor, respectiv adăugiri la acestea, realizate în lipsa unei auto-
rizaţii de construire sau neintabulate în cartea funciară, precum şi demolări,
totale sau parţiale, ale unor construcţii;
– existenţa unor impedimente de natură a face imposibil transferul
imobilului în patrimoniul creditorului, precum existenţa unor litigii cu privire
la dreptul de proprietate sau absenţa unor documente obligatorii la încheie-
rea contractului translativ de proprietate în formă autentică (spre exemplu,
certificatul fiscal).
În toate aceste situaţii, în opinia noastră, creditorul are dreptul să refuze
semnarea contractului de dare în plată, cu consecinţa naturală ca părţile să
fie repuse în situaţia anterioară momentului notificării (o asemenea măsura
având efectele juridice detaliate în secţiunea anterioară).
Prin urmare, pentru a putea opera darea în plată, consumatorul trebuie
să rezolve mai întâi aceste situaţii juridice, iar apoi să formuleze o nouă
notificare către creditor, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din
lege. Până la acel moment, contractul de împrumut îşi va produce integral
efectele.
În ceea ce priveşte tipologia imobilelor care au făcut obiectul dării în plată
şi au fost preluate de către Banca Comercială Română, credem că nu este
lipsit de relevanţă să facem câteva remarci statistice:
– aproximativ 20% dintre imobile sunt localizate în Bucureşti;
– 75% dintre imobile se află în zona urbană;
– majoritatea imobilelor reprezintă garsoniere şi apartamente de două
camere, în timp ce casele reprezintă o proporţie de 20%.
266
IV. Acțiunea în constatare
Odată adoptată abordarea de a nu da curs notificărilor de dare în plată

atât timp cât acestea nu respectă cerinţele legale de bază sau de a nu semna
contractul translativ de proprietate în condiţiile în care situaţia imobilului
ipotecat este diferită de cea de la momentul constituirii garanţiei (aşa cum
am detaliat în prima şi a treia secţiune a acestui articol), creditorul se expune
riscului de a fi acţionat în instanţă de către consumator în baza procedurii
prevăzute de art. 8.
Nu mai puţin, considerăm că în toate aceste cazuri instanţele de judecată
nu ar trebui să admită acţiunile formulate de consumatori, deoarece însăşi
notificările formulate de către aceştia nu corespund cerinţelor prevăzute de
lege.
V. Abuzul de drept
Una dintre cele mai nefaste consecinţe ale redactării precare a textului de
lege îl reprezintă uşurinţa cu care consumatorii pot abuza de dreptul de a
notifica creditorul în baza art. 5 din lege, în scopul de a eluda pe termen
nelimitat obligaţia de rambursare a creditului.
Din interpretarea coroborată a art. 5 alin. (3), art. 6 alin. (1) şi art. 7
alin. (4) din Legea nr. 77/2016 rezultă că de la data primirii notificării de către
creditor se suspendă obligaţia consumatorului de a rambursa creditul,
precum şi dreptul creditorului de recuperare a creanţei, până la momentul
soluţionării definitive în favoarea celui din urmă a contestaţiei formulate cu
privire la notificarea de dare în plată.
În practică am observat următoarele două situaţii:
a. consumatori care formulează o notificare validă, dar nu se prezintă la
notarul public să încheie contractul de dare în plată. În aceste situaţii cre-
ditorul nu are posibilitatea de a formula vreo contestaţie, deoarece este
decăzut din termenul de 10 zile stabilit de lege, iar dacă reia formalităţile de
267
Alexandru Berea
recuperare a creanţei, urmează să primească o nouă notificare de dare în

plată, procedura repetându-se practic la infinit;
b. consumatori ale căror notificări nu sunt valide, iar odată câştigată con-
testaţia formulată de creditor, transmit imediat o nouă notificare (şi în
această situaţie existând riscul ca acest procedeu să fie utilizat la nesfârşit).
Legea nu prevede nicio sancţiune pentru a preveni un astfel de abuz de
drept. Considerăm că, de lege ferenda, consumatorii care adoptă o astfel de
abordare ar trebui să fie decăzuţi din dreptul de a mai putea formula o astfel
de notificare cu privire la un anumit imobil.
Aşa cum lesne poate observa un cititor al legii care nu are studii juridice,
majoritatea neclarităţilor care decurg în practică din aplicarea actului nor-
mativ ar fi putut fi cu uşurinţă evitate dacă acesta ar fi beneficiat de o redac-
tare riguroasă. Dată fiind aparenta complexitate a procesului legislativ pe
care Legea nr. 77/2016 l-a parcurs până la momentul intrării sale în vigoare
(dezbaterea sa în cele două Camere ale Parlamentului, urmată de o revizuire
a textului ca urmare a cererii de reexaminare formulată de Preşedintele
României), aceste lacune par, la prima vedere, inexplicabile. Problema rezidă
însă în însuşi modul în care a decurs procesul legislativ în sine: fiind un
proiect asumat politic, nu a existat practic nicio dezbatere reală cu privire la
procedura privind darea în plată stabilită de textul normativ. În loc ca
dezbaterile să aibă în vedere scopul ultim al legii de soluţionare a unui
potenţial conflict între părţi cu interese divergente şi, pe cale de consecinţă,
analizarea cu atenţie a propunerilor şi observaţiilor formulate pe parcursul
traseului legislativ de diverse instituţii publice şi alte entităţi implicate în
procesul de consultare, orice modificare a textului iniţial de lege a fost
percepută drept o concesie făcută uneia sau alteia dintre cele două tabere
(partizanii sau opozanţii legii). Evitarea repetării unei asemenea situaţii se
poate realiza doar prin respectarea regulilor de guvernanţă a procesului
legislativ, care implică în mod obligatoriu realizarea unui studiu de impact şi
asigurarea unei consultări publice efective.
268
CAPITOLUL IV
PROBLEME PROCEDURALE PRIVIND
APLICAREA LEGII NR. 77/2016
Contestația împotriva notificării de dare în plată,
prevăzută de art. 7 din Legea nr. 77/2016
Mihnea Adrian TĂNASE

Judecător, Preşedintele Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
Aurelian-Marian MURGOCI-LUCA
Judecător, Preşedintele Secției civile
a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a

unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, au
apărut o serie de dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii,
multe dintre acestea având ca obiect aspecte de ordin procedural. Prezentul
material îşi propune să analizeze pe scurt principalele probleme întâmpinate
de practicienii dreptului cu ocazia formulării, judecării sau soluţionării con-
testaţiei împotriva notificării de dare în plată, în special probleme referitoare
la procedura de judecată, la competenţa instanţei, la timbraj şi la efectele
introducerii contestaţiei ori ale manierei de soluţionare a acesteia.
I. Calitatea procesuală
Conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează condiţiile de

exercitare a acţiunii civile, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai
dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are
calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes. De
asemenea, în baza art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din iden-
titatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta
este dedus judecăţii.
În cazul contestaţiei care face obiectul prezentei analize, litigiul este pro-
vocat de emiterea unei notificări despre care destinatarul acesteia apreciază
271
Mihnea Adrian Tănase, Aurelian-Marian Murgoci-Luca
că nu îndeplineşte condiţiile reglementate de lege, raportul juridic litigios

astfel născut având ca subiecte pe emitentul şi pe destinatarul notificării.
1. Calitatea procesuală activă

Prin urmare, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă în cadrul
contestaţiei creditorului reglementate de art. 7 din Legea nr. 77/2016, aceas-
ta este determinată chiar de lege. Astfel, art. 7 alin. (1) din Lege foloseşte
sintagma „creditorul poate contesta…”, textul referindu-se la creditorul
căruia îi este adresată notificarea arătată în art. 5 din acelaşi act normativ.
Referitor la înţelesul noţiunii de „creditor”, nu trebuie realizată o confuzie
între creditorul care poate introduce contestaţia şi creditorul instituţie de
credit, instituţie financiară nebancară sau cesionar al unei creanţe deţinute
asupra unui consumator, aflat într-un raport juridic reglementat de Legea
nr. 77/2016. Din contră, contestaţia de la art. 7 din acest act normativ poate
fi formulată de oricare creditor căruia îi este adresată notificarea, indiferent
dacă se află sau nu în raporturi juridice dintre cele cărora Legea li se
aplică. Aceasta deoarece pot exista situaţii în care notificarea să fie transmisă
unui creditor fără ca raportul dintre creditor şi debitor să fie vreunul dintre
cele reglementate de Legea nr. 77/2016 (spre exemplu, persoana fizică bene-
ficiară a unui împrumut de consumaţie garantat cu ipotecă, acordat de o altă
persoană fizică, transmite acesteia din urmă notificarea reglementată de
Legea nr. 77/2016, deşi creditorul nu are niciuna dintre calităţile necesare
pentru aplicarea acestui act normativ, iar debitorul nu are calitatea de consu-
mator; în acest caz, creditorul este îndreptăţit să formuleze contestaţie, chiar
dacă nu are calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară nebancară
sau cesionar al unei creanţe deţinute asupra unui consumator).
2. Calitatea procesuală pasivă

Referitor la calitatea procesuală pasivă, aceasta revine persoanei care a
emis notificarea menţionată la art. 5 din lege. Similar celor reţinute mai sus
în cazul creditorului, nu este obligatorie, pentru existenţa calităţii pasive, ca
persoana chemată în judecată să aibă calitatea de consumator, fiind suficient
272
Contestaţia împotriva notificării de dare în plată...
să fi emis notificarea, în condiţiile în care autorul acesteia poate fi şi o

persoană care nu are calitatea de consumator.
3. Transmiterea calităţii procesuale

În cadrul contestaţiei creditorului este posibilă transmiterea calităţii
procesuale active sau pasive. Astfel, calitatea procesuală pasivă se transmite
moştenitorilor debitorului ca urmare a decesului acestuia din urmă, cererea
creditorului putând fi formulată direct împotriva moştenitorilor, dacă aceştia
din urmă sunt cei care au emis notificarea sau dacă debitorul a decedat după
comunicarea notificării, dar înainte de introducerea cererii creditorului. De
asemenea, cererea respectivă poate fi continuată împotriva moştenitorilor,
drepturile supuse analizei în contestaţia creditorului fiind drepturi de creanţă
care nu sunt strict personale. În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă,
ea se poate transmite ca urmare a reorganizării persoanei juridice creditoare.
În plus, nu este exclusă transmisiunea convenţională a calităţii procesuale, în
situaţia în care, spre exemplu, creditorul cesionează creanţa deţinută asupra
debitorului sau acesta din urmă înstrăinează bunul imobil ipotecat, în
condiţiile legii.
II. Competența de soluționare a contestației
Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia creditorului este, con-

form art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, judecătoria în circumscripţia căreia
domiciliază consumatorul. Prin urmare, competenţa materială este stabilită
în favoarea judecătoriei, iar competenţa teritorială în favoarea instanţei în
circumscripţia căreia domiciliază consumatorul. Întrucât în contestaţia cre-
ditorului consumatorul are calitatea de pârât (sau de „intimat” în exprimarea
anumitor instanţe), textul de lege menţionat reprezintă o aplicaţie a regulii
generale instituite de art. 107 C. proc. civ., conform căreia cererea de
chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domi-
ciliază sau îşi are sediul pârâtul.
273
Practica judiciară recentă a reţinut că normele de competenţă teritorială

instituite de Legea nr. 77/2016 sunt norme de ordine publică, de la care
părţile nu pot deroga (de exemplu, sentinţa civilă nr. 2043 din 13.07.2016,
pronunţată de Judecătoria Alexandria; sentinţa civilă nr. 4824 din
02.08.2016, pronunţată de Judecătoria Bacău).
Prin urmare, este pe deplin aplicabil regimul juridic al competenţei abso-
lute, necompetenţa putând fi invocată de oricare dintre părţi şi de instanţă,
din oficiu, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe. De asemenea, părţile nu pot încheia con-
venţii, înainte sau după declanşarea litigiului, prin care să efectueze o alegere
de competenţă în favoarea unei alte instanţe decât cea determinată de lege.
Motivul pentru care se apreciază că norma de competenţă teritorială
instituită de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 este una de ordine publică
este dat de faptul că legea în discuţie, aşa cum prevede chiar la art. 2, se
coroborează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, iar în baza art. 121
C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator
pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. În consecinţă,
chiar dacă în contestaţia creditorului se pun în discuţie drepturi de care
părţile pot să dispună, ceea ce, conform art. 126 C. proc. civ., ar conduce la
calificarea competenţei teritoriale ca fiind una de ordine privată, în acelaşi
timp, este vorba despre o contestaţie formulată de un profesionist împotriva
unui consumator, pentru care Codul de procedură civilă, prin derogare de la
art. 126 C. proc. civ., instituie o competenţă teritorială exclusivă.
Referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care permit, în anu-
mite cazuri, alegerea instanţei competente în litigiile din materia protecţiei
drepturilor consumatorilor, trebuie reţinut că nu sunt incidente, deoarece
contestaţia creditorului nu este un litigiu din materia protecţiei drepturilor
consumatorilor, simpla calitate de consumator a pârâtului neputând conduce
la o asemenea calificare. Din contră, pentru a fi vorba despre un asemenea
litigiu, este necesar să se pună în discuţie aspecte precum accesul la produse
şi servicii, informarea despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor prac-
274
tici incorecte ori participarea persoanelor fizice la fundamentarea şi luarea

deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori, niciuna dintre aceste
chestiuni nefăcând obiectul contestaţiei creditorului.
1. Competenţa teritorială în cazul în care debitorul nu este consumator

Problema care se ridică este aceea dacă norma de competenţă teritorială
reglementată de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 mai poate fi calificată
de ordine publică atunci când debitorul nu are calitatea de consumator, în
condiţiile în care caracterul absolut al competenţei teritoriale este dat tocmai
de această calitate.
Apreciem că şi în această situaţie competenţa rămâne de ordine publică,
chiar dacă Legea nr. 77/2016 foloseşte expres sintagma de instanţă în circum-
scripţia căreia domiciliază „consumatorul”. Aceasta deoarece analiza calităţii de
consumator a emitentului notificării este o chestiune care ţine de fondul
contestaţiei creditorului, instanţa nefiind obligată, încă din faza incipientă a
litigiului, când se pronunţă asupra propriei competenţe, să analizeze chestiuni
de fond. De altfel, o statuare a instanţei, încă de la începutul litigiului, asupra
existenţei sau inexistenţei calităţii de consumator a pârâtului, ar putea avea
natura unei antepronunţări asupra fondului cauzei.
În plus, este rolul creditorului, căruia îi revine sarcina probei, să demonstreze
că emitentul notificării nu are calitatea de consumator, până la momentul admi-
nistrării de probe în acest sens instanţa trebuind să îşi verifice competenţa. Or,
cu această ocazie, instanţa se va limita la a verifica dacă este învestită cu o
contestaţie formulată de destinatarul notificării împotriva emitentului care se
pretinde consumator şi dacă acesta din urmă domiciliază în circumscripţia
instanţei respective, urmând ca abia după administrarea probelor să stabilească
instanţa dacă cele pretinse de emitent corespund sau nu realităţii.
2. Noţiunea de domiciliu al consumatorului

Modul în care noţiunea de „domiciliu al pârâtului” a fost interpretată în
doctrină şi jurisprudenţă cu referire la art. 107 C. proc. civ. este pe deplin
aplicabil şi în cazul domiciliului consumatorului care are calitatea de pârât în
275
contestaţia creditorului. Prin urmare, va interesa locul unde consumatorul

locuieşte efectiv, dar fără a se omite că, în baza art. 91 alin. (1) şi (2) C. civ.,
dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar
în lipsa acestor menţiuni ori când acestea nu corespund realităţii, stabilirea
sau schimbarea domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane.
În situaţia în care în contractul de credit s-a prevăzut că schimbarea
domiciliului debitorului nu este opozabilă creditorului dacă nu este notificată
acestuia din urmă, apreciem că în lipsa unei asemenea notificări trebuie
determinată competenţa instanţei tot în funcţie de locuinţa efectivă a
debitorului de la data sesizării instanţei de judecată, iar nu în funcţie de
domiciliul menţionat în contractul de credit. Aşa cum s-a arătat mai sus,
norma de competenţă teritorială în discuţie este una de ordine publică şi nu
poate fi lăsată la latitudinea părţilor din proces ori influenţată de omisiunea
debitorului de notificare a creditorului cu privire la schimbarea domiciliului.
O asemenea clauză contractuală îşi va produce în continuare efectele în
raporturile contractuale dintre părţi, însă în raportul de drept procesual
generat de introducerea contestaţiei vor prevala acele norme de ordine
publică instituite de lege şi de la care părţile nu pot deroga.
3. Situaţia consumatorilor cu domicilii în circumscripţii diferite

Trebuie adăugat şi că în situaţia în care mai multe persoane au calitatea
de consumatori pârâţi şi fiecare dintre aceştia domiciliază în circumscripţia
altei judecătorii, imperativul soluţionării unitare a contestaţiei creditorului
impune să nu se apeleze la soluţia disjungerii cererii îndreptate împotriva
pârâţilor care nu domiciliază în raza instanţei învestite cu soluţionarea cauzei,
urmate de declinarea competenţei cu privire la aceştia. Din contră, instanţa
va face aplicarea art. 112 C. proc. civ. şi va reţine că dacă este competentă
pentru unul dintre pârâţi, este competentă pentru toţi pârâţii. Evident, în
situaţia în care unii dintre pârâţi sunt debitori principali, iar alţii debitori
obligaţi accesoriu, competenţa se va determina în funcţie de domiciliile
debitorilor principali.
276
Este adevărat că, prin aplicarea art. 112 C. proc. civ., nu se poate deroga
de la normele de competenţă teritorială exclusivă, însă dacă s-ar introduce
contestaţia creditorului la mai multe instanţe, în funcţie de domiciliul fiecărui
pârât, s-ar impune oricum conexarea cererilor, pentru a se evita pronunţarea
unor soluţii contradictorii. Prin urmare, cu atât mai mult se impune păstrarea
cauzei spre judecare dacă o singură instanţă este învestită de creditor, iar
aceasta este competentă pentru cel puţin unul dintre debitorii principali.
În situaţia în care se apreciază că nu se poate dispune conexarea atunci
când instanţele sunt deopotrivă competente teritorial exclusiv, singura solu-
ţie pentru evitarea pronunţării unor soluţii contradictorii în contestaţia
creditorului introdusă la mai multe instanţe în funcţie de domiciliul fiecărui
pârât, este suspendarea judecăţii cererilor subsecvente până la soluţionarea
definitivă a primei cereri introduse de creditor, urmând ca ulterior să se
impună cu putere de lucru judecat, în cererile subsecvente, statuările primei
instanţe sesizate.
III. Termenul de formulare a contestației
În ceea ce priveşte termenul de formulare a contestaţiei, acesta este

stabilit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 la 10 zile de la comunicarea
notificării. Termenul respectiv este un termen legal fix, imperativ şi absolut şi
se calculează conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în care se arată că
atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care
începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.
Exprimarea folosită la legiuitor în art. 7 alin. (1) din lege poate comporta
unele îmbunătăţiri. Astfel, în textul de lege s-a arătat că se poate introduce
contestaţia „în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în
conformitate cu dispoziţiile art. 5”, ceea ce poate conduce la concluzia că
termenul curge doar dacă s-a comunicat o notificare ce respectă toate
condiţiile prevăzute de lege („emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5”). O
asemenea concluzie nu poate fi primită, deoarece ceea ce declanşează litigiul
este tocmai aprecierea creditorului în sensul că notificarea debitorului nu
277
îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, indiferent de

existenţa sau inexistenţa unei concordanţe cu legea a notificării emise de
debitor, termenul de formulare a contestaţiei curge de la data la care s-a
comunicat în scris creditorului voinţa debitorului de a transfera dreptul de
proprietate asupra imobilului ipotecat, în scopul stingerii datoriilor derivând
din contractul de credit.
În situaţia în care notificarea nu a fost comunicată creditorului, dar acesta
a aflat prin alte modalităţi despre existenţa sa, contestaţia nu poate fi intro-
dusă, deoarece nu a început să curgă termenul pentru formularea acesteia,
existând riscul, în cazul în care creditorul se adresează totuşi instanţei, să îşi
vadă cererea respinsă ca prematură.
1. Momentul la care notificarea se consideră comunicată

Referitor la momentul la care notificarea se consideră comunicată,
apreciem că trebuie avut în vedere momentul la care notificarea intră efectiv
în posesia creditorului, eveniment care poate fi dovedit prin înscrisuri care
relevă neîndoielnic comunicarea actului la o anumită dată. În acest sens, nu
ar trebui avute în vedere dispoziţiile care reglementează dovada comunicării
actelor de procedură reglementate de Codul de procedură civilă, pentru
simplul motiv că notificarea debitorului nu este un act de procedură în cadrul
procesului civil. Prin urmare, în situaţia în care notificarea se comunică prin
executor judecătoresc, notar public sau avocat, dovada comunicării se va
face cu procesul-verbal sau dovada de înmânare ori încheierea emisă în acest
sens de cel care a realizat comunicarea.
2. Modalitatea de comunicare a notificării

În practică s-a observat frecvent că această comunicare prin executor
judecătoresc, notar sau avocat se realizează în concret prin aceea că execu-
torul, notarul sau avocatul predă scrisoarea conţinând notificarea unui repre-
zentant al unui serviciu de curierat ori unui angajat/colaborator al său ori
chiar unui reprezentant al Poştei Române, care restituie ulterior dovada de
comunicare. Apreciem că această modalitate de comunicare este conformă
278
cu exigenţele legii, care stabileşte că notificarea trebuie doar transmisă

creditorului, iar nu comunicată efectiv, prin executor judecătoresc, notar sau
avocat. Or, în exemplele menţionate, deşi notificarea este comunicată efectiv
printr-un angajat al poştei, al unui serviciu de curierat sau al executorului,
notarului ori avocatului, ea este totuşi transmisă chiar de executor, de avocat
sau notar.
Considerăm că scopul legii a fost acela de a se comunica creditorului acte
redactate inteligibil, din care să rezulte neîndoielnic intenţia acestuia, iar nu
de a atribui executorului, avocatului sau notarului activităţi care ţin de com-
petenţa factorilor poştali ori a serviciilor de curierat. Totuşi, în faţa instanţei
trebuie făcută dovada transmiterii notificării prin executor, notar sau avocat,
prin însuşirea de către acesta a unui act care atestă transmiterea respectivă
(de exemplu, prin emiterea unei încheieri ori a unui proces-verbal sau, cum
se obişnuieşte în practică, prin semnarea şi/sau ştampilarea dovezii de comu-
nicare) sau prin introducerea în notificare a unor elemente din care rezultă
neîndoielnic calitatea de avocat, executor sau notar a celui care a transmis
notificarea (de exemplu, inserarea textului notificării într-un înscris care
poartă antetul cabinetului/societăţii de avocaţi, al biroului executorului jude-
cătoresc ori al biroului notarial; aplicarea pe înscrisul care încorporează
textul notificării a unui număr de înregistrare şi a ştampilei cabinetului/so-
cietăţii/biroului).
Faptul că notificarea trebuie transmisă prin executor, notar sau avocat nu
înseamnă că şi trebuie în mod necesar să fie semnată de aceştia. Din contră,
notificarea provine de la debitor, prin urmare trebuie semnată de acesta, iar
dacă este semnată de altă persoană, notificarea trebuie însoţită de procura
sau împuternicirea acordată de debitor persoanei respective.
De asemenea, trebuie observat şi că Legea nr. 77/2016 nu a stabilit prin
ce mijloc de comunicare trebuie transmisă notificarea (poştă, fax, e-mail,
etc.). Considerăm că, în lipsa unei menţiuni exprese în lege, orice mijloc de
comunicare care asigură şi dovada comunicării poate fi folosit de debitor,
atât timp cât notificarea este transmisă prin avocat, executor judecătoresc
279
sau notar. Prin urmare, se poate recurge la transmiterea unui e-mail ori a
unui fax, cu condiţia să existe confirmarea primirii acestuia.
3. Situaţia în care notificarea se transmite prin alte modalităţi decât cele

prevăzute de lege
O problemă care se ridică este influenţa pe care o are asupra cursului ter-
menului de formulare a contestaţiei transmiterea notificării prin alte moda-
lităţi decât cele reglementate de lege (de exemplu, personal de către debitor,
fără concursul unui avocat, notar sau executor judecătoresc). Apreciem că şi
în această situaţie începe să curgă termenul de formulare a contestaţiei de la
data la care notificarea, chiar nelegal comunicată, a intrat în posesia credi-
torului, pe de o parte deoarece momentul începerii curgerii termenului nu
poate fi lăsat la aprecierea creditorului, după cum acesta consideră sau nu
notificarea legal comunicată, iar pe de altă parte deoarece obiect al contes-
taţiei creditorului îl poate constitui chiar constatarea nelegalităţii procedurii
de notificare instituite de lege.
IV. Forma contestației creditorului
În ceea ce priveşte forma contestaţiei creditorului, sunt deplin aplicabile,

în primul rând, dispoziţiile art. 148-152 C. proc. civ. Prin urmare, pe lângă
menţiunile obligatorii pe care orice cerere de chemare în judecată trebuie să
le conţină, ea trebuie să fie depusă în atâtea exemplare câte sunt necesare
pentru comunicare, la care se adaugă un exemplar pentru instanţă.
Cererea de chemare în judecată trebuie însoţită de acelaşi număr de
exemplare de pe înscrisurile doveditoare, iar dacă acestea din urmă sunt
depuse în fotocopii, ele trebuie certificate pentru conformitate cu originalul.
O atenţie deosebită trebuie acordată dovezii calităţii de reprezentant a
semnatarului cererii. Astfel, nu trebuie omis că, în cvasitotalitatea situaţiilor,
creditorul este o persoană juridică, care nu poate fi reprezentată convenţional
decât prin avocat sau consilier juridic, conform art. 84 alin. (1) C. proc. civ. Prin
urmare, cererea trebuie semnată fie de reprezentantul legal al instituţiei de
280
credit, instituţiei financiare nebancare sau cesionarului creanţei deţinute asu-

pra consumatorului, fie de un avocat sau consilier juridic împuternicit de repre-
zentantul legal al creditorului. În aceste condiţii, trebuie depus la dosar, în cazul
reprezentării legale, un extras din Registrul Comerţului din care să reiasă că
semnatarul cererii este reprezentantul legal al creditorului. Acelaşi extras
trebuie depus şi în situaţia reprezentării convenţionale, pentru a se demonstra
că avocatul sau consilierul juridic, care la rândul său este obligat să depună
împuternicirea ce i-a fost acordată, este desemnat chiar de reprezentantul
legal al creditorului. În acest din urmă caz, în împuternicirea avocatului ori con-
silierului juridic se va menţiona de cine a fost acordată, respectiv de creditor
prin reprezentantul său legal, indicat cu nume şi prenume.
Tot cu privire la calitatea de reprezentant, trebuie avut în vedere că în
numeroase situaţii, creditorul este un cesionar cu sediul în străinătate, care
şi-a ales o persoană juridică având sediul în România (o societate recu-
peratoare de creanţe) care să îi apere interesele. În această situaţie, cererea
de chemare în judecată nu poate fi semnată de reprezentantul mandatarului
din România al creditorului. Avem în vedere, în acest sens, atât dispoziţiile
art. 84 alin. (1) C. proc. civ. indicate mai sus, cât şi Decizia nr. 9/2016 pronun-
ţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, în care s-a reţinut că cererea de chemare în judecată şi
reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de
judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul
sau avocatul acesteia din urmă.
Prin urmare, persoana juridică având sediul în străinătate se va adresa
instanţei cu o cerere semnată de reprezentantul său legal sau de avocatul
sau consilierul juridic împuternicit în acest sens de reprezentantul legal
respectiv.
V. Efectele introducerii contestației
Referitor la efectele pe care le produce contestaţia creditorului în planul

procedurii dării în plată, acestea sunt următoarele:
281
– prelungirea perioadei de suspendare a exerciţiului dreptului creditorului

de a solicita plata de la debitor, codebitor, garanţi personali şi ipotecari; exer-
ciţiul dreptului respectiv se suspendă de drept la data comunicării notificării
de dare în plată, iar contestaţia creditorului prelungeşte suspendarea cel
puţin până la soluţionarea sa definitivă;
– prelungirea perioadei de suspendare a oricărei proceduri judiciare sau
extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drep-
turile acestuia îndreptate împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia;
procedurile respective se suspendă de drept la data comunicării notificării de
dare în plată, iar contestaţia creditorului prelungeşte suspendarea cel puţin
până la soluţionarea sa definitivă;
– ca urmare a introducerii contestaţiei, creditorul nu mai este obligat să
se prezinte la notar la data şi ora arătate în notificare pentru încheierea actu-
lui translativ de proprietate, soarta acestei obligaţii depinzând de rezultatul
contestaţiei; introducerea contestaţiei operează ca o cauză de „întrerupere”
a termenului în care creditorul trebuie să se prezinte la notar, iar, în caz de
respingere definitivă a contestaţiei, va curge un nou termen, de 10 zile,
conform art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016; de asemenea, ca urmare a
faptului că termenul iniţial arătat în notificare încetează să mai curgă, emi-
tentul notificării nu mai are posibilitatea, până se decide definitiv soarta
contestaţiei, să solicite instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se
constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să
se transmită dreptul de proprietate către creditor.
VI. Timbrajul
În ceea ce priveşte modalitatea de timbrare a contestaţiei creditorului,

s-au conturat după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, următoarele opinii:
a) contestaţia creditorului are un obiect evaluabil în bani, deoarece prin
aceasta se urmăreşte evitarea unei pierderi patrimoniale, iar taxa de timbru
se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului cererii;
282
b) contestaţia creditorului are ca obiect constatarea inexistenţei unui

drept nepatrimonial, pentru care se datorează o taxă de timbru de 100 lei;
c) contestaţia creditorului are un obiect neevaluabil în bani pentru care se
datorează o taxă de timbru de 20 lei.
Prima opinie are în vedere că finalitatea demersului judiciar al credito-
rului este evitarea pierderii sumelor de bani pe care debitorul le-ar fi achitat
dacă nu ar fi dorit să transfere dreptul de proprietate asupra imobilului
ipotecat în favoarea creditorului. Pierderea patrimonială concretă pe care
creditorul ar putea-o suporta în cazul aplicării efective a procedurii dării în
plată este reprezentată de diferenţa dintre preţul pe care l-ar obţine pe piaţă
pentru imobilul ipotecat şi suma totală pe care debitorul o mai are de
achitat.
Această opinie este în concordanţă cu Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în care s-a arătat că ori de câte ori pe
calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea
obiectului litigiului este posibilă şi necesară. Or, în condiţiile în care creditorul
nu urmăreşte, prin acţiunea sa, protejarea unui drept personal nepatrimo-
nial, cererea sa poate fi evaluată în bani şi timbrată în funcţie de valoarea
astfel stabilită.
Apreciem, totuşi, că acest raţionament nu poate fi valorificat în cazul
contestaţiei creditorului, deoarece taxele judiciare de timbru se stabilesc, în
temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, în funcţie de valoarea obiectului cererii,
iar nu în funcţie de finalitatea urmărită de creditor într-un viitor mai mult sau
mai puţin îndepărtat, prin introducerea contestaţiei. Or, contestaţia în discu-
ţie are ca obiect, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, constatarea
neîndeplinirii condiţiilor pentru naşterea dreptului de a stinge creanţa ban-
cară şi datoria corelativă[1]. Condiţiile respective nu sunt bunuri sau drepturi
[1]
Textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 foloseşte sintagma „creditorul
poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate”, ceea ce ar putea con-
duce la concluzia că, în caz de admitere a contestaţiei creditorului, ar putea fi
„respinsă ca inadmisibilă” notificarea debitorului. În realitate, ceea ce contestă
283
de creanţă care să aibă o valoare pecuniară, prin urmare nici nu ar putea fi

evaluate, caz în care considerăm că ar trebui valorificată în practică a treia
opinie menţionată mai sus, conform căreia taxa de timbru este de 20 lei şi se
calculează în temeiul art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 („orice alte acţiuni sau
cereri neevaluabile în bani, cu excepţia celor scutite de plata taxei judiciare
de timbru potrivit legii, se taxează cu 20 lei”).
Această din urmă opinie, pe care o apreciem preferabilă, răspunde şi
unor necesităţi de echitate socială, nefiind admisibil ca debitorul, chiar aflat
într-o poziţie de inferioritate economică, să fie scutit de la plata taxei de
timbru în demersurile sale judiciare reglementate de Legea nr. 77/2016, iar
creditorul să fie nevoit să achite taxe considerabile doar pentru analiza con-
diţiilor de naştere a dreptului debitorului de i se stinge datoria („condiţii de
admisibilitate” în textul legii).
În ceea ce priveşte cea de-a doua opinie menţionată mai sus, conform
căreia taxa de timbru datorată de creditor este de 100 lei, ea se întemeiază
pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, care stabilesc că se
taxează cu 100 lei cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept nepatrimonial.
Valorificând această opinie, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a reţinut,
printr-o încheiere din 05.07.2016, că dispoziţiile art. 27 din O.U.G.
nr. 80/2013 sunt aplicabile doar în măsura în care legea taxelor de timbru nu
prevede o taxă de timbru specifică cererii deduse judecăţii. Cererea privind
constatarea neîndeplinirii de către debitor a condiţiilor pentru a beneficia de
darea în plată a imobilului urmăreşte constatarea faptului că respectivul
debitor nu are dreptul de a da în plată imobilul proprietatea sa. Pentru
aceste motive, instanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8
alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că se taxează cu 100 lei
cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nepa-
trimonial.
creditorul este chiar naşterea dreptului debitorului de a i se stinge datoria prin

mecanismul instituit de lege.
284
Aceeaşi instanţă, printr-o încheiere din 12.07.2016, a statuat că prin

cererea cu soluționarea căreia a învestit instanța, creditorul solicită să se
constate că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a notificării, astfel
că în mod corect taxa de timbru datorată a fost stabilită prin raportare la
prevederile art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dreptul vizat de
acțiunea creditorului fiind nepatrimonial, iar acțiunea are ca obiect consta-
tarea inexistenței acestuia (soluţionarea contestaţiei formulate de petentă
presupune verificarea existenţei dreptului subiectiv civil invocat implicit de
consumator prin notificarea contestată).
Apreciem că nu se poate reţine că dreptul vizat de acţiunea creditorului
este unul nepatrimonial, deoarece nu priveşte existenţa şi integritatea ori
identificarea persoanei, nici raporturile de familie şi nici creaţia intelectuală.
Dreptul subiectiv civil a cărui respectare o urmăreşte creditorul prin
introducerea cererii sale este dreptul de a obţine creanţa deţinută împotriva
debitorului în integralitatea sa şi conform contractului pe care părţile l-au
încheiat. Prin urmare, dreptul vizat este unul patrimonial, care are o valoare
pecuniară. Această susţinere, însă, nu poate conduce la concluzia că obiectul
cererii creditorului este evaluabil în bani, deoarece protecţia dreptului
creditorului se realizează prin analiza condiţiilor de naştere a dreptului
debitorului de a i se stinge debitul, iar nu prin analiza existenţei şi întinderii
dreptului de creanţă al creditorului.
Or, aşa cum s-a menţionat mai sus, obiectul cererii constând în verificarea
condiţiilor de naştere a unui drept („condiţii de admisibilitate a unei proce-
duri” în textul legii) nu este, în sine, evaluabil în bani, chiar dacă scopul final
al demersului judiciar este protejarea unui drept patrimonial. În aceste con-
diţii, opinăm în sensul că taxa de timbru ar trebui stabilită la suma de 20 lei,
conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.
În mod evident, în situaţia în care se contestă prin aceeaşi cerere mai
multe notificări (de exemplu, când acelaşi debitor a încheiat mai multe con-
tracte de credit ipotecar), pentru fiecare notificare contestată trebuie achi-
tată câte o taxă judiciară de timbru de 20 lei.
285
VII. Procedura de judecată
1. Compatibilitatea cu procedura regularizării cererii

La intrarea în vigoare a legii, odată cu primele contestaţii înregistrate pe
rolul instanţelor judecătoreşti, s-a ridicat problema dacă procedura judiciară
reglementată de Legea nr. 77/2016 este compatibilă cu procedura regulari-
zării cererii, conform art. 200 C. proc. civ. Practica judiciară ce s-a dezvoltat
de la acel moment şi până în prezent a fost majoritară în sensul că se impune
ca cererea creditorului să fie regularizată, respectiv să se verifice dacă
aceasta îndeplineşte toate condiţiile instituite de art. 194-197 C. proc. civ.
Apreciem că această orientare a practicii este corectă, pe de o parte
deoarece nu există vreo prevedere legală care să suprime această etapă a
procesului civil în cazul contestaţiei creditorului, iar pe de altă parte deoa-
rece simplul caracter urgent al procedurii nu semnificată automat că nu mai
trebuie parcursă procedura regularizării. În plus, caracterul urgent al cauzelor
în discuţie a fost instituit în favoarea creditorului, pentru ca acesta să nu îşi
vadă suspendate demersurile judiciare şi extrajudiciare o lungă perioadă de
timp, prin urmare creditorul trebuie să fie diligent şi să introducă o cerere de
chemare în judecată care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, în
caz contrar, asumându-şi întârzierea în soluţionarea cauzei, cauzată de
regularizarea cererii introductive.
În acest context, de îndată după primirea contestaţiei creditorului, instan-
ţa trebuie să verifice dacă aceasta cuprinde toate elementele reglementate
de art. 194-197 C. proc. civ. Nu vom relua fiecare aspect pe care trebuie să îl
cuprindă cererea de chemare în judecată, deoarece sunt aplicabile aceleaşi
norme ca şi în cazul altor cereri introductive, dar vom puncta câteva aspecte
cărora trebuie să li se acorde atenţie.
2. Situaţia în care contestaţia este semnată de avocat

În situaţia în care contestaţia este semnată de avocat, devin aplicabile
dispoziţiile art. 194 lit. b) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că în contestaţie
trebuie menţionate numele şi prenumele acestuia, iar contestaţia trebuie
286
însoţită de împuternicirea avocaţială, în care să fie menţionate numele şi

prenumele reprezentantului legal al creditorului care a acordat mandat de
reprezentare avocatului, şi de extras de la Registrul Comerţului din care să
reiasă că persoana care l-a împuternicit pe avocat este, în mod real,
reprezentantul legal al creditorului.
3. Obiectul cererii
În ceea ce priveşte obiectul cererii, acesta trebuie să constea, conform
art. 7 alin. (1) C. proc. civ., în constatarea neîndeplinirii condiţiilor de naştere
a dreptului debitorului de a i se stinge datoria.
În unele contestaţii s-a constatat că se solicită şi repunerea părţilor în
situaţia anterioară formulării notificării. Apreciem că nu este necesară for-
mularea unui astfel de capăt de cerere, deoarece repunerea în situaţia
anterioară este un efect al admiterii contestaţiei reglementat de lege, care se
produce indiferent dacă se formulează sau nu o asemenea solicitare din
partea creditorului şi indiferent dacă instanţa de judecată hotărăşte sau nu
repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pe de altă parte, nu este greşit nici
dacă efectul respectiv se valorizează printr-o solicitare expresă a creditorului
de repunere în situaţia anterioară ori printr-o dispoziţie expresă a instanţei,
chiar şi în lipsa unei cereri a creditorului, din moment ce efectul menţionat în
hotărâre se produce oricum, chiar dacă nu a fost solicitat.
4. Motivele de fapt
Având în vedere obligaţia creditorului de a indica motivele de fapt ale
cererii sale, obligaţie arătată la art. 194 lit. d) C. proc. civ., instanţa îi poate
solicita acestuia, atunci când creditorul invocă o ingerinţă disproporţionată în
dreptul la respectarea bunurilor sale, să indice sumele achitate de debitor şi
sumele rămase de achitat şi să depună înscrisurile pe care se întemeiază în
acest sens (să arate dovezile, conform art. 194 lit. e) C. proc. civ.).
5. Arătarea dovezilor
Referitor la necesitatea arătării dovezilor, instituită de art. 194 lit. e)
C. proc. civ., este recomandabil ca cererea creditorului să fie însoţită, în
287
suficiente exemplare, cel puţin de fotocopii de pe notificarea debitorului, de

pe contractul de credit şi de pe contractul de ipotecă, iar în cazul creanţelor
cesionate, de suficiente fotocopii de pe dovada cesiunii creanţei.
6. Exemple de încheieri de anulare a contestaţiei

Mai jos sunt prezentate exemple de încheieri prin care instanţele
judecătoreşti au anulat contestaţiile creditorilor în temeiul art. 200 alin. (4)
C. proc. civ.:
– încheierea din 14.07.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti, prin care s-a anulat cererea creditorului pentru nedepunerea
originalului dovezii achitării taxei judiciare de timbru; instanţa a reţinut că
dovada achitării taxei de timbru se poate face prin depunerea în original a
chitanţei sau a ordinului de plată sau prin copia înscrisului electronic ce
evidenţiază efectuarea viramentului bancar, caz în care reclamantul are
obligaţia de a demonstra că, în conformitate cu principiile imputaţiei plăţii,
plata respectivă a stins obligaţia stabilită în sarcina sa în dosar sau să
realizeze imputaţia plăţii prin ordinul de plată, indicând elementele necesare
individualizării dosarului (nr. contract, nr. dosar de executare, debitor etc.).
Înscrisul depus nu este un ordin de plată original (originalul este un înscris
tipizat care se emite o singură dată pe un formular special şi nu o simplă
foaie printată şi ştampilată), acesta putând fi emis de mai multe ori, iar banca
putând să semneze şi ştampileze înscrisul de mai multe ori, adică ori de câte
ori i se solicită. Banca nu face decât să ateste că tranzacţia s-a efectuat, iar în
condiţiile în care nu este prevăzut ce reprezintă suma respectivă, acest înscris
poate fi depus în mai multe dosare, fără a se putea imputa băncii că a
semnat mai multe înscrisuri constatatoare;
– încheierea din 05.07.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6
Bucureşti, prin care s-a anulat cererea creditorului pentru neprezentarea
dovezii calităţii de reprezentant în forma reglementată de lege; instanţa a
reţinut că i-a pus în vedere contestatoarei să facă dovada calităţii de repre-
zentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, prin
depunerea împuternicirii semnate şi ştampilate de către contestatoare sau a
288
contractului de asistenţă juridică semnat şi ştampilat de contestatoare.

Instanţa a constatat că a fost depus la dosarul cauzei un contract de asistenţă
juridică încheiat cu creditoarea, prin care aceasta din urmă a acordat unei
societăţi de avocaţi dreptul de a redacta, semna acte, precum şi de repre-
zentare şi asistare în procesele privind darea în plată conform contractului
cadru, fără indicarea în concret cel puţin a numelui pârâtului sau a numărului
contractului de credit ori al notificării. De asemenea, instanţa a constatat că
acest contract cadru menţionat în contractul de asistenţă juridică nu a fost
depus la dosarul cauzei. Instanţa a reţinut că împuternicirea avocaţială
depusă de reclamantă pentru a face dovada calităţii de reprezentant, precum
şi contractul de asistenţă juridică în temeiul căreia a fost emisă această pro-
cură, este un mandat general, iar nu un mandat special, întrucât acordarea
unui mandat special pentru promovarea unei acţiuni civile presupune indica-
rea în mod expres şi neechivoc a acţiunii pentru care se acordă dreptul de
reprezentare, iar nu indicarea în mod generic a faptului că mandatarul este
împuternicit să promoveze cereri în instanţă având ca obiect darea în
plată. Potrivit dispoziţiilor art. 86 C. proc. civ., mandatarul cu procură genera-
lă poate să reprezinte în judecată pe mandant numai dacă acest drept i-a fost
dat anume;
– încheierea din 26.07.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucu-
reşti, prin care s-a anulat cererea creditorului pentru nedepunerea cererii şi a
înscrisurilor în suficiente exemplare, după ce instanţa a semnalat creditorului
lipsurile respective şi i-a acordat un termen de 10 zile pentru complinirea lor.
7. Întâmpinarea
Cu privire la întâmpinare, este obligatorie formularea acesteia, faţă de
dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., care stabilesc că întâmpinarea este
obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. De
asemenea, faţă de caracterul urgent al procedurii, este recomandabil ca
termenul de formulare a întâmpinării şi termenul de formulare a răspunsului
la întâmpinare să fie reduse de judecător, iar primul termen de judecată să
fie stabilit la mai puţin de 60 zile de la momentul depunerii răspunsului la
289
întâmpinare ori, după caz, de la data expirării termenului de depunere a

întâmpinării sau a termenului de depunere a răspunsului la întâmpinare.
Practica instanţelor de judecată a demonstrat că, cel puţin la instanţele
supraaglomerate, posibilitatea judecătorului de reducere a termenelor din
procedura scrisă nu este valorificată în cazul contestaţiilor creditorilor. Prin
urmare, în viitor, atunci când legiuitorul mai reglementează proceduri urgen-
te, este recomandabil să indice şi termene exacte de parcurgere a procedurii,
fiind evident că simpla indicare a caracterului urgent al acesteia, fără
arătarea şi a unor termene, va fi interpretată diferit de instanţe, care, în mod
firesc, îşi vor adapta ritmul de lucru în funcţie de încărcătura deja existentă.
8. Cererea reconvenţională
În ceea ce priveşte posibilitatea formulării unei cereri reconvenţionale de
către emitentul notificării, trebuie reţinut că nu este interzisă expres de lege,
însă, printr-o eventuală cerere reconvenţională, ar trebui formulate pretenţii
derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de contestaţia credito-
rului, în caz contrar urmând a fi respinsă cererea reconvenţională ca inad-
misibilă.
Întrucât raportul juridic dedus judecăţii este unul reglementat de Legea
nr. 77/2016, iar cererea creditorului are ca obiect doar constatarea neînde-
plinirii condiţiilor de naştere a dreptului debitorului de a i se stinge datoria,
debitorul nu ar putea să formuleze o cerere reconvenţională prin care să
urmărească o atenuare a obligaţiei sale faţă de creditor, o asemenea obliga-
ţie nefăcând obiectul cauzei, şi nici obţinerea unei obligări la plată şi a credi-
torului, de vreme ce acesta din urmă, la rândul său, nu solicită obligarea
debitorului la plata vreunei sume de bani sau la executarea vreunei alte
obligaţii.
Singura situaţie care se poate imagina este aceea în care pe calea cererii
reconvenţionale debitorul încearcă să lipsească de eficienţă demersurile
realizate de creditor pentru neaplicarea procedurii dării în plată (spre
exemplu, creditorul obţine şi prezintă instanţei un act care atestă că imobilul
290
ipotecat are destinaţia de sediu de societate, iar debitorul, pe calea cererii

reconvenţionale, solicită anularea actului respectiv).
9. Citarea
Conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, cererea creditorului se
judecă cu citarea părţilor.
În materia comunicării actelor de procedură, trebuie avut în vedere că locul
citării debitorului pârât este, conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la
domiciliul său. Prin urmare, chiar dacă în notificarea adresată creditorului
debitorul a indicat un domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură,
instanţa trebuie să dispună citarea la locul unde debitorul locuieşte efectiv,
alegerea de domiciliu realizată de debitor în notificarea respectivă fiind
extrajudiciară, anterioară cererii creditorului, neputând avea efecte într-un
proces care încă nu a început. Cu toate acestea, nimic nu îl împiedică pe
debitor să îşi aleagă acelaşi domiciliu menţionat în notificare, prin întâmpinare
sau printr-o cerere depusă la dosar, ulterior introducerii cererii de chemare
în judecată.
Acelaşi raţionament este valabil cu privire la domiciliul debitorului astfel
cum acesta este indicat în contractul de credit. Prin urmare, chiar dacă
debitorul şi-a luat angajamentul să anunţe creditorului orice schimbare de
domiciliu, sub sancţiunea neluării în seamă, acest angajament nu obligă
instanţa în vreun fel, ci în proces debitorul va trebui citat la adresa la care
locuieşte efectiv, chiar dacă nu a semnalat creditorului eventuala schimbare
de domiciliu. În situaţia în care instanţa nu are convingerea că debitorul
locuieşte în mod real la adresa indicată de creditor, are posibilitatea să
efectueze verificări în acest sens în baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
10. Termenul pentru înmânarea citaţiei

Cu privire la termenul pentru înmânarea citaţiei, trebuie avute în vedere
dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., care stabilesc că citaţia şi celelalte acte de
procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile
291
înaintea termenului de judecată. În cazuri urgente sau atunci când legea

prevede în mod expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului de
înmânare a citaţiei ori actului de procedură, despre aceasta făcându-se
menţiune în citaţie sau în actul de procedură.
Coroborând acest text de lege cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, în
care se arată că cererea se judecă în procedură de urgenţă, se concluzio-
nează că în contestaţia creditorului se poate dispune scurtarea termenului de
înmânare a citaţiei, cu condiţia ca în citaţie să se arate că s-a scurtat ter-
menul respectiv. De altfel, este chiar preferabilă acordarea unor termene de
judecată scurte, însoţite de scurtarea termenului de înmânare a citaţiei, faţă
de efectul suspensiv de executare pe care le au notificarea debitorului şi
contestaţia ulterioară a creditorului.
11. Judecarea în şedinţă publică

Contestaţia creditorului se judecă în şedinţă publică, faţă de regula
generală instituită de art. 17 C. proc. civ., conform căruia şedinţele de
judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege, şi faţă de lipsa
unei dispoziţii speciale în acest sens în Legea nr. 77/2016.
12. Probatoriul
În ceea ce priveşte probatoriul ce se impune a fi administrat, se constată
că solicitările creditorilor sunt deseori în sensul administrării probelor cu
înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi expertiză în evaluarea proprietăţii
imobiliare.
Referitor la proba cu expertiză, apreciem că administrarea sa, ca regulă,
nu este compatibilă cu urgenţa procedurii. Scopul solicitării acestei probe
este acela de a demonstra că există o disproporţie între valoarea de circulaţie
a bunului imobil ipotecat şi suma totală pe care o mai are de restituit debi-
torul, aceasta din urmă sumă putând fi semnificativ mai mare, cu consecinţa
afectării excesive a dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale (în
speţă a dreptului la recuperarea unei creanţe într-un anumit cuantum).
292
Pe de o parte, judecătorul fondului contestaţiei este obligat, în aplicarea

directă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, să analizeze argumentele creditorului conform cărora există
disproporţia de valoare menţionată mai sus, ceea ce ar ridica necesitatea
administrării probei cu expertiză, însă, pe de altă parte, probatoriul trebuie
încadrat în specificul procedurii, care a fost concepută de legiuitor ca fiind
una urgentă.
În vederea concilierii imperativului analizării efective a argumentelor
creditorului cu imperativul soluţionării urgente a cererii, considerăm că se
poate răspunde la argumentele creditorului şi prin administrarea exclusiv a
probei cu înscrisuri.
Astfel, în ceea ce priveşte suma pe care debitorul o mai are de restituit,
aceasta trebuie indicată şi probată de creditor, fiind cel mai în măsură să
prezinte datele din sistemul său intern conţinând plăţile realizate de debitor
şi soldul creditului. Referitor la valoarea de circulaţie a bunului imobil, pentru
a exista o ingerinţă disproporţionată în drepturile creditorului ar trebui să
existe o disproporţie vădită de valoare între suma rămasă de plătit şi valoa-
rea bunului. Or, o disproporţie vădită nu trebuie în mod necesar probată prin
întocmirea unui raport de expertiză, fiind suficientă depunerea unor anunţuri
de vânzare pentru imobile cu caracteristici similare ori chiar calcularea valorii
bunului prin raportare la Ghidul privind valorile orientative ale proprietăţilor
imobiliare, elaborat anual de Camera Notarilor Publici în funcţie de evoluţia
pieţei imobiliare, ori prin raportare la valoarea impozabilă a bunului.
Pe de altă parte, chiar dacă administrarea probei cu expertiză nu este
compatibilă cu caracterul urgent al procedurii, s-ar putea argumenta că
urgenţa a fost instituită de legiuitor în favoarea creditorului, ale cărui demer-
suri judiciare sau extrajudiciare pentru recuperarea creanţei sunt suspendate
cel puţin până la soluţionarea definitivă a contestaţiei. Prin urmare, dacă
însuşi creditorul este cel care îşi asumă prelungirea procedurii prin solicitarea
unor probe care generează asemenea efecte, atunci apreciem că nu este în
vreun fel prejudiciabilă eventuala dispoziţie a instanţei de încuviinţare a
probei cu expertiză.
293
De asemenea, pot exista situaţii în care debitorul contestă valoarea imo-

bilului astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile prezentate de creditor. În
acest caz, pentru o analiză reală, efectivă a argumentelor debitorului, este
necesar să se apeleze la serviciile unui expert, prin încuviinţarea probei cu
expertiză.
Prin urmare, chiar dacă legiuitorul a reglementat procedura ca fiind una
urgentă, iar instanţa este ţinută să dea eficienţă reglementării respective,
totuşi imperativul soluţionării cauzei doar după administrarea unui proba-
toriu apt să soluţioneze neînţelegerile dintre părţi impune să fie încuviinţate
chiar şi acele probe care, prin natura lor, nu sunt compatibile cu urgenţa
procedurii.
În ceea ce priveşte proba cu interogatoriu şi proba cu anumite înscrisuri,
scopul solicitării lor îl poate constitui fie demonstrarea neîndeplinirii condi-
ţiilor naşterii dreptului debitorului de i se stinge datoria, fie demonstrarea
unei eventuale intenţii a debitorului de deturnare a procedurii de la scopul
pentru care a fost instituită.
Spre exemplu, se poate solicita proba cu interogatoriu pentru a se obţine
informaţii despre situaţia materială a debitorului şi a se demonstra că acesta
nu se află într-o situaţie financiară precară, care să impună recurgerea la pro-
cedura reglementată de lege. Aceleaşi informaţii se pot obţine şi prin admi-
nistrarea probei cu înscrisuri, prin solicitarea de relaţii de la diverse instituţii
(cum ar fi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau administraţiile
finanţelor publice locale).
De asemenea, se poate solicita emiterea unei adrese de către instanţa de
judecată la primăria de la domiciliul debitorului pentru a se verifica dacă
acesta are şi alte bunuri imobile în proprietate, pentru care plăteşte impozit,
pentru a se demonstra că debitorul îşi permite să achite debitul prin valo-
rificarea altor imobile dintre cele pe care le deţine. Nu în ultimul rând, s-ar
putea solicita emiterea unei adrese către biroul de carte funciară, pentru a se
verifica dacă debitorul mai este proprietarul imobilului ipotecat ori dacă
imobilul este afectat şi de alte sarcini.
294
Încuviinţarea sau respingerea, în cadrul probei cu înscrisuri, a demer-

surilor menţionate mai sus, depinde de întinderea verificărilor pe care
instanţa le poate realiza.
Apreciem, pentru argumente care se vor prezenta mai jos, că instanţa
trebuie să verifice dacă debitorul mai este proprietarul imobilului ipotecat,
prin solicitarea unui extras de carte funciară.
În ceea ce priveşte situaţia materială a debitorului, se pot discuta două
opinii:
Prima opinie este în sensul că administrarea de probe cu privire la situaţia
financiară a debitorului este inutilă. Deşi Legea nr. 77/2016 a fost concepută
ca un mijloc de ajutorare a consumatorilor care s-au supraîndatorat şi care
riscă să fie executaţi pentru sume mult mai mari decât cele pentru care au
încheiat iniţial contractul de credit, în textul final al legii, în vigoare la acest
moment, nu apare nicio menţiune legată de situaţia financiară a debitorului,
aceasta neconstituind un criteriu în funcţie de care procedura dării în plată ar
putea să fie sau să nu fie aplicată. Din contră, condiţiile de naştere a drep-
tului debitorului de i se stinge datoria nu au nicio legătură cu starea
materială a acestuia, motiv pentru care nici instanţa nu ar trebui să îi dea
relevanţă în vreun fel.
A doua opinie este în sensul că, deşi în textul legii nu se face referire la
starea materială a debitorului, totuşi Legea nr. 77/2016 a fost adoptată
pentru a-i sprijini pe debitorii aflaţi în dificultate financiară, iar nu pentru a
crea acestora posibilitatea de a specula situaţia pieţei imobiliare pentru a-şi
spori câştigurile. Prin urmare, interpretând prevederile legale în lumina
scopului pentru care au fost instituite, administrarea de probe cu privire la
starea materială este necesară.
Apreciem că situaţia concretă a debitorului prezintă relevanţă, deoarece
chiar în textul legii, la art. 11, se menţionează că scopul reglementării este
acela al echilibrării riscurilor izvorând din contract. Or, „dezechilibrul” ima-
ginat de legiuitor ca situaţie premisă constă, în concret, în aceea că debitorul,
cu resursele sale materiale concrete, nu îşi mai poate onora obligaţiile în
condiţiile convenite sau le poate onora cu eforturi deosebite, pe care nu le-a
295
anticipat la momentul încheierii contractului. Deşi această situaţie premisă

nu rezultă expres din textul legii şi nu este reglementată ca o condiţie pentru
naşterea dreptului debitorului de i se stinge datoria, totuşi tocmai existenţa
în practică a numeroase asemenea dezechilibre a condus la adoptarea legii în
discuţie. Prin urmare, ar trebui să se dea eficienţă situaţiei materiale a
debitorului şi să fie administrate probe cu privire la aceasta, astfel încât
procedura instituită de lege să nu fie deturnată de la scopul pentru care a
fost instituită.
Referitor la proba cu martori, aceasta este, în principiu, inutilă, toate
verificările pe care instanţa trebuie să le efectueze putând fi întreprinse, ca
regulă, doar prin administrarea probei cu înscrisuri. Totuşi, pot exista situaţii în
care din actele existente la dosar nu reiese cu certitudine dacă, spre exemplu,
creditul a fost contractat cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moder-
niza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau dacă imobilul cu
care este garantată restituirea creditului are destinaţia de locuinţă. În acest
caz, nu este exclusă posibilitatea administrării probei cu martori.
Deşi în practică se apreciază deseori că nu este posibilă administrarea
probei cu martori în cauzele calificate de legiuitor urgente, deoarece ar con-
duce la tergiversarea soluţionării cauzei, considerăm, pe de o parte, că exis-
tenţa caracterului urgent al unei proceduri nu impune automat soluţionarea
cauzei la primul termen de judecată, iar, pe de altă parte, observăm că mar-
torii pot fi audiaţi şi la primul termen de judecată, putând fi citaţi pentru
primul termen sub rezerva încuviinţării probei testimoniale. Prin urmare,
administrarea probei testimoniale nu este, în sine, incompatibilă cu carac-
terul urgent al unei proceduri.
VIII. Suspendarea judecății
O menţiune ar trebui realizată cu privire la practica anumitor instanţe de

a suspenda judecata contestaţiei creditorului în cazul sesizării Curţii Constitu-
ţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, până la pronunţarea şi moti-
varea deciziei Curţii.
296
Astfel, în majoritatea contestaţiilor creditorilor, aceştia au înţeles să

invoce şi excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din Legea
nr. 77/2016, iar în cazul admiterii cererii acestora de sesizare a Curţii Consti-
tuţionale, au existat numeroase soluţii de suspendare a judecăţii în temeiul
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia instanţa poate suspenda
judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori
inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Apreciem că este corect argumentul, invocat uneori chiar de creditor,
conform căruia soluţia asupra fondului contestaţiei depinde de soluţia pe
care o va pronunţa Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţio-
nalitate, dar, în acelaşi timp, considerăm că acest argument nu poate de-
termina suspendarea judecăţii. Din contră, pentru valorificarea unei aseme-
nea posibilităţi, ar trebui ca judecata realizată de Curtea Constituţională să
aibă ca obiect un drept de existenţa sau inexistenţa căruia depinde dezlega-
rea contestaţiei creditorului, ceea ce nu este cazul în speţă, instanţa consti-
tuţională verificând doar conformitatea legii cu Constituţia, iar nu existenţa
sau inexistenţa unor drepturi.
Prin urmare, soluţia corectă, chiar atunci când şi creditorul solicită sus-
pendarea judecăţii, este aceea de continuare a judecăţii ulterior sesizării
Curţii Constituţionale.
Totuşi, trebuie avut în vedere şi că, până la momentul redactării prezentei
analize, Curtea Constituţională a fost învestită cu un număr important de
excepţii de neconstituţionalitate vizând Legea nr. 77/2016 (câteva sute de
sesizări), iar aceasta doar în primele luni de aplicare a legii. Or, în situaţia în
care nu se suspendă judecata ulterior sesizării Curţii Constituţionale, iar
instanţa de contencios constituţional hotărăşte în sensul neconstituţio-
nalităţii Legii nr. 77/2016, instanţele de judecată vor fi învestite cu un număr
la fel de important de cereri de revizuire a sentinţelor judecătoreşti, cu con-
secinţa încărcării rolului acestora, dar şi cu consecinţa afectării securităţii
raporturilor juridice şi accentuării dezechilibrului contractual pe care legiui-
torul a încercat, fără succes, să îl remedieze. Prin urmare, din considerente
care ţin în primul rând de buna administrare a actului de justiţie, instanţele
297
de judecată ar trebui să aibă posibilitatea de a aprecia dacă se impune

suspendarea judecăţii sau nu, chiar dacă, cu ocazia judecării excepţiei de
neconstituţionalitate, nu se statuează cu privire la existenţa sau inexistenţa
unui drept.
IX. Verificările pe care le poate realiza instanța de judecată
Referitor la întinderea verificărilor pe care le poate efectua instanţa de

judecată, cu ocazia soluţionării fondului cauzei, trebuie analizat, în primul
rând, care sunt solicitările creditorului, faţă de principiul disponibilităţii care
guvernează procesul civil, însă, în principiu, instanţa trebuie să verifice
următoarele aspecte:
– dacă creditorul are calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară
nebancară sau cesionar al unei creanţe deţinute asupra unui consumator;
– dacă emitentul notificării are calitatea de consumator;
– dacă cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depă-
şea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
de credit;
– dacă creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achizi-
ţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destina-
ţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este
garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
– dacă consumatorul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru
infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii
nr. 77/2016.
Toate aceste condiţii care trebuie verificate de instanţa de judecată
atunci când analizează temeinicia contestaţiei creditorului sunt condiţii de
fond necesar a fi îndeplinite pentru ca procedura reglementată de Legea
nr. 77/2016 să fie aplicabilă în raporturile dintre părţi. Pe lângă aceste
condiţii de fond, este necesară şi îndeplinirea anumitor condiţii de formă (sau
de procedură), procedura dării în plată trebuind parcursă conform reglemen-
298
tării speciale care a instituit-o, iar nu după libera alegere a debitorului. Prin
urmare, instanţa trebuie să verifice şi îndeplinirea următoarelor condiţii de
formă:
– dacă consumatorul a transmis creditorului, prin intermediul unui
executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare
prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra
imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit
ipotecar;
– dacă în notificare consumatorul a detaliat şi „condiţiile de admisibilitate
a cererii” (expresie folosită de legiuitor), astfel cum sunt reglementate la
art. 4 din Legea nr. 77/2016, adică acele condiţii necesar a fi îndeplinite
pentru naşterea dreptului debitorului de a i se stinge datoria;
– dacă în notificare este indicat notarul public propus de debitor;
– dacă notificarea cuprinde şi stabilirea unui interval orar, în două zile
diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit
să se prezinte la notarul public propus de debitor în vederea încheierii actului
translativ de proprietate;
– dacă prima zi de convocare la notarul public a fost stabilită la un termen
mai mare de 30 de zile libere;
– dacă există acordul consumatorului principal ori al succesorilor săi, în
situaţia în care notificarea a fost emisă de codebitor, de garantul personal
sau ipotecar al consumatorului principal.
Apreciem că, exceptând ultima condiţie de formă menţionată mai sus,
toate celelalte condiţii ar trebui analizate de instanţă doar dacă se invocă de
către creditor neîndeplinirea lor. Astfel, toate condiţiile de formă, cu excepţia
ultimei condiţii, au fost instituite de legiuitor ca garanţii ale respectării drep-
turilor creditorului, astfel încât acesta să fie informat corect, complet şi în
timp util despre intenţiile debitorului, pentru a lua o decizie chibzuită, în
cunoştinţă de cauză cu privire la solicitările formulate prin notificare. Prin
urmare, este dreptul creditorului să nu se prevaleze de anumite lipsuri
formale ale notificării, nefiind îndreptăţită instanţa să identifice în locul
creditorului diverse vicii de formă ale acesteia.
299
Cu privire la condiţiile de fond, opinăm tot în sensul că ele ar trebui

analizate doar dacă se invocă de către creditor neîndeplinirea lor. Este ade-
vărat că cele cinci condiţii enumerate mai sus conturează sfera raporturilor
juridice cărora Legea nr. 77/2016 li se aplică, iar dacă nu sunt îndeplinite se
ajunge la extinderea aplicării legii în cazul unor raporturi juridice pe care
aceasta nu le-a avut în vedere. Totuşi, acelaşi efect al extinderii aplicării legii
la situaţii neavute în vedere de aceasta se poate produce extrajudiciar, prin
diverse acorduri pe care părţile le pot încheia, nefiind prohibit un asemenea
acord. Prin urmare, atât timp cât creditorul nu contestă îndeplinirea vreuneia
dintre condiţiile de fond enumerate mai sus, considerăm că este o opţiune a
acestuia pe care instanţa nu ar putea-o ignora decât cu încălcarea principiului
disponibilităţii.
X. Acordul consumatorului principal
În ceea ce priveşte acordul consumatorului principal ori al succesorilor

săi, în situaţia în care notificarea a fost emisă de codebitor, de garantul
personal sau ipotecar al consumatorului principal, existenţa acestuia trebuie
verificată de instanţa de judecată chiar dacă nu există o asemenea solicitare
din partea părţilor.
Astfel, în situaţia în care notificarea este formulată de codebitor sau de
garantul personal, bunul imobil ipotecat aparţine, prin ipoteză, consumato-
rului principal, asupra acestui bun neputându-se dispune fără acordul pro-
prietarului său. De asemenea, atunci când notificarea provine de la garantul
ipotecar, chiar dacă acesta din urmă poate dispune cu privire la propriul său
bun, totuşi consumatorul principal trebuie să îşi dea acordul asupra demer-
sului garantului, deoarece acesta din urmă poate exercita acţiune în regres
împotriva consumatorului principal pentru valoarea întregului bun imobil
ipotecat, indiferent de valoarea din credit pe care consumatorul principal o
mai avea de achitat.
Referitor la forma pe care trebuie să o îmbrace acordul debitorului,
apreciem, chiar şi în lipsa unei dispoziţii legale exprese, că acordul debitorului
300
ar trebui să îmbrace forma scrisă, în caz contrar instanţa de judecată fiind

nevoită să administreze proba cu martori cu privire la existenţa sau
inexistenţa acestuia. În plus, în cazul în care garantul personal este cel care
formulează notificarea, iar bunul aparţine consumatorului principal, acordul
acestuia din urmă trebuie să îmbrace forma autentică, fiind vorba despre
acordul proprietarului bunului imobil de a se transmite dreptul de pro-
prietate asupra acestuia în patrimoniul creditorului.
XI. Alte verificări solicitate de creditori
În afară de condiţiile de fond şi de formă menţionate mai sus, verificările

solicitate de creditori s-au dovedit în practică a fi dintre cele mai diverse.
Astfel, s-au invocat: lipsa de previzibilitate şi accesibilitate a legii, retroac-
tivitatea acesteia, încălcarea libertăţii de a contracta, încălcarea dreptului de
proprietate privată, încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, încălcarea dreptului Uniunii Europene, lipsa
dovezii inexistenţei unei condamnări pentru infracţiuni în legătură cu creditul
pentru care se solicită aplicarea legii, lipsa dovezii că nu există datorii la
furnizorii de utilităţi, lipsa dovezii achitării impozitelor ce grevează imobilul,
lipsa dovezii dreptului de proprietate al emitentului notificării asupra imo-
bilului, lipsa unei evaluări a imobilului, din care să rezulte dacă există
echivalenţă între valoarea de piaţă a imobilului şi suma rămasă de achitat.
Întrucât instanţa trebuie să verifice dacă consumatorul a fost sau nu
condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu
creditul pentru care se solicită aplicarea Legii, aceasta poate solicita de-
bitorului să depună la dosar un certificat de cazier judiciar sau chiar instanţa
îl poate solicita de la autorităţile competente, în baza rolului său activ şi
pentru celerizarea procedurii.
Instanţa are îndatorirea de a verifica şi dacă emitentul notificării mai este
sau nu titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat, deoarece,
în caz de respingere definitivă a contestaţiei, creditorul are obligaţia de a se
prezenta la notarul public pentru încheierea contractului translativ de pro-
301
prietate. Prin urmare, instanţa trebuie să aibă rol activ şi să analizeze dacă
dreptul de proprietate mai există în patrimoniul emitentului notificării, astfel
încât să nu genereze, prin soluţia pe care o pronunţă, obligaţii în sarcina
părţilor pe care acestea nu ar avea cum să le aducă la îndeplinire, cum ar fi
obligaţia de prezentare la notar pentru încheierea unui contract translativ de
proprietate pentru un bun pe care emitentul notificării nu îl mai are. Această
opinie a fost reţinută şi în practica judiciară (de exemplu, sentinţa civilă
nr. 2136 din 19.07.2016, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia, în care s-a
arătat că „debitorii trebuie să aibă posibilitatea legală de a restitui imobilul
creditorului pentru ca datoria să se stingă”).
Cu privire la susţinerile creditorilor conform cărora dispoziţiile Legii
nr. 77/2016 sunt contrare anumitor dispoziţii constituţionale, acestea nu pot
fi analizate de instanţa de judecată, ci pot fi valorificate doar pe calea unei
excepţii de neconstituţionalitate. În schimb, neconformitatea cu Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau cu
dreptul Uniunii Europene trebuie analizată de instanţă, prin raportare la
situaţia concretă în care părţile se regăsesc.
În ceea ce priveşte alte aspecte invocate de creditor, cum ar fi lipsa
dovezii achitării utilităţilor ori a impozitelor, apreciem că nu pot fi valorificate
de instanţă, deoarece dovezile respective solicitate de creditor sunt irele-
vante în aplicarea Legii nr. 77/2016, procedura dării în plată nefiind condi-
ţionată de achitarea în prealabil a utilităţilor şi impozitelor. Ele nu prezintă
relevanţă nici când instanţa analizează proporţionalitatea sarcinii suportate
de creditor prin parcurgerea procedurii, deoarece datoriile devenite sca-
dente până la momentul transferului dreptului de proprietate sunt oricum în
sarcina debitorului. De asemenea, întrucât Legea nr. 77/2016 este o lege spe-
cială care nu condiţionează aplicarea sa de achitarea în prealabil a impo-
zitelor, a utilităţilor ori a datoriilor către asociaţia de proprietari, considerăm
că nici notarul public nu ar putea refuza autentificarea actului translativ de
proprietate din cauza lipsei dovezii achitării sumelor respective, un eventual
refuz al notarului putând fi cenzurat de instanţa de judecată pe calea unei
plângeri formulate de oricare dintre părţile procedurii.
302
XII. Soluțiile instanței
În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, acestea

sunt:
– respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, dacă ajunge, în urma admi-
nistrării probelor, la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile de naştere a
dreptului debitorului de i se stinge datoria, reglementate de Legea
nr. 77/2016;
– admiterea contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de
naştere a dreptului debitorului de a i se stinge datoria; această soluţie se
impune dacă instanţa reţine că vreuna dintre condiţiile instituite de lege nu a
fost respectată de emitentul notificării şi poate fi însoţită şi de o dispoziţie de
repunere a părţilor în situaţia anterioară formulării notificării, deşi un
asemenea efect, fiind reglementat expres de lege, nu necesită şi statuare din
partea instanţei.
Fireşte, instanţa poate pronunţa şi alte soluţii, în cazul în care, spre
exemplu, ia act de renunţarea la judecată ori constată lipsa calităţii proce-
suale a vreuneia dintre părţi ori perimarea judecăţii, însă aceste soluţii nu
vizează fondul contestaţiei şi pot fi pronunţate în aceleaşi condiţii ca în cazul
oricărei altei cereri contencioase. În situaţia în care părţile contestaţiei ajung
la un acord cu privire la procedura demarată de debitor, se poate lua act de
tranzacţie sau de acordul de mediere, dacă un astfel de contract a fost
încheiat, sau se poate respinge cererea ca rămasă fără obiect, analiza con-
diţiilor de naştere a dreptului debitorului impunându-se doar atât timp cât
debitorul înţelege în continuare să se prevaleze de procedura specială
instituită de lege, nu şi atunci când ajunge la o soluţie amiabilă cu creditorul.
O soluţie de admitere în parte a contestaţiei nu ar putea fi pronunţată,
deoarece ea ar presupune să se constate că cel puţin una dintre condiţiile
reglementate de lege nu este îndeplinită. Or, o asemenea constatare ar
impune automat admiterea contestaţiei în ansamblul său, neputând fi
continuată procedura demarată de debitor doar cu o parte din condiţiile de
naştere a dreptului de a i se stinge datoria îndeplinite.
303
De asemenea, apreciem că nu se impune anularea notificării comunicate

creditorului, deoarece acţiunea acestuia nu este una în realizare, în sensul că
prin aceasta nu se urmăreşte obligarea debitorului la respectarea unui drept
al creditorului, ci o acţiune în constatare, finalitatea demersului judiciar fiind
constatarea neîndeplinirii condiţiilor de naştere a unui drept. Totuşi, dacă se
solicită expres de către creditor să fie anulată notificarea, ţinând cont că
aceasta din urmă este o manifestare de voinţă a debitorului realizată cu
scopul de a produce efectul juridic al naşterii dreptului său de a solicita
stingerea debitului, se poate analiza dacă este afectată sau nu notificarea de
vreo cauză de nulitate, aşa cum se poate analiza şi pentru alte acte juridice
unilaterale.
Menţionăm că hotărârea pronunţată în contestaţia creditorului nu are
putere executorie, deoarece nu cuprinde dispoziţii care să poată fi aduse la
îndeplinire pe calea executării silite (excepţie face o eventuală dispoziţie a
instanţei de obligare a uneia dintre părţi la plata cheltuielilor de judecată).
XIII. Consecințele soluționării contestației
Ca urmare a soluţionării contestaţiei creditorului, în planul procedurii

dării în plată se produc următoarele consecinţe:
– dacă a fost admisă definitiv contestaţia, părţile sunt repuse în situaţia
anterioară demarării procedurii;
– dacă a fost admisă definitiv contestaţia, creditorul poate demara sau,
după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva
debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari; de ase-
menea, încetează suspendarea exerciţiului dreptului creditorului de a solicita
plata creanţei;
– dacă a fost respinsă definitiv contestaţia, se menţine suspendarea
exerciţiului dreptului creditorului de a solicita plata creanţei şi a dreptului de
a demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară
atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau
ipotecari;
304
– dacă a fost respinsă definitiv contestaţia, în termen de 10 zile de la data

respingerii definitive creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate
cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul
acesteia; dacă creditorul nu se prezintă la notarul public, debitorul poate
cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea
obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită
dreptul de proprietate către creditor;
– dacă a fost respinsă definitiv contestaţia şi a fost ulterior încheiat actul
translativ de proprietate, garantul ipotecar se poate întoarce împotriva
debitorului principal.
XIV. Căile de atac
1. Apelul
În baza art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, împotriva hotărârii pro-
nunţate de judecătorie se poate declara calea de atac a apelului.
Competenţa de soluţionare a apelului revine tribunalului, conform art. 95
pct. 2 C. proc. civ. În situaţia în care la tribunal există secţii sau completuri
specializate în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii, apreciem că apelul ar
trebui judecat de acestea, fiind vorba despre un litigiu între un profesionist şi
un consumator.
Termenul de apel este de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se
calculează, la fel ca şi termenul de formulare a contestaţiei creditorului, pe
zile libere, adică fără luarea în calcul a zilei când termenul începe să curgă şi
nici a zilei când se împlineşte. La calcularea termenului de apel, se vor
număra doar zilele lucrătoare, ceea ce înseamnă, spre exemplu, că în cazul în
care hotărârea judecătoriei se comunică la data de 3 octombrie 2016, ultima
zi în care apelul poate fi formulat este 25 octombrie 2016.
Apelul se timbrează cu suma de 20 lei, conform dispoziţiilor art. 23
alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, care stabilesc că cererile pentru exerci-
tarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa
305
datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de

prima instanţă, dar nu mai puţin de 20 lei.
Dacă apelul vizează doar considerentele hotărârii primei instanţei, taxa
datorată este de 100 lei, în temeiul art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013.
Menţionăm că taxa este datorată şi dacă apelul este formulat de
consumator, deoarece scutirea de la plata taxei, instituită de art. 29 alin. (1)
lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, nu este incidentă. Astfel, conform articolului
menţionat, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cere-
rile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare,
referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele
fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant
împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele
legitime ale consumatorilor. Or, consumatorul, prin ipoteză, are în faţa
primei instanţe calitatea de pârât, nu de reclamant, iar litigiul nu are ca
obiect prejudiciul adus drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorului.
Cu privire la procedura de soluţionare a apelului, sunt aplicabile aceleaşi
consideraţii generale reţinute de doctrină şi de practica judiciară cu privire la
calea de atac a apelului, cu menţiunea că acesta, conform legii, trebuie
soluţionat cu celeritate.
2. Recursul
În ceea ce priveşte posibilitatea formulării căii de atac a recursului,
observăm că hotărârea pronunţată în contestaţia creditorului nu se
încadrează în enumerarea realizată la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., unde sunt
indicate situaţiile în care nu se poate exercita această cale de atac. Avem în
vedere, în acest context, şi aprecierea de mai sus, conform căreia obiectul
contestaţiei creditorului nu este evaluabil în bani. Prin urmare, s-ar putea
susţine, per a contrario, cu suficiente argumente, că recursul este admisibil în
procedura contestaţiei creditorului.
Apreciem, totuşi, că împotriva deciziei instanţei de apel nu se poate
declara calea de atac a recursului, deoarece legiuitorul a accentuat nece-
sitatea soluţionării urgente a cauzei la prima instanţă şi a soluţionării cu
306
celeritate a apelului şi a reglementat expres o singură cale de atac, cea a

apelului, pentru care a şi instituit un termen de formulare mai scurt decât cel
de drept comun. Prin urmare, considerăm că intenţia legiuitorului a fost
aceea de a deschide posibilitatea formulării doar a apelului, nu şi a recursului,
neavând vreo justificare logică în ansamblul procedurii să se poată formula şi
un recurs în termenul şi în condiţiile de drept comun, în contextul în care
procedura în ansamblul său este reglementată ca fiind una care trebuie
parcursă într-un termen scurt.
XV. Reiterarea notificării
În ceea ce priveşte posibilitatea reiterării notificării după admiterea

definitivă a contestaţiei, apreciem că aceasta există, atât timp reiterarea
notificării nu ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecă-
toreşti pronunţate.
Astfel, dacă instanţa a reţinut că nu este îndeplinită vreuna dintre con-
diţiile de fond enumerate mai sus, atunci notificarea nu poate fi reiterată,
deoarece condiţia nu ar putea fi oricum îndeplinită ulterior admiterii con-
testaţiei. În schimb, dacă a fost admisă contestaţia ca urmare a nerespectării
unor condiţii de formă ale notificării, atunci în mod evident notificarea poate
fi reiterată.
Se ridică, în această situaţie, problema numărului de notificări succesive
pe care debitorul le poate emite. Faţă de efectul suspensiv de executare,
benefic pentru debitor, pe care comunicarea notificării îl produce, se poate
ajunge în situaţia în care debitorul comunică succesiv notificări informe, pen-
tru prelungirea perioadei de suspendare a exerciţiului drepturilor creditorului
său. Problema respectivă nu ar putea fi tranşată dacă am susţine că reitera-
rea notificării nu este posibilă în nicio situaţie, deoarece, având în vedere
forma actuală a legii, comunicarea notificării de dare în plată (Legea nu
vorbeşte despre prima notificare, prin urmare poate fi vorba despre a doua,
a treia notificare etc.) îl împiedică pe creditor să mai întreprindă demersuri
pentru recuperarea creanţei sale. Prin urmare, chiar dacă apreciem că nu
307
este posibilă vreodată reiterarea notificării, debitorul ar putea comunica în

continuare notificări, iar creditorul, în lipsa unei reglementări legale exprese,
ar fi nevoit oricum să formuleze o contestaţie şi să aştepte soluţionarea defi-
nitivă a acesteia.
Apreciem că este utilă, în acest context, o intervenţie a legiuitorului în
sensul reglementării exprese a faptului că reiterarea notificării nu este
posibilă, astfel încât incertitudinea în raporturile contractuale dintre părţi să
nu fie perpetuată prin notificări succesive emise de debitor.
308
Constatarea judiciară a dării
în plată și acțiunea în regres
Roxana STANCIU
Judecător, Tribunalul București
I. Preambul
stingerii obligaţiilor asumate prin credite[1] a introdus în sistemul juridic
național, prin art. 8 și art. 9, o instituție nouă, denumită generic „acțiunea în
constatarea dării în plată”. Această denumire a fost adoptată și în nomen-
clatorul de acțiuni utilizat de sistemul informatizat al instanțelor – ECRIS –
astfel că aceasta va intra în limbajul uzual al practicienilor ca atare. Așa cum
se va discuta pe parcursul acestei lucrări, denumirea este una imprecisă,
natura reală a cererii de finalizare a procedurii de dare în plată, impropriu
desemnată drept „constatarea dării în plată” fiind aceea de cerere în consti-
tuire de drepturi.
Ne vom concentra în cele ce urmează asupra acestui tip de acțiune civilă,
propunându-ne o abordare din perspectivă practică. Deși instanțele nu au
fost încă sesizate cu un număr semnificativ de astfel de cereri, discuțiile cu
privire la modalitatea în care litigiile în cauză se vor desfășura din punct de
vedere material și procesual au fost și vor fi multiple. Ca de obicei, situațiile
scoase la iveală de practica judiciară vor fi multiple și pe alocuri imprevizibile,
astfel că nu ne propunem observarea în mod exhaustiv a problemelor punc-
tuale de interpretare a legii pe care le-ar putea avea de dezlegat instanțele, ci
doar să antamăm elementele de principiu. Întrebările ridicate cu privire la
această acțiune în constatare sunt deja multiple, ele fiind ridicate atât în
[1]
309
Roxana Stanciu
scris, cât și în dezbateri publice. Și cu privire la acestea vom încerca să găsim

răspunsuri, fără a avea însă pretenția că ele sunt definitive.
Abordarea de față este structurată astfel încât să încerce să atingă toate
punctele de interes, respectiv condițiile de exercitare a acțiunii, persoanele
care pot participa la această procedură, regulile după care aceste cereri vor fi
soluționate și efectele hotărârii judecătorești pronunțate la final.
Vom lăsa însă ocazia altui studiu să se refere la dispozițiile art. 8 alin. (5)
cu privire la situația imobilelor deja executate silit, întrucât acestea repre-
zintă în sine o problemă atât de ofertantă din punct de vedere al întrebărilor
pe care le ridică, încât merită să i se consacre un capitol separat de dezbatere
și o atenție deosebită, mai ales din perspectiva efectelor sale practice previ-
zibile.
În fine, vom urmări să analizăm din aceeași perspectivă practică și un text
mai puțin discutat al legii, respectiv art. 6 alin. (4), care vorbește despre o
acțiune în regres împotriva debitorului principal, fără a da detalii cu privire la
aceasta. Deși momentan este aparent ignorată, și această acțiune prezintă
interes din punct de vedere practic, este adevărat însă că peste o perioadă
ceva mai îndepărtată de momentul actual. Este însă important să încercăm
cel puțin să previzionăm cum va funcționa în practică acest mecanism, ce
reprezintă el, cui este destinat și cum va funcționa. Aceasta deoarece, potri-
vit unui principiu fundamental, orice dispoziție trebuie interpretată în sensul
în care ea să producă efecte.
II. Acțiunea pentru constatarea dării în plată
1. Condițiile pentru promovarea acțiunii în constatarea dării în plată

Pentru a stabili care ar fi aceste condiții, trebuie să pornim în primul rând
de la natura normei juridice aplicabile.
Încă din primele articole, Legea nr. 77/2016 își afirmă caracterul de lege
specială. Articolul 1 realizează delimitarea categoriilor de contracte de credit
și de persoane cărora li se adresează norma, în timp ce art. 2 face trimitere la
dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capi-
310
Constatarea judiciară a dării în plată și acțiunea în regres
talului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu

modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioa-
re, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu
modificările ulterioare, precum şi la celelalte dispoziţii legale în vigoare. Deși
această din urmă trimitere la dreptul aplicabil în general pare a nu scoate în
evidență caracterul special al legii, art. 3 este cel care introduce acest
caracter, dispunând expres faptul că mecanismul de dare în plată prevăzut
de Legea nr. 77/2016 derogă de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare. Derogarea cea mai impor-
tantă, însă, este de natură materială și privește eliminarea condiției referitoa-
re la acordul creditorului cu privire la darea în plată, condiție prevăzută de
Codul civil în art. 1492 alin. (1)[2]. În mod evident, însă, și dispozițiile proce-
durale cuprinse în lege dobândesc acest caracter special, ele constituind
mecanismul care asigură aplicarea dispozițiilor de drept material.
Prin urmare, putem afirma că dacă o situație juridică se află în sfera de
aplicare a Legii nr. 77/2016, astfel cum este aceasta trasată prin dispozițiile
art. 1, suntem în prezența unui raport juridic subsumat unei legi speciale, iar,
grație acestui caracter de lege specială, principiile fundamentale ale drep-
tului obligă la stricta ei interpretare și aplicare.
A. Pornind de la această premisă, primul pas în analiza de față îl repre-

zintă aplicarea art. 8 alin. (1) din lege, care are următorul conținut:
„În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de
prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin
[2]
Art. 1492 C. civ. are următoarea redactare:
„(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea dato-
rată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă
creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci
când noua prestaţie este efectuată.
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui
alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra
viciilor”.
311
Roxana Stanciu
care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit

ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor”.
Din acest text decurge condiția generală de exercitare a acțiunii, respectiv
aceea ca, anterior formulării cererii de constatare a dării în plată, debitorul să
fi pornit procedura specială prevăzută de Legea nr. 77/2016. Această inter-
pretare este susținută de trei argumente de text, după cum urmează:
– art. 8 alin. (1) conține sintagma „prevăzute de prezenta lege”;
– același text legal citat mai sus se referă la nerespectarea de către cre-
ditor a dispozițiilor legii, deci de încălcare a unor obligații legale, iar nu con-
tractuale; or, Legea nr. 77/2016 instituie astfel de obligații pentru creditor,
asupra cărora vom reveni;
– art. 8 alin. (3) dispune menținerea suspendării plăților și a procedurilor
pendinte între creditor și debitor, prin urmare, pornește de la ipoteza că debi-
torul a declanșat anterior procedura specială prin emiterea notificării prevă-
zute de art. 5; altminteri, utilizarea verbului „a menține” nu ar avea sens.
Așadar, respingem ipoteza că un debitor ar putea formula cerere în
constatarea dării în plată fără să fi declanșat anterior procedura dării în plată
prevăzută de Legea nr. 77/2016. Deși s-a opinat[3] în sensul că ar fi posibilă
emiterea unei notificări în temeiul dreptului comun, doar pentru punerea în
întârziere a creditorului, pentru ca apoi debitorul să poată formula cererea
de constatare, credem că această ipoteză nu este posibilă tocmai din cauza
caracterului special al legii, caracter ce vizează nu doar dispozițiile de drept
material, ci și pe cele de drept procesual.
În situația în care debitorul nu este în măsură să facă dovada, odată cu
introducerea cererii, că a emis notificarea prevăzută de art. 5 din lege – fie că
nu a emis-o deloc, fie că a emis o notificare care nu este conformă dispo-
zițiilor legale arătate –, soluția pe care o poate adopta instanța este aceea de
respingere a cererii ca inadmisibilă. Credem că este vorba despre o inadmi-
sibilitate întrucât, dacă acceptăm teza incidenței unei proceduri speciale,
[3]
A se vedea pe www.juridice.ro, în secțiunea „Dezbateri”, ediția 101, „Lăsat
în darea-n plată: creditorul ipotecar. Ipoteca, o garanție reală (pentru debitor)”.
312
atunci neîndeplinirea condițiilor impuse de această procedură duce la inexis-

tența dreptului de a sesiza instanța.
O altă soluție oferită în dezbaterile ocazionate de această lege a fost
aceea de respingere a cererii ca prematur formulată[4]. Prematuritatea presu-
pune însă ca dreptul subiectiv pretins să existe, însă el să nu fie actual. Or, în
cauzele de acest tip, dreptul subiectiv afirmat de debitor, acela de a obține
finalizarea operațiunii de dare în plată cu efectul ei exonerator, nu se naște
decât în momentul în care acesta îndeplinește condiția prevăzută de art. 5
din lege. De altfel, alin. (1) al art. 5 se deschide tocmai cu sintagma „în vede-
rea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului (…) o notifi-
care”. Prin urmare, pentru a atrage aplicabilitatea art. 8 din lege și pentru ca
dreptul subiectiv al debitorului să fie născut, acesta trebuie să urmeze
etapele prevăzute de aceasta.
B. O altă condiție, de data aceasta specială, este impusă de art. 6 alin. (3)
din lege, care prevede că „demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi
întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai
consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi”.
Trimiterea este făcută și la art. 8, prin urmare, cererea de constatare a
dării în plată poate fi formulată și de codebitor/garant personal/garant ipo-
tecar, dar cu condiția prealabilă a obținerii acordului debitorului sau a succe-
sorilor săi.
Această dispoziție legală va ridica în practică multiple întrebări.
a. Prima ar fi aceea legată de noțiunea de succesor.
În ceea ce privește situația debitorului persoană fizică, Codul civil folo-
sește termenul de moștenitor, respectiv acela de succesibil – pentru situația
în care persoana care are vocație succesorală, dar nu și-a exercitat încă drep-
tul de opțiune (art. 1100 C. civ. ). Noțiunea de succesor este așadar străină de
terminologia dreptului comun, dar de regulă, în limbaj cvasiacademic este
sinonimă noțiunii de moștenitor. Distincția este importantă pentru că în dis-
[4]
Ibidem.
313
Roxana Stanciu
cuția de față ea poate introduce o condiție suplimentară. Astfel, dacă accep-

tăm că termenul de „succesor” folosit în lege este echivalent noțiunii de
moștenitor utilizată de Codul civil lato sensu, respectiv aceea de persoană cu
vocație succesorală față de debitorul defunct, simpla dovadă a raportului de
rudenie ar fi suficientă. Manifestăm însă rezerve în această privință, întrucât
simpla existență a vocației succesorale (care la rândul său este generală sau
specială) nu atrage și transmiterea patrimoniului succesoral decât în anumite
condiții. În plus, este neclar în ce condiții ar putea stabili codebitorul/garantul
personal/garantul ipotecar calitatea de succesor al unei persoane și prin ce
modalitate, dar și care ar fi efectele unui astfel de acord din perspectiva
exercitării dreptului de opțiune succesorală.
Dacă acceptăm că noțiunea de „succesor” se referă, de fapt, la calitatea
de moștenitor constatată prin certificat emis în condițiile legii, atunci este
necesară parcurgerea anterioară a procedurii dezbaterii succesorale. Nici
aceasta nu pare a fi o opțiune asumată în mod conștient de legiuitor, fiind
evident faptul că ea ar atrage un consum de timp contrar scopurilor afirmate
ale legii.
În lipsa unor elemente suplimentare, este posibil ca noțiunea de „succe-
sor” să evoce și terminologia specifică principiului relativității efectelor
actului juridic civil. În categoria avânzilor-cauză sunt în mod tradițional incluși
succesorii universali, cei cu titlu universal și cei cu titlu particular. Persoanele
aflate în primele categorii sunt considerate continuatorii autorului lor, fiind
lipsit de relevanță dacă transmisiunea a avut loc inter vivos (prin mijloacele
permise de legislația civilă actuală) sau mortis causa.
Cu limitările prevăzute de dreptul comun, și succesorul cu titlu particular
al debitorului inițial ar putea fi vizat de această prevedere legală, și în acest
caz fiind lipsit de relevanță dacă transmisiunea a avut loc inter vivos sau
mortis causa.
În orice caz, în situațiile în care suntem în prezența unei transmisiuni inter
vivos, dovada calității de succesor va fi mult mai facilă, de principiu, decât în
situația unei transmisiuni pentru cauză de moarte, astfel cum am arătat mai
sus.
314
Mai trebuie menționat că există discuții cu privire la posibilitatea ca

debitorul contractant să fie o persoană juridică, iar creditul să fie garantat cu
o ipotecă constituită asupra unui imobil cu destinația de locuință. Fără a
antama discuția cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 și în aceste
cazuri[5], dacă se acceptă însă că această ipoteză este posibilă, noțiunea de
„succesor” în cazul persoanei juridice este ceva mai ușor de definit, Legea
nr. 31/1990 cu modificările ulterioare reglementând destul de clar fuziunea și
divizarea ca instituții juridice specifice cu efect de transmitere a activului și a
pasivului profesionistului. Și Codul civil reglementează, într-un capitol special,
reorganizarea persoanei juridice (art. 232-243). Rămâne însă de văzut în ce
măsură aceste probleme de interpretare vor fi ridicate în fața instanțelor în
cadrul procedurii de constatare a dării în plată.
Într-o primă și parțială concluzie, reținem că sarcina de a clarifica noțiu-
nea de „succesor” din cuprinsul art. 6 alin. (3) al Legii nr. 77/2016 va reveni
tot instanțelor, care se vor vedea puse în fața unei palete vaste de situații
concrete. Fiind dificil de anticipat care vor fi aceste situații, ne vom rezuma la
[5]
Exprimăm rezerve față de această posibilitate, având în vedere că art. 6
alin. (3) se referă la garanții consumatorului principal. Prin urmare, prin ipoteză,
debitor principal nu poate fi decât o persoană care are calitatea de consumator
potrivit O.G. nr. 21/1992 și jurisprudenței naționale și comunitare dezvoltate cu
privire la această noțiune. Ordonanța CJUE dată în cauza Tarcău – C-74/15 –
invocată ca și argument în sensul extinderii sferei de aplicare a garanțiilor pentru
consumatori, pare a nu susține per se această posibilitate. În această cauză pro-
blema de interpretare a vizat calitatea de consumator, oferind o expunere a
criteriilor la care trebuie să se raporteze instanțele naționale în cadrul interpre-
tării lor. Or, principalul criteriu oferit de Curte a fost acela că, în cazul unei
persoane fizice care a garantat executarea obligațiilor unei societăți comerciale,
este relevant să se stabilească dacă această persoană a acționat în cadrul acti-
vității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are
cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la
capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acționat în scopuri per-
sonale. În mod evident, discuția asupra acestor aspecte trebuie rezervată fiecărui
caz în parte, fiind însă aparent că numai cauza Tarcău, în sine, nu oferă dezle-
garea problemei ridicate mai sus.
315
Roxana Stanciu
a spune, la acest moment, că interpretarea formalistă, în sensul de „moște-

nitor” constatat prin actele specifice procedurii succesorale, ar fi cea reco-
mandabilă, cu mențiunea situației speciale, și posibile, a transmisiunii inter
vivos a calității de debitor, situație în care dovada se va putea face potrivit
regulilor generale. În caz contrar, respectarea acestei condiții impuse de lege
ar putea deveni terenul de dezvoltare a multiple litigii adiacente și care ar
putea atrage grave consecințe, nu doar pentru cel care uzează de darea în
plată, dar și pentru celelalte persoane implicate, mergând până la ineficacita-
tea procedurii în ansamblu sau până la atragerea răspunderii patrimoniale,
aspect asupra căruia vom reveni.
b. Cea de a doua întrebare care se desprinde este aceea referitoare la
forma acestui acord. Pentru că procedura este una cu caracter formal și care,
din ansamblul dispozițiilor Legii nr. 77/2016, pare a accentua importanța
formei scrise, credem că singura formă acceptabilă a acordului este cea
scrisă. Cum textul nu introduce niciun element suplimentar, nu credem că
avem de inferat necesitatea unei forme solemne.
La o primă vedere, se poate afirma că efectele translative de proprietate
ale dării în plată se produc la momentul perfectării actului de dare în plată,
respectiv la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, conform
dispozițiilor art. 10 alin. (1); din moment ce actul de dare în plată este perfec-
tat în formă autentică, iar hotărârea judecătorească este ea însăși un act
autentic, pare că necesitatea formei autentice a acordului debitorului nu este
incidentă. Există, însă, rezerva unei situații punctuale.
Astfel, în ipoteza în care, în temeiul art. 6 alin. (3) din lege, cel care
dorește să inițieze procedura este codebitorul, însă operațiunea de dare în
plată nu privește imobilul proprietatea acestuia (fiind vorba, prin ipoteză,
doar de o garanție personală), ci imobilul aparținând debitorului principal,
având în vedere efectele patrimoniale ale acestui acord și ale procedurii pe
care o deschide, credem că forma acordului trebuie să fie cea autentică.
Avem în vedere și argumentul că, în lipsa acestui acord, efectul translativ
de proprietate al actului de dare în plată nu poate fi obținut, respectiv nu
poate fi declanșată procedura judiciară de dare în plată.
316
Revenind însă la situația premisă, în care inițiatorul procedurii este ga-

rantul care are și dreptul de proprietate asupra imobilului dat în plată, dacă
nu acceptăm necesitatea formei scrise a acordului debitorului (sau al succe-
sorilor săi), am fi în situația în care instanța, sesizată cu o cerere în consta-
tarea dării în plată (dar și în cazul contestației formulate de creditor împo-
triva notificării), ar ajunge la administrarea de probe cu privire la existența
acordului verbal. Această situație nu poate fi concepută, întrucât baza legis-
lativă pe care este grefată procedura dării în plată este în mod semnificativ
alcătuită din dispozițiile speciale din materia instituțiilor de credit, a creditu-
lui ipotecar și mai ales a protecției consumatorului în materie de creditare,
toate acestea fiind domenii în care accentul cade pe forma scrisă.
c. Este, de asemenea, neclar dacă acordul debitorului sau al succesorilor
săi este necesar pentru fiecare etapă în parte a procedurii, promovată de
codebitor/garantul personal/garantul ipotecar. Dacă, în ceea ce privește emi-
terea notificării prevăzute de art. 5, este evidentă necesitatea obținerii acor-
dului prealabil, se poate pune problema dacă trebuie obținut un acord sepa-
rat pentru promovarea acțiunii în constatare. Credem totuși că acordul dat
de debitor sau de succesori în prima fază a procedurii își menține valabi-
litatea și pentru etapa a doua, de constatare judiciară a dării în plată, cu
unica rezervă ca acordul să nu fi fost dat exclusiv pentru prima etapă, drept
care nu îi poate fi negat debitorului.
2. Termenul pentru exercitarea acțiunii în constatarea dării în plată

Articolul 8 nu conține nicio prevedere legată de termenul în care această
acțiune poate fi exercitată. În mod firesc, se poate afirma că termenul
general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. este, în princi-
piu, aplicabil.
Cu toate acestea, nu poate trece neremarcat faptul că art. 8 alin. (3) al
Legii nr. 77/2016 menține suspendarea plății către creditor și a oricărei
proceduri demarate de acesta, până la soluționarea definitivă a cererii în
constatare. Prin urmare, logica legiuitorului pare să fi fost în sensul unei
derulări rapide a procedurii în ansamblul ei.
317
Roxana Stanciu
Totuși, legea este neclară sub aspectul momentului în care se naște drep-
tul la acțiune, în raport și de efectul suspensiv dat de lege. Astfel, prin
notificarea transmisă creditorului, debitorul obține suspendarea plății și a
oricărei proceduri pendinte, în temeiul art. 5 alin. (3), suspendare ce durează
cel puțin până la data primei convocări în fața notarului public. Dacă, în
termenul acordat prin notificare, creditorul înțelege să formuleze contestație
în temeiul dispozițiilor art. 7, suspendarea se prelungește până la soluționa-
rea definitivă a contestației. În caz de admitere a contestației, art. 6 alin. (2)
permite reluarea procedurilor suspendate. În caz de respingere a contes-
tației, creditorul are un termen de cel mult 10 zile pentru a se prezenta la
notar în vederea perfectării actului de dare în plată, situație în care pare logic
că suspendarea se menține, fiind o măsură în favoarea debitorului.
Într-o astfel de cronologie, care pare a fi destul de rigidă în materie de
termene, mai ales dacă avem în vedere și termenele speciale instituite
pentru formularea apelului (atât în procedura contestației, cât și în proce-
dura constatării dării în plată) și dispozițiile privind judecarea cu celeritate a
cauzelor specifice procedurii în discuție, credem că dreptul se naște de la
prima ocazie în care creditorul nu respectă dispozițiile legii speciale, iar
termenul general de prescripție nu reprezintă o opțiune realistă pentru
debitorul diligent.
Dacă recurgem însă la interpretarea că, după emiterea notificării de către
debitor, ne aflăm în prezența unui raport juridic nou, care are în conţinutul
său elementele unui antecontract (promisiune bilaterală) de dare în plată a
imobilului ipotecat[6], consecința asupra termenului de prescripție va fi în
sensul aplicării art. 1699 alin. (2) C. civ., care stabilește că dreptul material la
acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia
încheiat – în cazul procedurii în cauză cele 6 luni fiind calculate cel târziu
începând de la cea de a doua dată stabilită ca termen pentru prezentarea la
notar în vederea întocmirii actului de dare în plată.
[6]
A se vedea, în acest sens, în cadrul lucrării de față, M. AVRAM, Notificarea
declaraţiei de dare în plată. Un fenomen juridic paranormal, supra, p. 30.
318
Cu toate acestea, credem că problemele practice legate de termenul de

exercitare a acțiunii vor fi marginale ca număr și importanță. Debitorii inte-
resați de finalizarea procedurii vor fi puternic motivați să promoveze cât mai
rapid acțiunea, în timp ce creditorii cărora nu le profită beneficiul suspendării
vor avea tot interesul să se extragă într-un fel sau altul de sub incidența
acestei norme, astfel că rămâne pentru perioada următoare să se evalueze
importanța acestei probleme. În orice caz, termenul general de prescripție,
de 3 ani, pare să nu răspundă cerințelor echității și să transforme această
procedură, din una rapidă, într-o modalitate nepermisă de menținere a credi-
torului în expectativa satisfacerii drepturilor sale, motiv pentru care interpre-
tarea alternativă, cu raportare la termenul de prescripție de 6 luni, apare ca
recomandabilă.
3. Forma cererii de constatare a dării în plată

Este fără dubiu că, în ce privește forma cererii de constatare a dării în
plată, dispozițiile art. 148-152 C. proc. civ. referitoare la forma cererilor sunt
pe deplin aplicabile, precum și dispozițiile Secțiunii a II-a (intitulată „Cererea
de chemare în judecată”) din Capitolul I, Titlul I din Cartea a II-a C. proc. civ.
Trimiterea făcută de art. 2 din lege la Codul de procedură civilă este sufi-
cientă pentru a susține această teză.
Fără a relua dispozițiile de procedură la care am făcut referire mai sus,
mai trebuie punctat că art. 8 din lege nu impune nicio condiție specială,
suplimentară, de formă sau de fond cu privire la cererea adresată instanței
pentru constatarea dării în plată. Cu toate acestea, apreciem necesar ca
cererea formulată de debitor să cuprindă, în special, următoarele date:
– contractul de credit la care se referă procedura;
– bunul sau bunurile care fac obiectul dării în plată;
– dispozițiile legale cărora creditorul nu le-a dat curs.
Acest din urmă element poate să nu reiasă cu claritate din înscrisurile
depuse în susținerea cererii, însă reprezintă o condiție importantă de admi-
tere a acțiunii.
319
Roxana Stanciu
De asemenea, debitorul va atașa fiecărui exemplar al cererii, în temeiul

art. 150 C. proc. civ., copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe
înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces, sens în care deosebit
de importantă este atașarea în copie certificată a contractului de credit
(și/sau de ipotecă ori de garanție) și a tuturor actelor adiționale, dacă există,
a dovezii dreptului de proprietate asupra bunului/bunurilor ce se oferă în
plată și copia notificării emise în temeiul art. 5 din lege, cu atașarea dovezii
de comunicare. Se vor mai atașa extrasul de carte funciară cu privire la
imobilele ce fac obiectul procedurii, precum și, dacă este cazul, hotărârile
judecătorești date în procedura contestației împotriva notificării. Pentru
situația în care a fost comunicată notificarea, dar creditorul nu a formulat
contestație și nici nu s-a prezentat la termenele stabilite la notarul public
indicat de debitor, credem că este necesară și depunerea unei dovezi emise
de notarul public cu privire la absența reprezentantului creditorului ori, dacă
acesta a fost prezent, cu privire la motivul neîntocmirii actului de dare în
plată. De asemenea, dacă este cazul, se va atașa dovada obținerii acordului
debitorului sau a succesorilor acestuia, în condițiile prevăzute de art. 6
alin. (3).
În mod evident, în măsura în care debitorul nu poate, în mod obiectiv, să
atașeze cererii unele dintre aceste acte, care se află totuși în posesia credi-
torului, apreciem că are posibilitatea să solicite instanței ca obligația de
depunere a înscrisurilor să fie pusă în sarcina pârâtului creditor, cu condiția
indicării unor elemente suficiente de identificare.
4. Calitatea procesuală activă și pasivă
A. Calitatea procesuală activă

Dreptul de a iniția procedura de constatare a dării în plată este dat
debitorului, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Totodată, art. 6
alin. (3) recunoaște calitate procesuală și codebitorului, garantului personal și
garantului ipotecar al consumatorului principal, cu respectarea condiției
acordului dat de debitor sau de succesorii săi.
320
Legea nu pare să condiționeze formularea cererii de continuitatea acțiu-

nilor reclamantului. Cu alte cuvinte, fiecare dintre persoanele arătate are
calitate procesuală activă și în situația în care etapa anterioară a procedurii a
fost demarată de unul dintre ceilalți. Spre exemplu, dacă debitorul principal
emite notificarea, dar omite să introducă cererea de constatare a dării în
plată, nimic nu se opune ca un garant ori codebitor să o formuleze în locul
lui, însă cu acordul său prealabil, în condițiile legii. În situația inversă, dacă
garantul ori codebitorul a emis notificare (cu acordul debitorului principal)
dar nu a continuat demersurile, debitorul poate prelua procedura din faza în
care se află, formulând el cererea în fața instanței, dacă celelalte condiții sunt
îndeplinite.
Pentru dovedirea calității procesuale active este necesară depunerea con-
tractului de credit sau de garanție în care reclamantul figurează ca parte.
Dacă citim numai ca normă de procedură conținutul art. 8, atunci putem
spune că nu poate fi formulată acțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) și de
creditor, chiar dacă acesta ar avea la un anumit moment al procedurii
interesul să preia bunul în contul debitului. Dispozițiile arătate instituie un tip
de acțiune unidirecțional, reciproca nefiind acceptată. Dacă însă creditorul va
dori să provoace preluarea bunului în contul datoriei, am putea chiar accepta
că acesta poate promova o acțiune în temeiul dreptului comun, însă nu în
temeiul și în condițiile de fond și procedură prevăzute de Legea nr. 77/2016.
Cu toate acestea, dacă ne însușim ipoteza că declarația de dare în plată
este premisa unui raport juridic similar antecontractului de dare în plată[7],
trebuie să acceptăm și dreptul creditorului de a cere instanței finalizarea
procedurii, fără a putea opune caracterul incomplet al normei cuprinse în
art. 8 din lege.
[7]
A se vedea, pentru analiza detaliată a acestei interpretări, M. AVRAM,
op. cit., p. 30.
321
Roxana Stanciu
B. Calitatea procesuală pasivă

În principal, creditorul din contractul de credit sau de garanție are calita-
tea procesuală pasivă cerută de lege.
Articolul 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 definește indirect noțiu-
nea de „creditor” făcând trimitere la art. 1 alin. (1) din lege, care face referire
la instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii crean-
ţelor deţinute asupra consumatorilor.
În mod evident, calitatea pasivă ar trebui în orice caz să aparțină acelei
persoane juridice care deține dreptul de creanță a cărui stingere se solicită.
În cazul în care instituția de credit sau instituția financiară nebancară cesio-
nează contractul după emiterea notificării, fapt care nu este interzis de Legea
nr. 77/2016[8], prin raportare la Codul civil, această operațiune de transmi-
tere a creanței (sau a contractului) nu produce efecte ori, după caz, nu este
opozabilă debitorului, decât după înștiințarea acestuia în scris. Or, dovada
realizării acestei înștiințări revine aceluia care invocă lipsa calității sale
procesuale pasive, în ipoteza arătată.
C. Tot în sfera cadrului procesual subiectiv se poate pune problema dacă

este posibilă atragerea altor persoane în proces.
Intervenția accesorie pare a fi în general admisibilă, mai ales în situațiile
în care altă persoană decât debitorul inițiază procedura, caz în care acesta
din urmă are interesul să intervină în sprijinul reclamantului. În schimb, în
ceea ce privește intervenția principală, Codul civil impune ca intervenientul
să pretindă pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un
drept strâns legat de acesta, situație mai greu de întâlnit în cazul procedurii
în discuție.
Este greu de prefigurat incidența instituției arătării titularului dreptului,
date fiind tocmai condițiile de exercitare a acțiunii în constatarea dării în
[8]
Dispozițiile Legii nr. 77/2016 se referă numai la suspendarea procedurilor
judiciare sau extrajudiciare pornite de creditor împotriva debitorului, respectiv a
garanților.
322
plată, precum și oportunitatea aplicării dispozițiilor referitoare la chemarea

în garanție, aspect asupra căruia vom reveni cu ocazia analizării acțiunii în
regres reglementate de art. 6 alin. (4) din lege.
În ceea ce privește, însă, aplicarea dispozițiilor referitoare la chemarea în
judecată a altor persoane, textul legal general nu este incompatibil dispo-
zițiilor Legii nr. 77/2016, mai ales în situația procedurii pornite de codebi-
tor. De asemenea, nu excludem necesitatea recurgerii la aplicarea dispozi-
țiilor art. 78 C. proc. civ., spre exemplu atunci când bunul dat în plată este
proprietatea comună a mai multor persoane.
5. Instanța competentă
Din punct de vedere material și teritorial, art. 8 alin. (2) din lege stabilește
competența judecătoriei în circumscripția căreia domiciliază consumatorul.
În ceea ce privește competența funcțională, aceasta prezintă interes, în
principiu, în etapa apelului, astfel că vom reveni la această discuție în secțiu-
nea ce tratează căile de atac.
6. Compatibilitate față de procedura prevăzută de art. 200 C. proc. civ.

Este acceptată în termeni generali ideea că etapa procedurală prevăzută
de art. 200 C. proc. civ., denumită „regularizarea cererii”, este aplicabilă
oricărei proceduri a cărei reglementare nu o face în mod obiectiv incompa-
tibilă acestor dispoziții legale. Exemplul uzual este cererea de emitere a
ordonanței președințiale, care poate fi soluționată chiar în aceeași zi în care
este înregistrată, fără citarea părților.
Legea nr. 77/2016 prevede, cu privire la solicitarea de constatare a dării
în plată că „se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor”. Mențiunea celerității
nu este echivalentă cu noțiunea de „urgență”, iar obligativitatea citării păr-
ților plasează această cerere în sfera procedurii de drept comun, iar nu a
procedurii de urgență. Prin urmare, textul nu se opune aplicării dispozițiilor
art. 200 C. proc. civ.
323
Roxana Stanciu
În plus, este de preferat aplicarea acestei proceduri premergătoare,

având în vedere necesitatea ca instanța să fie învestită în mod corect, cu o
cerere pertinentă, clară, însoțită de înscrisurile necesare.
Prin urmare, instanța va verifica de îndată dacă cererea de chemare în
judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele
prevăzute la art. 194-197 C. proc. civ. Dacă cererea nu îndeplineşte cerinţele
prevăzute de dispozițiile legale arătate, reclamantului i se vor comunica în
scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea
comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sanc-
ţiunea anulării cererii. Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea
cererii nu sunt îndeplinite în termenul arătat, prin încheiere dată în camera
de consiliu, se va putea dispune anularea cererii. Măsura anulării nu poate fi
contestată decât prin cerere de reexaminare, în termen de 15 zile de la
comunicarea încheierii de anulare către reclamant.
Potrivit alin. (4) al art. 8 din lege, pentru cererea formulată în temeiul
acestor dispoziții legale speciale reclamantul nu datorează taxă de timbru.
După depunerea cererii și parcurgerea etapei prevăzute de art. 200
C. proc. civ., aceasta va fi comunicată de instanță pârâtului, împreună cu
înscrisurile atașate, cu mențiunea de a formula întâmpinare în termen de 25
de zile de la comunicare, conform art. 201 C. proc. civ., iar termenul pentru
depunerea răspunsului la întâmpinare după comunicarea acesteia către
reclamant va fi de 10 zile de la această comunicare. Bineînțeles, judecătorul
cauzei poate aprecia că procedura este una urgentă, fie de principiu, fie în
funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, situație în care nimic nu se
opune aplicării art. 201 alin. (4), care dă posibilitatea reducerii termenelor
arătate în prezentul paragraf în funcţie de circumstanţele cauzei. Conchidem
în acest punct al discuției că judecarea „cu celeritate” nu este același lucru cu
judecarea „de urgență”[9], astfel că procedura prevăzută de art. 8 din Legea
nr. 77/2016 nu este una incompatibilă dispozițiilor art. 200 C. proc. civ.
[9]
Avem în vedere în acest sens cuprinsul art. 6 alin. (1) C. proc. civ., potrivit
căruia „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în
324
7. Efectele formulării cererii de către debitor

Potrivit art. 8 alin. (3) din lege, până la soluţionarea definitivă a cererii de
constatare a dării în plată se menţine suspendarea oricărei plăţi către cre-
ditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de
creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva
debitorului.
De la introducerea cererii de constatare a dării în plată la instanță (fapt
care ar trebui notificat creditorului pentru a putea pune în practică efectul
suspensiv de drept) și până la soluționarea ei definitivă (ceea ce include și
situația anulării cererii în temeiul art. 200 C. proc. civ. și respingerea sau
neformularea cererii de reexaminare), legea dispune suspendarea plății către
creditor. Prin urmare, în această perioadă, debitorul, codebitorul și garantul
nu vor mai face plăți către creditor, fără a suferi consecințele contractuale
prevăzute în caz de neplată a ratelor de rambursare.
Este important de subliniat ultima parte a dispoziției citate, întrucât ea
introduce un caz particular de suspendare de drept, fără a putea fi extins sub
aspectul aplicării. Astfel, legea suspendă expres procedurile judiciare sau
extrajudiciare demarate de creditor (sau de persoane care se subrogă în
drepturile acestuia) împotriva debitorului. Prin urmare, nu se suspendă ca
efect al acestei dispoziții procedurile demarate de debitor împotriva cre-
ditorului, cum ar fi acțiunile privind constatarea clauzelor abuzive, acțiunile în
constatarea încetării contractului sau contestațiile la executare formulate de
debitorii urmăriți silit.
termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi sta-

bilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile per-
mise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”. Celeritatea este
așadar o noțiune atașată procesului civil în general, sub forma unui deziderat, ea
fiind, în realitate, sinonimă sintagmei de „termen rezonabil”. Urgența este clar
atașată de lege unui număr restrâns de proceduri, ea fiind menționată ca atare ca
o caracteristică specială a respectivelor proceduri – de exemplu, ordonanța pre-
ședințială sau chiar procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 77/2016.
325
Roxana Stanciu
În mod evident, suspendarea procedurilor amintite mai sus cu titlu exempli-

ficativ se va realiza în temeiul altor dispoziții legale (art. 413 alin. (1) pct. 1
C. proc. civ. – suspendarea facultativă, art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. – sus-
pendarea voluntară, dar numai cu acordul creditorului).
Totodată, formularea cererii de constatare a dării în plată nu suspendă, în
temeiul legii speciale, nici executarea silită pornită de alți creditori, chiar și
asupra bunului ipotecat ce face obiectul cererii. În acest caz, executorul
înștiințat cu privire la existența unei cereri de constatare a dării în plată înre-
gistrate pe rolul instanței nu poate dispune suspendarea executării decât dacă
creditorul urmăritor îi cere acest lucru – potrivit art. 701 alin. (2) C. proc. civ., ori
ca urmare a unei dispoziții a instanței date în temeiul art. 719 C. proc. civ., la
cererea debitorului în procedura prevăzută de lege.
8. Întinderea constatărilor pe care le face instanța. Probatoriul necesar

Întreaga procedură a fost concepută pentru a da o finalitate dării în plată,
în cazul în care creditorul nu dorește sau omite să respecte dispozițiile Legii
nr. 77/2016. Astfel fiind, exclusiv pe baza dispozițiilor art. 8 alin. (1) din lege,
singurul care oferă date cu privire la scopul acestei proceduri, vom identifica
punctele pe care judecătorul trebuie să le parcurgă în raționamentul său
pentru a ajunge la o soluție asupra cererii de constatare a dării în plată.
Structurând cât mai schematic posibil raționamentul instanței, credem că
verificările necesare în orice cauză cu acest obiect vor fi următoarele:
a. debitorul să fi emis notificarea prevăzută de art. 5 alin. (1) din lege. Așa
cum am arătat, aceasta reprezintă o condiție de admisibilitate a cererii, calea
prevăzută de art. 8 nefiind deschisă debitorului în lipsa acestui demers.
b. notificarea să fi fost corect comunicată, adică să fi produs efectele
prevăzute de art. 5 din lege. Această condiție decurge din sintagma „cre-
ditorul nu se conformează dispozițiilor prevăzute de lege”. Textul citat induce
necesitatea unei culpe a creditorului, or, în lipsa unei notificări corecte, nu se
poate reține o astfel de culpă.
Avem în vedere, spre exemplu, situația în care debitorul emite formal no-
tificarea prevăzută de art. 5, dar nu o comunică creditorului prin mijloacele
326
limitativ prevăzute de lege (prin executor judecătoresc, notar public sau

avocat). O notificare transmisă prin serviciile poștale, e-mail, fax, poștă sau
orice altă modalitate similară a fost exclusă de lege tocmai în considerarea
caracterului special și relativ formalist al procedurii în cauză, iar dacă
debitorul s-a limitat la o astfel de metodă de transmitere, credem că nu
poate invoca aplicabilitatea dispozițiilor art. 8. Deși creditorul care primește
pe aceste căi notificarea ar avea posibilitatea formulării contestației prevă-
zute de art. 7, considerăm că omisiunea formulării acestei contestații nu
poate atrage continuarea procedurii în temeiul art. 8 prin formularea cererii
în constatare, pentru simplul motiv că formularea acestei contestații este un
drept recunoscut de lege, iar nu o obligație. În plus, în această situație, în
care legea prevede expres și limitativ modalitățile de transmitere a notificării,
nu s-ar putea considera că inacțiunea creditorului, care nu formulează con-
testație pentru acest motiv, ar constitui o asumare tacită a continuării pro-
cedurii, care să permită exercitarea acțiunii în constatare. Totodată, credito-
rul astfel notificat poate considera în mod legitim că nu a fost sesizat cu o
cerere valabilă de dare în plată, situație în care nu se poate reține culpa sa
pentru necontinuarea procedurii.
Tot cu titlu de exemplu, putem imagina și situația în care notificarea este
emisă și comunicată în forma prevăzută de lege, dar termenele acordate de
debitor în vederea prezentării la notar nu respectă dispozițiile art. 5 alin. (2),
în sensul că se stabilește o singură dată pentru prezentare sau data stabilită
este la mai puțin de 30 de zile de la data primirii solicitării. Și în acest caz
creditorul are posibilitatea de a formula contestație, în opinia noastră, însă
nici instanța sesizată cu o cerere de constatare a dării în plată nu va putea
reține nerespectarea de către acesta a dispozițiilor legale, motiv pentru care
nu va putea admite solicitarea debitorului.
c. să existe din partea creditorului legal notificat o încălcare a dispozițiilor
Legii nr. 77/2016. Exemplificând, situațiile generale avute în vedere de text
se referă la:
327
Roxana Stanciu
– neprezentarea la notar în niciuna din datele stabilite prin notificare;

aceasta presupune în mod necesar ca debitorul să fi așteptat împlinirea
acestor termene înainte de formularea cererii de constatare a dării în plată;
– netransmiterea către notar, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (4) din lege,
a informațiilor și înscrisurilor necesare în vederea întocmirii actului de dare în
plată;
– prezentarea la notar a reprezentantului creditorului, însă numai formal,
fără intenția reală de întocmire a actului de dare în plată;
– nerespectarea măsurii suspendării prevăzute de lege, fie în sensul că nu
se respectă dispoziția de suspendare a plăților, fiind emise, de exemplu, noti-
ficări de întârziere la plată de către creditor, fie prin continuarea procedurilor
demersurilor pornite de creditor împotriva debitorului;
– nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din lege, în sensul că după
primirea notificării creditorul s-a îndreptat împotriva codebitorilor sau
garanților;
– refuzul nejustificat, în orice formă, al creditorului, de a da curs proce-
durii de dare în plată.
d. dispozițiile Legii nr. 77/2016 să fie aplicabile sub aspectul condițiilor
prevăzute de art. 4 din aceasta. Considerăm că această verificare va fi reali-
zată de instanță numai în ipoteza în care nu a fost formulată contestația la
notificare prevăzută de art. 7. Dacă o astfel de contestație a fost formulată,
dar a fost respinsă de instanță ca urmare a constatării îndeplinirii cerințelor
legale, această hotărâre are putere de lucru judecat și în procedura consta-
tării dării în plată. Dacă a fost formulată contestație la notificare, iar aceasta
a fost admisă, nu se mai pune teoretic problema formulării de către debitor a
cererii prevăzute de art. 8 din lege.
e. contractul cu privire la care se solicită stingerea prin darea în plată să
fie în vigoare. Legea omite această condiție expresă, însă ea este implicită, în
sensul că nu se poate stinge un raport care este deja stins. Se impune însă
mențiunea că declararea anticipată a scadenței ratelor de rambursare a
creditului nu reprezintă o formă de denunțare ori reziliere a contractului, ci
reprezintă numai o decădere a debitorului din beneficiul termenelor suc-
328
cesive de restituire a sumei împrumutate. Dacă, însă, a fost emisă și o notifi-

care de denunțare unilaterală ori de reziliere a contractului, comunicată
conform contractului părții adverse, astfel încât ea să-și producă efecte,
atunci darea în plată nu mai poate avea loc[10].
În opinia noastră, judecătorul nu are a stabili, în acest cadru procesual,
motivele pentru care debitorul a apelat la procedura dării în plată. Chiar dacă
apărarea unora dintre creditori va fi în sensul că situația materială a debito-
rului sau a garanților permite continuarea raporturilor contractuale cu banca,
trebuie remarcat faptul că niciun text legal nu creează obligația ca debitorul
să facă dovada imposibilității de continuare a contractului, motiv pentru care
o astfel de condiție nu poate fi afirmată.
De asemenea, semnalăm modificarea dispozițiilor art. 111 C. fisc., acesta
reglementând modalitatea de impozitare ulterioară a operațiunii de dare în
plată, fără a fi necesară intervenția instanței.
Cu toate acestea, în ceea ce privește impozitul datorat de debitorul recla-
mant pentru bunul a cărui dare în plată se cere, rămân valabile dispozițiile
art. 159 alin. (5)-(7) C. proc. fisc. Potrivit alin. (5), pentru înstrăinarea drep-
tului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de trans-
port, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate
de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de
plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei
rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Pentru bunul ce se
înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru
[10]
Pentru analiza acestei situații punctuale, conform căreia „prin declararea
scadenţei anticipate, respectiv prin declaraţia unilaterală a băncii de reziliere/re-
zoluţiune se produce oricum o încetare sau disoluţie a contractului, (...) în măsura
în care aceste evenimente au intervenit înainte de intrarea în vigoare a legii, acel
contract nu se află „în derulare” şi deci nu intră sub incidenţa Legii nr. 77/2016”,
a se vedea M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și
rațiunea dreptului, publicată la adresa http://www.juridice.ro/455084/des-
pre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea-dreptului. html.
329
Roxana Stanciu
anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce

se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.
De asemenea, potrivit alin. (6), actele prin care se înstrăinează clădiri,
terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5),
sunt nule de drept. Alineatul (7) exclude aplicarea dispozițiilor citate mai sus
în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurilor
de lichidare. Nefiind indicată expres procedura specială a dării în plată, așa
cum este cazul noii forme a art. 111 C. fisc., apreciem că instanța va trebui să
solicite și certificatul de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea
tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii adminis-
trativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul. Concluzionăm
în acest sens, întrucât art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 operează cu
noțiunea de „transmitere a dreptului de proprietate”, sintagmă echivalentă
noțiunii de „înstrăinare” utilizate de legislația fiscală.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 57 O.U.G. nr. 80/2013
privind taxele judiciare de timbru[11], soluția trebuie nuanțată. Acest articol,
la alin. (1) și, respectiv, alin. (2) dispune după cum urmează:
„(1) În cazul cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care
ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, instanţa de
judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au
carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au
carte funciară deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de speciali-
tate al autorităţii administraţiei publice locale şi dovada debitelor la zi ale
cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.
(2) Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, orga-
nizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari[12], cu modificările ulte-
rioare, se aplică în mod corespunzător” [13](s.n.).
[11]
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.
[12]
M. Of. nr. 490 din 23 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare.
[13]
Redăm în continuare conținutul art. 20 din Legea nr. 230/2007:
„(1) Proprietarii care îşi înstrăinează apartamentele sau spaţiile cu altă des-
tinaţie decât aceea de locuinţă sunt obligaţi ca la întocmirea formelor de înstrăi-
330
Atât art. 57 din O.U.G. nr. 80/2013, cât și art. 20 din Legea nr. 230/2007
constituie texte speciale de lege, atât prin natura normei pe care o cuprind,
cât și prin scopul pentru care sunt adoptate. Acestea se referă la pronunţarea
unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri
imobile, respectiv la înstrăinarea imobilului prin act notarial. Este vorba, însă,
de proceduri complet diferite de cea la care se referă studiul de față, astfel că
la o primă vedere dispozițiile indicate rămân inaplicabile. De altfel, asociația
de proprietari care înregistrează debite cu privire la apartamentul ce este dat
în plată, chiar în procedura judiciară în discuție, are la dispoziție acțiunea
prevăzută de art. 50 din Legea nr. 230/2007 împotriva debitorului, care prin
darea în plată nu stinge retroactiv debitele proprii, în calitate de proprietar al
bunului până la momentul transferului către creditor. Este discutabil, de
asemenea, în ce măsură privilegiul legal recunoscut asociației cu privire la
bun, pentru garantarea plății cotelor de cheltuieli, se transmite în sarcina
creditorului care ia în plată bunul imobil. În mod similar, cumpărătorul unui
bun imobil pe calea contractului de vânzare-cumpărare, sau promitentul
cumpărător, sunt protejați de legislația actuală prin obligativitatea achitării la
zi a acestor obligații de către vânzător (sau promitentul vânzător), instituită
drept condiție premergătoare transmiterii dreptului de proprietate.
nare să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei

de proprietari.
(2) Notarii publici nu vor autentifica actele de înstrăinare fără o adeverinţă
din partea asociaţiei de proprietari, care să reprezinte dovada achitării la zi a
cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari, eliberată în original
sub semnătura preşedintelui şi a administratorului asociaţiei de proprietari, cu
precizarea numelui şi prenumelui acestora, şi cu ştampila asociaţiei de proprie-
tari. Actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea acestei obligaţii sunt nule
de drept.
(3) În cazul existenţei unor datorii către asociaţia de proprietari, înstrăinarea
proprietăţii se poate face numai dacă se introduce în contract o clauză privitoare
la preluarea datoriilor de către cumpărător”.
331
Roxana Stanciu
În concluzie, credem că plata debitelor aferente cheltuielilor asociației de

proprietari nu reprezintă o condiție pe care instanța ar fi obligată să o
verifice în cadrul acestei proceduri.
Pornind de la cele arătate mai sus, credem că proba cu înscrisuri va fi
elementul central al procedurii, nefiind însă exclusă posibilitatea administră-
rii interogatoriului, dacă debitorul va dori, spre exemplu, să stabilească prin
acesta nerespectarea de către creditor a legii, în special în dimensiunea
atitudinii culpabile a acestuia. Este greu de imaginat relevanța probei testi-
moniale sau a probei cu expertiza judiciară, însă nu putem exclude din start
posibilitatea de a se recurge la acestea. În orice caz, trebuie remarcat faptul
că Legea nr. 77/2016 nu cuprinde dispoziții speciale cu privire la acest aspect,
astfel că probele prevăzute de lege sunt în principiu, admisibile potrivit
regulilor generale. Cel care solicită probele va avea, ca în orice litigiu,
obligația de a susține teza probatorie, urmând ca instanța să aprecieze
asupra necesității administrării acestora pentru fiecare caz în parte.
Relevant este însă faptul că, în cauzele de acest tip, creditorul este întot-
deauna un profesionist. Prin urmare, vor fi aplicabile și din punct de vedere
probatoriu dispozițiile speciale ale Codului de procedură civilă, cuprinse în
art. 277 (înscrisurile întocmite de profesionişti), art. 280 (registrele profesio-
niştilor), art. 300 (prezentarea registrelor profesioniştilor), art. 309 (admisibi-
litatea probei testimoniale contra unui profesionist).
9. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța pe fondul cererii și

efectele lor în planul procedurii
Așa cum este cazul oricărei alte acțiuni, dacă cererea nu este soluționată
în temeiul unei excepții, pe fondul cererii instanța o poate admite în tot sau
în parte ori o poate respinge.
Dacă vreuna dintre condițiile a căror verificare am discutat-o în cadrul
punctului 8 al prezentului studiu nu este îndeplinită, instanța va putea res-
pinge cererea. Prin urmare, preluarea bunului cu efectul stingerii obligației
de restituire a împrumutului nu va avea loc dacă procedura notificării nu a
fost urmată deloc sau nu a fost urmată potrivit dispozițiilor legale, dacă
332
creditorul sau debitorul nu face parte din categoriile prevăzute de art. 1

alin. (1) al legii, dacă cuantumul sumei împrumutate depășește pragul legal
de 250.000 de euro în echivalent în lei la cursul BNR de la data contractării
împrumutului, dacă creditul nu respectă cerințele stabilite de art. 4 alin. (1)
lit. c) ori dacă debitorul a suferit o condamnare dintre cele prevăzute de
art. 4 alin. (1) lit. d). De asemenea, cererea va putea fi respinsă dacă nu sunt
oferite în plată toate bunurile afectate garanției potrivit dispozițiilor art. 4
alin. (2) din Legea nr. 77/2016. În plus, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile
arătate mai sus, nu excludem situația respingerii cererii debitorului, dacă
pârâtul face dovada că nu a încălcat vreuna dintre dispozițiile Legii
nr. 77/2016.
Se poate ridica întrebarea dacă debitorul, confruntat cu o soluție de
respingere a cererii sale, ar putea reitera procedura dării în plată prin relua-
rea pașilor prevăzuți de art. 5 și următoarele. Răspunsul este nuanțat și
diferă în funcție de constatările instanței. În mod evident, o respingere a
cererii pentru nerespectarea condițiilor impuse de art. 4 din lege, fie că este
constatată direct în procedura constatării dării în plată, fie că se impune cu
putere de lucru judecat din procedura contestației la notificare, nu mai dă
posibilitatea reluării procedurii legale. În schimb, dacă celelalte cerințe, de
formă, nu au fost respectate, fapt ce a dus la respingerea cererii, debitorul ar
putea, în principiu, relua parcursul legal, cu riscul că între momentul rămâ-
nerii definitive a soluției de respingere și emiterea noii sale notificări, cre-
ditorul e în drept să pretindă plata și să reia sau să inițieze orice procedură
judiciară sau extrajudiciară, efectul suspendării prevăzute de lege fiind limitat
în timp.
Dacă însă sunt întrunite toate cerințele discutate, instanța va putea
admite cererea. O soluție de admitere în parte este greu de conceput, date
fiind dispozițiile legale pertinente.
În orice caz, efectul admiterii cererii este dublu.
Primul aspect sub care se manifestă acest efect este acela de transmitere
a dreptului de proprietate asupra bunului sau a bunurilor afectate garanției
către pârât. Dreptul, în lipsa oricăror mențiuni din legea specială, se trans-
333
Roxana Stanciu
mite așa cum este el la momentul pronunțării hotărârii, neexistând vreo

dispoziție care să purjeze bunul de alte sarcini sau drepturi de care acesta
este grevat.
În a doua dimensiune a sa, hotărârea operează o stingere a obligațiilor
debitorului potrivit contractului de credit, în toate dimensiunile sale, cu
excepția cheltuielilor aferente procedurii de dare în plată însăși. Potrivit
art. 10 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, de la data pronunţării hotărârii
judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9,
va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă
neputând solicita sume de bani suplimentare. De aceste dispoziții beneficiază
şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului princi-
pal. Important de subliniat, legiuitorul a prevăzut expres că efectul extinctiv
al admiterii cererii se produce de la data pronunțării hotărârii definitive. În
realitate, este vorba fie despre data pronunțării instanței de apel, dacă
această cale de atac este exercitată, fie despre data pronunțării instanței de
recurs[14], sub aceeași condiție, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii
de primă instanță sau de apel, potrivit dispozițiilor art. 634 C. proc. civ. [15].
Aceste efecte sunt cele care ne provoacă să afirmăm că natura reală a
acestei cereri este aceea de cerere în constituire de drepturi, definită în
doctrină ca acea cerere prin care „reclamantul solicită aplicarea legii la
[14]
Pentru discuții cu privire la căile de atac prevăzute de lege în cadrul acestei
proceduri, a se vedea infra, pct. 10.
[15]
Redăm conținutul acestei dispoziții legale în cele ce urmează:
„(1) Sunt hotărâri definitive:
1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu
recurs;
5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul
pricinii;
6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării terme-
nului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării”.
334
anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situație juridică nouă

între părți”[16]. O definiție mai veche a acestui tip de acțiune o descrie drept
acea acțiune care tinde la schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice
vechi și la crearea unor raporturi juridice noi între părți[17]. Este limpede că
această cerere nu vizează nici simpla constatare a dării în plată, stingerea
debitului fiind dublată de transferul dreptului asupra bunului, dar nici reali-
zarea dreptului, întrucât hotărârea astfel pronunțată nu este susceptibilă de
punere în executare silită. Prin urmare, impropriu denumită de întreaga
comunitate juridică „acțiune în constatare”, cererea reclamantului este în
realitate una în constituire de drepturi.
10. Căile de atac ce pot fi promovate în procedura constatării dării în

plată
A. Apelul
Calea de atac a apelului este prevăzută expres de dispozițiile art. 9 din
lege, termenul de formulare a cererii fiind unul special, de 7 zile de la comu-
nicarea hotărârii. În mod evident, aceste dispoziții speciale se coroborează cu
dispozițiile generale în materia căilor de atac, precum și cu dispozițiile refe-
ritoare la apel din Codul de procedură civilă. Nu se impune a stărui asupra
aspectelor comune de procedură, ci se impune mai degrabă a discuta cu
privire la instanța competentă să judece apelul.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Nefiind în prezența vreunei norme derogatorii, este incontestabil că din
punct de vedere material competența soluționării apelului revine tribu-
nalului, iar din punct de vedere teritorial, competența revine acelui tribunal
[16]
G. BOROI, M. STANCU, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2016,
p. 55.
[17]
A. HILSENRAD, Procesul civil în R.P.R., 1957, p. 153, apud V. M. CIOBANU,
Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național,
1999, p. 297.
335
Roxana Stanciu
în a cărui circumscripție se află judecătoria care a soluționat cauza în primă

instanță.
Există, însă, tribunale organizate potrivit dispozițiilor art. 227 și art. 228
din Legea nr. 71/2011[18], care cuprind secții specializate în litigii cu profesio-
niști (anterior denumite secții comerciale) sau tribunale specializate. Chiar în
cadrul secțiilor civile de drept comun, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011
permite organizarea de complete specializate. Prin urmare, se poate discuta
despre o împărțire a competențelor funcționale.
Or, în ceea ce privește cererile de constatare a dării în plată, pârâtul are
întotdeauna calitatea de profesionist. Astfel fiind, se pune problema dacă, în
localitățile în care există tribunale sau secții specializate în litigii cu profe-
sioniști, ori secții civile cu completuri specializate în astfel de litigii, apelurile
formulate potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 77/2016 revin spre com-
petentă soluționare acestor secții sau completuri specializate, ori secțiilor
civile de drept comun.
Avem în vedere ca premisă a discuției trimiterea pe care art. 1 alin. (2) o
face spre dispozițiile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor[19] și
spre Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între profesionişti şi consumatori[20]. Aceste trimiteri, precum și conținutul și
scopul Legii nr. 77/2016 induc perspectiva că aceasta face parte din același
corp de legi, destinat ocrotirii intereselor legitime ale consumatorilor. Or,
dacă acceptăm o astfel de descriere, nu putem ignora raționamentul prin
care Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul
Înaltei Curți de Casație și Justiție a ajuns la soluția adoptată în cuprinsul
Deciziei nr. 24/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat
de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la stabilirea
instanţei competente funcţional/specializării secţiei sau a completului com-
petent(e) să soluţioneze litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională
[18]
M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
[19]
M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007.
[20]
M. Of. nr. 543 din 3 august 2012.
336
pentru Protecţia Consumatorilor şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci

când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor[21].
Prin amintita decizie, Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republi-
cată, cu modificările şi completările ulterioare, litigiile în care sunt implicate
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe ale admi-
nistraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de
judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consuma-
torilor/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de secţiile
civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din
cadrul tribunalului.
Deși dezlegarea în sine nu prezintă interes direct în discuția în cauză,
argumentul pentru care s-a ajuns la această decizie poate fi util, aplicat prin
analogie. Sesizată cu stabilirea de principiu a instanței competente din punct
de vedere funcțional, în raport de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000,
Înalta Curte a arătat că norma specială de competență din cuprinsul acestei
legi este atât de limpede înrudită cu normele de drept privat, mai ales în ce
privește competența teritorială și calea de atac prevăzută de lege, încât
trebuie să se concluzioneze în favoarea secției civile specializate.
Nu credem că există argumente contrare suficient de puternice încât să
atragă competența funcțională de drept comun pentru instanța de apel. Deși
aparent este vorba despre un simplu transfer al dreptului de proprietate, nu
trebuie ignorat faptul că prima condiție de admisibilitate pe care o prevede
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 este legată de noțiunile de consu-
mator și creditor, instituție de credit sau instituție financiară nebancară,
noțiuni care atrag în mod uzual competența secțiilor sau completurilor spe-
cializate pentru litigiile cu profesioniști.
[21]
M. Of. nr. 76 din 2 februarie 2016.
337
Roxana Stanciu
În ceea ce privește timbrajul cererii de apel, sunt aplicabile dispozițiile

art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit
cărora „dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare
de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare şi extra-
ordinare, împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată o
acţiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru”. Prin
urmare, scutirea de la plata taxei nu operează în considerarea persoanei care
a beneficiat de măsură, ci prin raportare la obiectul cererii. Or, dispozițiile
art. 8 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 operând o scutire de la plata taxei
tocmai în considerarea obiectului cererii, nici cererea de apel nu este supusă
taxei, indiferent cine o formulează.
B. Recursul
Pentru a stabili dacă hotărârile date în procedura în discuție sunt
susceptibile, în condițiile legii, și de exercitarea recursului, trebuie să pornim
de la a remarca faptul că Legea nr. 77/2016 prevede la art. 9 că hotărârea
instanței poate fi atacată cu apel, fără a menționa că este vorba „numai” de
apel.
Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres
prevăzute de lege sunt supuse recursului. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol,
în forma dată de Legea nr. 2/2013, „în procesele pornite începând cu data
intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94
pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele
de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea,
în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de
apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt
supuse numai apelului” (s.n.).
338
Raportat la textul citat, cererea de constatare a dării în plată nu se

încadrează dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. a)-i) C. proc. civ., nici materiilor
speciale determinate în text, însă ar putea fi vorba despre o cerere care se
referă la o valoare (în unele cazuri) de peste 1.000.000 lei. Pentru că pragul
valoric impus de lege este echivalentul în lei al sumei de 250.000 de euro la
cursul BNR de la data acordării împrumutului, pot exista cauze în care acest
prag valoric să se încadreze totodată valorii de 1.000.001 lei sau mai mult.
Rămâne de stabilit doar dacă suntem în prezența unei cereri evaluabile în
bani.
Dreptul subiectiv valorificat prin această acțiune este indiscutabil patri-
monial. Reluând raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o mai
veche decizie în interesul legii[22], a susţine că există acţiuni patrimoniale
neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt
că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii
intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale
nepatrimoniale. Prin urmare, avem toate motivele să afirmăm că cererea
debitorului este una patrimonială și evaluabilă în bani, sens în care ne putem
îndrepta atenția înspre dispozițiile art. 101 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Acestea ar
îndreptăți teza că valoarea ce trebuie avută în vedere este egală cu valoarea
obiectului contractului, întrucât acțiunea debitorului vizează executarea,
într-o modalitate particulară, a unui contract.
[22]
Decizia nr. 32/2008 privind examinarea recursului în interesul legii decla-
rat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2
pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte caracterul
evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nuli-
tăţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patri-
moniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind
restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în
situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării
competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a acestor litigii şi a căilor
de atac ce pot fi exercitate (M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008).
339
Roxana Stanciu
Credem că nu am putea raporta valoarea nici la dispozițiile art. 102

C. proc. civ., pentru că debitorul nu cere o plată parțială, nici la dispozițiile
art. 103 C. proc. civ., pentru că cererea sa nu are ca obiect „un drept la
prestații succesive” și nici la art. 104 C. proc. civ., deși acesta se referă la
cereri în materie imobiliară, pentru că cererea debitorului are ca scop
principal stingerea debitului, iar transferul dreptului de proprietate asupra
imobilului este doar mijlocul prin care atinge acest scop. Cu alte cuvinte, ceea
ce urmărește în principal debitorul reclamant nu este să transmită bunul
(despre preluarea lui oricum nu poate fi vorba), ci stingerea obligației sale de
restituire a sumei împrumutate. Or, raportat la acest scop, dispozițiile
art. 101 par a fi mai potrivite, fiind vorba despre o formă specială de
executare a contractului.
Astfel fiind, dacă cererea vizează un contract a cărui valoare, stabilită
potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din lege, este de 1.000.001 lei sau mai mare, în
opinia noastră partea nemulțumită de soluția instanței de apel are deschisă
și calea recursului. Considerațiile referitoare la instanța competentă și
timbrajul cererii de apel, făcute mai sus, își mențin, mutatis mutandis, vala-
bilitatea și în ce privește recursul.
Atât în apel, cât și, dacă este cazul, în recurs, procedura de judecată se
menține contencioasă și se realizează numai cu citarea părților.
În mod evident, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, pot fi
exercitate și căile de atac extraordinare suplimentare (contestația în anulare
și revizuirea), însă acestea nu credem că ridică probleme speciale pe terenul
Legii nr. 77/2016.
III. Acțiunea în regres prevăzută de art. 6 alin. (4) din Legea

nr. 77/2016
1. Aspecte generale
Legea privind darea în plată cuprinde o reglementare eliptică a unei
acțiuni în regres, stabilind prin art. 6 alin. (4) că această acțiune „împotriva
340
debitorului principal va putea fi formulată numai după stingerea integrală a

datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile
prezentei legi”.
Pentru că alin. (4) succede alin. (3), putem presupune că cele două sunt
legate din punct de vedere logic. Pornind de la această premisă, se poate
constata că această acțiune la care se face referire este calea prin care
codebitorul sau garantul, la care se referă alin. (3), permițându-le să inițieze
procedura dării în plată, se pot îndrepta împotriva debitorului principal care,
prin ipoteză, neachitând ratele creditului contractat, a provocat necesitatea
dării în plată a imobilului ipotecat al garantului.
Prin urmare, această acțiune, care pare a avea la bază o răspundere
delictuală mai degrabă decât una contractuală, este deschisă numai garan-
tului.
2. Termenul pentru exercitarea acțiunii în regres

Potrivit art. 6 alin. (4), acțiunea nu poate fi exercitată decât după stinge-
rea integrală a datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu
dispoziţiile legii. Termenul maxim în care ea poate fi exercitată nu este
stabilit, fiind aplicabile și în acest caz dispozițiile legale în materie de
prescripție extinctivă, respectiv termenul general de 3 ani, calculat de la data
la care a fost stinsă datoria, pentru că de atunci se naște, potrivit celor
arătate, dreptul la acțiune.
Față de aceste dispoziții legale și față de efectele lor, acțiunea în regres
nu poate fi exercitată direct în cauza având ca obiect constatarea dării în
plată, pe calea cererii de chemare în garanție formulată de reclamant, în
acest caz fiind incidentă prematuritatea solicitării.
3. Obiectul cererii, instanța competentă și taxa de timbru

Acțiunea în regres reglementată astfel nu poate fi decât una de drept
comun, prin care credem că garantul va putea cere repararea prejudiciului
patrimonial suferit ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra
imobilului ipotecat dat în plată.
341
Roxana Stanciu
Fiind vorba despre o cerere de drept comun, patrimonială personală și

evaluabilă în bani, ea va urma regulile generale stabilite de Codul de
procedură civilă în ce privește instanța competentă din punct de vedere
material și teritorial.
În ceea ce privește taxa de timbru datorată, în lipsa oricărei dispoziții
speciale în Legea nr. 77/2016 sau în O.U.G. nr. 80/2013, aceasta va fi supusă
regulilor generale cuprinse în acest din urmă act normativ.
IV. Concluzii
În ceea ce privește acțiunea privind constatarea dării în plată, se poate

constata că aceasta va provoca în mod previzibil importante discuții cu
privire la modul concret de exercitare și la condițiile pe care le presupune.
Deși cereri de acest fel au început să fie promovate, lipsa jurisprudenței în
această materie lasă la acest moment multe aspecte nedezbătute și poate
chiar nebănuite. Important este însă de reținut faptul că reglementarea
incompletă a acestei acțiuni nu este în sine o problemă insurmontabilă, ci
este cel mult o nouă provocare lansată debitorilor, creditorilor, avocaților și
judecătorilor, de un drept aflat în continuă transformare, la fel ca și socie-
tatea care îl dezvoltă și îl aplică.
Poate mai multe întrebări va ridica acțiunea în regres menționată în
treacăt de legiuitor, o acțiune la fel de importantă pentru remedierea
neajunsurilor ce vor fi provocate de aplicarea legii privind darea în plată.
Fără pretenția de a fi discutat sau tranșat dispute și dileme cu privire la
aceste două subiecte, credem că istoria acestor noi instrumente juridice abia
începe să fie scrisă, iar răspunsurile atât de necesare vor apărea odată cu
trecerea timpului, lucrarea de față neîncercând altceva decât să le anticipeze
pe cele mai evidente.
342
Câteva considerații pe marginea
ipotezei reglementate de art. 8 alin. (5)
din Legea nr. 77/2016[*]
Delia Narcisa THEOHARI

Judecător, Tribunalul București
Formator, Institutul Național al Magistraturii
Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, „dreptul de a cere instanței
să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și
consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat,
indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma execu-
tării silite care se continuă contra debitorului”.
I. Domeniul de aplicare
Textul legal, obiect al prezentei analize, reglementează acțiunea în justiție

promovată de debitor[1] împotriva creditorului ipotecar[2], prin care solicită
instanței să dispună stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit
perfectate între aceștia, a căror executare este garantată cu un drept de
[*]
Doresc să mulțumesc domnului Bogdan Dumitrache, executor judecătoresc
și formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii, pentru observațiile de
esență făcute cu ocazia redactării acestui articol, rod al schimbului constructiv de
idei.
[1]
Debitorul este consumatorul în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Legea
nr. 77/2016, alineat ce trimite la noțiunile definite de O.G. nr. 21/1992 privind
protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între pro-
fesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
[2]
Creditorul poate fi o instituție de credit, o instituție financiar nebancară sau
cesionarul creanțelor deținute asupra consumatorului, potrivit art. 1 alin. (1) din
lege.
343
Delia Narcisa Theohari
ipotecă, în situația în care s-a început executarea silită împotriva debitorului,

iar imobilul ipotecat a fost adjudecat[3].
Prin raportare la art. 11 din lege, criticabil din perspectivă constituțională
sub aspectul caracterului său retroactiv[4], dreptul la stingerea datoriei există
în patrimoniul debitorului atât în situația în care contractul de credit se afla
în derulare la momentul intrării în vigoare a legii[5], cât și în aceea în care
contractul a fost încheiat după această dată. De asemenea, independent
dacă data începerii executării silite se situează înainte de intrarea în vigoare a
legii, debitorul se va putea prevala de dreptul menționat, în ipoteza în care
contractul de credit era în derulare la data intrării acesteia în vigoare, în
virtutea textului legal indicat.
În acord cu opiniile elaborate ale doctrinei de specialitate[6], apreciem că
mențiunea legiuitorului din partea de început a art. 11 al legii referitoare la
scopul echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din
devalorizarea bunurilor imobile se constituie într-o veritabilă condiție de fond
pentru existența dreptului debitorului la stingerea datoriei; numai în măsura
și de la data la care există un asemenea dezechilibru se naște dreptul debito-
[3]
Imobilul ipotecat are destinația de locuință, potrivit art. 4 alin. (1) lit. d) din
lege.
[4]
Pentru o analiză detaliată a acestui subiect, a se vedea, în cadrul prezentei
lucrări, M. NICOLAE, Despre retroactivitatea așa-zisei legi de dare în plată, supra,
p. 74.
[5]
Doctrina juridică a arătat în mod întemeiat faptul că prin declararea sca-
denței anticipate, respectiv prin declarația unilaterală a băncii de reziliere/rezolu-
țiune se produce oricum o încetare sau disoluție a contractului, ceea ce înseamnă
că, în măsura în care aceste evenimente au intervenit înainte de intrarea în
vigoare a legii, acel contract nu se află „în derulare” și, ca atare, nu intră sub
incidența Legii nr. 77/2016. M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată, între
folclorul juridic și rațiunea dreptului, studiu publicat pe site-ul www.juridice.ro.
[6]
V. STOICA, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipotecară
și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, supra, p. 3; M. AVRAM, Despre
legea privind darea în plată, între folclorul juridic și rațiunea dreptului, studiu
publicat pe site-ul www.juridice.ro.
344
Câteva consideraţii pe marginea ipotezei reglementate de art. 8 alin. (5)...
rului la stingerea datoriei pe calea acțiunii reglementate de art. 8 alin. (5) din
Legea nr. 77/2016.
Dacă imobilul ipotecat se regăsește încă în patrimoniul debitorului, după
debutul executării silite, acesta are posibilitatea să uzeze de acțiunea prevă-
zută în cadrul alin. (1) al art. 8 din lege, solicitând instanței pronunțarea unei
hotărâri prin care să dispună stingerea obligațiilor născute din contractul de
credit ipotecar și transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului
către creditor.
Prin urmare, art. 8 alin. (5) din lege, deși prevede incidența sa indepen-
dent de stadiul în care se află executarea silită, este aplicabil de fapt numai în
situația în care imobilul ipotecat a fost adjudecat, pentru restul ipotezelor,
chiar dacă s-a început executarea silită, debitorul are la îndemână procedura
dării în plată și acțiunea reglementată de alin. (1) a acestui articol. Apreciem
că legiuitorul a prevăzut în cadrul acestui alineat dreptul la acțiune al debi-
torului, indiferent de stadiul în care se află executarea silită, tocmai pentru a
sublinia faptul că și în situația în care imobilul a fost adjudecat debitorul tot
poate promova acțiunea, fără însă a exclude incidența alin. (1) dacă s-a
început executarea silită.
În consecință, în situația în care imobilul ipotecat a fost adjudecat, debi-
torul are dreptul să promoveze acțiunea menționată în cadrul art. 8 alin. (5)
din lege, al cărei obiect este limitat numai la dispoziția de stingere a obli-
gațiilor născute din contractul de credit ipotecar, fără posibilitatea transmite-
rii dreptului de proprietate asupra imobilului către creditor, din moment ce
acesta nu se mai află în patrimoniul debitorului.
Titularul creanței, persoană la inițiativa căruia s-a început executarea sili-
tă împotriva debitorului și la care face referire textul legal în discuție, poate fi
creditorul ipotecar, dar și un alt creditor, nefiind făcută vreo distincție.
Dacă imobilul a fost adjudecat, iar creditorul ipotecar nu și-a realizat inte-
gral creanța prin executare silită, debitorul are dreptul să introducă acțiunea
în stingerea datoriilor, neexistând vreo rațiune pentru care acest drept nu ar
fi recunoscut debitorului în cazul dat, în condițiile în care dreptul este insti-
345
tuit chiar și în situația în care un alt creditor ce are preferință față de cel avut
în vedere de lege își satisface creanța în urma executării silite a imobilului.
Cu referire la sintagma „indiferent de stadiul în care se află ori de forma
executării silite care se continuă contra debitorului", apreciem că debitorul
are această acțiune la dispoziție și în situația în care, după adjudecarea imo-
bilului, s-a constatat de către executorul judecătoresc încetarea executării
silite cauzată de lipsa altor bunuri și venituri urmăribile, iar creanța credito-
rului ipotecar nu a fost realizată integral. Astfel, chiar și în ipoteza în care
executarea silită nu mai este în desfășurare, fiind constatată încetarea sa la
momentul introducerii cererii în stingerea datoriilor, debitorul are la înde-
mână o atare acțiune, iar aceasta nu este lipsită de interes, întrucât există
posibilitatea ca executarea silită să fie reluată și, ca atare, să reapară riscul
valorificării de către creditorul ipotecar a creanței sale. În consecință, în cazul
analizat, existența unei proceduri execuționale încă în curs de desfășurare la
data introducerii acțiunii în discuție nu constituie o condiție de admisibilitate
a acesteia.
În ceea ce privește parcurgerea de către debitor a procedurii instituite de
art. 5 din lege, aceasta nu constituie o cerință pentru admisibilitatea acțiunii
reglementate de art. 8 alin. (5), din moment ce nu se mai pune problema
transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat în patrimo-
niul creditorului ipotecar, acesta fiind deja adjudecat, fapt ce nu exclude însă
posibilitatea debitorului de a-i notifica creditorului, anterior introducerii
acțiunii, intenția sa de stingere a datoriilor.
Din dispozițiile art. 4 alin. (2) din lege, potrivit căruia, în situația în care
executarea obligațiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu
două sau mai multe bunuri, debitorul va oferi în plată toate bunurile ipote-
cate în favoarea creditorului, rezultă că adjudecarea unui singur imobil nu
este suficientă pentru considerarea ca admisibilă a acțiunii prevăzute de
346
art. 8 alin. (5), debitorul având deschisă numai procedura dării în plată și
acțiunea menționată în cadrul alin. (1) al aceluiași articol[7].
II. Calificarea acțiunii în stingerea datoriilor
După criteriul doctrinar al scopului urmărit de parte, considerăm că

dreptul debitorului de a obține stingerea datoriilor izvorâte din contractele
de credit se realizează judiciar pe calea unei acțiuni în realizare, iar nu a unei
acțiuni în constatare, textul legal analizat folosind în mod impropriu, sub
aspectul terminologiei dreptului procesual, sintagma „dreptul de a cere
instanței să constate stingerea datoriilor".
O atare concluzie decurge din conținutul art. 10 alin. (1) al legii, potrivit
căruia stingerea datoriilor debitorului față de creditor operează, în cazul dat,
de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive. Prin urmare, stin-
gerea datoriilor debitorului se produce în temeiul hotărârii judecătorești, la
momentul rămânerii definitive a acesteia, efectul extinctiv al raportului juri-
dic obligațional neproducându-se anterior acestui moment pentru a conferi
instanței posibilitatea numai de a constata inexistența dreptului de creanță al
creditorului împotriva debitorului și, implicit, pentru a ne afla în prezența
unei acțiuni în constatare în accepțiunea art. 35 C. proc. civ[8].
[7]
N.-H. ȚIȚ, Considerații privind procedurile judiciare prevăzute de Legea
nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, în Revista română de executare silită nr. 2/2016,
p. 108.
[8]
Se impune menționarea și a opiniei diferite, pertinentă prin puterea argu-
mentelor aduse, potrivit căreia acțiunile debitorului specificate în cadrul art. 8
din lege, cu referire exclusiv la stingerea datoriilor, iar nu și la transmiterea
proprietății imobilului ipotecat, constituie acțiuni în constatare. În opinia auto-
rului, dreptul debitorului la stingerea datoriei constituie un drept potestativ, al
cărui efect, chiar dacă este amânat până la transferul proprietății asupra imo-
bilului ipotecat, se produce în final automat, pe baza voinței unilaterale a consu-
matorului, instanța de judecată neavând posibilitatea să aprecieze sau să dispună
contrariul; suntem în prezența unui drept potestativ în raport cu contractul de
credit, extincția acestuia având ca temei decizia unilaterală a consumatorului
347
Desigur, dată fiind terminologia uzitată de lege, formularea dispozitivului

hotărârii judecătorești pronunțate în cauză în sensul constatării stingerii
datoriilor nu ar putea fi acuzată ca fiind nelegală, câtă vreme ea constituie
proiecția fidelă a dispozițiilor legale, însă o atare soluție ar fi criticabilă din
punctul de vedere al rigurozității raționamentului juridic care a condus la
pronunțarea ei. Astfel, în acord cu calificarea corectă a acțiunii analizate,
minuta ar trebui redactată în următorii termeni: „(…) Dispune stingerea
datoriei în cuantum de (…) a debitorului A față de creditorul B, rezultată din
contractul de credit (…), la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri
judecătorești (…)".
Raportat la caracterul patrimonial al dreptului ce se valorifică prin inter-
mediul său, cererea în stingerea datoriilor reglementată de art. 8 alin. (5) din
lege constituie o acțiune personală mobiliară, privind un drept de creanță
având ca obiect o sumă de bani.
În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru realizarea drep-
tului, nu excludem ca o atare cerere să fie promovată nu numai pe cale prin-
cipală, dar și incidentală, în acest ultim caz, în măsura în care cerința compa-
tibilității procedurilor de soluționare a cererilor din proces este îndeplinită.
Ținând cont de calea acțiunii în justiție impusă de legea specială, un atare
drept la stingerea datoriei nu poate fi valorificat însă sub forma unei apărări
de fond[9].
Cererea în stingerea datoriilor nu poate constitui obiectul unei contestații
la executare propriu-zise, întrucât aceasta din urmă privește critici la adresa
executării silite sau a unui act de executare preexistente momentului intro-
notificată creditorului ipotecar. M. AVRAM, Notificarea declarației unilaterale de

stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen juridic paranormal, supra,
p. 30-73.
[9]
Dat fiind raționamentul exprimat mai sus, potrivit căruia efectul extinctiv se
produce de la data exercitării dreptului potestativ, autorul menționat, în același
studiu, a arătat că debitorul, în principiu, nu are nevoie de a se adresa instanței
de judecată, dar, dacă justifică totuși un interes, o poate face „și” el, chiar dacă
nu se pune problema unui transfer de proprietate, p. 30-73.
348
ducerii sale, în timp ce stingerea datoriei își produce efectul abia la mo-
mentul rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii promovate în
temeiul art. 8 alin. (5) din lege.
În ceea ce privește posibilitatea suspendării facultative, în baza art. 413
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (5)
din lege până la soluționarea definitivă a unei contestații la executare pro-
movate de debitor, doctrina juridică[10] a arătat în mod pertinent că o atare
posibilitate există numai în măsura în care obiectul contestației la executare
vizează și anularea actului de adjudecare, căci, dacă instanța de executare ar
dispune anularea acestui act, acțiunea în stingerea datoriilor reglementată
de art. 8 alin. (5) din lege ar deveni inadmisibilă, imobilul adjudecat reintrând
în patrimoniul debitorului, deschizându-i-se acestuia exclusiv calea procedurii
dării în plată și a promovării acțiunii specificate de art. 8 alin. (1) din lege.
În situația în care însă contestația la executare nu privește anularea
actului de adjudecare, măsura suspendării judecății cererii reglementate de
art. 8 alin. (5) din lege sau a contestației la executare nu se impune, niciuna
dintre cereri neputând fi influențată de modul de soluționare a celeilalte,
ținând cont de momentul în care se produce stingerea datoriilor potrivit legii
speciale.
III. Prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune
Acțiunea în discuție are caracter patrimonial, iar dreptul material la

acțiune se stinge prin prescripție, în termenul general de 3 ani, neexistând o
dispoziție legală care să excludă o atare acțiune din domeniul prescripției
extinctive sau care să stabilească un termen diferit.
În ceea ce privește momentul de început al curgerii prescripției, făcând
aplicarea regulii înscrise în art. 2523 C. civ., potrivit căreia prescripția începe
să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, apreciem că acesta este rapor-
[10]
N.-H. ȚIȚ, loc. cit., p. 109-110.
349
tat la data actului de adjudecare a imobilului ipotecat, dacă dezechilibrul

contractual s-a creat anterior acestei adjudecări. Dacă dezechilibrul contrac-
tual s-a ivit ulterior actului de adjudecare a imobilului, prescripția începe să
curgă de la data nașterii acestui dezechilibru.
IV. Reguli procedurale de soluționare a acțiunii
Cererea se soluționează potrivit normelor procedurii contencioase cu-

prinse în Codul de procedură civilă, fiind instituite norme speciale numai în
privința instanței competente și a duratei termenului de apel, cale de atac
susceptibilă a fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate asupra sa. În
privința acestor norme speciale, acțiunii specificate în cadrul art. 8 alin. (5)
din lege îi sunt aplicabile dispozițiile menționate pentru acțiunea reglemen-
tată de primul alineat al acestui articol.
Astfel, instanța competentă să soluționeze cererea este judecătoria în
circumscripția căreia domiciliază debitorul, potrivit art. 8 alin. (2) din lege.
Competența materială aparține întotdeauna judecătoriei, independent de
valoarea obiectului cererii deduse spre soluționare. În ceea ce privește com-
petența teritorială, considerăm că aceasta are caracter de ordine privată, cu
toate efectele procesuale ce decurg din această calificare, fiind o dispoziție
de favoare pentru consumator, cu atât mai mult cu cât debitorul consumator
are calitatea de reclamant și, ca atare, nu se poate face vreo analogie cu
art. 121 C. proc. civ.
Faptul că art. 8 alin. (2) din lege prevede că cererea se judecă cu celeritate
nu însemnă, în înțelesul dreptului procesual civil, că s-ar aplica normele
proprii soluționării unei cauze cu urgență, din moment ce orice proces tre-
buie să fie caracterizat prin celeritatea procedurii, ca principiu instituit în
cadrul art. 6 C. proc. civ., fără a fi necesar a se menționa aceasta expres în
textul legii. Totuși, reluarea acestui cuvânt în cuprinsul legii nu poate avea
decât această semnificație, fiind mai mult ca sigur că scopul legiuitorului la
edictarea normei a fost acela ca procedura de soluționare a acestei cereri să
fie urgentă, cu toate consecințele juridice ce implică un atare caracter.
350
Acțiunea în discuție este scutită de plata taxei judiciare de timbru,

existând dispoziție expresă în acest sens în cadrul alin. (4) al art. 8 din lege.
Pe cale de consecință, și apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate în
primă instanță este, de asemenea, scutit, prin raportare la art. 28 din O.U.G.
nr. 80/2013.
În condițiile în care legea specială nu face vreo mențiune derogatorie,
luând în considerare art. 208 alin. (1) C. proc. civ., creditorul pârât are obli-
gația de a formula întâmpinare, în condițiile dreptului comun.
De asemenea, caracterul urgent de soluționare a cererii nu o sustrage de
plano de la aplicarea art. 200 C. proc. civ. vizând verificarea și regularizarea
acesteia, neexistând prevedere derogatorie sau incompatibilitate în sensul
art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește denumirea hotărârii judecătorești pronunțate în primă
instanță asupra cererii în discuție, aceasta constituie o sentință, prin rapor-
tare la art. 424 alin. (1) C. proc. civ., iar nu o încheiere, nefiind aplicabil
art. 651 alin. (4) C. proc. civ., întrucât cererea nu intră în competența de
soluționare a instanței de executare.
În ceea ce privește calea de atac susceptibilă a fi exercitată împotriva sen-
tinței menționate, potrivit art. 9 din lege, aceasta este apelul, iar termenul
său de declarare are o durată de 7 zile, curgând de la momentul comunicării.
Este de menționat că, dacă în privința termenului de apel de 15 zile,
prevăzut în ipoteza contestației creditorului de îndeplinire a condițiilor de
admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege, se derogă de la
modul de calcul pe zile libere instituit de art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,
specificându-se că cele 15 zile sunt lucrătoare, în ceea ce privește termenul
de 7 zile, acesta se calculează potrivit regulii de drept comun. Durata terme-
nului de apel este diferită însă de aceea de 30 de zile din dreptul comun,
prevăzută de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce privește problema dacă împotriva deciziei pronunțate în apel
se poate exercita calea de atac a recursului, apreciem că aceasta ar trebui să-
și găsească un răspuns negativ, chiar dacă legiuitorul a omis să precizeze în
351
corpul legii că împotriva hotărârii pronunțate asupra cererii analizate se

poate face numai apel.
Soluția propusă are la bază următoarele considerente punctuale:
– judecata cererii implică o procedură urgentă de soluționare, iar exer-
citarea unei căi suplimentare de atac ar contraveni acestui caracter;
– nu există un raționament logic pentru care legiuitorul ar scurta terme-
nul de apel la 7 zile, însă ar accepta exercitarea unui recurs împotriva deciziei
pronunțate în apel, al cărui termen ar fi cel de drept comun de 30 de zile,
dată fiind inexistența unei derogări în acest sens;
– art. 10 alin. (1) din lege, care leagă stingerea datoriilor debitorului de
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, face trimitere la
art. 9 referitor la atacarea hotărârii de primă instanță cu apel.
352
Anexă
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată

a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite[1]
Art. 1. (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori

şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii crean-
ţelor deţinute asupra consumatorilor.
(2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului
nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
(3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditoru-
lui izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau
solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.
(4) Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin pro-
gramul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului
„Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009,
cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 2. Dispoziţiile prezentei legi se coroborează cu dispoziţiile Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu
modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare,
[1]
Publicată în M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016.
353
Legea nr. 77/2016
ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu mo-
dificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.
Art. 3. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i
se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără
costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea
creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului
de credit nu ajung la un alt acord.
Art. 4. (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi

a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii:
a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1
alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea
echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb
de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona,
construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de
locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat
cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă
pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea
prezentei legi.
(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de
credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării
procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate
bunurile ipotecate în favoarea creditorului.
Art. 5. (1) în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite

creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau
354
Legea nr. 77/2016
al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi

transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii
datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de
admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.
(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui
interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau conven-
ţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de
debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se
stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din
contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.
(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un
termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice
plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară
demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia
îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.
(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul
public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii
actului de dare în plată.
(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc
sau ale avocatului se suportă de către debitor.
Art. 6. (1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă

dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împo-
triva garanţilor personali sau ipotecari.
(2) În situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7, cre-
ditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau
extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi per-
sonali sau ipotecari.
(3) Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de
codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului
principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.
355
Legea nr. 77/2016
(4) Acţiunea în regres împotriva debitorului principal va putea fi for-

mulată numai după stingerea integrală a datoriei izvorând din contractul de
credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.
Art. 7. (1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în

conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.
(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de
judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile
alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la
comunicare şi se judecă cu celeritate.
(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se
menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proce-
duri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care
se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile
vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de
prezenta lege.
(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei,
creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea preala-
bilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile
art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a
înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare
în plată.
Art. 8. (1) în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor

prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o
hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul
de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.
(2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către jude-
cătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.
356
Legea nr. 77/2016
(3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se men-

ţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri
judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se
subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei
judiciare de timbru.
(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din
contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei exe-
cutări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în
care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.
Art. 9. Hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată

cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.
Art. 10. (1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate,

respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit
prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debito-
rului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani supli-
mentare.
(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau
fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.
Art. 11. În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit,

precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât
contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare,
cât şi contractelor încheiate după această dată.
Art. 12. Prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I.
357
Bibliografie citată în lucrare
I. Tratate, cursuri, monografii
D. ALEXANDRESCO, Principiile dreptului civil, Vol. III, Ed. Socec&Co., 1926

M. AVRAM, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București,
2006
FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012
I. BERLIN, Cinci eseuri despre libertate, Ed. Humanitas, București, 2010
C. BÎRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului, vol. I, Ed. C.H. Beck,
2010
G. BOROI, M. STANCU, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2016
G. BOROI, L. STĂNCIULESCU, Instituții de drept civil în reglementarea Noului
Cod Civil, Ed. Hamangiu, 2012
R. CAPONI, La nozione di retroattività della legge, în Giurisprudenza costi-
tuzionale, 1990
V.M. CIOBANU, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria
generală, Ed. Național, 1999
J. GHESTIN, M. BILLIAU, G. LOISEAU, Le régime des créances et des dettes,
LGDJ, 2005
V. HANGA, M.D. BOB (trad. și note), Instituțiile lui Iustinian, Ed. Universul
Juridic, București, 2009
D.J. HARRIS, M. O’BOYLE, C. WARBRICK, Law of the European Convention on
Human Rights, ed. a III-a, Oxford University Press, 2014
A. HILSENRAD, Procesul civil în R.P.R., Ed. Științifică, 1957
PH. MALAURIE, L. AYNES, PH. STOFFEL-MUNCK, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wol-
ters Kluwer, 2010
I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU (coord.), Constituția României. Comentarii pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008
I. NAJJAR, Le droit d’option, contribution à l’étude de droit potestatif et de
l’acte unilatéral, LGDJ, Paris, 1967
M. NICOLAE, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie
civilă (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013
359
L. POP, Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general, vol. I,

C.H. Beck, 2006
L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
Ed. Universul Juridic, 2012
L. POP, I. F. POPA, S. I. VIDU, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul
Juridic, București, 2015
C.S. RICU, G.C. FRENȚIU, D. ZECA, D.M. CIGAN, T.V. RĂDULESCU, C. T. UNGU-
REANU, G. RĂDUCAN, GH. DURAC, D. CĂLIN, I. NINU, A. BLEOANCĂ, Noul Cod
civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Hamangiu, 2012
C. SÉVELY-FOURNIÉ, Essai sur l’acte juridique extinctif en droit privé,
Ed. Dalloz, 2010
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 9-a,
Ed. Hamangiu, 2008
V. STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas,
București, 2004
V. STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2013
F. SUDRE, J.-P. MARGUÉNAUD, J. ANDRIANTSIMBAZOVINA, A. GOUTTENOIRE,
M. LEVINET, Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme,
Ed. PUF, Paris, 2003
P. VASILESCU, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012
C.E. ZAMȘA, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență,
Ed. Hamangiu, București, 2006
II. Studii și articole
M. AVRAM, Promisiune de vânzare-cumpărare. Cerere de rezoluțiune.

Interpretare. Condiții de admisibilitate. Clauză penală. Pact comisoriu. Notă
la decizia nr. 614 din 15.02.2002 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă, în
Curierul judiciar nr. 6/2002
M. AVRAM, Despre legea privind darea în plată: între folclorul juridic și
rațiunea dreptului, http://www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-da-
rea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-ratiunea-dreptului.html (ultima accesare:
29.08.2016)
360
V. BABIUC, V. STOICA, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, în

Dreptul nr. 7/1995
L. BERCEA, Instrumentele normative de protecție a consumatorului supra-
îndatorat. (Din nou) despre convergență și concurență normativă – în loc de
editorial, R.R.D.A. nr. 5/2016
P.-A. CÔTÉ, Contribution à la théorie de la rétroactivité des lois, în 68 La
Revue du Barreau Canadien, 1989
P. DEUMIER, L’application d’une loi nouvelle aux contrats en cours est-elle
une application immédiate et/ou une application rétroactive?, în Revue
trimestrielle de droit civil, 2010
J. GOICOVICI, Dreptul potestativ de retractare a consimțământului în
materia contractelor de consum, în Pandectele Române nr. 1/2009
F.I. MANGU, Despre natura juridică a dării în plată a imobilelor în vederea
stingerii obligațiilor asumate prin credite, R.R.D.A. nr. 5/2016
L. MIHAI, V. BEREA, Lucian Mihai, fost președinte al Curții Constituționale:
Neconstituționalitatea Legii privind darea în plată. Cât va dura până când va
ajunge pe masa judecătorilor de la CCR?, http://www.zf.ro/opinii/lucian-mihai-
fost-presedinte-al-curtii-constitutionale-neconstitutionalitatea-legii-privind-da-
rea-in-plata-cat-va-dura-pana-cand-va-ajunge-pe-masa-judecatorilor-de-la-ccr-
15276995
ST. R. MUNZER, Retroactive Law, în 6 The Journal of Legal Studies 373, 381,
1977
M. NICOLAE, Din nou despre neconstituționalitatea art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, republicată, cu mod. ulterioare – Notă critică și explicativă la
Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente
(cu opinie separată de Aspazia Cojocaru), în R.R.D.P. nr. 3/2011
M. NICOLAE, Soluții la conflictul legilor în timp. În căutarea formulei ideale:
De la teoria drepturilor câștigate la teoria normativistă: partea I – Teoria drep-
turilor câștigate, în R.R.D.P. nr. 6/2012, partea a II-a – Teoria faptului consu-
mat, în R.R.D.P. nr. 1/2013 și partea a III-a – Teoria aplicării imediate a legii noi,
în R.R.D.P. nr. 2/2013
D. POPA, Gheorghe Piperea: Câteva argumente de ordin principial relative
la necesitatea legii dării în plată și unele critici ale „argumentelor" de ordin
361
emoțional ale opozanților acestei legi, http://www.hotnews.ro/stiri-opi-

nii-20818028-gheorghe-piperea-citeva-argumente-ordin-principial-relative-n
ecesitatea-legii-darii-plata-unele-critici-ale-argumentelor-ordin-emotional-al
e-opozantilor-acestei-legi.htm
V.-Z. PUSKAS, I. CHIOREAN, Principiul neretroactivității legii civile – doctrina
reflectată în jurisprudența Curții Constituționale, Buletinul Curții Consti-
tuționale nr. 2/2013, București
R. RIZOIU, Tipic și atipic în Legea dării în plată,
http://www.juridice.ro/464088/tipic-si-atipic-in-legea-darii-in-plata.html
I. SFERDIAN, Natura juridică a dării în plată a unor imobile în condițiile Legii
nr. 77/2016, în R.R.D.P. nr. 3/2016
V. STOICA, FL.-A. BAIAS, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a
imobilelor, în condițiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul
nr. 3/1992
V. STOICA, Declarația unilaterală de rezoluțiune, în Revista Dreptul
nr. 8/2006
V. STOICA, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară ipote-
cară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016
G. TIȚA-NICOLESCU, Excepțiile de la principiul obligativității efectelor con-
tractului prevăzute în noul Cod civil, Pandectele Române nr. 11/2012
S. TÎRNOVEANU, A. IORGULESCU, G. TÎRNOVEANU, Legea nr. 77/2016 privind
darea în plată a unor imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin
credite. Analiză comparativă a principalelor instituții menționate în lege,
drept comparat, respectiv a incidenței unui potențial control de constitu-
ționalitate, R.R.D.A. nr. 5/2016
N.-H. ȚIȚ, Considerații privind procedurile judiciare prevăzute de Legea
nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, în Revista română de executare silită
nr. 2/2016
ST. VALORY, La potestativité dans les relations contractuelles, Presse
Universitaire d’Aix-Marseille, 1999
362
III. Jurisprudență europeană și națională
1. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, Hotărârea din 26 aprilie 1979
Cauza Sporrong et Lönnroth c. Suediei, Hotarârea din 23 septembrie 1982
Cauza Bramelid și Malmstrom c. Suediei, Hotărârea din 12 octombrie
1982
Cauza James și alții c. Regatului Unit, Hotarârea din 21 februarie 1986
Cauza Erkner și Hofauer c. Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987
Cauza Poiss c. Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987
Cauza Chappell c. Regatului Unit, Hotărârea din 30 martie 1989
Cauza Groppera Radio AG și alții c. Elveției, Hotărârea din 28 martie 1990
Cauza Kruslin c. Franței, Hotărârea din 24 aprilie 1990
Cauza Wiesinger c. Austriei, Hotărârea din 30 octombrie 1991
Cauza Observer și Guardian Newspapers Ltd. c. Regatului Unit, Hotărârea
din 26 noiembrie 1991
Cauza Pine Valley Developments Ltd and Others c. Irlandei, Hotărârea din
29 noiembrie 1991
Cauza Les saints monastères c. Greciei, Hotarârea din 9 decembrie 1994
Cauza Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea
9 decembrie 1994
Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei, Hotărârea din 20
noiembrie 1995
Cauza Presos Compania Naviera c. Belgiei, Hotărârea din 3 iulie 1997
Cauza Vasilescu c. României, Hotărârea din 22 mai 1998
Cauza Iatridis c. Greciei, Hotărârea din 25 martie 1999
Cauza Zielinski and Pradal and Gonzalez și alții c. Franței, Hotărârea din
28 octombrie 1999
Cauza Beyeler c. Italiei, Hotărârea din 5 ianuarie 2000
Cauza Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugaliei, Hotă-
rârea din 11 ianuarie 2000
Cauza Ignaccolo-Zenide c. României, 31679/96, Hotărârea din 25 ianuarie
2000
Cauza O.N. c. Bulgariei, Decizia din 6 aprilie 2000
Cauza Rotaru c. României, Hotărârea din 4 mai 2000
363
Cauza Ex-regele Greciei și alții c. Greciei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000

Cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 23 ianuarie 2001
Cauza Georgette Teytaud, Marie-Louise Lambelin, Georges Raoux,
Jeanne-Marie Faure, Gabrielle Raoux, Michel Faure c. Franței, Decizia din 25
ianuarie 2001
Cauza Malama c. Greciei, Hotărârea din 1 martie 2001
Cauza Cooperativa la Laurentina c. Italiei, Hotarârea din 2 august 2001
Cauza Elia SRL c. Italiei, Hotărârea din 2 august 2001
Cauza Smokovitis și alții c. Greciei, Hotărârea din 11 aprilie 2002
Cauza S.A. Dangeville c. Franței, Hotărârea din 16 aprilie 2002
Cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei, Hotărârea din 25 iulie 2002
Cauza Terazzi SRL c. Italiei, Hotărârea din 17 octombrie 2002
Cauza Lavents c. Letoniei, Hotărârea din 28 noiembrie 2002
Cauza M.A. și alții c. Finlandei, Decizia din 10 iunie 2003
Cauza Ogis-Institut Stanislas, Ogec St. Pie X și Blanche De Castille și alții
c. Franței, Hotărârea din 27 mai 2004
Cauza Di Belmonte c. Italiei, Decizia din 3 iunie 2004
Cauza Broniowski c. Poloniei, Hotărârea din 22 iunie 2004
Cauza Bäck c. Finlanda, Hotărârea Curții din 20 iulie 2004
Cauza Jahn și alții c. Germaniei, Hotărârea din 30 iunie 2005
Cauza Maurice c. Franței, Hotărârea din 6 octombrie 2005
Cauza Lecarpentier și alții c. Franței, Hotărârea din 14 februarie 2006
Cauzele Eko-Elda Avee c. Greciei Hotărârea din 9 martie 2006
Cauza Scordino c. Italiei, Hotărârea din 29 martie 2006
Cauza Cabourdin c. Franței, Hotărârea din 11 aprilie 2006
Cauza Soukhobokov c. Rusiei, Hotărârea din 13 aprilie 2006
Cauza Saint-Adam și Millot c. Franței, Hotărârea din 2 mai 2006
Cauza Kanayev c. Rusiei, Hotărârea din 27 iulie 2006
Cauza Achache c. Franței, Hotărârea din 3 octombrie 2006
Cauza Aubert și alții și 8 alte cauze c. Franței, Hotărârea din 9 ianuarie
2007
Cauza Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi c. Turciei, Hotărârea din 9 ianuarie
2007
Cauza Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, Hotărârea din 11 ianuarie 2007
Cauza Bulgakova c. Rusiei, Hotărârea din 18 ianuarie 2007
364
Cauza Apostolidi și alții c. Turciei, Hotărârea din 27 martie 2007

Cauza Zvolski și Zvolska c. Republica Cehă, Rezoluția din 24 aprilie 2007
Cauza Beian c. României, Hotărârea din 6 decembrie 2007
Cauza Nacaryan și Deryan c. Turciei, Hotărârea din 8 ianuarie 2008
Cauza Nagovitsyn c. Rusiei, Hotărârea din 24 ianuarie 2008
Cauza Gülmez c. Turciei, Hotărârea din 20 mai 2008
Cauza Meïdanis c. Greciei, Hotărârea din 22 mai 2008
Cauza Gigli Costruzioni S.R.L. c. Italiei, Hotărârea din 1 aprilie 2008
Cauza Pisacane și alții c. Italiei, Hotărârea din 27 mai 2008
Cauza Bortesi și alții c. Italiei, Hotărârea din 10 iunie 2008
Cauza Ichtigiaroglou c. Greciei, Hotărârea din 19 iunie 2008
Cauza Matteoni c. Italiei, Hotărârea din 17 iulie 2008
Cauza Di Belmonte c. Italiei, Hotărârea din 16 martie 2010
Cauza Nejdet Șahin, Perihan Șahin c. Turciei, Hotărârea din 20 octombrie
2011
Cauza Albu și alții c. România, și alte 63 de cazuri, Hotărârea din 10 mai
2012
Cauza Neshkov și alții c. Bulgariei, Hotărârea din 27 ianuarie 2015
2. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cauza C-49/59, Snupat c. High Authority, Hotărârea Curții din 22 martie
1961
Cauza C-6/64, Costa c. Enel, Hotărârea Curții din 15 iulie 1964
Cauza C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal
SpA, Hotărârea Curții din 9 martie 1978
Cauza C-5/88, Wachauf c. Bundesamt fur Ernahrung und Fortwirtschaft,
Hotărârea Curții din 13 iulie 1989
Cauzele C-90/90 și C-91/90, Neu și alții c. Secrétaire d'Etat à l'Agriculture
et à la Viticulture, Hotărârea Curții din 10 iulie 1991
Cauza C-89/91, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. TVB Treuhandgesel-
lschaft für Vermögensverwaltung und Beteiligungen mbH, Hotărârea Curții
din 19 ianuarie 1993
Cauza C-381/97, Belgocodex SA c. Belgian State, Hotărârea Curții din 3
decembrie 1998
Cauza C-437/04, Comisia c. Belgiei, Hotărârea Curții din 22 martie 2004
365
Cauza C-321/05, Kofoed c. Skatteministeriet, Hotărârea Curții din 5 iulie

2007
Cauza C-201/08 Plantanol GmbH & Co. KG c. Hauptzollamt Darmstadt,
Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009
Cauza C-441/07, Comisia c. Alrosa company Ltd., Hotărârea Curții din 22
iunie 2010
Cauza C-602/10, SC Volksbank Romania c. Autoritatea Națională pentru
Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consu-
matorilor Călărași (CJPC), Hotărârea Curții din 12 iulie 2012
Cauza C-283/11, Sky Österreich GmbH c. Österreichischer Rundfunk,
Hotărârea Curții din 22 ianuarie 2013
Cauza C-12/11, Denise McDonagh c. Ryanair, Hotărârea Curții din 31
ianuarie 2013
Cauza C-415/11, Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tar-
ragona i Manresa (Catalunyacaixa), Hotărârea Curții din 14 martie 2013
Cauza C-617/10, Aklagaren c. Hans Akerberg Fransson, Hotărârea Curții
din 7 mai 2013
Cauza C-426/11, Mark Alemo-Herron și alții c. Parkwood Leisure Ldt.,
Hotărârea Curții din 18 iulie 2013
Cauza C-34/13, Kušionová c. SMART Capital a.s., Hotărârea Curții din 10
septembrie 2014
Cauza C-348/14, Maria Bucura c. Bancpost SA, Hotărârea Curții din 9 iulie
2015
Cauza C-74/15, Tarcău, Ordinul Curții din 19 noiembrie 2015
Cauza C-154/15, Francisco Gutiérrez Naranjo c. Cajasur Banco S.A.U.,
pendinte.
Cauza C-307/15, Ana María Palacios Martínez c. Banco Bilbao Vizcaya
Argentaria SA, pendinte.
Cauza C-308/15, Banco Popular Español SA c. Emilio Irles López, Teresa
Torres Andreu, pendinte.
3. Decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 privind soluționarea excepției de ne-
constituționalitate a prevederilor art. 302 Cod penal si ale art. 50 alin. 1 lit. c)
366
din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor prețioase si pietrelor

prețioase (M. Of. nr. 105 din 24 mai 1993)
Decizia nr. 7 martie 1994 privind excepțiile de neconstituționalitate a
prevederilor art. V alin. (7) din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului
de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ
nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de
Conturi (M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 1994)
Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989 (M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002)
Decizia nr. 79/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a pre-
vederilor art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor
pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată, cu
modificări și completări, prin Legea nr. 82/1995 (M. Of. nr. 381 din 15 august
2000)
Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004 referitoare la excepția de ne-
constituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) și c), ale art. 131 si ale
art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile
conexe (M. Of. nr. 118 din 10 februarie 2004)
Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, referitoare la excepția de ne-
constituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995
pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de
locuințe, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr. 233 din 17 martie 2004)
Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare (M. Of. nr. 729 din
12 august 2004)
Decizia nr. 291 din 1 iulie 2004 referitoare la excepția de neconstituționa-
litate a dispozițiilor articolului unic din Legea nr. 428/2002 pentru aprobarea
O.U.G. nr. 181/2001 privind modificarea si completarea Legii nr. 314/2001
pentru reglementarea situației unor societăți comerciale (M. Of. nr. 753 din
18 august 2004)
367
Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2005 referitoare la excepția de neconstitu-

ționalitate a dispozițiilor art. 3, 7, art. 8 alin. (2) și art. 26 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții,
publicată în M. Of. nr. 244 din 23 martie 2005
Decizia nr. 325 din 14 iunie 2005 referitoare la excepția de neconstituțio-
nalitate a prevederilor art. II alin. (1), (3) și (4) din O.G. nr. 72/2004 pentru
modificarea art. 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului (M. Of.
nr. 756 din 19 august 2005)
Decizia nr. 119 din 16 februarie 2006 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 190 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind
Codul de procedură fiscală (M. Of. nr. 264 din 23 martie 2006)
Decizia nr. 230 din 14 martie 2007 referitoare la sesizarea de neconsti-
tuționalitate a Legii pentru protejarea operatorilor economici care au ca
obiect de activitate exploatarea și prelucrarea lemnului din zonele forestiere
afectate de doborâturi de vânt și de alte calamități naturale (M. Of. nr. 236
din 5 aprilie 2007)
Decizia nr. 261 din 20 martie 2007 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a dispozițiilor art. 25 din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea
familiei în vederea creșterii copilului (M. Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007)
Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 272 alin. (1) pct. 2 și 3 din Legea nr. 31/1990
privind societățile comerciale (M. Of. nr. 801 din 23 noiembrie 2007)
Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adia-
cente (M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008)
Decizia nr. 748 din 1 iunie 2010 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătății (M. Of. nr. 470 din 8 iulie 2010)
Decizia nr. 1461 din 9 noiembrie 2010 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
(M. Of. nr. 860 din 22 decembrie 2010)
368
Decizia nr. 469 din 12 aprilie 2011 referitoare la excepția de neconsti-

tuționalitate a prevederilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 privind
amenajarea teritoriului și urbanismul (M. Of. nr. 473 din 6 iulie 2011)
Decizia nr. 655 din 17 mai 2011 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a prevederilor art. 452 alin. 2 lit. c) teza finală din Codul de
procedură civilă (M. Of. nr. 517 din 22 iulie 2011)
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare la obiecția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 și art. 56 din
Legea privind amplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate (M. Of.
nr. 116 din 15 februarie 2012)
ționalitate a prevederilor art. 1 lit. g) din Legea nr. 12/1990 privind proteja-
rea populației împotriva unor activități comerciale ilicite (M. Of. nr. 428 din
28 iunie 2012)
Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abu-
zive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (M. Of.
nr. 110 din 25 februarie 2013)
Decizia nr. 125 din 7 martie 2013 referitoare la excepția de neconstitu-
ționalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) și (2) din Legea serviciilor de
transport public local nr. 92/2007 (M. Of. nr. 338 din 10 iunie 2013)
Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, asupra obiecției de neconstituțio-
nalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor
competențe exercitate de unele ministere și organe de specialitate ale
administrației publice centrale, precum și a unor măsuri de reformă privind
administrația publică (M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014)
ționalitate a prevederilor art. 114 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul
de procedură fiscală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi
prin Legea nr. 126/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 88/2010 pentru modi-
ficarea și completarea O.G, nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
precum și a dispozițiilor art. 114 alin. (1) și (4) din aceeași ordonanță (M. Of.
nr. 554 din 28 iulie 2014)
369
Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconsti-

tuționalitate a dispozițiilor art. 12 și art. 42 din Legea farmaciei nr. 266/2008
(M. Of. nr. 154 din 4 martie 2015)
Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 66 O.U.G. nr. 66/2011
privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obține-
rea și utilizarea fondurilor europene si/sau a fondurilor publice naționale
aferente acestora, precum și a celor ale pct. 2 subpct. 2.3 din anexa la O.U.G.
nr. 66/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 47/2014
pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 66/2011 (M. Of. nr. 236 din 7
aprilie 2015)
Decizia nr. 745 din 3 noiembrie 2015 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile
pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume
de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și
autorități contractante (M. Of. nr. 937 din 18 decembrie 2015)
Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, referitoare la obiecția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Legii nr. 393/2004 pri-
vind Statutul aleșilor locali (M. Of. nr. 160 din 2 martie 2016)
Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016 referitoare la excepția de neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori
(M. Of. nr. 546 din 20 iulie 2016)
370
Codul de procedură civilă
şi Legea de punere în aplicare
ediţia a 13-a, actualizat 6 septembrie 2016
ISBN 978-606-27-0562-6
19 lei, 336 p.
Lucrarea de faţă cuprinde Codul de procedură civilă, precum şi câte un extras din
Legea nr. 76/2012 şi din Legea nr. 2/2013, toate cu modificările la zi. Din cuprinsul
Legii nr. 76/2012 sunt reproduse normele tranzitorii şi de punere în aplicare a
Codului de procedură civilă, iar din Legea nr. 2/2013 sunt redate articolele ce
cuprind reglementările privind pregătirea aplicării Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, prin care, printre altele, s-a dispus amânarea punerii în practică
a anumitor dispoziţii ale acestuia, iniţial până la 1 ianuarie 2016, ulterior acest
termen fiind prorogat, prin O.U.G. nr. 62/2015, până la data de 1 ianuarie 2017.
O tablă de materii detaliată şi un index alfabetic ale Codului au fost întocmite
pentru a face mai uşoară căutarea instituţiilor/cuvintelor-cheie.
La finalul articolelor veţi găsi textele corespondente din reglementările anterioare,
redate cu caractere italice, iar, acolo unde este cazul, se fac trimiteri la legislaţia
conexă.
De asemenea, sunt prezentate deciziile Curţii Constituţionale prin care a fost
constatată neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Codul de procedură civilă,
precum şi deciziile în interesul legii şi hotărârile prealabile pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Motivările integrale ale tuturor acestor decizii pot fi
consultate online la adresa http://bibliotecahamangiu.ro/.
Cartea este tipărită în format A5 (145x205 mm) şi pe hârtie ofset, ceea ce îi aduce
un plus de calitate şi ajută la parcurgerea cu uşurinţă a textelor prezentate în
cuprinsul ei.
Codul civil şi Legea de punere în aplicare
corespondenţa cu reglementările anterioare, recursuri în interesul
legii, hotărâri prealabile, legislaţie conexă şi index alfabetic
ediţia a 14-a, actualizat 12 septembrie 2016
ISBN 978-606-27-0546-6
27 lei, 600 p.
Prezenta lucrare cuprinde Codul civil şi, în extras, Legea de punere în aplicare a
acestuia.
Legea nr. 71/2011 conţine, în mare, trei categorii de prevederi: 1. dispoziţii
tranzitorii şi de punere în aplicare a Codului civil; 2. dispoziţii de modificare şi
completare a acestuia şi 3. dispoziţii de modificare şi completare a diferitelor legi
speciale. Dispoziţiile de modificare şi completare a textelor din Codul civil nu au
mai fost redate separat, întrucât ele sunt înglobate în varianta republicată oficial
în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 − forma reprodusă în cartea de faţă. Celelalte
dispoziţii de sine stătătoare ale Legii de punere în aplicare, mai puţin dispoziţiile
de modificare şi completare a diferitelor legi speciale, sunt redate integral ca lege
separată faţă de cod.
Textul Codului este însoţit de articolele corespondente din vechiul Cod civil, Codul
comercial, Codul familiei, Decretul nr. 167/1958 şi toate celelalte acte normative
anterioare al căror conţinut a fost absorbit în Codul civil, toate acestea fiind redate
la finalul articolelor, cu caractere italice. De asemenea, se fac trimiteri la legislaţia
conexă şi sunt prezentate recursurile în interesul legii şi hotărârile prealabile privind
dezlegarea unor chestiune de drept în materie, ale căror motivări integrale pot fi
consulate online la adresa http://bibliotecahamangiu.ro/.
Au fost incluse şi o tablă de materii detaliată, precum şi un index alfabetic, care nu
fac parte din textul oficial al Codului civil, ci au fost întocmite de Editura Hamangiu
pentru a facilita orientarea şi identificarea mai rapidă a instituţiilor/cuvintelor-
cheie căutate.
Cartea este tipărită în format A5 (145x205 mm), pe hârtie ofset.
Ghid de admisibilitate la Curtea
Constituţională a României
Tudorel Toader, Marieta Safta
ISBN 978-606-27-0632-6
25 lei, 176 p.
În sistemul juridic românesc, Curtea Constituțională este „garantul supremației Constituției”

sau, cum adesea se spune în spațiul public, este „ultimul bastion al statului de drept”. Un
bastion tot mai încercat, după cum o arată statisticile privind numărul crescut al deciziilor
pronunțate în ultimii ani.
Dintre toate soluțiile de respingere a sesizărilor, un procent însemnat îl constituie cele de
respingere pe considerente de inadmisibilitate, ceea ce a reprezentat pentru autori un
motiv suficient de important pentru realizarea acestui ghid, conceput ca un instrument
de orientare, cu precădere pentru practicienii dreptului, în vederea formulării sesizărilor
adresate Curții Constituționale.
Bazându-se pe argumente extrase din jurisprudența Curții, precum şi pe experienţele
acumulate în activitatea de înfăptuire a justiţiei constituţionale, autorii au structurat cauzele
de inadmisibilitate pe două coordonate principale – legalitatea sesizării și competența Curții
–, identificând apoi toate temeiurile legale care împiedică declanșarea sau extinderea
procedurii de control al constituționalității legilor, respectiv examinarea pe fond a cererilor,
indiferent de atribuția la care ele se referă.
Al doilea argument care stă la baza acestui demers are în vedere și degrevarea activității
Curții Constituționale. După cum se știe, în sistemul românesc nu există un filtru prealabil
de verificare a admisibilității și orice sesizare a instanței de contencios constituțional
declanșează întreaga procedură (complicată și cronofagă) care precede examinarea de către
Plen, respectiv înregistrarea dosarului, solicitarea punctelor de vedere de la autoritățile
prevăzute de lege, acordarea termenului de judecată, citarea și dezbaterea în ședință publică
(în cazul atribuțiilor pentru care legea prevede judecarea cu citarea părților), chiar și atunci
când inadmisibilitatea este evidentă.
Or, autorii au alcătuit acest ghid de admisibilitate și cu speranța că o mai bună cunoaștere
și aplicarea corectă de către avocați, instanțe de judecată și de către toți subiecții de drept
a normelor constituționale și legale de referință, astfel cum se reflectă și în deciziile Curții,
vor conduce în timp la reducerea numărului de sesizări, slujind, în cele din urmă, calității și
bunei administrări a justiției constituționale.
Acțiunile de carte funciară
Practică judiciară
Roxana Stanciu
ISBN 978-606-27-0654-8
59 lei, 464 pag.
Cartea Acțiuni de carte funciară cuprinde o analiză elaborată a jurisprudenței

relevante în domeniul publicității imobiliare, hotărârile fiind selectate din acțiunile
clasice de carte funciară: plângere împotriva încheierilor de carte funciară, acțiunea
în prestație tabulară și acțiunea în rectificare.
Lucrarea de față aduce un element de noutate major, fiind prin structura ei, o
culegere de practică judiciară diferită de toate cele deja existente pe piață. În
cuprinsul lucrării, autoarea nu s-a limitat la a selecta și prezenta hotărârile
judecătorești relevante în materie de carte funciară, în forma în care au fost ele
redactate de către instanță. Având o bogată experiență practică, atât în calitate de
judecător, cât și de autor de culegeri de practică judiciară, autoarea propune un
format nou, mult mai util și facil de parcurs, persoanele interesate regăsind ușor
chintesența spețelor, argumentele părților, soluția instanței și motivarea acesteia.
Cele 117 de hotărâri judecătorești selectate sunt prezentate practicienilor într‑un
mod diferit/inedit, fiind structurate pe următoarele aspecte: Obiectul cererii;
Situația de fapt; Motivarea cererii; Apărările formulate în cauză; Soluția primei
instanțe; Calea de atac exercitată; Soluția instanței de apel.
Modalitatea de sistematizare a spețelor și abundența exemplelor practice
recomandă această lucrare practicienilor, în special judecătorilor, avocaților și
registratorilor de proprietate, dar și tuturor celor interesați de domeniul publicității
imobiliare.

Legea Darii in Plata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Legea Darii in Plata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LEGEA

Volum coordonat de Valeriu STOICA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Volum coordonat de Valeriu STOICA

Rațiunea de a fi a dreptului este să asigure spațiul stabil și predictibil de

București, 9 septembrie 2016

CAPITOLUL I. POTESTATIVITATE ŞI ECHITATE_____________________ 1

2. Condiții de fond ______________________________________ 63

V. Riscurile izvorând din devalorizarea bunurilor imobile _________ 106

CAPITOLUL II. CORELAȚIA DINTRE LEGEA NR. 77/2016 ȘI

Constantin PINTILIE, Dragoş BOGDAN

Elena Ramona BĂDESCU, Mihai SELEGEA, Dragoș BOGDAN

II. Compatibilitatea Legii nr. 77/2016 privind darea

Mihai SELEGEAN, Dragoş BOGDAN

CAPITOLUL III. PROBLEME PRACTICE DE DREPT SUBSTANȚIAL

Ioan Ciprian CHIOREAN

CAPITOLUL IV. PROBLEME PROCEDURALE PRIVIND

Mihnea Adrian TĂNASE , Aurelian-Marian MURGOCI-LUCA

9. Citarea ____________________________________________ 291

10. Căile de atac ce pot fi promovate în procedura

Delia Narcisa THEOHARI

Bibliografie citată în lucrare ____________________________________ 359

Prof. univ. dr. Valeriu STOICA

Dintre multiplele probleme pe care le ridică Legea nr. 77/2016 privind

dreptul analizat pare să nu aibă legătură cu ipoteza impreviziunii, așa cum

II. Ce pare să fie, dar nu poate fi – ipoteza dreptului potes-

1. Un text legal imperfect și înșelător

constată stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și

Al doilea drept, acela de a cere încheierea contractului prin care se vor

Rezultă că peste raportul obligațional inițial, cel de credit ipotecar dintre

prin care se stinge obligația inițială, este modalitatea de executare a conținutului

alin. (1) C. civ.][10]. În plus, este greu de crezut că o instituție financiară ar

2. Aparența unui drept potestativ

tractul de credit ipotecar, cât și actul juridic unilateral procedural al comu-

d) Dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 77/2016 leagă nașterea acestui

3. Limitele drepturilor potestative

ința contractul. În realitate, elementele puse în lumină de jurisprudență și doc-

al democrației constituționale, astfel încât chestiunea limitelor constituirii

C. Problema limitelor nașterii și existenței drepturilor potestative este

Pe de o parte, Parlamentul nu poate legifera decât în concordanță cu Legea

lare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după

în situația juridică preexistentă și obligația de supunere a persoanelor care au

tari diferiți. Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărțiturii dintre cele

larului, respectiv dreptul de a cere încheierea unui contract, precum și

III. Ce nu pare să fie, dar poate fi – ipoteza impreviziunii

Dacă legiuitorul nu va interveni pentru modificarea Legii nr. 77/2016 și

contractul[32], iar nu circumstanțele personale ale părților, cum ar fi starea

Sintagma „echilibrarea riscurilor”, utilizată în partea introductivă a art. 11

dreptul de a cere stingerea creanței bancare și a datoriei corelative, în

Natura juridică a dreptului de a cere stingerea creanței bancare ipotecare

și dispozițiile generale cuprinse în art. 1271 C. civ., în măsura în care nu s-a

Notificarea declarației unilaterale

Prof. univ. dr. Marieta AVRAM

Notificarea este o realitate juridică proteică. Asemenea lui Proteu, divini-

decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea

II. Natura juridică a dreptului consumatorului de a i se

1. Calificarea juridică a instituției

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că se instituie în favoarea

A. Este dare în plată?

schimbul datoriei în bani nici măcar nu acoperă valoarea creanței, consi-

B. Este obligație facultativă?[2]

datorii. În orice caz, nu putem subînțelege existența unei asemenea obligații

În primul rând, art. 1271 C. civ. prevede doar posibilitatea debitorului de