CAPITOLUL I

PRINCIPIILE DREPTULUI SOCIETĂŢILOR

Premisă. Existenţa societăţii comerciale este urmarea voinţei asociaţilor exprimată atât la
momentul constituirii, cât şi ulterior pe parcursul funcţionării acesteia. Rolul asociaţilor este
fundamental în constituirea persoanei juridice, aceştia contribuind cu aport iniţial.

Indiferent de forma de societate, asociaţii sunt animaţi de un interes personal. Este

adevărat că la momentul semnării actelor constitutive există un consens, ce-l filtrăm prin
existenţa elementelor specifice contractului de societate (aportul asociaţilor, affectio societatis şi
realizarea şi împărţirea beneficiilor), însă acestea au la acest moment un caracter generic, static,
fără a se materializa în acţiuni comune, concrete, cu excepţia celor necesare dobândirii
personalităţii juridice. Ulterior acestui moment asociaţii îşi vor exprima „individualitatea”, se
naşte contrarietatea de interese.

Structura societăţii este vie, ea fluctuează urmare a voinţei asociaţilor. Conflictele între
asociaţi sunt inerente, fie că este vorba de societatea în nume colectiv unde elementul personal
predomină, iar asociaţii se cunosc, fie că este vorba de o societate pe acţiuni în cadrul căreia
acţionarii evident că nu sunt într-o relaţionare personală ca în cazul primului exemplu. Diferă
doar contextul conflictului, modul de exercitare/ exteriorizare ori a modalităţilor de soluţionare a
acestora.

Aşadar, acţionarii au interese contrare. Este un adevăr pe care trebuie să-l acceptăm. Cum
între asociaţi există o luptă permanentă pentru satisfacerea propriului interes, vom observa că
avem nevoie de principii generale şi în acest domeniu, iar acestea sunt menite să asigure un
echilibru funcţional al structurii.

Vom recunoaşte astfel că există interese personale ale asociaţilor şi un interes social. În
planul dreptului pozitiv vom constata că unele dispoziţii protejează drepturile asociaţilor, dar şi
dispoziţii care limitează exercitarea acestor drepturi sau care conturează existenţa unui interes
social. În stabilirea unui raport între interesul personal al asociaţilor şi interesul social vom
încerca o analiză a celui din urmă.
 Conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale. Conturarea acestui
principiu nu este urmarea interpretării făcute de instanţele de judecată ori de doctrinari, aceştia
fiind doar descoperitorii lui printr-un fel de arheologie normativă 1 aplicată legii cadru în materie,
respectiv Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Pe fondul contrarietăţii de interese trebuie să identificăm intenţia legiuitorului; din

punctul nostru de vedere prin reglementarea anumitor instituţii, cum ar fi excluderea, retragerea
etc., legiuitorul a dat prioritate soluţiilor ce conduc la menţinerea structurii asociative. Soluţia nu
se regăseşte în dizolvarea persoanei juridice. Graniţa dintre situaţiile ce atrag excluderea,
retragerea ori dizolvarea este uneori subţiere, astfel că instanţele trebuie să extragă din materialul
probator şi să dea eficienţă soluţiei mai bine conturate. Însă, raportarea se face la interesele
asociaţilor, cu nesocotirea totală a structurii ca şi subiect de drept? Oare societatea comercială
prin personalitatea dobândită nu a căpătat anumite drepturi şi interese legitime, aşa cum de altfel
art. 1361 din Legea nr. 31/1990 le-a recunoscut. Dimpotrivă, concluzia la care vom ajunge în
final este în sensul că legiuitorul pivotează pe structură, părăsind zona concepţiei clasice a naturii
contractualiste a societăţii. Deci, nu mai este suficientă poziţia părţilor aşa cum este reflectată de
probele administrate, având prioritate soluţiile convenabile pentru protejarea societăţii.

Afirmarea principiului salvgardării societăţii comerciale. Identificarea în dreptul

pozitiv a acestui principiu poate fi dificilă sau, dimpotrivă, respinsă existenţa acestuia
considerându-se insuficiente argumentele ce le vom prezenta. Credem că punctul de pornire îl
constituie chiar concepţia adoptată de legiuitor în privinţa naturii juridice a societăţii 2. Deşi în
doctrină au fost formulate mai multe teorii în acest sens asupra cărora nu insistăm 3 (teoria
contractuală, teoria actului colectiv, teoria instituţiei, teoria mixtă contractual-instituţională), ne
interesează doar optica legiuitorului. Am putea considera că legiuitorul a favorizat teoria
contractualistă prin definiţia4 oferită în art. 1881 C. civ., teorie de altfel care se regăsea 5 și în

1
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 157.
2
Recunoaşterea unui interes social dă consistenţă teoriei instituţiei, în timp ce interesul comun al asociaţilor este
rezultatul concepţiei contractualiste.
3
Pentru dezvoltări a se vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea societăţilor comerciale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p. 4-7.
4
Art. 1.881 prevede că „prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice
sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”
5
Între cele două definiţii nu există diferenţe de substanţă, însă putem sublinia, în privinţa definiţiei oferite de art.
1.881 din noul Cod civil, folosirea unor termeni sau noţiuni inadecvate (cooperare, folosirea economiei, cunoştinţe
specifice), care din punctul nostru de vedere complică inutil definiţia. Şi în această definiţie se observă evidenţierea
caracterului unitar al dreptul privat ce domină noul Cod civil, odată ce cooperarea priveşte „activităţi”, fără a se
indica natura ori sfera acestora (producţie, comerţ, servicii); utilizarea acestui termen generic era obligatorie odată ce
dispoziţiile Codului comercial au fost abrogate, astfel că folosirea unor termeni ca fapte de comerţ sau acte de
comerţ nu s-ar fi justificat prin prisma teoriei moniste. Deşi se observă o încercare de evitare a folosirii termenilor
precum comerţ, comercial, societate comercială, nu credem că pe această cale se întăreşte, se impregnează teoria
Codul civil din 1864 în art. 1491. Cu toate acestea, considerăm că prin instituţiile juridice oferite
de legiuitor prin Legea nr. 31/1990 a fost favorizată teoria instituţiei, putând afirma că prin
aceasta s-a dat eficienţă principiului salvgardării societăţii comerciale. Să luăm cazul menţionat
anterior, cel al excluderii; dacă nu ar fi fost reglementată excluderea cu siguranţă doctrina în
unanimitate ar fi analizat posibilitatea rezilierii/rezoluţiunii 6 contractului ca unică soluţie; de
altfel, şi în condiţiile actuale se încearcă fundamentarea naturii excluderii prin prisma
rezilierii/rezoluţiunii7, însă nu îmbrăţişăm o astfel de interpretare, considerând că are o natură de
sine stătătoare menită să asigure, alături de retragere, perenitatea societăţii comerciale, chiar dacă
a fost reglementată şi instituţia dizolvării pentru motive temeinice, precum neînţelegeri grave
dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii (art. 227 alin. 1 lit. e). Excluderea este
privită şi ca sancţiune, dar şi ca remediu, cum este cazul excluderii asociatului care, pus în
întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat (art. 222 alin. 1 lit. a) sau asociatul cu răspundere
nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil (art. 222 alin. 1 lit. b). A se
observa diferenţa între retragere şi dizolvare, ambele fac trimitere la motive temeinice, însă
dizolvarea apare ca ultimă soluţie, adică numai dacă este împiedicată chiar funcţionarea
societăţii.

De asemenea, putem reţine această intenţie a leguitorului şi în cazul art. 194 alin. 2
menţionează „dacă în actul constitutiv se prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu
este de acord cu modificările aduse acestuia, se aplică dispoziţiile art. 224 şi 225”. Remarcăm că
acest drept poate fi exercitat doar dacă este prevăzut în actul constitutiv şi, mai mult, doar dacă s-
a renunţat la regula unanimităţii şi s-a stabilit o altă majoritate pentru modificarea actului
constitutiv. În aceste condiţii când ceilalţi asociaţi hotărăsc modificarea actului constitutiv,
asociatul nemulţumit poate exercita dreptul de retragere; observăm că în acest caz nu au fost
identificate/limitate clauzele a căror modificare (schimbare obiect principal, mutare sediu etc.)
dă posibilitatea exercitării dreptului de retragere, aşa cum este cazul art. 134 pentru societăţile pe
acţiuni; dreptul de retragere are o aplicare generală, fiind efectul caracterului intuitu persoane
permiţând menţinerea societăţii şi evitarea neînţelegerilor şi evitarea dizolvării, deşi în privinţa
unuia dintre asociaţi affectio societatis a dispărut.

Transpunerea legală a acestui principiu se observă în modul de reglementare a nulităţii

societății, sancțiune care numai în mod excepţional se răsfrânge asupra societăţii conform art. 56
din Legea nr. 31/1990, transpunere a art. 11 din Directiva 68/151/CEE.

unităţii dreptului privat, odată ce oricum şi în noul Cod civil apar astfel de trimiteri: în art. 1.889 la registrul
comerţului, art. 1363 la divulgarea secretului comercial etc.
6
Sub acest aspect în doctrină există divergenţe, iar cum studiul nostru nu urmăreşte lămurirea sancţiunii ce
intervine, am preferat menţionarea amândurora (pentru amănunte a se vedea D.A. Popescu, op. cit., p. 21-22; C
Predoiu, Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentarii pe articole, Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 842).
7
D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 22.
 Pentru a satisface imperativul respectării dispozițiilor legale privind constituirea
societăților comerciale și, în același timp, pentru a proteja interesele asociaților
și terților, regimul juridic al declarării nulității societății derogă de la dreptul
comun al nulității actelor juridice. Particularitățile nulității constau în limitarea
cazurilor de nulitate și regimul restrictiv al efectelor nulității.

(ÎCCJ, s.com., dec. nr. 1984 din 5 iunie 2008)

Poziţia doctrinei faţă de principiul salvgardării societăţii comerciale. În literatura

juridică străină, dar şi română 8 au fost exprimate opinii în sensul acceptării şi fundamentării
salvgardării societăţii comerciale 9. În acest sens s-a afirmat că „raţiunea salvgardării instituţiei
societare impune ca, în măsura în care este legalmente posibil, o problemă apărută la nivelul
unuia dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve la acelaşi nivel, fără a afecta
întregul lanţ societar stabilit între asociaţi în vederea producerii efectelor juridice specifice” 10. S-
a afirmat că „legiuitorul este preocupat, din raţiuni economice şi sociale, de menţinerea în viaţă a
societăţii, jurisprudenţa trebuind să dea curs acestor raţiuni” 11 considerând chiar că prezervarea
fiinţei societăţii constituie preocuparea fundamentală a leguitorului în materia societăţilor
comerciale 12 În doctrină 13 s-a reţinut că în lipsa lui affectio societatis interesul social este
criteriul în funcţie de care se menţine societatea în fiinţă sau, dimpotrivă, este dizolvată.

A fost exprimat şi punctul de vedere contrar: „faptul că retragerea şi excluderea nu

conduc în principiu la dizolvarea societăţii, faptul că instanţele interpretează cu stricteţe
condiţiile dizolvării anticipate judiciare, nu constituie o oglindire a preocupării pentru protejarea
persoanei morale sau a intereselor ei abstracte, ci o consecinţa dreptului celorlalţi asociaţi de a
urmări în continuare interesul comun” 14.

8
C Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 842.
9
Sau salvarea contractului de societate (în D.A. Popescu, op. cit., p. 22)
10
C Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 842-843.
11
R.N. Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi, R.D.C. nr.
2/1998, p. 63.
12
I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru.
Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 90.
13
C Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 841.
14
Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia
acţionarială, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 128.
 Interesul societăţii 15 . Frecventa raportare atât a legiuitorului, cât şi a practicii
judecătoreşti la "interesul societăţii" impun analiza acestei noţiuni „de neevitat în dreptul
societăţilor comerciale, dar, fără îndoială, extrem de dificil de circumscris într-o definiţie”16.

Mai întâi, considerăm utilă identificarea în cuprinsul Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale a textelor de lege care fac trimitere la interesul societăţii; astfel, cu titlu de exemplu:

- „Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe contul
altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nicio
deliberare sau decizie privind această operaţiune” (art. 79 alin. 1);
- „Niciun asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul
societăţii” (art. 81 alin.1);
- „Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al
unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină
de la deliberările privind acea operaţiune” (art. 127 alin. 1);
- „Administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin. 1, dacă în momentul
luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că
acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate” (art. 1441
alin. 2)17;
- „Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu loialitate, în
interesul societăţii” (art. 1441 alin. 4);
- „Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese
contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi
administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nici o
deliberare privitoare la această operaţiune” (art. 144 3 alin. 1);
- „În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de
supraveghere poate convoca adunarea generală a acţionarilor” (art. 153 9 alin. 2);
- „Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri excepţionale, justificate prin
urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului de administraţie
sau ale directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al
membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a respectivului organ” (art. 153 21
alin. 1);
- „Se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani fondatorul, administratorul,
directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care:
(…)

15
În literatura juridică se foloseşte şi denumirea „interes societar” însă nu o considerăm potrivită odată ce cuvântul
„societar” (având ca sinonim „acţionar”) este definit ca membru al unei societăţi literare, artistice, teatrale; în
special, prin acest termen este desemnat actorul unui teatru ce primeşte o cotă-parte din veniturile teatrului; vom
prefera utilizarea denumirii de „interes al societăţii” sau „interes social”.
16 16
Radu N. Catană, op. cit., p. 126.
17
Cu privire la analiza acestui text de lege a se vedea R. I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la
regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-119.
 2. foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-
un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza
o altă societate în care are interese direct sau indirect” (art. 272 alin. 1).

Nu putem să nu semnalăm şi formularea diferită din art. 136 1 în care se face trimitere la
„respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari”, putând
considera că şi societăţii i se recunosc în raporturile dintre asociaţi şi societate anumite drepturi
şi interese caracterizate a fi legitime.

Vom reţine că interesul social este unic 18 , neputând susţine cu argumente juridice
caracterul general 19 ori particular; ceea ce interesează este conţinutul acestui interes social;
ştiindu-i compoziţia putem aprecia şi când există încălcări ale sale; dificultatea constă, aşadar în
determinarea elementelor ce compun noţiunea.

În doctrină20 s-a apreciat că interesul social coincide cu interesul comun al asociaţilor de

a-şi mări patrimoniul personal prin prisma prosperităţii societăţii în care sunt acţionari; cu alte
cuvinte, interesul social este expresia intereselor acţionarilor subsumate noţiunii affectio
societatis, astfel că intenţia comună acţionarilor de a se asocia şi desfăşura în comun o activitate
comercială pentru a obţine profit se metamorfozează ca şi direcţie, scop al societăţii 21; din acest
scop comun îşi extrage fundamentul şi ideea sancţionării acelor cazuri în care ca urmare a
votului sunt favorizaţi anumiţi acţionari.

Analiza interesului social trebuie să pornească de la două premise : pe de o parte voinţa

societăţii este rodul aplicării principiului majorităţii şi în al doilea rând, prin definiţie, o hotărâre
a adunării este luată în contextul unui conflict de interese; existenţa celor două premise nici nu
poate fi contestată, nici premisele înlăturate.

Asociaţii votează în interesul lor şi realizează acest lucru prin intermediul prosperităţii
societăţii; evident că ei iau o hotărâre pentru că le satisface interesul. Plecând de la această
realitate, s-a reţinut că de aici decurge, în primul rând, că o hotărâre este conformă interesului
social pentru că este adoptată de adunarea asociaţilor si, în al doilea rând, că asociaţii o adoptă
pentru că ea este conformă interesului lor 22, de unde şi concluzia autorului că interesul social şi

18
Chiar dacă legiuitorul foloseşte în anumite cazuri pluralul.
19
Uneori se foloseşte sintagma „interesul general al societăţii”.
20
Radu N. Catană, op.cit., p. 131.
21
Avem o singură excepţie, anume societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, când interesul social se
suprapune interesului asociatului unic, iar affectio societatis nu poate fi interpretat ca şi intenţie comună a asociaţilor
de a desfăşura în comun activitatea comercială, ci doar ca şi intenţie a asociatului unic de a respecta obligaţia
asumată prin statut de a aduce aportul iniţial şi a desfăşura activitatea comercială respectivă; credem că şi în cazul
acestei varietăţi de societate cu răspundere limitată există affectios societatis, însă modalităţile de manifestare sunt
diferite şi redusă aplicabilitatea unor dispoziţii legale; astfel, nemaiavând un conflict între asociaţi nu mai este
necesară verificarea lui affectios societatis, odată ce hotărârile adunării asociaţilor sunt deciziile asociatului unic, nu
mai sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la atacarea hotărârilor adunării asociaţilor ori cele privitoare la dizolvare
pentru neînţelegeri grave între asociaţi etc.
22
Dominique Schmidt, Les conflits d`intérêts dans la société anonyme, Jolly, Paris, 2004, p. 318
interesul asociaţilor sunt în mod evident confundate. Suprapunerea însă nu este perfectă, existând
situaţii când interesul societăţii comerciale este nesocotit. S-a susţinut că o astfel de concluzie
(cu privire la confundarea noţiunilor) este mai clară în cazul în care nu ar fi nici conflict de
interese, când hotărârea se ia cu unanimitate, toţi fiind de acord cu acea hotărâre. Este adevărat,
însă nici în acest caz nu putem spune că această o astfel de hotărâre nu este luată cu nesocotirea
interesului societăţii comerciale. Ea este conformă din perspectiva asociaţilor care nu au cum
ataca hotărârea odată ce nu au un astfel de interes, votând în favoarea ei, însă depărtându-ne de
persoana asociaţilor şi mergând către elementele ce definesc societatea comercială ca şi instituţie
vom constata existenţa unui interes social. Acest interes social chiar în ciuda unanimităţii votului
asociaţilor poate fi protejat de administratori, care uneori nu au acelaşi punct de vedere sau de
către cenzori care au anumite obligaţii specifice legale. Identificăm aşadar un interes social şi un
interes comun: interesul social în raporturile dintre asociaţi şi societate şi un interes comun ce se
regăseşte în relaţiile dintre asociaţi23; cel din urmă trebuie să se substituie interesului social.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că interesul social este unic. Acceptăm că
există un interes comun asociaţilor şi un interes social 24 ; diferenţierea este evidentă în cazul
hotărârilor luate de o majoritate în defavoarea unei minorităţi; nu putem reţine formula că există
decât un unic interes social, acela al acţionarilor 25; într-adevăr din punct de vedere tehnic în mod
just recunoaştem existenţa unui interes social, însă tocmai în conturarea principiului salvgardării
persoanei juridice recunoaştem că există abuz de majoritate şi că astfel mde derapaje nu pot fi
asimilate unui interes social, dând consistenţă şi valoare unică voinţei acţionarilor; a recunoaşte
că interesul social este identic cu interesul acţionarilor înseamnă a nu recunoaşte abuzul de drept
ca şi instituţie şi nici necesitatea exercitării drepturilor acestora cu bună credinţă.

Curtea de Casaţie din Franţa, în mod constant, a apreciat că abuzul de majoritate există
atunci când o hotărâre a fost luată contrar interesului general al societăţii şi în unicul scop de a
favoriza membrii majorităţii în detrimentul minorităţii 26. Prin această definiţie jurisprudenţială s-
a pus în lumină conflictul de interese dintre acţionari, astfel că principiul de guvernare
majoritară, menit a servi interesului tuturor acţionarilor, este deturnat fiind folosit “în unicul scop
de a favoriza membrii majorităţii in detrimentul minorităţii “.

S-a considerat că teoria abuzului de majoritate răspunde nevoii de a înăbuşi conflictele de

interese dintre acţionari care produc o ruptură deliberată a comunităţii de interes dintre
acţionari27. Definiţia jurisprudenţială a abuzului nu se mulţumeşte cu unica constatare a acestei

23
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Montchrestien, Paris, 2003, p. 142.
24
Chiar şi legiuitorul recunoaşte expres existenţa acestora odată ce în art. 2501 stabilind regimul desprinderii unei
părţi din patrimoniul unei societăţi şi transferarea ca întreg către o altă societate prevede posibilitatea desprinderii în
interesul asociaţilor şi desprinderea în interesul societăţii.
25
Idem
26
Dominique Schmidt, op. cit., p. 314, nota 12.
27
De altfel, noţiunea de „interes social” este utilizată ca şi concept pentru constatarea abuzului de majoritatea sau
minoritate (pentru o amplă analiză a noţiunii de interes social a se vedea R.N. Catană, op. cit., p. 126- 133.)
rupturi, ci s-a considerat ca şi criteriu suplimentar ca hotărârea să fie luată "contrar interesului
general al societăţii".

S-a susţinut că noţiunea de interes social se compune din doua elemente 28, iar dacă unul
din acestea lipseşte, interesul social nu este realizat:

- interesul acţionarilor care exprimă scopul urmărit de societate , astfel că îmbogăţirea

acţionarilor rezultă din îmbogăţirea patrimoniului social

- comunitatea de interes care exista intre acţionari care exprimă legătura care îi uneşte pe
acţionari, fiecare având drept la partea sa exactă din îmbogăţirea socială.

Din perspectiva acestor două elemente ce ar da consistenţă noţiunii de interes social,

există trei posibilităţi :

a) fie interesul social este dat numai de primul element, anume îmbogăţirea patrimoniului
social, astfel încât ar fi contrara interesului social orice hotărâre ce sărăceşte societatea sau care
nu aduce o sporire a patrimoniului

b) fie interesul social este dat numai de al doilea element, anume împărţirea justă a
beneficiului, context în care orice hotărâre in unicul scop de a favoriza acţionarii majoritari în
detrimentul celor minoritari

c) ori a considera că interesul social se identifică cu altceva decât îmbogăţirea societăţii şi

a asociaţilor context în care ar fi contrară orice hotărâre care nu satisface interesele diferitelor
categorii de persoane ce au legătură cu societatea, cum ar fi creditorii, clienţii, salariaţii etc.

S-a susţinut că definiţia pune într-o parte interesul social şi în alta egalitatea de tratament
a asociaţilor, astfel că se pune întrebarea cum acestea pot fi conciliate prin aceeaşi hotărâre a
adunării generale; din acest motiv s-a considerat că ar fi de ajuns, pentru a caracteriza abuzul, să
se reţină că majoritatea a decis în unicul scop de a-i favoriza pe membrii săi în detrimentul
minorităţii şi, dimpotrivă, a adaugă ca şi condiţie suplimentară atentarea la interesul social apare
inoportun şi inutil29. În concluzie, autorul citat reţine că interesul social reuneşte doar cele două
elemente, respectiv căutarea îmbogăţirii sociale şi împărţirea sa cinstită, recunoscând că prin
aceasta sunt legaţi asociaţii - printr-un interes care le este comun.

Nu împărtăşim acest punct de vedere care scoate în evidenţă doar interesul comun, astfel
că ne vom însuşi a treia posibilitate mai sus menţionată, identificând interesul social nu doar cu
îmbogăţirea societăţii şi a asociaţilor, în sfera de cuprindere intrând şi armonizarea intereselor ce
rezultă din celelalte raporturi juridice ale societăţii cu creditorii, clienţii, sindicatele etc, acestea
urmând a fi supune analizei de la caz la caz.

28
Dominique Schmidt, op. cit., p. 315-316.
29
Dominique Schmidt, op. cit., p. 319.
 Consecinţele imposibilităţii definirii noţiunii de interes social. Puncte de vedere.
După cum am observat identificarea interesului social nu este uşoară, motiv pentru care în
doctrină există un punct de vedere ce-l vom detalia în continuare potrivit căruia în lipsa unei
definiţii exacte a interesului social nu putem apela la acesta cu ocazia atacării unor hotărâri ale
adunărilor generale ale acţionarilor sau analizării temeiniciei unei cereri de retragere ori de
excludere.

Cu alte cuvinte se ajunge la vechea discuţie doctrinară, anume dacă cu ocazia unei acţiuni
în anulare rămânem în sfera unui control de legalitate sau instanţa poate exercita şi un control de
oportunitate. Se consideră că prin promovarea unei acţiuni în anulare se realizează un control de
legalitate, dar nu şi un control de oportunitate30, întrucât în acest ultim caz instanţa ar interveni în
funcţionarea societăţii în locul organelor sale, ceea ce este inadmisibil 31 , cu toate că se
recunoaşte ca şi motiv de nulitate relativă luarea unei hotărâri împotriva interesului social, prin
deturnarea funcţiei sociale a votului adunării 32. Or, analiza de către instanţa de judecată a unui
astfel de motiv presupune o analiză a activităţii societăţii, a condiţiilor economice ale acesteia şi
a influenţei hotărârii atacate, adică a oportunităţii acesteia. Din punctul nostru de vedere trebuie
depăşită teoria conform căreia judecătorul exercită doar un control de legalitate, necesitatea şi a
unui control de oportunitate fiind dovedită de cele întâlnite în activitatea comercială 33.

Dimpotrivă, aşa cum am arătat, o parte a doctrinei consideră că a recunoaşte posibilitatea

instanţelor de a analiza dacă o hotărâre a adunării este conformă cu interesul general al societăţii
în lipsa unei definiţii, înseamnă a utiliza un standard nedeterminabil pentru a interveni în viaţa
unei societăţi şi a-i devia cursul. O astfel de insecuritate juridică favorizează acţiunile în anulare
a hotărârilor adunării cu consecinţa slăbirii puterii acţionarilor majoritari şi rodării principiului
majorităţii. Interpretarea hotărârilor adunării asociaţilor prin prisma unui interes social
nedeterminat, iar nu prin prisma comunităţii de interes a acţionarilor, subminează principiul
majorităţii, temelie a procesului de formare a voinţei sociale, fiind „rezultatul necesităţii” 34 .
Această interpretare35 are ca efect reducerea puterii asociaţilor majoritari prin interpunerea unei
puteri judiciare. Rolul justiţiei nu este nici să definească o politică socială, nici să-i aprecieze
pertinenţa sau eficacitatea în comparaţie cu criteriile nedefinite, ci doar să vegheze ca asociaţii
majoritari să nu abuzeze. Abuzul de putere se apreciază în comparaţie cu interesele tuturor

30
C.S.J., s. com., dec. nr. 6200/2001, în Curierul Judiciar, nr. 9/2002, p. 55; Î.C.C.J., s. com., dec. nr. 4476/2005, în
Pandectele Române, nr. 1/2006, p. 50.
31
Sorin David, St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentarii pe
articole, Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 398.
32
Sorin David, în op. cit., p. 401.
33
O altă situaţie situaţie ce reclamă o astfel de analiză este cea a aplicării art. 1441 cu privire la răspunderea
administratorului, reţinându-se în doctrină că „intervenţia judecătorului implică o analiză obiectivă a substanţei
deciziei de afaceri” (R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 118).
34
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 293.
35
Dominique Schmidt, op. cit., p. 336.
acţionarilor, adică şi al celor majoritari, dar şi al celor minoritari. Y. Reinhard observa că
"trebuie atunci sa ne hotărâm a considera că interesul social nu face decât să reflecte, la un
moment dat, voinţa unui magistrat, şi (...) să hotărască în echitate dând impresia că face
dreptate "36

Cu privire la sancţionarea abuzului rămân supuse dezbaterii limitele până la care

instanţele de judecat pot determina existenţa abuzului. In Franţa, Curtea de Casaţie recunoaşte că
politica socială este rodul voinţei acţionarilor şi sub acest aspect instanţele nu pot cenzura
gestiunea societăţii. Cu titlu de exemplu, prin hotărârea din data de 16 octombrie 1963 37, privitor
la un recurs în care se invoca ca şi motiv faptul că instanţa nu se poate substituie adunării
generale pentru a aprecia gestiunea de ansamblu a unei întreprinderi, Curtea de Casaţie reţine că
"pe bună dreptate Curtea de Apel a considerat că nu trebuie să se substituie adunării generale în
gestiunea patrimoniului social, judecătorii nu trebuie să controleze mai puţin deciziile acestei
adunări luate în condiţii care riscă să denatureze, in folosul câtorva acţionari, regulile stabilite
pentru protecţia tuturor ". Cu privire la acest subiect, P. Bézard, preşedintele Secţiei comerciale a
Curţii de Casaţie, a precizat că "pentru Curtea de Casaţie judecătorii nu trebuie să aprecieze
gestiunea, ci abuzul de gestiune" 38.

Principiul superiorităţii interesului social 39 . Urmare a celor analizate considerăm că

interesul social, deşi greu de definit şi identificat este precum un far ce ghidează orice acţiune a
asociaţilor, situându-ne din punct de vedere doctrinar în zona celor ce recunosc existenţa acestui
principiu şi utilitatea sa. Vom considera ca şi principiu general în materia dreptului societăţilor
comerciale că interesul social este superior intereselor asociaţilor. Este un principiu tocmai
pentru că interesul social este un element fundamental, recunoscându-i acestuia rolul de a asigura
unitatea sistemică40. S-a susţinut41 că interesul social este rezultatul unui pact social fiind ţinta
oricărei manifestări de voinţă a asociaţilor şi orice atingere adusă acestui interes reprezintă o
încălcare a pactului social42. Vom face un pas înainte în sensul de a considera interesul social nu

36
Y. Reinhard, Abuzul de drept in contractul de societate, JCPE 1999, p, 9 apud Dominique Schmidt, op. cit., p.
334.
37
Bull. III, nr. 423 apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 332
38
P. Bézard, Legea majoritatii, p. 74. apud Dominique Schmidt, op. cit., p. 334.
39
În dreptul civil este considerat principiu fundamental „principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele
colective” ce acţionează în toate raporturile civile, fiind consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru
persoanele juridice (în acest sens a se vedea I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 19), însă noi analizăm conturarea principiului din perspectiva raporturilor dintre asociaţi şi
societate. Tocmai din această perspectivă nu putem să considerăm că „îmbinarea” este doar o ţintă care în puţine
cazuri este atinsă; aşa cum am observat tipologia raporturilor între asociaţi, dar şi între asociaţi şi societate sunt
dominate de contrarietatea intereselor.
40
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 156.
41
Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 14.
42
Y. Guyon, , Droit des affaires, Economica, Paris, 1998, p. 468.
rod exclusiv al voinţei asociaţilor, căci a-l considera doar urmare a voinţei asociaţilor ar însemna
plasarea noastră doctrinară în sfera strictă a teoriei contractualiste; dimpotrivă, cum perspectiva
de interpretare propusă pivotează către teoria instituţională, implicit considerăm superioritatea
interesului social ca şi principiu general; concluzia se desprinde din trimiterile făcute de legiuitor
către interesul societăţii, dar şi din modalitatea de reglementare a anumitor instituţii, care a
înţeles să stabilească o astfel de preeminenţă a interesului social; principiul este doar „mascat” de
această faţadă normativă. Efectul recunoaşterii superiorităţii interesului social ca şi principiu
general în materie îl constituie conturarea principiului salvgardării societăţii comerciale. În lipsa
recunoaşterii existenţei unui interes social, nu există salvgardarea societăţii comerciale ca şi
principiu general în materia dreptului societăţilor comerciale. A rămâne doar în sfera interesului
comun al asociaţilor, înseamnă a lăsa fiinţa societăţii exclusiv şi în toate cazurile la îndemâna
asociaţilor sau a asociaţilor majoritari43.

Principiul superiorităţii interesului social versus principiul majorităţii. În încercarea de

a defini şi stabili conţinutul noţiunii de interes social, am avut ca punct de pornire modul de
formare a voinţei sociale. Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului
majorităţii în adunarea generală 44, astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată de
asociaţii ce deţin majoritatea de capital în acel moment; astfel că voinţa majorităţii constituie
voinţa societăţii, chiar dacă există asociaţi care nu sunt de acord cu cele votate în A.G.A., aceştia
din urmă putând ataca hotărârile contrare legii sau actului constitutiv.

Necesitatea principiului majorităţii rezultă, pe de o parte, din starea de pasivitate a unor

asociaţi care nu participă la adunările generale, iar, pe de altă parte, luarea unor hotărâri cu
unanimitate nu este posibilă, fie pentru motivul mai înainte arătat, fie a intereselor contrare ce
pot exista la un moment dat între asociaţi.

Nu putem reţine doar că voinţa socială este doar suma voinţelor individuale, ci că este o
altă voinţă rezultat al principiului majorităţii, care „atât de fertil în rezultate, este rezultatul
necesităţii”45. Observând modul de formare, deliberării i se atribuie calitatea de transformare a
unei pluralităţi de declaraţii de voinţă într-o nouă voinţă cu un caracter unitar46. În toate etapele
de formare a voinţei sociale regăsim aplicarea principiului majorităţii47.

43
Că legiuitorul nu a dorit de deplin o astfel de situaţie rezultă, cu titlu de exemplu, din dispoziţiile art. 155 1 alin.1
prin care a dat posibilitate acţionarilor minoritari ce deţin individual sau împreună cel puţin 5% din capitalul social
să promoveze în nume propriu, dar în contul societăţii, o acţiune în despăgubiri în cazul în care adunarea generală nu
introduce acţiunea în răspundere prevăzută de art. 155 şi nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de
a iniţia o astfel de acţiune.
44
Cu privire la adunările generale a se vedea L. Săuleanu, Societăţile comerciale. Adunările generale ale
acţionarilor, Ed. Hamangiu, Bucurelti, 2009.
45
I.L. Georgescu, op. cit., p. 293.
46
Marco Milli, La deliberazione assembleare. Teoria generale e dogmatica, CEDAM, Milano, 2007, p. 43.
47
Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 475.
 Deşi am putea spune la prima vedere că cele două principii nu pot coexista, detectând o
contradicţie aparentă ce ar rezulta din aplicarea concomitentă a acestora, totuşi analizând
planurile în care fiecare acţionează observăm prioritatea ce a dobândit-o interesul social faţă de
interesul asociaţilor, dar implicit şi ca principiu. Din observarea conţinutului celor două principii
vom reţine că principiul superiorităţii interesului social este un principiu general în materia
societăţilor comerciale, iar principiul majorităţii este un principiu al unei instituţii juridice din
dreptul societăţilor comerciale, respectiv adunările generale ale acţionarilor 48.

Beneficiază dreptul societăţilor comerciale de principii proprii? Orice sistem de drept

este guvernat de anumite reguli de bază, comune tuturor ramurilor de drept şi fiecare ramură de
drept cuprinde idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv 49. Bunăoară,
deşi se consideră că dreptul comercial nu este decât un drept special, excepţional şi derogator
desprins din dreptul civil 50, totuşi i s-a recunoscut specificitatea acestuia şi implicit existenţa
anumitor principii51 ce guvernează această ramură de drept52.

Bineînţeles că pentru a răspunde la întrebarea formulată s-ar impune a lămuri dacă există
un drept al societăţilor comerciale. Fără a insista pe acest subiect şi fără a folosi criteriul obiectiv
sau cele subiective pentru a formula concluzie, totuşi observăm la nivelul terminologiei o
constantă utilizare a denumirii de „dreptul societăţilor comerciale” 53. Astfel, menţionăm exempli
gratia Cursul de societăţi comerciale al profesorului D.D. Gerota 54 publicat în anul 1928 de
Imprimeria Fundaţia Culturală Regele Mihai I sau M. Hacman, Drept comercial comparat.
Dreptul societăţilor comerciale. Dreptul titlurilor de valoare, vol. II, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1932, iar printre lucrările editate în ultimii ani amintim Radu N. Catană. Dreptul
societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială,
Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2007; G. Florescu, Z.A. Bamberger, C. Florescu, Dreptul
societăţilor comerciale. Curs universitar, Bucureşti, Universul Juridic, 2010.

48
În doctrină au fost evidenţiate ca şi principii ale unor instituţii juridice şi principiul obligativităţii hotărârilor
adunărilor generale ale asociaţilor, principiul publicităţii hotărârilor adunărilor generale, principiul exercitării
dreptului de vot potrivit cotei de participare la capitalul social (R.N. Catană, op. cit., p. 1; V. Găină, op. cit., p. 50-
51).
49
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 16.
50
I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 21
51
V. Găină, Principiile dreptului comercial român, R.D.C. 7-8/2002, p. 12-51.
52
A. Rocco, Principii de diritto commerciale, Unione Tipografico-Editrice Torinese, Torino, 1928; C. Vivante,
Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928.
53
Semnalăm şi folosirea denumirii „drept societar”, însă nu suntem de acord cu aceasta, în primul rând pentru că
este inexactă cuvântul „societar” (având ca sinonim „acţionar”) este definit ca membru al unei societăţi literare,
artistice, teatrale; în special, prin acest termen este desemnat actorul unui teatru ce primeşte o cotă-parte din
veniturile teatrului; în al doilea rând, şi din punct de vedere juridic este inexactă odată ce sub cupola acestei
denumiri ar intra toate formele de societăţi, fie civile, fie comerciale, cu sau fără personalitate juridică.
54
Cu privire la personalitatea şi contribuţia sa în domeniul dreptului comercial a se vedea I.L. Georgescu,
Profesorul D.D. Gerota, în R.D.C. nr. 3/1993, p. 137 şi urm, text preluat şi în lucrarea Protagonişti ai dreptului
comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 17-20.
 Fără îndoială că interesul juridic al subdiviziunilor este minor identificând mai mult un
rol metodologic al acestora55; fenomenul de specializare şi de autonomizare a ramurilor poate fi
şi periculos, căci tinde la înmulţirea regimurilor juridice derogatorii şi la încălcarea nejustificată
a unor principii a căror utilitate este probată56.

Demersul ar părea cu atât mai inutil cu cât noul Cod civil a adoptat teoria monistă a
unităţii dreptului privat integrând instituţiile juridice specifice dreptului comercial57, iar acesta se
doreşte a fi dreptul comun inclusiv pentru societăţile comerciale. Art. 1887 menţionează că acest
capitol58 reprezintă dreptul comun în materia societăţilor, deşi nu au fost reglementate expres şi
alte tipuri de societăţi (cu excepţia celor două forme de societate: societatea simplă şi asocierea
în participaţie). De altfel, în alin. 2 al art. 1887 se precizează că legea poate reglementa diferite
tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate. De menţionat că
Noul Cod civil conţine şi un titlu distinct, anume Titlul IV rezervat persoane juridice, iar prin art.
192 s-a stabilit generic regimul juridic aplicabil în sensul că „persoanele juridice legal înfiinţate
se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în
prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede astfel”, astfel că urmează a se aplica în completare
legislaţia specială fiecărei forme de societate: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei etc.

Cu toate că voinţa legiuitorului dintr-un moment dat este prioritară de cele mai multe ori
şi că indiferent de criteriile propuse pentru identificarea unei ramuri distincte, divizarea dreptului
în ramuri are ceva artificial 59 . Nu putem pe de altă parte să nu recunoaştem un specific al
raporturilor juridice născute între asociaţi pe de o parte, dar şi între asociaţi şi societate, pe de
altă parte.

55
D.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232.
56
Idem
57
Gh. Buta, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat, în lucrarea Noul Cod civil, coordonator M. Uliescu, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 15 şi urm.
58
Capitolul VII al Noului Cod civil intitulat „Contractul de societate” (art. 1881- art. 1954)
59
.C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, op. cit., p. 232.
 CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SOCIETĂȚILE

Definiția societății

Nici Legea nr. 31/1990 privind societățile, nici altă lege specială nu conține o definiție a
societății, motiv pentru care ne vom raporta la dispozițiile art. 1881 din Codul civil.

Art. 1881 alin. 1 C.civ. prevede că prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la
aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a
împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta60.

Din textul de lege rezultă cele trei aspecte ale înțelegerii asociaților în sensul că prin
contractul încheiat aceștia stabilesc să pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o
activitate economică şi să împartă între ei rezultatele.

Societatea poate fi definită 61 ca o grupare de persoane constituită pe baza unui act

constitutiv şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii/acţionarii se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
profitului rezultat 62.

Sursele normative

Societățile beneficiază de o atenție normativă complex, urmare a al importanței acestora.

Codul civil – dreptul comun în materia societăților

Art. 1887 alin. 1 C.civ. stabilește că dispozițiile art. 1881-1954 constituie dreptul comun
în material societăților.

Însă, așa cum rezultă din alin. 2 al aceluiași articol, legea poate reglementa diferite tipuri
de societăți în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate.

60
Față de definiția oferită de Codul civil din 1864 se observă o lărgire a sferei noțiunii contractului de societate
acesta în art. 1491 menționând că „societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să
pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
61
Radu I. Motica, Lucian Bercea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 90.
62
M. Toma, Al. Ţiclea, Cu privire la noţiunea, natura juridică şi funcţiile societăţii comerciale, în Dreptul, nr.
6/1992, pag. 20 şi urm; Nicoleta Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi caracteristicile
societăţii comerciale, R.D.C. nr. 4/2003, pag. 75 şi urm.
 Astfel, art. 1888 stabileşte expres că după forma lor, societăţile pot fi

a) simple
b) în participaţie
c) în nume colectiv
d) în comandită simplă
e) cu răspundere limitată
f) pe acţiuni
g) în comandită pe acţiuni
h) cooperative
i) alt tip de societate anume reglementat de lege
Primele două tipuri de societăţi (anume cele simple şi cele în participaţie) nu au personalitate
juridică, art. 1892 alin. 1şi art. 1951 fiind exprese în acest sens.

Deşi se doreşte un inventar al formelor societare (este adevărat după criteriul formei) şi sunt
reluate în enumerare chiar societăţile cu o mică amplitudine practică (societăţile în comandită),
totuşi nu sunt menţionate toate societăţile, cum ar fi, spre exemplu, societăţile europene
reglementate expres de art. 2702a-2702e din Legea nr. 31/1990, însă este adevărat că enumerarea
este una enunţiativă odată ce la lit. i) se face trimitere şi la alte tipuri reglementate de legi
speciale.

Legislația specială

 Legea nr. 31/1990 privind societățile constituie cadrul general de reglementare al

societăților, indiferent de obiectul de activitate
 Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației constituie cadrul
comun de reglementare al societățiilor cooperative
 Legea nr. 161/2003 în art. 118-238 reglementează grupul de interes economic
(G.I.E.)
 Legea nr. 297/2004 privind piața de capital conține dispoziții privind societățile
pe acțiuni admise la tranzacționare
 O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului cuprinde
și dispoziții privind înființarea și funcționarea instituțiilor de credit (se constituie
sub forma societăților pe acțiuni cu excepția organizațiilor cooperatiste de credit)
 Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor

Reglementările Uniunii Europene

Directive:

 Prima Directivă a Consiliului nr. 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra

coordonării garanțiilor privind protecția asociaților și terților
  Directiva a II-a a Consiliului nr. 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 privind
constituirea societăților pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului lor social
 Directiva a III-a a Consiliului nr. 78/855/CEE din 9 octombrie 1978 privind
fuziunea societăților pe acțiuni
 Directiva a IV-a nr. 78/660/CEE din 25 iulie 1978 privind situațiile financiare
anuale
 Directiva a VI-a a Consiliului nr. 32/891/CEE privind divizarea societăților pe
acțiuni
 Directiva a VII-a nr. 83/349/CEE din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate
 Directiva a VIII-a nr. 84/253/CEE din 10 aprielie 1984 privind autorizarea
persoanelor responsabile de întocmirea auditului financiar
 Directiva a XII-a nr. 89/667/CEE privind societățile cu răspundere limitată cu
asociat unic
 Directiva 2017/1132 a Parlamentului European și Consiliului din 14 iunie 2017
privind anumite aspecte ale dreptului societăților comerciale

Regulamente:

 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind

societatea europeană
 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1435/2003 din 22 iulie 2003 prvind statutul
societăților cooperative europene

Codul civil - dreptul comun în materia societăților. Repere pentru o reconfigurare a

materiei

• Art. 1887 alin. (1) Prezentul capitol (Capitolul VII Contractul de societate) constituie
dreptul comun în materia societăților
Capitolul VII – Contractul de societate are trei secțiuni

• Secțiunea I-a Dispoziții generale

• Secțiunea a II-a Societatea simplă
• Secțiunea a III-a Asocierea în participație
Așadar, Codul civil este dreptul comun, iar Legea nr. 31/1990 este lege specială
• Totodată Codul civil cuprinde în Titlul IV Persoana juridică (art. 187-251) C.civ.
stabilește în art. 192 că ”persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor
aplicabile categoriei din care fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod dacă
prin lege nu se prevede altfel”.
Punctul de vedere al doctrinei: reglementarea socității simple din Codul civil reprezintă
dreptul comun pentru toate formle de societate
 Principiul libertăţii de asociere. Dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia şi a
constitui societăţi este consacrat expres în art. 1 din Legea nr. 31/1990 şi este expresia
principiului libertăţii de asociere reglementat şi în Constituţia României în art. 40 alin. (1).

Art. 1 alin. 1 din Legea nr 31/1990 prevede că „în vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.

Exercitarea acestui drept în sensul constituirii de societăţi se realizează doar în limitele

Legii nr. 31/1990, astfel că persoanele fizice şi juridice se pot asociat doar în una din formele de
societate menţionate limitativ în art. 2 din LSC, neputând crea o altă formă de societate.

Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile legii nr. 31/1990, este dominată

de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Limitărlei
aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile imperative ale legii sunt de strictă
interpretare (Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 511/1994, în Dreptul nr.
4/1995, p. 73)

Cu privire la scopul constituirii părţile nu pot deroga de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri (art. 11 C.civ)., iar în privinţa activităţilor ce pot face
obiectului societăţii comerciale prin art. 287 din Legea nr. 31/1990 s-a prevăzut că acestea pot fi
limitate prin hotărâre a Guvernului. Astfel, H.G. nr. 1323/1990 prevede că nu pot face obiedctul
activităţii unei societăţi63:

– activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sînt contrare unor alte
dispoziţii legale cu caracter imperativ;

– activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;

– fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decît ca medicament;

– remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie);

– imprimarea hărţilor cu caracter militar;

– fabricarea sau comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare de

convorbiri telefonice ori de codificare, fără avizul Ministerului de Interne sau cu încălcarea
acestui aviz;

– fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de

frecvenţe radioelectrice, fără avizul Ministerului Comunicaţiilor sau cu încălcarea acestui aviz.

63
Completată prin H.G. nr. 538/2998 publicată în M. Of. 250 din 21.10.1993
 Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 nu face vreo distincţie cu privire la persoanele care se
pot asocia şi constitui societăţi, astfel că acestea pot şi persoane fizice sau/şi juridice, indiferent
de cetăţenie sau naţionalitate.

În privinţa persoanelor fizice nu pot avea calitatea de fondatori ai unei societăţi

comerciale potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990 incapabilii sau persoanele care au fost
condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de
corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea
unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, sau pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 31/1990. De asemenea, nu pot avea calitatea de asociaţi magistraţii 64,
funcţionarii publici, notarii publici65.

Libertatea de asociere se analizează în ceea ce privește persoanele juridice prin prisma

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă și diferit între societăți care pot să constituie alte
societăți și persoanele juridice fără scop lucrativ, în acest din urmă caz devin incidente
dispozițiile prevăzute de art. 206 alin. 2 potrivit căruia acestea pot avea doar acele drepturi și
obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire
sau statut. Din această perspectivă s-a susţinut66 că asociaţiile şi fundaţiile nu pot să se asocieze
şi să constituie societăţi comerciale atât timp cât scopul acestora este unul non-profit. Deși
această opinie este pe deplin justificată prin raportare la scopul lucrativ al societăților și scopul
nepatrimonial al asociațiilor și fundațiilor 67, totuși art. 47 din O.G. 26/2000 privind asociațiile și
fundațiile care stabilește că asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi, constituie
temei juridic pentru înființarea acestora, însă cu respectarea condiției ca dividendele obţinute de
asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi
societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei,
fundaţiei sau federaţiei.

64
Potrivit art. 8 din Legea nr. 303/2004, judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare activităţi
comerciale, direct sau prin persoane interpuse, să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere,
administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi
de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome, precum și să aibă calitatea de
membru al unui grup de interes economic. Judecătorii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a legii
privind privatizarea în masă.

65
Potrivit art. 68 din Legea nr. 35/1995 exercitarea profesiei de notar este incompatibilă cu desfăşurarea directă de
activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de prestări de servicii ori calitatea de administrator sau de preşedinte
al unui consiliu de administraţie al unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990.
66
Gh. Piperea, în St. D. Cărpenaru, S. David, C.Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Comentariu pe
articole, Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 11.
67
Art. 1 alin. 1 ”Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general
sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori
fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe”
 Natura juridică a societăţii68

Cu privire la natura juridică au fost formulate în doctrină mai multe concepții.

Astfel, teoria contractuală pune în evidență natura contractuală a societății; societatea se

constituie ca urmare a voinței asociaților reflectată în actul constitutiv; asociații sunt cei care
hotărăsc constituirea unei societăți, aleg forma juridică a acesteia și obiectul de activitate,
precum și toate celelalte aspecte privind funcționarea societății. Având la bază teoria autonomiei
de voință, inițial concepția contractualistă a permis explicarea și aplicarea regulilor din materia
obligațiilor și contractelor în organizarea și funcționarea societăților, însă, ulterior aceasta nu a
mai fost suficientă în explicarea naturii juridice, efect direct al evoluției societăților și dobândirii
personalității juridice.

Potrivit teoria actului colectiv la baza societăţii nu este un contract, ci un act complex
(colectiv). Actul juridic complex constituie un izvor de obligaţii a cărui natură juridică nu a
putut fi asimilată contractelor69. Ceea ce deosebeşte actul juridic complex de contracte este
lipsa contrarietăţii intereselor; astfel, în cazul contractelor părţile au interese contare, iar scopul
mediat şi imediat diferă; spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
are interesul să vândă bunul cu un preţ cât mai mare, iar cumpărătorul are interesul să obţină un
preţ cât mai mic şi condiţii de plată mai bune. Dimpotrivă, în cazul actului juridic complex,
părţile au interese concordante, întrucât scopul urmărit de acestea este unic; spre exemplu,
participarea asociaților într-o societate atât la momentul asocierii, cât şi ulterior când adoptă o
hotărâre în cadrul adunării generale are la bază affectio societatis, adică intenţia lor de a se asocia
pentru a desfăşura în comun o activitate comercială în scopul de a obţine beneficii şi de a le împărţi.

În viziunea doctrinarilor care susțin teoria instituţiei voința asociaților este limitată la
alegerea formei societății, toate celelalte clauze fiind stabilite în limitele impuse de leguitor
respectivei forme juridice. Societatea dobândește personalitate juridică prin efectul legii ca
urmare a unui control de legalitate ce are ca scop protejarea intereselor asociaților, dar și ale
terților. Această teorie consacră intervenția leguitorului prin norme imperative în sfera
constituirii, organizării și funcționării societăților 70.

Deși în doctrină se constată tendințe noi în definirea societății în sensul recunoașterii unei
duble naturi juridice (contractuală și instituțională) a acesteia, precum și a rolului de mod de
organizare juridică a întreprinderii, totuși se apreciază că aceste tendințe sunt criticabile,iar

68
I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în Dreptul, nr. 11/2000, pag. 35 şi urm.
69
Doctrinaii francezi, sub influenţa lui L. Duguit, care foloseşte noţiunea de "uniuni" şi Hauriou, recunosc actul
colectiv ca o categorie distinctă, considerând drept prototip al acestuia contractul de societate şi, în special, contractul
societăţii pe acţiuni contituită prin subscripţie publică (G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, 670 şi 721.)
70
Ioan Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 90.
definția tradițională a societății reprezintă cheia de boltă a înțelegerii principiilor de constituire,
organizare și funcționare a societăților 71.

Forma juridică societăților (Legea nr. 31/1990)

Enumerare.Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 dacă prin lege nu se prevede altfel,
societățile cu personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acțiuni;
d) societate în comandită pe acțiuni;
e) societate cu răspundere limitată
Deși s-a apreciat în doctrină 72 că fiecăreia din aceste forme de societăți îi corespunde o
funcție economică deosebită și că ele nu sunt fructul imaginației unor tehnicieni ai dreptului, ci
sunt rodul unei practici comerciale îndelungate, totuși trebuie avut în vedere că unele din acestea,
cum ar fi societățile în comandită simplă și cele în comandită pe acțiuni, au devenit desuete,
nemaifiind îmbrățișate de comercianți, iar altele prea puțin, cum este cazul societăților în nume
colectiv.

Criteriul esențial care diferențiază forma juridică îl constituie conform art. 3 alin. 2 întinderea
răspunderii asociaților pentru obligațiile sociale:

a) în societate în nume colectiv (SNC) asociații răspund nelimitat și solidar.

Este prototipul societăților de persoane, fiind constituită dintr-un număr mic de
persoane pe baza cunoașterii și încrederii reciproce; de obicei asociații se cunosc între
ei, fiind prieteni sau rude. Legea nr. 31/1990 nu stabilește un plafon minim al
capitalului social pentru această formă de societate; capitalul social este divizat în
părți de interes.

b) în societate în comandită simplă (SCS) asociații comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar asociații comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate face parte din categoria societăților de persoane
caracterizându-se prin existența a două categorii de asociați, comanditații și
comnaditarii; calitatea de administrator o pot avea doar asociații comanditați.

c) în societate pe acțiuni (SA) acționarii răspund până la concurența capitalului social

subscris.
Societatea pe acțiuni este prototipul societăților de capitaluri în care importanță
prezintă cota de capital investită, iar nu calitățile personale ale acționarilor. Capitalul
social nu poate fi mai mic de 90.000 lei fiind reprezentat prin acțiuni emise de

71
Pentru amănunte a se vedea Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 123-125.
72
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 10.
 societate cu valore nominal ce nu poate fi mai mică de 0,1 lei.Numărul acționarilor nu
poate fi mai mic de 2.

d) în societate în comandită pe acțiuni (SCA) acționarii comanditați răspund nelimitat și

solidar pentru obligațiile sociale, iar acționarii comanditari răspund numai până la
concurența capitalului social subscris.
Această formă de societate se aseamănă, pe de o parte cu societatea în comandită
simplă întrucât există două categorii de acționari (comanditați și comanditari), dar, pe
de altă parte, și cu societatea pe acțiuni, întrucât așa cum stabilește art. 187 societății
în comandită pe acțiuni i se aplică dispozițiile privind societățile pe acțiuni, cu
excepția celor referitoare la sistemul dualist de administrare. Capitalul social nu poate
fi mai mic de 90.000 lei și este divizat în acțiuni.

e) în societate cu răspundere limitată (SRL) asociații răspund până la concurența

capitalului social subscris.
Societatea cu răspundere limitată are o natură mixtă, caracterul inutuitu personae
apropiind-o de societăţile de persoane, deși limitarea răspunderii asociaţilor numai
până la concurenţa capitalului social subscris este specifică societăţilor de capitaluri.
Fiind construită pe relaţia personală dintre asociaţi, caracterul inuitu personae poate fi
identificat în mai multe dispoziții legale privind: cerinţele de vot (unanimitatea şi
dubla majoritate – de asociaţi şi de părţi sociale), condiţiile speciale în care se pot
transmite părţile sociale (art. 202), interdicţia de a emite obligaţiuni (art. 200) etc.
Societatea are nu număr mic de asociaţi, cele mai multe fiind constituite de 2-4
asociaţi, deşi art. 12 prevede un număr maxim de 50 de asociaţi. Capitalul social nu
poate fi mai mic de 200 lei și se divide în părți sociale egale care nu pot fi mai mici de
10 lei.Putem spune așadar că societatea cu răspundere limitată beneficiază de
avantajele ambelor tipuri de societăţi: respectiv structura funcţională şi simplă de
conducere şi control specifică societăţii în nume colectiv şi răspunderea limitată a
asociaţilor specifică societăţii pe acţiuni.Societatea cu răspundere limitată este forma
de societate cu cea mai mare răspândire în ţară conform datelor statistice prezentate
de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

De menționat că legea reglementează și societatea cu răspundere limitată cu asociat

unic în privința căreia căreia în doctrină s-a pus în discuţie din perspectiva naturii juridice dacă
aceasta reprezintă o altă formă de societate sau este doar o varietate a societăţii cu răspundere
limitată73. Unii autori74 consideră că aceasta nu este o simplă variantă/varietate a societăţii cu

73
Radu Economu, Societatea comercială cu răspundere limitată cu un singur asociat, Revista de Drept Comercial
4/1994, p. 52-59; Gh. Piperea, Natura juridică a societăţii comerciale unipersonale, Revista de Drept Comercial nr.
4/2000, p. 74-79; C.L. Popescu, Situaţii excepţionale de societăţi comerciale cu asociat unic, Revista de Drept
Comercial nr. 10/1997, p. 111 şi urm; C.L. Popescu, Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului de societăţi cu
răspundere limitată, ci are prin conţinut şi formă un profil propriu, care o distinge de celelalte
tipuri de societăţi. În ceea ce ne privește considerăm că societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic nu este nici o nouă formă de societate, şi nici o varietate a societăţii cu răspundere
limitată75 odată ce formele sub care se pot constitui societăţile comerciale sunt cele enumerate
limitativ în art. 276.

Formelor juridice de societăți enumerate de art. 2 li se adaugă și societatea europeană

care a fost introdusă în anul 2008 prin modificarea Legii nr. 31/1990 77 (art. 2702a-2702e) căreia i
se aplică și prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157 din 8 octombrie 2001 privind
statutul societății europene, precum și cele privitoare la societățile pe acțiuni în măsura
compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului comunitar.

Terminologie. Toate formele de societate din Legea nr. 31/1990 sunt societăți, denumite
în mod tradițional comerciale. Prin art. 18 pct. 31 și art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost impusă o nouă
terminologie, respectiv ”societate” în loc de ”societate comercială”; apreciem că această
modificare este fără fundament și ne alăturăm autorilor care susțin că se impune revenirea la
denumirile anterioare78.

De asemenea, se utilizează denumirile de ”societate națională” ori ”companie

națională” 79 sau ”societate-mamă” 80 , dar și alte denumiri preluate din dreptul anglo-saxon
precum ”companie” sau ”corporație”. În mod greșit este folosit termenul de ”firmă” cu sensul de
societate întrucât în limbajul de specialitate firma numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant își exercită comerțul și sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).

Caracterul limitativ al enumerării. Enumerarea formelor juridice ale societăților din art.
2 are un caracter limitativ, leguitorul stabilind în mod imperativ un anumit număr de societăți cu
personalitate juridică.

răspundere limitată constituite de o singură persoană, Revista de Drept Comercial nr. 11/1997, p. 86; D. Ciobanu,
Societatea comercială cu asociat unic, Dreptul, nr. 9/1993, p. 14.
74
R. Economu, op. cit., p. 59.
75
În sensul că aceasta reprezintă o varietate a se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 75.
76
De asemenea, trebuie menționat că deși dispozițiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 stabilesc că numărul
acționarilor în societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 2, totuși în baza Legii nr. 15/1990 statul român poate
deține calitatea de acționar unic. Cu privire la societățile având ca unic acționar unic statul român în perioada
interbelică a se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 285-286.
77
Art. I pct. 12 din O.U.G. 52/2008.
78
Gh. Piperea, op. cit., Ed. 5, p. 8.
79
Cu titlu de exemplu conform art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 25/2001 privind înființarea Companiei Naţionale de
Investiţii „C.N.I.“ – S.A., denumită prescurtat C.N.I., este persoană juridică română având forma juridică de
societate comercială pe acţiuni, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române şi cu prezentul statut
80
Societatea-mamă este societatea care constituie cu aportul său integral sau majoritar o altă societate sau o filială.
 Această enumerare din Legea societăților nr. 31/1990 nu presupune că nu se pot constitui
și societăți sub alte forme reglementate de legile speciale corespunzător anumitor activități sau
intereselor viitorilor asociați cum ar fi cazul societăților coperative (Legea nr. 1/2005) sau
societățile agricole (Legea nr. 36/1991)

Opțiunea asociaților. Asociații au doar posibilitatea de a opta între una din formele
juridice enumerate de art. 2, astfel că toatele elementele viitoarei societăți vor corespunde
acesteia. Forma juridică reprezintă un model predeterminat de lege căruia totodată i-a fost
atribuit şi un regim juridic propriu; alegând forma, asociaţii aleg şi regimul juridic corespunzător
ce va reglementa toată existenţa acelei societăţi începând cu constituirea, conţinuând cu
funcţionarea şi până la dizolvarea și lichidarea ei.

Asociaţii nu pot adăuga o altă formă sau să reconfigureze conţinutul acestora; nu este
admisibilă nici constituirea unei societăți prin îmbinarea (mixarea) unor caracteristici specifice
mai multor forme de societăți 81 . Nu poate fi primită nici varianta în care clauzele actului
constitutiv doar alterează anumite elemente esențiale, cum este cazul modificării limitei
răspunderii, care a fost reglementată imperativ pentru fiecare formă de societate în parte.

Liberatatea asociaților de a modifica sau a adăuga anumite elemente corspunzător

intereselor lor este limitată, leguitorul permițând în anumite limite ca asociaţii să prevadă clauze
facultative; aceştia pot în limitele legii să să optimizeze funcţionarea acestora prin identificarea
unor soluţii flexibile ori care să corespundă intereselor lor.

Pe de altă parte, în cazul anumitor activități, opțiunea asociaților este anihilată de voința
leguitorului care impune anumite forme de societăți, cum este cazul instituțiile de credit care pot
fi constituite doar sub forma societăților pe acțiuni (art. 287 din O.U.G nr. 99/2006), societăților
de asigurare și reasigurare (art. 11 din Legea nr. 32/2000), societăților de investiții financiare,
societățile de intermediere de valori mobiliare etc.

Situația în care forma nu este precizată. Menționarea în actul constitutiv a formei

societății este obligatorie (art. 7 alin. 1 lit. b și art. 8 alin. 1 lit. b), astfel că în cazul în care
asociații au omis să stabilească forma acesteia, se impune stabilirea formei acesteia. S-a
apreciat 82 că într-o astfel de situație, în lipsa imposibilității interpretării voinței părților prin
raportare la clauzele actului constitutiv, ținând cont că în această materie scopul legii este de a
ocroti terții, urmează a fi considerată societatea care asigură cea mai mare răspundere a
asociaților, respectiv societatea în nume colectiv. Și jurispudența interbelică a reținut această
soluție, apreciindu-se că ”este un principiu că atunci când faptele lasă dubiu asupra caracterului

81
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 141.
82
Octavian Căpățână, op. cit., p. 67.
unei societăți, aceasta nu poate fi decât în nume colectiv, care este societatea comercială de
drept comun”83. De altfel, inclusiv Legea nr. 31/1990 a avut în vedere din această perspectivă
protecția terților, stabilind o răspundere nelimitată și solidară pentru asociații societăților
neregulat constituite (art. 49). Așadar, în situația nemeționării formei societății nu are importanță
stabilirea unei anumite forme, ci stabilirea răspunderii asociaților pe care observăm că acum
Legea nr. 31/1990 o stabilește în mod imperativ.

Clasificarea societăților comerciale

Raportat la criteriul importanței caracterului personal (intuitu personae): societăți de

persoane și societăți de capitaluri.

Societățile de persoane se constituie pe baza încrederii reciproce a asociaților dintr-un

număr mic de persoane; se încadrează în această categorie societatea în nume colectiv și
societatea în comandită simplă.

Societățile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociați, iar relevanță nu au

calitățile asociaților, ci capitalul sociat care se investește; se încadrează în această categorie
societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii
apreciindu-se că are o natură mixtă odată ce împrumută caractere de la ambele categorii odată ce
constituirea acesteia are la bază încrederea reciprocă dintre asociați (intuit personae), dar
răspunderea este în limita capitalului social.

În funcție de răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale:

 societăți în care asociații răspund nelimitat și solidar, cum este cazul

societății în nume colectiv;
 societăți în care asociații răspund în limita apitalului social subscris, cum
este cazul societății pe acțiuni și societății cu răspundere limitată;
 societăți în care răspunderea asociaților este diferită, cum este cazul
societăților în comandită simplă și comandită pe acțiuni: asociații
comanditați răspund nelimitat și solidar, iar asociații comanditari numai în
limita aportului lor.

Raportat la structura capitalului social și modului de împărțire: societăți în care

capitalul se divide în părți de interes (societatea în nume colectiv și societatea în comandită

83
Tribunalul Ilfov, Secția a II comercială, sentința nr. 22 din 15 ianuarie 1938 în Jurisprudența Generală, 1938, p.
760.
simplă) și societăți în care capitalul se divide în acțiuni (societatea pe acțiuni și societatea în
comandită pe acțiuni). În cazul societății cu răspundere limitată capitalul social se divide în părți
sociale.

În funcție de posibilitatea emiterii sau nu a titlurilor de valoare: societăți care au dreptul

să emită titluri de valoare (societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni) și societăți
cărora le este interiză emiterea de titluri de valoare (societatea în nume colectiv, societatea cu
răspundere limitată și societatea în comandită simplă).

PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂȚII

Considerații generale.

Parte în raporturilor juridice pot fi, pe lângă persoanele fizice, și persoanele juridice (art.
25 alin. 1 C.civ.), subiecte de drept distincte, care nu au o existență fizică, fiind creații ale voinței
persoanelor fizice sau chiar ale altor persoane juridice 84 . Așadar, anumite subiecte de drept
preexistente pot prin voința lor și cu îndeplinirea anumitor condiții impuse de legislație să creeze
anumite entități care dobândesc o calitate juridică specială menită să le permit manifestarea ca
subiecte de drept distincte; această calitate specială poartă denumirea de personalitate juridică,
definită ca fiind acea aptitudine recunoascută de lege de a avea drepturi și de a-și asuma
obligații85.

Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege,
este titular de drepturi și de obligații civile (art. 25 alin. 3 C.civ.).

De menționat că regimul juridic aplicabil tuturor persoanelor juridice este reglementat de

Codul civil în art. 187-251, însă acestea constituie dreptul comun în materie, astfel că persoanele
juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac parte și numai în
lipsa acestora se aplică dispozițiile Codul civil (art. 192 C.civ.).

Societățile constituite în baza Legii nr. 31/1990.

84
Persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu persoanlitate juridică (art. 1 alin. 1
din Legea nr. 31/1990)
85
Titus Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 332.
 Legea nr. 31/1990 stabilește din chiar art. 1 că societățile sunt persoane juridice, însă
numai în măsura în care sunt constituite cu respectarea dispozițiilor legale 86 ; așadar,condiția
esențială pentru dobândirea personalității juridice este aceea ca societatea să se constituie numai
cu respectarea condițiilor stabilite de lege pentru respectiva societate; pe de altă parte, trebuie ca
legea să recunoască calitatea de persoană juridică acelei societăți, căci nu toate societățile sunt
persoane juridice: cu titlu de exemplu asocierea în participație 87, societatea simplă88, societățile
de fapt (art. 1893 C.civ.), toate acestea fiind simple contracte.

Dobândirea de către societate a personalității juridice conferă acesteia calitatea de subiect

de drept, distinctă de persoana asociaților; art. 78 din Codul comercial din 1887 prevedea în art.
78 că societățile ”constituesc în raport cu cel de al treilea o persoană juridică distinctă de aceea
a asociaților”, text cu privire la care profesorul D.D. Gerota afirma că reprezintă ”cheia de boltă
a întregii construcțiunii tehnicei juridice a societății comerciale”89. Societatea are o existență
proprie, de sine stătătoare, diferită de cea a asociaților; asociații sunt titularii dreptului de
proprietate asupra acțiunilor ori părților sociale sau de interes, fără a avea un drept de proprietate
asupra bunurilor societății90.

Societatea este titulară de drepturi și obligații, participă în nume propriu la raporturile

juridice și răspunde pentru obligațiile asumate.

Societatea dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul

comerțului (art. 41 alin.1).

Elementele constitutive

Enumerare. Dobândirea calității de persoană juridică este condiționată de întrunirea

cumulativă a trei elemente constitutive. Astfel, orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și
moral, în acord cu interesul general (art. 187 C.civ.)

a) Organizare de sine stătătoare. Voința societății

86
În același sens a se vedea și art. 1889 alin. 1 C.civ. cu un conținut similar: prin contractul de societate sau printr-
un act separat, asociații pot conveni constituirea unei societăți cu personalitate juridică, cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege.
87
Conform art. 1951 C.civ. asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridică.
88
Conform art. 1892 C.civ. societatea simplă nu are personalitate juridică, însă dacă asociații doresc dobândirea
personalității juridice, prin actul constitutivde modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres,
forma juridică a acesteia și vor pune de acord toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-
înființate.
89
D.D.Gerota, op. cit., p. 19.
90
Totuși această diferență între societate și asociați are un caracter limitat, jurisprudența franceză refuzând
asociaților calitatea de terți în raport cu societatea (Paul Le Canu, op. cit., p. 176)
 Societatea are o voință de sine-stătătoare, care nu se confundă cu voința asociaților și nici
nu este suma voințelor asociaților.

Chiar dacă voința se formează urmare a exprimării de către asociați a votului lor în cadrul
adunărilor generale (organ de deliberare și decizie) și pe baza principiului majorității,
totuși voința societății este o voință nouă, diferită de cea a asociaților.

Conform art. 132 hotărâriile adunării generale luate în limitele legii și actului constitutiv
sunt obligatorii chiar pentru asociații care au votat contra sau nu au luat parte la adunarea
respectivă.

Societatea este reprezentată de administrator sau consiliul de administrație (organul de

conducere), iar controlul gestiiunii se realizează de cenzori sau auditoruii financiari (în
cazul în care numirea este obligatorie).

b) Patrimoniu propriu
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu care include
toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia (art. 31 alin. 1
C.civ.)

Așadar, patrimoniul societății este format din totalitatea drepturilor și datoriilor ce pot fi
evaluate în bani și aparțin societății.

Patrimoniul cuprinde activul societății (drepturile patrimoniale, reale sau de creanță),

respectiv bunurile aduse ca aport sau cele dobândite pe parcursul funcționării, precum și
profitul nedistribuit, iar în pasivul societății sunt cuprinse obligațiile patrimoniale ale
societății.

De reținut că asociații prin dobândirea acestei calități nu devin coproprietari ai

patrimoniului societății.

Patrimoniul societății este autonom, fiind distinct de patrimoniile asociațiilor.

Consecințele autonomiei patrimoniului societății sunt:

 bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lor și intră în patrimoniul
societății (art. 65);
 bunurile aduse ca aport de către asociați constituie garanția comună a creditorilor
societății;
 obligațiile societății față de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților față de
asociați;
 aplicarea procedurii insolvenței față de societate privește numai patrimonial
societății.
c) Scopul pentru care se înființează
Societatea trebuie să aibă un scop licit și moral.
 Asociații înființează societatea în vederea desfășurării unor activități comerciale care sunt
identificare în actul constitutive al societății conform Codului CAEN.

Capacitatea societății

Capacitatea civilă a societății constă în aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile

(capacitate de folosință) și de a-și exercita drepturile și îndeplini obligațiile încheind acte juridice
prin organele sale de administrare (capacitate de exercițiu).

Cu privire la conținutul capacității de folosință art. 206 alin.1 C.civ. prevede că persoana
juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice, încălcarea acestei dispoziții fiind nulitatea
absolută a actului juridic astfel încheiat (art. 206 alin. 3 C.civ.)

Spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 34 din Decretul nr. 31/1954 în care
conținutul capacității de folosință era determinat de scopul (obiectul de activitate) al persoanei
juridice, Codul civil înlătură aplicarea principiului specialității capacității de folosință în privința
persoanelor juridice cu scop lucrativ91.

Chiar dacă societățile pot desfășura orice activități legale în sensul art. 206 alin. 1 C.civ.
nu înseamnă că nu există anumite limitări ce decurg din obligația de a se obține anumite
autorizații administrative sau raportat la forma societăților cum ar fi cazul activităților care pot fi
desfășurate numai de societățile pe acțiuni etc.

Efectele personalității juridice

Din cuprinsul art. 193 alin. 1 C.civ. care stabilește că ”persoana juridică participă în
nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară
de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel” rezultă și principalele efecte ale personalității
juridice:

a)participarea societății în nume propriu la raporturile juridice.

Dobândirea calității de persoană juridică dă dreptul societății să participe în nume propriu

la raporturile juridice, putând să dobândească drepturi și să-și asume obligații.

Societatea are o voință proprie, distinctă de suma voințelor individuale ale asociaților. Nu
putem reţine doar că voinţa socială este numai suma voinţelor individuale, ci că este o altă
voinţă, rezultat al principiului majorităţii, care, „atât de fertil în rezultate, este rezultatul
91
În privința persoanelor juridice fără scop lucrativ art. 206 alin. 2 C.civ. prevede că acestea pot avea doar acele
drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege.
necesităţii”92. Pe de altă parte, chiar dacă adunarea generală a asociaților reprezintă prin excelenţă
organul de formare a voinţei societăţii, nu trebuie să-i recunoaştem exclusivitatea în acest sens; este
adevărat că adunarea generală reprezintă organul suprem de conducere şi decizie, însă şi
administratorii şi cenzorii exprimă, în anumite condiţii stabilite de lege, voinţa societăţii.

Atingerea scopului asociaților de a obține profit impune desfășurarea anumitor activități

de producție, comerț sau prestări de servicii în concordanță cu obiectul de activitate stabilit prin
actul constitutiv. Realizarea obiectului de activitate al unei societăţi presupune conturarea unei
voinţe sociale şi exteriorizarea acesteia, realizabile doar prin intermediul organelor societăţii.
Participarea societăților la raporturile juridice se realizează prin organele sale;
administrarea și conducerea societății se realizează de administratori, Legea nr. 31/1990
conținând sub acest aspect dispoziții diferite în funcție de forma societății.

De principiu, administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la

îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutive
(art. 70 alin.1). Deși sfera raporturilor juridice la care participă societatea este determinată de
necesitatea realizării obiectului de activitate93, totuși art. 55 alin. 1 stabilește că ”în raporturile cu
terții, societatea este angajată prin organele sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de
activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în
împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate
depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective”

b)răspunderea societății pentru obligațiile sociale

Societatea participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde în cazul nerespectării

obligațiilor pe care și le-a asumat prin reprezentanții săi. Calitatea de subiect de drept a
societăților face ca acestea să fie titulare de drepturi și obligații în mai toate ramurile de drept,
astfel că identificăm o răspundere a acestora pe tărâmul dreptului civil, fiscal, administrativ etc.,
inclusiv al dreptului penal94.

Art. 3 alin. 1 prevede că obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, astfel că
un creditor al societății va avea dreptul să urmărească doar bunurile din patrimoniul societății,
fără însă a putea urmări bunurile proprietatea asociaților. Așadar, regula este că societatea
răspunde pentru obligațiile sale, însă, prin excepție, în anume cazuri și cu îndeplinirea anumitor
condiții, răspund și asociații pentru obligațiile sociale.

92
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. C.H. Beck., Bucureşti, 2002
93
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 186.
94
Conform art. 135 din Codul penal persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal
pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice a se vedea Anca Jurma, Persoana juridică-subiect al
răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
 Leguitorul a limitat răspunderea societății doar la obligațiile sociale, respectiv doar la
cele asumate de reprezentanții săi în desfășurarea anumitor activități de producție, comerț sau
prestări de servicii în concordanță cu obiectul de activitate stabilit prin actul constitutive.

Răspunderea proprie a societății nu este numai civilă, ci și contravențională sau penală.

Astfel, conform art. 136 din Codul penal pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale
și complementare. Pedeapsa principală este amenda, iar pedepsele complementare sunt:
dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe
o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o
durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afișarea sau publicarea hotărârii de
condamnare.

Două sunt aspectele ce se impun a fi lămurite din această perspectivă: în primul rând,
răspunderea în cazul depășirii limitelor mandatului de către reprezentanții societății, iar pe de altă
parte, situația actelor ce depășesc obiectul de activitate al societății. Ambele întrebări își găsesc
răspunsul în dispozițiile art. 55 care stabilesc că:

În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă
aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afara de cazul în care ea dovedește că
terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când
actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.

Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute
în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile
terților, chiar dacă au fost publicate.

Așadar, ca regulă generală, administratorul unei societăți cu răspundere limitată poate

înstrăina activele fără a avea nevoie de o aprobare expresă din partea AGA, iar actele de
înstrăinare încheiate de el sunt opozabile societății chiar dacă depăsesc obiectul de activitate sau
limitele prevăzute în actul constitutiv sau hotarările organelor statutare ale societătii.
Raspunderea pentru depasirea mandatului este numai a administratorului fata de societate.

În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte de Casație și Justiție 95 a apreciat că hotărârea

AGA prin care a fost împuternicit cu vânzarea imobilului numai unul dintre cei doi
administratori ai societăţii reprezintă o limitare a puterilor conferite de lege celuilalt
administrator, care nu poate fi opozabilă terţilor. În consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare
al imobilului încheiat de societatea cumpărătoare cu adminstratorul societăţii vânzătoare ale
cărui drepturi au fost limitate prin hotărârea AGA, este pe deplin valabil în ceea ce priveşte
consimţământului vânzătorului, întrucât emană de la reprezentantul legal al societăţii vânzătoare,

95
Deciziei nr. 2656 din 30 octombrie 2009 pronunţată în recurs de Secţia comercială a Înaltei Curti de Casaţie şi
Justiţie.
investit cu dreptul de a reprezenta societatea în puterea legii. În ceea ce priveşte raporturile dintre
administratori şi societate, încălcarea restricţiilor impuse prin hotărârea adunării generale poate
produce consecinţe juridice, în măsura în care operaţiunea în cauză a produs pagube societăţii.

Totuși, în anumite situații chiar leguitorul a prevăzut limite ale puterilor administratorilor,
cum este cazul cazul societăților pe acțiuni în privința cărora art. 15322 prevede: consiliul de
administrație, respectiv directoratul va putea să încheie acte juridice în numele și în contul
societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimonial societății, a căror valoare
depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic,
numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor dată în condițiile art. 115.

c)Dreptul societății de a sta în justiție ca reclamantă sau pârâtă

Societatea fiind un subiect de drept distinct de persoana asociaților aceasta poate avea
calitate procesuală activă sau pasivă într-un litigiu urmând a fi reprezentată de administrator sau
un alte persoane împuternicite în acest sens.

Dimpotrivă, o societate radiată din registrul comerțului ca urmare a dizolvării și lichidării

nu mai are personalitate juridică și nici folosința drepturilor procesuale pentru a fi parte într-un
proces96.

Art. 155 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ. prevede că persoanele juridice de drept privat sunt citate
prin reprezentanții lor la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul
dezmembrământului lor.

În cazul în care societatea este reclamantă sunt precizate toate datele de identificare ale
societății, inclusiv numele și prenumele reprezentantului legal, fără a se menționa asociații, iar în
cazul în care societatea este pârâtă urmează a se cita societatea prin reprezentanți, iar nu asociații
care nu au calitate procesuală pasivă.

Răspunderea asociaților

Preliminarii.Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum (răspundere reglementată de

96
Î.C.C.J, s.com., dec. nr. 1677/2003, în R.D.C. nr. 12/2004, p. 244
Codul civil în art. 2324 alin. 1 97 ), astfel că s-a încercat identificarea unei fisuri în teoria
patrimoniului prin încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial (teoria
patrimoniului de afectaţiune) și mai apoi consacrarea societății cu răspundere limitată.

Dezbaterile contradictorii privind limitarea răspunderii au apărut încă de la primele

aplicaţii jurisprudenţiale în Anglia 98 sau propuneri legislative în celelalte ţări europene, amintind
poziţia Camerei de Comerţ din Lyon 99 potrivit căreia această instituţie a limitării răspunderii
„este în flagrantă contrazicere cu unul din principiile ce stau la baza aşezământului nostru
juridic…ce a contribuit să da comerţului francez un renume de cinste şi corectitudine şi tot el
este, de cele mai adese ori, baza de credit a mai tuturor afacerilor ” şi „ea va permite la numeroşi
comercianţi să fugă de răspunderea infinitum”, iar răspunsul formulat de Perroud nu întârzie să
apară: „Fireşte principiul este nou şi contrar tuturor felurilor noastre de a gândi, dar să fie oare
atât de periculos? Nu este oare preferabil acest fel de întreprindere, care lucrează la lumina zilei,
decât acela de a lucra în frauda legei, căutând numai de formă să fie în concordanţă cu ea, cum o
făcea până acum micile societăţi anonime?” 100

Raportându-ne la momentul actual constatăm că răspunderea limitată are o altă conotaţie

decât cea existentă şi dorită la momentul creării acesteia; diluarea scopului inițial nu este altceva
decât urmarea modificării structurale a relațiilor comerciale, a complexității și multitudinii
acestora. Noile instituţiile juridice, fie specifice dreptului societăţilor comerciale, fie ale altor
ramuri de drept conturează o altă fizionomie a acestei răspunderi limitate, putând spune într-un
joc de cuvinte că asistăm la o limitare a răspunderii limitate a asocaiţilor; ne referim aici la
atragerea răspunderii asociaţilor în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind insolvenţa sau
când aceștia abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale ori de personalitatea distinctă a
societății (art. 2371 alin. 3) ori a atragerii răspunderii solidare a asociaţilor în temeiul art. 25 din
Codul de procedură fiscală. Având în vedere că majoritatea societăților înmatriculate sunt
societăți cu răspundere limitată și societăți pe acțiuni, putem reține că nu a dispărut motivul
inițial în crearea acestor forme de societăți, anume cel de identificare a unui vehicul apt să
permită desfășurarea activităților comerciale limitându-se riscurile, adică fără a afecta
patrimoniul personal al asociaților, însă, totodată, putem constata o vizibilă modificare în optica
leguitorului care printr-o serie de dispoziții tinde să lărgească sfera cazurilor în care asociații
răspund pentru datoriile societății.

97
”Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc
drept garanție comună a creditorilor săi”.
98
„Nu văd nici o raţiune pentru care nişte persoane nu se pot învoi să conducă afaceri, fiecare liber de răspunderea
pentru sumele ce a subscris, dacă a înştiinţat pe creditori. Nu văd nici o raţiune de ce trei ori patru persoane nu pot
face aceasta, tot atât de bine ca şi şapte sau de ce o singură persoană nu ar putea-o face, de ce nu poate afişa de pildă,
că a pus zece mii de lire într-o întreprindere şi nu vrea să răspundă nici cu un şiling mai mult” (argumentele unuia
dintre judecătorii Curţii Supreme în cauza Broderip Salomon considerată în epocă esenţială în recunoaşterea
limitării de riscuri şi personalităţii juridice, apud I.L. Georgescu, op. cit., p. 5)
99
Opinie cu privire la Proiectul din 16 martie 1920 privind reglementarea societăţilor cu răspundere limitată.
100
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 263-265.
 Limitele răspunderii asociaților– criteriu legal de clasificare a societăților. Observând
dispozițiile art. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societățile se poate constata intenția leguitorului
de a oferi dintr-un început o diferențiere a răspunderii asociaților în funcție de formele
societăților; astfel, calitatea de asociat într-o anumită formă de societate este în legătură directă
cu un anumit grad de răspundere proprie acelei societăți. Pot însă asociații să deroge de la aceste
dispoziții legale și să-și asume prin actul constitutiv o răspundere de un grad diferit decât cea pe
care legea o impune pentru acea formă de societate și fără însă să afecteze alte elemente
structurale specifice ale acesteia?

Sub acest aspect în doctrină 101 se apreciază că enumerarea formelor juridice ale societăților din
art. 2 are un caracter limitativ, iar asociații au doar dreptul de a opta în una din aceste forme,
astfel că toatele elementele viitoarei societăți vor corespunde acesteia; așadar, nu este admisibilă
constituirea unei societăți prin îmbinarea unor elemente specifice mai multor forme de
societăți102 , liberatatea asociaților de a modifica sau a adăuga anumite elemente corspunzător
intereselor lor fiind limitată.

Pentru aceste motive nu poate fi primită nici varianta în care clauzele actului constitutiv
doar alterează anumite elemente esențiale, cum este cazul modificării limitei răspunderii, care a
fost reglementată imperativ pentru fiecare formă de societate în parte. Atât timp cât se
recunoaște că forma juridică reprezintă un model predeterminat de lege căruia totodată i-a fost
atribuit şi un regim juridic propriu implicit alegând forma, asociaţii aleg şi regimul juridic
corespunzător; nimic nu-i împiedică pe asociați să aleagă în măsura în care doresc o răspundere
limitată acea formă juridică de societate care stabilește o astfel de răspundere.

Au fost invocate ca argumente în favoarea nulității clauzelor din actele constitutive prin
care se stabilește o altă limită de răspundere decât cea legală faptul că:

 fizionomia juridică a fiecărei forme de societăți este fundamental distinctă și tot așa
răspunderea asociaților diferă nu numai în gradul ei, dar și în esența ei juridică 103.
 leguitorul a fost preocupat în crearea fizionomiei specifice fiecărei forme de societate
de rolul lor economic, dar și de ocrotirea terților și a creditului în general104
În considerarea acestor argumente s-a apreciat, spre exemplu, că este nelegală clauza din
actul constitutiv al unei societăți pe acțiuni care stabilește că acționarii garantează pentru
obligațiile sociale nu numai în limita capitalului subscris, ci și cu patrimoniul propriu, precum și
clauza prin care s-ar stipula în cazul unei societăți în nume colectiv o răspundere mai mică pentru

101
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 141.
102
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 19.
103
E. Cristoforeanu, Infeficacitatea derogărilor statutare la responsabilitatea limitată a soților unei societăți anonime,
Revista de drept comercial și studii economice, 1938, p. 26.
104
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 20.
unii sau toți asociații decât cea stabilită de lege 105 . Cu privire la o astfel de înțelegere între
asociații unei societăți în nume colectiv s-a reținut în practica judiciară recentă106:

”Faptul că între asociații care dețineau și funcția de administratori s-a făcut o înțelegere
în sensul administrării societății de o singură persoană –G.Ș.- nu este de natură a produce
efecte juridice în contra dispozițiilor legale ce reglementează acest tip de societate. De
asemenea, este fără efecte juridice declarația asociatului G.Ș. în sensul că este singurul vinovat
de aducerea societății în stare de insolvență, având în vedere că la acest tip de societate nu sunt
incidente dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind răspunderea membrilor organelor
de conducere107, ci asociații sunt ținuți să răspundă față de toate obligațiile sociale în temeiul
formei de societate și al caracterului nelimitat și solidar al răspunderii lor. Înțelegerea
asociaților poate avea efect doar în raporturile dintre ei, putând sta la baza unei eventuale
acțiuni în regres însă nu este opozabilă terților”.

În ceea ce ne privește îmbrățișăm doar în parte punctele de vedere mai sus exprimate în
doctrină și jurisprudență și considerăm că trebuie să facem diferențiere între cele două situații:
analiza valabilității clauzelor din actul constitutiv și cea a clauzelor din contractul încheiat între
societate și creditor; astfel, trebuie să avem în vedere existența acestui criteriu legal de
diferențiere între formele juridice ale societăților și să apreciem că răspunderea limitată sau
nelimitată ține de esența respectivelor forme de societate, motiv pentru care prin actul constitutiv
nu se poate deroga, însă totuși trebuie să recunoaștem posibilitatea ca în contractele încheiate de
societatea respectivă cu terțe persoane să se poată menționa că se renunță în caz de neexecutare a
obligațiilor contractuale la executarea subsidiară a asociaților; o astfel de soluție își găsește
reazem în ideea că răspunderea nelimitată constituie o garanție în favoarea creditorilor. O
dispoziție legală care vine în sprijinul punctului nostru de vedere o regăsim în materia
răspunderii membrilor grupului de interes economic, art. 119 alin. 1 din Legea nr. 161/2003
stabilind că aceștia răspund nelimitat pentru obligațiile grupului și solidar, în lipsa unei stipulații
contrare cu terții co-contractanți.

Răspunderea asociaților conform art. 3 din Legea nr. 31/1990. Leguitorul a stabilit
întinderea răspunderii asociaților în funcție de forma societății:

1. ”Asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în

comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru
obligațiile sale.Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia
pentru obligațiile ei și, numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult

105
idem
106
C.Ap. Ploiești, Secția comercială, decizia civilă nr. 291 din 14 martie 2007.
107
În prezent art. 169 din Legea nr. 85/2014
 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva acestor asociați”
(alin. 2).
Pentru a sublinia importanța acestui mod diferit în care asociații răspund, conținutul
acestei dispoziții a fost reluat și în capitolele rezervate fiecărei forme de societate,
respectiv în art. 85 pentru societățile în nume colectiv108, art. 90 pentru societățile în
comandită simplă, respectiv art. 188 pentru societățile în comandită pe acțiuni.
Apreciem că leguitorul tocmai pentru o mai mare siguranță în privința exprimării în
deplină cunoștință de cauză a voinței asociaților la momentul constituirii a prevăzut
ca excepție față de celelalte forme de societăți că actul constitutiv al societății în
nume colectiv sau în comandită simplă se încheie în formă autentică (art. 5 alin. 6 lit.
b).

Scopul instituitii acestei răspunderi nelimitate și solidare pentru obligațiile sociale a

fost de a oferi o garanție creditorilor societății în eventuala executare a obligațiilor;
este o garanție legală menită să ocrotească terții cu care societatea contractează.
Trebuie spus că leguitorul a fost și mai riguros în această privință stabilind, spre
exemplu, că răspunde nelimitat și solidar de toate obligațiile societății și o persoană
străină de societate dacă numele acesteia fugurează, cu consimțământul său, în firma
unei societăți în nume colectiv sau în comandită simplă (art. 34 din Legea nr.
26/1990); această regulă se aplică și comanditarului al cărui nume figurează în firma
unei societăți în comandită.

Răspunderea solidară și nelimitată este trăsătura caracteristică societăților de

persoane, art. 3 alin. 2 fiind imperative, astfel că asociații nu pot să excludă sau să
limiteze această răspundere, orice clauză din actul constitutiv în acest sens fiind lovită
de nulitate absolută. Însă, având în vedere că această răspundere este o garanție legală
oferită creditorilor, nimic nu-i împiedică pe aceștia din urmă să renunțe la ea, astfel că
au fost apreciate ca valabile clauzele prevăzute în contractul dintre părți prin care se
renunță la urmărirea asociaților sau numai a unora dintre aceștia109.

Din analiza art. 3 rezultă că răspunderea asociaților are un caracter subsidiar în

sensul că asociații răspund pentru obligațiile sociale numai în măsura în care
societatea nu le plătește în termenul de 15 zile calculat de la data punerii în întârziere.
Dacă în privința naturii subsidiare a răspunderii asociaților nu există divergențe în
doctrină, totuși nu s-a conturat o opinie unitară în privința interpretării în concret a
momentului în care intervine răspunderea asociaților. Se observă că nu este

108
Asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de
persoanele care o reprezintă
109
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Montchrestien, 2e édition, Paris, 2003, p. 798
 condiționată răspunderea asociaților de punerea în prealabil în executare a hotărârii
judecătorești, textul de lege stabilind ca unic reper neplata de către societate a
obligațiilor în termenul de 15 zile de la punerea în întârziere. S-a apreciat110 că lipsa
unei dispoziții care să oblige creditorii mai întâi să execute silit hotărârea
judecătorească obținută față de societate ”golește de conținut caracterul subsidiar al
răspunderii asociaților, deoarece oferă societății posibilitatea de a evita răspunderea
pentru obligațiile sociale, prin simpla neexecutare a obligațiilor în termenul
menționat”. Nu putem fi de acord cu această opinie 111, în primul rând, pentru faptul
că o astfel de interpretare nu rezultă din conținutul normei juridice; dimpotrivă,
apreciem că nu poate fi pusă la îndoială conciziunea textului de lege, singura condiție
impusă pentru ca asociații să răspundă nelimitat și solidar fiind cea a neachitării
datoriei în termenul de 15 zile de la data punerii în întârziere; așadar, nu rezultă că
mai întâi creditorii trebuie să înceapă executarea silită față de societate și, astfel,
numai după ce se constată insuficiența bunurilor să se poată îndrepta împotriva
asociaților. În al doilea rând, dimpotrivă, apreciem că tocmai o astfel de interpretare și
condiționare a creditorilor de a proceda la executarea silită asupra societății face ca
această trăsătură carcateristică a răspunderii nelimitate și solidare a asociaților să fie
diluată, neputându-se susține că oferă societății posibilitatea de a evita răspunderea
odată ce societatea este una de persoane în care implicarea și controlul asociaților
sunt depline.

De menționat faptul că hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este

opozabilă fiecărui asociat (art. 85 alin. 2).

Din perspectiva efectelor solidarității trebuie să avem în vedere că nu suntem în

prezența unei solidarități a societății și asociaților față de creditori; din acest motiv
dacă datoria este achitată de societate, asociații nu mai răspund, societatea neavând un
drept de regres împotriva asociaților. Așadar, solidaritatea există numai în
raporturile dintre asociați și creditori; asociatul urmărit este executat pentru întreaga
datorie, neputând invoca beneficiul de diviziune, ulterior având drept de regeres
împotriva celorlalți asociați codebitori pentru partea din datorie ce revine fiecăruia
dintre ei (art. 1456 C.civ.).

Partea ce revine fiecăruia dintre asociații codebitori corespunde cotei de

participare la beneficii și suportare a pierderilor prevăzută în actul constitutiv sau în
lipsa unei clauze care să stabilească cota de suportare a pierderilor urmează ca

110
I.L. Georgescu, vol.II, p. 164; Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 187.
111
Această opinie s-a format prin raportare la conținutul art. 106 alin. 2 din Codul comercial din 1887: ”cu toate
acestea, creditorii societății nu pot pretinde să fie plătiți de asociați cu averea lor mai înainte de a fi exercitat
acțiunea în contra societății”.
 asociatul să suporte proproțional cu participarea la distribuția beneficiului (art. 1881
alin. 2 C.civ.); dacă aceste cote sunt diferite (cota de participare la beneficii și cota de
suportare a pierderilor) se va avea în vedere cota stabilită pentru suportarea
pierderilor; s-ar putea susține că nu se justifică a se avea în vedere această cotă odată
ce nu suntem în ipoteza unei pierderi în sens contabil, astfel că fiecare ar trebui să
suporte în părți egale așa cum rezultă și din aplicarea art. 1456 alin. 2 C.civ.; nu se
poate reține o astfel de interpretare întrucât apreciem că obligația asociaților de a
suporta pierderile are un caracter general revenind acestora atât în timpul funcționării
societății, cât și în faza lichidării, asociații înțelegând prin raportare la forma de
societate să se oblige inclusiv pe timpul existenței acesteia să suporte orice pierdere
așa cum este cazul răspunderii neulimitate și solidare a asociaților conform art. 3 alin.
2.

În cazul cesiunii părților de interes, cedentul rămâne obligat nelimitat și solidar față
de creditori atât timp cât obligația față de acesta din urmă a fost asumată până la data
efecturării modificărilor corespunzătoare în registrul comerțului. O astfel de soluție
rezultă din art. 87 alin. 3 care prevede că față de terți, cedentul rămâne răspunzător
potrivit art. 225, adică pentru toate operațiunile făcute de societate până la momentul
cesiunii. Dacă această dispoziție este consecința răspunderii personale a asociatului
care îl urmărește și după pierderea calității de asociat, căci relevanță are momentul
nașterii acelei obligații neexecutate, mai puțin explicabilă este răspunderea
cesionarului pentru pasivul societății creat anterior intrării sale în societate 112.

În concret, se pune întrebarea în situația unei societăți cu trei asociați cine va

răspunde în cazul în care mai întâi se obține un împrumut, apoi are loc o cesiune de
părți sociale între unul din asociați și un terț care dobândește astfel calitatea de
asociat, și ulterior acestei cesiune devine scadent împrumutul: într-o astfel de situație
creditorul îl va urmări pe cel ce are calitatea de asociat la momentul scadenței sau pe
cel care avea această calitate la momentul obținerii împrumutului. Dacă avem în
vedere art. 87 alin. 3 răspunsul este unul singur: răspunderea incumbă cedentului căci
el avea calitatea de asociat și operațiunea era în curs la momentul cesiunii. De
asemenea, trebuie stabilit dacă cedentul care a plătit are posibilitatea de a se îndrepta
împotriva celorlalți asociați și dacă va răspunde și cesionarul. În privința celorlalți
asociați, existenți și la momentul obținerii împrumutului și ulterior, nu există
posibilitate de interpretare, aceștia urmând a suporta parte din obligațiile sociale. În
privința răspunderii cesionarului pentru a da un răspuns afirmativ trebuie să avem în
vedere faptul că cesionarul este singurul ce are calitatea de asociat la momentul
urmăririi, iar dispozițiile art. 87 alin. 3 cârmuiesc doar raportul cedent-terț, astfel că

112
Paul Le Cannu, op. cit., p. 798.
 regula răspunderii pentru operațiunile în curs la momentul cesiunii nu se aplică și
raportului dintre cedent și cesionar, astfel că din punctul nostru de vedere cedentul se
poate îndrepta și împotriva cesionarului pentru partea corespunzătoare din obligațiile
sociale achitate de cel dintâi; excepție face cazul în care cedentul și cesionarul au
stabilit cu ocazia cesiunii alte clauze privitoare la suportarea pasivului sociatății, cum
ar fi clauza prin care cedentul își asumă obligația răspunderii personale pentru toate
operațiunile în curs la momentul cesiunii.

2. ”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere

limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris” (alin. 3).

Cu toate acestea, există o serie de dispoziții care conduc la diluarea acestei reguli,
punându-ne în situația să constatăm că acestea sunt de natură a atrage răspunderea peste limita
capitalului social subscris

Astfel:

 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul

declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);
 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale
și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile
neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 2371 alin. 3);
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte sau întregul pasiv al
debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii
organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice
alte persoane care au contribuitla starea de insolvență prin una din faptele enumerare
în respectivul text de lege (art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile
de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat
astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu
rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
- administratorii care, în perioada exercităii mandatului, cu rea-credință nu și-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii
insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective și rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor fiscale;
 - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
restituirea sau rambursarea unor sume de la bugetul general consolidat fără ca
aceste sume să fie cuvenite debitorului.

Separația de patromonii între patrimonoiul societății și patrimoniile asociaților face ca să

nu existe un concurs între creditorii societății, pe de o partea, și creditorii asociatului, pe de altă
parte. Însă, dacă un creditor al societății poate intra în concurs cu un creditor al asociatului în
cazurile și condițiile mai sus arătate, un creditor al asociatului niciodată nu poate urmări bunuri
din patrimoniul societății.

Elementele de identificare

Orice societate se identifică prin câteva elemente esențiale: naționalitatea, firmă,

emblemă, sediu, codul unic de înregistrare.

De altfel, art. 74 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 impune tuturor societăților obligația ca în
orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect și alte documente întrebuințate în comerț, emanând
de la acestea, să se menționeze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul
comerțului și codul unic de înregistrare.

Naționalitatea

Societatea are o naționalitate proprie, uneori diferită de cetățeania asociaților.

Naționalitatea este înțeleasă în această materie din perspectivă tehnică, ca și statut juridic,
adică din perspectiva legii aplicabile constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării societății.

În vederea determinării naționalității societății, Legea nr. 31/1990 are în vedere ca și

criteriu sediul, sens în care în art. 1 alin. 2 se menționează că societățile cu sediul în România
sunt persoane juridice române.

Denumirea (firma) 113

113
Cu privire la utilizarea termenilor ”denumire”, folosit în Legea nr. 31/1990, respectiv ” firmă” folosit în Legea
nr. 31/1990 au fost exprimate opinii în sensul îmbrățișării acestuia din urmă; a se vedea în acest sens Titus Prescure,
Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 417
 Definiție. În vederea identificării, societatea trebuie să aibă un nume comercial, desemnat
prin termenul de ”firmă”. Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 firma este numele sau, după
caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

Fiind un element structural obligatoriu, fără de care societatea nu poate funcționa 114 ,
firma trebuie menționată în actul constitutiv (art. 7 și 8 din Legea nr. 31/1990), căci lipsa acesteia
constituie conform art. 56 alin. 1 lit. f) motiv de nulitate a societății.

Funcțiile firmei115. Chiar din conținutul art. 30 rezultă două din funcțiile firmei, respectiv,
pe de o parte, rolul de a individualiza acel comerciantul față de alți comerciați 116, iar, pe de altă
parte firma servește la asumare a obligațiilor, căci numai actele juridice semnate sub firma sa îl
obligă pe respectivul comerciant 117.

La acestea se mai adaugă alte două funcții, respectiv funcția concurențială, firma
constituind un mijloc eficient de atragere și menținere a clientele în măsura în care aceasta
beneficiază de o bună reputație 118 , precum și funcția de credit odată ce reputația determină
creditul de care se poate bucura comerciantul pe piață.

Condiții de validitate. Firma trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie disponibilă, adică să nu aparțină altui comerciant care să o fi înregistrat

anterioar în registrul comerțului. Dispoibilitatea firmei se face de către oficiul registrului
comerțului îninate de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
Verificarea îndeplinirii condițiilor legale se face de către oficiul registrului comerțului care
poate refuza înscrierea în registru dacă apreciază că există posibilitatea de confuzie. Din
momentul înscrierii firmei în registrul comerțului comerciantul dobândește dreptul de folosință
exclusivăasupra respective firme (art. 30 alin. 4 din Legea nr. 26/1990).

De asemenea, este interzisă înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "ştiinţific",
"academie", "academic", "universitate", "universitar", "şcoală", "şcolar" sau derivatele acestora.

Înscrierea unei firme care conţine cuvintele: "naţional", "român", "institut" sau derivatele
acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice centrale se
realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului. Înscrierea unei firme care
conţine cuvinte sau sintagme caracteristice autorităţilor şi instituţiilor publice locale se realizează

114
Titus Prescure, Registrul comerțului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 417.
115
A nu se confunda firma cu marca întrucât aceasta din urmă este potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind
mărcile și indicațiile geografice, un semn susceptibil de reprezentare grafică care permite a distinge produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi; pot constitui mărci: cuvinte, inclusiv de persoane, desene,
litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului sau culori,
combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora.
116
Importanța acestui element de identificare este dovedită și de incriminarea faptei de folosire a unei firme de
natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale).
117
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 96.
118
Ion Băcanu, Firma și emblema comercială, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 33.
numai cu acordul prefectului judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în circumscripţia
teritorială în care solicitantul şi-a stabilit sediul social.

Cum art. 30 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 prevede că firmele vor fi scrise în primul rând în
limba română, implicit legea nu interzice scrierea într-o limbă străină.

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul

public.

Firmele radiate din registrul comerțului nu sunt disponibile pentru o perioadă de 2 ani de
la data radierii (art. 39 alin. 9 din Legea nr. 26/1990)

b) să se caracterizeze prin noutate (distinctivitate), adică să se deosebească de cele

existente. În măsura în care o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge
o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei,
fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990).
c) condiția legalității (sau liceitatea, după unii autori119) înseamnă că nu se poate înregistra o
firmă care ar încălca o dispoziție imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele
moravuri.
Asociații trebuie să stabilească o denumire diferențiat după forma juridică a societății.
Astfel:

 firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați, cu mențiunea ”societate în nume colectiv”, scrisă în întregime (art. 32 din Legea
nr. 26/1990)120;
 firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociații comanditați, cu mențiunea ”societate în comandită”, scrisă în întregime
(art. 33 din Legea nr. 26/1990);
 firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă
în întregime ”societate pe acțiuni” sau ”S.A.” ori, după caz, ”societate în comandită pe
acțiuni”121;
 firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă

119
Smaranda Angheni, op. cit., p. 47
120
Având în vedere că formarea încrederii terților este influențată și de existența numele unui asociat în firma unei
societăți în art. 34 din Legea nr. 26/2990 a fost instituită o răspundere a persoanei străine de societate, dar al cărei
nume apare în firmă stabilindu-se că: ”Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimțământul
său, în firma unei societăți în nume colectiv ori în comandită simplă, acesta devine răspunzător nelimitat și solidar
de toate obligațiile societății. Aceeași regulă este aplicabilă și comanditarului al cărui nume figurează în firma unei
societăți simple”.
121
A se vedea D.D. Gerota, Denumirea societăților anonime cuprinzând numele unuia dintre asociați, Tipografiile
Române Unite, București, 1936 în care concluzionează că numele unuia dintre asociații sau membrii fondatori poate
figura în denumirea acestui tip de societate cu condiția să reprezinte o valoare obiectivă afondului de comerț pe care
persoana înțelege să o aducă ca aport în societate
 în întregime ”societate cu răspundere limitată” sau ”S.R.L.” (art. 36 din Legea nr.
26/1990).
Potrivit art. 3 alin. 3 din O.U.G. nr. 6 din 2 februarie 2011 pentru stimularea
înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzători tineri, prin derogarea
de la art. 36 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului denumirea unei
microîntreprinderi aparținând întreprinzătorului debutant se compune dintr-o denumire
proprie însoțită de sintagma scrisă în întregime ”societate cu răspundere limitată” sau
abrevierea ”S.R.L.-D.” În termen de cel mult 45 de zile lucrătoare de la pierderea calității
de microîntreprindere aparținând întreprinzătorului debutant, societatea comercială
respectivă are obligația să procedeze la schimbarea denumirii potrivit prevederilor art. 36
din Legea nr. 26/1990.

Transmiterea firmei. Legea nr. 26/1990 prevedeca expres că firma nu poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerț la care este întrebuințată, stabilind cu titlu de regulă că dobânditorul
cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care
cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică, sau al unui asociat, cu acordul expres al
titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul
acelei firme a calităţii de succesor.

Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune. Cu toate
acestea în cazul în care firma unei societăţi cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau
mai multor asociaţi, este necesar acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi și menționarea calității de successor.

Emblema.

Definiție. Element de identificare suplimentar al societății, emblema este semnul sau

denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen 122.

Spre deosebire de firmă, emblema nu este obligatorie și nici unică, întrucât un comerciant
poate deține mai multe embleme 123, și poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț.

Unele din condițiile stabilite de leguitor prin Legea nr. 26/1990 sunt commune firmei și
emblemei, după cum urmează:

- vor fi scrise în primul rând în limba română, implicit legea nu interzice scrierea într-o
limbă străină (art. 30 alin. 3)

122
Constituie infracțiune folosire unei firme de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant
(art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale).
123
Titus Prescure, op. cit. ,p. 439.
 - dreptul de folosință exclusivă se dobândește prin înscrierea în registrul comerțului (art.
30 alin. 4)

Emblema trebuie să aibă caracter de noutate, adică orice emblem va trebui să se

deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului pentru același fel de comerț,
precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară
activitatea.

Potrivit art. 43 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 emblemele vor putea fi folosite pe panouri
de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe,
publicații și în orice alt mod, numai dacă vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului.

Sediul. Este un element obligatoriu de identificare (art. 7 alin. 1 lit. b și art. 8 alin. 1 lit.
b) ce are ca scop poziționarea societății în spațiu, asociații având deplină libertate în stabilirea
acestuia.

Sediul (sau sediul social) se stabilește de către asociați la momentul întocmirii actului
constitutiv, schimbarea acestuia este posibilă prin modificarea acestuia printr-un act adițional.

Regula este că sediul se stabilește acolo unde este centrul de conducere al societății,
respectiv unde organele de conducere își desfășoară activitatea; tocmai având în vedere că uneori
acesta diferă de sediul social se folosește şi denumirea de sediu real, definit ca fiind locul unde
se află centrul principal de conducere și gestiune al activității statuare124 sau locul unde se află
centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state 125.

Sediul permanent este un loc în care se desfășoară integral sau parțial activitatea unui
nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent (art. 8 C.fiscal) 126

Importanța sediului rezultă din:

 raportat la sediu se determină naționalitatea societății

 în funcție de sediu se determină instanța competentă127 și se comunică actele de
procedură

124
Spre exemplu, o definiţie legală regăsim în art. 14 alin. 1 din O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de credit: sediul
real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statuare, în cazul în care
acesta nu este situat la sediul social.
125
Art. 40 din Legea nr. 105/1992
126
A se vedea în acest sens Ciprian Păun, Definirea sediului permanent prin nexus, Curierul fiscal, nr. 6/2013, p.
278-280.
127
Pentru a împiedica debitorii în obținerea unei jurisdicții mai favorabile (forum shopping) art. 41 din Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevede că toate procedurile sunt de
competența tribunalului în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior
datei sesizării instanței.Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul
 Sediul social poate să fie colectiv, adică în acelaşi imobil să funcţioneze mai multe
societăţi, însă numai cu respectarea condiţiilor impuse de art. 17 alin. 4 din Legea nr. 31/1990,
respectiv imobilul prin structura şi suprafaţa sa utilă să permită funcţionarea mai multor societăţi
în încăperi diferite sau în spaţii distinct partajate, iar numărul societăţilor ce funcţionează într-un
imobil să nu depăşească numărul de încăperi sau spaţii dictincte obţinute prin partajare.

Sediul social poate fi temporar în sensul că sediul poate fi stabilit la sediul profesional al
avocatului pe o perioadă de maxim un an şi pentru scopul limitat al constituirii legale şi
autorizării funcţionării societăţii, sau, după caz, pentru mutarea sediului ori pentru stabilirea unui
sediu secundar al societăţii în cauză (art. 104-107 din Statutul profesiei de avocat.)

Codul unic de înregistrare.

Societatea este identificată și prin codul unic de înregistrare (CUI) care este atribuit de
Ministerul Finanțelor Publice și se menționează pe certificatul de înmatriculare emis de oficiul
registrului comerțului; conform art. 74 alin. 1 societatea este obligată să menționeze codul unic
de înregistrare pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte și pe alte documente întrebuințate în
comerț.

Abuzul de personalitate juridică

Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum (răspundere reglementată de Codul civil în
art. 2324 alin. 1128), astfel că s-a încercat identificarea unei fisuri în teoria patrimoniului prin
încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial (teoria patrimoniului de
afectaţiune) și mai apoi consacrarea societății cu răspundere limitată.

Răspunderea limitată are o altă conotaţie acum decât cea existentă şi dorită la momentul
creării acesteia; diluarea scopului inițial nu este altceva decât urmarea modificării structurale a
relațiilor comerciale, iar noile instituţiile juridice, fie specifice dreptului societăţilor comerciale,
fie ale altor ramuri de drept conturează o altă fizionomie a acestei răspunderi limitate, putând
spune într-un joc de cuvinte că asistăm la o limitare a răspunderii limitate a asocaiţilor.

comerțului, iar în cazul în care sediul a fost schimbat cu mai puțin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a
procedurii insolvenței, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul comerțului
înainte de schimbare.
128
”Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc
drept garanție comună a creditorilor săi”.
 Persoana juridică, în dreptul afacerilor, este deseori privită ca o tehnică de limitare a
răspunderii tocmai pentru a destabiliza echilibrul care ar trebui să existe între caracterul valorii
obligațiilor create de către societatea însăși129 și caracterul limitat al patrimoniului societății, cu
evidentul scop de a proteja patrimoniul distinct al asociaților de riscurile inerente afacerii, motiv
pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze expres, în anumite situații, răspunderea
nelimitată a asociaților pentru datoriile persoanei juridice 130, răspunderea solidară a asociaților
alături de persoana juridică 131 și răspunderea exclusivă a asociatului132 pentru faptele săvârșite de
către persoana juridică133, acestea urmând să fie analizate în detaliu în cele ce urmează.

Caracterul simulat. Fictivitate

O problemă importantă o reprezintă caracterul simulat sau fictiv al persoanei juridice,
acesta punând mari probleme în practică), persoana juridică fictivă putând fi privită sub două
aspecte 134 , respectiv ca persoană juridică simulată 135 sau ca ca formă de organizare cu
personalitate juridică aparentă 136 , cele mai des întâlnite cazuri fiind constituite de entitățile
unipersonale în a căror activitate se aduce atingere separației de patrimonii, acționarul, asociatul
sau administratorul unic folosindu-se de entitatea unipersonală ca de un paravan menit să îi ofere
protecție nelimitată pentru datoriile societății (de cele mai multe ori asociatul creând
întreprinderea numai cu scopul de a nu răspunde personal față de creditori), aceste cazuri fiind
urmate în practica judiciară de interdependența existentă în cadrul grupului de societăți, respectiv
de situația în care societatea dominantă controlează societățile din subordinea sa atât din punct
economic, cât și juridic, creând cu rea-credință confuzie între patrimoniile acestora ca urmare a
trasării limitelor patrimoniilor de către societatea dominantă.

Societatea comercială simulată se poate exterioriza prin constituirea de societăți sau

întreprinderi individuale care își disimulează adevăratele intenții 137 (de a elimina de la
răspundere patrimoniile asociaților sau de a ascunde operațiuni de spălare a banilor) sub forma
creării unor societăți cu răspundere limitată, această aparență juridică fiind necesar a fi constată
judiciar pentru a putea permite ca datoriile falsei persoane juridice să devină datoriile
asociatului/asociaților care a(u) comis abuzuri profitând de personalitatea juridică a acesteia.

Așadar, dacă există confuzie între patrimoniul societății și cel al unuia dintre asociați,
instanța va constata caracterul fictiv al societății, iar personalitatea juridică va dispărea. De
129
Spunem că ar trebui să existe tocmai pentru că în realitate este privit ca având un caracter nelimitat.
130
În cazurile prevăzute la art. 198 alin. (4) C. Civ., respectiv art. 203 C. Civ.
131
Conform art. 27 C. Pr. Fiscală și art. 1.369 – 1370 C. Civ.
132
Potrivit art. 193 alin. (2) C. Civ., art. 224 C. Civ. Și art. 3 alin. (2) din Legea societăților comerciale.
133
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
134
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
135
În această situație putând fi întâlnite numai entitățile colective de tip asociativ, dat fiind că numai acestea au un
fundament contractual permisibil aplicării regulilor simulației.
136
Care se manifestă prin lipsa unei organizări de sine-stătătoare sau prin confuzia de patrimonii.
137
I.L. Georgescu, Simularea societății pe acțiuni ca manifestarea a tendinței limitării răspunderii în raporturile
comerciale, P.R., 1932, partea a IV-a, pag. 82-93; C. Bogdan, Deturnarea activității entităților corporatiste, inclusiv
a prestatorilor de servicii pentru trusturi și societăți, în Curierul fiscal nr. 7/2008, Ed. C.H.Beck, pag. 28-33.
asemenea, dacă administratorii societății deturnează actele juridice și operațiunile societății de la
scopul lor, acest comportament nu i se impută societății, ci însuși administratorului care le-a
încheiat cu depășirea mandatului ce i-a fost acordat de către societate în acest sens, pentru actele
și operațiunile realizate cu depășirea acestuia răspunzând personal în fața creditorilor societății.

Răspunderea asociaţilor. Reguli

 asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditați în societatea în

comandită simplă sau în comadită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru
obligațiile sociale în măsura în care societatea nu le plătește în termen de cel mult 15
zile de la data punerii în întârziere (art. 3 alin. 2);
 ”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere
limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris” (alin. 3).
 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul
declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);

Excepţii de la răspunderea limitată

Piercing the Corporate Veil

Instiutuţie de sorginte anglo-saxonă străpungerea vălului corporativ înglobează totalitatea

ipotezelor în care personalitatea mjuridică a societăţilor este lăsată de o parte pentru a vedea
dincolo de vălul corporativ. Cu alte cuvinte, instituția străpungerii vălului corporativ constă în a
trata drepturile sau îndatoririle unei societăți ca fiind drepturile și obligațiile asociaților săi. În
mod normal, o societate este tratată ca o persoană juridică distinctă, aceasta fiind singura
responsabilă pentru datoriile sale și singurul beneficiar al creditelor contractate, însă în situații
excepționale, instanțele de judecată au posibilitatea de a străpunge sau ridica vălul corporativ 138.

Acest concept flexibil necesar în procesul de realizare a justitiţiei a fost legiferat în

dreptul intern prin art. 2371 şi apoi extins la orice persoană juridică prin reglementarea expresă a
acesteia în art. 193 alin. 2 C.civ.

 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale

și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile
neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 237 1 alin. 3);

138
Larson, Aron, Piercing the corporate veil, ExpertLaw.
  în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte sau întregul pasiv al
debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii
organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice
alte persoane care au contribuitla starea de insolvență prin una din faptele enumerare
în respectivul text de lege (art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile
de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
Codul de procedură fiscală răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
- persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu
rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat
astfel insolvabilitatea;
- administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu
rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
- administratorii care, în perioada exercităii mandatului, cu rea-credință nu și-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii
insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective și rămase
neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă, cu rea-credinţă, a obligaţiilor fiscale;
- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat
restituirea sau rambursarea unor sume de la bugetul general consolidat fără ca
aceste sume să fie cuvenite debitorului.

Evoluția doctrinară a străpungerii vălului corporativ la nivel internațional.

În Statele Unite ale Americii, noțiunea de “piercing the corporate veil”, introdusă de
profesorul Maurice Wormser în anul 1912 139, este reprezintă în practică de acele situații în care
acționarii unei corporații se lovesc de refuzul instanței de judecată în ceea ce privește
recunoașterea unei existențe separate între aceștia și corporația din care fac parte cu scopul
evident de prevenire a fraudelor acționarilor și de respectare întocmai a principiului echității
(referindu-ne în acest context nu numai la spiritul dreptății sau nepărtinirii, ci și la respectarea și
satisfacerea în mod egal a intereselor, drepturilor și datoriilor fiecăruia).

Cu titlu de exemplu facem referire la reglementările existente în cadrul Canada Business

Corporation Act, precum și în Ontario Business Corporation Act, prin care a fost istituită
răspunderea personală a acționarilor care fac parte din companiile canadiene în situația în care
reducerea capitalului social rezultă din restituirile făcute către acționarii acelei societăți, precum

139
B. Haar, “Piercing the Corporate Veil and Shareholder’s Product and Environmental Liability in American Law
as Remedies for Capital Market Failures – New Developments and Implications for European and german Law after
«Centros»”, European Business Organization Law Review (2000), pag. 327.
și în situația în care dizolvarea companiei are loc ca urmare a unei distribuiri de active către
acționari140.

În practica judiciară canadiană 141, instanța de judecată a atras răspunderea personală a

administratorului întemeindu-se pe existența dolui prin omisiune 142 atunci când a fost dedusă
judecății acțiunea ce avea ca obiect construirea unui acoperiș, în cadrul căreia persoana fizică
care controla cele două companii pârâte, a lăsat în mod voit să se înțeleagă că una dintre cele
două companii pe care le conducea era contractantul principal când, de fapt, adevăratul
contractant era cealaltă, făcându-l astfel pe beneficiarul construcției să realizeze plata în contul
societății greșite (tocmai din pricina confuziei create de către administratorul celor două
companii). Ulterior, ca urmare a nerespectării obligației de a face (prestația nefiind executată de
către constructor), reclamantul s-a îndreptat împotriva ambelor companii în vederea recuperării
contravalorii prestațiilor neexecutate, dat fiind că a fost pus în imposibilitatea de a-și mai
recupera suma de bani achitată conform contractului, instanța constatând că administratorul
folosea una dintre societăți pentru a înșela creditorii cu care contracta direct în numele celeilalte
societăți143.

În ceea ce privește grupurile de societăți, referindu-ne în concret la acele societăți din

cadrul grupului care depind de societatea-mamă din punct de vedere economic și juridic, fiind
practic “simple instrumente menite să realizeze interesul grupului” 144 cu scopul de a crea
confuzie între patrimoniile acestora, trebuie să fie stabilită cu certitudine o culpă de gestiune
(constând în “susținerea abuzivă a filialei care a provocat o agravare a insuficienței activului” 145)
a societății-mamă pentru a putea fi antrenată răspunderea acesteia, tehnica piercing the corporate
veil putând fi aplicată în temeiul art. 193 alin. (2) C.Civ. De asemenea, este importantă
delimitarea acestei ipoteze de cazul în care este angajată răspunderea societăţii-mame, nu pentru
faptele ilicite ale filialei, ci pentru contribuţia proprie la producerea prejudiciului, această din
urmă situație nereprezentând o formă a străpungerii vălului corporativ, răspunderea urmând a fi
angajată pentru fapta proprie a asociatului146.

Atât în doctrină, cât și în practica judiciară întâlnim opinii distincte în ceea ce privește
acest subiect. Astfel, în cazul C-97/08 P147, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că
îi poate fi impus comportamentul filialei direct societății-mamă atunci când, deși cele două sunt

140
Bodu Sebastian Valentin, în articolul “Răspunderea limitată și răspunderea nelimitată a asociaților. Pierderea
beneficiului răspunderii limitate.” publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 12, din data de 30
decembrie 2016.
141
Pacific Rim Installations Ltd. Vs. Tilt-up Constructions Ltd (1978)
142
Innocent misrepresentation.
143
P. Halpern, M. Trebilock, s. Turnbull, op. cit. , pag. 121.
144
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
145
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
146
Butușină Lorena, în articolul “Piercing the corporate veil”, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed.
8, din data de 31 august 2013.Butușină Lorena, în articolul “Piercing the corporate veil”, publicat în Revista Română
de Drept al Afacerilor, ed. 8, din data de 31 august 2013.
147
În European Courts Reports, pag. I-08237 (apel) – Cazul Azko Nobel Bv. Și alții vs. Comisia europeană.
persoane juridice distincte, filiala nu dispune de puterea de a decide care este comportamentul
său în mod independent de societatea-mamă, ci este nevoită să urmeze instrucțiunile acesteia din
urmă, de care depinde la nivel organizațional, economic și juridic, Curtea dispunând angajarea
răspunderii personale a societății-mamă fără a considera ca fiind necesară dovedirea implicării
directe a acesteia în actele filialei tocmai pentru că cele două persoane juridice formează o
singură entitate economică. Această opinie a fost susținută și de către P. Halpern, M. Trebilock și
S. Turnbull în lucrarea intitulată “An Economic Analysis of Limited Liability. Corporation Law,
University of Toronto Law journal” 148, conform cărora, filialele, chiar dacă funcționează ca și
centre de profit, tot sunt dependente de finanțarea și de direcțiile de control managerial ale
societății-mamă.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că

acționarului majoritar îi poate fi angajată răspunderea pentru datoriile societății controlate dacă
nu a realizat independența juridică în raport cu societatea controlată149, un exemplu concret la
care dorim a face referire fiind cazul A. Popa vs. România 150 în care Curtea Europeană a
constatat că pentru plata datoriilor societății Nitramonia Făgăraș (deținută de către statul român),
se face responsabil însuși statul român, întrucât acesta este cel care a încălcat atât separația de
patrimonii dintre cele două persoane juridice, cât și independența juridică a acestora151. Un alt
exemplu în acest sens îl constituie cazul lanțului de supermarket-uri UniversalAll care, după ce a
efectuat transferul tuturor magazinelor către o altă societate deținută de către același patron, a
intrat în procedura falimentului.

Un deosebit interes în vedere înțelegerii acestei situații îl constituie cazul Băncii Turco-
Române S.A., caz în care societatea-mamă, bazându-se pe existența unor criterii de oprtunitate, a
lăsat în mod intenționat filiala “să moară” 152 . Această speță constituie unul dintre cele mai
controversate falimente din cadrul sistemului bancar care s-a soldat, după un deceniu de
judecată, cu condamnarea persoanelor care s-au aflat la conducerea sa, precum și obligarea
acestora la plata unor sume mari de bani cu titlu de despăgubiri civile (59.421.921,04 dolari și
11.326.199,99 euro, la care s-a adăugat dobânda legală calculată de la 31.03.2003 și care avea să
curgă până la data achitării integrale a debitului) 153. În fapt, ancheta a începutulterior sesizării
formulate de către Direcția de Supraveghere din cadrul Băncii Naționale a României adresată
Inspectoratului General de Poliție cu privire la faptul că Banca Turco-Română S.A. și-a asumat
obligații cu depășirea limitelor de expunere prevăzute de normele BNR, prin semnarea unor
contracte de garantare și finanțare a unor credite acordate atât de alte bănci, cât și prin acestea, de
către acținarul majoritar și, mai mult, pentru angajamentele de creditare sau finanțare acordate în

148
Pag. 244.
149
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
150
A se vedeaGh. Piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 340-
341.
151
Gh. Piperea, op. cit., 2012.
152
Situație reglementată la art. 2371 din Legea Societăților și la art. 169 alin. (1) din Codul insolvenței.
153
Decizia nr. 1083 pronunțată de către curtea de Apel București la data de 25.05.2012.
favoarea unui anumit grup de societăți nu au fost constituite garanții și nici nu au fost percepute
comisioane. Problemele financiare ale acestei bănci au început în cursul anului 2000, fiind
amânat momentul retragerii licenței de funcționare a băncii deși indicatorii săi financiari nu se
mai aflau la cotele permise de către normele bancare, bazându-se pe promisiunea statului turc de
a găsi o modalitate de acoperire a obligațiilor asumate de către BTR. Banca Turco-Română a
înregistrat pierderi de peste o mie de miliarde de lei vechi începând din anul 2001 154, pierderi
care au avut ocreștere bruscă, ajungând în cursul primelor luni din anul 2002 până la atingerea
unui prag de sute de miliarde de lei vechi155. În concret, dl. Çörtük a comis o fraudă împotriva
băncii pe care o deținea, fraudă care a dus în cele din urmă la insolvența acesteia, procedura
falimentului Băncii Turco-Române S.A. fiind deschisă prin Sentința civilă nr. 1215 din 3 iulie
2002 pronunțată de către Tribunalul București156.

Menționăm că “moartea” filialei nu se produce prin modalitatea clasică reglementată de

legiuitor157, ci prin oprirea finanțării sau prin restituirea împrumuturilor primite 158, în practica
judiciară fiind uneori imposibil de stabilit în ce condiții deciziile manageriale sunt letale cu bună-
știință, dat fiind că distincția dintre interesul filialei și cel al societății-mamă sunt strâns legate,
administratorii filialei fiind obligați să se supună indicațiilor primite de la societatea-mamă, deși
aceasta în mod intenționat acționează numai în interesul său și totodată, contrar intereselor
filialei. Astfel, într-o opinie 159 s-a arătat că este necesară stabilirea cu certitudine a culpei de
gestiune pentru antrenarea răspunderii societății-mamă, iar într-o opinie160 contrară s-a insistat
asupra periculozității aderării la această modalitate de a gândi care ar avea ca rezultat crearea
unor efecte dezastruoase în ceea ce privește investițiile străine, situație în care în sarcina
investitorilor ar exista riscul de a suporta pe lângă datoriile societății-mamă, datoriile întregului
grup de societăți. De asemenea, în doctrină 161 s-a opinat că deseori, managerii sunt încurajați să
recurgă la adoptarea unor decizii greșite tocmai de către existența răspunderii limitate a filialei,
aceștia având posibilitatea de a fi repartizați ulterior creării insolvabilității filialei pe care o aveau
în gestiune, unei alte filiale. Mai mult, managerii filialelor pot avea un comportament rău
intenționat referitor la indicațiile primite de la societatea-mamă, tocmai în vederea experimentării
efectelor acestor decizii la o scară mai mică. Astfel, în contextul unui eșec, acesta ar afecta doar
creditorii filialei iar în cazul lui succes, acesta ar fi aplicabil la nivelul întregului grup.

154
În anul 2001 a suferit o pierdere de 1.100 de miliarde de lei vechi.
155
Pierderea inițială de 1.100 de miliarde de lei vechi s-a majorat cu aproape 150 de miliarde de lei vechi în primele
trei luni ale anului 2002.
156
În dasarul nr. 719/2002 (număr nou 143/3/2002)
157
Adică prin folosirea bunurilor filialei în folosul societății-mamă.
158
Bodu Sebastian Valentin, în articolul “Răspunderea limitată și răspunderea nelimitată a asociaților. Pierderea
beneficiului răspunderii limitate.” publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 12, din data de 30
decembrie 2016.
159
Gh. Piperea, op. Cit., pag. 19.
160
E. Ferran, op. Cit., 2011.
161
St. B. Presser, Thwarting the killing of the corporation: Limited Liability Democracy and Economics,
Northwestern University Law Review no. 87/1992, pag. 148.
 Așadar, în prezent, această instituție aparținând dreptului afacerilor nu constituie numai
un remediu pentru înlăturarea răspunderii limitate, ci s-a dovedit a fi o soluție și în ceea ce
privește abuzul de personalitate juridică, situațiile în care societățile sunt lăsate fără active,
precum și în contextul eludării obligațiilor asumate, “piercing the corporate veil” însumând astfel
totalitatea ipotezelor în care personalitatea juridică a societăților comerciale este lăsată de o parte
pentru a putea vedea ce se află dincolo de acest văl corporativ 162. Astfel, instituția străpungerii
vălului corporativ îndeplinește un dublu rol în dreptul afacerilor,acela de funcţie sancţionatorie a
abuzului de personalitate juridică,respectiv de mod de adaptare a dreptului la realităţile
economice din spatele aparenţelor juridice 163.

Apariția instituției “piercing the corporate veil” în România.

În opinia doctrinei moderne 164 dinaintea anului 1947 s-a considerat că lipsa reglementării
instituției răspunderii limitate în România, s-a datorat contribuțiilor ce au fost aduse de către
societățile pe acțiuni ca rezultat al dezvoltării industriei, comerțului, edificării de construcții
ș.a.m.d.. Ulterior, s-a dorit a fi reglementată prin Codul Comercial Carol al II-lea (în anul 1938),
însă, din pricina războiului s-a impus ca reglementarea acesteia să fie amânată, iar în momentul
încheierii acestuia, dată fiind schimbarea regimului politic, nu a mai prezentat interes acest
aspect, în cele din urmă răspunderea limitată reglementându-se în anul 1990, odată cu apariția
Legii nr. 31/1990.

Prima definiție a răspunderii limitate a fost reglementată în cadrul art. 2 din Legea
Societăților, ale cărui dispoziții prevedeau ca asociații din cadrul societăților pe acțiuni, precum
și asociații din societățile cu răspundere limitată să fie obligați “doar la plata părților
sociale/acțiunilor”, doctrina fiind de părere că se impune realizarea unei distincții clare între
răspunderea comanditarilor până la concurența aporturilor și răspunderea asociaților și a
acționarilor societății cu răspundere limitată numai până la plata părților sociale/acțiunilor,
aceasta intervenind prin varianta reglementată ulterior, respectiv prin modificarea legislativă care
a constat în separarea în două alineate (art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990) a modalității
de a răspunde în funcție de forma de societate, alăturând răspunderea comanditarilor la
răspunderea acționarilor și reglementând într-un alineat distinct răspunderea asociaților din
societatea cu răspundere limitată, această modificare (referitoare la noțiunea de “răspundere până
la concurența capitalului social subscris”) generând la rândul său numeroase critici în ceea ce
privește aplicarea sa eronată în practică, aceasta fiind cauzată tocmai din pricina unei insuficiente
explicații doctrinare a noțiunii, a cărei justificare constă în faptul că acest concept este regăsit în

162
Butușină Lorena, în articolul “Piercing the corporate veil”, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed.
8, din data de 31 august 2013.
163
Butușină Lorena, în articolul “Piercing the corporate veil”, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed.
8, din data de 31 august 2013.
164
Bodu Sebastian Valentin, în articolul “Răspunderea limitată și răspunderea nelimitată a asociaților. Pierderea
beneficiului răspunderii limitate.”publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 12, din data de 30
decembrie 2016.
codul comercial francez și în codul comercial german, nu și în codul comercial italian, care a fost
modelul ce astat la baza reglementării dispozițiilor existente în codul comercial român 165.

Tocmai pentru că legiuitorul a înțeles că răspunderea limitată este privită ca un “paravan

legal menit să protejeze asociatul de creditorii sociali” 166, s-a apreciat ca fiind necesară instituirea
unor cazuri exprese de pierdere a beneficiului răspunderii limitate, menite să stipuleze în
favoarea creditorilor o răspundere nelimitată a asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată
care au acționat contrar intereselor societății, abuzând de separația patrimonială 167.

Un exemplu asupra căruia dorim să stăruim pentru o scurtă analiză teoretică îl constituie
art. 2371 alin. (3) și (4) din Legea societăților, care reglementează situația asociatului care
abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea distinctă a societății în
frauda creditorilor, provocând insolvabilitatea societății, legiuitorul oferind instanței de judecată
posibilitatea de a atrage răspunderea personală a asociatului pentru faptele sale numai dacă va
constata că în speță sunt întrunite condițiile angajării acesteia, respectiv dacă folosirea în interes
propriu a activului social sau diminuarea activului în favoarea sa/beneficiul unui terț au fost de o
asemenea manieră încât să conducă la imposibilitatea societății de a-și acoperi datoriile după
dizolvarea voluntară. Așadar, condiția de a dovedi existența elementului intențional (care constă
în cunoașterea sau posibilitatea de a cunoaște că acțiunile sale conduc societatea la
imposibilitatea de a-și executa obligațiile) este indispensabilă în vederea angajării răspunderii
nelimitate a asociatului, lipsa acestui element putând conduce cel mult la neductabilitatea fiscală
a cheltuielilor realizate de asociat și considerate ca neavând legătură cu realizarea de venituri
societare, conform art. 19 alin. (1) Cod fiscal.

Un alt exemplu îl constituie antrenarea răspunderii personale a asociaților răspunzători

limitat în situațiile enumerate la art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Codul insolvenței168, judecătorul

165
Bodu Sebastian Valentin, în articolul “Răspunderea limitată și răspunderea nelimitată a asociaților. Pierderea
beneficiului răspunderii limitate.”publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 12, din data de 30
decembrie 2016.
166
Bodu Sebastian Valentin, în articolul “Răspunderea limitată și răspunderea nelimitată a asociaților. Pierderea
beneficiului răspunderii limitate.”publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 12, din data de 30
decembrie 2016.
167
Ch. Jessel-Holst, Piercing the corporate veil – Recent Romanian and comparative legal experience, Revista
Română de Drept al Afacerilor nr. 9/2007.
168
Art. 169
(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau
întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în
legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere
din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una
dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei
juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea
de plăți;
sindic putând dispune acoperirea pasivului social în integralitatea sa sau doar pentru o parte din
datorie (Nu înțelegem a dezvolta acestă idee și a realiza un comentariu detaliat asupra
dispozițiilor art. anterior indicat întrucât nu avem ca scop tratarea falimentului). Un ultim
exemplu asupra căruia înțelegem a stărui este cel reglementat de Codul de procedură Fiscală la
art. 25169 referitor la cazurile în care poate fi angajată răspunderea solidară pentru obligațiile de
plată restante ale debitorului declarat insolvabil, această modalitate de răspundere a acționarilor

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în
conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar saulichidatorul
judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna
celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit
prevederilor prezentului titlu.
169
Art. 25
(1) Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:
a) asociații din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale, pentru obligațiile
fiscale datorate de acestea, în condițiile prevăzute la art. 20, alături de reprezentanții legali care, cu rea-credință, au
determinat nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale la scadență;
b) terții popriți, în situațiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14) și (18), în limita sumelor sustrase
indisponibilizării;
c) reprezentantul legal al contribuabilului care, cu rea-credință, declară băncii, potrivit art. 236 alin. (14) lit. a), că nu
deține alte disponibilități bănești.
(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund
solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice
mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice
debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a
cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective
și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la
scadență a obligațiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume
de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.
(3) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condițiile prezentului cod sau declarat
insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul și dacă este
îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
a) dobândește, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor
active reprezintă cel puțin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;
b) are sau a avut raporturi contractuale cu clienții și/sau cu furnizorii, alții decât cei de utilități, care au avut sau au
raporturi contractuale cu debitorul în proporție de cel puțin jumătate din totalul valoric al tranzacțiilor;
c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații sau
prestatorii de servicii ai debitorului.
(4) în înțelesul alin. (3), termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
a) control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaților unei societăți ori a unei asociații sau
fundații, fie în consiliul de administrație al unei societăți ori consiliul director al unei asociații sau fundații;
b) control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.
(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale
perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare.
fiind cunoscută în dreptul englez și sub denumirea de “Cazul Phoenix”, legătura care se
stabilește între această instituție și pasărea care, simțindu-și sfârșitul aproape, se aruncă în foc și
renaște din propria cenușă, fiind constituită tocmai de atitudinea (acționarilor persoane fizice
care stau în spatele) persoanei juridice de a continua activitatea unei societăți aflate în pragul
eșecului prin folosirea unei noi societății, care va avea o denumire similară predecesoarei sale
sau chiar aceeași denumire, folosindu-se totodată de activele acesteia din urmă, scopul fiind
acela de a lăsa creditorii vechii societăți fără posibilitatea de a-și recupera creanțele pe care le
dețineau împotriva societății cirăspundere limitată. Ca rezultat al sesizării acestei atitudini de rea-
credință, legiuitorul170 a stabilit ca regulă generală diferențierea comercianților prin interdicția de
a folosi aceeași denumire sau o denumire similară de către aceștia și, mai mult decât atât, în
situația observării unei similitudini între o societate radiată și o alta nou înființată, acesta a
prevăzut posibilitatea interdicției administratorului de a exercita o funcție de conducere în cadrul
celei din urmă societăți, pe o perioadă de 5 ani (în cazurile în care instanța constată că se impune
adoptarea aceastei măsuri).

De asemenea, înțelegem a face scurte precizări cu privire la dispozițiile art. 49171 și art.
53172 din Legea nr. 31/1990, acestea fiind privite numai în aparență ca și cazuri de pierdere a
beneficiului răspunderii limitate, în realitate primul dintre acestea referindu-se la angajarea
răspunderii persoanei vinovate de crearea viciilor societare pentru propriile datorii rezultate din
existența sau ignorarea unei cauze de nulitate ce a condus la crearea unui prejudiciu în
patrimoniul unei alte persoane, societatea 173 și asociații (deveniți ulterior) fiind considerați
victime ale delictului comis de acestea, iar cel de-al doilea privește răspunderea personală a
asociatului care a contractat pe socoteala societății în curs de constituire, considerându-se astfel
că a contractat în nume propriu, societatea fiind grevată de răspundere pentru creanțele
nepreluate ulterior momentului constituirii.

Date fiind cele anterior menționate, legea pare să ceară îndeplinirea cumulativă a două
condiții în vederea angajării răspunderii asociaţilor pentru datoriile sociale însă, în realitate, cele
două condiții se află într-un raport de interdependență. Prin urmare, fie că ne referim la
îndeplinirea condiției ca asociatul să abuzeze de personalitatea juridică a societății, fie că avem

170
Ne referim aici la legiuitorul britanic care a înțeles să introducă în cadrul Secțiunii 216 din Insolvency Act (1986)
interdicții cu scopul de a proteja creditorii noilor companii de a fi înșelați cu privire la istoricul afacerii.
171
Art. 49 Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi
de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile la care se referă
art. 46-48.
172
Art. 53 alin. (1) Fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în curs de
constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate cu aceştia în contul societăţii, în
afară de cazul în care societatea, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel
preluate sunt considerate a fi fost ale societăţii încă de la data încheierii lor.
(2) În cazul în care societatea, datorită obiectului său de activitate, nu îşi poate începe activitatea fără a fi autorizată
în acest sens, prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile angajamentelor rezultate din contracte încheiate de societate,
sub condiţia primirii acestei autorizaţii. În această situaţie, răspunderea revine societăţii.
173
Dacă este chemată în judecată de un terț, societatea va răspunde ca garant al persoanei/persoanelor împotriva
căreia/cărora are dreptul de a formula acțiune în regres ulterior.
în vederea îndeplinire condiției de a abuza de răspunderea limitată a societății, ideea este aceeași
deoarece prin a abuza de personalitatea juridică a societății, abuzezi în mod automat și de
răspunderea limitată pe care această personalitate juridică o conferă, și viceversa 174.

Așadar, această instituție poate îmbrăca o mare varietate de forme, doctrina străină
identificând ca principale modalități ale acesteia străpungerea vălului corporativ pentru
acoperirea pasivului și străpungerea vălului corporativ pentru alte consecinţe ce decurg din
negarea personalităţii juridice distincte, clasificarea realizându-se în funcție de efectele urmărite
prin ridicarea vălului corporativ şi ignorarea personalităţii juridice distincte, aceasta din urmă
formă fiind întâlnită la rândul său sub numeroase varietăți.

Referitor la străpungerea vălului corporativ prin acoperirea pasivului, acesta reprezintă

principalul efect al teoriei ridicării vălului corporativ și în cadrul său sunt asimilate și alte două
tipuri de angajare a răspunderii, respectiv angajarea răspunderii societăţii pentru pasivul
asociatului (întâlnită în doctrina americană sub denumirea de “reverse piercing”) sau a unei alte
societăţi aflate sub control comun (denumită “lateral piercing”). Mai mult decât atât, dacă ne
referim la natura pasivului pentru care este antrenată raspunderea societății, conceptul de
străpungere a vălului corporativ se subclasifică în alte două forme, respectiv străpungerea vălului
corporativ pentru acoperirea pasivului contractual, precum și străpungerea vălului corporativ
pentru acoperirea pasivului delictual, prima dintre acestea vizând neîndeplinirea obligațiilor
asumate contractual de către societate, situație în care creditorii au posibilitatea de a acționa în
sensul angajarii răspunderii societății în vederea executării obligațiilor asumate prin contract sau
obligării acesteia la plata de daune-interese, iar cea de-a doua referindu-se la cazurile în care
terții au suferit un prejudiciu prin fapta ilicită a societăţii.

Străpungerea vălului corporativ pentru alte consecinţe ce decurg din negarea

personalităţii juridice distincte175 este subclasificată la rândul său în cauzele care au ca obiect
exercitarea drepturilor care au fost constituite în favoarea entităţii a cărei personalitate juridică se
solicită a fi ignoratăşi cauzele care au ca obiect tratarea cauzelor ca o singură entitate în vederea
determinării regimul juridic aplicabilprin raportare la această entitate unică.

Astfel, în funcție de entitatea a cărei personalități juridice este ignorată, distingem între
forward 176 ,reverse 177 și lateral 178 piercing. Forward piercing este cel mai întâlnit caz de
străpungere a vălului corporativ întâlnit în practica judiciară, veritabilă excepție a principiului
răspunderii limitate a asociaţilor care constă în punerea patrimoniului asociatului la dispoziția

174
Popa Manole Ciprian în articolul “Răspunderea nelimitată a asociaților cu răspundere limitată în baza art. 2371
din Legea societăților nr. 31/1990”, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed. 3, din data de 30 iunie
2017.
175
Cunoscute sub denumirea de "identification cases".
176
Atunci când este ignorată personalitatea juridică a societăţii raportat la asociat.
177
Atunci când este ignorată personalitatea juridică distinctă a asociatului raportat la societate.
178
Atunci când este ignorată personalitatea juridică a unei societăţi raportat la o altă societate, cele două aflându-se
sub controlul comun al unei alte entităţi juridice, fie ea persoană fizică sau juridică (grupuri de societăţi).
creditorilor societății în vederea executării obligaţiilor asumate de aceasta. Reverse piercing
vizează opusul ipotezei detaliate anterior, respectiv angajarea răspunderii societății pentru
pasivul asociatului sau pentru faptele ilicite săvârşite de acesta, în dreptul englez fiind permisă
această formă de tragere la răspundere doar în mod excepțional, respectiv atunci când prin
constituirea unei societăți a fost urmărită în realitate ascunderea activelor asociatului, cu condiția
de a se dovedi de către creditori caracterul anterior al creanței raportat la momentul constituirii
societății, precum și transferul activelor, respectiv dovada că aceștia au fost fraudați prin
constituirea societății. Lateral piercing, aplicabil cu precădere în cazul grupurilor de societăți,
privește angajarea răspunderii unei societăţi pentru pasivul altei societăţi aflate sub control
comun. Nu în ultimul rând, străpungerea vălului corporativ poate fi clasificată în străpungere
voluntară179 și involuntară în funcție de solicitantul acesteia. Așadar, în situațiile în care însuși
asociatul sau societatea dominantă a grupului solicită ignorarea personalităţii juridice distincte a
societăţii controlate, suntem în prezența unei străpungeri voluntare 180 , iar atunci când acesta este
solicitată de către o altă persoană, nu de cel ce o deține, străpungerea este involuntară. 181

179
Cauza D.H.N.(1976); Cauza Beckett Investment Management Group v. Hall (2007).
180
Un exemplu îl constituie situația în care societatea-mamă sau asociatul dominant invocă identitatea juridică între
entităţi pentru a beneficia de anumite avantaje legale sau pentru a obţine repararea unui prejudiciu, indiferent de
natura sa contractuală sau delictuală.
181
Butușină Lorena, în articolul “Piercing the corporate veil”, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor, ed.
8, din data de 31 august 2013.
 CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE SOCIETATE

SECȚIUNEA I

CONDIȚIILE GENERALE ȘI SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE

Precizări prealabile. Înainte de a configura regimul juridic al fiecărei forme de societate se

impune analizarea contractului de societate în general. Pentru ca societatea să dobândească
personalitate juridică trebuie parcurse cele două faze, respectiv faza contractuală constând în
semnarea contractului și/sau actului constitutiv și faza instituțională constând în autorizarea
constituirii de către oficiul registrului comerțului.
Importanța parcurgerii fazei contractuale se observă în consecințele juridice care decurg,
anume nașterea obligațiilor asociaților și dobândirea unei capacități anticipate de folosință care
permite dobândirea de drepturi și aumarea de obligații în măsura în care încheierea acestora este
necesară pentru ca societatea să ia ființă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C.civ.)1
Contractul de societate trebuie să conțină în structura sa, pe lângă condițiile comune oricărui
contract prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul
părților, un obiect determinat și licit, precum și o cauză licită și morală), alte trei elementele
specifice: anume aportul asociaţilor, affectio societatis, precum şi realizarea şi împărţirea
beneficiilor.
Se apreciază2 că aceste trei elemente definesc fizionomia juridică specifică a contractului de
societate și care totodată îl deosebesc alte contracte.
Art. 1884 alin. (2) stabilește sub sancțiunea nulității absolute că un contract prin care se
înființează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă și trebuie să
prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul.

Structură. Capitolul VII al Noului Cod civil intitulat „Contractul de societate” ca şi

întindere 73 de articole (art. 1881- art. 1954) fiind structurat pe doar trei secţiuni:

- o primă secţiune „dispoziţii generale”

- secţiunea a doua rezervată „societăţii simple”
- a treia şi ultima secţiune „asocierea în participaţie”
În prima secţiune - „Dispoziţii generale” legiuitorul în cele 9 articole conturează câteva
reguli aplicabile deopotrivă societăţilor cu personalitate, cât şi celor fără personalitate juridică.

Este consacrat principiul libertăţii de asociere 3, art. 1882 stabilind că poate fi asociat
orice persoană fizică sau juridică, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel, iar în art.

1
Maria Dumitru, op. cit., p. 75.
2
I.L.Georgescu, op. cit., vol. II, p. 24.
3
Dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia şi a constitui societăţi comerciale este consacrat expres în art. 1
din Legea nr. 31/1990 şi este expresia principiului libertăţii de asociere reglementat şi în Constituţia României în art.
1889 alin. 1 se menţionează că asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate
juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Exercitarea acestui drept în sensul constituirii de societăţi se realizează doar în limitele

stabilite de lege, astfel că persoanele fizice şi juridice se pot asociat doar în una din formele de
societate menţionate de lege 4.

Deşi se menţionează expres în art. 1887 că acest capitol reprezintă dreptul comun în
materia societăţilor, totuşi nu au fost reglementate expres şi alte tipuri de societăţi (cu excepţia
celor două forme de societate: societatea simplă şi asocierea în participaţie). De altfel, în alin. 2
al art. 1887 se precizează că legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea
formei, naturii sau obiectului de activitate.

S-a renunţat la dihotomia din Cod civil anume societăţi universale 5 şi societăţi particulare
(art. 1493), Codul civil făcând în art. 1888 o clasificare după criteriul formei, astfel că societăţile
pot fi:

a) simple
b) în participaţie
c) în nume colectiv
d) în comandită simplă
e) cu răspundere limitată
f) pe acţiuni
g) în comandită pe acţiuni
h) cooperative
i) alt tip de societate anume reglementat de lege
Primele două tipuri de societăţi anume cele simple şi cele în participaţie nu au personalitate
juridică art. 1892 alin. 1şi art. 1951 fiind exprese în acest sens.

Menţionarea printre formele de societăţi a societăţilor simple şi a societăţilor în participaţie

(art. 1888 lit. a şi b) nu credem că este una potrivită, sporind confuzia odată ce acestea nu au
personalitate juridică, astfel că nu găsim justificarea alăturării acestora celorlalte forme faţă de
care folosirea noţiunii de forme societare este potrivită; societatea simplă şi asocierea în
participaţie sunt şi rămân contracte (art. 1.892 alin. 1 şi art. 1.951), mai mult, în privinţa asocierii
în participaţie s-ar înţelege citind art. 1.888 ca fiind corectă denumirea de societate în
participaţie, deşi secţiunea a 3-a reglementează asocierea în participaţie. Considerăm că se

40 alin. (1). Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că „în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele
fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei
legi”.
4
În condiţiile în care Legea nr. 31/1990 urmează a constitui cadrul special înfiinţare,funcţionare şi încetare al
societăţilor comerciale nu putem considera că formele societare sunt cele limitativ în art. 1.888 din Noul Cod civil
odată ce chiar din conţinutul acestuia se face trimitere şi la alte tipuri de societăţi (lit. i).
5
Care oricum nu şiau găsit aplicarea în practică (F. Deak, Contracte speciale, vol. III; Ed. Universul Juridic, p. 124)
impunea menţionarea acestor forme chiar la art. 1881 alin. 3 unde se precizează că societăţile se
pot constitui cu sau fără personalitate juridică, structurându-se enumerarea pe acest criteriu.

În general, modul de structurare al acestui capitol nu este de natură a lămuri materia întrucât
deşi denumirea sa este „Contractul de societate”, pe lângă instituţia configurată in extenso cea a
societăţii simple, s-a încercat totodată şi stabilirea regimului societăţilor, astfel că potrivit ar fi
fost ca denumirea capitolului să fie cu referire la societăţi („Despre societăţi”) şi să se evite
mixajul nejustificat între contractul de societate şi societate; spre exemplu, art. 1930 stabileşte
cazurile în care „contractul încetează şi societatea se dizolvă”, art. 1.931 purtând denumirea
marginală „prelungirea tacită a contractului de societate” precizează că „societatea este tacit
prelungită” etc.

Utilă ar fi fost şi reglementarea în prima secţiune a „dispoziţiilor generale” doar cu privire la

societăţi (aspecte generale de configurare a acestora, clasificări, mod de dobândire a
personalităţii, răspunderea de principiu etc.) şi separat societatea simplă (aşa cum de altfel a şi
realizat-o) şi asocierea în participaţie.

Definiția contractului de societate.Legiuitorul înţeles să ofere ca şi în varianta Codului

civil de la 1864 o definiţie chiar dintr-un început, art. 1.881 stabilind că „prin contractul de
societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei
activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau
prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”.

Constatăm că nu există diferenţe de substanţă între definiţia oferită de art. 1491 C.civ. din
1864 şi cea din noul Cod civil; în primul rând, ambele definiţii dau eficienţă, în privinţa naturii
6

juridice a societăţii, concepţiei clasice a teoriei contractualiste; putem sublinia folosirea unor
termeni sau noţiuni inadecvate (cooperare, folosirea economiei, cunoştinţe specifice), care din
punctul nostru de vedere complică inutil definiţia. Şi această definiţie se observă evidenţierea
caracterului unitar al dreptul privat ce domină Codul civil, odată ce cooperarea priveşte
„activităţi”, fără a se indica natura ori sfera acestora (producţie, comerţ, servicii); utilizarea
acestui termen generic era obligatorie odată ce dispoziţiile Codului comercial au fost abrogate,
astfel că folosirea unor termeni ca fapte de comerţ sau acte de comerţ nu s-ar fi justificat prin
prisma teoriei moniste.

Contractul de societate se află la baza atât a societăților cu personalitate, cât și a celor

fără personalitate juridică7. Pe lângă raportul juridic obligațional grefat pe contractul de societate
se naște și o entitate distinctă, cu sau fără personalitate juridică, astfel că societatea poate fi

6
Art. 1491 C.civ. prevede că „societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună
ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”
7
Mia puțin în cazul societăților cu răspundere limitată cu asociat unic și a societăților create de fapt.
analizată din două puncte de vedere, respectiv ca și contract în faza inițială, cât și ca raport în
faza de funcționare a societății. Chiar din definiția legală răzbate această dihotomie odată ce
contractul are o funcție instrumentală al cărui scop este tocmai crearea societății ca și formă de
organizare. Dihotomia contract/întreprindere este în măsură să justifice existența dreptului
societăților și a regulilor sale, în parte diferite. La momentul constituirii nu există decât intenția
părților în desfășurarea în comun a unei activități, aceasta fiind indicată generic; raportul juridic
este de durată, iar obiectul contractului este unul proiectat pentru viitor8.

În cazul anumitor societăți cu personalitate juridică voința fondatorilor se materializează

suplimentar și într-un statut; astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 stabilește că societatea pe
acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată se constituie prin contract și statut, care
pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Dacă în cazul societăților fără personalitate juridică simpla încheiere a contractului este
suficientă pentru constituirea societății, în privința societăților cu personalitate juridică trebuie
îndeplinite formalitățile de înmatriculare și autorizare a funcționării.

CONDIȚIILE GENERALE

Condiții de fond. Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a
contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală (art.
1179 alin. 1 C.civ.).
Capacitatea
Persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu (art. 6). Capacitatea de
exercițiu deplină începe la data la care persoana devine majoră, anume la împlinirea vârstei de 18
ani (art. 38 C.civ.). Prin excepție, capacitatea de exercițiu deplină se poate dobândi înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, fie prin căsătorie 9 de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani în
condițiile art. 272 C.civ., fie prin hotărâre judecătorească în temeiul art. 40 C.civ. ”Pentru motive
temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitate deplină de exercițiu.În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului,
luându-se când este cazul, și avizul consiliului de familie”.
Cu privire posibilitatea persoanelor puse sub curatelă de a încheia un contract de societate
trebuie făcută distincție între curatela persoanelor capabile instituită conform art. 180 C.civ.
(numită și curatela propriu-zisă) și curatela persoanelor incapabile (numită și curatela specială),
astfel că numai persoanele față de care s-a instituit primul caz de curatelă pot să încheie în mod
valabil un astfel de contract.

8
Francesco Ferrara jr., Francesco Corsi, op. cit., p. 235.
9
Art. 39 alin. 1 C.civ.: ”Minorul dobândește, prin căsători, capacitate deplină de exercițiu”.
 Apreciem10 ținând cont de specificitatea contractului de societate că persoanele fizice lipsite
de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu pot încheia un astfel de
contract nici personal, nici prin reprezentant legal11
Incapacitate specială de exercițiu12. Art. 6 alin. 2 prevede că nu pot fi fondatori persoanele
care au fost condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și
pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism sau
pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990.
Persoanele juridice au capacitatea de a încheia contractul de societate, art. 1882 alin. 1 C.civ.
stabilind că orice persoană juridică poate dobândi calitatea de asociat, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
Consimțământul
Consimțământul pentru a produce efecte juridice trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiții: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie
exprimat cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vreun viciu de
conssimțământ13.
Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violență, precum și în caz de leziune (art. 1206 C.civ.)
Sfera cazurilor de viciere a consimțământului în materie societară este restrânsă. Astfel,
eroarea poate privi:
 natura actului (asociatul crede că încheie un contract de asociere în participație, iar în
realitate semnează un actul constitutiv al unei societăți cu personalitate juridică
conform Legii nr. 31/1990)
 identitatea obiectului (spre exemplu în cazul aducerii ca aport unul din asociați crede
că aportul constă în transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil, în timp ce
celălalt asociat apre în vedere doar folosința)
 forma de societate care se poate constitui (asociatul crede că va constitui o societate
cu răspundere limitată, însă în realitate semnează actul constitutiv al unei societăți în
nume colectiv în care răspunderea asociaților este nelimitată și solidară)
 identitatea persoanei sau calităților acesteia în lipsa cărora nu ar fi încheiat contracul
de societate (în cazul societăților persoane constituirea se realizează în considerarea
asociaților).
Dolul ca și viciu de consimțâmânt poate fi prezent în cazul constituirii societăților prin
subscripție publică în măsura în care informațiile cuprinse în prospect sunt mincinoase.
Obiectul.

10
În același sens a se vedea Iolanda-Elena Cadariu-Lungu, op. cit, p. 31.
11
În sensul că o persoană incapabilă nu poate semna personal actul constitutiv, dar poate dobândi calitatea de asociat
a se vedea Sebastian Bodu, op. cit.,p 29.
12
Nu există un punct de vedere comun în doctrină cu privire la aceste incapacități special de a încheia acte juridice,
unii autori apreciind că suntem în prezența unei incapacități speciale de folosință (Gh. Piperea, op. cit, Ed, 5, p. 102).
În ceea ce ne privește îmbrățișăm opinia că suntem în prezența unei incapacități speciale de exercițiu odată ce
capacitatea de a contracta, în general, nu este parte a capacității de folosință, astfel că implicit nici incapacitatea de a
contracta nu este o incapacitate de folosință (pentru amănunte a se vedea Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul
Vasilescu, Intraducere în drept civil, Ed. Hamangiu, 2013, p. 191-193.)
13
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 115
 Potrivit art. 1225 alin. 1 C.civ. obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică
convenită de părți, adică desfășurarea în comun a unei activități și împărțirea beneficiilor
rezultate. Noțiunea de obiect al contractului de societate nu se suprapune cu cea de obiect de
activitate, întrucât acesta din urmă este doar finalitatea economică a obiectului contractului14;
obiectele de activitate trebuie menționate în actul constitutiv și constau în activitățile pe care
societatea urmează a le desfășura; acestea se regăsesc în lista activităților din economia națională
cuprinsă în CAEN (Clasificarea activităților în economia națională).
Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute (art.
1225 alin. 2 C.civ.), iar prestația părților trebuie să fie determinată sau cel puțin determinabilă și
licită (art. 1226 alin. 2 C.civ.). Dacă obligația asumată de părți privește un bun (aporturile în
natură), acesta trebuie să existe și să fie în circuitul civil, iar dacă aportul asociaților constă în
prestații sau cunoștințe specifice, obiectul obligației trebuie să fie posibil și personal15.

Cauza. Reprezintă în accepțiunea art. 1235 C.civ. motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul. Așadar, cauza în contractul de societate este motivul care a determinat părțile
să constituie societatea, respectiv împărțirea beneficiile realizate.
Cum împărțirea beneficiilor constituie rațiunea asocierii implicit contractul de societate va fi
lipsit de cauză dacă s-a prevăzut ca totalitatea beneficiilor să revină unuia dintre asociați, o astfel
de clauză, denumită leonină, este considerată nescrisă (art. 1902 alin. 5 C.civ.)
Consecințele nerespectării condițiilor de fond ale contractului de societate
Deși orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este supus nulității (art. 1246 alin. 1 C.civ.), totuși caracterul plurilateral al contractului
de societate impune o limitare a efectelor nulității în sensul că nu privește contractul în întregul
său, ci doar raportul juridic afectat de vicii; art. 1256 C.civ. stabilește că în cazul contractelor cu
mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun,
nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a
contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența
contractului.
Nulitatea contractului de societate nu conduce la nulitatea societății decât în cazurile expres
și limitativ prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, menționând în acest sens lit. b) atunci
când toți fondatorii au fost incapabili la data constituirii societății sau lit. c) obiectul de activitate
al societății este ilicit sau contrar ordinii publice.
Condiții de formă
Sub sancțiunea nulității absolute, contractul prin care se înființează o societate cu
personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile,
forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății (art. 1884 alin. 2 C.civ.).
Legea nr. 31/1990 în art. 5 alin. 6 prevede că actul constitutiv se încheie sub semnătură
privată, iar prin excepție în formă autentică atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică.
De reținut că modificarea contractului de societate este supusă acelorași reguli de formă
avute în vedere la semnarea contractului de societate.
Statutul societății.

14
Sebastian Bodu, op. cit, p. 89.
15
Stanciu Cărpenaru, op. cit., ediți a III-a, p. 151; Iolanda-Elena Cadariu-Lungu, op. cit., pp. 56-57
 Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni
sau societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut. Deși acestea
sunt două acte juridice distincte, totuși ele pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv (art. 5 alin. 3 din legea nr. 31/1990).
Contractul de societate și statutul cuprind aceleași clauze, însă deosebirea esențială este
aceea că statutul conține o dezvoltare a clauzelor contractului de societate.
Întrucât statutul are o natură contractuală (mai puțin în cazul societății cu răspundere limitată
cu asociat unic), având la bază voința asociaților, trebuie să îndeplinească condițiile de fond și
formă ale contractului de societate.

CONDIȚIILE SPECIFICE COTRACTULUI DE SOCIETATE

I. Aportul asociaților

Definiție.
Aportul reprezintă valoarea patrimonială cu care asociatul contribuie la formarea capitalului
social la momentul constiuirii societății sau ulterior la majorarea capitalului social.
Aportul asociaților are o importanță deosebită întrucât se poate spune că fără aport nu există
societate, iar prin asumarea aportului asociații nu fac altceva decât să-și manifeste dintr-un
început intenţia de a se asocia şi de a desfăşura în comun o activitate (affectio societatis).
Potrivit art. 1882 alin. (3) fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin
aporturi bănești, în bunuri, în prestații sau cunoștințe specifice.
Structural, aportul presupune două momente 16 : pe de o parte, manifestarea de voință a
asociatului de a se obliga să contribuie la constituirea sau majorarea capitalului social
materializată prin semnarea actului constitutiv (subscrierea) 17 , iar, pe de altă parte, aducerea
efectivă a aportului (vărsarea) 18, respectiv predarea bunului, depunerea în cont a sumelor de bani,
executarea prestațiilor.
În schimbul aportului, asociatului i se cuvin în contrapartidă fracțiuni din capitalul social
(părți sociale, acțiuni, părți de interes) 19.

16
Maria Dumitru, op. cit., p. 44; Octavian Căpățână, op. cit., p. 174.
17
Subscrierea aportului se realizează prin menționarea unei clauze în acest sens în actul constitutiv, cu excepția
cazului societăților comerciale pe acțiuni prin subscripție publică la care subscrierea se poate face pe unul sau mai
multe exemplare ale prospectului de emisiune (art. 19 alin. 1 din Legea nr. 31/1990)
18
În cazul societății cu răspundere limitată sau societății în nume colectiv subscrierea și vărsarea integral au loc în
etapa înmatriculării societății, iar prin excepție raportul dintre valoarea capitalului social subscris și cel vărsat este
reglementat expres în cazul cazul societății pe acțiuni ce se constituie prin subscriere integrală și simultană a
capitalului social, caz în care capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, iar
diferența de capital subscris va fi vărsată pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar în termen de 12 luni de la
înmatriculare, iar pentru acțiunile emise pentru aport în natură în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării
(art. 9)
19
În literatura juridică operațiunea de aducere a aportului se analizează ca și un contract translativ și oneros ce se
încheie între asociați și societate, asociații devenind debitori ai societății în limita aportului, iar asociații dobândind
fracțiuni din capitalul societății care nasc un drept de creanță față de aceasta.
 Aportul asociaților versus capital social. De subliniat că nu se confundă aportul asociaților
cu capitalul social, întrucât cel din urmă este cuantificarea în monedă a tuturor aporturilor (spre
exemplu, în cazul constituirii unei societăţi cu răspundere limitată prin aport în natură şi în
numerar).
Din punct de vedere contabil conform pct. 36 din Regulamentul nr. 704/199320 de aplicare a
Legii nr. 82/1991 capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale,
respectiv cu valoarea aportului în natură sau în numerar, a rezervelor încorporate şi a profitului
repartizat pentru majorarea capitalului sau altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.
Capitalul subscris şi vărsat se înregistrează distinct în contabilitate, pe baza actelor de constituire
a societăţii şi a documentelor justificative privind vărsămintele de capital.

Capitalul social și patrimoniul societății. Sunt două noțiuni distincte, întrucât în timp ce
capitalul social este doar un element al patrimoniului, în sens juridic, patrimoniul societății
desemnează totalitatea drepturilor și datoriilor cu conținut economic.
Patrimoniul are două componente activ și pasiv, iar capitalul social reprezintă un element de
activ. Doar la momentul constituirii se poate spune oarecum că există o corespondeță, căci în
timp ce capitalul social are o valoare constantă (atât timp cât asociații nu hotărăsc reducerea ori
majorarea), activul societății este într-o continuă modificare ca urmare a activităilor economice.
Capitalul social nu are din punct de vedere contabil o existență concretă fiind doar o cifră
înscrisă în bilanul contabil la pasiv.

De reținut :
 Aportul asociaților este obligatoriu;
Aportul este o condiție pentru dobândirea calității de asociat, Legea nr. 31/1990 prevăzând
expres pentru fiecare formă de societate obligația menționării aportului fiecărui asociat: art. 7
alin. 1 lit d) pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată,
respectiv art. 8 alin. 1 lit. e pentru societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni.
Aporturile asociaților pot să fie diferite ca valoare sau ca obiect, important fiind însă ca toți
asociații să aducă un aport.
De asemenea, din perspectiva societății menționarea aportului în actul constitutiv este
obligatorie întrucât potrivit art. 56 alin. (1) lit. f) nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul
comerțului poate fi declarată de tribunal în cazul în care actul constitutiv nu prevede aportul
asociaților.

 Bunul care se aduce ca aport trebuie să fie proprietatea celui ce subscrie

Având în vedere că prin aducerea ca aport se transmite dreptul de proprietate către societate
implicit asociatul trebuie să fie proprietarul bunului respectiv; art. 36 alin. (1) lit f) stabilește că
cererea de înmatriculare trebuie să fie însoțită în cazul aporturilor în natură de actele privind
proprietatea, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile certificatul constatator al
sarcinilor de care sunt grevate.

 Aportul trebuie să fie real

20
Publicat în Monitorul Oficial nr. 303 bis din 22.12.1993.
 Cu alte cuvinte aportul trebuie să aibă din punct de vedere economic o anumită valoare; el nu
trebuie să fie fictiv sau să fie de o valoare derizorie. Importanța verificării realității aportului se
observă din perspectiva răspunderii societății față de terți, astfel că dacă în cazul aportului în
numerar nu există discuții, în cazul aportului în natură verificarea acestei condiții se impune, căci
aportul pentru a fi avut în vedere la formarea capitalului social trebuie să fie de o valoare certă,
să reprezinte un avantaj pentru societate și care, totodată, să poată fi folosit în activitatea
comercială a viitoarei societăți.
Tocmai având în vedere aceste aspecte leguitorul în art. 16 alin. 2 a stabilit că aporturile în
natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, iar, pe de altă parte pentru a
împiedica fictivitatea acestora sau supraevaluarea, în cazul anumitor forme de societate, spre
exemplu, la societățile pe acțiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei
persoane care a participat la constituirea societății, judecătorul-delegat numește unul sau mai
mulți experți autorizați care întocmesc un raport cuprinzând descrierea și modul de evaluare a
fiecărui bun aportat și vor evidenția dacă valoarea acestuia corespunde numărului și valorii
acțiunilor acordate în schimb (art. 26, respectiv art. 38 alin. 1)

Poate fi adus ca aport imobil grevat de sarcini? Într-o opinie21 pe care însă nu o împărtășim
se susține că nu este posibilă aducerea ca aport a unor imobile care nu sunt libere de sarcini prin
raportare la dispozițiile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 40 care prevede că judecătorul delegat va
autoriza constituirea societății dacă cerințele legale sunt îndeplinite, iar una din condițiile de
legalitate conform art. 36 alin. 2 lit d) este tocmai prezentarea certificatului constatator al
sarcinilor care grevează imobilele aduse ca aport. Apreciem că din economia textelor de lege
invocate nu rezultă o astfel de interdicție, ci doar ca cererea de înmatriculare să fie însoțită în
cazul aducerii ca aport a imobilelor și de certificatul contstator al sarcinilor de care sunt
grevate22. Regula este că un bun ipotecat poate fi înstrăinat, însă creditorul ipotecar poate urmări
bunul în mâinile în orice mână ar trece, fără a ține seama de drepturile reale constituite sau
înscrise după înscrierea ipotecii sale (art. 2360 C.civ.).

Înstrăinarea bunului adus ca aport. S-a pus întrebarea dacă un bun adus ca aport în societate
poate fi înstrăinat ulterior de către societate? Într-o primă opinie s-a considerat că bunul nu poate
fi înstrăinat odată ce constituie gajul general al creditorilor societății, singura posibilitate fiind
înlocuirea valorii acestuia cu aport în numerar, iar într-o a doua opinie s-a apreciat că nu suntem

21
Vasile Pătulea, Finanțarea societăților comerciale, vol. I, Resursele proprii. Capitalul social, Ed. Hamangiu,
București, 2009, p. 86.

22
Art. 23 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 prevede că partea a III-a din cartea funciară referitoare la înscrierile privind
dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile reale de garanţie şi sarcini cuprinde: a) dreptul de superficie,
uzufruct, uz, abitaţie, servitutile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi
cesiunea de creanţă; b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare
la drepturile reale înscrise în această parte; c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d) orice
modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.
în prezența unei indispobilizări a bunului adus ca aport și intrat în patrimonial societății, condiții
în care înstrăinarea este posibilă 23.

În lămurirea acestei probleme juridice trebuie să pornim de la distincțiile făcute mai sus între
noțiunile de capital social și patrimoniu al societății. Pe bună dreptate s-a remarcat în doctrină24
că opinia imposibilității întrăinării unui imobil adus ca aport are la bază o concepție greșită
privitoare la una din funcțiile patrimoniului, anume aceea de ”gaj general al creditorilor
chirografari”25. Termenul de gaj poate induce în eroare, însă el este folosit în sens metaforic, căci
acest ”gaj general al creditorilor chirografari” nu este o garanție 26, cu atât mai puțin o garanție
reală; poate tocmai pentru a evita această interpretare leguitorul în noul Cod civil a folosit la art.
2324 denumirea marginală ”garanția comună a creditorilor”. Legea nr. 31/1990 nu conține vreo
dispoziția prin care să indisponibilizeze acest bun, ci stabilește în art. 65 alin. 1 că în lipsă de
stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia.

Dacă sub acest prim aspect cred că toți juriștii sunt de accord, discuții se ivesc cu privire la
modul în care se procedează, în sensul că în mod greșit înstrăinarea este precedată de o
modificare a actelor constitutive, respectiv scoaterea bunului din capitalul social sau înlocuirea
aportului în natură cu aport în numerar 27. Astfel de operațiuni nu au sens căci între cele două
noțiuni nu există o suprapunerea perfectă, ele având semnificații diferite, motiv pentru care o
astfel de întrăinare să nu mai fie precedată de aceste operațiuni inutile și să se aplice principiul
subrogației reale cu titlu particular. De altfel, din perspectiva încheierii unui astfel de act juridic
nu există nici o piedică din partea notarului public care ar solicita parcurgerea unor astfel de
proceduri și nici vreo restricție din perspectiva dispozițiilor privitoare la publicitatea imobiliară.
Singurul inconvenient este unul formal legat de conținutul actului constitutiv întrucât art. 7 alin.
1 lit. d) si art. 8 alin. 1 lit. e) obligă la identificarea bunului adus ca aport.

Obiectul aportului.
Aportul în numerar este obligatoriu la constituirea societăţii indiferent de forma ei (art.
16), fără însă ca legea să impună un minim. Aportul în numerar este în lei sau pentru
nerezindenţi în valută.
Aportul asociatului nu este purtător de dobânzi (art. 68).

23
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 134.
24
Av. dr. Cătălin Oroviceanu, Două lucruri greșit înțelese despre capitalul social
http://www.juridice.ro/284480/doua-lucruri-gresit-intelese-despre-capitalul-social.html
25
”Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare” (art. 2324
alin. 1 C.civ.)
26
Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 21.
27
Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 119.
 Aportul în numerar conferă asociatului numai un drept la părțile sociale corespunzătoare
capitalului social subscris, iar nu și dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat cu sumele de
bani aduse ca aport, proprietarul fiind societatea28.
Aportul în natură are ca obiect bunuri imobile şi mobile corporale sau necoporale (creanţe,
brevete de invenţie, mărci, fond de comerţ) proprietatea asociatului ce trebuie probată (art. 36);
așadar, aportul trebuie să fie proprietatea asociatului, iar nu a unei terțe persoane, iar dovada se
face prin prezentarea actelor de proprietate29
Aportul trebuie evaluat în bani pentru a se stabili astfel valoarea părţilor sociale, de interes
ori acţiuni ce se cuvin asociaţilor, evaluare care se face fie de asociaţi, fie de către experţi (art. 37
alin. 3 şi 38 alin. 1).
Aportul în natură este admis la toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea
drepturilor corespunzătoare și predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de
utilizare (art. 16 alin. 2)30.
Rezultă că în privința executării obligației asociatului de a aduce aport sunt instituite două
obligații cumulative, respectiv:
 transferul dreptului de proprietate; acesta are loc la momentul înmatriculării societăţii
(art. 65 alin. 1), iar nu în momentul încheierii actului constitutiv
 predarea efectivă, astfel că riscul pieirii fortuite va fi suportat de asociat până la acest
moment al predării efective a bunului aportat
Aporturile în creanțe au regimul aporturilor în natură, nefiind admise la societățile pe acțiuni
care se constituie prin subscripție publică și nici la societățile în comandită pe acțiuni și
societățile cu răspundere limitată (art. 16 alin. 3).
În cazul aportului în creanţe asociatul este liberat decât după ce societatea a obținut plata
sumei de bani ce face obiectul creanţei (art. 84)
De reținut că aportul de drepturi sociale este asimilat aportului în creanțe care, după cum am
văzut, este asimilat la rândul său cu aportul în natură. Care sunt condițiile în care astfel de
drepturi sociale sunt aduse ca aport, cum ar fi aducerea de către un asociat la constituirea unei
societăți pe acțiuni a părților sociale deținute la un S.R.L.? Într-o opinie31 s-a apreciat că aportul
de drepturi sociale ale societăților de persoane și ale societăților cu răspundere limitată fiind
asimilat aportului de creanțe, implicit aportul trebuie să fie notificat acestor societăți sau
acceptate printr-un act autentic (art. 1393 C. Civ. din 1864). În ceea ce ne privește considerăm că
nu poate fi îmbrățișată o astfel de soluție întrucât prevalează dispozițiile aplicabile transmiterii de
părți sociale, iar nu cele ale cesiunii de creanță; astfel, potrivit art. 202 alin. 2 transmiterea
părților sociale către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de
asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social.

Aportul în proprietate și aportul în folosință

În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea
acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului (art. 65 alin. 1), moment din care

28
C.S.J., decizia nr. 11/1994 în Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga,
op. cit., p. 118-119.
29
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 153/1993 în Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel
Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 118.
30
Aceeași solușie o regăsim și în Codul civil în art. 1896 alin. 1: ”Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se
efectuează prin transferul drepturilor asupra acestora și predarea efectivă a bunurilor în stare de funcționare potrivit
destinației sociale.”
31
Vasile Pătulea, op. cit., p. 75.
asociatul încetează să mai fie proprietarul bunului. Observăm că leguitorul a derogat de la regula
generală a transmiterii dreptului de proprietate la momentul încheierii actului juridic (art. 1674
C.civ. 32 ), justificat de faptul că societatea dobândește personalitate juridică de la momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului.
Riscul pieirii fortuite a bunului este suportat de asociatul care aduce aportul până la
momentul la care acesta predă societății efectiv bunul, soluție care se desprinde din art. 16 alin.
2. Observăm că leguitorul a derogat de la regula res perit domino statonicită de art. 558 C.civ.:
„proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau
dacă prin lege nu se dispune altfel” fiind în concordanță cu dispozițiile art. 1274 C.civ. care
reglementează suportarea riscului în contractul translativ de proprietate, text de lege potrivit
căruia atât timp cât bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată debitorului
Dacă un asociat a adus ca aport un imobil nu poate solicita societății plata chiriei pentru
folosința imobilului33.
Se poate aduce ca aport și doar folosința bunului, astfel că ceea ce se transmite este doar
dreptul de folosință asupra bunului, asociatul respectiv păstrând dreptul de proprietate. Aducerea
ca aport doar a folosinței bunului trebuie să rezulte din clauzele actului constitutiv. În caz de
dizolvare și lichidare a societății bunul nu este avut în vedere la întocmirea bilanțului de lichidare
întrucât nu este activ al acesteia 34.
Asociatul care aduce ca aport proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde
pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător, iar asociatul care aduce ca
aport folosința răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator față de locatar (art.
1896 alin. 2 C.civ.).
Aportul în industrie (în prestaţii sau cunoştinţe specifice) constă în prestaţii în muncă sau
servicii pe care asociatul promite să le efectueze, motiv pentru care este permis numai la
societăţile în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită.

Răspunderea asociatului pentru neexecutarea obligației de a aduce aportul (vărsarea

aportului)
Potrivit art. 65 alin. 2 asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător pentru
daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar asociatul este obligat şi la plata
dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul.
Spre exemplu, în cazul unui aport în natură, neexecutarea obligaţiei de aport dă societăţii
dreptul să ceară obligarea asociatului la predarea bunului care constituie obiectul aportului.
În cazul aportului în creanțe dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat,
asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobândă legală din ziua scadenței
creanțelor (art. 84 alin. 2).

Nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate avea următoarele consecințe:

32
”Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost încă
plătit”.
33
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 199/1997 în Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel
Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 118.
34
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 476 din 29 iunie 1995, Revista de drept comercial nr. 6/1996, p. 136
  excluderea asociatului (art. 222 alin. 1 lit. a) în cazul societăților cu răspundere
limitată, societăților în nume colectiv și societăților în comandită simplă;
 anularea acțiunilor nominative când nu s-a efectuat plata vărsămintelor (art. 100) în
cazul societăților pe acțiuni și în comandită pe acțiuni

Regimul aporturilor conform Codului civil. În cazul unei societăţi cu personalitate

juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate
juridică aporturile devin coproprietatea asociaţilor, cu excepţia cazului în care aceştia au
convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună (art. 1883).

Ca noutate a fost clarificat regimul aporturilor soţilor, art. 1.882 alin 1 stabilind că un soţ nu
poate deveni asociat prin aducerea unui aport de bunuri mobile decât cu consimţământul celuilalt
soţ.

Regimul aporturilor bunurilor comune a fost reglementat expres în art. 349 NCC
prevăzându-se sub sancţiunea nulităţii relative că niciunul dintre soţi nu poate singur, fără
acordul celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea
de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt
tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat acordul la întrebuinţarea bunurilor
comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile
dobândite de terţi. În toate cazurile părţile sociale sau, după caz, acţiunile sunt bunuri comune.
Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din
această calitate.

II. Affectio societatis

Noţiune. Structural affectio societatis este un element psihlogic şi putem spune că

reprezintă esenţa contractului de societate. Affectio societatis este unul din elementele specifice
contractului de societate, alături de aportul asociaţilor şi realizarea şi împărţirea beneficiilor.
Affectio societatis este un element obligatoriu, atât la momentul constituirii, cât şi ulterior pe
parcursul desfăşurării activităţii comerciale 35.
Affectio societatis ca şi element specific al contractului de societate este în strânsă
legătură cu anumite instituţii juridice specifice precum excluderea, retragerea, dizolvarea etc; de
fapt, el este barometrul ce indică gradul de satisfacţie al asociaţilor privitor la activitatea
desfăşurată; intenţia comună de a începe sau a continua activitatea într-o structură asociativă nu
poate exista în lipsa satisfacerii depline a intereselor personale.

35
Lavinia Elena Smarandache, Societăți comerciale, Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 56.
 Definiţiile formulate în doctrină sunt asemănătoare, affectio societatis fiind considerat:
„intenţia asociaţilor de a constitui o societate şi de a colabora la desfăşurarea activităţii
societăţii”36 sau „intenţia fiecărui asociat de a conlucra constant, laolaltă cu ceilalţi, în cadrul
societăţii, asumându-şi riscurile inerente activităţii comune”37 ori „atitudinea de responsabilitate
a acţionarilor unii faţă de alţii şi a tuturor faţă de societate, exercitarea activă şi cu bună-credinţă
a drepturilor aferente acţiunilor şi obligaţia de fidelitate faţă de societate” 38.

Aşadar, affectio societatis reprezintă intenţia de a se asocia şi de a desfăşura în comun o

activitate comercială cu respectarea condiţiilor legale şi conform cu clauzele actului constitutiv.
Ca şi conţinut affectio soicetatis nu presupune o egalitate economică a asociaţilor, ci doar una de
ordin juridic.

Temei legal. Deşi până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil affectio societatis nu are
o consacrare legală şi nici nu o regăsim în definiţia legală a societăţii din art. 1491 din Codul
civil din 1864, totuşi doctrina nu contestă existenţa şi importanţa sa. În noua definiţie oferită de
art. 1.881 N.C.civ. se regăseşte oreferire la această intenţie a asociaţilor stabilindu-se că
persoanele « se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi ».
Cu privire la natura sa ne interesează dacă se rezumă la a fi doar o simplă stare volitivă ce
animă asociaţii sau este un element psihologic ce nu poate fi comensurat ori, dimpotrivă, apare
ca element structural obligatoriu a cărui existenţă este şi statuată legal. Cu privire la această
ultimă variantă în doctrină 39 s-a afirmat că art. 1 alin 1 din Legea nr. 31/1990 reprezintă
consacrarea legală a lui affectio societatis, astfel că din momentul asocierii desfăşurarea în
comun a activităţii comerciale devine o obligaţie 40. Nu putem reţine o astfel de interpretare odată
ce orice iniţiativă de asociere implică şi intenţia comună de a desfăşura o activitate comercială
comună; este un non sens afirmarea intenţiei de asociere în lipsa prefigurării şi acceptării
desfăşurării unei activităţi comune. Nu putem reţine nici transformarea într-o obligaţie legală
prin însuşi actul asocierii (deşi caracterul dispozitiv al art. 1 alin. 1 este evident), întrucât ar
trebui să acceptăm caracterul verificabil al acestei obligaţii oricând şi oricum, ceea ce este
imposibil.

Teorii formulate în doctrină. Cu privire la affectio societatis au fost formulate în

doctrină mai multe opinii 41, unii doctrinari încercând a-i identifica natura sa juridică, alţii
dimpotrivă contestându-l ca şi concept juridic apreciind că această noţiune este obscură prin

36
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 184.
37
Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, Ediţia a II-a actualizată şi întregită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,
p. 159.
38
Gheorghe Piperea, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008, Bucureşti, p. 143.
39
C. Şt. Şelaru, Consideraţiuni referitoare la posibilitatea excluderii asociaţilor din societăţile comerciale, R.D.C.
nr. 4/1995, p. 109.
40
În sensul recunoaşterii existenţei unei obligaţii de a colabora a se vedea şi Gheorghe Piperea, op. cit., p. 140.
41
A se vedea în acest sens Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 184, Ioan I. Bălan, Noţiunea de „affectio societatis” şi
aplicaţiile sale în materie comercială, Dreptul nr. 9/1999, p. 55.
 chiar recurgerea la o expresie latină ce adaugă şi mai mult mister în definirea sa 42 ori, mai
mult, a considera că societatea presupune affectio societatis reprezintă o tautologie43
Astfel, în concepţia clasică affectio societatis este explicat prin aspectele de ordin
psihologic, fără a se avea în vedere elementele obiective (aportul asociaţilor şi împărţirea
beneficiilor); se are în vedere colaborarea voluntară şi activă, interesată şi egalitară a
asociaţilor. Concepţia a fost criticată pe motivul că într-o societate comercială nu există între
asociaţi o colaborare activă şi egalitară 44 , doar unii dintre asociaţi participând direct la
conducerea şi administrarea societăţii. Este adevărat că unele din elementele pe care se
fundamentează această concepţie ajută la a distinge societatea comercială de alte instituţii
juridice; caracterul voluntar şi activ ajută la a distinge societatea comercială de starea de
indiviziune succesorală sau de alte contracte speciale, iar caracterul interesat distinge
societatea comercială de alte persoane juridice nonprofit, precum asociaţiile şi fundaţiile.
Într-o altă concepţie considerată a fi modernă se apreciază că affectio societatis
constituie o voinţă de uniune sau o convergenţă de interese 45. Această concepţie are ca punct
de pornire teoria actului juridic complex ca şi izvor de obligaţii, specific dreptului comercial,
a cărui natură juridică nu a putut fi asimilată contractelor. Ceea ce deosebeşte actul juridic
complex de contractele sinalagmatice este lipsa contrarietăţii intereselor. Astfel, în cazul
contractelor părţile au interese contare, iar scopul mediat şi imediat diferă; spre exemplu, în
cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are interesul să vândă bunul cu un preţ
cât mai mare, chiar inducând pe cumpărător în eroare prin exagerarea în scop publicitar a
calităţilor bunului (dolus bonus), iar cumpărătorul are interesul să obţină un preţ cât mai mic
şi condiţii de plată mai bune. Dimpotrivă, în cazul actului juridic complex, părţile au interese
concordante, întrucât scopul urmărit de acestea este unic; spre exemplu, participarea asociaţilor
atât la momentul asocierii, cât şi ulterior când adoptă o hotărâre în cadrul adunării generale are la
bază affectio societatis, adică intenţia lor de a se asocia pentru a desfăşura în comun o activitate
comercială în scopul de a obţine beneficii şi de a le împărţi. Din analiza poziţiei pe care se află
părţile, decurg şi principiile ce domină fiecare categor de acte: în cazul contractelor, principiul
unanimităţii, contractul fiind încheiat în momentul realizătii acordului de voinţe al părţilor,
nefiind posibil ca acesta să se încheie şi să producă efecte împotriva persoanei care nu-şi
manifestă consimţământul în sensul încheierii lui, pe când în cazul actului juridic complex
funcţionează principiul majorităţii, acesta producând efecte chiar faţă de cei ce s-au opus; spre
exemplu, potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea generală în
limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte
la adunare sau au votat contra.
În prezent majoritatea doctrinarilor consideră că affectio societatis nu se regăseşte sub o
formă unică, ci are conţinut variat, astfel că îl analizăm în plan temporal (momentul asocierii
versus momentele de desfăşurare a activităţii), dar şi raportat la fiecare formă de societate.

Natură juridică şi trăsături caracteristice. S-a susţinut că affectio societatis

42
Maurice Cozian, Alain Viandier, Droit des sociétés, Litec, Paris, 1992, p. 75; Ioan I. Bălan, op. cit., p.55.
43
P. Didier, Droit commercial, tome 2, P.U.F., Paris 1993, p. 66 apud Ioan I. Bălan, op. cit., p. 55.
44
Y. Guyon, Droit des affaires, tome 1, Economica, Paris, 1996, p. 124.
45
Y. Guyon, op. cit., p. 125.
 reprezintă un caracter special al consimţământului cerut pentru încheierea contractului de
societate46. Nu se pot reduce valenţele lui affectios societatis prin a-l identifica cu noţiunea de
consimţământ, adică a fi considerat doar o formă specifică a acestuia. Affectio societatis,
trebuie identificat cu intenţia de a se asocia - noţiune complexă ce nu se confundă cu
consimţământul care ereprezintă doar intenţia de a constitui societatea47; o astfel de calificare
greşită a fost făcută chiar de instanţele de judecată, reţinându-se într-o speţă48 că affectio
societatis “presupune voinţa lăuntrică a acestora de a da naştere unei noi persoane juridice”.
Consimţântul este o condiţie de validitate a contractului de societate şi trebuie să existe la
momentul încheiererii acestuia, moment în care affectio societatis se află într-o stare latentă şi
care, dimpotrivă, ulterior acestui moment dobândeşte un rol important 49 ; din această
perspectivă s-a apreciat în doctrină 50 că affectio societatis se aseamănă cu consimţământul
viitorilor soţi la încheierea căsătoriei
Unii autori francezi51 îl numesc mai degrabă un sentiment decât un concept juridic:
intensitatea sa variază numai în funcţie de tipul societăţii, “în societăţile de parteneri acesta
este cel mai viu; el exprimă voinţa de a colabora, pe picior de egalitate, pentru succesul
întreprinderii comune; este acel ‹‹cot la cot›› sau ‹‹corp la corp›› care adesea se termină
‹‹spate în spate››”.
Elementele caracteristice ale lui affectio societatis rezultă cel mai bine din următoarea
definiţie: “element constitutiv al societăţii, caracterizat prin absenţa subordonării între
asociaţi, voinţa de a colabora în conducerea afacerilor sociale, participând activ şi/sau
controlând gestiunea, precum şi acceptarea riscurilor comune, element a cărui intensitate
diferă în funcţie de forma societăţii comerciale şi/sau categoria de asociaţi” 52. Aşadar, reţinem
ca şi elementele structurale: absenţa subordonării între asociaţi, colaborarea dintre asociaţi are
un caracter voluntar, colaborarea presupune o participare activă la conducerea societăţii şi
gestiunea acesteia.
De asemenea, putem reţine că asumarea riscurilor constituie un element esenţial al lui
affectio societatis; chiar dacă asociaţii desfăşoară o activitate comună cu scopul de a realiza
beneficii, totuşi esenţială este şi asumarea dintr-un început a eventualelor pierderi; lipsa
acestei prefigurări la momentul asocierii şi eventuala excludere a sa prin clauze contractuale
(clauze leonine) conduce la concluzia că nu suntem în prezenţa unui contract de societate; în
cazul în care un asociat este exonerat de suportarea eventualelor pierderi înseamnă că acesta
nu şi-a asumat nici un risc. Art. 1902 alin 1 C. civ. prevede că participarea la profitul societăţii
implică şi contribuţia la pierderile societăţii, iar în alin. 5 că “orice clauză prin care un asociat
este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de participarea la pierderi este considerată
nescrisă”.

46
C. Predoiu/Gh. Piperea în Stanciu D Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentariu pe articole, Ediţia a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 837.
47
Ioan I. Bălan, op. cit., p. 52.
48
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 287 din 5 martie 1996 în R.D.C., nr. 11/1997, p. 112.
49
Ioan I. Bălan, op. cit., p. 53.
50
Y. Guyon, op. cit., p. 126.
51
Maurice Cozian, Alain Viandier, op. cit. , p. 65
52
G. Cornu (coord.), Vocabulaire juridique, 5ème, P.U.F., Paris, 1996, p. 33.
 Conţinut. Ca şi manifestare exterioară affectio societatis nu presupune doar simpla
relaţionare a asociaţilor, ci având un conţinut complex implică o atitudine permanentă de
înţelegere şi conlucrare a asociaţilor (în cazul societăţilor de persoane) sau de apartenenţa la o
societate pe acţiuni generat de investirea capitalului şi de participare la activitatea societăţii prin
exercitarea drepturilor esenţiale (cazul societăţilor de capital).

Observăm că specificitatea existentă între societăţile comerciale clasficicate în funcţie de

elementul intuitu personae (societăţi de persoane la care adăugăm societăţile mixte şi societăţile
de capitaluri) se prelungeşte şi sub aspectul conţinutului lui affectio societatis : în cazul
societăţilor de persoane şi mixte este necesară participarea tuturor la viaţa socială, iar leguitorul a
impus regula unanimităţii în privinţa formării voinţei, în timp ce în cazul societăţilor de
capitaluri leguitorul a prevăzut principiul majorităţii în luarea hotărârilor adunărilor generale.

În cazul primelor societăţi pasivitatea unuia poate conduce la un blocaj al activităţii şi

poate îmbrăca chiar forma unui abuz de drept, în timp ce în cazul celor din urmă societăţi soluţia
pentru pasivitatea sau opunerea unor acţionari s-a găsit în aplicarea principiului majorităţii prin
stabilirea unor praguri minime de cvorum de prezenţă şi a unor majorităţi de capital. Spre
exemplu, în practica judiciară s-a reţinut ca fiind abuzivă abţinerea nejustificată a unui asociat
minoritar la majorarea capitalului social la un S.R.L., deşi o astfel de majorare era necesară,
motiv pentru care s-a dispus desemnarea unui mandatar în scopul de a suplini voinţa
respectivului asociat minoritar şi de a vota în numele lor în sensul interesului social, dar care
totodată să nu atenteze la interesul legitim al minoritarilor. Deşi raţionamentul ar putea fi folosit
şi în cazul asociaţilor majoritari, unii autori53 au fost rezervaţi întrebându-se « în lipsa unui acord
între majoritari, cum ar putea acest mandatar să impună, în adunarea generală, o hotărâre
refuzată de majoritatea votanţilor? ». Întrebarea este una retorică odată ce mandatarul judiciar
poate lua o astfel de hotărâre, însă ceea ce vrea autorul să scoată în evidenţă este imposibilitatea
acestui mandatar de a lua o hotărâre în condiţiile în care nu cunoaşte societatea, astfel că este
greu să identifice interesul societăţii şi interesul comun al asociaţilor. Indiferent de discuţiile ori
inconvenientele ce le naşte numirea unui administrator (curator) judiciar, este evident că sunt
situaţii excepţionale, rezultat al unui conflict grav între asociaţi (situaţia des întâlnită a blocajului
la S.R.L. cu doi asociaţi ce deţin cote egale şi sunt şi administratori, iar exercitarea activităţii
curente şi fiinţa societăţii sunt ameninţate atât timp cât litigiul de excludere dintre ei durează
etc.), care justifică numirea unui astfel de mandatar (curator) judiciar al cărui rol îl constituie
administrarea provizorie a societăţii.

Aceste dezbateri ivite în jurisprudenţă ridică cu privire la subiectul analizat două

probleme:

- în primul rând, un aspect de interpretare privind linia de demarcaţie între pronunţarea

unei astfel de hotărâri judecătoreşti a cărei justificare se regăseşte în salvgardarea
persoanei juridice pe fondul unui abuz de minoritate şi efectul ce s-ar desprinde din

53
Dominique Schmidt, Les conflits d’intérěts dans la société anonyme, Joly, Paris, 2004, p 360.
 conduita unui astfel de asociat ce poate fi caracterizată ca o dispariţie a lui affectio
societatis ce ar conduce în mod automat la dizolvarea societăţii. Credem că soluţiile
pronunţate în astfel de cazuri de instanţele judecătoreşti sunt corecte şi nu trebuie să
considerăm, dimpotrivă, că soluţia legală ar fi fost cea de dizolvare în ciuda
identificării şi a unui temei de drept (art. 227 alin. 1 lit e sau chiar art. 227 alin. 1 lit c
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate). Interpretarea noastră are la bază
verificarea în concret a modului în care affectio societatis se manifestă sau este
afectat, adică dacă abţinerea ori opunerea la majorarea de capital ca în exemplul dat
este doar conjuncturală, neregăsindu-se într-o atitudine constantă a acelui asociat;
- în al doilea rând, recunoscându-se posibilitatea suplinirii voinţei acelui asociat de
către un mandatar (curator) judiciar implicit se recunoaşte posibilitatea ori a
suprimării în acest moment a lui affectio societatis ori, dimpotrivă, a continuităţii sale
prin respectivul mandatar; mergând pe această din ultimă interpretare observăm că
affectio societatis nu mai este legat de persoana asociatului putând fii exprimat printr-
o altă persoană, motiv pentru care susţinem că relevanţă are noţiunea de interes
(personal al asociatului şi cel al societăţii); mandatarul votează nu în concordanţă cu
voinţa asociatului, ci a interesului social, dar având în vedere să nu afecteze nici
interesul asociatului.

Revenind la conţinutul lui affectio societatis am reţinut că nu presupune neapărat din

partea asociaţilor o manifestare exterioară, o materializare. Affectio societatis nu depăşeşte
stadiul de element pur psihologic; este adevărat că în cazul societăţilor de persoane tocmai pentru
că asociaţii participă direct la activitatea curentă, lipsa sa o putem constata cu uşurinţă din actele
pozitive ale asociaţilor sau dimpotrivă dispariţia acestuia tot din actele sau faptele negative ale
acestora faţă ceilalţi asociaţi ori societate. Acesta este tocmai specificul acestor societăţi şi tot din
acest motiv în cazul societăţilor de capitaluri reţinem că affectio societatis se reduce la
apartenenţa acelui acţionar la acea societate; nu putem spune că la acestea din urmă affectios
societatis este diluat, ci doar că diferă conţinutul.

Ceea ce au în comun şi asociaţii şi acţionarii sunt interesele: de a desăşura în comun o

activitate pentru a obţine şi împărţi profitul realizat.

Cu referire la modul de exteriorizare al lui affectio societatis în cazul societăţilor de

persoane sau mixte reţinem că importantă este atitudinea asociaţilor şi că esenţa o regăsim în
plan psihologic, iar simpla coabitare a unor persoane nu este suficientă pentru a trage concluzia
că suntem în prezenţa unei societăţi. S-a considerat54 că dorinţa de colaborare presupune întreaga
disponibilitate psihică a subiectului facilitând afirmarea existenţei societăţii comerciale. Din
această perspectivă cu privire la societatea creată în fapt între concubini, autorii francezi 55 au
reţinut că simpla coabitare a acestora nu este suficientă pentru a da naştere unei societăţi, astfel
că suntem în prezenţa unei societăţi doar atunci când concubinii şi-au exprimat “voinţa de a

54
Ciprian Sassu, Sergiu Golub, Affectio societatis, R.D.C. 10/2001, p. 77
55
Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés coomerciales, Dalloz, Paris, 1992 , p. 52
exploata comerţul pe picior de egalitate, de a împărţi beneficiile, şi în caz de deficit de a suporta
piederile”.

Important în modul de manifestare al lui affectio societatis este dacă poate fi „cuantificat”
ori cum este posibilă verificarea existenţei sale. Affectio societatis există sau nu există, neavând
anumite grade de reprezentare, iar lipsa sa constituie motiv de dizolvare a unei societăţi
comerciale sau în alte cazuri de calificare a respectivul contract ca nefiind de societate;
verificarea existenţei sale se face prin analiza caracteristicilor sale, a elementelor structurale mai
sus prezentate şi care relevă totodată utilitatea sa juridică.

Utilitate juridică. După cum s-a remarcat în doctrină importanţa acestei noţiuni se
observă în ajutorul oferit în calificarea societăţii: atât negativ excluzând calificarea societăţii
atunci când affectio societatis nu există, cât şi pozitiv când se califică societatea comercială pe
baza existenţei intenţiei comune de asociere 56 . Acest element deosebeşte o societate fie
comercială, fie civilă de alte forme de asociere ce au la bază doar un scop unic cum ar fi cazul a
două persoane care cumpără împreună un imobil pentru folosul lor propriu.

Importanţa acestui element psihologic se relevă atunci când există îndoieli cu privire la
calificarea unui contract ca fiind sau nu de societate şi cu ajutorul său putem stabili intenţia
reală a părţilor. Este adevărat că în cazul societăţilor comerciale trebuie îndeplinite anumite
formalităţi în faza de constituire, astfel că puţine sunt cazurile în care ar exista dubii cu privire
la intenţia părţilor; cu toate acestea, nu sunt excluse cazurile în care părţile deghizează un
contract sub forma contractului de societate.
Elementele structurale mai sus enunţate, respectiv absenţa subordonării între asociaţi,
colaborarea dintre asociaţi are un caracter voluntar, colaborarea presupune o participare activă
la conducerea societăţii şi gestiunea acesteia, constituie şi criterii ce ajută la calificarea unei
societăţi comerciale.
Absenţa subordonării între asociaţi constituie un criteriu de discticţie între contractul
de societate şi contractul individual de muncă, odată ce asociaţii sunt egali între ei, iar
existenţa unui raport de muncă are la bază subordonarea angajatului faţă de angajator.
Participarea activă la conducerea şi gestiunea societăţii nu presupune participarea
efectivă a tuturor asociaţilor, odată ce aceasta se realizează doar de unii dintre asociaţi ce fac
parte din organele de conducere, ci impune doar posibilitatea de a face parte din acestea şi de
a realiza o gestiune şi un control; aşadar, acest criteriu presupune vocaţia lor de a realiza
aceste activităţi de control şi gestiune, iar nu şi desfăşurarea efectivă a acestora. Dacă o
persoană împrumută o societate stabilind dreptul la o cotă parte din beneficiile acesteia, nu
pote fi considerat asociat, ci doar un simplu creditor. Nici existenţa unui simplu drept de
control asupra gestiunii societăţii ori a unei interdicţii de modificare a actelor constitutive pe o
anumită perioadă de timp nu constituie elemente care să conducă la concluzia existenţei unei

56
Ileana Voica, Aspecte privind reglementarea întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată (L`EURL) în
dreptul francez, R.D.C. nr. 10/2006, p. 59.
 societăţi şi să fie interpretate ca un drept de control şi decizie în cadrul societăţii; este cazul
băncilor care în acordarea unor credite pot impune existenţa unui anumit control asupra
derulării activităţilor respectivei societăţi, inclusiv nemodificarea actelor constitutive ale
societăţii, însă astfel de drepturi nu pot conduce la a reţine calitatea de asociat a băncii, ci sunt
simple drepturi ori obligaţii ce au ca izvor contractul de credit şi constituie pentru bancă
garanţii privind restituirea sumei împrumutate.
Cum affectio societatis implică existenţa voinţei de asociere şi o colaborare voluntară
între asociaţi, astfel că nu vom putea reţine existenţa unei societăţi sau dobândirea calităţii de
asociat în cazul unor acte forţate sau întâmplătoare; societatea nu este o grupare forţată de
persoane, iar dobândirea calităţii de asociat nu poate avea loc în lipsa consimţământului
respectivei persoane; pe baza acestui criteriu putem distinge între societate şi indiviziunea
născută ca urmare a unei succesiuni sau situaţia concubinilor 57.
Totodată, absenţa lui affectio societatis face ca o societate comercială să fie calificată
ca şi societate fictivă.

Forme. Sub aspectul formelor sub care se manifestă affectio societatis reţinem că nu se
prezintă sub o formă unică, el având un conţinut variat; analizăm affectio societatis în plan
temporal (pe de o parte, momentul iniţial asocierii şi, pe de altă parte, momentele ulterioare
dobândirii personalităţii juridice, adică cele ale desfăşurării activităţilor propuse), dar şi raportat
la fiecare formă de societate, având valenţe diferite în funcţie de specificul acestora.

Două sunt momentele la care raportăm existenţa lui affectio societatis: momentul
constituii societăţii comerciale şi momentele ulterioare acestei etape, adică în activitatea
comercială. Existenţa lui affectio societatis la momentul încheierii actului constitutiv nu poate fi
contestată; prin semnarea actului constitutiv asociaţii îşi exprimă intenţia de a desfăşura în
comun activitatea comercială propusă. Dacă în privinţa primului moment nu există controverse
odată ce în acest moment are o natură generică, statică, iar proba existenţei sale o constituie chiar
actele constitutive semnate, ulterior însă momentului dobândirii personalităţii juridice iese la
iveală adevărata natură a acestuia, respectiv caracterul său fluctuant. Affectio societatis nu trebuie
să existe doar la momentul asocierii, ci pe tot parcursul existenţei societăţii comerciale 58, numai
că intensitatea acestuia este diferită pe parcursul desfăşurării activităţii comerciale.

Affectio societatis există la toate formele de societăţi comerciale, însă modul de

manifestare este diferit.

Dacă în cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor mixte imboldul asocierii şi al

desfăşurării activităţii comerciale se grefează pe raporturile personale dintre asociaţi, adică
relevantă este calitatea persoanelor ce se asociază, în cazul societăţilor de capitaluri affectio
societatis are ca element specific aportul fiecărui acţionar, astfel că relevantă este capacitatea
financiară a persoanelor.

57
Ioan I. Bălan, op. cit., p. 56.
58
Philippe Merle, op. cit., p. 51.
 Existenţa acestui element specific este evidentă în cazul societăţilor de persoane şi a
societăţilor mixte, iar doctrina nu contestată importanţa sa, spre deosebire de cazul societăţilor de
capital cu privire la care unii doctrinari au apreciat că nu există 59. În ceea ce ne priveşte am
considerat că affectio societatis trebuie să existe şi în cazul societăţilor pe acţiuni în ambele etape
vizate (epata constituirii şi etapa desfăşurării activităţii comerciale).

Astfel, s-a susţinut în doctrină că affectio societatis este prezent şi în cazul societăţilor de
capital cu un număr redus de asociaţi şi care nu fac apel la subscripţia publică, la acestea din
urmă regăsindu-l doar la fondatori60; se apreciază că în cazul societăţilor de capital cu număr
mare de acţionari sau cele ce se constituie prin subscripţie publică se urmăreşte doar conservarea
economiilor, un plasament financiar, iar acţionarii nu sunt animaţi de realizarea unei activităţi
comune61; nu putem fi de acord cu această opinie întrucât şi în cazul unor astfel de societăţi
există affectio societatis indiferent de numărul acţionarilor, fie sute sau mii de acţionari şi nici nu
putem să facem distincţie între fondatori şi ceilalţi acţionari; în mod corect s-a argumentat62 că în
cazul acestor societăţi are loc o obiectivare a elementului affectio societatis care este redus la
intenţia abstractă de a-şi plasa cât mai eficient capitalul.
Bineînţeles că participarea şi implicarea acţionarilor nu are aceleaşi valenţe ca şi la societăţile
de persoane, adică o implicare personală şi constantă în activitatea curentă; dimpotrivă chiar
legiuitorul a exclus prin modul de reglementare al organelor societăţii pe acţiuni că acţionarii nu
se implică direct în activitatea curentă; acţionarii participă la luarea hotărârilor în cadrul
adunărilor generale şi exercită controlul societăţii în condiţiile stabilite de lege 63. Mai mult, în
cazul societăţilor pe acţiuni affectios societatis are un specific aparte; suntem în prezenţa doar a
unui scop comun, generic, abstract care nu exclude însă contrarietatea de interese dintre
acţionari, situaţie dedusă chiar din modul de luare a deciziilor, a aplicării principiului majorităţii
în privinţa formării voinţei societăţii; în acest sens s-a apreciat 64 că lipsa de „afectivitate” a
acţionarului manifestată prin neparticiparea la adunările generale sau abţinerea de la a conlucra
sau colabora cu ceilalţi în desfăşurarea obiectului de activitate al societăţii nu este sancţionată de
lege.
De asemenea, rezerve au fost exprimate şi faţă de societăţile pe acţiuni cotate la bursă
susţinându-se că avem de a face cu o estompare a lui affectio societatis, uneori chiar până la
inexistenţă, locul atitudinii de colaborare personală fiind luat de mai multe tipuri de
comportament societar 65 ; într-o astfel de situaţie acţionarii nu urmăresc conlucrarea şi nici
implicarea în activitatea societăţii, intenţia fiind doar una de speculare a acţiunilor, respectiv de
revânzare a lor care poate avea loc într-un termen chiar foarte scurt în funcţie de evoluţia
cotaţiilor, astfel că beneficiul se regăseşte în diferenţa de preţ, iar nu în dividendele ce s-ar
distribui care urmare a desfăşurării pe termen lung a activităţii comerciale.
Ca şi concluzie sub acest aspect şi la societăţile pe acţiuni cu număr mare de acţionari,

59
Dan A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 211
60
Dan A Popescu, op. cit., p. 211
61
Maurice Cozian, Alain Viandier, op. cit. , p. 65.
62
Ciprian Sassu, Sergiu Golub, op. cit., p. 80.
63
Ioan Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, 2009, Bucureşti, p. 110
64
Marian Bratiş, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 213.
65
C. Predoiu în op. cit., Ediţia a 4-a, p. 85; Gh. Piperea, Societăţi comerciale, piaţa de capital, aquis comunitar, Ed.
All Beck, Bucureşri, 2005, p. 25.
 fie cotate sau nu la bursă, există affectio societatis, persoanele respective urmăresc a se asocia
(sau de a deveni acţionari), iar desfăşurarea activităţii se rezumă la exercitarea drepturilor
conferite de lege (dreptul a vota, de a fi ales în organele de conducere, de a încasa dividende
etc.); activitatea comercială nu se desfăşoară efectiv de acţionari, ci prin intermediul organelor
specializate şi reglementare legal şi statutar. Affectio societatis rămâne doar un element
psihologic a cărui existenţă nu trebuie să o reducem la activităţi materiale concrete.
Existenţa lui affectio societatis a fost pusă la îndoială şi în cazul societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic. “Atunci când societatea nu este decât o tehnică de organizare a
întreprinderii sau a patrimoniului, affectio societatis dispare.Acest lucru este evident în cazul
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, cand asociatul unic nu are intenţia de a se
asocia”66.

În cazul societăţii cu răspundere personală cu asociat unic constatăm un mod specific de

exteriorizare a lui affectio societatis, impunându-se o redefinire a sa; aceasta se impune atât timp
cât affectio societatis reprezintă intenţia comună a asociaţilor de desfăşura în comun o activitate
comercială; cum avem de-a face cu o singură voinţă implicit şi intenţia nu mai este comună, ci
doar a asociatului respectiv. Trebuie să ne raportăm doar la voinţa asociatului unic. Nu trebuie să
plecăm de la premisa că affectio societatis nu există în cazul unei astfel de societăţi, diferenţa
regăsind-o doar în modalitatea de exteriorizare 67 . În acest context, putem reţine că în cazul
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic affectio societatis reprezintă intenţia acestuia de
a constitui o societate comercială şi de a desfăşura o activitate comercială de sine stătătoare, cu
intenţia de a obţine venituri pentru societate şi pentru sine, iar nu cu un scop de simulare în
sensul de a de a crea societatea cu intenţia de a evita răspunderea personală sau de a reprezenta
un paravan pentru o altă societate care în realitate beneficiază de activitatea celei dintâi. Nu
putem reduce noţiunea de affcetio societatis doar la momentul iniţial al constituirii considerând
că acesta reprezintă intenţia de a crea o societate, el trebuind să existe şi pe parcursul existenţei
societăţii.

Nu există affectio societatis dacă respectiva societate a fost constituită cu unicul scop al
evitării plăţii taxelor şi impozitelor, asociatul unic constituind-o doar în acest scop, anume
desfăşurarea activităţii efective, dar controlând-o direct sau indirect printr-o altă societate care-i
aparţinea; într-o astfel de situaţie constatarea lipsei lui affectio societatis dă dreptul creditorilor în
vederea recuperării creanţelor de a se îndrepta faţă de asociatul unic sau faţă de societatea prin
care acesta a controlat-o.

Revenind la analiza modului de manifestare a lui affectio societatis am stabilit că acesta

trebuie să existe la momentul încheierii contractului, dar şi pe parcursul existenţei societăţii
comerciale. Îndeobşte doctrina recunoaşte că manifestări ale lipsei lui affectio societatis vor fi
cauza crizelor politice şi/sau economice ce se nasc la nivelul societăţii ducând la blocarea

66
Maurice Cozian, Alain Viandier, op. cit. , p. 65
67
În sensul acceptării existenţei lui affectio societatis şi la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic a se
vedea I. Adam, C.N. Savu, Legea societăţilor comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 10.
activităţii organelor sociale sau la prăbuşirea situaţiei patrimoniale a societăţii68. Dispariţia sa
poate conduce la dizolvarea societăţii în baza art. 227 alin. 1 lit e din Legea nr. 31/1990, adică
prin hotărârea tribunalului pentru motive temeinice, precum neînţelegeri grave dintre asociaţi,
care împiedică funcţionarea societăţii; instanţele judecătoreşti au apreciat că neînţelegerile grave
dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii şi sunt provocate de ambii asociaţi
semnifică dispariţia intenţiei de a conlucra în vederea funcţionării societăţii şi constituie motiv de
dizolvare, iar nu de excludere 69.

III. Realizarea şi împărţirea beneficiilor

Scopul înfiinţării societăţii și al desfășurării activității îl constituie împărţirea beneficiilor sau

folosirea economiei ce ar putea rezulta (art. 1881 alin. 1 C.civ.). Comparând acest text de lege cu
art. Din Codul civil din 1864 constatăm o lărgire a scopului în sensul adăugării și ”economiei ce
ar putea rezulta”

Exitența acestui scop nu înlătură posibilitatea ca societatea să înregistreze pierderi. Fiecare

asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la distribuția beneficiului,
dacă prin contract nu s-a stabilit altfel (art. 1881 alin. 2)

Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, cota-parte din beneficiu care se
plăteşte fiecărui acţionar se numeşte dividend.

O.G. nr. 26/1995 privind impozitul pe dividend 70 , prevede că dividendul reprezintă orice
distribuire în bani sau în natură în favoarea asociaţilor din profitul stabilit pe baza bilanţului
contabil anual şi a contului de profit şi pierderi.

Cu privire la criteriile de repartizare şi împărţire a beneficiilor se aplică regulile generale (a

se vedea şi art. 67 din Legea nr. 31/1990).

Aprobarea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi şi stabilirea dividendelor este de

competenţa adunării generale ordinare a acţionarilor (art. 111 alin. 2 lit. a din Legea nr. 31/1990),
care se întruneşte cel puţin o dată pe an, în termen de cel mult cinci luni de la încheierea

68
Radu Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi, RDC
2/1998, p. 61.
69
Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 18 din 25 ianuarie 2007, R.D.C. nr. 9/2007, p. 118-120.
70 Publicată în M Of nr. 210/1995 şi a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/1995 publicată în M Of nr. 270/1995.
. . . .
exerciţiului financiar.

Dacă până în momentul stabilirii de către adunarea generală ordinară a acţionarilor a

dividendelor, acestea au natura unor drepturi sociale, după adoptarea hotărârii dividendele se
transformă într-un drept de creanţă al fiecărui acţionar faţă de societate.

Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz,
stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti
daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară aferentă
exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare.
Importanţa stabilirii scadenţei este dată de faptul că de la această dată, pe de o parte,
acţionarul poate formula în termenul de prescripţie general de 3 ani, acţiune în pretenţii faţă de
societate, iar pe de altă parte de la această dată societatea datorează dobânzi 71.

Dividendele

Fixarea dividendelor. Definiţie. Fixarea dividendelor este de competenţa adunării

generale, singura care poate stabili modul în care profitul obţinut urmează a fi repartizat; tot
adunarea generală hotărăşte şi în cazul în care există beneficii dacă acestea urmează a fi
repartizate în totalitate acţionarilor sub formă de dividende sau numai o parte, diferenţa fiind
reinvestită, precum şi modalitatea de plată a dividendelor.

Cu privire la fixarea dividendului, mai întâi trebuie să definim această noţiune. Potrivit art.
67, cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend, iar art. 7 alin. 1 pct. 12
din Legea nr. 571/2003 precizează că dividendul constă, în principiu, în orice distribuire de bani
sau în natură efectuată de o societate comercială către o persoană în virtutea calităţii celei din
urmă de asociat sau acţionar la acea societate comercială, fără ca această distribuire să aibă drept
sursă beneficiile societăţii.

71 Este criticabilă sub acest aspect o decizie pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia comercială prin care s-a admis în parte apelul formulat de S.C. U.M.T. S.A.

Timişoara şi menţinându-se doar în parte sentinţa prin care S I.F. Banat Crişana solicitase obligarea societăţii la plata dividendelor şi daunelor moratorii la nivelul unei dobânzi
.
medii anule de 67% practicate de Banca Agricolă la care avea deschis contul. Curtea de Apel a înlăturat obligarea societăţii la plata daunelor moratorii, reţinând că dividendele nu

sunt generatoare de dobânzi, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com., întrucât art. 68 din Legea nr. 31/1990 prevede că aportul acţionarilor la capitalul social nu este purtător

de dobânzi. Decizia citată este criticabilă întrucât este adevărat că aportul acţionarilor nu este purtător de dobânzi, însă în situaţia dată dividen ele nu constituie aport la capitalul
d
social, ci este o parte din beneficiile societăţii; întrucât cele două noţiuni sunt distincte, dispoziţiile art. 43 C. com. se aplică pe deplin. Există o singură excepţie atunci când

dividendele în loc să fie plătite acţionarilor, în adunarea generală extraordinară se hotărăşte majorarea capitalului social cu aceste sume ca aport în numerar (Curtea de Apel

Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 809/A/1998 publicată în Revista de

drept comercial nr. 4/2000 p. 134).
 În doctrină 72 , dividendul a fost definit ca fiind partea de profit net care se cuvine
asociaţilor/acţionarilor după închiderea exerciţiului financiar, determinată de clasa şi numărul
acţiunilor deţinute, în temeiul hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Dreptul la dividend este un drept subiectiv, relativ, personal, de creanţă, patrimonial,

accesoriu dreptului de proprietate asupra acţiunilor, afectat de o dublă condiţie suspensivă:
înregistrarea de către societate a unui profit şi aprobarea de către adunarea generală a unei
hotărâri prin care se distribuie dividende 73.

Dividendele nu pot fi comparate sub aspectul naturii juridice cu fructele civile, întrucât
primele au un caracter aleatoriu şi nedeterminat, în timp ce fructele civile au un caracter fix şi
periodic74. Din acest motiv s-a considerat că dividendele au o natură juridică sui-generis.

Condiţiile de stabilire a dividendelor. Beneficiile ce urmează a fi repartizate sub formă

de dividende trebuie să fie reale şi utile 75, astfel că nu se vor putea distribui dividende decât din
profituri determinate potrivit legii (art. 67 alin. 3), adică:

- să existe profit net, adică veniturile totale să fie mai mari decât cheltuielile totale

- când se constată o pierdere a activului net, capitalul social trebuie reîntregit sau redus
înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69)

- să fie constituite rezervele legale, astfel că din profitul societăţii se va (vor) prelua în
fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a
cincea parte din capitalul social (art. 183 alin. 1), iar, dacă, după constituire fondul de rezervă se
micşorează, acesta va fi completat; interdicţia de a se distribui dividende înainte de asigurarea
rezervei minime este prevăzută şi în art. 15 alin. 1 lit. a) a Directivei a II-a a Comunităţilor
Economice Europene; de asemenea, trebuie constituite rezervele statutare în măsura în care sunt
prevăzute în actul constitutiv.

- în cazul societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie publică să se fi prelevat cota din
profitul net ce revine fondatorilor potrivit art. 32; această cotă nu poate depăşi 6% din profitul
net şi nu poate fi acordată pe o perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea societăţii.

Cuantum. Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la

capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

72
Cristian Duţescu, op. cit., p. 297.
73
Idem
74
Paul Le Canu, Droit des sociétés, Montchrestien, Paris, 2003, p. 156-157
75
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 146.
 Nu este suficient ca adunarea generală să stabilească generic că există beneficii, fiind
necesar a se hotărî ce sumă urmează a se distribui sub formă de dividende, precum şi cuantumul
acestora pentru fiecare acţiune; nu este necesar a se preciza cuantumul dividendelor când
procentul ce urmează a fi distribuit fiecărui acţionar este menţionat în actul constitutiv.

Adunarea generală nu poate stabili un nivel fix al dividendelor, întrucât acestea se stabilesc
anual în funcţie de profitul realizat şi numai adunarea generală prin raportare la situaţia
financiară respectivă, în funcţie de reinvestirea sau nu a profitului, constituirea de rezerve etc,
stabileşte cuantumul dividendelor 76 ; în acest sens art. 348 din Legea franceză a societăţilor
comerciale din 1966 interzice menţionarea în statute a unui dividend fix sau a unui interval
valoric, considerând nescrisă o astfel de clauză. Clauza de stabilire a unui dividend fix este
periculoasă, căci înfrânge ideea că un profit există decât în măsura în care activitatea comercială
a generat un astfel de profit, în caz contrar plata unui astfel de dividend fix s-ar face din capitalul
social, încălcându-se astfel principiul intangibilităţii capitalului social.

Tot legat de cuantumul dividendelor mai precizăm următoarele:

- dividendele acţiunilor din aceeaşi clasă sunt egale pentru fiecare acţiune în parte

- nu se pot stabili dividende mai mari pentru anumite acţiuni, spre exemplu, cele deţinute
de acţionarul majoritar77.

Momentul naşterii dreptului la dividende. Dreptul la plata dividendelor se naşte după

îndeplinirea celor două condiţii: înregistrarea unui profit şi adoptarea unei hotărâri a adunării
generale ordinare prin care să se fixeze dividendele. Momentul la care se naşte acest drept
este data hotărârii adunării generale ordinare care a fixat dividendele. Credem că numai dacă
există o hotărâre prin care explicit s-au stabilit dividendele se poate considera că acesta este
momentul la care s-a născut dreptul la dividende; spre exemplu, nu putem asimila acest moment
cu data unei hotărâri prin care doar s-a aprobat bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere 78.

Din acest moment dreptul la dividende încetează să mai fie un drept social, transformându-
se într-un drept de creanţă individual al acţionarului faţă de societate 79 ; din acest moment,
dreptul la dividende intră în patrimoniul acţionarului, iar numai plata este supusă fie termenului
suspensiv stabilit de adunarea generală, fie cel(ui) de 6 luni; dacă faţă de societate se deschide
procedura insolvenţei, acţionarul se poate înscrie la masa credală cu suma respectivă.

76
Cristian Duţescu, op. cit., p. 301.
77
Cristian Duţescu, op. cit., p. 297.
78
În sensul că momentul naşterii dreptul de creanţă este cel al datei la care s-a aprobat bilanţul contabil şi contul de
profit şi pierderi a se vedea C.S.J. secizia nr. 4474/2002.
79
S. Cărpenaru, op. cit., p. 146.
 Deşi art. 131 alin. 4 prevede că pentru a fi opozabile hotărârile trebuie depuse în termen de
15 zile la oficiul registrului comerţului spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul
Oficial, nu putem considera că acesta este un termen suspensiv şi că momentul naşterii dreptului
la dividende este după trecerea acestui termen, întrucât până la împlinirea acestui termen dreptul
nu poate fi exercitat. Pentru a susţine o astfel de opinie au fost invocate dispoziţiile art. 131 alin.
5 care prevedea că hotărârile nu vor putea fi executate fără îndeplinirea acestor formalităţi
(menţionare în registru şi publicare în Monitorul Oficial), însă aceste dispoziţii au fost abrogate
prin Legea nr. 441/2006. Aşa cum corect instanţele au reţinut, aceste formalităţi privesc doar
opozabilitatea faţă de terţi a hotărârilor şi nu valabilitatea acestora, astfel că data naşterii
dreptului la dividende este data hotărârii adunării generale80.

Termenul de plată. Dacă până în momentul stabilirii de către adunarea generală ordinară a
acţionarilor a dividendelor, acestea au natura unor drepturi sociale, după adoptarea hotărârii
dividendele se transformă într-un drept de creanţă al fiecărui acţionar faţă de societate.

Importanţa stabilirii scadenţei este dată de faptul că de la această dată, pe de o parte,

acţionarul poate formula, în termenul de prescripţie general de 3 ani, acţiune în pretenţii faţă de
societate, iar pe de altă parte de la această dată societatea datorează dobânzi. După stabilirea
dividendelor de către adunarea generală, pentru valorificarea acestora acţionarii au deschisă calea
unei acţiuni în realizare împotriva societăţii, fiind inadmisibilă acţiunea în constarea dreptului la
dividende81.

Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală asociaţilor sau, după caz,
stabilit prin legi speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.

Dacă societatea nu plăteşte dividendele în termenul stabilit sau după expirarea termenului
de 6 luni, aceasta va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat
situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare 82.

80
În acest sens Curtea de Appel Braşov, decizia nr. 252/2000.
81
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 539/2000.
82
Până la modificarea acestui text de lege instanţele de judecată în mai multe rânduri nu au acordat daune-interese.
Cu titlu de exemplu, este criticabilă sub acest aspect o decizie pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia
comercială prin care s-a admis în parte apelul formulat de S.C. U.M.T. S.A. Timişoara şi menţinându-se doar în
parte sentinţa prin care SIF Banat Crişana solicitase obligarea societăţii la plata dividendelor şi daunelor moratorii la
nivelul unei dobânzi medii anule de 67% practicate de Banca Agricolă la care avea deschis contul. Curtea de Apel a
înlăturat obligarea societăţii la plata daunelor moratorii, reţinând că dividendele nu sunt generatoare de dobânzi,
nefiind aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com., întrucât art. 68 din Legea nr. 31/1990 prevede că aportul acţionarilor la
capitalul social nu este purtător de dobânzi. Decizia citată este criticabilă întrucât este adevărat că aportul
acţionarilor nu este purtător de dobânzi, însă în situaţia dată dividendele nu constituie aport la capitalul social, ci este
(reprezinta) o parte din beneficiile societăţii; cele două noţiuni sunt distincte, dispoziţiile art. 43 C. com. se aplică pe
deplin. Există o singură excepţie, anume când dividendele în loc să fie plătite acţionarilor, în adunarea generală
Nu este posibilă cumularea dobânzilor legale stabilite de art. 67 cu alte despăgubiri, acest cumul
fiind prevăzut doar în mod excepţional83.

De asemenea, după trecerea termenului de plată acţionarul devenind creditor al societăţii

poate promova orice acţiune pentru încasarea creanţei, inclusiv formularea cererii de deschidere
a procedurii insolvenţei .

Drepturile creditorilor personali ai acţionarului. Tot de la data hotărârii adunării prin

care s-au fixat dividendele se naşte şi dreptul creditorilor personali ai acţionarului care pot popri
aceste sume de bani, întrucât potrivit art. 66 alin. 1 pe durata societăţii, creditorii asociatului pot
să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul
contabil. După adoptarea hotărârii, adunarea generală nu poate să revină asupra acesteia,
indiferent de cvorum sau justificare; atât timp cât acea hotărâre a produs efecte faţă de un terţ,
drepturile acestuia sunt născute instantaneu de la data hotărârii adunării (dacă poprirea era deja
înfiinţată) sau de la data la care a înfiinţat poprirea.

Singura posibilitate ca dreptul creditorilor personali să fie în vreun fel afectat este de a se
anula hotărârea adunării generale a acţionarilor în temeiul art. 132.

O întrebare legată de drepturile creditorilor personali ne-a fost prilejuită de o speţă citată de
I.L. Georgescu84 în care Curtea de Casaţie din Italia a decis că dacă un creditor particular al
asociatului a poprit beneficiile cuvenite acestuia este lipsită de temei hotărârea adunării generale
prin care se decide că beneficiile sunt destinate majorării capitalului social. Ne întrebăm dacă
hotărârea trebuie considerată ca fiind fără temei legal? Nu vedem nici un motiv pentru a fi
considerată nelegală; este adevărat că trebuie protejat şi dreptul creditorului, însă fără ca prin
aceasta să afectăm întreaga activitate a societăţii şi pe alţi acţionari. Credem că interpretarea
corectă trebuie să fie în sensul că hotărârea trebuie să fie considerată valabilă, numai modalitatea
de plată deranjând pe acţionar; cum prin aceasta s-a stabilit alocarea de noi acţiuni ca urmare a
majorării capitalului social, înseamnă că societatea trebuie doar în privinţa acelui acţionar să facă
plata în numerar, fără ca prin aceasta să afecteze în esenţă hotărârea respectivă.

Oricum, credem că, din perspectiva dispoziţiilor art. 66 alin. 2 care dau dreptul creditorului
personal să sechestreze şi să vândă acţiunile debitorului său, soluţia citată mai sus pare cu atât
mai puţin de acceptat; deci, chiar dacă s-a stabilit prin hotărârea adunării generale plata de
dividende prin alocarea de noi acţiuni, observăm că drepturile creditorului nu sunt afectate,
acesta putând sechestra şi vinde chiar acele acţiuni.

extraordinară se hotărăşte majorarea capitalului social cu aceste sume ca aport în numerar (Curtea de Apel
Timişoara, secţia comercială, decizia civilă nr. 809/A/1998 publicată în R.D.C. nr. 4/2000 p. 134).
83
Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 370/2000.
84
I.L. Georgescu, op. cit.,vol. II, p. 550, nota 675 unde se citează o decizie din 24 martie 1931.
 Această analiză ne prilejuieşte o altă întrebare: în ce fel sunt protejate drepturile creditorilor
personali ai acţionarilor, când deşi există beneficii nu se hotărăşte distribuirea de dividende, ci
reinvestirea acestora? Are vreo relevanţă că în luarea acestei hotărâri are o mare importanţă votul
acţionarului debitor sau drepturile creditorilor personali trebuie protejate dacă reinvestirea nu se
justifică pe deplin?

Plata efectivă către creditor se face fie în termenul stabilit de adunarea generală; în lipsa
unui astfel de termen, creditorul va putea solicita plata doar după trecerea termenului de 6 luni de
la data aprobării financiare anuale stabilit de art. 67 alin. 2.

Modalitatea de plată. Odată cu stabilirea cuantumului dividendelor, adunarea generală

ordinară va stabili şi modul de plată al acestora. Plata dividendelor se poate face astfel:

a) în numerar; aceasta este regula întrucât, aşa cum stabileşte şi art. 67 dividendul este o
cotă-parte din profit, iar cum contabilitatea se ţine în monedă naţională conform Legii
contabilităţii nr. 82/1991, rezultă că şi profitul se determină sub această formă.

b) prin alocarea de noi acţiuni care nu se poate realiza decât prin majorarea capitalului
social cu valoarea totală a noilor acţiuni; oferta de plată a dividendelor în acţiuni trebuie făcută
simulat către toţi acţionarii, iar acţiunile care se emit trebuie să fie din aceeaşi clasă cu acţiunile
ce au generat dividendele85; totodată, acţiunile ce se emit trebuie să nu fie de o valoare mai mică
decât valoarea lor legală ori la un preţ inferior valorii nominale.

Această modalitate este considerată a fi o dare în plată86, astfel că se impune ca în baza art.
1492 C.civ. acţionarii să accepte această modalitate, în caz contrar ar trebui să li se plătească
contravaloarea acţiunilor.

Întra-adevăr, suntem în prezenţa unei dări în plată odată ce profitul societăţii şi implicit
dividendele sunt exprimate în bani; aşa cum s-a remarcat87, pentru a fi respectate dispoziţiile art.
1492 C.civ. şi a nu se anula hotărârea, ar însemna o astfel de hotărâre prin care se stabileşte plata
dividendelor prin alocarea de noi acţiuni să fie luată în unanimitate, ceea ce în marea majoritate a
cazurilor este imposibil.

S-a mai susţinut88 cu privire la respectarea art. 1492 C.civ. că implicit prin faptul că unii
acţionari nu vor accepta ca plata să fie făcută prin alocarea de noi acţiuni, societatea va fi nevoită
să plătească unor acţionari dividendele în numerar, iar altora prin alocarea de noi acţiuni, fiind
astfel încălcat art. 94 alin. 2 care stabileşte restrictiv categoriile de acţiuni ce conferă titularilor

85
Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Cours de droit commercial, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 237.
86
Gh. Piperea, Societăţile comerciale, piaţa de capital, aquis comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 271;
Cristian Duţescu, op. cit., p. 307.
87
Cristian Duţescu, op. cit., p. 310.
88
Cristian Duţescu, op. cit., p. 310.
drepturi diferite. Nu suntem de acord cu această opinie sub aspectul argumentării întrucât nu s-ar
crea două categorii distincte de acţiuni ai căror titulari au drepturi diferite; aceşti acţionari au
aceleaşi drepturi născute la data la care adunarea generală a stabilit dividendele, iar ceea ce diferă
este doar modalitatea de plată.

În concluzie, plecând de la premisa că suntem în prezenţa unei dări în plată, respectarea art.
1492 C.civ. nu se poate realiza şi interpreta corect decât prin prisma art. 132 alin. 1 şi, odată ce
adunarea generală ordinară a stabilit această modalitate de plată prin alocarea de noi acţiuni şi nu
în numerar, hotărârea este obligatorie pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru cei care nu au luat
parte la adunare sau au votat contra conform art. 132 alin. 1. A considera că plata prin alocarea
de noi acţiuni se va face doar celor ce au fost prezenţi în adunare şi au votat "pentru" nu are nici
o justificare şi înfrânge ideea că formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului
majorităţii în adunarea generală, astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată de
acţionarii ce deţin majoritatea în acel moment. Dacă adunarea este organul decizional suprem
pentru toţi acţionarii, adunare care stabileşte şi cuantumul dividendelor, nu vedem de ce aceeaşi
logică nu s-ar aplica şi sub aspectul modalităţii de plată.

A da posibilitatea fiecărui acţionar de a refuza darea în plata ar lipsi de eficacitate această

modalitate; or, este evident că o astfel de hotărâre s-a luat plecând de la anumite considerente
practice de către organul ce reflectă voinţa societăţii în acel moment; această argumentaţie este
valabilă şi pentru ipoteza plăţii dividendelor în natură.

Singura slăbiciune a acestei argumentaţii ar fi aceea că dreptul la dividende este un drept

individual care este stabilit de adunare şi că modalitatea de plată şi respectarea art. 1492 C. civ.
tocmai priveşte exercitarea de către acţionar a drepturilor sale, iar a admite opinia noastră ar
însemna o limitare a drepturilor acţionarilor. Totuşi, ne menţinem punctul de vedere şi credem că
este doar aparentă limitarea drepturilor acţionarilor, întrucât, aşa cum am zis, dreptul în sine nu
este afectat, iar plata dividendelor prin alocarea de noi acţiuni este însoţită (noi am spune
precedată) de o hotărâre a adunării generale extraordinare prin care să se hotărască majorarea
capitalului social, iar hotărârea prin care s-a stabilit plata prin alocarea de noi acţiuni este o
punere în operă a celei dintâi.

De menţionat că şi în cazul acestei modalităţi de achitare a dividendelor, societatea trebuie

să calculeze şi să reţină la sursă impozitul pe dividende 89, însă dacă distribuirea de noi acţiuni nu
modifică procentul de participare al acţionarului la societatea emitentă, acţiunile nou emise nu
vor fi considerate dividende şi nu se datorează impozit pe dividende (art. 7 pct. 12 lit. a din
Codul fiscal).

c) în natură; deşi din dispoziţiile Legii nr. 31/1990 nu rezultă o astfel de posibilitate, însă
nici nefiind interzisă, în activitatea comercială o astfel de modalitate de plată a dividendelor este

89
C.S.J., Secţia de contencios administrativ, dec. nr. 2516/1998, în Dreptul nr. 4/1999.
întâlnită, în special în cazul societăţilor agricole. Totuşi, Codul fiscal în art. 7 alin. 1 pct. 12
definind dividendul precizează că acesta este o distribuire în bani sau în natură.

Şi cu privire la plata dividendelor în natură s-a considerat că este o dare în plată cu privire
la care trebuie respectate dispoziţiile art. 1492 C.civ., astfel că opiniile menţionate supra cu
privire la plata dividendelor prin alocare de noi acţiuni rămân valabile.

Periodicitatea dividendelor. Deşi în doctrină se precizează că nu există o dispoziţie legală

care să stabilească dreptul la dividende al acţionarilor la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar,
totuşi în cazul în care se înregistrează beneficii, adunarea generală pentru a hotărî reinvestirea
trebuie să justifice un interes social temeinic 90.

Deşi s-a afirmat că în lipsa unei dispoziţii în actul constitutiv, periodicitatea anuală este
uzuală şi trebuie presupusă91, unii autori nu împărtăşesc o astfel de opinie, întrucât nu îşi găseşte
o justificare într-o dispoziţie legală sau în jurisprudenţa comercială curentă92.

Din observarea principalelor poziţii doctrinare rezultă că două ar fi aspectele care ne

interesează:

a) periodicitatea dividendelor în lipsa unei dispoziţiile legale; este clar că în lipsa unui text
de lege, periodicitatea este legată, pe de o parte de realizarea de beneficii şi, pe de altă parte, de
hotărârea adunării generale; fără a exista beneficii suficiente nu mai are nici o importanţă
periodicitatea, astfel că aceasta devine o problemă când în mod constant societatea realizează
beneficii şi majoritatea acţionarilor votează în sensul nedistribuirii acestora sub formă de
dividende; nedistribuirea beneficiilor sub formă de dividende este rezultatul voinţei majorităţii
reprezentată în cadrul adunării generale.

b) nedistribuirea de dividende şi reinvestirea constantă a beneficiilor să nu fie rezultatul

unui abuz.

Stabilirea periodicităţii în actul constitutiv. Se recunoaşte posibilitatea ca adunarea

generală să recunoască periodicitatea dividendului 93 ; nu suntem de acord cu această opinie,
întrucât periodicitatea există în măsura în care sunt beneficii suficiente, în caz contrar o astfel de
clauză este lipsită de conţinut; dividendele şi sub aspectul cuantumul şi al periodicităţii trebuie să
fie rezultatul doar al activităţii comerciale a exerciţiului financiar încheiat. Nu avea un text de
lege care să interzică expres o astfel de clauză; indirect este interzisă de art. 67 alin. 3 care

90
Cristian Duţescu, op. cit., p. 301.
91
I.L. Georgescu, op. cit., p. 302.
92
Sorin David, în op. cit., p. 332.
93
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 543-544; Sorin David, în op. cit., p. 332.
prevede că nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii;
spunem indirect întrucât textul interzice distribuirea efectivă a dividendelor, iar în caz că acestea
nu există clauza din statut este lipsită de relevanţă.

Ce rost ar avea o astfel clauză în condiţiile în care depinde de elemente aleatorii? Se pot
prevala în instanţă acţionarii de acesta?

S-ar putea totuşi susţine că o astfel de clauză se justifică pentru situaţia în care există
beneficii, dar nu se distribuie dividende şi astfel ar fi protejaţi acţionarii minoritari de eventualele
abuzuri, care în acest mod vor beneficia de dividende cel puţin la intervalul stabilit. Problema nu
este rezolvată în totalitate, întrucât chiar dacă ai o anumită periodicitate menţionată, cuantumul
dividendelor pe care îl stabileşte adunarea generală este unul scăzut; deci, dacă abuzul nu va fi
evident sub aspectul respectării periodicităţii, el se va reflecta în cuantumul scăzut al
dividendelor; acest neajuns nu poate fi înlăturat, întrucât adunarea generală, aşa cum am precizat,
nu poate stabili un nivel fix al dividendelor.
Să presupunem că există clauză în actul constitutiv care prevede o periodicitate de
distribuirea a dividendelor cel puţin o dată la trei ani, însă în primii doi ani nu se realizează
beneficii, iar beneficiile celui de-al treilea an sunt reinvestite. Într-o astfel de situaţie, se pot
prevala acţionarii nemulţumiţi de o astfel de clauză şi să formuleze acţiune în anularea hotărârii
adunării generale; în principiu, am răspunde afirmativ cu privire la admisibilitatea acţiunii. Însă,
cum putem aprecia, dincolo de această încălcare a actului constitutiv, situaţia reală a societăţii
care justifica reinvestirea acelor beneficii. Dacă am admite că este posibilă o astfel de clauză în
actul constitutiv şi prin raportare la exemplul dat, însemnă a da eficienţă aspectelor formale în
detrimentul realităţii din societate care, dimpotrivă, impune reinvestirea acelor beneficii tocmai
pentru ca în viitor beneficiile să fie constante.

Pista aceasta este falsă, odată ce această posibilitate de a ataca hotărârea este recunoscută şi
în lipsa unei astfel de clauze în actul constitutiv94. Nu susţinem că acest drept la dividende al
acţionarilor nu este unul esenţial şi nu trebuie protejat, însă mecanismul trebuie să fie unul
flexibil nu prin raportare la o anumită perioadă fixă sau la condiţiile dintr-un singur an financiar,
ci la întreaga viaţă a societăţii. Dimpotrivă, susţinem că în lipsa unei astfel de clauze există o mai
bună apreciere a eventualelor abuzuri.

Pot acţionarii să formuleze acţiune în anularea hotărârii pe considerentul că îi

prejudiciază reinvestirea constantă a beneficiilor sau constituirea excesivă de rezerve?
Adunarea generală nu poate aduce atingere dreptului la dividende "întrucât ar fi absurd să se
creadă că o persoană intră într-o societate şi aduce un aport, din spirit de libertate"95 ; dreptul la

94
Sorin David, în op. cit., p. 332.
95
I.L. Georgescu, op. cit., p. 302.
dividende este un drept esenţial şi primordial reprezentând motivaţia pentru care a înţeles să
dobândească această calitate de acţionar.

Pe de altă parte, este adevărat că adunarea generală ca şi organ suprem poate decide după
interesele societăţii, întrucât urmărindu-se prosperitatea societăţii se satisfac indirect şi interesele
acţionarilor, care, lipsiţi temporar de dividende, vor beneficia de sporirea dividendelor în anii
următori96.

Deşi poziţia iniţială a doctrinei cu privire la acest subiect a fost în sensul recunoaşterii
posibilităţii de a ataca hotărârea doar pentru motive de fraudă, totuşi acum accentul se pune şi pe
justificarea acestor reinvestiri sau constituiri rezerve peste limitele legale; astfel, se recunoaşte, în
cazul în care se hotărăşte nedistribuirea de dividende, deşi nu există un interes social care să
justifice acest lucru, că acţionarii pot avea o acţiune în anularea hotărârii adunării generale,
contestând modul în care a fost întocmit bilanţul şi contul de profit şi pierdere 97.

Suntem de acord cu existenţa unei astfel de posibilităţi care pune în discuţie rolul
judecătorului (control de legalitate versus control de oportunitate), întrucât acesta trebuie să
aprecieze în ce măsură se justifică reinvestirea prin raportare la patrimoniul societăţii, investiţiile
anterioare, posibile alte surse de finanţare, raportat la periodicitatea şi cuantumul dividendelor
acordate anterior etc. În doctrină, se consideră că prin promovarea unei acţiuni în anulare se
realizează un control de legalitate, dar nu şi un control de opozabilitate, întrucât, în acest ultim
caz, instanţa ar interveni în funcţionarea societăţii în locul organelor sale, ceea ce este
inadmisibil 98 . Or, aşa cum arătat mai înainte analiza temeiniciei cererii reclamantului care
solicită anularea unei hotărî AGA care va avea ca efecte indirecte distribuirea de dividende,
presupune o analiză a activităţii societăţii, a condiţiilor economice ale acesteia şi a influenţei
hotărârii atacate, adică a oportunităţii acesteia. Această teorie trebuie depăşită, judecătorul
neexercitând doar un control de legalitate, necesitatea şi a unui control de oportunitate fiind
dovedită de cele întâlnite în activitatea comercială. Instanţa de judecată nu fixează ea cuantumul
dividendelor, ci doar se pronunţă asupra temeiniciei hotărârii prin care beneficiile au fost
reinvestite în lipsa unei justificări suficiente; cuantumul, modalitatea de plată şi data plăţii vor fi
stabilite tot de către adunarea generală.

În Franţa, Curtea de Casaţie prin decizia din 22 aprilie 1976 99 reţine că "având în vedere,
pe de altă parte, că hotărârea constată că societatea, fără a distribui timp de douăzeci de ani
niciun dividend, a pus în rezerve sume considerabile a căror acumulare atinge în fiecare an
începând din 1968 o cifră superioară celor două treimi din cifra de afaceri, şi că în lipsa
unor veritabile investiţii, aceste sume au fost de-a dreptul depuse în conturile bancare; că
hotărârea reţine că, în speţă, această direcţionare sistematică a totalităţii beneficiilor către rezerva

96
Idem p. 544.
97
Sorin David, în op. cit., p. 332
98
Sorin David, în op. cit., p. 398.
99
Rev. sociétés 1976, pina 479 ; RJ com. 1997, pina 93, apud, Dominique Schmidt, op. cit., p. 334.
extraordinară a constituit o simplă tezaurizare, că ea a făcut ca toate aceste sume de care
societatea nu se folosea să suporte consecinţele fluctuaţiilor monetare şi că, astfel, ea nu a
răspuns nici obiectului, nici intereselor societăţii". Aşadar, prin această hotărâre s-a reţinut că
această simplă tezaurizare în lipsa folosirii acestor sume, conduce la o pierdere pentru societate,
iar operaţiunea este interpretată ca fiind abuzivă.

Ori de câte ori nedistribuirea de dividende şi constituirea de rezerve cu beneficiile

realizate s-a făcut în acest sens, deşi societatea avea rezerve ce depăşeau cu mult cifra de afaceri
anuală, s-a considerat că operaţiunea este o simplă tezaurizare ce nu se justifică nedistribuirea de
dividende sau hotărârile de reinvestire în lipsa unui plan managerial concret sau folosirea
acestora pentru acoperirea unor pierderi din exerciţiile financiare anterioare, au fost considerate
ca abuzive 100. Cu totul alta este situaţia, când constituirea de rezerve este consecinţa unei politici
prudente de dezvoltare a societăţii, fundamentată şi aprobată la nivelul societăţii.

Aşa cum s-a reţinut şi în doctrină101, judecătorul are dificila sarcină de a distinge între
abuzul de majoritate şi actele necesare pe care le implică conducerea şi administrarea societăţii;
criteriul cel mai important într-o astfel de apreciere îl constituie mediul economic şi financiar al
societăţii, criteriu ce justifică analiza de către judecător a oportunităţii actului respectiv, a
lămuririi destinaţiei fondurilor constituite în rezerve, dacă nu cumva acestea sunt menite să
mărească indemnizaţiile administratorilor, acţionari majoritari etc.

Acţiunile cu dividend prioritar. Întrucât acţiunile acordă posesorilor drepturi egale (art.
94 alin. 1), dividendele se plătesc deodată tuturor acţionarilor, adică, mai corect spus, dreptul
acţionarilor la plata dividendelor se naşte pentru toţi în acelaşi timp. Excepţia o constituie
acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar. Astfel de acţiuni conferă titularului dreptul la un
dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar înaintea
oricărei alte prelevări (art. 95 alin. 1 lit. a).

Cine are obligaţia de plată a dividendelor. Obligaţia de plată a dividendelor revine

societăţii, astfel că nu se poate formula o acţiune în pretenţii pentru plata dividendelor direct
împotriva acţionarului majoritar, chiar cu motivarea că societatea a înregistrat profit şi acţionarul
majoritar a influenţat distribuirea acestor beneficii sub formă de dividende 102.

100
Radu N. Catană, Manifestarea şi consecinţele exercităţii abuzive a prerogativelor asociaţilor sau acţionarilor
societăţilor comerciale, Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 1/2007 Supliment, p.148.
101
Idem
102
CSJ, Secţia comercială, dec. nr. 2310/1997 în Dreptul nr. 6/1998, p. 132-133.
 Persoana îndreptăţită la plata dividendelor. Acţionarii îndreptăţiţi să încaseze dividende
şi să exercite orice alte drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de
registrul independent privat al acţionarilor (art. 123 alin. 3). Plata poate fi făcută şi unui mandatar
al acţionarului în baza unei procuri speciale.

Plata dividendelor se face reprezentantului desemnat în ipoteza prevăzută de art. 102 alin. 2
potrivit căruia atunci când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane, acestea
desemnează un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune şi, deci,
inclusiv pentru încasarea dividendelor; aceeaşi este soluţia şi în cazul acţiunilor la purtător (art.
102 alin. 3). Persoana care este desemnată ca reprezentant trebuie să fie acţionar; o astfel de
concluzie, deşi nu rezultă din art. 102, se desprinde indirect, întrucât este vorba de un
reprezentant care să exercite toate drepturile rezultând din acţiune, deci inclusiv dreptul la
informare, dreptul de a vota etc.

Cui i se face plata în cazul acţiunilor gravate de un drept de uzufruct? Deşi nu există o
dispoziţie legală expresă în Legea nr. 31/1990 care să răspundă la această întrebare, totuşi soluţia
ca dividendele să se cuvină uzufructuarului rezultă indirect din art. 124 alin. 1 care prevede că
dreptul de vot în cazul acţiunilor grevate de un drept de uzufruct aparţine uzufructuarului în
adunările ordinare şi nudului proprietar în adunările generale extraordinare; cum fixarea
dividendelor este atribuţia adunării generale ordinare, logic este ca şi dividendele să revină
uzufructuarului; a interpreta în sens contrar, înseamnă a ne depărta de intenţia legiuitorului, dar a
şi dezinteresa uzufructuarul să voteze stabilirea de dividende; or, dimpotrivă, legiuitorul, odată
ce i-a atribuit lui dreptul de vot în adunarea generală ordinară, a înţeles şi ca exercitarea acestui
drept să fie efectivă; ce interes ar avea uzufructuarul să discute şi să voteze bilanţul contabil ori
să stabilească programul de activitate sau să aleagă membrii unui consiliu de administraţie care
propun o revigorare a societăţii în condiţiile în care nu ar trage nici un folos material? Observăm
că intenţia legiuitorului a fost de a da posibilitatea uzufructuarului să voteze acele atribuţii care
influenţează în mod direct emolumentul său 103.

Concluzia nu poate fi decât una: în situaţia în care anumite acţiuni sunt grevate de un drept
de uzufruct, dreptul de a încasa dividendele aparţine uzufructuarului 104.

Codul civil a lămurit și confirmat această interpretare stabulind în art. 742 că Dividendele a
căror distribuire a fost aprobată de adunarea generală în timpul uzufructului se cuvin
uzufructuarului de la data stabilită prin hotărârea adunării generale,

103
Ioan Popa, Uzufructul acţiunilor şi al părţilor sociale, Dreptul nr. 10/2005, p. 83.
104
În acelaşi sens Cristian Duţescu, op.cit., p. 303; Ioan Popa, op. cit., p. 83.
 Plata dividendelor în cazul cesiunii acţiunilor. Câteva discuţii privitoare la persoana
îndreptăţită să solicite plata dividendelor apare în cazul cesiunii de acţiuni. Conform art. 67 alin.
6 dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de
cazul în care părţile au convenit altfel 105 . Intenţia părţilor în sensul ca dividendele pe lunile
anterioare cesionării acţiunilor să revină cedenţilor trebuie să fie menţionată expres. Aşadar, art.
67 instituie o prezumţie simplă în sensul că aceste dividende ce se cuvin după data cesionării, în
lipsa unei menţiuni exprese contrare, revin cesionarului. 106

Din perspectiva societăţii şi a subiectului analizat, ne interesează de când societăţii îi

incumbă obligaţia de plată a dividendelor către cesionar, în lipsa unei convenţii a părţilor şi în
lipsa declaraţiei de cesionare în registrul acţionarilor: de la data realizării acordului de voinţă al
părţilor sau de la data efectuării menţiunii în registrul acţionarilor societăţii.

Astfel, art. 98 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 stabileşte că dreptul de proprietate asupra
acţiunilor nominative107 se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor emitentului,
subscrisă de cedent şi de cesionar sau mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune. Însă,
declaraţiile făcute în registrul asociaţilor şi pe acţiuni, privind cesionarea acţiunilor nominative, nu
constituie o condiţie de validitate108, iar transferul dreptului de proprietate operează între părţi din
momentul realizării acordului de voinţă109; şi instanţele de judecată110 au reţinut că "transmiterea
dreptului de proprietate s-a realizat prin acordul de voinţă al părţilor şi a fost aprobată în A.G.A.;
aceeaşi Adunare a împuternicit preşedintele Consiliului de Administraţie să întocmească actul
adiţional şi formalităţile legale privind această cesiune; aceste formalităţi implică şi înregistrarea
cesiunii în registrul acţionarilor".

Aşadar, concluzia este că înscrierea declaraţiei în registrul acţionarilor şi a menţiunilor pe

acţiuni au doar rolul de a face opozabilă transmiterea faţă de societate şi terţi 111 . Iată cum
motivează Tribunalul comercial Ilfov112 natura acestor formalităţi : "În Codul comercial român

105
C.S.J. - Secţia comercială, decizia nr. 191 din 20 februarie 1996, în R.D.C. nr. 11/1997, p. 116-117.
106
Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 676/R/2001 în Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel
Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 243.
107
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă
organizată se realizează în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 297/2004 (art. 98 alin.2 din Legea nr. 31/1990).
108
În dreptul italian, transferul dreptului de proprietate are loc prin simplul acord de voinţă, însă pentru a avea
deplină eficacitate se cere dubla formalitate a înscrierii numelui cesionarului în registrul acţionarilor şi pe acţiuni;
pentru amănunte a se vedea Aldo Fiale, Diritto commerciale, Ed. Simone, Napoli, 1997, p. 292-293.
În dreptul francez, cesiunea de acţiuni nu este supusă teoretic nici unei formalităţi; cesiunea nu trebuie constatată
printr-un înscris şi nici nu trebuie realizată publicitatea prin registrul comerţului; redactarea unui înscris şi efectuarea
publicităţii prin registrul comerţului se face pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor; pentru amănunte a se vedea
Maurice Cozain, Alain Viandier, Droits des societes, Litec, Paris, 1992, p. 288-289.
109
M.A. Dumitrescu, Manual de drept comercial, partea III, Editura Librăriei "Universala" Alcalay & Co.,
Bucureşti, p. 34 şi urm.
110
Curtea de Apel Craiova, decizia nr. 843/1999
111
Practica judiciară interbelică este constantă în acest sens; cu titlu exemplificativ, Cas. III, dec. din 26.01.1916,
Cas. I, dec. nr. 212 din 21.01.1938, Cas. I, dec. nr. 1357 din 11.07.1939, Cas. III, dec. 192 din 2.02.1944.
112
Tribunalul comercial Ilfov, 4 iunie 1903, sentinţă citată de M.A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, vol. I,
Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926, p. 402.
nu există nici o dispoziţie precisă şi categorică care să dispună că cesiunile de acţiuni sau
obligaţiuni nominative să fie supuse la forme solemne şi dacă înscrierea cesiunii în registru
semnat de cedent şi cesionar este cerută de lege, aceasta se cere numai pentru a se aduce la
cunoştinţa societăţii şi celor de al treilea, cine este titularul şi proprietarul acţiunei şi cine dar
poate exercita toate drepturile şi este supus la toate obligaţiunile derivând din calitatea de
acţionar; prin urmare această formalitate constituie o măsură de publicitate având acelaşi rol şi
acelaşi efect ca şi notificarea cesiunei de creanţă ...".

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de societate, din momentul efectuării declaraţiei 113,
cesionarul dobândeşte toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de acţionar 114, inclusiv
dreptul de a solicita plata dividendelor. Pentru acelaşi motiv, în cazul unor cesiuni succesive,
societatea va plăti dividendele celui care efectuează primul declaraţia în registrul acţionarilor.
"Formalităţile prevăzute de art. 171 C. com. sunt exclusive stabilirii proprietăţii faţă de societate
şi terţi, rămânând între părţile contractante ca proprietatea să se stabilească conform dreptului
comun; alte formalităţi nu pot ţine locul înscrierii în registru, faţă de societate, astfel că dintre cei
doi cesionari succesivi ai aceluiaşi cedent, se va considera ca cesionar legitim faţă de societate,
acel ce va îndeplini cel dintâi formalităţile prevăzute de art. 171 C. com." 115.

O altă problemă legată de persoana care are dreptul de a încasa dividendele priveşte
interpretarea convenţiei dintre părţi. Astfel, analizând art. 123 alin. 3 care stabileşte o prezumţie
în sensul că are dreptul să încaseze dividende acţionarul ce deţine această calitate la data de
referinţă, s-a susţinut116 că „cesionarul este cel care are dreptul la a încasa dividendele, urmând a
le transmite ulterior cedentului, conform convenţiei dintre aceştia”. Se pune întrebarea corelării
art. 123 alin. 3 cu dispoziţiile art. 67 alin. 6 existând posibilitatea ca părţile să fi stabilit ca
dividendele după data transmiterii acţiunilor să aparţină cedentului. Ipoteza este posibilă, cu atât
mai mult cu cât cesiunile intervin nu la încheierea unui exerciţiu financiar, ci în cursul acestuia;
nu este admisibilă nici scindarea dividendelor conform perioadelor respective cât au avut
calitatea de acţionar şi, mai mult, sunt situaţii când stabilirea dividendelor pentru anul când are
loc cesiunea este de competenţa adunării anului următor, când acţionar este evident cesionarul.
Ori de câte ori cesiunea va fi anterioară datei de referinţă, dar părţile au stabilit că dividendele se
cuvin cedentului, evident că, din perspectiva art. 123 alin. 3, dividendele le-ar încasa cesionarul
în ciuda convenţiei părţilor. Punctul nostru de vedere este acela că art 123 alin. 3 trebuie
interpretat prin prisma art. 67 alin. 6, acesta din urmă fiind o normă specifică ce reglementează
regimul dividendelor; art. 123 reglementează data de referinţă şi din această perspectivă a înţeles
să facă referire la dividende, însă a considera că aplicarea acestuia primează înseamnă a nesocoti
scopul datei de referinţă şi convenţia părţilor. Tocmai că instituirea datei de referinţă a fost în

113
De menţionat că în lege nu se prevede obligativitatea ca cele două formalităţi să fie efectuate în acelaşi timp.
114
Cu privire la acţiunile la purtător, art. 123 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 prevede că acţionarii îndreptăţiţi să
încaseze dividende şi să exercite orice alte drepturi sunt cei înscrişi în evidenţele societăţii sau în cele furnizate de
registrul independent privat al acţionarilor, corespunzător datei de referinţă.
115
Tribunalul Dolj, sentinţa nr. 2126/1930 citată din Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, p. 211.
116
Sorin David, în op. cit., p. 374.
sensul protecţiei acţionarilor şi evitării eventualelor cesiuni cu scop fraudulos, astfel că dacă
cesiunea a fost înaintea datei de referinţă, nu putem considera că aceasta are un astfel de scop,
motiv pentru care şi drepturile stabilite de părţi trebuie respectate.

Plata dividendelor în situaţia transferului acţiunilor nominative mortis causa. Aşa

cum am precizat mai înainte, art. 98 din Legea nr. 31/1990, reglementează doar transmiterea
inter vivos a acţiunilor nominative, necuprinzând nici o dispoziţie cu privire la transmiterea
pentru cauză de moarte a acţiunilor nominative.

Art. 171 C. com. prevedea că "în caz de moarte a acţionarului şi dacă nu există vreo
opoziţiune, declaraţiunea de transmitere a proprietăţii pe registru al asociaţilor şi a titlurilor acţiunilor
nu va putea fi obţinută, decât după ce partea în drept va prezenta titlurile, actul de deces şi încheierea
tribunalului locului, deschiderii succesiunii, care să constate calitatea sa de succesor".

În lipsa unor dispoziţii exprese în Legea nr. 31/1990, considerăm că administratorul

societăţii ori preşedintele consiliului de administraţie este obligat să înscrie în registrul
acţionarilor declaraţia de transfer a dreptului de proprietate şi să facă menţiune pe fiecare
acţiune 117 , numai dacă persoana sau persoanele interesate prezintă certificatul de deces al
acţionarului, precum şi certificatul de moştenitor sau de legatar ori hotărârea de partaj rămasă
definitivă care dovedesc că acţiunile au fost atribuite în lotul lor.

Odată cu efectuarea acestor formalităţi, societatea poate plăti dividendele aferente

acţiunilor lui de cuius , cu excepţia cazului în care nu se respectă dispoziţiile art. 102 alin.2 care
stabilesc că atunci când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane, societatea
nu este obligată să înscrie transmiterea cât timp acele persoane nu desemnează un reprezentant
unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune; în acest ultim caz, plata dividendelor se
face reprezentantului desemnat.

Plata dividendelor în cazul refuzului înregistrării cesiunii în registrul de acţiuni. Atât

în cazul transmiterii inter vivos, cât şi mortis causa a acţiunilor nominative, dacă se refuză
punerea la dispoziţie a registrului acţionarilor ori efectuarea declaraţiei de transfer în registrul
acţionarilor, persoanele prejudiciate au posibilitatea formulării unei acţiuni în justiţie prin care
societatea prin administratorul sau preşedintele consiliului de administraţie să fie obligată să facă
menţiunile corespunzătoare.

117
Cu excepţia cazului în care acţiunea nominativă a devenit proprietatea mai multor persoane, iar acestea nu au desemnat un
reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune (art. 102 alin. 2 din Legea nr. 31/1990)
 Refuzul nu poate fi considerat justificat, cu titlu de exemplu, decât fie în cazul
transmiterii mortis causa a neprezentării actelor necesare, fie în cazurile stabilite de lege, cum
este cazul art. 102 alin. 2.

Ori de câte ori refuzul nu este justificat, considerăm că titularul acţiunilor poate formula
acţiune în instanţă împotriva societăţii pentru înregistrarea operaţiunii de transmitere; totodată,
pentru neplata dividendelor aferente acţiunilor respective, petentul are dreptul şi la daune-
interese în condiţiile art. 67 alin. 2 de la data la care trebuia efectuată transmiterea de acţiuni.

Înregistrarea transmiterii în registrul acţionarilor nu poate fi dispusă pe calea ordonanţei

preşedinţiale, aşa cum în mod greşit au apreciat unele instanţe 118, întrucât aceasta are un caracter
definitiv, iar nu temporar. 119.

Având în vedere că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se pot lua măsuri definitive şi

nici rezolva litigiul în fond, înregistrarea în registrul de acţiuni se poate rezolva doar pe calea
unei acţiuni de drept comun. A admite pe ordonanţă preşedinţială o astfel de acţiune şi a dispune
înregistrarea, înseamnă de fapt a stabili definitiv drepturile părţilor; argumentul că o astfel de
înregistrare poate fi radiată ulterior, nu are nici o relevanţă, atât timp cât din momentul
înregistrării în registrul acţiunilor se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 98 din Legea
31/1990 (opozabilitatea faţă de societate), iar petentul dobândeşte toate drepturile şi obligaţiile ce
decurg din calitatea de acţionar.

Restituirea dividendelor. Dividendele plătite cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 alin. 2) şi

3) se restituie, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau,
în împrejurările existente, trebuiau să o cunoască .

Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data

distribuirii lor. Au calitate procesuală activă atât societatea comercială, cât şi creditorii
societăţii120.

Sancţiuni penale cu privire la plata dividendelor. În privinţa stabilirii şi plăţii

dividendelor, legiuitorul a prevăzut anumite sancţiuni penale. Astfel, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani potrivit art. 272 pct. 4 fapta fondatorului,
administratorului, directorului sau reprezentantului legal care încalcă dispoziţiile art. 183, adică
nu constituite rezervele legale, în sensul de a prelua din profitul societăţii în fiecare an cel puţin
5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din
capitalul social, iar dacă după constituire fondul de rezervă se micşorează, acesta va fi completat;

118
Curtea de Apel Craiova, Secţ. com., dec. nr. 949/1998, nepublicată
119
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 815/1995, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, Ed.
Proema, Baia Mare, 1996, p. 376
120
I.L. Georgescu, op. cit., p. 551.
de asemenea, constituie infracţiune şi neincluderea în fondul de rezervă, chiar dacă s-a atins
plafonul de 20% din capitalul social, a excedentului obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs
mai mare decât valoarea lor nominală şi dacă acest excedent nu este folosit la plata cheltuielilor
de emisiune sau destinat amortizărilor

De asemenea, potrivit art. 272 alin. 1 pct. 2 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani

fondatorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii care încasează sau plăteşte dividende,
sub orice formă, din profituri fictive ori care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situaţie
financiară sau contrare celor rezultate din aceasta.

În caz de plată a dividendelor prin emiterea de noi acţiuni, constituie infracţiune potrivit
art. 273 pct. 1 emiterea de acţiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preţ
inferior valorii nominale.
 SECȚIUNEA A II-A

SOCIETATEA SIMPLĂ

Regim juridic.

Cu privire la a doua Secţiune - „Societatea simplă” reţinem că noul Cod civil reglementează
pe larg în art. 1890-1.948 regimul societăţii simple ce corespunde contractului de societate civilă
în reglementarea Codului civil de la 1864.

Societatea simplă nu are personalitate juridică (art. 1892 alin. 1 C.civ.). Lipsa personalității
juridice atrage consecințe juridice importante în lipsa unui patrimoniu propriu al societății, astfel
că bunurile dobândite devin coporprietatea asociaților sau în privința răspunderii asociaților față
de creditorii societății, caz în care nu este limitată la aportul fiecăruia, ci răspunde cu propriile
sale bunuri proporțional cu aportul său la patrimonial social numai în cazul în care creditorii
sociali nu s-au îndestulat din bunurile commune ale asociaților (art. 1920 alin. 1 C.civ.)

Cu toate acestea, dacă asociații doresc dobândirea personalității juridice, prin actul de
modificarea contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor
pune de accord toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-înființate.

Formarea capitalului social.

Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în
bunuri, după caz.
Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de interes, care se distribuie
asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se
prevede altfel.
Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe specifice, cu titlu de aport
societar. În schimbul acestui aport, asociaţii participă, potrivit actului constitutiv, la împărţirea
beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor în societate.
Regimul părților de interes. Părţile de interes sunt indivizibile.
Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor,
dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt
obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente. Cât
timp o parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod
solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Participarea la profit şi pierderi. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la
pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale prezentului capitol sau
ale legii speciale aplicabile, după caz.
 Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul
social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport
constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu
aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca
astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract.
Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte
pierderile.
Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la
participarea la pierderi este considerată nescrisă.

Obligaţia de neconcurenţă.
Asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe
persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea
fi păgubitoare pentru societate.
Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate
care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care
asociatul s-a obligat. Beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile interzise potrivit art.
1903 alin. (1) şi (2) se cuvin societăţii, iar asociatul este ţinut pentru orice daune ce ar putea
rezulta.
Administrarea societății.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române
sau străine. Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociaţi, care
au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăţii. Operaţiunea făcută de
oricare dintre ei este valabilă şi pentru partea celorlalţi, chiar fără a le fi luat consimţământul în
prealabil. Oricare dintre ei se poate opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea să fie
încheiată. Opoziţia nu produce însă efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în
interesul societăţii.Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat,
dacă nu se prevede altfel în contractul de societate. Clauzele care limitează puterile de
administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună-credinţă.
Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea
legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societăţii.
Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate
acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu
culpa fiecăruia la săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.

Aspecte de noutate în noul Cod civil

Menţionăm ca şi noutăţi în viziunea noului legiuitor reglementarea regimul juridic al

societăţile de fapt, înlăturând astfel diversele opinii doctrinare ce nu recunoşteau decât
societăţile regulat sau legal constituite şi cele nelegal constituite sau neregulate121. Societățile de
fapt sunt asimilate societăților simple (art. 1894 C.civ.).

Art. 1893 prevede că societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase
neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple.

Cu privire la durata societăţii ca şi noutate faţă de actualul Cod civil menţionăm prelungirea
tacită: „societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta
continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în
obiectul său şi să se comporte ca asociaţi. Prorogarea operează pe durată de un an, continuând
din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii” (art. 1931).

Sunt definite noţiunile de asociaţii aparenţi (art. 1921) şi asociaţii oculţi (art. 1922), astfel
că orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă
convingătoare în acest sens răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat. Cu
toate acestea, societatea nu va răspunde faţă de terţul indus în eroare decât dacă i-a dat motive
suficiente pentru a fi considerat drept asociat sau, în cazul în care, cunoscând manoperele
pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare.

Legiuitorul a înţeles prin art. 1910-1912 să reglementeze adunările asociaţilor, stabilind

dreptul asociaţilor de a participa la luarea hotărârilor colective pe baza principiului majorităţii
voturilor asociaţilor dacă prin contract sau lege nu se stabileşte altfel. Excepţie de la principiul
majorităţii fac hotărârile ce au ca obiect modificarea contractului de societate sau numirea unui
administrator unic când este necesar votul tuturor asociaţilor. (art. 1900 prevede că părţile de
interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot). Părţile au deplină libertate cu privire la
modul de convocare şi desfăşurare a adunării asociaţilor.

Hotărârile luate pot fi atacate în termen de 15 zile termen ce curge de la data care a fost
luată dacă a fost prezent ori de la data comunicării dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost
comunicată termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un
an de la data la care a fost luată hotărârea (1912).

Pierderea calităţii de asociat are loc conform art. 1925 (cazuri generale) are loc prin
cesiunea părţilor, executare silită a acestora, moartea, falimentul, punerea sub interdicţie
judecătorească, retragerea şi excluderea din societate. Ne vom referi în cele ce urmează doar la
primele două modalităţi.

S-a statuat ca şi principiu că „transmiterea părţilor de interes către persoane din afara
societăţii este permisă numai cu consimţământul tuturor asociaţilor” (art. 1901 alin.1). Cu toate
acestea alin. 2 prevede că orice asociat poate răscumpăra , substituindu-se în drepturile
dobânditorului, părţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fără consimţământul tuturor

121
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 102.
asociaţilor în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
cesiunea.

Însă, în ciuda acestei dispoziţii exprese şi a unei aplicări suple sub acest aspect
considerăm că s-a îngreunat regimul transmiterii părţilor de interes. Astfel, art. 1908 dă
posibilitatea unui asociat de a-şi asocia o terţă altă persoană la drepturile sale sociale fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al
societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi care trebuie dat în condiţiile art. 1901, iar în
alin. 2 al art. 1908 se întăreşte principiul enunţat în sensul că „asociatul nu poate ceda, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicării prevederilor
art. 1901 alin. 2 şi 3”

Este adevărat că dreptul statuat de art. 1908 îl regăsim şi în actualul Cod civil în art.
1519, însă considerăm criticabilă formularea din art. 1908, întrucât ştirbeşte aplicarea
principiului statuat chiar de art. 1901 din Noul Cod civil şi nesocoteşte caracterul intuitu
persoane. Întorcându-ne la art. 1901 alin. 2 analizând „dreptul de răscumpărare” observăm că are
o formulare imprecisă, fiind prevăzut un termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau
trebuia să cunoască cesiunea, iar în alin. 3 al art. 1901 în privinţa stabilirii valorii cesiunii, deşi se
stabileşte un drept de răscumpărare şi substituirea în drepturile dobânditorului, totuşi se face
trimitere la valoarea stabilită de un expert sau în caz de neînţelegere de către instanţă.

De asemenea, în art. 1909 se menţionează că „orice promisiune făcută de un asociat de a

ceda, vinde, garanta în orice fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale îi conferă
beneficiarului acesteia numai dreptul la daune ce ar rezulta din neexecutare”.

Un aspect criticabil îl considerăm a fi dispoziţiile art. 1925 cu privire la pierderea calităţii

de asociat ca urmare a executării silite asupra părţilor de interes. Considerăm că atât timp cât
fundamentul societăţii simple îl constituie încrederea reciprocă, recunoscându-se pe deplin
caracterul intuitu personae al acesteia implicit părţile sociale nu pot face obiectul unei executări
silite. De altfel, în doctrină există pe această temă, în materia societăţilor comerciale, cu referire
la art. 66 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, discuţii privind regimul diferit al
părţilor sociale/părţi de interes/acţiuni. Din art. 66 rezultă că debitorii personali ai debitorului
asociat pot popri drepturile aferente părţilor sociale deţinute şi doar acţionarilor li se pot
sechestra şi vinde acţiunile. Diferenţa de regim juridic porneşte de la clasificarea societăţilor în
societăţi de persoane versus societăţi de capitaluri, astfel că din această perspectivă considerăm
că redactarea din art. 1925 este nepotrivită, în cauză drepturile creditorului trebuind să privească
beneficiile asociatului, cu atât mai mult cu cât societatea simplă nu este persoană juridică.
 SECȚIUNEA A III-A

ASOCIEREA ÎN PARTICIPAŢIE

Consideraţii generale. Noua reglementare a contractului de asociere în participaţie o

regăsim în art. 1.949-1954 din Codul civil.

Dintr-un început, o primă remarcă vizează lipsa unui interes major al legiuitorului cu
privire la acest contract, concluzie ce se deprinde, pe de o parte, din numărul redus de dispoziţiile
legale (acesta beneficiind de în noua reglementare de doar 6 articole faţă de cele 5 articole din
Cod comercial, respectiv art. 251-256), iar, pe de altă parte, din conţinutul acestor dispoziţii, care
sunt asemănătoare în ambele codificări.

Un aspect ce se impune a se lămuri în contextul concepţiei moniste a Noului Cod civil

este utilitatea acestui contract. Observăm că în acest Capitol VII (din Titlul IX) intitulat
„contractul de societate” a fost reglementată şi societatea simplă şi asocierea în participaţie. Până
acum contractul de asociere reglementat în Codul comercial îşi găsea justificarea pe tărâmul
raporturilor comerciale, astfel că ne întrebăm de ce am avea nevoie în noua codificare de două
contracte pentru aceeaşi finalitate.

Art. 251 C.com prevedea că acest contract se încheie în primul rând între comercianţi, iar
art. 252 dădea posibilitate şi necomercianţilor să încheie un astfel de contract în privinţa unor
afaceri comerciale ale lor; comercianţii doreau să încheie contracte de asociere în participaţie
tocmai ca urmare a flexibilităţii acestuia, lipsei formalismului şi a faptului că activitatea ce şi-au
propus-o nu reclama constituirea unei societăţi comerciale.

Nedobândirea personalităţii juridice prin încheierea contractului de societate simplă sau

asociere în participaţie rămâne esenţială din perspectiva contractanţilor 122 , dar, de altă parte,
analizând definiţia din art. 1949 C. civ. observăm că asocierea în participaţie nu este destinată
exclusiv profesioniştilor, cum nici societatea simplă nu este destinată exclusiv neprofesioniştilor,

122
A se observa dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 1.881 potrivit cărora societatea se poate constitui cu
sau fără personalitate juridică şi în art. 1.889 alin. 4 care stabileşte că până la data dobândirii personalităţii juridice,
raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple, dispoziţii generale al căror conţinut
este întărit de dispoziţiile speciale aplicabile societăţii simple, respectiv art. 1.892 alin. 1 care menţionează că
societatea simplă nu are personalitate juridică, iar în alin 2 este reglementată situaţia în care totuşi asociaţii doresc
dobândirea personalităţii juridice, caz în care prin actul de modificare vor indica în mod expres forma juridică a
acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate. În schimb,
asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică (art. 1.951).
concluzie ce desprinde din definiţia oferită de art. 1.881 şi întărită de enumerarea de la art. 1.888
(enumerarea formelor societare).

Aşadar, observăm că există o interferenţă a acelor două contracte, odată ce şi doi

neprofesionişti pot să încheie un astfel de contract; ei pot să încheie şi un contract de asociere în
participaţie, dar pot opta şi pentru un contract de societate simplă, context în care ne întrebăm
care au fost motivele legiuitorului de a oferi două instrumente pentru aceleaşi scop şi care mai
este justificarea sau amprenta unuia sau a celuilalt contract.

Pesemne că s-a dorit ca acest contract de asociere în participaţie să fie totuşi un

instrument la dispoziţia profesioniştilor sau măcar în cazul în care unul dintre aceştia este
profesionist, soluţie pe care o considerăm ca fiind acceptabilă prin raportare la esenţa
contractului de asociere în participaţie, deşi din definiţia oferită de art. 1949 nu se desprinde o
astfel de concluzie.

În sensul sublinierii interesului major al legiuitorului faţă de societatea simplă în

comparaţie cu asociere în participaţie dorim a încerca să atragem atenţia că această reglementare
disproporţionată nici nu se justifica prin raportare la realitate şi va avea un efect negativ pentru
asocierea în participaţie.

Important ni se pare a recunoaşte că şi sub imperiul Codului civil de la 1864 rare erau
cazurile în care se încheie contracte de societate civilă, spre deosebire poziţia comercianţilor care
în mod constant preferă să încheie contracte de asociere în participaţie ca şi soluţie juridică
pentru nevoile lor economice. Cu toate acestea observăm şi în noua reglementare o tratare
substanţială a societăţii simple, atât sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor asociaţilor, dar şi al
obligaţiilor acestora faţă de terţi, al administrării societăţii, precum şi al cazurilor de încetare şi
dizolvare, dar şi a regimului lichidării.

Nu acelaşi interes este manifestat pentru asocierea în participaţie, preferându-se prin art.
1954 consfinţirea principiului libertăţii contractuale al asociaţilor în privinţa clauzelor
contractuale, a cauzelor de dizolvare şi lichidare. Deşi în general asocierea s-a dorit un contract
suplu, un instrument util tocmai. lipsa de flexibilitate a legiuitorului de a face aplicarea pe deplin
a principiului libertăţii contractuale reprezintă un pericol pentru asocierea în participaţie.

În acest context, cum am stabilit că există o interferenţă între cele două tipuri de
contracte, lipsa unei reglementări depline a asocierii în participaţie va face ca părţile să prefere
societatea simplă, iar pe termen lung această situaţie va conduce la dispariţia asocierii în
participaţie. Noi credem că un astfel de efect este previzibil în lipsa unui criteriu de distincţie
între cele două tipuri de contracte. Legiuitorul avea posibilitatea să instituie expres ca şi criteriu
de diferenţiere calitatea părţilor, respectiv calitatea de profesionist/neprofesionist şi eventual şi în
privinţa asocierii să facă trimitere la anumite dispoziţii de la societatea simplă sau, dimpotrivă, să
renunţe la a reglementa ambele contracte, tocmai pentru că fizionomia acestora denotă o anumită
apropiere, să fii reglementat un singur tip de societate fără personalitate juridică pus la dispoziţia
atât a profesioniştilor, cât şi a neprofesioniştilor.

Cu alte cuvinte şi existenţa celor două contracte se justifică din perspectiva dualismului
civil/comercial, însă cum a fost îmbrăţişată teza monistă a dreptului privat implicit nu mai putem
menţine în noua codificare cele două contracte, reglementate tocmai pentru condiţii şi situaţii
diferite.

Noţiune (art. 1.949)

Legiuitorul a înţeles să rezerve o dispoziţie expresă pentru definirea asocierii în

participaţie, respectiv art. 1.949: „Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o
persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau
mai multor operaţiuni pe care le întreprinde”.

Comparând cu definiţia oferită de Codul comercial în art. 251 C.com. 123 observăm că nu
mai este identificată calitatea de comerciant a măcar uneia din cele două părţi contractante. Cum
exista posibilitatea menţinerii contractului în sfera profesioniştilor implicit lipsa acestei
circumstanţieri conduce la concluzia că şi doi neprofesionişti pot încheia un contract de asociere
în participaţie şi ajungem astfel în sfera de suprapunere cu societatea simplă.

De asemenea, dorim a sublinia, în ciuda grijii legiuitorului de a oferiri o definiţie, evitarea

folosirii unor denumiri proprii părţilor contractante, art. 1.949 stipulând sec că aceasta
„contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participare…”.

Deşi în aparenţă lipsa unei denumiri proprii pentru părţile contractante nu reprezintă o
mare relevanţă juridică, totuşi în cazul asocierii în participaţie ar fi ajutat, gândindu-ne că în
funcţie de acestea în redactarea unui contract prin folosirea unor denumiri ca asociat participant-
asociat administrator sau asociat-asociant se încearcă a se contura pe deplin poziţia juridică a
părţilor contractante şi comprimă obligaţiile ce revin fiecăreia. Ar fi o soluţie mult mai simplă
pentru a se evita spre exemplu situaţiile complicate legate de aplicarea prezumţiei stabilite la art.
1953 „terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care
acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului”.

Denumirea: asociere sau societate. Ca şi punct de plecare în analiza denumirii avem în

vedere interpretarea doctrinară, dar şi inconsecvenţa în actuala formulare.

Art. 251 C. com. prevede că „asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate
123

comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau
mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ”.
 În concret Secţiunea a 3-a se menţine titulatura de asociere în participaţie, dar, spre
exemplu, în art. 1888 enumerându-se formele societăţilor se menţionează „societatea în
participaţie”.

Justificarea enumerării şi a asocierii, precum şi folosirea denumirii de „societate” nu o

găsim şi este de natură a menţine un dublu limbaj ce poate conduce la confuzii 124.

De altfel şi în doctrină asocierea în participaţie a fost considerată o formă improprie de

societate comercială 125 . Nu împărtăşim acest punct de vedere 126 . Evident că cea mai bună
abordare a asocierii în participaţie este sub aspect contractual, căci ea se mulţumeşte să fie doar
un contract de societate. Asocierea în participaţie nu tinde să depăşească stadiul contractual
pentru a deveni o structură. Folosirea denumirii de „asociere” trădează intenţia iniţială a
legiuitorului de a le deosebi de societăţile comerciale. Existenţa sau inexistenţa personalităţii
juridice s-a făcut de legiuitor şi prin atribuirea unei denumiri diferite. Cum prin asociaţie
înţelegem acum persoanele juridice fără scop patrimonial, s-a propus modificarea denumirii
pentru a nu exista o confuzie între acestea, urmând ca asocierile în participaţie să fie denumite
„societăţi în participaţie” 127 . Odată ce noul legiuitor stabileşte în art. 1.951 că asocierea în
participaţie nu are personalitate juridică, astfel de opinii doctrinare nu mai au suport.

Specificitate. Caracterul ocult.

Deşi definiţia legală scoate la iveală structura asociativă a asocierii în participaţie, totuşi
observăm că aceasta este criticabilă odată ce este lărgită sfera de aplicabilitate la orice persoană
fie profesionist, fie neprofesionist. Pe de altă parte, nu se poate considera a fi exact că a acorda
„o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni” constituie
specificitatea acestui contract, odată ce o astfel de „acordare” se regăseşte şi la societatea simplă
ori la celelalte societăţi ce au dintr-un început personalitate juridică.

În acest context se impune aşadar să identificăm elementul definitoriu, specific al

asocierii în participaţie astfel ca definiţia ce se dă acestuia să-l cuprindă.

În vederea formulării unei definiţii vom identifica câteva aspecte esenţiale:

124
Prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil denumirea marginală a articolului 1.954 („forma şi condiţiile
societăţii”) a fost modificată („forma şi condiţiile asocierii).
125
Dumitru A.P. Florescu, Roxana Popa, Theodor Mrejeru, Contractul de asociere în participaţie, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 8; I. Schiaua, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 488.
126
Pentru detalii a se vedea Lucian Săuleanu, Contractul de asociere în participaţie, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009,
p. 8 şi urm.
127
M. A. Dumitrescu, Asociaţiunea în participaţiune, Revista societăţilor şi a dreptului comercial, nr. 2/1924, p. 166.
 1. asocierea în participaţie cu toate că prezintă multe elemente comune cu alte unei
societăţi comerciale şi astfel am fi tentaţi să o studiem din perspectiva structurii asociative, totuşi
este preferată analiza sa ca şi contract128.

2.observăm, comparând această instituţie cu altele asemănătoare că originalitatea

asocierii în participaţie rezidă în avantajele pe care acestea le prezintă, anume inexistenţa
obligaţiilor de înmatriculare în registrul comerţului şi de publicitate, adică acel caracter ocult
reţinut ca atare în întreaga literatură de specialitate.

3. caracterul ocult nu este de esenţa asocierii în participaţie, după cum bine observa într-o
lucrare din perioada interbelică 129 profesorul M.A. Dumitrescu, atrăgând atenţia că adevăratul
criteriu este acela că asociaţii au stabilit ca unul dintre asociaţi ce urmează a desfăşura activitatea
ce formează obiectul asocierii să contracteze în numele său şi nicidecum în numele şi pe seama
vreunei asocieri, care, de altfel, faţă de terţi nici nu există 130.

Într-adevăr, chiar dacă doctrina în definirea acestui contract pivotează în jurul

caracterului ocult, totuşi constatăm că acest din urmă caracter nu este în realitate decât un avantaj
de care asociaţii înţeleg sau nu să profite.

Dacă în cazul unei societăţi în nume colectiv, administratorul trebuie să aducă la

cunoştinţa terţilor cu care contractează existenţa societăţii în numele şi pe seama căreia tratează,
în cazul asocierii în participaţie această rămâne secretă faţă de terţi, iar asociatul contractează în
numele său. Din această perspectivă nu are nici o relevanţă faptul că acest asociat ulterior va
împărţi eventualul profit al respectivei operaţiuni cu asociatul său conform clauzelor contractului
de asociere în participaţie.

Chiar dacă mare parte din asocierile în participaţie îşi păstrează caracterul ocult, totuşi
există cazuri când acestea nu mai păstrează acest caracter, fie datorită faptului că încheie
contractul în formă autentică ori cu ocazia declarării la organul fiscal a veniturilor realizate, fie
că asociaţii îl aduc pur şi simplu la cunoştinţa terţilor ori că acesta este făcut public (cazul
anumitor contracte încheiate cu autorităţi locale sau regii autonome când pentru a înlătura
eventualele suspiciuni au fost făcute publice prin mass-media).

Atât timp cât aspectul secret al asocierii poate fi înfrânt de părţi, nu vom mai putea
considera că acesta reprezintă un adevărat caracter al asocierii în participaţie, iar criteriul
distinctiv al acesteia trebuie căutat în altă parte, respectiv în modul în care este asumată
răspunderea la momentul la care se tratează cu terţul contractant. Asociatul numit să
administreze asocierea în participaţie tratează cu terţul în numele său. El nu îşi asumă drepturi şi

128
Ioan Schiaua, op. cit., p. 488.
129
M.A. Dumintrescu, op. cit., p. 158
130
Idem p 159.
obligaţii în numele şi pe seama asocierii sau a celuilalt asociat 131. Indiferent de modul în care
privim această obligaţie, ea nu poate fi schimbată, indiferent dacă d asocierea este ocultă şi se
face publică, el trebuie să trateze în numele său, căci asocierea nu are personalitate juridică.
Acest mod de asumare a obligaţiilor este criteriul distinctiv.

În concluzie, ţinând cont de opiniile exprimate în doctrină, vom considera asocierea în

participaţie ca fiind contractul prin părţile, asociatul participant şi asociatul administrator,
persoane fizice şi/sau juridice, stabilesc aducerea unor bunuri ca aport şi desfăşurarea de către
asociatul administrator a unei activităţii tratând cu terţii în numele şi pe seama sa cu scopul
obţinerii unui profit ce urmează a fi împărţit de asociaţi.

Proba contractului (art. 1.950)

Şi sub acest aspect a fost menţinut regimul juridic din Codul comercial132 , art. 1.950
stipulând „contractul se probează numai prin înscris”.

Contractul de asociere în participaţie are un caracter consensual, fiind suficient pentru

încheierea sa acordul de voinţă al părţilor.

Redactarea unui înscris sub semnătură privată aşa cum prevede art. 1.950 din Noul Cod
civil este o condiţie ad probationem, iar nu ad validitatem.

Lipsa personalităţii juridice (art. 1.951)

Dintr-un început subliniem că asocierea în participaţie este un contract, iar nu o societate.

Incertitudinea ce a dominat doctrina era rezultatul inconsecvenţei legiuitorului în stabilirea
naturii şi regimului juridic al acestui contract şi din modul global de reglementare. Poate acesta
este şi motivul pentru care asocierea în participaţie a fost considerată o formă improprie de
societate comercială133.

Această etapă a fost depăşită odată ce art. 1.951 este foarte clar stabilind că „asocierea în
participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană
distinctă de persoana asociaţilor”

131
În sens contrar Veronica Rebreanu, Asociaţiunea în participaţiune între tradiţie şi actualitate, R.D.C. nr. 4/1995,
p. 112. În actuala reglementare (a se observa art. 1.953) o astfel de poziţie doctrinară nu mai are suport.
132
Art. 256 C. com „Asociaţiunile în participaţiune sunt scutite de formalităţile stabilite pentru societăţi, dar ele
trebuie să fie probate prin act scris”.
133
Dumitru A.P. Florescu, Roxana Popa, Theodor Mrejeru, Contractul de asociere în participaţie, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 8; Ioan Schiaua, op. cit., p. 488.
 Evident că cea mai bună abordare a asocierii în participaţie este sub aspect contractual,
căci ea se mulţumeşte să fie doar un contract de societate. Asocierea în participaţie nu tinde să
depăşească stadiul contractual pentru a devenit o instituţie.

De altfel, folosirea denumirii de „asociere” trădează intenţia iniţială a legiuitorului de a le

deosebi de societăţile comerciale. Existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice s-a făcut de
legiuitor şi prin atribuirea unei denumiri diferite. Cum prin asociere înţelegem acum persoanele
juridice fără scop patrimonial, s-a propus modificarea denumirii pentru a nu exista o confuzie
între acestea, urmând ca asocierile în participaţie să fie denumite „societăţi în participaţie”134.

Consecinţele dispariţiei caracterului ocult. În actualul context ne punem întrebarea

dacă a dispărut caracterul ocult al asocierii în participaţie. După cum am văzut nici nu putem să
mai susţinem cu tărie caracterul ocult al asocierii în participaţie. Realitatea economică dovedeşte
că majoritatea asocierilor nu mai sunt oculte.

Un al doilea argument ce dovedeşte pierderea caracterului ocult îl constituie respectarea

obligaţiilor fiscale privind impozitul pe venit, contribuabilii având obligaţia declarării acestora.
Dacă ar trebui să tragem o concluzie directă din obligaţia legală mai înainte enunţată, ar trebui să
recunoaştem că nici o asociere nu mai are caracter ocult.

În această situaţie observăm două ipoteze:

- prima ar fi ipoteza că asocierea nu şi-a pierdut această caracteristică, iar relevarea ei

terţilor mai mult este conjuncturală; chiar dacă am accepta această ipoteză observăm lipsa
efectelor, însă nu putem extrage ca şi elemente structurale importante lipsa personalităţii juridice
şi lipsa obligaţiilor de înregistrare şi publicitate, elemente suficiente pentru a o caracteriza.

- a doua ipoteză este de a accepta atât posibilitatea unor asocieri ce nu se relevă terţilor şi
totodată a accepta existenţa unor asocieri vizibile urmând ca şi regulile să fie distincte; spre
exemplu, art. 1.953 alin. 3 menţionează că terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a
contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul
încheierii actului

Absenţa patrimoniului

Cum asocierea în participaţie nu are personalitate juridică, implicit nu are nici patrimoniu.
Ei încheie actele juridice în numele lor, iar efectele patrimoniale se răsfrâng asupra propriului
patrimoniu în ciuda modului de redactare a art. 1.953 care menţionează că „asociaţii, chiar
acţionând pe contul asocierii”; nu vom reţine decât că aceasta este o exprimare defectuoasă, iar
134
M. A. Dumitrescu, op. cit., p. 166.
cum asocierea în participaţie nu este o persoană juridică, nu există posibilitatea asumării unor
acte juridice „în contul asocierii”, art. 1.953 alin.1 teza finală fiind clară sub acest aspect odată
ce asociaţii „contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi”.

Asociaţii îşi păstrează patrimoniul distinct, iar aceştia rămân proprietari ai bunurilor
aduse ca aport (prezumţie simplă stabilită prin art. 1.952 alin. 1).

Imposibilitatea de a fi parte într-un proces. O altă consecinţă a lipsei personalităţii

juridice este aceea că pentru protejarea chiar a intereselor conturate în executarea contractului de
asociere nu este posibilă promovarea în numele şi pe seama asociaţiei a vreunui proces şi
totodată nici să dobândească calitatea procesuală pasivă. Considerăm că în astfel de situaţii are
calitate procesuală activă sau pasivă asociatul care a contractat cu terţii cu respectarea regulilor
din art. 1.953. Are calitate procesuală activă atât timp cât prin contract a fost desemnat ca şi
asociat administrator, astfel că îi incumbă obligaţia protejării intereselor comune ale asocierii şi
totodată calitate procesuală pasivă în cazul în care asocierea este ocultă faţă de terţi. Totuşi, dacă
la momentul încheierii contractului cu terţul, asociaţii au participat împreună făcând publică
asocierea lor, terţul poate promova acţiune împotriva amândurora, aceştia urmând a răspunde
solidar (art. 1.953 alin. 2) .

Absenţa denumirii şi a sediul social Nefiind persoană juridică, asocierea în participaţie

nu are denumire socială şi nici sediu social.

Denumirea fiind unul dintre atributele personalităţii juridice, absenţa personalităţii

juridice a societăţii în participaţiune trebuie să ducă la absenţa denumirii. Aceeaşi este soluţia şi
în cazul sediului social.

Cu toate acestea nimic nu împiedică părţile ca în contractul ce-l încheie să menţioneze

existenţa unei denumiri, a unei firme cu vocaţie economică ori comercială sau a unui sediu care
să fie folosit de părţi ca şi stabiliment de facto al activităţii , însă fără ca acestea să atragă
consecinţe juridice, cum ar fi stabilirea competenţei în funcţie de acel sediu, protejarea
respectivei denumiri în mod independent. Faţă de terţi sunt opozabile elementele de identificare
ale asociatului administrator (sediu, denumire, emblemă etc.) sau a celui ce a contractat şi s-a
angajat personal faţă de terţi (art. 1.953 alin. 1)

Regimul aporturilor (art. 1.952)

Încercând să identificăm aspectele pozitive ale noii reglementări observăm că acestea le

regăsim în art. 1.952 (corespunzător art. 253) şi 1.953 (corespunzător art. 254 C.com.)
 Art. 1952 reglementează regimul juridic al bunurilor aduse ca aport stabilind ca regulă că
asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia acesteia. Cu alte cuvinte urmează ca
bunurile doar să fie folosite în interesul asocierii.

Aşadar, în lipsa vreunei dispoziţii contractuale, bunurile aduse ca aport rămân

proprietatea celui ce le-a adus135.

Cu toate acestea, asociaţii pot deroga de la acest principiu în sensul:

a) fie ca bunurile aduse sau cele obţinute să devină proprietate comună.

Cu privire la ultimul aspect (adică bunurile dobândite în timpul asocierii) probleme ridică
modalitatea de lichidarea, respectiv a dispoziţiilor incidente în lipsa unei clauze contractuale
putându-se susţine că se aplică regulile specifice lichidării de la societatea simplă concluzie ce
nu se susţine) sau urmează a se considera că odată ce dreptul de proprietate are 2 sau mai mulţi
titulari suntem în prezenţa unei proprietăţi comune, respectiv al proprietăţii comune în
devălmăşie136 (art. 667) urmând a se aplica regulile comunităţii legale în baza art. 668 alin. 2. din
Noul Cod civil.

În cazul în care părţile contractante aleg acest regim al proprietăţii comune, ei nu pot să
hotărască încetarea regimului juridic al acestora decât la momentul încetării contractului de
asociere în participaţie, indiferent de cazul de încetare. De asemenea, din modul de redactare al
art. 1.952 alin. 2 rezultă că regimul bunurilor nu poate fi scindat, respectiv cele aduse ca aport să
rămână în proprietatea fiecăruia şi doar cele dobândite ulterior să devină proprietatea comună a
asociaţilor.

b) fie ca asociaţii să stabilească să treacă bunurile în tot sau în parte în proprietatea unuia
dintre ei. Redobândirea acestora va avea loc la încetarea asocierii.

Raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi (art. 1.953)

Privitor la răspundere asociaţilor s-a prevăzut expres că aceştia răspund în nume propriu
faţă de terţi. În toate cazurile, fie că acţionează în nume propriu, fie în numele asocierii în
participaţie, asociaţii contractează şi se angajează în nume propriu.

Asociaţii nu pot prin clauzele contractuale să limiteze răspunderea faţă de terţi (art. 1.953
alin.4). Art. 1.953 alin. 2 stabileşte că „dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi
sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei”.

135
Cu privire la regimul aporturilor sub imperiul Codului comercial a se vedea Lucian Săuleanu, Regimul juridic al
aporturilor în cadrul contractului de asociere în participaţie, R.D.C. 2/2002, p. 199-204 şi Gabriel Chifan, Asociaţia
în participaţie, R.D.C. 2/2005, p. 42-46
136
Chiar dacă părţile au stipulat o clauză de împărţire a beneficiilor nu se poate susţine că suntem în prezenţa unei
coproprietăţi şi că procentele ar fi şi cote-părţi ale dreptului de proprietate
 Forma şi condiţiile asocierii (art. 1954)

Art. 1954 stabileşte pe deplin libertatea contractuală a părţilor acestea fiind libere să
stabilească forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare li
lichidare.

Considerăm că din perspectiva atât a reglementării în Codul comercial de la 1887, dar şi a

Noului Cod civil că marea lipsă ce o putem constata priveşte lipsa unor dispoziţii care să
reglementeze mecanismul de funcţionare al asocierii în participaţie. Pe cât de simplu se
conturează a fi acest contract la momentul încheierii sale, pe atât de complicat devine din
perspectiva executării sale.

Nu este reglementat regimul de administrare, a modalităţii efective de administrare, a

condiţiilor de numire a unui reprezentant şi a eventualei sale răspunderi.

Administrator nu poate fi un terţ. Reprezentantul nu poate fi un terţ de contract, ci chiar

unul dintre asociaţi. Deşi s-a considerat că administrator poate fi şi un terţ 137, totuşi plecând de la
modul de asumare a răspunderii, anume că obligaţiile sunt asumate personal de ce-l ce
contractează cu terţul, practic este imposibil a numi un terţ; cel mult asociatul administrator
poate să-şi substituie, dacă acest lucru nu-i este interzis prin contract, o persoană pentru
realizarea unei anumite operaţiuni138.

Dacă s-ar interpreta textele de lege în sensul posibilităţii numirii unui terţ ca şi
administrator al asocierii în participaţie constatăm în Noul Cod civil existenţa unor astfel de
reguli de administrare când aceasta urmează a se face de un terţ, respectiv dispoziţiile art. 792 şi
următoarele (Titlul IV „administrarea bunurilor altuia”).

În ceea ce ne priveşte ne menţinem punctul de vedere în sensul că administrator poate fi

numit doar unul dintre asociaţi, adică activitatea curentă să fie desfăşurată doar de unul dintre
asociaţi care şi încheie actele juridice, concluzie ce se desprinde din art. 1.953 care stabileşte că
asociaţii se angajează în nume propriu. Acest asociat administrator, desemnat ca atare prin
contract, în măsura în care îşi substituie o altă persoană ce nu este asociat va răspunde personal
faţă de terţul cu care se contractează. Terţul are acţiune numai împotriva asociatului cu care
contractează, fie că o face direct cu acesta, fie prin intermediul mandatarului acestuia.

137
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, Société en participation et société créée de fait, Joly, Paris, 1996, p. 36.
138
Chiar doctrina franceză care recunoaşte posibilitatea numirii unui terţ ca administrator califică raporturile ca fiind
de mandat; o astfel de situaţie prezintă interes sub anumite aspecte cum ar fi cazul răspunderii pentru actele juridice
întocmite; deşi regula în asocierile în participaţie este a răspunderii persoanele, adică a administratorului care este şi
asociat pentru actele întocmite sau răspunderea asociatului chiar fără a fi administrator dacă încheie acte juridice,
totuşi în cazul exemplificat al terţului numit ca administrator răspunderea incumbă mandanţilor; în ceea ce ne
priveşte ne menţinem punctul de vedere al imposibilităţii numirii unui terţ.
 Desemnarea unuia dintre asociaţi ca şi administrator nu exclude posibilitatea ca asociatul
neadministrator să nu încheie acte juridice cu terţii; numirea ca şi administrator este o chestiune a
raporturilor dintre asociaţi privind executarea contractului şi nu este opozabilă terţilor; într-un
astfel de caz răspunderea revine asociatului care contractează cu terţul (art. 1.953 alin. 1).

Numirea prin chiar contractul de asociere în participaţie a unui administrator este

necesară. Ea nu este obligatorie, neexistând în acest sens un text de lege, însă realizarea unei
activităţi presupune numirea unui reprezentant care să gestioneze activitatea curentă.

În sensul utilităţii desemnării unui reprezentant al asocierii sau administrator s-ar

simplifica interpretările privitoare la obligaţiile fiscale. O astfel de obligaţie chiar de înregistrate
a asocierii la organele fiscale există într-o asociere fără personalitate juridică cu o persoană
juridică străină şi/sau cu persoane fizice nerezidente, precum şi cu persoane fizice române,
persoana juridică română trebuie să îndeplinească obligaţiile ce îi revin fiecărui asociat, potrivit
prezentului titlu (art. 28 alin. 4 din Codul fiscal) adică a) înregistrarea asocierii la autoritatea
fiscală competentă, înainte ca aceasta să înceapă să desfăşoare activitate; b) conducerea
evidenţelor contabile ale asocierii; c) plata impozitului în numele asociaţilor, conform 34 alin.
(1); d) depunerea unei declaraţii fiscale trimestriale la autoritatea fiscală competentă e)
furnizarea de informaţii în scris

De asemenea, în acelaşi context al enumerării greutăţilor ce se nasc în executarea unui

astfel de contract observăm că nereglementându-se modul de luare al deciziilor, participarea
asociaţilor (mai ales când sunt mai mult de 2 asociaţi) se menţin o serie de soluţii adoptate de
părţi în contract care nu de puţine ori au condus pe fondul lipsei clauzelor contractuale sau a
ambiguităţilor de redactare la soluţii jurisprudenţiale ce nu s-au regăsit la adăpostul criticilor.

Drepturile şi obligaţiile părţilor

Drepturile asociaţilor. Cesionare. Ca urmare a încheierii contractului de asociere în

participaţie, asociaţii dobândesc anumite drepturi care însă nu pot fi analizate ca şi în cazul
societăţilor ca şi fracţiuni ale capitalului social. Asocierea în participaţie neavând patrimoniu
propriu, nu are nici un capital social care să fie împărţit, cum este cazul la societăţile comerciale
în acţiuni, părţi sociale ori părţi de interes. Drepturile ce se dobândesc prin încheierea
contractului se exercită faţă de celălalt asociat, iar nu faţă de societate ca în cazul fracţiunilor din
capitalul social.

De altfel în cazul societăţii civile dispoziţiile sunt exprese în sensul că nu se pot emite
titluri negociabile. Fundamentul unei astfel de interdicţii se regăseşte în lipsa personalităţii
juridice.
 Asociaţii pot să cesioneze drepturile de creanţă constând în beneficiile obţinute din
asociere în condiţiile dreptului comun (doar creanţa, nu şi contractul care are un caracter intuitu
personae). Se pune întrebarea dacă asociatul are posibilitatea cesionării tuturor drepturilor, adică
cu alte cuvinte a întregului contract. O astfel de posibilitate există numai în măsura în care
celălalt asociat îşi dă acordul expres în acest sens. Părţile pot să stabilească prin contract o
clauză prin care să interzică cesionarea drepturilor, clauză ce-şi găseşte justificarea în caracterul
intuitu persoane. Tocmai urmare a caracterului intuitu persoane în caz de deces a asociatului
persoană fizică încetează contractul de asociere; doctrina franceză recunoaşte posibilitatea
părţilor să stipuleze o clauză de continuare cu moştenitorii.

Dreptul de a participa la luarea hotărârilor. Cum legiuitorul nu a prevăzut modalităţile

de exteriorizare a voinţei asociaţilor, părţile prin contract pot stabili că acestea se pot lua în
cadrul unor adunări ale asociaţilor convocate în acest sens, stabilindu-se eventual atribuţiile unei
astfel de adunări, modalităţile de convocare, locul desfăşurării adunării, cvorumul de prezenţă şi
de majoritatea cu care se iau hotărârile, clauze ce sunt necesare mai ales în cazurile în care
asocierea are mai mult de două părţi.

Hotărârile se iau cu unanimitate cu excepţia cazurilor în care în contract sunt prevăzute în

contract o majoritatea simplă sau calificată, urmând ca procentele stabilite în funcţie de aportul
adus să fie şi criteriu pentru exprimarea voinţei. Dacă însă hotărârea conduce la o majorare a
obligaţiilor asociaţilor hotărârile luate obligatoriu cu unanimitate.

În lipsa unor dispoziţii exprese în contract, asociatul administrator este cel ce decide
asupra modalităţilor şi mijloacelor de realizare a scopului asocierii în participaţie 139, având un
drept exclusiv în acest sens, asociatul participant neavând un drept asupra directivelor societăţii,
neputându-se opune la operaţiunile pe care le iniţiază şi execută asociatul administrator 140 .

Astfel de soluţii sunt aplicabile în măsura în care părţile au numit pe unul dintre ei ca
administrator, în caz contrar fiecare putând încheia acte juridice cu terţii, însă răspunderea revine
celui ce a contractat. Oricum, regulile de luare a hotărârilor privesc doar raporturile dinte
asociaţi, căci din perspectiva terţilor efecte juridice are doar contractul încheiat cu asociatul
respectiv, fie el administrator sau nu şi fără a avea relevanţă dacă acesta a încheiat contractul în
conformitate cu regulile stabilite în contractul de asociere în participaţie.

Dreptul la informare. Este un corolar al dreptului de a participa la luarea hotărârilor,

căci numai dacă este informat complet şi corect asociaţii pot să-şi formeze o imagine asupra
modului de executare şi administrare a asocierii.

139
Gabriel Chifan, op. cit., p. 39.
140
Cas. III, dec. nr. 1853 din 11.07.1939, citată în Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, p. 296.
 Asociatul administrator trebuie să comunice asociaţilor constant rezultate activităţii. Spre
exemplu, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia de furnizare a informaţiilor în cazul asocierilor
în participaţie dintre două persoane juridice străine ce desfăşoară activităţi în România stabilind
în art. 28 alin. 2 lit. e că persoana desemnată ca responsabilă trebuie să furnizeze informaţii în
scris, către fiecare asociat, cu privire la partea din veniturile şi cheltuielile asocierii care îi este
atribuibilă acestuia, precum şi la impozitul care a fost plătit la buget în numele acestui asociat.

De asemenea, în Ordinul 3512/27.11.2008 privind documentele financiar contabile care

reglementează decontul de venituri şi cheltuieli ale asocierii în participaţie se prevede că acesta
se întocmeşte în două exemplare, unul din exemplare comunicându-se celeilalte părţi; în Ordinul
3512/2008 se prevede şi conţinutul minimal obligatoriu de informaţii al formularului respectiv.

În măsura în care asociatul participant nu este informat se pune întrebarea în ce măsură

are un drept de control, de verificare ori supraveghere a aspectelor comerciale şi contabile ale
asocierii. Atât timp cât evidenţa contabilă revine asociatului administrator implicit posibilitatea
verificare şi control nu există; un eventual drept de a verifica actele contabile şi de supraveghere
al acestor operaţiuni ar putea fi prevăzut în contract 141, în lipsa unei astfel de clauze asociatul
participant putând eventual solicita instanţei de judecată obligarea asociatului administrator să
comunice decontul de venituri şi cheltuieli.

Dreptul de a participa la beneficii. Cum scopul avut în vedere a fost de a aduce un aport
în schimbul participării la beneficii, putem considera acest drept ca fiind esenţial.

Data la care se calculează şi împart beneficiile se stabileşte prin contract. Dacă este o
singură operaţiune beneficiile se calculează şi se plătesc la data finalizării respectivei operaţiuni.
Părţile pot stabili beneficiile să fie împărţite şi anual, după încheierea exerciţiului financiar; dacă
nu s-a prevăzut nici o clauză în acest sens considerăm că în cazul unei activităţi constante ele se
plătesc lunar 142 . Asociatul administrator trebuie să întocmească lunar decontul de venituri şi
cheltuieli, astfel că acesta cunoaşte lunar nivelul acestora. Beneficiile se pot împărţi şi la
momentul încetării contractului. Beneficiile pe care le primesc asociaţii în asocierea în
participaţie nu sunt de natura dividendelor. Beneficiile pot consta în plata unor sume de bani,
rezultat al activităţii comerciale, dar şi în bunuri mobile sau imobile ca rezultat al activităţii
desfăşurate.

141
M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 260.
În sensul că în lipsa unei astfel de clauze beneficiile se repartizează la încheierea exerciţiului financiar a se vedea
142

M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 264.

 Repartizarea beneficiilor. Beneficiile se repartizează proporţional cu aportul la
momentul încheierii contractului. În doctrină 143 s-a considerat că lipsa unei clauze care să
prevadă partea fiecărui asociat la beneficii nu atrage nulitatea contractului, ci face să se
presupună voinţa părţilor de a împărţi egal beneficiile realizate. Această opinie a fost criticată
considerându-se 144 că nu are temei legal odată ce dispoziţiile de drept comun aplicabile
contractului de societate civilă stabilesc că în absenţa unei stipulaţii contrare, partea ce se cuvine
fiecărui asociat este proporţională cu aportul său (art. 1511 alin. 1 C.civ. din 1864). Dacă însă
părţile nu au identificat/cuantificat aportul adus, operaţiunea de evaluare este în cele mai multe
cazuri dificilă şi chiar imposibilă, astfel că sancţiunea juridică ce se impune în astfel de cazuri
este nulitatea absolută a contractului 145 . Soluţia se justifică odată ce realizarea şi împărţirea
beneficiilor este unul din elementele specifice ale oricărui contract de asociere, reprezentând
scopul pentru care părţile l-au încheiat. Cu greu se poate presupune că părţile mânate de ideea
realizării unui profit nu stabilesc direct sau in direct modul de repartizare, astfel că plecând de la
aceste premise sancţiunea nulităţii absolute se justifică; cu ocazia calificării se poate stabili
voinţa reală a părţilor, iar lipsa unei astfel de clauze să fie o prezumţie simplă a faptul că părţile
au dorit încheierea unui alt contract.

Părţile pot stabili cote diferite de participare la profit şi pierderi, singura interdicţie sub
acest aspect fiind clauzele leonine.

În cazul refuzului de a împărţi beneficiile, ceilalţi asociaţi au un drept de creanţă

împotriva asociatului administrator ce este protejat în condiţiile dreptului comun ca şi orice alt
drept de creanţă. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care se stabilise
repartizarea beneficiilor.

Beneficiile fiind un simplu drept de creanţă pot fi cesionate în condiţiile dreptului comun.
Ceea ce se cesionează sunt doar drepturile de creanţă, fără ca în acest mod să aibă loc şi un
transfer al calităţii respectivului asociat, căci, aşa cum am mai precizat, încheierea contractului
de asociere în participaţie nu conduce la dobândirea unor drepturi sociale asemănătoare părţilor
sociale.

Clauzele leonine (art. 1.953)

143
Nicoleta Ţăndăreanu, op. cit., p. 13.
144
Gabriel Chifan, op. cit., p. 38.
145
Idem
 De menţionat că în noua reglementare, rezultat jurisprudenţei ultimilor ani privitor la
interpretarea contractele de asociere simulate146, prin art. 1953 alin. 5 se consideră nescrisă orice
clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii 147.

Participarea la pierderi şi beneficii este de esenţa contractului de asociere în participaţie,

astfel că orice clauză prin care un asociat participă numai la beneficii sau prin care este exclusă
participarea la pierderi constituie o clauză leonină 148 , interzisă de textul de lege. Părţile
contractante trebuie să participe în aceeaşi măsură atât la pierderi, cât şi la beneficii; cu toate
acestea este permisă stabilirea unor cote diferite de participare la beneficii, respectiv la pierderi,
cu condiţia ca astfel de procente să nu fie derizorii şi în contradicţie cu aportul adus.

Cu privire la sancţiune (a considerării ca nescrisă a clauzelor) observăm o constanţă a

noului legiuitor în îmbrăţişarea teoriei actelor inexistente odată ce această referire se face în mai
multe situaţii: cu titlu de exemplu, art. 1910 alin. 5, 1918 alin 4, art. 1932 alin. 2 etc.

În ceea ce priveşte regimul juridic al unor astfel de clauze sub imperiul Codului comercial
din 1887, deşi doctrina a considerat ca fiind nule clauzele leonine pornind de la interpretarea art.
251 C.com. şi 1513 C.civ., totuşi în practica judecătorească au pronunţate hotărâri judecătoreşti
care au venit să nuanţeze acest subiect, cum este cazul clauzelor prin care unul dintre asociaţi
primeşte o cotă-parte din beneficiile asocierii, dar nu mai puţin de o anumită sumă. În doctrină 149
s-a pus întrebarea în ce măsura mai există un risc într-un astfel de contract, odată ce una din părţi
totuşi obţine un câştig? În acest sens este citată o decizie a Tribunalului Bucureşti în care se
menţionează că”stabilind aceste condiţii şi întinderea obligaţiilor părţilor, reclamanta nu este
ţinută să suporte eventuale pierderi ale operaţiunii comerciale, după cum nu participă nici la
beneficiile rezultate din operaţiunea comercială.

Pentru a nu participa la beneficii si pierderi părţile au convenit obligaţia pârâtei

reclamante de a asigura tehnoredactarea revistei L. si plata sumei de 500 mii lei lunar.

Aceste condiţii ale contractului nu reprezintă o cauză leonină, căta vreme reclamanta nu a
participat la beneficiile operaţiunii de comerţ, ambele părţi realizându-şi practic un interes
(pârâta beneficiind de dreptul de folosinţă a spaţiului si a mijloacelor fixe, iar reclamanta
dobândind obligaţia pârâtei la asigurarea tehnoredactării revistei şi a sumei de 500 mii lei)” 150.

146
În acest sens a se vedea Horaţiu Sasu, Consecinţe ale clauzelor leonine în cadrul contractului de asociere în
participaţiune, în R.D.C. nr. 6/2009, p. 21-30.
147
Şi în materia societăţii simple legiuitorul a stabilit prin art. 1.902 alin. 5 că „orice clauză prin care un asociat este
exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”
148
„Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este
considerată nescrisă” (art. 1902 alin. 5 N.C.civ.)
149
Horaţiu Sasu, op. cit., p. 21.
150
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr.888/9.09.1998, în Dan Lupaşcu , Culegere de practica
judiciară a Tribunalului Bucureşti în materie comercială 1990-1998, Editura All Beck, 1999, pag 54-57
 De altfel, doctrina recentă în lumina ultimelor soluţii ale instanţelor judecătoreşti
recunoaşte posibilitatea părţilor de a limita răspunderea unuia dintre asociaţi la o anumită sumă
de bani care poate fi egală, mai mică sau mai mare decât aportul acesteia 151.

După cum vom observa Curtea Supremă de Justiţie 152 a reţinut valabilitatea unei clauze
prin care se asigură unuia dintre asociaţi o cotă minimă de profit, independent de rezultate
financiare ale activităţii153.

În ciuda unei diverse jurisprudenţe cu privire la valabilitatea clauzelor ce intră în sfera

clauzelor leonine, vom reţine ca şi concluzie în noua formulare a art. 1953 alin. 5 C.civ. că este
interzisă orice clauză prin care orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii

Dreptul de retragere. Părţile pot stabili în cazul în care sunt mai mulţi asociaţi un drept
de retragere din asocierea în participaţie. Dacă sunt numai doi asociaţi dreptul de retragere
echivalează cu intenţia de a înceta contractul, însă dacă sunt mai mulţi asociaţi acest drept este
compatibil cu structura asociativă şi funcţională a unei asocieri în participaţie. Exercitarea unui
astfel de drept implică restituirea aportului adus şi a beneficiilor la zi ce i se cuvin, drepturi
patrimoniale ce urmează a se stabili de comun acord sau printr-o expertiză de specialitate, în caz
de dezacord putând apela la instanţa de judecată.

Obligaţiile asociaţilor. Din dispoziţiile art. 1.949-1954 din Codul civil se desprind două
obligaţii principale: aducerea aportului şi participarea la pierderi. Putem identifica şi alte
obligaţii, părţile având deplină libertate sub acest aspect: clauza de neconcurenţă; obligaţia
administratorului de a desfăşura activitate comercială cu bună-credinţă şi în interesul asocierii în
participaţie; obligaţia de a întocmi actele contabile conform legislaţiei în materie; obligaţia de
restituire a bunurilor aduse ca aport la încetare etc.

Asociatului administrator îi revine obligaţia restituirii bunurilor. Deşi în jurisprudenţa

franceză s-a considerat că nimic nu interzice asociatului să ceară să i se garanteze de către
celălalt asociat restituirea aportului adus 154 , credem că o astfel de posibilitate există doar în
măsura în care nu s-au înregistrat pierderi, căci în caz contrar am fi în ipoteza unei clauze
leonine.

151
Clara Ştefan, Emanuela Casandra, op. cit., p. 79; Horaţiu Sasu, op. cit., p. 26.
152
C.S.J., Secţia comercială, dec. nr. 1577/13.03.2003, R.D.C. nr. 7-8/2004.
153
Horaţiu Sasu, op. cit., p. 23-24.
154
C. Cass. 29.10.1999, Bull. Joly, 1990, p. 1052 apud Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 35.
 Aducerea aportului. Această obligaţie implică punerea la dispoziţia asociatului
administrator a bunului sau sumelor de bani pe care s-a obligat la încheierea contractului.
Punerea la dispoziţie implică predarea efectivă a acestor bunuri, în funcţie de natura lor. În caz
de nerespectare a obligaţiei, celălalt asociat poate formula acţiune în instanţă pentru a-l obliga pe
pârât să-şi execute obligaţia. Dacă însă aportul este în natură şi proprietarul, adică asociatul ce s-
a obligat să-l aducă ca şi aport l-a înstrăinat, celălalt asociat nu va putea cere decât daune-
interese compensatorii, întrucât vânzarea-cumpărare este valabilă, odată ce asocierea în
participaţie nu are un efect translativ cu privire la bunurile ce se aduc ca aport. Dacă vânzarea-
cumpărarea intervine după ce bunul a fost predat către asociatul administrator, considerăm că
acţiunea noului proprietar împotriva asociatului administrator pentru predarea bunului trebuie
respinsă, acestea având un titlu pentru folosinţa bunului pe perioada cât a fost încheiat contractul
de asociere; totuşi, părţile pot stabili în contractul de asociere că proprietarul bunului ce se aduce
ca aport poate să-l vândă către un terţ şi să i se predea şi bunul, cu obligaţia pentru respectivul
asociat fie de a aduce un alt bun asemănător, fie de a aduce valoarea corespunzătoare în aşa fel
încât executarea asocierii să nu fie afectată; consecinţele diferă de la caz la caz, căci dacă este
vorba de singurul bun imobil ce a fost adus ca aport şi care părţile l-au amenajat ca un spaţiu
comercial, implicit vânzarea şi predarea acestuia către terţul cumpărător are ca efect încetarea
asocierii, însă dacă bunul este un autoturism folosit în interesul societăţii, vânzarea acestuia nu
afectează asocierea atât timp cât asociatul s-a obligat să pună la dispoziţia asocierii un alt
autovehicul.

Obligaţia de a participa la pierderi. Asociaţii trebuie să răspundă de pierderile ce le

înregistrează activitatea desfăşurată în baza contractului de asociere în participaţie. Orice clauză
contrară este considerată nescrisă. Asociaţii vor suporta pierderile conform procentelor stabilite
prin contract pentru participarea la profit.

Părţile pot stabili ca procentele de participare la beneficii şi pierderi să fie diferite. Spre
exemplu, se poate stabili ca unul din asociaţi să contribuie la pierderi doar în limita aportului
adus 155 . O astfel de clauză este însă exclusă pentru administrator intrând în contradicţie cu
obligaţia lui de desfăşura o activitate în interesul tuturor şi cu scopul obţinerii de profit; implicit
o clauză de limitare a riscurilor afacerii pe care chiar el o conduce intră în contradicţie cu
obligaţiile sale, neinteresându-l faptul că activitatea este din ce în ce mai păgubitoare; acesta
trebuie să răspundă în limitele procentelor stabilite, tocmai pentru că având controlul executării,
poate informa ceilalţi asociaţi, poate preîntâmpina anumite pierderi sau poate propune încetarea
activităţilor pentru limitarea efectelor negative.

S-a considerat că dacă aportul ambilor asociaţi se rezumă la aportul în industrie,

repartizarea beneficiilor şi a pierderilor se face în mod egal 156. Soluţia este justă atât timp cât

155
C.A. Paris, 22.02.1929 apud Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 35.
156
C.A. Nîmes, 26.01.1917 apud Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 35.
într-o astfel de asociere este obligatorie participarea amândurora, astfel că sunt informaţi
deopotrivă şi pot în aceeaşi măsură să limiteze eventualele pierderi. Afacerea ce constituie
obiectul asocierii este doar dorul muncii lor, a implicării personale pe baza cunoştinţelor şi
reputaţiei lor, astfel că şi participarea trebuie să fie egală. Cum nu poţi aproxima aportul lor, nici
procentul de participare la pierderi nu poate fi cuantificat, astfel că este corectă soluţia suportării
în mod egal a pierderilor.

Părţile pot stabili ca participarea la pierderi a unuia dintre asociaţi să constea în plata unei
sume forfetare157.

Limitarea răspunderii. Discuţii au apărut în doctrină şi cu privire la obligaţia asociatului

participant de a suporta pierderile, considerându-se că se poate limita prin contract limita
răspunderii acestuia la o anumită sumă care poate fi egală, mai mică sau mai mare decât aportul
acestuia158. Totuşi a fost exprimată şi o opinie 159 diferită pe care însă nu o împărtăşim, potrivit
căreia în lipsa unei stipulaţii contrare, asociatul participant va răspunde doar până la concurenţa
aportului contractat invocându-se ca şi argument faptul că imposibilitatea administrării determină
o răspundere limitată la aportul iniţial.

Cin suportă pierderile? Pierderile sunt suportate, de regulă, de asociatul administrator,

adică de asociatul care desfăşoară efectiv activitatea şi încheie tranzacţii cu terţii; în patrimoniul
său se regăsesc aceste pierderi şi ele trebuie să fie evidenţiate în decontul de venituri şi cheltuieli.
Acesta are o acţiune împotriva celuilalt asociat pentru recuperarea sumei de bani
corespunzătoarei cotei cu care participă la pierderi. Dacă sunt mai mulţi asociaţi participanţi,
aceştia nu vor răspunde solidar. Răspunderea solidară funcţionează, în anumite cazuri, doar faţă
de terţi, iar nu şi între asociaţi160.

Am spus că de regulă suportă asociatul administratorul, întrucât el fiind cel ce intră în

relaţii cu terţii, acţionează în numele şi pe seama sa, iar nu în numele asocierii, care nu are
personalitate juridică. Totuşi, exista pot exista şi situaţii diferite, cum ar fi cazul pagubelor
provocate ca urmare a unui accident produs de autovehiculul adus ca aport de asociatul
participant: terţul îşi va recupera daunele de la proprietarul maşinii în baza asigurării, iar
asociatul participant, în măsura în care bunul a fost folosit în interesul activităţii asocierii poate
considera că paguba este a asocierii şi se va suporta de ambii asociaţi conform clauzei din
contract; dimpotrivă, dacă accidentul s-a produs fără a avea o legătură cu activitatea comercială
comună, răspunderea revine asociatului administrator, neputându-se suporta de toţi asociaţii;

157
C.A. Paris, 18.03.1987, Bull. Joly, 1987, p. 399, apud Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 35.
158
Clara Ştefan, Emanuela Casandra, op. cit., p. 76.
159
Gabriel Chifan, op. cit., p. 38.
160
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 35
asociatul administrator trebuie să desfăşoare activitatea cu bună-credinţă şi în interesul tuturor
asociaţilor, astfel că el având paza bunurilor pe perioada executării contractului, acestea nu vor fi
folosite în scopuri străine activităţii stabilite, în caz contrar urmând a răspunde.

Sancţiunea nerespectării obligaţiilor. În măsura în care nu se execută obligaţiile

contractuale, care este sancţiunea: putem discuta despre revocarea asociatului administrator în
culpă sau de excluderea asociatului care nu şi-a respectat o obligaţie? Pornind de la faptul că
asocierea în participaţie este un contract, implicit noţiunea de excludere nu este aplicabilă. Atât
timp cât asocierea nu are personalitate juridică, nu are o structură asociativă implicit această
instituţie aşa cum a configurat-o legiuitorul nu permite excluderea. Admiţând că este aplicabilă
sancţiunea excluderii, aplicabilitatea acesteia s-ar impune şi în cazul contractului de asociere în
participaţie încheiat între doi asociaţi, care reprezintă şi cazul cel mai des întâlnit. Or, contractul
presupunând măcar voinţa a două persoane, excluderea unuia echivalează cu încetarea
contractului. De altfel şi practica judiciară apreciază ca inadmisibilă o cerere de excludere a
asociaţilor în contractul de asociere în participaţie 161.

Încetarea contractului de asociere în participaţie. Cazuri.

Aşa cum am precizat la începutul studiului cea mai bună abordare a asocierii în
participaţie este sub aspect contractual, căci ea se mulţumeşte să fie doar un contract de societate.
Asocierea în participaţie nu tinde să depăşească stadiul contractual pentru a devenit o instituţie.
Din acest motiv, chiar dacă uneori se discută despre dizolvarea asocierii în participaţie, rămânem
la modalitatea de abordare iniţială, astfel că şi asocierii în participaţie îi sunt comune cazurile de
încetare ale oricărui contract.

Consimţământul părţilor. Cum părţile sunt cele care încheie şi stabilesc condiţiile,
implicit tot ele pe baza acordului unanim în baza principiului mutuo consensu, mutuo disensu
pot hotărî încetarea acesteia; acordul trebuie să fie în unanimitate, deşi permite unui singur
asociat să decidă dizolvarea162.

Împlinirea termenului. Asocierea în participaţie poate fi încheiată pe o perioadă

determinată, astfel că expirarea respectivei perioade conduce la încetarea contractului, în măsura
în care acestea nu înţeleg prelungirea termenului. S-a susţinut că tacita reconducţiune îşi găseşte
aplicarea şi în cazul asocierii în participaţie 163.

161
În acest sens Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comerială a reţinut prin sentinţa nr. 10291 din 17 noiembrie
2006 că odată ce potrivit art. 251 C. com. asocierea în participaţiune reprezintă un contract, iar potrivit art. 253 C.
com., asocierea în participaţiune nu constituie în privinţa terţilor o persoană juridică, sancţiunea excluderii
asociaţilor nu este aplicabilă (L. Săuleanu, op. cit.,p. 71-72).
162
Cass. com. 23.03.1954, Bull. Civ. IV np. 121, apud Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 60.
163
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 60.
 Denunţarea unilaterală de către una din părţi în măsura în care contractul s-a încheiat pe
o perioadă nedeterminată, urmând ca notificarea intenţiei de încetare să fie realizată cu bună-
credinţă şi comunicată cu respectare termenului prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de
termen, să fie comunicată mai înainte de încetarea efectivă într-un termen rezonabil ce diferă în
funcţie de natura afacerii, complexitatea acesteia etc.

Realizarea sau nerealizarea obiectului. La încheierea contractului părţile pot stabili

desfăşurarea unei anumite activităţi identificate generic, însă se pot stabilit şi un obiect de
activitate strict determinat cum ar fi spre exemplu, cumpărarea anumitor acţiuni ale unei
societăţi comerciale, cumpărarea anumitor produse şi revânzarea lor etc.

Fiind un contract intuitu personae, dizolvarea şi lichidarea unuia dintre asociaţii persoană
juridică sau decesul asociatului persoană juridică constituie o cauză distinctă de încetare a
contractului de asociere în participaţie. Decesul asociatului persoană fizică este o cauză de
încetare a contractului.

Clauzele statutare. Încetarea contractului de asociere în participaţie poate avea loc şi în

temeiul unei clauze contractule, cum ar fi cazul neobţinerii unui anumit profit sau înregistrarea
de pierderi o anumită perioadă de timp etc.

Dizolvare sau rezoluţiune.

Cum asocierea în participaţie nu este o persoană juridică, posibilitatea dizolvării acesteia

pe cale judecătorească asemenea unei societăţi comerciale pare improbabilă. Observăm că şi în
actuala reglementare se menţine starea de confuzie, prin art. 1.954 făcându-se referire la cauzele
de dizolvare. Cu toate că şi în doctrina interbelică se face trimitere la instituţia dizolvării,
reţinându-se la acea dată că în lipsa unor dispoziţii exprese în contract, urmează a aplica regulile
dizolvării societăţilor în nume colectiv, totuşi se impun câteva precizări.

În primul rând, se impune a lămuri dacă este doar o chestiune de ordin terminologic.
Plecând de la concluzia că asocierea în participaţie este un contract, implicit am exclude
posibilitatea dizolvării, instituţie specifică persoanelor juridice. Mai mult, rezoluţiunea presupune
îndeplinirea anumitor condiţii: neexecutarea obligaţiilor asumate (fapta ilicită), vinovăţia,
prejudiciul, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Cum
rezoluţiunea este o sancţiune civilă ce se întemeiază pe ideea de culpă 164 , nu putem totuşi
observa că în anumite cazuri eventuala „desfiinţare” a unei asocieri nu se datorează neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către una din părţile contractante. Plecând de la aceste aspecte, dar şi
de specificul asocierii în participaţie putem reţine că sunt corecte ambele instituţii juridice, astfel
că vom apela la rezoluţiune ori de câte ori suntem în prezenta unei neexecutări culpabile a

164
Valeriu Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 27-28.
contractului (refuzul de a aduce aportul), iar în restul cazurilor, la dizolvare (spre exemplu,
dispariţia subită a administratorului, pierderea unui client important ce reprezenta sursa
principală de venit a asocierii şi nu este posibilă rezoluţiunea convenţională, părţile fiind în
divergenţă etc. ). Eventual pentru a putea evita confuzia cu dizolvarea ca şi instituţie specifică
persoanelor juridice s-ar putea folosi termenul generic de „încetare”.

În al doilea rând ne interesează a stabili dacă pentru dizolvare trebuie să existe un just
motiv. Pentru ca instanţa să pronunţe o astfel de soluţie, reclamantul trebuie să probeze existenţa
unui just motiv. În cazul societăţii simple la art. 1.930 alin. 1 lit c) se menţionează printre
cazurile generale de încetare şi hotărârea instanţei pentru motive legitime şi temeinice. Simplul
dezacord dintre asociaţi sau o inactivitate a asocierii nu constituie prin ele însele cauze de
dizolvare. Aprecierea unor astfel de motive urmează a fi apreciate de la caz la caz de către
instanţa de judecată. În literatura juridică franceză se consideră că motivele de dizolvare ale unei
societăţi în participaţie interesează exclusiv raporturile dintre asociaţi, aplicându-se cauzele
speciale de dizolvare a societăţilor în nume colectiv dacă obiectul este comercial sau al
societăţilor civile dacă obiectul nu este comercial 165. Această soluţie pare a fi acceptabilă şi în ce
ne priveşte pe noi urmând ca diferenţierea să fie făcută după cum contractul de asociere în
participaţie a fost încheiat între profesionişti sau neprofesionişti, în primul caz aplicându-se
regulile din Legea nr. 31/1990 privind societăţile în nume colectiv, iar în cel de al doilea caz, al
contractului încheiat între neprofesionişti, urmând a se aplica dispoziţiile ce reglementează
societatea simplă.

Lichidarea.

Ca urmare a încetării asocierii în participaţie se impune lichidarea acesteia care, în esenţă,

presupune încetarea operaţiunilor şi efectuarea de către părţi a calculelor.

Sub acest aspect s-a afirmat că lichidarea unei asocieri în participaţie este mai aproape de
lichidarea unei succesiuni decât de lichidarea unei societăţi166, soluţie care în dreptul nostru îşi
găsea sprijin în art. 1530 C.civ. se prevede că „la împărţirea societăţii între asociaţi se aplică
regulile relative la împărţirea eredităţii, la forma acestei împărţiri şi la obligaţiile între erezi”.

Noul Cod civil adoptă însă o altă soluţie menţionând în art. 1.948 că împărţeala în natură
a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la împărţeala bunurilor proprietate
comună.

Ne menţinem punctul de vedere în sensul că în lipsa unor clauze în contract privind

modalitatea de lichidare urmează a se aplica asocierii în participaţie încheiate între

165
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 62.
166
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 64.
neprofesionişti dispoziţiile legale privitoare la lichidarea societăţii simple (art. 1.941-1.948), iar
celor încheiate între profesionişti regulile lichidării societăţilor în nume colectiv.

Nu există o procedură specială a lichidării sau anumite obligaţii de publicitate ale acestei
proceduri. Voinţa părţilor este esenţială în această etapă finală, astfel că în măsura în care s-au
stabilit prin contract anumite reguli urmează a fi respectate, cum ar fi modalitatea de vânzare a
bunurilor, evaluarea acestora, numirea unui lichidator etc.

Lichidarea se face fie de asociatul administrator al cărui mandat de gestiune se

prelungeşte şi în această etapă; numirea unui lichidator pare a fi obligatorie când asociatul
administrator a decedat, revocat sau dizolvarea s-a pronunţat de instanţa de judecată ca urmare a
unor neînţelegeri grave; în caz de conflict numirea lichidatorului se face de către instanţa de
judecată167.

Repartizarea pierderilor. În măsura în care se constată existenţa unor pierderi acestea

urmează a fi suportate de asociaţi în conformitate cu procentele stabilite în contract. Clauza de
exonerare de la pierderi a unuia dintre asociaţi este nulă absolută având un caracter leonin.

Repartizarea activului. În măsura în care nu au existat pierderi sau deşi au existat au fost
repartizate ori achitate, părţile au dreptul la restituirea aportul adus şi la partea corespunzătoare
din activul înregistrat ca urmare a desfăşurării activităţii comune (mai ales în cazul în care
asocierea a avut ca obiect o singură operaţiune); se va restitui aportul în măsura în care acest
lucru este posibil, cum este cazul bunurilor mobile sau imobile.

Restituirea bunurilor aduse ca aport. În lipsa unei clauze exprese bunurile rămân
proprietatea asociatului ce le-a adus ca aport, astfel că la încetarea contractului are dreptul la
restituirea acestor bunuri. În cazul în care conform voinţei părţilor s-a transferat proprietatea
asupra bunului adus ca aport către celălalt asociat, s-a pus întrebarea dacă la încetarea
contractului se restituie bunul în natură sau valoarea acestuia? S-a considerat că în lipsa unei
clauze exprese în acest sens, asociatul ce a adus aportul are dreptul doar la valoarea bunului
respectiv, deşi este preferabilă soluţia restituirii în natură urmând a se respecta condiţiile de fond
şi de publicitate necesare168. Sub acest aspect, art. 576 din Codul comercial al lui Carol al II-lea
prevedea că „întru cât priveşte raporturile dintre ei, asociaţii pot să stipuleze că lucrurile ce au
adus, să li se restituie în natură, având dreptul la repararea daunelor suferite în cazul când
restituirea nu s-ar putea face”. De altfel, această regulă a restituirii în natură este consacrată de
legiuitor şi în materia societăţii simple în art. 1.946 alin. 3.

În cazul restituirii în natură a bunurilor dacă acestora li s-au adus îmbunătăţiri ori
investiţii sau, dimpotrivă, la încetare se constată că acestea s-au deteriorat, scăzându-le valoarea,

167
Idem
168
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 67-68.
urmează ca diferenţa în plus sau în minus să fie luată în calcul la stabilirea beneficiilor şi
pierderilor asocierii169. Soluţia se impune odată ce bunul a fost folosit în interesul asocierii.

169
Soluţie adoptată şi de Secţia civilă a Curţii de Casaţie din Franţa (Cass civ. 23 mai 1984, Bull. Civ. n. 144, apud
Jocelyne Vallansan, Éric Desmorieux, op. cit., p. 68.), deşi Secţia comercială a aceleiaşi Curţi de Casaţie, într-o altă
speţă, a adoptat soluţia contrară (Cass. com., 4 martie 1968, Bull. Civ. IV, n. 95 apud Jocelyne Vallansan, Éric
Desmorieux, op. cit., p. 68)
 SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Precizări prealabile. Societatea cu răspundere limitată cunoscută ca una din cele cinci
forme de societate (art. 2 alin. 1 lit. e) are o natură mixtă, caracterul inutuitu personae apropiind-
o de societăţile de persoane, însă limitarea prin art. 3 alin. 3 a răspunderii asociaţilor numai până
la concurenţa capitalului social subscris este specifică societăţilor de capitaluri.

Societatea cu răspundere limitată are un puternic caracter personal fiind construită pe

relaţia personală dintre asociaţi, caracterul inuitu personae regăsindu-se sau fiind protejat de
multe norme juridice: cerinţele de vot (unanimitatea şi dubla majoritate – de asociaţi şi de părţi
sociale), condiţiile speciale în care se pot transmite părţile sociale (art. 202), interdicţia de a
emite obligaţiuni (art. 200) etc. Societatea are nu număr mic de asociaţi, cele mai multe fiind
constituite de 2-4 asociaţi, deşi art. 12 prevede un număr maxim de 50 de asociaţi. Societatea cu
răspundere limitată se poate constitui şi cu un singur asociat. Aşadar, societatea cu răspundere
limitată beneficiază de avantajele ambelor tipuri de societăţi: respectiv structura funcţională şi
simplă de conducere şi control specifică societăţii în nume colectiv şi răspunderea limitată a
asociaţilor specifică societăţii pe acţiuni.

Societatea cu răspundere limitată este forma de societate cu cea mai mare răspândire în
ţară conform datelor statistice prezentate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

Sediul materiei.

Legea nr. 31/1990 privind societățile dintr-un început enumeră în art. 2 Titlul I Dispoziții
generale, formele juridice ale societăților printre care și societatea cu răspundere limitată, iar în
art. 3 alin. (3) sunt precizate limitele răspunderii asociaților pentru obligațiile sociale: asociații în
societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris.

Această formă de societate beneficiază de dispoziţii proprii în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, respectiv art. 191-203, recunoscându-i-se astfel un regim juridic propriu.

De asemenea, leguitorul a înţeles să completeze configurarea regimului juridic printr-o

serie de norme de trimitere evitând astfel repetarea inutilă a aceslor dispoziţii.

În acest sens menţionăm:

- potrivit art. 196 dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte

dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere
limitată, termenul de 15 zile prevăzut 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care
asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
 - Art. 199 alin. 1 „dispoziţiile art. 160 alin. 1, alin 1 2 şi alin. 2, precum şi ale art. 1601 se
aplică în mod corespunzător”
- Art. 199 alin. 4 care stabilesc că dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe
acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată
- 201 alin. 2 „dispoziţiile prevăzute pentru fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni,
ca şi acelea privitoare la reducerea capitalului social, se aplică societăţilor cu răspundre
limitată”
Cu toate acestea, au fost prevăzute şi interdicţii exprese cu privire la aplicabilitatea
anumitor norme pentru a se evita astfel anumite confuzii, sens în care art. 197 alin. 4 prevede cî
dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni nu sunt aplicabile
socetăţilor cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sunt sau nu supuse obligaţiei de auditare.

Observând şi normele la care s-a făcut trimitere, adică în parte către societatea în nume
colectiv, dar şi împrumutând anumite norme specifice societăţilor pe acţiuni am putea reţine
intenţia leguitorului de a menţine şi întări caracterului mixt al societăţii cu răspundere limitată,
menţinând caracterul intuitu persoane al acestei forme de societate, însă încercând şi o
flexibilizare a regimului acesteia prin aplicarea unor instituţii specifice societăţii pe acţiuni.

Natură juridică. Din cele deja prezentate rezultă natura mixtă a societăţii cu răspundere
limitată, doctrina fiind unanimă sub acest aspect: este considerată a fi o societate de persoană
întrucât esenţială la momentul constituirii şi semnării actului constitutiv este încrederea reciprocă
a asociaţilor, dar totodată având şi elemente specifice societăţilor de capitaluri, cea mai
importantă, dar nu singura, fiind cea privitoare la limitarea răspunderii asociaţilor. Acest caracter
mixt este recunoscut explicit în anumite legislaţii. Cu toate că este calificată ca fiind o formă
intermediară, totuși se apreciază1 că particularitățile proprii îi justifică autonomia.

Trăsăturile societății cu răspundere limitată. Se pot reține ca fiind definitorii acestei

forme de societate următoarele trăsături:

a) asocierea se face ca urmare a încrederii reciproce a asociaților, aspect ce determină

caracterul intuitu personae al societății cu răspundere limitată;
b) capitalul social este divizat în fracțiuni denumite părți sociale; acestea nu sunt
reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin. 2); societatea nu poate emite titluri de
valoare negociabile (art. 11 alin.2), respectiv acțiuni sau obligațiuni (art. 200);
c) societatea are nu număr maxim de asociați, respectiv 50 (art. 12)
d) asociații răspund pentru obligațiile sociale doar în limita capitalului social subscris (art.
3 alin. 3), neputând fi atrasă răspunderea în subsidiar a asociaților 2 această posibilitate
fiind prevăzută expres și limitativ în cazul asociaților din societățile în nume colectiv

1
Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 76.
2
Curtea de Apel Craiova, Secția comercială, decizia nr. 255/2001, Curierul judiciar nr. 1/2002, p. 98.
 ori a asociaților comanditați în societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni (art. 3
alin. 2);
e) hotărârile adunării generale a asociaților sunt luate ca regulă cu votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (dublă majoritate de asociați și
părți sociale), iar dacă acestea privesc modificarea actului constitutiv este necesar votul
tuturor asociaților (art. 192)

Rsăpunderea limitată a asociaților.

Așadar, marca distinctivă a acestei forme societare, preluată în chiar titulatura sa, este
răspunderea limitată a asociaților numai până la concurența capitalului social subscris (art. 3 alin.
3)3.

Cu toate acestea, există o serie de dispoziții care conduc la diluarea acestei reguli, punându-
ne în situația să constatăm că o serie de dispoziții legale sunt de natură a atrage răspunderea peste
limita capitalului social subscris.

Astfel, exempli gratia:

 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul

declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);
 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale
și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile
neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 237 1 alin. 3);
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte a pasivului societății
debitoare să fie suportată de asociați în măsura în care aceștia au cauzat starea de
insolvență prin una din faptele enumerare în respectivul text de lege (art. 169 din
Legea nr. 85/20014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
noul Cod de procedură fiscală (Legea 207/2015)
Limitarea răspunderii – unicul interes al constituirii? Fără doar şi poate că interesul
în constituirea unei societăţi cu răspundere limitată, în general, este dat tocmai de limitele în care
asociatul răspunde pentru obligaţiile asumate de societate. Această răspundere limitată a fost
determinantă pentru însăşi configurarea acestei forme de societate. Întrebarea ar fi dacă un astfel
de interes mai persistă ori a fost diluat de-a lungul unui secol de funcţionare a acestei forme de
societăţi ori dacă în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic suntem în prezenţa
unei motivaţii distincte.

Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum, răspundere reglementată la noi în art. 2323
3
”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai
până la concurența capitalului social subscris”.
sub denumirea de garanția comună creditorilor 4: ”Cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.Ele servesc drept garanție comună a
creditorilor săi”. Nu puţine au fost demersurile de a găsi o fisură în teoria patrimoniului prin
încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial, dovadă fiind teoria
patrimoniului de afectaţiune, dar care, după cum se observa în epocă, indiferent de încercările
făcute, fondul de comerţ formează o universalitate, după unii de drept, după alţii de fapt, dar tot
o universalitate 5 . Este adevărat că dezbaterile contradictorii privind limitarea răspunderii au
apărut încă de la primele aplicaţii jurisprudenţiale în Anglia 6 sau propuneri legislative în celelalte
ţări europene, amintind poziţia Camerei de Comerţ din Lyon 7 potrivit căreia această instituţie a
limitării răspunderii „este în flagrantă contrazicere cu unul din principiile ce stau la baza
aşezământului nostru juridic…ce a contribuit să da comerţului francez un renume de cinste şi
corectitudine şi tot el este, de cele mai adese ori, baza de credit a mai tuturor afacerilor ” şi „ea
va permite la numeroşi comercianţi să fugă de răspunderea infinitum”, iar răspunsul formulat de
Perroud nu întârzie să apară: „Fireşte principiul este nou şi contrar tuturor felurilor noastre de a
gândi, dar să fie oare atât de periculos? Nu este oare preferabil acest fel de întreprindere, care
lucrează la lumina zilei, decât acela de a lucra în frauda legei, căutând numai de formă să fie în
concordanţă cu ea, cum o făcea până acum micile societăţi anonime?” 8

Deşi recunoscută de mai bine de un secol, această instituţie juridică nu a încetat să ofere
motive de dispute doctrinare ori aplicaţii jurisprudenţiale inovatoare sau chiar modificări
legislative controversate.

Din această perspectivă, în doctrină cu privire la societatea cu răspundere limitată cu

asociat unic rezultă că personalitatea juridică a acesteia este precară, fiind constituită doar cu
scopul de a limita răspunderea faţă de creditorii asociatului, aflându-ne în ipoteza unei societăţi
fictive datorate confuziei de patrimonii între societate şi asociatul unic, motive pentru care
personalitate juridică a societăţii nu este una reală, ci fictivă. Nu putem îmbrăţişa acest punct de
vedere9 întrucât această societate dobândeşte personalitate juridică în condiţiile şi în baza legii,
recunoscându-i-se, printre altele, ca şi subiect de drept distinct un patrimoniu propriu, adică

4
Corespondentul din Codul civil din 1864 - art. 1718 C. civ. potrivit căruia „oricine este obligat personal este ţinut
de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente şi viitoare”
5
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 4.
6
„Nu văd nici o raţiune pentru care nişte persoane nu se pot învoi să conducă afaceri, fiecare liber de
răspunderea pentru sumele ce a subscris, dacă a înştiinţat pe creditori. Nu văd nici o raţiune de ce trei ori
patru persoane nu pot face aceasta, tot atât de bine ca şi şapte sau de ce o singură persoană nu ar putea-o
face, de ce nu poate afişa de pildă, că a pus zece mii de lire într-o întreprindere şi nu vrea să răspundă nici
cu un şiling mai mult” (argumentele unuia dintre judecătorii Curţii Supreme în cauza Broderip Salomon
considerată în epocă esenţială în recunoaşterea limitării de riscuri şi personalităţii juridice, apud I.L.
Georgescu, op. cit., p. 5)
7
Opinie cu privire la Proiectul din 16 martie 1920 privind reglementarea societăţilor cu răspundere
limitată.
8
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 263-265.
9
Gh. Piperea, op. cit., p. 77.
diferit de cel al asociatului. Nu este momentul să facem analiza personalităţii juridice şi a
teoriilor exprimate în doctrină 10, ci important este că nu putem considera ab initio fictivitatea
acestei societăţi, doar pe argumentul ascunderii asociatului unic în spatele beneficiilor
răspunderii limitate. Legiferarea acestei forme de societăţi a fost efectul unei necesităţi, tocmai al
evitării situaţiilor în care, în lipsa acestei varietăţi de societate cu răspundere limitată, existenţa
celui de-al doilea asociat era pur formală11; de altfel, autorul citat aduce ca argument dispoziţiile
art. 231 alin.1 (în prezent abrogate) care într-adevăr prevedeau că în caz de dizolvare patrimoniul
societăţii se transmitea direct asociatului unic, fără lichidare; din punctul nostru de vedere tocmai
existenţa acestei dispoziţii era menită să elimine intenţia asociatului de a-şi crea o personalitate
de împrumut şi a evita expunerea patrimoniului propriu.

Oricum, în contextul actual, aşa cum ne-am mai exprimat opinia, problematica
răspunderii limitate ca şi marcă, notă distinctivă a societăţii cu răspundere limitată în general are
o altă conotaţie decât cea existentă şi dorită la momentul creării acesteia. Noile instituţiile
juridice, fie specifice dreptului societăţilor, fie ale altor ramuri de drept conturează o altă
fizionomie a acestei răspunderi limitate, putând spune într-un joc de cuvinte că asistăm la o
”limitate a răspunderii limitate a asociaţilor”; ne referim aici la atragerea răspunderii asociaţilor
în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014, a atragerii răspunderii solidare a asociaţilor în temeiul art.
25 din Codul de procedură fiscală 12 sau a dispoziţiilor art. 202 alin. 23 din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale ce dau posibilitatea atragerii răspunderii civile a asociatului care
intenţionează să îşi cedeze părţile sociale ori a dispoziţiile art. 2371 alin. 3 şi 4 din Legea nr.
31/1990 care stabilesc că asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al
răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru
obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate.

Nu contestăm că imboldul iniţial al asociatului unic este evitarea răspunderii sale

personale şi dorinţa de a beneficia de o răspundere limitată, însă şi legislaţia în materie, dar şi
regulile impuse de comercianţi în activitatea curentă dovedesc că o astfel de intenţie este
iluzorie; de altfel, autorul citat 13 oferă ca exemplu cerinţele băncilor la monentul contractării ca
obligaţiile societăţii să fie garantate şi de asociatul unic; toate acestea dovedesc o nouă atitudine
faţă de conceptul iniţial de răspundere limitată şi că este o noţiune care, fără a exagera şi a spune
că este depăşită, totuşi cu toţii încercăm să o evităm şi să “responsabilizăm” asociaţii, tendinţă ce

10
Pentru o expunere pe larg a acestor teorii a se vedea I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 250-258.
11
De altfel, în doctrina franceză Legea din 11 iulie 1985 prin care a fost instituită societatea unipersonală
a fost caracterizată ca o „lege de asanare juridică” tocmai prin efectul acesteia de a reduce numărul
societăţilor fictive.
12
A. Săndulescu, Consideraţii cu privire la răspunderea solidară în materie fiscală în lumina noilor
reglementări aduse Codului de procedură fiscală prin O.U.G. 54/2010, Iustitia nr. 1/2011, p. 61 și urm.
(Revista Baroului Dolj, www.barouldolj.ro)
13
Gh. Piperea, op. cit., p 77.
o constatăm la nivel de legiferare, dar mai ales la nivelul asumării pe cale convenţională a
obligaţiilor comerciale. În aceste condiţii ne întrebăm care mai este interesul în constituirea unei
astfel de societăţi? Nu putem înlătura pe deplin, în ciuda precizărilor făcute, beneficiul primar al
acestei forme de societate, anume răspunderea limitată.

Definiție.

Punctul de pornire în definiția oricărei forme societare trebuie să pornească de la definiția

contractului de societate oferită de art. 1881 din Codul civl potrivit căruia prin contractul de
societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei
activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar rezulta.

Plecând de la trăsăturile specifice menționate în art. 3 putem defini societatea cu

răspundere limitată ca fiind societatea constitută de doi sau mai mulți asociați pe baza încrederii
reciproce, care contribuind prin aporturi desfășoară activități cu scopul de a împărți beneficiile
sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta, răspunzând numai în limita capitalul social
subscris.

Capitalul social. Capitalul social al unei societăți cu răspundere limitată se divide în părți
sociale egale (art. 11 alin. 1). Legea nu mai prevede un capital social minim 14

Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, astfel că societatea cu

răspundere limitată nu poate emite astfel de titluri, precum acțiuni și obligațiuni; încălcarea
acestei interdicții constituie infracțiune conform art. 275 alin. 1 lit. d.

Părțile sociale nu sunt liber transmisibile, întrucât cesiunea acestora se face cu respectarea
condițiilor impuse de art. 202.

În actele emanând de la societate trebuie să se menționeze pe lângă informațiile obligatorii

pentru toate formele societare (denumire, formă juridică, sediul social, numărul din registrul
comerțului și codul unic de înregistrare) și capitalul social (art. 74 alin. 3).

Capitalul social trebuie vărsat integral la momentul constituirii (art. 9 1).

Deși art. 91 care prevede că societatea în numel colectiv, societatea în comandită simplă și
societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul

14
Legea nr. 223/2020 a intrat în vigoare la data de 05.11.2020 și a modificat Legea societăților nr. 31/1990.
social subscris are o redactare nepotrivită, odată ce subscrierea și vărsarea incumbă asociaților,
totuși interpretarea teleologică ne conduce la a reține în sarcina asociaților o astfel de obligație.

Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de un înscris doveditor, în ca contrar se apreciază

că nu este respectată obligația vărsării integrale ceea ce conduce la respingerea cererii de
înmatriculare. Pe de altă parte, constituie infracțiune fapta administratorului de începere de
operațiuni în numele societății cu răspundere limitată înainte de a se fi efectuat vărsământul
integral al capitalului social (art. 275 alin. 1 lit. c).

Adunarea asociaţilor

Regim juridic. Adunarea generală a asociaţilor este organul suprem de deliberare şi

decizie al societăţii cu răspundere limitată. Spre deosebire de societăţile pe acţiuni, în care există
două tipuri de adunări generale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată întâlnim o singură
adunare generală cu competenţă deplină. Pentru protecţia asociaţilor, legiuitorul în cazul
societăţilor cu răspundere limitată nu a menţinut dihotomia adunărilor în ordinare şi
extraordinare ca la societăţile pe acţiuni, ci a preferat, având în vedere catarerul intuitu persoane
predominant, să folosească un alt criteriu, anume al condiţiilor de vot prevăzând unanimitatea
pentru modificarea actului constitutiv şi regula dublei majorităţi de asociaţi şi de părţi sociale în
alte cazuri.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, acesta va exercita atribuţiile

adunării generale a asociaţilor, iar asociatul unic va consemna de îndată, în scris, orice decizie
adoptată (art. 1961).

Adunarea generală a asociaţilor are un regim juridic propriu, diferit de cel al adunării
generale a acţionarilor, cu o singură excepţie în care leguitorul a înţeles să facă trimietere
expresă. Astfel, potrivit art. 196 dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte
dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată,
termenul de 15 zile prevăzut 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat
cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă. Aşadar, puntea de legătură între cele
două tipuri de adunări există doar în privinţa atacării hotărârilor adunărilor generale, legiuitorul
instituind dispoziţii speciale cu privire la convocare, atribuţii, majoritate, adaptate specificului
societăţii. Din acest motiv considerăm că în măsura în care în privinţa societăţii cu răspundere
limitată nu există reglementată deloc sau insuficient o instituţie nu putem aplica mutatis
mutandis dispoziţii asemănătoare stabilite de leguitor pentru societăţile pe acţiuni.
 Termen de întrunire. Aceasta se întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
necesar (art. 195 alin.1).

Legea nu prevede un termen maxim pentru întrunire ca în cazul adunărilor generale

ordinare ale acţionarilor (5 luni de la încheierea exerciţiului financiar conform art. 111 alin. 1).
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte atribuţia stabilită de art. 194 alin. 1 lit a), respetiv aprobarea
situaţiei financiare anuale implicit adunarea trebuie să se întrunească până la data depunerii
bilanțului și a contului de profit și pierderi la organele fiscale.

Atribuţii. Potrivit art. 194 adunarea generală a asociaţilor are următoarele obligaţii
principale:

a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;

b) să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de

activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter
obligatoriu, potrivit legii;

c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;

d) să modifice actul constitutiv.

Caracterul enumerării. Enumerarea făcută de art. 194 nu are caracter limitativ,

adunarea asociaţilor fiind organul suprem de deliberare şi decizie are competenţă deplină
indiferent de problema supusă aprobării. Folosirea expresiei „adunarea gnerală a asociaţilor are
următoarele obligaţii” nu este potrivită, întrucât acestea nu se pot analiza din perspectiva unor
obligaţii15, ci ca şi competenţă exclusivă a adunării asociaţilor în sensul că acestea reprezintă
prerogative ale adunării asociaţilor şi nu pot fi delegate altui organ al societăţii. Chiar şi Legea
societăţilor comerciale prevede şi alte atribuţii, iar asociaţii pot să prevată în actul constitutiv alte
atribuţii pe lângă cele menţionate în art. 194, însă astfel de menţiuni sunt redundante odată ce
adunarea generală a asociaţilor poate hotărî asupra oricărui aspect al societăţii comerciale. Cum
adunarea generală a asociaţilor este unică, neexistând mai multe tipuri, implicit nu există
posibilitatea de interpretare cu privire la competenţa acesteia; adunarea generală este unică şi
poate decide asupra oricărui aspect, bineînţeles cu respectarea condiţiilor de vot stabilite în lege
sau în actul constitutiv.

15
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 760.
 a) Aprobarea situaţiei financiare şi stabilirea şi repartizarea profitului net.
Potrivit art. 28 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 situaţiile financiare anuale includ
bilanţul, contul de profit şi pierdere, politicile contabile şi notele explicative. Cum textul se
referă generic la situaţiile financiare, înseamnă că orice alte situaţii sunt de competenţa adunării
asociaţilor cum ar fi situaţiile trimestriale, semestriale cele întocmite cu ocazia fuziunii, divizării
etc.

Puterea adunării asociaţilor în privinţa aprobării situaţiilor financiare anuale este nelimitată
în sensul că poate dispune reexaminarea anumitor registre, poate solicita refacerea bilanţului pe
alte baze, poate reduce dividendul etc., dar, toate acestea, cu respectarea reglementărilor
contabile care stau la baza întocmirii bilanţului şi a contului de profit şi pierdere 16.

Aceste posibilităţi rezultă din calitatea adunării generale de organ suprem. S-ar putea
susţine, prin compararea modului de redactare a art. 111 alin. 2 lit a) cu art. 194 alin. 1 lit. a) în
privinţa atribuţiilor de la societatea pe acţiuni şi cele ale societăţii cu răspundere limitată, că în
cazul acesteia din urmă adunarea generală nu poate să discute şi să modifice situaţiile financiare.
Este adevărat că art. 111 alin. 2 lit a are o formulare amplă, ce conţine şi „obligaţia de a discuta,
aproba şi modifica”, însă nu putem reţine că formularea din art. 194 alin.1 lit. a) ar fi făcută cu
scopul de a nu da o astfel de posibilitate adunării generale; dimpotrivă în cazul societăţilor pe
acţiuni era necesară explicitarea tocmai pentru a sublinia rolul acţionarilor pe fondul raporturile
dintre administratori şi acţionari, de a îngrădi posibilul exces al administratorilor, în timp ce în
cazul societăţii cu răspundere limitată adunarea asociaţilor este organ unic şi suprem al adunării
asociaţilor şi nu ne întâlnim cu astfel de derapaje, dovadă că prin art. 196 1 alin. 4 nici nu a
întrzărit un astfel de conflic stabilind imperativ că dispoziţiile privitoare la administrarea
societăţilor pe acţiuni nu se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.

Puterea nelimitată a adunării generale sub aspectul verificării cu ocazia adunării a

situaţiilor financiare anuale este evidentă, astfel că dacă odată cu discutarea acestora se constată
nereguli atunci poate lua o hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor.

Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt
însoţite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari (art. 163 alin. 3), în cazul în
care societatea are cenzori sau auditori financiari.

Totodată, adunarea generală trebuie să repartizeze profitul net, adică să aprobe şi să

constituie rezervele legale şi statutare, să stabilească dividendele etc.

Rezervele legale şi statutare. Art. 201 alin. 2 menţionează că dispoziţiile prevăzute pentru
fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni se aplică şi la societatea cu răspundere limitată.

16
Sorin David, în op. cit., p. 330.
Astfel, adunarea generală prin aprobarea situaţiilor financiare anuale are obligaţia să aprobe şi
constituirea rezervelor legale, astfel că din profitul societăţii se va preleva în fiecare an cel puţin
5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincia parte din
capitalul social (art. 183 alin. 1), iar dacă după constituire fondul de rezervă se micşorează,
acesta va fi completat. De asemenea, adunarea generală a asociaţilor trebuie să aprobe şi
constituirea rezervelor statutare în măsura în care sunt prevăzute în actul constitutiv.

Pot asociaţii şi terţii să atace hotărârile prin care s-au aprobat situaţiile financiare?
După cum remarca I. L. Georgescu17 din principalele opinii exprimate în perioada interbelică
asupra rolului adunării generale în opera întocmirii bilanţului şi a drepturilor asociaţilor şi
terţilor18, se desprinde o primă opinie potrivit căreia evaluarea situaţiilor financiare este atribuţia
exclusivă a adunării generale, iar asociaţii ut singuli nu pot intenta o acţiune ce ar tinde la
verificarea modului în care s-au întocmit situaţiile financiare, rolul fiind limitat la a lua parte la
deliberarea colectivă în cadrul adunării; asociaţii nu ar putea contesta situaţiile financiare, chiar
şi în situaţia în care dividendele ar fi neconforme cu realitatea; într-o a doua opinie, împărtăşită şi
de I.L. Georgescu, se recunoaşte posibilitatea acestora de a ataca o astfel de hotărâre, întrucât a
admite contrariul înseamnă a încuraja arbitrariul şi frauda.

Posibilitatea formulării acţiunii în anulare priveşte, în primul rând, invocarea motivelor

formale legate de respectarea condiţiilor şi termenelor stabilite de lege pentru convocarea,
desfăşurarea şi adoptarea hotărârii. În al doilea rând, dacă adunarea generală aprobă situaţiile
financiare anuale care s-au întocmit prin încălcarea reglementările contabile, fiecare asociat
poate ataca hotărârea adunării în instanţă19; instanţa de judecată nu se poate substitui societăţii în
sensul de a tinde prin admiterea acţiunii şi la refacerea situaţiilor financiare, ci doar va anula
hotărârea adunării generale respective, sarcina refacerii situaţiilor financiare revenind organelor
societăţii.

Dacă ulterior aprobării situaţiilor financiare anuale se constată că administratorii le-au

întocmit pe baza unor date eronate cu scopul de a induce în eroare asociaţii, aceştia pot hotărî
exercitarea acţiunii în răspundere contra acestora şi refacerea situaţiilor financiare. În acest sens
Curtea de Casaţie 20 reţinea că prin aprobarea bilanţului, adunarea generală nu face decât să
certifice existenţa reală a capitalului social, vărsămintele efectuate şi beneficiile sau pierderile
realizate. Bilanţul nu poate decât să rezume în puţine cifre situaţia patrimoniului societăţii, fără
să rezulte nenumăratele operaţiuni din care derivă şi situaţia societăţii, astfel că lesne pot fi

17
I.L.Georgescu, op. cit., p. 542-543.
18
Analiza era făcută din perspectiva societăţilor pe acţiuni, însă concluziile sunt valabile şi pentru
societăţile cu răspundere limitată.
19
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 541.
20
Curtea de Casaţie, secţia a III a, decizia din 26.09.1921, Practică judiciară în materie comercială, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 108
induşi în eroare asociaţii asupra adevăratei situaţii; de aceea, nu se poate spune că prin aprobarea
bilanţului s-au ratificat toate operaţiunile administratorilor şi că societatea ar fi decăzută când
ulterior s-ar constata că administratorii au lucrat cu neglijenţă sau au comis vreun dol în
operaţiunile lor.

În ceea ce priveşte terţii dacă aceştia sunt lezaţi de executarea hotărârii respective pot
solicita doar daune societăţii; a fost exprimată şi opinia 21 că terţii se pot îndrepta cu o acţiune în
daune şi contra administratorilor şi cenzorilor, cu care însă nu suntem de acord, odată ce terţii au
raporturi juridice doar cu societatea, iar administratorii şi cenzorii sunt doar împuterniciţi cu
anumite atribuţii ce le exercită în numele şi pe seama societăţii.

b) Desemnarea şi revocarea/demiterea administratorilor şi cenzorilor, să îi

revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate (art. 194 alin.1 lit. b ). Cu privire la această
atribuţie se susţine exclusivitatea competenţei adunării generale în desemnarea şi revocarea
administratorilor, deşi sunt soluţii disparate prin care se tinde la diluarea acestui principiu prin
recunoaşterea revocării judiciare, justificată de cele mai multe ori ca urmare a exercitării abuzive
a mandatului.Sub acest aspect s-a reţinut că şi în situaţia în care un administrator este menţinut în
funcţie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti acesta nu o va putea invoca şi aceasta nu-şi va
produce efecte faţă de o hotărâre a adunării asociaţilor ulterioară 22.

Revocarea unui administrator trebuie să fie expresă, cu referire la persoana respectivului,

nefiind aplicabile tale quale regulile mandatului23, neputându-se interpreta că numirea unui alt
administrator valorează revocarea implicită a celui anterior 24 ca o aplicaţie a art. 1555 C. civ.
Susţinerea noastră are în vedere faptul că societatea cu răspundere limitată poate fi administrată
de unul sau mai mulţi administratori (197 alin. 1), astfel că societatea ce are desemnat un
administrator poate să mai desemneze ulterior încă un administrator25.

Cerinţele de vot privind desemnarea/revocarea administratorilor

Mai întâi, credem că se impune a face un inventar al opiniilor exprimate în doctrină cu

privire la acest subiect, cu menţiunea că în esenţă acestea nu sunt ncontradictorii, ci, dimpotrivă,
au puncte comune.

Astfel, într-o primă opinie26, se consideră că:

21
I.L. Georgescu, op. cit., p. 543.
22
D. Ciobanu, Competenţa în legătură cu numirea şi demiterea administratorilor într-o societate cu
răspundere limitată, Dreptul, nr. 3/1994, p. 105.
23
De altfel, art. 72 stabileşte aplicabilitatea regulilor de la mandat doar în privinţa obligaţiilor şi
răspunderii administratorilor.
24
În acest sens C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 776.
25
Pentru evitarea confuziilor chiar normele în materie obligă la rescrierea actului constituitv şi
menţionarea chiar în hotărârea adunării generale a asociaţilor care sunt administratorii.
26
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 683.
 „Administratorii societăţii pot fi numiţi atât prin actul constitutiv, cât şi prin votul
asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social, iar revocarea se face direrenţiat,
în funcţie de numirea acestora. Dacă au fost numiţi prin contractul de societate, este necesar
votul tuturor asociaţilor, iar dacă au fost aleşi, vor fi revocaţi de adunarea asociaţilor prin votul
majorităţii absolute a capitalului social, căci revocarea unui administrator numit prin actul
constitutiv reprezintă o hotărâre de modificare a actului constitutiv”.

Într-o a doua opinie27, se consideră prin interpretarea art. 192 alin. 1 şi a art. 77 alin. 1
(aplicabil ca efect al normei de trimitere cuprinsă în art. 197) că:

„Sunt în prezenţă două norme distincte care prevăd cerinţe de majoritate diferite: regula
dublei majorităţi cerută de art. 192 şi regula majorităţii absolute a capitalului social cerută de art.
77 alin. 1; pentru că ne interesează majoritatea cerută pentru alegerea administratorilor, credem
că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, regula majorităţii absolute prevăzute
de art. 77 alin. 1 LSC are prioritate, fiind cuprinsă într-o normă specială faţă de cerinţa dublei
majorităţi, cuprinsă într-o normă juridică de aplicaţie generală pentru validitatea hotărârilor
adunării generale”.

În fine, în a treia opinie 28 ce dorim a o prezenta, şi care, în esenţă, se aseamnă cu cele

exprimate mai înainte, se reţine că „regimul numirii şi revocării administratorilor este diferenţiat
în funcţie de modul în care au fost numiţi administratorii, în sesnul că revocarea lor se face cu
votul tuturor asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv, şi prin votul
majorităţii absolute a capitalului social, dacă administratorii au fost numiţi de adunarea
asociaţilor”

Analizând poziţia doctrinei, cât şi textele de lege incidente constatăm de principiu că:

- odată ce art. 197 alin. 3 este o normă de trimitere, urmează a se aplica art. 77 alin. 1
- art. 77 alin. 1 prevede că alegerea administratorului se face de asociaţii ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social
- leguitorul a înţeles să renunţe la regula dublei majorităţi de asociaţi şi părţi sociale şi
alegerea să fie făcută de asociaţii ce reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
- nu este incident art. 77 alin. 2, aplicarea acestuia fiind eclusă de art. 197 alin. 3

Nu rezultă cu claritate cum se face revocarea administratorilor (art. 77 alin. 1 referindu-se

doar la numire), observând în această privinţă că doctrina disociază între modalitatea de numire,
fie prin actul constitutiv, fie prin hotărârea asociaţilor.

27
I. Schiau, în op. cit., p. 537-538.
28
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 772
 Pe bună dreptate s-a susţinut că această diferenţiere este criticabilă 29 odată ce în ambele
cazuri (numirea prin actul constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor) suntem în prezenţa unei
modificări a actului constitutiv; numirea ulterioară a administratorului este o modificare a
actului constitutiv; după încheierea actului constitutiv, orice modificare se face prin hotărârea
asociaţilor, indiferent de clauza ce se modifică. Voinţa asociaţilor este unică, fie la momentul
constituirii, fie ulterior când se modifică actele constitutive, diferită fiind doar majoritatea. Pe
acest considerent al unicităţii voinţei sociale, atât sub aspectul sursei, dar şi al modalităţii de
manifestare, nu putem îmbrăţişa explicaţia oferită prin aplicarea principiului simietriei juridice:
administratorii numiţi prin actul constitutiv încorporează voinţa tuturor asociaţilor şi trebuie
revocaţi prin votul tuturor asociaţilor, iar administratorii numiţi de adunarea asociaţilor cu
majoritate calificată trebuie revocaţi cu aceeaşi majoritate30.

Din punctul nostru de vedere aplicarea textelor de lege incidente în sensul interpretărilor
menţionate nu se justifică, întrucât dacă am accepta aplicarea principiului de mai sus şi ţinând
cont că art. 77 alin. 1 se referă doar la alegerea administratorului, înseamnă că ori de câte ori
dorim înlocuirea administratorului numit prin actul constitutiv trebuie ca revocarea să o facem cu
acordul tuturor (chiar şi al celui ce-l dorim a-l revoca dacă este asociat) şi numirea să o putem
face cu majoritatea absolută a capitalului social. Mai întâi, ca să numim un administrator, trebuie
să-l revocăm pe cel existent. Nu găsim o justificare ca pentru acelaşi punct pe ordinea de zi
revocarea şi numirea unui nou administrator să avem cerinţe de vot diferite.

Considerăm că atât timp cât leguitorul a înţeles prin norma de trimitere de la art. 197 alin.
3 să facă aplicarea art. 77 alin. 1, implicit a înţeles cu privire la acest aspect (adică privind pe
administratori) să stabilească un regim derogatoriu faţă de art. 192. Acceptăm doar în parte
această derogare, în sensul că nu se mai aplică regula dublei majorităţi (art. 192 alin. 1), însă din
punctul nostru de vedere trebuie, în virtutea principiului invocat specialia generalibus derogant,
să acceptăm că leguitorul a dorit în privinţa administratorilor să instituie un regim diferit inclusiv
din perspectiva art. 192 alin2.

Aşadar, pentru a avea coerenţă aplicarea normei de trimitere: desemnarea la momentul

constituirii societăţii se face prin votul tuturor asociaţilor, însă ulterior se aplică în toate cazurile
regula stabilită de art. 77 alin. 1, adică a majorităţii absolute a părţilor sociale.

Tot aşa, urmează a avea un regim unitar şi revocarea şi numirea administratorirlor, în

sensul că şi revocarea se va face de asociaţi cu majoritatea absolută a părţilor sociale, precum şi
numirea altor administratori.

29
Idem
30
Oricum, tot timpul revocarea şi numirea sunt o modificare a actului constitutiv, iar din perspectiva art.
192 alin.2 se impune votul tuturor, întrucât la constituire este obligatorie numirea administratorului (art. 7
alin. 1 lit. e);
 Argumentele pe care se sprijină punctul nostru de vedere privesc, în primul rând, voinţa
leguitorului, care credem noi că este clar exprimată prin dorinţa instituirii unui regim derogator
al cerinţelor de vot în privinţa administratorilor. Nu putem accepta punctul de vedere exprimat în
doctrină cu privire la unanimitate odată ce chiar leguitorul a exclus aplicarea art. 77 alin. 2. Acest
ultim articol nu este decât o aplicaţie a art. 192 alin. 2, astfel că dacă leguitorul prin norma de
trimitere l-a exclus, implicit a înţeles să o facă tocmai în legătură specială cu administratorii.
Leguitorul a dorit o depărtare faţă de dispoziţiile ce reglemenetează societatea în nume colectiv.

În afara voinţei leguitorului, acceptarea acestui punct de vedere se sprijină şi pe soluţii de

ordin practic adică evitarea conflictului dintre asociaţi, căci este evident că soluţia contrară
avantajează administratorii numiţi prin actul constitutiv care nu vor mai putea fi revocaţi.
Inevitabill, un astfel de conflict pune în pericol fiinţa societăţii comerciale şi conduce în mod
direct la acţiuni judiciare de exlcudere ori de dizolvare, situaţii pe care leguitorul a dorit să le
evite oferind un sistem mai puţin rigid în numirea administratorilor; de altfel, şi sub acest aspect
leguitorul a plasat societatea cu răspundere limitată între societatea în nume colectiv şi societatea
pe acţiuni, odată ce prin art. 197 alin. 3 a acceptat doar aplicarea câtorva dispoziţii specifice
primei forme de societate (şi considerate astfel compatibile), iar prin art. 1961 alin. 4 a exlus în
totalitate aplicarea dispoziţiilor privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni.

A accepta această soluţie este în contra naturii juridice a mandatului, de esenţa aecstuia
fiind tocmai revocabilitatea mandatarului. Trebuie să disociem între cele două calităţi de asociat
şi administrator. Chiar Legea societăţilor comerciale prin modificările suferite a întărit caracterul
revocabil ad nutum al administratorului mergându-se până la reglementarea expresă a lipsei
calităţii procesuale active în formularea acţiunii în anulare a hotărârii prin care a fost revocat (art.
132 alin 4 fiind aplicabil şi la societăţile cu răspundere limitată.) Ce rost ar mai avea să
recunoaştem lipsa unei astfel de calităţi în a ataca hotărârea, dacă nu putem lua o astfel de
hotărâre.

Tot cu privire la acest aspect s-a pus în dicuţie31 dacă administratorul trebuie să se abţină
de la votul privind revocarea sa din funcţie, observându-se că nu există un text de lege care să îl
oblige în acest sens, aşa cum, spre exemplu, avem art. 126 pentru societăţile pe acţiuni. O astfel
de obligaţie este reglementată doar de art. 79 privitor la cazurile în care are interese contrare
societăţii, precum şi în art. 193 alin. 2 privitor la neexercitarea dreptului de vot privitor la aportul
său în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate. Totuşi, nu putem accepta soluţia
ce s-ar desprinde din lipsa unui text expres în acest sens. A nu admite obligaţia de abţinere de la
vot a administratorului asociat îneamnă a nega caracterul esenţialmente revocabil al mandatului
şi că revocarea şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată este ad nutum, independent de vreo
justificare, art. 72 stabilind de principiu că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat.

31
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 772-773.
 Nici interpretarea noastră, nici celalalte oferite în doctrină nu ajută pe deplin în rezolvarea
situaţiilor ivite în activitatea societăţilor. Ne referim aici la situaţia societăţilor cu doi-trei asociaţi
care sunt şi administratori sau a societăţilor în care asociatul minoritar nu poate să-şi exercite
drepturile, astfel că în multe cazuri nu se ajunge la un consens, ci dimpotrivă la acţiuni
judecătoreşti de dizolvare. Instanţele de judecată în lipsa unor dispoziţii exprese şi cu motivarea
că nu se substituie voinţei asociaţilor, nu consideră admisibile acţiunile judecătoreşti prin care se
tinde la exercitarea unui control de oportunitate pentru a se împiedica abuzul de majoritate sau de
minoritate.

Revocarea ad nutum a administratorilor. Pornind de la caracterul intuitu personae al

calităţii de administrator, în toate cazurile avem de a face cu o revocare ad nutum, în sensul că
aceasta poate interveni oricând şi independent de voinţa sau de vreo culpă a administratorului 32,
fiind atributul exclusiv al organului de decizie al societăţii, competent să numească ori să revoce
administratorul.

Cu privire la revocarea ad nutum a administratorilor s-a pronunţat atât doctrina33 cât şi

jurisprudenţa34 reţinând că în timp ce un mandat obişnuit este revocabil prin natura lui, mandatul
administratorilor unei societăţi comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci chiar prin
esența lui.

În privinţa societăţilor pe acţiuni leguitorul a încercat o limitare a eventualelor abuzuri în

revocarea administratorilor, introducând obligativitatea existenţei „justei cauze”, în caz contrar
administratorul fiind îndreptăţit la a primi daune-interese; cu privire la existenţa unei juste cauze
în doctrină35 s-a susţinut că acţionarii trebuie să-şi motiveze hotărârea prin invocarea unei juste
cauze ce a determinat revocarea36.

32
Art. 2031 alin. 1 C.civ.: ”Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil”.
33
În privinţa doctrinei a se vedea St.D.Cărpenaru, op.cit., Ed.1995, p.212-213, Ed.1998, p.219-220; C.Bîrsan,
V.Dobrinoiu, A.Ţiclea şi alţii, op.cit., Ed.1995, vol.I, p.134
34
În ceea ce priveşte jurisprudenţa a se vedea Cas.III, dec.1474 din 21 mai 1939, în Revista de Drept
Comercial,1939, p.719 sau „Practica judiciară în materie comercială”, vol.II, Ed. Lumina Lex, Buc. 1991,
p.106.
35
Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni.
Democraţia acţionarială, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 19.
36
În principiu suntem de acord că acţionarii trebuie la momentul votului să analizeze activitatea
administratorului şi să aibă cunoştinţă de activitatea necorespunzătoare a acestuia, însă avem rezerve în
privinţa identificării „justei cauze” , dar şi în privinţa sensurilor noţiunii de „justă cauză”. Este greu de
stabilit în ce măsură acţionarii, în unele cazuri în număr foarte mare, pot analiza şi motiva o astfel de
revocare, ce implică această analiză a justei cauze, odată ce este suficient pentru revocare ca
administratorului să i se reţină pasivitatea în activitate sau o potenţială expunere a societăţii, astfel că nu
este necesar a şi exista urmări directe ale activităţii defectuoase a administratorului. În multe cazuri între
 Considerăm că nu este necesar ca luându-se hotărârea de revocare să se identifice „justa
cauză”, ci este suficient a rezulta din procesul verbal al şedinţei că, fie urmare a discuţiilor din
şedinţă, fie a rapoartelor întocmite de cenzori, a poziţiei luate de un administrator faţă de
măsurile întreprinse de altul etc., activitatea administratorului a constituit obiect de discuţie,
context în care s-a propus şi votat revocarea acestuia. Instanţa de judecată urmează a stabili în
litigiul ce ar avea ca obiect doar plata unor daune-interese dacă a existat sau nu o cauză justă care
să conducă la revocarea administratorului. Concluzia noastră este susţinută şi de faptul că, în
anumite cazuri, în funcţie de gravitatea faptelor, s-a admis că revocarea poate avea loc chiar dacă
nu a fost menţionată în convocator37.

Administratorul 38 care consideră revocarea abuzivă nu poate formula acţiune de

reintegrare în funcţie, ci numai acţiune în pretenţii pentru daune-interese compensatorii39 dacă
prin revocare i-au fost aduse prejudicii 40 ; dacă în contractul încheiat între administrator şi
societate este condiţionată revocarea de plata unor daune-interese prestabilite de părţi, însă au o
valoare nejustificat de mare, disproporţionată în comparaţie cu eventualele prejudicii ce le-ar
suporta un administrator, urmează a le considera nule, având o cauză ilicită şi în contradicţie cu
interesul social 41 ; pe de altă parte, astfel de clauze nu au prin ele însele o cauză ilicită sau
imorală, putându-se stabili la un nivel rezonabil, cum ar fi, spre exemplu, plata unor daune-
interese în cuantum egal cu 3 indemnizaţii lunare cuvenite administratorului.

Prin introducerea la art. 132 a alin. 4 prin Legea nr. 441/2006, legiuitorul a transpus

societate şi administrator nu se stabilesc la momentul numirii şi anumite condiţii sau indicatori economici
de profitabilitate, astfel că cu atât mai greu este a se stabili conţinutul noţiunii de „justă cauză”. Tocmai
pentru astfel de motive şi de a nu se ajunge la situaţia contrară ca acţionarilor să le fie teamă de eventuala
revocare, nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină; oricum această din urmă situaţie este
nedorită de legiuitor atât timp cât a menţinut caracterul ad nutum al revocării şi prin art. 132 alin. 4
imposibilitatea formulării acţiunii în anulare a hotărârilor prin care au fost revocaţi (pentru amănunte a se
vedea L. Săuleanu, op. cit., p. 54-56.
37
Radu N. Catană, op. cit, p. 18.
38
De observat că dacă în cazul administratorilor (art. 1371 alin. 4) şi a membrilor directoratului (art. 1532)
legiuitorul a prevăzut că revocarea fără justă cauză dă dreptul la plata unor daune-interese, în cazul
membrilor consiliului de supraveghere în art. 1536 alin. 4 nu a mai reluat această dispoziţie, motiv pentru
care vom considera că aceştia nu au dreptul în nici un caz la plata unor daune-interese; s-ar putea susţine
că este o lacună a legiuitorului, astfel că prin analogie şi aceştia ar avea calea unei acţiune în pretenţii în
caz de revocare fără justă cauză, însă credem că legiuitorul tocmai prin inserarea altei dispoziţii a dorit să
ofere o protecţia sporită a acestora cât ei sunt în funcţie, iar nu ulterior prin plata unor daune care nu mai
ajută societatea; or, legiuitorul tocmai pentru a proteja interesul societăţii de eventuala revocare abuzivă a
membrilor consiliului de supraveghere, a prevăzut că revocarea lor este posibilă doar cu o majoritate de
cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
39
Potrivit art.391 C. com. mandantul sau mandatarul care, fără justă cauză, prin revocarea sau renunţarea
sa întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune interese.
40
În acest sens s-a pronunţat jurisprudenţa prin Ordonanţa preşedinţială din 7 octombrie 1935 a Trib.
Ilfov, Secţ. a I-a în „Practica judiciară”, op. cit., vol.II, Ed. Lumina Lex, Buc. 1991, p.124.
41
Radu N. Catană, op. cit, p. 20.
legislativ teoria revocării ad nutum, stabilind că membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor
din funcţie.

Descărcarea de activitate. Revocarea administratorului nu presupune şi descărcarea de

gestiune, aceasta fiind o atribuţie distinctă ce trebuie hotărâtă explicit de către adunarea generală;
este posibilă revocarea unui administrator fără ca acestuia să i se dea descărcarea de activitate.
Dacă sunt mai mulţi administratori, analiza descărcării de activitate se face individual.

Analiza gestiunii de descărcarea de activitate a administratorilor trebuie să fie rezultatul

dezbaterilor şi să rezulte din procesul-verbal al şedinţei, neputându-se interpreta descărcarea din
aprobarea altor aspecte, cum ar fi, spre exemplu, prin aprobarea bilanţul şi contul de profit şi
pierderi pe anul anterior42. În acest sens s-a reţinut că prin „aprobarea bilanţului nu sunt ratificate
şi toate operaţiunile administratorilor, societatea nefiind decăzută din drepturile sale dacă s-ar
constata că administratorii au lucrat neglijent sau au comis dol” 43.

Descărcarea de gestiune făcută de adunarea generală fără a cunoaşte activitatea ilicită a

administratorilor nu poate fi considerată ca valabilă şi să constituie o cauză care să înlăture
răspunderea acestora44.

Contractarea auditului financiar (art. 194 alin.1 lit. b ). Adunarea asociaților are o
astfel de atribuție, însă contractarea auditului financiar nu mai este la latitudinea societății când
legislația fiscală impune realizarea unui astfel de audit.

c) Urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite (art. 194 alin. 1 lit. c)
O astfel de hotărâre poate fi luată împotriva unui administrator sau cenzor ce nu au şi
calitatea de asociaţi sau au un număr mic de părţi sociale.

Asociaţii minoritari au posibilitatea protejării societăţii faţă de administratorii sau

cenzorii ce deţin şi majoritatea părţilor sociale doar prin formularea unei cereri de exludere în
temeiul art. 222 alin. 1 lit. d.

42
În sensul că prin aprobarea bilanţului administratorii primesc descărcarea de gestiunea lor a se vedea
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 901/1938 în „Practică judiciară în materie comercială”, vol. II,
Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 108.
43
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 26/1921, în „Practică judiciară în materie comercială”, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 107-108.
44
I.N. Finţescu, op. cit., p. 259.
 Dacă prin aprobarea bilanţului de către adunarea generală a asociaţilor administratorii
societăţii au primit o descărcare totală a gestiunii lor, aceasta este valabilă numai în măsura în
care operaţiunile societăţii se oglindesc în mod corect în cifrele bilanţului, aprobarea neputându-
se extinde şi asupra unor cifre sau gestiuni care nu rezultă din bilanţ; o atare aprobare a bilanţului
implică numai aprobarea activităţii colective a administratorilor şi nicidecum activitatea izolată
şi personală a unui singur administrator45.

d) Modificarea actului constitutiv (art. 194 alin.1 lit. d )

Orice modificarea a actului constitutiv urmează a se face cu respectarea cerinţelor de vot
stabilite de art. 192 care stabileşte că „pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului
constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel”.

Aşadar, în măsura în care actul constitutiv nu conţine o altă prevedere, orice modificare
se face respectând principiul unanimităţii.

Art. 194 alin. 2 menţionează cu privire la această atribuţie „dacă în actul constitutiv se
prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de acord cu modificările aduse
acestuia, se aplică dispoziţiile art. 224 şi 225”.

Remarcăm că acest drept poate fi exercitat doar dacă este prevăzut în actul constitutiv şi,
mai mult, doar dacă s-a renunţat la regula unanimităţii şi s-a stabilit o altă majoritate pentru
modificarea actului constitutiv; aşadar, numai într-o astfel de situaţie când ceilalţi asociaţi
hotărăsc modificarea actului constitutiv, asociatul nemulţumit poate exercita dreptul de retragere;
observăm că în acest caz nu au fost identificate/limitate clauzele a căror modificare (schimbare
obiect principal, mutare sediu etc.) dau posibilitatea exerciării dreptului de retragere, aşa cum
este cazul art. 134 pentru societăţile pe acţiuni; dreptul de retragere are aplicabilitate generală
fiind efectul caracterului intuitu persoane permiţând menţinerea societăţii şi evitarea
neînţelegerilor şi evitarea dizolvării, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a
dispărut. Urmează a analiza acest drept de retragere în capitolul rezervat excluderii şi retragerii
în general.

Alte atribuţii legale. Legea nr. 31/1990 prevede şi alte atribuţii ale adunării asociaţilor:

a) excluderea din societate a asociatului debitor al oponenetului.

Art. 206 alin. 1 prevede posibilitatea creditorilor particulari ai asociaţilor dintr-o societate cu
răspundere limitată de a formula în condiţiile art. 62 opoziţie împotriva hotărârii adunării
asociaţilor de prelungire a duratei societăţii penste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi

45
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 901/1938, în „Practică judiciară în materie comercială”, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 108
 stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Dacă opoziţia este admisă, conform art.
206 alin. 2 asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit
irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din societate pe asociatul
debitor al oponentului.

b) numirea cenzorilor şi a auditorilor finaciari;

Potrivit art. 199 alin. 3 dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15 numirea auditorilor este
obligatorie; de asemenea, în baza art. 199 alin. 2, chiar dacă societatea nu se încadrează în
prevederile art. 160 alin. 1, adunarea generală poate numi unul sau mai mulţi cenzori ori un
auditor financiar; per a contrarior numirea cenzorilor sau a unui auditor devine obligatorie
dacă societatea se încadrează în prevederile art. 199 alin. 2; în toate cazurile aceste atribuţii
revin adunării generale a asociaţilor

c) promovarea unei acţiuni judecătoreşti împotriva asociatului care a încălcat dispoziţiile art.
79; potrivit acestui text de legeasociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont
propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nici
o deliberare sau decizie privind această operaţiune, în caz contrar fiind răspunzător de
daunele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Suprimarea şi crearea unor noi organe ale societăţii46. Necesitatea existenţei organelor
societăţii este justificată de formarea şi exprimarea voinţei societăţii în scopul realizării
obiectului de activitate al societăţii. Legiuitorul a realizat o specializare a acestor organe,
specializare care nu este una absolută, existând anumite interferenţe între acestea. Se pune
întrebarea dacă şi în ce măsură asociaţii pot modifica structura organizatorică, această schemă
statornicită de legiuitor pentru desfăşurarea activităţii comerciale. Dacă ne interesează cui revine
competenţa, problema este una simplă, această posibilitate ar avea-o doar adunarea generală, însă
dacă ne aplecăm asupra fondului întrebării, constatăm că cel puţin în parte răspunsul este unul
negativ.

Suprimarea existenţei unui organ al societăţii este imposibilă, odată ce legiuitorul a

stabilit existenţa anumitor organe şi atribuţiile ce revin acestora. Redactarea în acest mod a legii
chiar dacă este doar o formulă de tehnică juridică este menită a asigura cadrul existenţial al
acestor persoane juridice. Acestea sunt necesare şi de aceea legiuitorul a înţeles să fie obligatorii,
în lipsa funcţionabilitate nefiind garantată. Aceste organe ale societăţii sunt rezultatul necesităţii.
Nu este posibilă înlăturarea unui organ al societăţii fără a altera tipul de societate. Intervenţia
statului în înfiinţarea persoanei juridice nu poate fi contestată; acordarea personalităţii juridice
rămâne atributul exclusiv al statului 47 . De altfel, în cazul societăţii cu răspundere limitată a

46
L. Săuleanu, op. cit., p. 76-78.
47
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit, p. 278.
stabilit necesitatea acestora în funcţie de anumite elemente, cum este cazul numirii obligatorii a
cenzorilor dacă societatea are mai mult de 15 asociaţi (art. 199 alin. 3).

Ţinând cont de această concluzie, în sensul că organele societăţii sunt invariabile şi

inderogabile, ne întrebăm dacă este posibilă folosirea unei alte denumiri a organului, fără a
schimba scopul acestuia. Dacă se respectă specializarea prevăzută de legiuitor în privinţa
organelor societăţii asociaţii pot, în vederea realizării obiectului, în funcţie de specificul
activităţii acesteia, a unor organe48, cum ar fi, spre exemplu, anumite comisii cu atribuţii tehnice,
constituirea unei comisii arbitrale etc., însă acestea nu pot fi formatori de voinţă socială, ci au
doar un rol consultativ legat de problemele tehnice respective 49.

În doctrină50 s-a considerat că exercitarea drepturilor de către acţionarii minoritari sau de

către acţionarii individuali pot fi considerate organe extraordinare. Este adevărat că în scopul
protejării intereselor societăţii, legiuitorul a dat posibilitatea exercitării anumitor drepturi de către
o parte din acţionari, în cazul societăţilor pe acţiuni sau chiar de asociaţi, în cazul societăţii cu
răspundere limitată, însă nu putem considera că în astfel de situaţii, aceştia constituie un organ
extraordinar.

Consideratii privind revocarea și numirea judiciară a administratorulu

Revocarea judiciară51. Considerații introductive

Nu de puține ori în activitatea societăților apar evenimente sau tensiuni între asociați care
conduc la un blocaj, motiv pentru care intervenția instanței de judecată apare ca singura soluție.
Doctrina și practica judiciară a ultimului deceniu nu s-au aplecat suficient asupra acesui subiect,
cel puțin din perspectiva raporturilor dintre administrator și societate, reticența fiind justificată
prin raportare la atribuțiile A.G.A. ca singur organ căruia legiuitorul i-a conferit puteri depline în
acest sens, astfel că numirea unui administrator de către instanța judecătorească a fost
considerată o interveție în viața societară, substituindu-se voinței asociaților. Cu titlu de
exemplu, s-a apreciat că ”Legea nu prevede nicio ipoteză în care instantele se pot substitui

48
I.L. Georgescu, Adunările generale ale societăţilor pe acţiuni, Revista de drept comercial şi studii
economice, nr. 5-7/1944, p. 306
49
În cazul societăţilor pe acţiuni art. 15310 alin. 1 dă posibilitatea consiliului de supraveghere să creeze
comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de
investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea
membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a personalului sau nominalizarea de candidaţi
pentru diferitele posturi de conducere.
50
I.L. Georgescu, Adunările generale ale societăţilor pe acţiuni, Revista de drept comercial şi studii
economice, nr. 5-7/1944, p. 306
51
Cu privire la cazurile de revocare judiciară admise de jurisprudenţa franceză a se vedea C. Predoiu, Gh.
Piperea, op. cit., p. 774-775.
voinței părților în ceea ce privește stabilirea organelor care administrează societățile
comerciale. În consecință, instanțele judecătorești nu au competența de a soluționa cereri având
ca obiect numirea, suspendarea din funcție și revocarea administratorilor, acesta fiind atribut
exclusiv al adunării generale a asociaților” (Tribunalul București, Secția comercială, sentința nr.
6120 din 12.05.2011)52. În același sens, Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, decizia nr. 7
din 29 ianuarie 2013 53 reține că numirea administratorilor este atributul exclusiv al asociaților
sau adunării generale a asociaților, instanța neavând atribuții legale în alegerea sau numirea
administratorilor, nici măcar în mod provizoriu, neputându-se substitui voinței adunării generale
a asociaților. În caz contrar, instanța și-ar depăși competența și limitele puterii judecătorești.

Dacă în privința numirii administratorului, în doctrină a fost subliniat atributul exclusiv al

adunării generale a asociaților 54, uneori cu completarea că nu poate fi suplinită voința asociaților
de către instanța de judecată 55 , totuși anumite nuanțări regăsim cu privire la revocarea 56 sau
suspendarea57 judiciară a administratorului social. Aceste aspecte privind revocarea judiciară și
suspendarea din funcție a administratorului nu vor face obiectul prezentului studiu, deși cu
privire la acest subiect am considerat că, mai ales în materia societăţilor cu răspundere limitată,
trebuie reconfigurată poziţia atât a instanţelor, cât şi a doctrinei, în sensul pronunțării unor astfel
de hotărâri judecătorești58.

Noțiunea de administrator provizoriu nu este reglementată expres în Legea nr. 31/1990,

deși referiri regăsim în cazul societății pe acțiuni, în partea rezervată sistemului unitar de
dministrare, art. 1372 prevăzând că în caz de vacanță a unuia sau mai multor posturi de
administratori, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administrație
procedează la numirea unor administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale
ordinare a acționarilor. Prin excepție, potrivit alin. 5 al aceluiași articol, numirea provizorie se
face de către cenzori în caz de deces sau imposibilitate fizică de exercitare a funcție de
administrator unic. O dispoziție similară este prevăzută și pentru sistemul dualist, respectiv
pentru consiliul de supravehere (art. 1537 din Legea nr. 31/1990), precum și pentru

52
http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/1829/Suspendarea_dreptului_de_administrare__Exceptia_de
_inadmisibilitate
53
https://www.avocatura.com/speta/238274/numire-administrator-provizoriu-curtea-de-apel-ploiesti.html
54
St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, Ediția 5, Ed. C.H.
Beck, București, 2014, p. 356; Csaba Bela Nasz, Drept societar, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p.
143
55
Sebastian Bodu, Legea societăților, Ed. Rosetti, București, 2017, p. 981.
56
Ioan Adam, Codruș Nicolae Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H.
Beck, București, 2010, p. 332-333
57
Dragoș-Mihail Daghie, Administrarea societății pe acțiuni, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p.
121
58
L. Săuleanu, Societăți comerciale. Studii, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 165-168.
întreprinderilor publice (art. 641 din OUG 109/2011 privind guvernanța corporativă a
întreprinderilor publice aprobatăprin legea nr. 111/201659).

Revocarea judiciară. Opinii. Deşi, aşa cum am precizat numirea şi revocarea

administratorilor este atribuţia exclusivă a adunării generale, totuşi în anumite situaţii, instanţele
judecătoreşti au pronunţat soluţii contrare.

Astfel, Tribunalul Braşov a admis o cerere de ordonanţă preşedinţială60 formulată de o

societate comercială dispunând suspendarea pârâţilor din funcţia de administratori ai societăţii,
ca măsură vremelnică, justificată de iminenţa amplificării prejudiciului cauzat societăţii prin
administrarea defectuoasă exercitată de pârâţi.

Apelul declarat de pârâţi prin care se susţine că o asemenea măsură reprezintă o imixtiune
fără temei a instanţei în activitatea unei societăţi comerciale şi, deci, ordonanţa preşedinţială în
această materie este inadmisibilă, a fost respins61.

Această soluţie, din punctul nostru de vedere, nu este la adăpostul criticilor: trebuie avut
în vedere principiul simetriei juridice, astfel că dacă numirea administratorului este atributul
adunării generale a asociaţilor şi revocarea aparţine acesteia 62 ; pe de altă parte, nu există un
raport între asociaţi şi administratori, ci un raport între administrator şi societate; în fine, aşa cum
am precizat, revocarea administratorilor este unilaterală, ea putând interveni oricând şi
independent de vreo culpă, motiv pentru care cererea formulată în instanţă cu un astfel de obiect
este inadmisibilă. În sens contrar deciziei amintite, Curtea de Apel Craiova, soluţionând un apel
la o hotărâre prin care se dispusese excluderea a doi asociaţi şi ca urmare a acesteia şi revocarea
lor din funcţie, prin decizia nr. 295 din 24 octombrie 2005 a admis apelurile declarate, a
modificat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea de revocare ca administratori a
apelanţilor-pârâţi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate privitoare la excludere,
reţinând, în esenţă, faptul că revocarea administratorilor nu poate fi dispusă de către instanţa de
judecată, fiind o atribuţie a adunării generale a asociaţilor.

Cu toate criticile ce se pot aduce unor astfel de hotărâri prin care instanţele au dispus
suspendarea administratorilor din funcţie, totuşi, mai ales în materia societăţilor cu răspundere
limitată trebuie reconfigurată poziţia atât a instanţelor, cât şi a doctrinei.

59
”În caz de vacanță a unuia sau a mai multor posturi de administrator al regiei autonome, autoritatea publică
tutelară poate proceda la desemnarea unor administratori provizorii, până la finalizarea procedurii de selecție a
administratorilor, potrivit prezentei ordonanțe de urgență”.

60
În sensul că revocarea administratorilor nu poate fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale întrucât
aceasta nu poate fi considerată o măsură vremelnică a se vedea C.S.J. – secţia comercială, dec. nr.
59/1996 în Revista de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 156-157.
61
Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 14/A din 01.11.1995, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1997,
p. 161-162.
62
În acelaşi sens a se vedea şi S. David, în op. cit., p. 111
 În acest material, în mai multe rânduri şi cu privire la aspecte diferite am nuanţat
controlul ce-l exercită instanţele de judecată, respectiv control de legalitate versus control de
oportunitate. În cazul societăţilor cu răspundere limitată este mai uşoară identificarea efectelor
negative ale refuzului instanţelor de jduecată de a depăşi strictul conztrol de legalitate. Societăţile
cu răspundere limitată se află în cele mai multe ori într-un blocaj grefat pe neînţelegerile dintre
asociaţi şi imposibilitatea revocării şi numirii unui alt administrator; în multe situaţii
administratorul, de obicei şi asociat, are un comportament abuziv faţă de ceilalţi asociaţi, astfel
că trebuie să înclinăm balanţa în sensul acceptării unor soluţii ce constituie un remediu, chiar
temporar, pentru societate. A pune accentul doar pe teza contractualistă prin care se justifică
poziţia de necenzurare a voinţei asociaţilor sau doar simpla interpretare a atribuţiilor adunării
generale nu credem că este suficient. Nu înseamnă că treuie să devenim partizanii tezei
instituţionale doar de dragul protejării persoanei juridice, însă a lăsa pradă complexitatea
raporturilor create în jurul unei întreprinderi comerciale voinţei unui administrator nu corespunde
cu realitatea economică. Fenomenul economic are prioritate ca şi înţeles faţă de instrumentele
juridice ce au menirea de a-l proteja. Ce-i ce susţin neintervenţia instanţei în astfel de situaţii
poate au reflexul simplei aplicărin a normei juridice, a reducerii acestora la un anumit tip de
realitate ce corespundea pentru momentul apariţei acestei forme de societate. Nimic mai simplu
să constatăm neînţelegerile grave dintre asociaţi ca şi motiv de dizolvare a societăţii comerciale
(art. 227 alin.1 lit. e) sau, dimpotrivă, să recunoaştem că leguitorul a pus la îndemână şi o acţiune
judecătorească pentru o astfel de situaţie, anume excluderea respectivului asociat administrator
(art. 222 alin. 1 lit.d).

Chiar şi raportat la speţa citată doar ca şi pretext pentru analiză observăm că s-a dispus
doar suspedarea provizorie care nu este menţionată expres ca atribuţie a adunării generale (ce are
ca atribuţii revocarea şi numirea) nici la societatea cu răspundere limitată, nici la societatea pe
acţiuni; pe de altă parte, fundamentul îl regăsim în exercitarea abuzivă a drepturilor recunoscute
de lege. Pe aceste considerente pledăm pentru admiterea chiar a revocării judicare a
administratorului la societăţile cu răspundere limitată ori de câte ori o astfel de cerere are o cauză
legitimă justificată prin abuzul administratorului şi evitarea creării unor prejudicii pentru
societate.

Administratorul provizoriu al societății. Numire pe cale judiciară.

Definiție

Numirea unui administrator provizoriu poate fi necesară în multe cazuri pentru evitarea
dizolvării societății sau deschiderii procedurii insolvenței. Administratorul provizoriu este un
mandatar desemnat pe cale judecătorească în cazul în este împiedicată funcționarea normală a
societății fiind responsabil de îndeplinirea actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societății.
 Am preferat noțiunea de administrator provizoriu, iar nu pe cea de administrator judiciar
pentru evitarea confuziei cu practicienii în insolvență desemnați ca administratori judiciari în
cadrul procedurilor de insolvență conform art 57 și urm. din Legea nr. 85/2014.

Totodată, precizăm că administratorul provizoriu nu este un mandatar ad-hoc, acesta din

urmă având un rol bine determinat în cadrul procedurilor de prevenire a insolvenței, fiind numit
chiar la cererea debitorului care nu are probleme cu reprezentantul său legal, ci așa cum prevede
art. 13 din Legea nr. 85/2014 dificultățile sunt de ordin financiar, iar numirea desemnarea de
către instanță a unui mandatar ad-hoc are ca obiectiv încheierea unei înțelegeri între debitor și
creditorii săi cu scopul salvgardării societății și depășirii stării de dificultate financiară.

Condiții

Întâi de toate se impune să identificăm condițiile în care se poate dispune numirea unui
administrator provizoriu. În esență, reclamantul trebuie să probeze că funcționarea normală a
societății este afectată. Trei condiții se desprind: afectarea activității curente, normale a societății
și existența unui pericol major, iminent, precum și inexistența unei cauze de dizolvare.

Așadar, desemnarea administratorului provizoriu este posibilă când este pusă în pericol
existența societății urmare a lipsei organelor de administrare a societății, practic când se constată
o criză la nivel societar. Numirea unui administrator trebuie să rămână o soluție excepțională,
altfel s-ar ajunge la diluarea puterii organelor de administrare si substituirea voinței asociaților de
către instanța de judecată. „Desemnarea judiciară a unui administrator provizoriu al societății
este o măsură excepțională care presupune că dovada circumstanțelor a fost readusă în funcție
de funcționarea normală a societatea și amenințarea cu un pericol iminent.” (Cass. Com., 18
mai 2010). Numirea unui administrator provizoriu este o soluție admisibilă ori de câte ori
numirea de către asociați este imposibilă, astfel că este în interesul societății. Curtea de Casație
din Franța într-o hotărâre din 6 februarie 2007, reține că o astfel de stare de criză „presupune să
facă dovada circumstanțelor care fac imposibilă funcționarea normală a companiei și
amenințarea cu un pericol iminent”.

Situațiile care impun numirea unui administrator provizoriu pot fi multiple: a) societatea
nu mai are reprezentant legal urmare a decesului acestuia, imposibilitate de exercitare a
mandatului urmare a unei boli grave sau a unui accident; b) în cazul în care administratorul a
renunțat la mandat sau a fost revocat, iar asociații sunt în imposibilitate de numire a unui
administrator; c) neînțelegeri grave între asociați care afectează grav interesul societății; d)
neîntrunirea cvorului necesar pentru desemnarea administratorului; e) executarea unei pedepse
privative de libertate de către administratorul unic etc.

Puterile administratorului provizoriu

 Administratorul provizoriu exercită toate drepturile și obligațiile unui administrator al
societății numit de către A.G.A., mandatul său fiind unul general, în sensul art. 70 alin. 1, adică
poate face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate, afară
de restricțiile arătate în actul constitutiv. Pe timpul mandatului stabilit de către instanță,
administratorul provizoriu este reprezentantul legal al societății.

Se pune întrebarea dacă instanța de judecată poate să stabilească puterile

administratorului provizoriu? Considerăm că în dispozitivul hotărârii trebuie să se regăsească
mențiuni doar cu privire la numirea adinistratorului și că acesta are puteri depline. Instanța nu
trebuie să menționeze puterile administratorului sau le să limiteze odată ce acceptăm că ceea ce
este diferită este doar modalitatea de numire/desemnare, așa încât atribuțiile sunt cele fixate de
lege. Nu se poate stabili în sarcina administratorului provizoriu anumite operațiuni sau încheierea
anumitor acte juridice care sunt reglementate în mod distinct de leguitorul, cum ar fi, spre
exemplu, convocarea AGA, întrucât art. 119 reglementează distinct această ipoteză sau
analizarea anumitor operațiuni din gestiunea societății, care poate fi acordată unor experți în
condițiile art. 136 etc.

Bineînțeles că numirea administratorului de către instanța judecătorească nu face nici ca

acesta să aibă anumite puteri sporite, astfel că administratorul provizoriu nu poate exercita vreo
atribuție care este rezervată de lege adunării generale a asociaților, indiferent de pericolul în care
societatea se află. Astfel, Curtea de Casație din Franța 63 a apreciat în mod special că
administratorul are „cele mai vaste puteri de a gestiona companiași în mai multe rânduri a avut
ocazia să reamintească natura esențial conservatoare a administrației provizorii, pentru a limita
competențele administratorului provizoriu doar la actele administrației curente. Administratorul
provizoriu trebuie să se abțină de la încheierea acelor acte juridice care ar afecta ireversibil
viitorul sau care presupun solutie managerială care pune în pericol societatea. O astfel de rigoare
credem că se desprinde din chiar motivele care stau la baza numirii sale, respectiv starea de
pericol în care se află societatea și scopul salvgardării acesteia. Astfel, printr-o hotărâre
pronunțată la 27 octombrie 1969, Curții de Casație64 a apreciat că puterea discreționară conferită
consiliului de administrație prin statut, de a aproba sau de a refuza un cumpărător al acțiunilor,
depășește domeniul de aplicare al misiunii încredințate unui administrator provizoriu responsabil
doar de gestionarea companiei și nu trebuie să își asume responsabilitățile care implică punerea
în executare a unei astfel de clauze. Administrația generală încredințată administratorului
provizoriu acoperă încheierea actelor juridice curente necesare desfășurării activității societății și
pentru realizarea obiectului său corporativ, precum o comandă a materiilor prime esențiale
pentru buna desfășurare a activității al companiei65.

63
Cass. Com., 5 noiembrie 1971: Bull. Civ. 1971, IV, nr 26.

64
Cass. Com, 27 octombrie 1969: Bull. civ. 1969, IV, nr. 314

65
Cass. com. 26 ianuarie 1981: Rev. Sociétés 1981, p. 606
 Cererea de chemare în judecată
Desemnarea administratorului provizoriu se face pe cale de ordonanță președințială, caz
în care trebuie îndeplinite condițiile stabilite de art. 997 și urm. C.pr.civ. sau printr-o cerere de
chemare în judecată formulată pe dreptul comun.

Având în vedere că reclamanta este creditoare a societății pârâte, observând că societatea

cu răspundere limitată este în esență o entitate privată, iar legiuitorul a recunoscut posibilitatea
de contestare a modului de organizare și funcționare în concret al acesteia exclusiv în favoarea
persoanelor care au calitatea de membru în entitatea respectivă și anume doar asociaților,
instanța de judecată observând prima cerință legală expusă în al. 1 al art. 997 C.pr.civ., cerință
care constă în existența unei aparențe de drept în favoarea reclamantei , va constata că această
cerință nu este satisfăcută în speță, urmând astfel a respinge cererea. e reține în acest sens că,
reclamanta, neavând calitatea de asociat în societatea pârâtă, nu poate contesta actul de
desemnare al administratorului, astfel încât aceasta nu poate interveni, în calitate de terț față de
societate, în ceea ce privește administrarea societății pârâte. O eventuală pagubă care i s-ar putea
produce în viitor reclamantei, ca urmare a faptului că societatea pârâtă nu și-ar fi achitat la
zi creditul, pe lângă faptul că nu este dovedită în speță, nu îi conferă reclamantei nicio
aparență de legalitate pentru a interveni în procesul de administrare și conducere în concret a
societății comerciale (Tribunalul Arad, sentința civilă nr. 438 din 27 mai 2019) 66

Nu poate fi desemnat un administrator provizoriu pe calea acțiunii oblice, într-o speță,

”raportat la dispozițiile legale care reglementează modul de numire a administratorilor, respectiv
art. 197 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 care prevede că societatea este administrată de unul sau
mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul const itutiv sau de adunarea
generală, Curtea reține că numirea administratorului este un aspect care ține de persoana
debitorului și că acest drept nu poate fi exercitat de creditor pe calea acțiunii oblice” 67

Reclamantul trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de art. 997

și următoarele C. pr.civ., anume măsura este una provizorie, numirea ca adminsitrator provizoriu,
urmând ca să fie limitată până la un moment indicat (exemplu, momentul dezbaterii succesiunii),
urgența să fie justificată de nevoia desfășurării activității curente, achitarea creditelor, achitarea
salariilor angajatilor, opretiuni bancare, etc., precum și îndeplinirea condiției prejudiciului pe
care societatea l-ar putea încerca prin întârzierea numirii unui administrator, rezultând din
pierderile financiare, încetarea anumitor contracte, imposibilitatea plății impozitelor, executarea
silită a unor bunuri etc.

Existența organelor de conducere, respectiv administratorului este necesară, iar în

condițiile în care art. 197 din Legea 31/1990 care prevede ca societatea este administrată de unul

66
http://www.rolii.ro/hotarari/5cf08845e49009b80e00002f definitivă prin respingerea apelului prin
decizia nr. 561/A din 10.07.2019 de către Curtea de Apel Timișoara
67
Curtea de Appel Bacău, Secția a II-a civilă, decizia nr. 462/07.12. 2018, definitivă
http://www.rolii.ro/hotarari/5c526239e49009141e00002a
sau mai mulți administratori numiți prin actul constitutiv sau Adunarea Generală, neinterzicându-
se numirea unui administrator pe cale judecatorească, apreciem că instanțele trebuie să aibă în
vedere dispozițiile art. 5 alin.2 C.pr.civ. care prevăd ca niciun judecător nu poate refuza să judece
pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, așa încât judecata se face în baza
principiului general al dreptului și ținând seama de cerințele echității.

Competența

Instanța competentă este tribunalul din raza teritorială unde se află sediul societății prin
raportare la art. 63 din Legea nr. 31/1990, astfel că ținând cont de natura cererii, indiferent de
litigiile aflate pe rolul altor instanțe, numirea unui administrator tinde la modficarea actului
constitutiv al societății în sensul art. 204 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, astfel că revine
competența materială și teritorială tribunalului în raza teritorială a căruia se fală sediul societății
(Judecătoria Pitești, sentința 806 din 27 februarie 202068).

Calitate procesuală activă

Orice persoană care justifică un interes personal, determinat, legitim, născut și actual în
sensul art 33 C.pr.civ. Așadar, reclamant nu poate fi o persoană străină de societate, astfel că au o
astfel de calitate un asociat, moștenitorii asociatului unic care era și administrator, un creditor,
consiliul de supraveghere sau un cenzor al societății. Un angajat al scoietății nu are calitate
procesuală activă .

În cazul în care societatea are un administrator, cererea de desemnare a unui

administrator trebuie respinsă ca inadmisibilă, astfel că nemulțumirea reclamantului chiar reală
privind conducerea societății nu poate fi valorificată pe această cale, ci doar în contextul
răspunderii administratorului față de societate.

Curtea de Casație din Franța a avut ocazia să precizeze că interesul membrului sau al
partenerului în solicitarea numirii unui administrator provizoriu „trebuie evaluat în ziua
depunerii cererii și nu poate depinde a circumstanțelor ulterioare care ar face-o irelevantă” (Cass.
2e civ., 9 nov 2006). Cu privire la calitatea procesuală activă a creditorului soluțiile nu sunt
unitare, în unele cazuri apreciindu-se admisibilă cererea formulată de un creditor în măsură
stabilirii atât a legitimității interesului său personal de a acționa, cât și îndeplinirea condițiilor
necesare pentru numirea unui administrator provizoriu 69 ; astfel, Curtea de Apel din Paris 70 a
apreciat admisibilă cererea formulată de o bancă, creditoare a unei societăți pe acțiuni,
menționând că „numirea unui administrator provizoriu la inițiativa unui creditor al societății pe
acțiuni este posibilă atunci când nerambursarea împrumutului atrage obligații suplimentare de

68
http://www.rolii.ro/hotarari/5e5f1689e49009fc0400002e
69
În sens contrar a se vedea Cass. Com., 14 Feb 1989: Bull. Civ. 1989, IV, nr. 66
70
CA Paris, 28 mai 1993
plată și care pot pune în pericol interesele sale fără a putea controla acțiunile managerului său,
dincolo de unicul interes personal al creditorului de a-și păstra drepturile”.

Calitatea procesuală pasivă

În primul rând, societatea are calitate procesuală pasivă, prin raportare la art. 36 C.pr.civ.,
o astfel de calitate rezultând din identitatea dintre părți și raportul juridic dedus judecății, anume
că prin cererea de chemare în judecată se tinde la numirea unui administrator provizoriu. Pe de
altă parte, în măsura în care se urmăreșe numirea unei alte persoane ca administrator provizoiu,
apreciem că aceasta trebuie să fie parte în proces urmând a fi citată.

Cu privire la persoana celui care urmează să fie desemnat administrator provizoriu, în

cele mai multe cazuri intenția reclamantului este de a fi chiar el desemnat în această calitate,
poziție pe care o urmăresc și pârâții sau intervenienții în măsura în care există, așa încât instanța
urmează să aprecieze prin raportare la interesul societății; cu titlu de exemplu, instanța a apreciat
că se impune desemnarea doamnei D.D.M., având în vedere faptul că a mai exercitat această
funcție anterior, fiind desemnată chiar de asociatul majoritar, decedat la acest moment, precum și
faptul că există acordul în acest sens și al asociatului minoritar (Curtea de Apel Bacău, decizia
nr. 161/20 aprilie 2018, definitivă 71).

Temei juridic

Cu privire la inadmisibilitatea cererii raportat la lipsa unei dispoziții în actul constitutiv

privind posibilitatea numirii unui administrator provizoriu, apreciem că nu poate fi rețiunută,
întrucât pe de o parte actul constitutiv reglementează eventualele drepturi și obligații asumate
convențional, iar acesta nu interzice o astfel de posibilitate, iar pe de altă parte tocmai în lipsa
unei astefel de dispoziții convenționale, rezolvarea trebuie găsită pe cale judiciară pentru
protejarea drepturilor societății. Puterea de a reprezenta poate rezulta și dintr-o hotărâre
judecătorească conform art. 1295 C.civ.

Cum legea nu interzice numirea unui administrator provizoriu implicit nu putem

considera de plano că o astfel de cerere este inadmisibilă în condițiile în care tocmai legea nu
impune anumite condiții pentru exercitarea unei astfel de acțiuni.

Nu pot fi invocate cu privire la numirea unui administrator provizoriu dispozițiile art.

137 din Legea nr. 31/1990 reținându-se că ”în cererea de numire a unui administrator provizoriu
2

reclamanta a invocat drept temei de drept material dispozițiile art 137 2 din Legea nr. 31/1990.
Acest articol se referă la situația vacanței postului de administrator în cazul societăților pe acțiuni
și face parte din Secțiunea a II-a – Despre administrația societății - a capitolului IV – Societățile
pe acțiuni din Legea nr. 31/1990 . În cazul de față în discuție se află o societate cu răspundere
limitată, iar potrivit art 197 al 4 din Legea nr. 31/1990 dispozițiile privitoare la administrarea

71
http://www.rolii.ro/hotarari/5aebc4f0e490094814000048
societăților pe acțiuni nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată , indiferent dacă sunt
sau nu supuse obligației de auditare. Așadar dispozițiile art. 137 2 nu sunt aplicabile în cazul de
față” (Tribunalul Constanța, sentința civilă nr. 1734 din 04.06.201372); în același sens a se vedea
și Tribunalul Bacău, sentința civilă 607/22 noiembrie 201373.

Cu privire la interpretarea art. 1372 chiar în ipoteza aplicării sale în cazul societăților pe
acțiuni, instanțele au fost rezervate apreciind că într-o cerere de ordonanță președinațială
desemnarea unui administrator provizoriu pentru societatea în discuție, față de dispozițiile art.
137 2 din Legea 31/1990 nu este întrunită condiția aparenței dreptului. Art. 137 2 din Legea
31/1990 reglementează vacanța funcției de administrator și din dispozițiile acestuia se reține că
au calitatea de a numi administratorii provizorii până la întrunirea adunării generale ordinare a
acționarilor, în funcție de situațiile descrise de text, consiliu de administrație, administratorii
rămași, cenzorii. În lipsa persoanelor enumerate orice parte interesată se poate adresa instanței
pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acționarilor,
care să facă numirile necesare. Din textul de lege invocat se reține că instanța este oprită de a se
amesteca în treburile societății, nu este în atributul său desemnarea nici a administratorilor
provizorii, ci în situațiile descrise poate doar autoriza convocarea adunării generale (Curtea de
Apel Craiova, decizia nr. 44 din 31.05.201374).

Remunerația

Coniderăm că instanța poate să stabilească plata unei remunerații, aceasta urmând să fie
suportată de societate în condițiile în care raportul juridic este neschimbat, respectiv între
administrator/mandatar și societate, fiind diferită doar modalitatea de desemnare. Pentru
identitate de rațiune considerăm că nu există temei pentru ca plata remunerației să fie făcută de
către reclamant.

De asemnea, costurile privind numirea administratorului provizoriu sunt suportate de

societate, cele privind necesitatea efectuării publicității în registrul comerțului și alte cheltuieli
privind punerea în executare a hotărârii judecătorești.

Încetarea mandatului

Durata mandatului este limitată. Mandatul administratorului provizoiu încetează la data

stabilită de către instanța de judecată prin hotărâre sau la momentul determinat prin hotărâre.
Bineînțeles că mandatul încetează la momentul numirii unui administrator social de către AGA,
la data pronunțării hotărârii de dizolvare sau de deschidere a procedurii de insolvență sau a
procedurii de dizolvare. S-ar pune întrebarea dacă administratorul provizoriu poate fi înlocuit de
către instanță, spre exemplu la cerere pe motiv că nu își îndeplinește mandatul corespunzător?

72
http://www.rolii.ro/hotarari/5a56d4b1e490093c1b000048
73
http://www.rolii.ro/hotarari/589357bfe4900994250018e6
74
http://www.rolii.ro/hotarari/5895feabe490095436002477
Greu de răspuns, strict pe acest subiect în condițiile în care practica judecătorească nu s-a
pronunțat, eventual urmează a se analiza admisibilitatea unei astfel de cereri în contextul și
limitele în care, în general, revocarea pe cale judiciară a administratorului social.

Jurisprudența națională relevantă

1. Prin sentința nr. 166 din 10 decembrie 2018 Tribunalul Dolj 75 a admis cererea de
ordonanță președințială formulată de B.L. în contradictoriu cu BO si SC A.B. SRL fiind
numită ca administrator provizoriu al socității până la dezbaterea succesiunii de pe urma
defunctului B.Laurentiu. A fost respinsă totodată cererea de intervenție formulată de
intervenienta B.D.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că asociat unic si
administrator al societății AB SRL a fost defunctul, fiul reclamantei, care a decedat la data de
21.10.2018 într-un accident de mașină împreună cu cei doi copii minori ai săi. S-a reținut că
societatea în aceste condiții nu mai poate funcționa, neexistând un administrator, fiind deschisă
procedura succesorală, moștenitori prezumtivi fiind reclamanta B.L. si fratele defunctului,
pârâtul B.O., însă urmare a decesului în același eveniment și a celor doi copii miniri, pretenții
privind succesiunea ridică și mama copiilor B.D. care a formulat cerere de intervenție în această
cauză. Prin cererea de intervenție s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și
dimpotrivă numirea interveniente ca administrator provizoriu al societății justificând că aceasta
are calitatea de moștenitoare odată ce nu suntem în prezența comorienților, unul din copii minori
supraviețuit defunctului său tată.

În situația dată moștenirea nu se poate dezbate, întrucât urmează ca Institutul de Medicină

Legală să stabilească dacă și în ce condiții persoanele decedate au supraviețuit sau nu una alteia,
astfel că există un blocaj cu privire la dezbaterea succesiunii asupra părților sociale și implicit cu
privire la numirea pe cale convențională a unui administrator.

Instanța a apreciat că sunt întrunite condițiile art. 997 și urm. C.pr.civ. întrucât numirea
reclamantei ca administrator este o măsură provizorie, fiind limitată până la momentul dezbaterii
succesiunii, urgența este justificată de nevoia desfășurării activității curente, achitarea creditelor,
achitarea salariilor angajaților, operațiunile bancare etc, pentru a preveni prejudiciul pe care l-ar
putea încerca societatea prin întârzierea numirii unui administrator. S-a mai reținut că societatea
trebuie să funcționeze, fiind în interesul acesteia ca pe perioada de incertitudine să fie
administrată, cu atât mai mult cu cât are un patrimoniu considerabil având în proprietate 238 ha
teren agricol și și înexploatare cu titlu de arendă încă 577 ha, iar reclamanta la rândul ei figurează
în evidențele Primăriei Giubega cu 511,40 ha teren agricol, fiind în măsură să administareze
societatea.

Hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 142 din 6
75

martie 2019
 În ceea ce privește cererea de intervenție voluntară principală, intervenienta este fosta
soție a defunctului, iar interesul în administrarea societății fostului ei soț poate părea la prima
vedere ca fiind legitimă, dar aspectele care țin de vocația succesorală urmează a se tranșa pe
calea dreptului comun în cererea pe care a promovat-o la Judecătoria Craiova.

2. Prin sentința 197 pronunțată la data de 02.05.2012, Tribunalul Prahova 76 a admis cererea
de ordonanță președinițială formulată de reclamanta pârât GEN și numește în calitate de
administrator provizoriu al societății pe domnul PA, până la soluționarea irevocabilă a
dosarului având ca obiect excludere aflat pe rolul Tribunalului Prahova. Totodată instanța
a respins cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantul-pârât GCG,
conexată
În cauză, reclamanta GEN a înființat societatea împreună cu soțul său GV, la data de
04.04.2007, fiecare deținând 50% din capitalul social, iar GV a avut și calitatea de administrator
al societății. Se reține că la data de 18.09.2011 GV a decedat și că potrivit dispozițiilor art.12 din
actul constitutiv, în caz de deces al unui asociat, societatea își va continua activitatea cu
succesorii acestuia, iar moștenitori cu vocație succesorală sunt soția supraviețuitoare GEN și
copii defunctului, respectiv pârâții GCG și MMR
Societatea de la data de 18.09.2011 și până în prezent nu a mai avut administrator,
întrucât deși societatea a continuat activitatea conform actului constitutiv, totuși, moștenitorii
defunctului nu au ajuns la o înțelegere, respectiv nu s-au putut întruni pentru desemnarea
administratorului, moștenitorii fiind în litigiu atât în ceea ce privește dezbaterea succesiunii care
se află în curs de soluționare pe rolul Judecătoriei Câmpina, cât și în ceea ce privește societatea,
în privința căreia părțile au un litigiu având ca obiect printre altele aceea de excludere asociat
înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova.
Dovada neînțelegerilor părților, rezultă și din cele două cereri de ordonanță președințială
formulate de către GEN și GCG, cereri conexate, prin care fiecare dintre cei doi solicită numirea
unui administrator provizoriu la societate, însă fiecare dorește o altă persoană în această funcție,
respectiv unul dorește să fie numit PA, iar celălalt apreciază că este chiar el îndreptățit la această
funcție, respectiv GCG.
Tribunalul Prahova în considerentele hotărârii reține că datorită neînțelegerilor asociaților
actuali, care în principiu doresc ca societatea să-și continue activitatea, nu există un punct de
vedere comun asupra desemnării administratorului societății, din data de 18.09.2011 și până în
prezent societatea funcționează fără administrator. Prin inexistența unui administrator, activitatea
societății este prejudiciată și s-ar putea produce consecințe ireversibile în desfășurarea activității
societății sau în modalitatea în care persoana juridică acționează în câmpul vieții civile, fără
vreun reprezentant care să-i coordoneze activitatea.
Din cele două propuneri făcute de către părți, respectiv numirea în calitate de
administrator provizoriu a numitului PA sau a pârâtului GCG, instanța apreciază că față de
contextul relațiilor tensionate existente între părți, cât și de procentul de capital care le revin în
cadrul societății, cea mai potrivită persoană este cea solicitată de către reclamanta GEN,
respectiv dl.PA

76
http://www.rolii.ro/hotarari/5881afcee49009803b000328
 Se reține că acesta este în prezent directorul general al societății, că acesta a administrat
în fapt firma, fiind angajatul acesteia conform contractului individual de muncă nr.10/03.04.2012
și că în prezent este student în anul II, la Facultatea de Management, specializarea management.
În ceea ce-l privește pe pârâtul GCG, instanța reține că acesta nu a făcut dovada că ar fi
fost angajatul societății, se reține că are o cotă parte din societate mult mai mică decât reclamanta
GEN și în plus, datorită neînțelegerilor cu aceasta, pentru bunul mers al societății, pe parcursul
soluționării litigiilor dintre cei doi, acesta nu ar fi persoana nimerită care să îndeplinească funcția
de administrator al societății.

3. Tribunalul Comercial Cluj77 prin Ordonanța civilă nr. 1142 din 26 iunie 2018 a admis
cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta ME și o numește în calitate
de administrator provizoriu al societății până la pronunțarea unei hotărâri definitive în
dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Huedin care are ca obiect dezbatere succesorală.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că societatea a fost constituită cu
asociat unic și administrator în persoana domnului MS care la data inițierii demersului judiciar
era decedat, conform certificatului de deces aflat la dosar, iar din certificatul de căsătorie instanța
reține că reclamanta a fost soția asociatului unic al societății, iar pârâtul este fiul acestora.
În aceste condiții, de la decesul asociatului unic care a intervenit la data de 09.10.2017
societatea a rămas fără administrator, situație care s-ar putea perpetua până la momentul
dezbaterii succesiunii care face obiectul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Huedin.
În aceste condiții, ținând seama de implicațiile pe care perpetuarea unei asemenea situații
le-ar putea aduce în plan economic în activitatea societății, precum și faptul că un administrator
al societății nu ar putea fi desemnat în conformitate cu disp. art. 194 alin. 1 lit. b) din Legea nr.
31/1990 republicată de către adunarea asociaților, instanța apreciază că se justifică aplicarea
remediului conferit de dispozițiile art. 997 C.pr.civ, pentru prevenirea unei pagube iminente și
care ar apărea greu de reparat.

Convocarea adunării generale a asociaţilor.

Premisă. Deşi legea recunoaşte expres administratorului calitatea de a convoca adunarea

asociaţilor, totuşi considerăm că alături de acesta mai au această calitate şi cenzorul şi asociaţii.

S-a susţinut în doctrină că subiectul de drept căruia legea îi acordă dreptul de a convoca
adunarea generală este administratorul şi că nici o altă prevedere a Legii societăţii comerciale nu
instituie o derogare de la această regulă 78. Considerăm criticabil acest punct de vedere, neputând
reţine doar administratorului dreptul de a convoca adunarea generală, deoarece, în primul rând,
nu este un drept, ci o obligaţie, chiar art. 195 alin. 1 menţionând că „administratorii sunt

77
http://www.rolii.ro/hotarari/5b5499e4e49009b822000085

78
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 764.
obligaţi”; această obligaţie priveşte şi situaţia convocării cel puţin o dată pe an, dar şi ori de câte
ori este necesar; pe de altă parte, după cum vom argumenta în continuare, posibilitatea de a
convoca adunarea o au şi cenzorii, concluzie ce se desprinde chiar din textul legii, dar şi
asociaţii. Vom considera convocarea de către administrator ca fiind regula, iar celelalte situaţii,
ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, le vom considera „convocări anormale” 79 având un caracter
excepţional şi institute de leguitor ori recunoscute pentru protejarea societăţii sau a celorlalţi
asociaţi.

Convocarea de către administrator

Convocarea adunării asociaţilor se face de administratori la sediul social, cel puţin o dată
pe an sau de câte ori este necesar (art. 195 alin. 1).

Administratorul trebuie să deţină această calitate la momentul la care comunică

convocatorul, în caz contrar, convocarea adunării generale de către administratorul care fusese
revocat, este nulă80. Dacă la momentul convocării, persoanele care au convocat adunarea nu mai
aveau calitatea de administratori, hotărârea prin care fuseseră numiţi fiind anulată prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, sunt nule atât convocarea, cât şi hotărârea adoptată de adunarea astfel
convocată81.

Când este un singur administrator, soluţia este simplă, însă în cazul în care societatea are
mai mulţi administratori, identificarea persoanei ce-i revine obligaţia este puţin mai complicată,
soluţia depinzând de modalitatea în care asociaţii prin actul constitutiv au înţeles să lămurească
modalitatea de lucru a administratorilor.

Astfel, art. 197 alin. 3 menţionează că dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. 1 şi 79 se aplică şi
societăţilor cu răspundere limitată.

Art. 76 alin. 1 prevede că în cazul în care în actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii
să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Aşadar, într-un astfel de caz, decizia de
convocare nu poate fi luată de un administrator în mod independent.

Per a contraio un singur administrator va putea convoaca adunarea generală dacă în actul
constitutiv s-a prevăzut că administratorii lucrează independent.

79
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 315.
80
Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă, fluvială şi de contencios administrativ, decizia
nr. 478/COM/2004, apud Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian
Haranga, op. cit., p. 220.
81
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa nr. 237/2005, în Cristina Cucu, Marilena-Veronica
Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haranga, op. cit., p. 221.
 Dacă există un consiliu de administraţie (deşi legea nu prevede o astfel de obligativitate)
se aplică, fie regulile stabilite în actul constitutiv (de exemplu, regula majorităţii), fie regula
unanimităţii aşa cum rezultă din art. 76 alin. 1; un singur administrator sau chiar preşedintele
consiliului de administraţie nu pot convoca adunarea generală 82.

Deşi lucrurile par simple în descifrarea soluţiei în funcţie de modalitatea de lucru stabilită
prin actul constitutiv, totuşi considerăm util a ne apleca asupra situaţiei mai des întâlnite, anume
cazul unei societăţi în care sunt mai mulţi asociaţi şi sunt numiţi doi administratori, iar prin actul
constitutiv nu au stabilit modalitatea de lucru a acestora. În mod direct am considera aplicabil art.
76 alin. 1 care stabileşte unanimitatea, însă care este soluţia când o astfel de unanimitate nu se
întruneşte (mai ales dacă cei doi administratori sunt şi asociaţi). Leguitorul a stabilit că în cazul
unei divergenţe între administratori, decizia revine asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social, însă observăm că nu ne ajută să găsim un răspuns la întrebarea
noastră. Oricum, art. 75-76 au fost adoptate de leguitor cu scopul de a reglementa operaţiunile
comerciale.

Am putea susţine că leguitorul nu a oferit un sistem suplu cu privire la modalitatea de

lucru a administratorilor, cum, de altfel, nu a făcut-o nici în privinţa votului în adunare. Poate
este consecinţa puternicei amprente a caracterului personal ce domină această formă de
societate? Poate că nu au fost identificate formule suple de convocare, de adoptare a unei
modificări etc. tocmai pentru a „forţa” asociaţii să găsească soluţii de comunicare? Poate că
unghiul nostru strict juridic, ce doreşte a fundamenta orice soluţie pe un temei de drept?

Până la urmă constatăm că ne interesează mai mult aspectele formale, adică cine
convoacă adunarea, decât finalitatea, adică formarea voinţei, luarea unei hotărâri necesare
activităţii comerciale. În cazul societăţilor pe acţiuni se justifică o astfel de rigoare, mai ales că
avem dispoziţii exprese imperative 83 . Discuţiile sunt aproape sterile dacă încercăm să ne
îndreptăm atenţia către situaţiile concrete, adică a societăţilor cu răspundere limitată cu 2-3-4
asociaţi şi în care unul sau mai mulţi dintre ei sunt şi administratori, iar activitatea comercială se
desfăşoară prin participarea zilnică a acestora. Acesta este tiparul.

Insistând pe finalitatea ce se deduce din spiritul formei societăţii şi nu în lipsa oricărui

fundament juridic considerăm că are posibilitatea de a convoca adunarea oricare dintre
administratori chiar şi când s-a stabilit că aceştia lucrează împreună, condiţia unanimităţii
stabilită de art. 76 alin.1 aplicându-se doar operaţiunilor comerciale.

Oricum, acceptarea acestei soluţii răzbate din cazurile în care trebuie să se convoace
adunarea:

82
Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Ed. Dalozz, Paris 2001, p. 500.
83
Cu privire la adunările generale ale acţionarilor a se vedea L. Săuleanu, Societăţile comerciale.
Adunările generale ale acţionarilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.
 - fie cel puţin o dată pe an, astfel că nu putem să considerăm nelegală convocarea făcută
doar de unul din administratori care nu face altceva decât să respecte un text de lege;
- fie ori de câte ori este necesar, astfel că sub acest aspect (discutabil din perspectiva
oportunităţii şi stabilirii necesităţii) nu putem să-l considerăm culpabil pe
administratorul care a apreciat urgenţa şi importanţa şi a convocat asociaţii tocmai
pentru a-şi exprima punctul de vedere; dispoziţie legală expresă avem, dimpotrivă,
pentru situaţia în care a decis singur şi a creat o pagubă societăţii.
Şi într-un caz şi în altul asociaţii nu pot invoca „un deranj” al convocării în condiţiile în
care aceştia prin hotărârile ce le iau (în măsura în care se realizează majoritatea cerută) formează
voinţa societăţii. De altfel, pe astfel de considerente ce ţin mai mult de finalitatea instituţiei
juridice, dar care totuşi găsesc un sprijin în textele de lege, vom considera că şi asociaţii pot
convoca direct adunarea generală.

Tot în privinţa convocării efectuate de administrator se impune a lămuri ce se înţelege

prin expresia „de câte ori este necesar” (art. 195 alin. 1), întrucât convocarea şi în astfel de
cazuri este o obligaţie pentru administrator, iar neconvocarea atrage răspunderea acestora pentru
daunele pe care le-a suferit suficient ca urmare a neconvocării.

Legea nu conţine criterii84 în funcţie de care să se stabilească obligaţia administratorului de

a convoca adunarea generală, condiţii în care este greu de identificat acele situaţii care impun
obiectiv convocarea adunării. Profesorul I.L.Georgescu 85 cu referire la acest criteriu de
demarcaţie rezuma următoarele soluţii doctrinare: criteriul actelor care pun în pericol viaţa
societăţii şi criteriul actelor cu caracter excepţional, menţionând că „hotărâtoare sunt în această
materie limitele puse de statute , iar în cazul când lipsesc acestea, se vor trage toate consecinţele
principiilor, care guvernează raporturile dintre mandant (societate) şi mandatar
(administrator)”86.

Cum nu este oferit nici un criteriu de determinare a acestor cazuri considerăm că este
necesară convocarea: a) în cazurile în care potrivit legii sau actului constitutiv respectiva
atribuţie este de competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor; b) situaţiile în care
respectiva atribuţie depăşeşte limitele mandatului administratorului stabilite fie prin actul
constitutiv, fie rezultând din dispoziţiile lgii; c) cazurile în care, deşi nu ne aflăm în una din

84
În privinţa societăţii pe acţiuni, dacă până la modificările aduse legii societăţilor comerciale prin Legea
nr. 441/2006 nu era prevăzut nici un criteriu de distincţie, în noua redactare a art. 142, consiliul de
administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor; analiza
nu putem să o facem din această perspectivă şi pe acest temei odată ce art. 196 1 prevede că dispoziţiile
privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu se aplică societăţilor cu răspundere limitată
85
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 312-313.
86
Idem, p. 313.
situaţiile enumerate anterior, administratorul87 consideră oportună convocarea adunării generale;
aprecierea necesităţii se va face prin prisma noţiunilor de prudenţă şi diligenţă, adică în concret
să fii continuat efectuarea respectivei operaţiuni fără convocarea adunării generale acţionând cu
bună-credinţă şi în interesul societăţii, considerând în mod rezonabil că nu se impunea; urmează
a se aplica pentru înlăturarea răspunderii administratorului „regula judecăţii de afaceri” 88.

Convocarea de către cenzori. Având în vedere dispoziţiile art. 199 alin. 4 care stabilesc că
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile
cu răspundere limitată urmează a se aplica mutatis mutandis dispoziţiile art. 164 alin. 1, inclusiv
cu privire la pragul minim ce trebuie să-l deţină asociaţii ce reclamă faptele sau procedura ce o
vor urma cenzorii.

Astfel, potrivit art. 164 alin. 1 şi 2, în cazul în care acţionarii reprezentând, individual sau
împreună, cel puţin 5% din capitalul social (sau o cotă mai mică dacă se prevede în actul
constitutiv) reclamă cenzorilor anumite fapte, iar aceştia din urmă constată că reclamaţia este
întemeiată şi urgentă, vor convoca adunarea generală pentru a prezenta observaţiile lor. Dacă nu
convoacă adunarea, cenzorii trebuie să pună în discuţie reclamaţia la prima adunare, care va lua
o hotărâre asupra celor reclamate. De precizat că potrivit art. 276 constituie infracţiune fapta
cenzorului care nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege.

Pot asociaţii să convoace adunarea generală? Potrivit art. 195 alin. 2 „un asociat sau un
număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, va putea cere convocarea
adunării generale, arătând scopul acestei convocări”. Textul este neclar odată ce, deşi prevede
posibilitatea unui număr de asociaţi să solicite convocarea, nu se stabileşte nici procedura exactă,
nici efectele în caz de nerespectare a obligaţie. Se menţionează doar că aceştia vor putea cere
convocarea fără a se preciza cui şi în ce condiţii se face o astfel de cerere; indirect rezultă că o
astfel de cerere se face administratorului, odată ce acestuia îi revine obligaţia de a convoca
adunarea generală. Pe de altă parte, nu se stabileşte nici sancţiunea, nici soluţia pe care o au
asociaţii în cazul în care nu se dă curs cererii.

87
Dacă sunt mai mulţi administratori art. 78 stabileşte procedura ce trebuie urmată în cazul în care o
anumită operaţiune depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului, însă aceasta nu înlătură
posibilitatea ca toţi administratorii ca urmare a unei maxime prudenţe să convoace adunarea asociaţilor
pentru a evita producerea unui eventual prejudiciu.
88
Cu privire la acest subiect a se vedea R.I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la regula
judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice
alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-119.
 Sub acest aspect opinia îmbrăţişată de majoritatea doctrinei89 şi de jurisprudenţă90 este în
sensul că aceştia pot solicita în temeiul art. 119 instanţei de judecată autorizarea convocării sau
în temeiul art. 1528 alin. 1 C.civ. 91 (art. 1077 C.civ.din 186492) obligarea administratorului de a
efectua convocarea, fie, în caz de refuz, convocarea AGA direct de către instanţă 93.

În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim o astfel de opinie, punctul nostru de vedere fiind

acela că art. 195 alin. 2 trebuie interpretat în sensul că asociaţii sau un număr de asociaţi ce deţin
cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea convoca în mod direct adunarea generală, fără a
mai solicita convocarea administratorilor. Susţinerea noastră are în vedere caracterul societăţii,
anume chiar dacă teoretic societatea cu răspundere limitată este considertă o societate mixtă,
totuşi caracterul intuitu personae este dominant în mai toate cazurile, asocierea fundamentându-
se pe încrederea lor reciprocă. Pornind de la această realitate este anormal să solicite
administratorului convocarea, mai ales în situaţia în care administratorul nici nu este asociat.
Credem că asociatul nu poate fi asimilat unui acţionar, primul nepierzând dreptul de control
direct asupra societăţii, în timp ce în cazul celui din urmă simpla calitate de acţionar nu-i conferă
nici un control direct, cu excepţia drepturilor recunoscute de lege. În modalitatea de reglementare
a art. 119 identificăm argumente logice, legiuitorul stabilind filtrul necesar dintre acţionari şi
administratori pentru că societăţile pe acţiuni sunt societăţi cu număr mare de persoane, care nu
au legătură cu activitatea curentă a societăţii; simpla calitate de acţionar nici măcar
accesul/amestecul în administrarea curentă nu-i permite, în timp ce în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, asociaţii chiar neadministratori se implică constant în activitatea societăţii94.
Soluţia propusă de noi este aplicabilă şi situaţiilor des întâlnite când asociaţii sunt şi
administratori.

Cu excepţia unei interpretări gramaticale ce ar conduce la concluzia că verbul „a cere”

presupune „a te adresa cuiva pentru a-l convinge să îndeplinească o dorinţă”, nu vedem alt
argument pentru a nu considera interpretarea noastră mai aproape de funcţionabilitatea formei
societăţii. Poate nu este întâmplător că legiuitorul a înţeles în cazul societăţilor pe acţiuni să
reglementeze în art. 119 situaţia în care nu se dă curs solicitării de convocare, iar în cazul
societăţii cu răspundere limitată să nu facă nici o precizare, nici măcar o trimitere aşa cum am
înţeles în cazul acţiunii în anularea hotărârii în art. 196. Preferăm în locul unei interpretări
gramaticale restrictive şi în contra naturii formei de societate, o interpretare teleologică care
corespunde intereselor societăţii şi asociaţilor.

89
I. Schiau, în op. cit., p. 533; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 689.
90
Cităm exempli gratia Curtea de Apel Timişoara, decizia nr. 169 din 3 noiembrie 2009, R.D.C nr.
1/2011 p. 69-74 prezentată de dr. Csaba Bela Nász, judecător.
91
”În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să
facă să fie executată obligația”.
92
„Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce la
îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
93
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766.
94
Că asociaţii neadministratori au un drept de control rezultă din şi în condiţiile art. 199 alin. 5.
 Considerăm că dispoziţiile art. 199 alin. 5 constituie un temei suficient pentru a
recunoaşte această calitate şi asociaţilor. Art. 199 alin. 5 menţionează în lipsă de cenzori sau,
după caz auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va
exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv. Aşadar, în astfel
de cazuri, practic i s-a recunoscut asociatului un drept de control deplin, identic cu cel al
asociaţilor în regimul unei societăţi în nume colectiv.

Tot din această perspectivă am stabilit în baza art.199 alin. 4 raportat la art. 164 alin. 1 că
un cenzor are posibilitatea să convoace adunarea generală, astfel că dacă societatea cu
răspundere limitată nu are cenzor ( în majoritatea cazurilor) ar fi absurd să nu recunoaştem
această posibilitate şi asociatului neadministrator care în virtutea art. 199 alin. 5 exercită un
control deplin; considerăm a fortiori că are calitatea de a convoca adunarea generală a
asociaţilor şi un asociat neadministrator în condiţiile specificate.

Interpretarea propusă de noi mai găseşte sprijin şi în alt text de lege, anume art. 275 alin.
1 pct. 2 potrivit căruia constituie infracţiune fapta administratorului care nu convoacă adunarea
generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispoziţiile art. 193 alin. 2. Dacă legiuitorul ar
fi prevăzut un mecanism deplin pentru ca administratorul să fie singurul căruia să i se ceară
convocarea şi aceasta să dea curs, implicit ar fi stabilit şi o sancţiune pe măsură, însă observăm
că şi din perspectiva răspunderii penale nu a fost dată cuvenita atenţie, neprevăzând o astfel de
răspundere.

Este atrasă răspunderea penală când administratorul nu convoacă adunarea în cazurile

prevăzute de lege şi analizând textul ce instituie o astfel de obligaţie, anume art. 195 alin. 1
constatăm că trebuie să convoace „cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar”; nu s-a
stabilit că subzistă obligaţia de convocare şi când primeşte o solicitare din partea unui asociat sai
mai multor asociaţi ce deţin o pătrime din capitalul social, astfel că nu-i poate fi atrasă
răspunderea pentru o astfel de situaţie ce nu constituie în viziunea legiuitorului o obligaţie legală.

Modalitatea de convocare. Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul

constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile
înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.

Convocarea se expediază la adresele menţionate în registrul asociaţilor (art. 198 alin. 1).

Asociaţii au deplină libertate să stabilească prin actul constitutiv forma modalităţii de

convocare; aceştia pot să stabilească altă formă sau să adauge o altă condiţie cumulativă pe lângă
cea a scrisorii recomandate, cum ar fi şi convocarea prin e-mail. De observat totuşi că soluţia
indicată în lege este în concordanţă şi cu forma de societate care în cele mai multe cazuri are un
număr mic de asociaţi şi care se cunosc, astfel că alte formule de convocare (prin publicitate etc)
nu se justifică, ci, dimpotrivă, ar dăuna.
 Termenul de convocare. Asociaţii nu pot să prevadă un termen mai mic decât cel stabilit
prin art. 195 alin.3, respectiv termenul de 10 zile în care trebuie convocată adunarea.

Deşi se menţionează expres că respectiva convocare se face cu cel puţin 10 zile înainte de
ziua fixată, totuşi nu rezultă dacă cele 10 zile trebuie să existe între data depunerii la poştă de
către expeditor şi data adunării 95 sau, dimpotrivă, cele 10 zile trebuie să existente între data
recepţionării (data poştei) de către asociatul destinatar şi data adunării generale. Textul este
generic: „convocarea se va face (…) cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată”.

Cum am stabilit că acest termen are caracter imperativ, implicit ar trebui să considerăm
că cea din urmă interpretare este corectă, zece zile trebuind să fie asigurate între data
recepţionării şi data adunării; în acest fel se asigură dreptul la informare al asociatului şi
posibilitatea reală de a participa, fiind un termen unic, uşor de verificat şi, totodată, rezonabil în
viziunea legiuitorului, dar şi a practicii comerciale.

A susţine teza contrară, ar însemna să lăsăm loc interpretărilor, a invocării unui eventual
abuz al unui asociat administrator în această privinţă, a existenţei unor termene diferite şi uneori
insuficiente în funcţie de domiciliul asociaţilor etc.

Prin Decizia nr. 55/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea
dispoziţiilor art. 195 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, termenul de 10 zile începe să curgă de la data la care convocarea adunării generale
prin scrisoare recomandată a ajuns la destinatari, dacă în actul constitutiv sau în baza unei
dispoziţii speciale a legii nu se prevede o altă modalitate de comunicare.

Conţinutul convocării. Din art. 195 rezultă că în convocator se vor menţiona: data
adunării generale a asociaţilor 96 (cu indicarea orei) , ordinea de zi şi locul adunării (sediul
societăţii). Cum alte elemente obligatorii nu rezultă, urmează a detalia fiecare aspect în parte. De
asemenea, în convocator trebuie menţionată persoana care face convocarea, indicându-se
calitatea acesteia.

Ordinea de zi. În convocator trebuie prevăzută ordinea de zi cu menţionarea expresă a

tuturor problemelor, astfel încât asociaţii să poată să se pregătească, să se informeze pentru a
vota în cunoştinţă de cauză, evitându-se surprizele şi facilitându-se o informare corectă.

95
În acest sens C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 691.
96
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 798/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul
1996, Ed. Proema, 1997, p. 232.
Hotărârea adoptată cu privire la o problemă ce nu a fost menţionată în convocator este nulă 97, cu
excepţia cazului în care asociaţii au votat-o în unanimitate.

Nu este suficientă o simplă enumerare, ci, în funcţie de circumstanţe, se impune o

explicare rezonabilă a problemelor ce vor fi supuse dezbaterii 98 tocmai pentru a se informa în
mod corespunzător asociaţii 99 . Cu toate acestea, s-a susţinut, în sensul apărării interesului
societăţii, că revocarea administratorului se poate hotărî chiar dacă nu a figurat în convocator100.

Trebuie să se evite formulări generice, cum ar fi spre exemplu „diverse” sau „probleme
diverse”, acestea neinformând sub niciun aspect ceea ce urmează a se decide, iar scopul lor este
doar „să adoarmă conştiinţa acţionarilor, îndemnându-i să renunţe a lua parte la adunare sau să
nu se pregătească, să nu se documenteze”101.

Odată făcută publică ordinea de zi, ea nu mai poate fi retrasă indiferent de justificare 102.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu există o procedură de modificare a ordinii de zi,
ulterior expedierii convocării. Nu există reglementată o procedură prin care asociaţii să solicite
introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi ca în cazul art. 117 1. Nici nu ar fi posibil din
perspectiva termenului prea scurt. Cu toate acestea dacă din dezbateri reiese necesitatea
supunerii la vot a altor aspecte, adunarea poate include pe ordinea de zi acea problemă şi să o
voteze; dacă sub acest aspect în privinţa societăţilor pe acţiuni există opinii divergente 103 ,
considerăm că în privinţa societăţilor cu răspundere limitată trebuie să acceptăm posibilitatea
includerii şi votării şi a altor puncte noi pe ordinea de zi, cu atât mai mult cu cât nu există o
procedură de includere a unor noi puncte pe ordinea de zi până la data ţinerii adunării; evident că
o astfel de posibilitate există numai cu îndeplinirea condiţiilor de cvorum şi majoritate stabilite
de lege sau de actul constitutiv şi fără ca în acest fel să se exercite un abuz de majoritate.

Când în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv,

convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. Respectarea acestei cerinţe
trebuie realizată pentru informarea corespunzătoare a asociaţilor, fără a oferi surprize şi pentru a
oferi suportul unor dezbateri în cunoştinţă de cauză.

97
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa 1063/2005 şi decizia nr. 1063/2005, în Cristina Cucu,
Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 223-224
98
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2685/2002, Revista de Drept Comercial nr. 7-
8/2002, p. 342.
99
Sorin David, în op. cit., p. 357.
100
Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Dalloz, Paris, 1998, p. 400.
101
I.L. Georgescu, op. cit., p. 330.
102
I.L. Georgescu, op. cit., Vol. II, p. 396.
103
În sensul acceptării unei astfel de posibilităţi a se vedea Sorin David, în op. cit., p. 358; în sens contrar
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 393.
 În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea unor administratori care nu sunt
asociaţi, în convocare se vor menţiona informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi
calificarea profesională a persoanelor propuse pentru funcţie.

Locul ţinerii adunării. Convocarea va cuprinde locul unde se ţine adunarea asociaţilor.
Dacă în convocator nu se prevede o anumită locaţie, se prezumă că adunarea se va desfăşura la
sediul societăţii, adică la adresa menţionată în registrul comerţului. Dacă în convocator se
prevede expres că adunarea este convocată la sediul societăţii, nu mai este necesară menţionarea
adresei, prezumându-se că asociaţii cunosc adresa la care societatea îşi are sediul social. Prin
sediul societăţii se înţelege sediul social şi nu sediul principal.

Textul art. 195 alin. 1 menţionează că adunarea se convoacă la sediul societăţii, context în
care ne punem întrebarea dacă poate fi făcută convocarea şi în altă locaţie. Circumstanţierea nu
este întâmplătoare, odată ce în cazul societăţilor pe acţiuni legiuitorul a preferat să folosească
cuvântul „loc” (art. 117 alin. 6).

Nuanţând puţin interpretarea, observăm că textul art. 195 alin 1 stabileşte că

„administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social”, astfel că per a
contrario în cazul altor persoane ce convoacă adunarea asociaţilor este posibilă menţionarea altui
loc.

S-a apreciat că şi administratorii pot să convoace adunarea într-un alt loc decât la sediul
societăţii dacă aceasta este în interesul societăţii sau asociaţii îşi exprimă acordul expres sau
tacit, acord ce rezultă din participarea la adunare fără a se invoca această neregularitate104.

Important este ca în convocator să fie menţionată adresa corectă unde urmează a se

desfăşura adunarea, iar prin convocarea în altă locaţie decât cea a sediului nu trebuie să se
urmărească împiedicarea participării unor asociaţi sau indicarea necorespunzătoare a adresei
locaţiei să fie ambiguă; astfel de aspecte urmează a fi apreciate de instanţa de judecată ori de câte
ori un asociat lipsă formulează o acţiune în anulare invocând motive de acest gen; cu toate
acestea, nu există nici un impediment în a se considera legală convocarea şi desfăşurarea unei
adunări, spre exemplu, la domiciliul unui administrator sau unui asociat, în lipsa unui spaţiu
adecvat la sediul societăţii şi fără ca prin aceasta să se îngreuneze ori să se împiedice accesul la
adunare; deci, nu este anulabilă o hotărâre a adunării doar pentru simplul motiv că aceasta a fost
convocată la domiciliul unui administrator dacă adresa a fost menţionată în convocator şi este în
interesul societăţii sau condiţiile reale o impun.

104
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 690.
 Prin locul ţinerii adunării se înţelege localitatea şi nu locaţia. Localitatea în care este
convocată adunarea trebuie să fie cea a sediului societăţii, hotărârea luată în urma convocării în
altă localitate fiind lovită de nulitate absolută105.

Este posibilă menţionarea termenului de întrunire pentru a doua adunare? În cazul

societăţilor pe acţiuni este aplicabil art. 118 care menţionează expres că în înştiinţarea pentru
prima adunare generală se va putea fixa ziua şi ora pentru cea de-a doua adunare, când cea dintâi
nu s-ar putea ţine. Întrebarea care s-ar pune este dacă în cazul societăţilor cu răspundere limitată
avem o astfel de posibilitate?

Jurisprudenţa a reţinut că „nimic nu-i împiedică pe administratori ca, anticipând această

situaţie, să convoace, prin acelaşi convocator, două adunări generale distincte şi succesive, ce-a
de a doua urmând a se ţine numai în ipoteza în care prima nu ar putea lua o hotărâre în condiţiile
de majoritate cerute de lege” 106.

Doctrina s-a pronunţat asupra acestui aspect, unii autori reţinând că este posibilă, în ciuda
unei analize ad litteram, fixarea celei de-a doua adunări, fiind astfel preîntâmpinată şi situaţia în
care prima adunare generală nu ar putea adopta valabil o hotărâre 107 , alţi autori108 atrăgând
atenţia cu privire la redactarea defectuoasă a textului de lege.

Este adevărat că la prima vedere nu ar exista impedimente să considerăm posibilă şi utilă

stabilirea şi celei de a doua adunări în cazul în care prima adunarea generală nu poate hotărî din
cauza majorităţii cerute, însă trebuie să descifrăm natura dispoziţiei, scopul, dar şi condiţiile de
aplicare.

Evident, că nu excludem posibilitatea ca în prima adunare să se menţioneze cu respectarea

celorlalte condiţii şi data celei de-a doua, însă această a doua convocare oricum trebuie
convocată din nou. Simpla menţiune în primul convocator nu este suficientă. Aşadar, considerăm
că o astfel de posibilitate este interzisă expres de leguitor prin art. 193 alin. 3 în care se
menţionează că „dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza
neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi,
oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi”.

Legiuitorul a stabilit imperativ că adunarea va fi convocată „din nou”, explicaţia găsind-o

în intenţia de a proteja asociaţii ce au lipsit şi de a le asigura un drept la informare eficient şi

105
Este exceptat cazul în care hotărârea este luată în altă localitate de către toţi acţionarii; nu trebuie ca
toţi acţionarii să fi fost de acord cu cele aflate pe ordinea de zi, ci important este ca nici un acţionar să nu
fi contestat că adunarea se ţine în altă localitate.
106
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 289 din 19 ianuarie 2007 apud I. Schiau, în op. cit., p. 527.
107
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 690; C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.-G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 435.
108
I. Schiau, în op. cit., p. 527-528.
deplin. Într-o astfel de situaţie convocatorul va trebui să conţină aceleaşi elemente ca şi cel
comunicat pentru prima adunare şi mai mult, considerăm că se impune a rezulta din cuprinsul
convocării că aceasta este a doua convocare fiind urmarea neîntrunirii majorităţii cerute; o astfel
de cerinţă, deşi pare exagerată, totuşi credem că este necesară tocmai pentru a fi în concordanţă
cu voinţa legiuitorului; această modalitate aleasă are în vedere tocmai evitarea situaţiilor în care
primul convocator nu a ajuns la destinatar sau asociatul este în imposibilitate de a se prezenta şi
totodată a eliminat neajunsurile ce ar fi decurs din fixarea celei de-a doua convocări chiar a doua
zi, aşa cum este posibil în cazul societăţilor pe acţiuni.

Revenind la analiza condiţiilor avute în vedere de art. 193 alin. 3 se impune a delimita
cazurile în care a doua convocare este obligatorie.

Plecăm în această analiză de la singurul punct de vedere109 exprimat in extenso pe acest

subiect în doctrină şi care subliniază că prevederea legală nu este pe deplin lămuritoare.

Astfel, art. 193 alin. 3 face referire la neîntrunirea majorităţii cerute, iar pe de altă parte
dispoziţiile ce reglementează adunarea generală a asociaţilor la societatea cu răspundere limitată
nu prevăd obligativitatea unui cvorum110, adică a unei anumite prezenţe a asociaţilor, aşa cum
este cazul dispoziţiilor privitoare la societăţile pe acţiuni.

Art. 192 prevede doar două noţiuni: unanimitatea şi majoritatea absolută a asociaţilor şi
părţilor sociale.

Comparând textele de lege, pe bună dreptate, s-a susţinut111 că problematica unei a doua
convocări nu se pune în cazul adunărilor generale ce au ca obiect modificarea actelor
constitutive, în acest caz fiind necesar votul tuturor asociaţilor, adică întrunită unanimitatea.

Aşadar, analizăm doar adunările care au pe ordinea de zi alte atribuţii.

Deşi am precizat că un cvorum nu este impus de lege în cazul societăţilor cu răspundere

limitată, vom constata că un astfel de cvorum de prezenţă rezultă indirect, odată ce cauzele
neluării unei hotărâri pot să fie două:

- fie nu au fost asociaţi suficienţi şi care să reprezinte majoritatea absolută a asociaţilor şi a

părţilor sociale;

109
Idem
Cvorumul este pragul minim valoric ce trebuie reprezentat în adunare. Stabilirea de către legiuitor a
110

unor limite minime de cvorum şi de majoritate pentru vot (cazul societăţilor pe acţiuni) au ca scop
mobilizarea acţionarilor şi asigurarea participării acestora la adunările generale; astfel de limite sunt
minime, acţionarii au posibilitatea de a stabili în actul constitutiv limite mai mari de cvorum şi de
majoritate pentru vot.
111
I. Schiau, în op. cit., p. 527-528.
 - fie, deşi au fost asociaţi suficienţi ce reprezentau majoritatea absolută, supunând la vot,
rezultatul nu a condus la luarea hotărârii cu majoritatea cerută.
În opinia autorului citat 112, se consideră prevederea incompletă, în primul rând, pentru că
nu se distinge între cele două situaţii mai sus prezentate, iar pe de altă parte nu rezultă în ce
condiţii de majoritate poate hotărî adunarea generală din nou convocată sugerând mai multe
posibilităţi, respectiv:

a) cu aceeaşi majoritate absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale; soluţia nu este posibilă

odată ce chiar art. 193 alin. 3 menţionează că la a doua adunare se decide oricare ar fi numărul de
asociaţi şi partea din capital reprezentată;

b) numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi; soluţia nu poate fi adoptată

neexistând un temei în acest sens, dimpotrivă legea instituind prin art. 192 alin. 1 regula dublei
majorităţi implicit a înţeles să nu existe cazuri de disociere a acestor criterii (asociaţi şi părţi
sociale);

c) numai cu majoritatea absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare;

soluţia este de plano respinsă cu argumentele arătate mai sus la pct. b); şi

d) cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate la a doua

convocare; aceasta este singura soluţie ce s-ar impune, deşi se consideră că nu este consacrată
expres; aşadar, raportarea trebuie să o facem la realitatea concretă, adică luând în calcul doar
asociaţii prezenţi şi părţile sociale reprezentate.

Din punctul nostru de vedere această soluţie, care îşi găseşte un fundament în cerinţa
dublei majorităţi reglementată special pentru societăţile cu răspundere limitată, totuşi nu o
împărtăşim; considerăm că tocmai folosirea de către legiuitor a expresiei „oricare ar fi numărul
de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentat” trebuie interpretată în sensul că s-a dorit în
această ipoteză renunţarea la regula dublei majorităţi şi să faciliteze luarea unei hotărâri şi a se
evita blocajul ce-l presupune rigoarea regulii impuse prin art. 192 alin. 2. Tocmai pentru că
discutăm de luarea unei decizii ce nu implică modificarea, ci despre aspecte privind activitatea
curentă comercială, legiuitorul a considerat prioritară luarea deciziei pentru funcţionarea
societăţii. În consecinţă interpretarea noastră este în sensul că la a doua adunare urmează a se
vota şi hotărî ţinând cont doar de numărul de voturi conform art. 193 alin.1.

Condiţiile de cvorum şi majoritate.

Exercitarea dreptului de vot. Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală.

112
I. Schiau, în op. cit., p. 528.
 Fiecare parte socială dă dreptul la un vot, neputându-se limita numărul de voturi.

Exercitarea dreptului de vot se face personal sau prin mandatar.

Exercitarea dreptului de vot este suspendat pentru un asociat în deliberările adunărilor

asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi
societate.

Votul prin corespondenţă. Prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate
face şi prin corespondenţă (art. 191 alin. 2), însă nu se fac alte precizări privind modul concret al
desfăşurării adunării.

S-a considerat113 că adoptarea procedurii votării prin corespondenţă exclude procedura

convocării asociaţilor 114 , decizia privind desfăşurarea în acest fel a adunării aparţinând
administratorilor sau asociaţii ce deţin ¼ din capitalul social.

Nu credem că prin art. 191 alin. 2 s-a vizat situaţia în care adunarea în întregimea ei să se
desfăşoare prin corespondenţă, procedură destul de greoaie după cum remarca şi autorul citat.
Interpretând într-un sens flexibil dispoziţia legală şi în concordanţă cu realitatea comercială,
considerăm că un asociat poate să-şi exprime votul prin corespondenţă, în măsura în care actul
constitutiv o prevede, sens în care acesta urmează a-şi exprima votul conform regulilor analizate
în cazul adunărilor generale ale acţionarilor. Este adevărat că textul nu exclude ca toţi asociaţii să
voteze prin corespondenţă, însă în nici un caz nu putem susţine că este exclusă procedura
convocării, astfel ca unii să voteze prin corespondenţă şi alţii ca urmare a convocării să-şi
exprime votul direct, la sediul societăţii 115 , opinie în sprijinul căreia aducem următoarele
argumente:

a) art. 191 alin. 2 se referă la exprimarea votului prin corespondenţă, iar nu la

desfăşurarea adunării în totalitatea ei; desfăşurarea în totalitate a adunării nici
nu este posibilă odată ce, aşa cum reţine autorul citat, ar implica un proces
greoi, fără finalitate şi greu de controlat
b) convocarea este menită a asigura participarea tuturor, chiar directă, tocmai de
aceea trebuie să se dea posibilitate acţionarilor care doresc să-şi exprime direct
punctul de vedere
c) convocarea se face la sediul social (art. 195 alin. 1)

113
C. Predoiu, în op. cit., p. 601.
114
Adunările totalitare rămân singurul caz când nu este necesară convocarea conform art. 195.
115
A se vedea în sensul că votarea prin corespondenţă şi votarea în prezenţa asociaţilor sunt modalităţi
alternative de vot care se pot întrepătrunde I. Schiau, în op. cit., p. 525.
 Unanimitate.Majoritate. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului
constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel (art. 192 alin. 2). Prin această dispoziţie s-a întărit caracterul intuitu personae al
societăţii cu răspundere limitată, caracter pe care asociaţii nu îl pot înlătura116. Totuşi observăm
că art. 192 alin. 2 permite ca asociaţii în actul constitutiv să prevadă chiar şi pentru modificarea
actului constitutiv o altă majoritate (spre exemplu majoritatea calificată).

Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a

părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel (art. 192). S-a instituit
astfel regula dublei majorităţi a asociaţilor şi a părţilor sociale care, din păcate, în activitatea
comercială îngreunează funcţionabilitatea societăţilor având în vedere că în mai toate cazurile
acestea au doi-trei asociaţi, iar dubla majoritate cu greu se obţine. S-a reţinut că dubla majoritate
reprezintă un semn distinctiv al societăţii cu răspundere limitată române la nivel european117.

Asociaţii în baza art. 192 alin. 1 pot deroga stipulând o majoritate calificată sau inferioară
dublei majorităţi; cum textul nu face precizări, credem că pot deroga chiar de la regula dublei
majorităţi, stabilind că se are în vedere doar majoritatea de părţi sociale urmând a se calcula
voturile conform art. 193 alin. 1

Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii
majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi
numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi. Cu privire la a
doua convocare s-a susţinut, în lipsa unei prevederi exprese, că hotărârea se ia cu majoritatea
simplă a asociaţilor şi a părţilor sociale 118 , fiind combătută posibilitatea ca la această a doua
convocare să se ia hotărârea cu majoritatea părţilor sociale 119; înclinăm să fim de acord cu cea
din urmă opinie, odată ce legiuitorul nu a mai pus preţ pe stabilirea unui prag minim sau dublă
majoritate, atât timp cât a folosit expresia “oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul
social reprezentată”, dorindu-se deblocarea procesului decizional şi luarea unei hotărâri.

De subliniat faptul că nu este posibil ca în prima convocare să se prevadă şi data celei de

a doua adunări (ca în cazul art. 118 pentru societăţile pe acţiuni), textul de lege prevăzând expres
că “adunarea convocată din nou” poate decide.

O majoritate diferită a fost stabilită prin art. 202 alin. 2 în privinţa transmiterii părţilor
sociale către persoane din afara societăţii când hotărârea trebuie aprobată de asociaţii
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.

116
Ioan Macovei, Nicoleta-Rodica Dominte, Implicaţiile principiului libertăţii convenţiilor în exercitarea
dreptului de vot în societatea cu răspundere limitată, R.D.C nr. 10/2006, p. 22.
117
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 686.
118
C. Predoiu, în op. cit., p. 603.
119
Ion Turcu, op. cit., vol. II, p. 442.
 Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Cu ocazia desfăşurării adunării, asociaţii
încheie un proces-verbal în care sunt consemnate:

- constatarea îndeplinirii formalităţilor de convocare

- data şi locul adunării generale

- asociaţii prezenţi şi numărul părţilor sociale deţinute

- dezbaterile în rezumat

- hotărârile luate

- declaraţiile făcute de asociaţi în şedinţă, dar numai dacă ei solicită menţionarea în

procesul verbal.

La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, înscrisurile prin care s-a
realizat votul prin corespondenţă, procurile etc.

Procesul-verbal este semnat de asociaţii prezenţi.

Hotărârea adunării asociaților se depune în termen de 15 zile la oficiul registrului

comerțului spre a fi menționată în registru și publicată în Monitorul Oficial (art. 202 alin. 2 1).

Opozabilitatea hotărârii față de asociați nu este condiționată de publicarea acesteia în

Monitorul Oficial.

În raport cu terţii voinţa socială conturată ca urmare a votului exprimă voinţa juridică a
societăţii și este condiţionată de respectarea formalităţilor de publicitate ale hotărârii.

Forma hotărârii adunării asociaților. Hotărârea trebuie să îmbrace forma înscrisului sub
semnătură privată chiar și în situația în care pe ordinea de zi a fost aprobarea vânzării unui bun
imobil și a fost desemnată o persoană să reprezinte societatea. Deși la un moment dat în parctica
judiciară s-au pronunțat soluții120 prin care se reținuse obligativitatea formei autentice a hotărârii
generale a asociaților prin care se aprobă încheierea de către societate a unui act juridic pentru
care este necesară forma autentică, ulterior prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 52/2008 a fost
introdus art. 701 în Legea nr. 31/1990 care prevede că actele de dispoziție asupra bunurilor unei
societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai
societății, după caz prin lege, actul constitutiv sau hotărârea organelor statutare, nefiind necesară

120
Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 1964 din 23 mai 2007 în Curierul Judiciar nr.
2/2008 p. 18 și urm. cu un comentariu de Luminița Popa și Alexandru Marin.
o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie
încheiate în formă autentică.

Desfășurarea adunărilor generale pe perioada stării de urgență

Prin OUG 62/2020 s-au adoptata măsuri speciale pentru desfășurarea AGA în contextul
declarării de către Organizația Mondială a Sănătății a pandemiei cauzate de răspândirea noului
tip de coronavirus SARS-CoV-2 și a afecțiunii cauzate de acesta,

Motivele adoptării acestor măsuri sunt se justifică având în vedere că în termen de

maximum 5 luni de la data încheierii exercițiului financiar, societățile au obligația întrunirii
adunării generale ordinare pentru a decide asupra unor aspecte esențiale pentru funcționarea lor,
precum aprobarea situațiilor financiare anuale și stabilirea bugetului de venituri și cheltuieli,
pentru analiza gestiunii consiliului de administrație și, dacă este cazul, alegerea sau revocarea
membrilor consiliului de administrație ori de supraveghere, desfășurarea adunărilor generale prin
corespondență este, pentru unele forme de societăți, limitată sau condiționată inclusiv de
existența unor prevederi în acest sens în actul constitutiv

Astfel, pe durata stării de urgență, adunările generale ale acționarilor/asociaților

societăților reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, pot fi convocate fie prin modalitățile prevăzute la art. 117 alin. (3) din
Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fie prin
orice mijloace de comunicare la distanță, care asigură transmiterea textului, cu condiția ca fiecare
acționar/asociat să comunice/să fi comunicat în scris administratorilor/consiliului de
administrație/directoratului adresa poștală sau, după caz, cea de poștă electronică, numărul de
telefax ori alte coordonate la care poate primi corespondența cu societatea. Pot fi folosite în acest
scop și adresele acționarilor/asociaților înscrise în registrul acționarilor/asociaților.

Organul statutar care are competența de a convoca adunarea generală decide modalitatea
sau combinația de modalități de convocare - prin scrisoare recomandată, prin curier, prin
scrisoare transmisă pe cale electronică, la care este atașată sau logic asociată semnătura
electronică extinsă, dacă deține, prin telefax ori prin alte mijloace de comunicare la distanță care
asigură transmiterea textului.

Convocarea se publică și pe pagina de internet a societății, dacă societatea deține o

pagină proprie de internet, precum și, dacă este cazul, pe o pagină de internet adresată anumitor
tipuri de societăți și va fi transmisă și prin poșta electronică, dacă sunt cunoscute de către
societate adresele acționarilor/asociaților.

Informațiile și documentele vizând problemele înscrise pe ordinea de zi, inclusiv, dacă

este cazul, situațiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administrație, respectiv
raportul directoratului și cel al consiliului de supraveghere, raportul cenzorilor/auditorilor
financiari, propunerea cu privire la distribuirea de dividende și situația privind dividendele
distribuite parțial în cursul anului financiar se publică pe pagina de internet a societății, dacă
aceasta deține o pagină proprie de internet.

În cazul în care societatea nu deține o pagină proprie de internet, informațiile și

documentele se transmit acționarilor/asociaților prin poșta electronică. Dacă nu este posibilă
transmiterea prin poștă electronică, la cerere, copii ale acestor documente vor fi transmise
acționarilor/asociaților prin poștă sau curier. Costurile pentru transmiterea documentelor și
informațiilor se acoperă de către societate.

Dacă este cazul, acolo unde legea prevede, ordinea de zi completată cu punctele și/sau
propunerile transmise de acționari/asociați, prin orice mijloace de comunicare la distanță care
asigură transmiterea textului, la adresa indicată în convocator, va fi comunicată cu îndeplinirea
acelorași cerințe prevăzute pentru convocarea adunării generale.

Pe durata stării de urgență, adunările generale ale acționarilor/asociaților pot avea loc,
chiar dacă actul constitutiv nu prevede sau interzice, și prin corespondență sau prin mijloace
electronice de comunicare directă la distanță.

Organul statutar care are competența de a convoca adunarea generală va indica în

convocator toate informațiile referitoare la data și ora adunării, formele de participare și modul
de desfășurare a adunării generale și de acces al acționarilor/asociaților la aceasta, locul unde se
transmit procurile, precum și modalitățile de exercitare a dreptului de vot.

(3) Dacă pe ordinea de zi a adunării generale a acționarilor se află aspecte care necesită
vot secret conform art. 130 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, organul statutar care are competența de a convoca adunarea generală va
asigura ca votul acționarilor să fie exprimat prin mijloace care nu permit deconspirarea acestuia
decât acelor persoane însărcinate cu numărarea și validarea voturilor în cadrul adunării.

În cazul adunărilor generale ținute exclusiv prin corespondență, potrivit prezentei

ordonanțe de urgență, nu se aplică regulile care implică prezența fizică a acționarilor/asociaților,
prevăzute la art. 129, art. 131 alin. (1) și (2) și art. 195 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările și completările ulterioare. În acest caz, directorii și membrii
consiliului de administrație sau, după caz, membrii directoratului și cei ai consiliului de
supraveghere sau administratorul ori administratorii nu sunt ținuți de obligația de a participa la
adunarea generală a acționarilor/asociaților.

Acționarii/Asociații comunică votul prin corespondență în modalitățile indicate în

convocator, și anume prin scrisoare recomandată, servicii de poștă sau curier ori prin scrisoare
transmisă pe cale electronică, având încorporată, atașată sau logic asociată semnătura electronică
extinsă, astfel încât votul să fie primit de societate până la data ținerii ședinței.
 Președintele consiliului de administrație ori administratorul cu puteri de reprezentare sau,
după caz, președintele directoratului ori persoana împuternicită de acesta, în cazul în care
președintele sau administratorul ori președintele directoratului se află în imposibilitatea de a-și
îndeplini funcția, împreună cu, acolo unde este posibil, un angajat al societății desemnat de
președintele consiliului de administrație sau de administrator ori de președintele directoratului în
calitate de secretar tehnic vor întocmi și vor semna un proces-verbal al adunării în care se va
indica:

a) îndeplinirea formalităților de convocare conform prezentei ordonanțe de urgență;

b) decizia organului statutar care are competența de convocare a adunării generale privind
organizarea adunării exclusiv prin vot prin corespondență;

c) numărul total de acționari/asociați care și-au comunicat votul, numărul total de acțiuni/părți
sociale și drepturi de vot pentru care s-a exprimat în mod valabil votul prin corespondență;

d) îndeplinirea/neîndeplinirea cerințelor de cvorum, exclusiv potrivit voturilor prin

corespondență;

e) hotărârile adoptate și numărul de voturi exprimate pentru fiecare opțiune de vot aferente
fiecărui punct al ordinii de zi care este supus votului și, după caz, modul în care
acționarii/asociații au votat asupra fiecărui punct al ordinii de zi;

f) acționarii/asociații care au votat contra unor hotărâri și au solicitat menționarea opoziției lor în
procesul-verbal

Adunarea generală a acționarilor/asociaților poate fi ținută prin mijloace electronice de

comunicare directă la distanță, precum teleconferința sau videoconferința, cu respectarea
caracterului secret al votului, dacă este cazul, și a dreptului de exercitare a votului prin
corespondență.

Mijloacele electronice de comunicare la distanță trebuie să îndeplinească condițiile

tehnice necesare pentru a permite:

a) compatibilitatea cu cele mai uzuale tehnologii fixe sau mobile de acces, cu un număr cât mai
mare de sisteme de operare și conectarea cu rețele publice fixe sau mobile de comunicații
electronice;

b) identificarea participanților și participarea efectivă a acestora la ședință;

c) transmisiunea continuă și în timp real a adunării generale, înregistrarea și arhivarea acesteia;

d) comunicarea bidirecțională în timp real, astfel încât acționarii/asociații să se poată adresa de la

distanță adunării generale;
e) exprimarea votului în cursul adunării generale și înregistrarea acestuia;

f) verificarea ulterioară a modului în care s-a votat în adunare.

Utilizarea mijloacelor electronice poate fi condiționată numai de cerințe și constrângeri

necesare pentru a asigura îndeplinirea condițiilor mai sus și proporționale realizării acestor
obiective.

Președintele consiliului de administrație ori administratorul cu puteri de reprezentare sau,

după caz, președintele directoratului sau persoana împuternicită de acesta, în cazul în care
președintele sau administratorul ori președintele directoratului se află în imposibilitatea de a-și
îndeplini funcția, precum și, după caz, reprezentantul legal, împreună cu, acolo unde este posibil,
un secretar ales potrivit actului constitutiv ori, în lipsă, un angajat desemnat de președintele
consiliului de administrație ori de administrator sau, după caz, de președintele directoratului în
calitate de secretar tehnic întocmesc un proces-verbal al adunării în care se indică:

a) îndeplinirea formalităților de convocare, potrivit prezentei ordonanțe de urgență;

b) decizia organului statutar competent să convoace adunarea privind organizarea acesteia prin
mijloace electronice;

c) cvorumul de prezență la deschiderea adunării de către președinte sau reprezentant, după caz, și
la adoptarea fiecărei hotărâri în adunare, cu luarea în considerare inclusiv a voturilor comunicate
prin corespondență;

d) dezbaterile din adunare;

e) hotărârile adoptate și numărul de voturi exprimate pentru fiecare opțiune de vot a fiecărui
punct al ordinii de zi care este supus votului și, după caz, modul în care acționarii/asociații au
votat asupra fiecărui punct al ordinii de zi;

f) acționarii/asociații care au votat contra unor hotărâri și au solicitat să se menționeze aceasta în

procesul-verbal al adunării.

d emitenții de instrumente financiare și operațiuni de piață.

 Curs 7

PĂRȚILE SOCIALE

Părțile sociale pot fi executate silit?1.

Temei de drept:

Art. 66
(1) Pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra
părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii,
asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare.
(2) Creditorii prevăzuţi la alin. (1) pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce
s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde acţiunile ori părţile sociale ale
debitorului lor.
(3) Ipoteca legal constituită asupra acţiunilor sau părţilor sociale poate fi executată
potrivit legii. Administratorii/Membrii directoratului sunt obligaţi să pună la dispoziţia
creditorului ipotecar sau a organului de executare, la cererea acestora, situaţiile financiare şi
orice alte înscrisuri ori informaţii necesare evaluării acţiunilor sau părţilor sociale, precum şi să
faciliteze preluarea acestora.

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social, fiind emise în schimbul
aportului adus și conferă calitatea de asociat.

Părțile sociale pot fi transmise între asociați fără îndeplinirea unor condiții speciale, însă
transmiterea către persoane din afara societății este posibilă doar cu acordul asociaților
reprezentând ¾ din capitalul social (art. 202 alin. 2), dispoziție imperativă care se justifică prin
caracterul intuitu personae al societății.

Plecând de la acest caracter se pune întrebarea dacă părțile sociale pot face obiectul
executării silite, existând două ipoteze:

- cazul în care asociatul are datorii și este este executat silit în baza unui titlu executoriu
- asociatul a garantat cu părțile sociale pentru executarea unor datorii proprii sau ale altei
persoane, sens în care s-a încheiat un contract de ipotecă mobiliară în baza art. 2389 C.
civ.

1
Bogdan Țene, Considerații cu privire la modalitatea de executare silită asupra părților sociale deținute
într-o societate comercială cu răspundere limitată, Iustitia nr. 1/2010 (www.barouldolj.ro), p. 38-40;
Călin Dobre, Urmărirea silită a părților sociale deținute într-o societate cu răspundere limitată, Revista
Română de Jurisprudență, nr. 6/2011, p. 188-198.
 Mai mult, art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr.
152/2015 prevede posibilitatea creditorilor vinde acțiunile și părțile sociale ale
debitorului lor.

Observând aceste modificări legislative s-ar putea susține că executarea silită a părților
sociale este posibilă, însă apreciem că există o necondordanță între textele Legii nr. 31/1990 și
spiritul acestei forme societare. În primul rând, apreciem că și în caz de executare silită
dispozițiile art. 202 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 trebuie respectate, fiind necesar acordul pentru
transmitere către persoane din afara societății. În schimb, în cazul executării silite a părților
sociale ipotecate nu mai este necesar întrucât acordul asociaților a fost dat la momentul
constituirii ipotecii.

CESIUNEA DE PĂRȚI SOCIALE

Temeiul de drept

Conform art. 202 din Legea nr. 31/1990 :

(1) Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi.
(2) Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de
asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
(3) În cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile
dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la
plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
(4) În cazul în care s-ar depăşi maximul legal de asociaţi din cauza numărului succesorilor,
aceştia vor fi obligaţi să desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal.
(5) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul ipotecii asupra părților sociale, însă numai în
ceea ce privește constituirea acesteia

Art. 203
(1)Transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul de asociaţi al
societăţii.
(2)Transmiterea are efect faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în registrul comerţului.

ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori
(art. 197 din Legea nr. 31/1990).
 Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt numiţi prin actul constitutiv sau de
adunarea asociaţilor.
Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor să exercite, fără
autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, precum şi să facă acelaşi tip de comerţ ori altul concurent pe cont
propriu, sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii
pentru daunele cauzate societăţii.
Când sunt mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea ca ei să lucreze împreună sau
individual.
Dacă s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în
unanimitate, iar în caz de divergenţă va decide dubla majoritate.
În cazul în care în actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de
către administrator trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual .
Atunci când un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele operaţiilor
obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat societăţii.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot face toate operaţiile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin actul constitutiv.
Administratorii au obligaţia de a ţine un registru al asociaţilor societăţii (art. 198 din
Legea nr.31/1990).Registrul cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul, respectiv denumirea şi
sediul fiecărui asociat, partea acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice
altă modificare privitoare la acestea. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea personală
şi solidară a administratorului pentru prejudiciile cauzate societăţii.
Registrul asociaţilor poate fi cercetat de către asociaţi, precum şi de creditorii asociaţilor
şi cei ai societăţii.
Societatea cu răspundere limitată este reprezentată de administratorul care a fost
desemnat prin actul constitutiv, sau ulterior prin decizia adunării asociaţilor în calitate de
reprezentant al acesteia. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea
de reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de administrare aparţine fiecărui
administrator (art.75 şi art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990).
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele speciale prevăzute în legea societăţilor comerciale (art.72 din Legea
nr.31/1990).
Având în vedere caracterul intuitu personae al calităţii de administrator, revocarea
administratorilor este o revocare ad nutum, putând interveni oricând şi independent de vreo culpă
contractuală a administratorului. 2

2
C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, pag. 234.
 CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII.
În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se poate realiza
de către:
- cenzori, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.
- asociaţi, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv.
În societatea cu răspundere limitată alegerea cenzorilor este facultativă, dacă numărul
asociaţilor nu trece de cincisprezece (art.199 din Legea nr.31/1990).
Potrivit unei opinii, criteriul numărului de asociaţi nu este în măsură să satisfacă scopul
legii la numirea cenzorilor 3. Spre exemplu, poate exista o societate cu răspundere limitată cu 50
asociaţi dar care să aibă o activitate economică mai redusă decât o societate cu 2 asociaţi. Astfel,
criteriul corect pentru îndeplinirea scopului legii îl constituie cifra de afaceri. În raport de această
cifră şi de volumul de operaţiuni comerciale, se poate deduce dacă activitatea societăţii este
simplă sau complexă, astfel încât se impune sau nu numirea cenzorilor 4.
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale cu răspundere limitată, care intră sub
incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele
internaţionale de contabilitate, or fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau
juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului
financiar, adunarea asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori sau un auditor financiar.
În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va
exercita dreptul de control. Asociaţii efectuează controlul asupra gestiunii societăţii implicit prin
exercitarea drepturilor conferite de calitatea de asociat. Aceste drepturi sunt:
- dreptul de a participa la deliberări şi luarea deciziilor privind toate problemele esenţiale
ale activităţii societăţii (art.186 din Legea nr.31/1990).
- dreptul de a cerceta registrul asociaţilor şi registrele comerciale ale societăţii(art.193
alin.3 din Legea nr.31/1990).
- dreptul de a lua la cunoştinţă, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării
asociaţilor, despre bilanţ şi contul de profit şi pierderi.

Așadar, în situația în care societatea cu răspundere limitată nu a desemnat cenzori sau,

după caz, auditor financiar, controlul gestiunii se realizează de către asociați prin intermediul
dreptului lor propriu la informare și control.

Dispozițiile art. 199 alin. (5) din Legea 31/1990 prevăd faptul că în lipsă de cenzori sau,
după caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociați, care nu este administrator al societății, va
3
St. D. Cărpenaru, op. cit., pag. 427
4
Claudia Roşu, Lavinia Tec, Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale, Editura World Teach,
Timişoara, 2007, pag. 338
exercita dreptul de control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv, trimitere
infecientă întrucât legea nu cuprinde dispoziții cu privire la reglementarea dreptului de control al
asociaților în nume colectiv asupra gestiunii societății.

Cu alte cuvinte Legea societăților recun oaște acest drept, fără a-i stabili în concret
conținutul, modalitatea în care asociații pot fi informați și în care pot controla gestiunea
societății.

Conținutul acestui drept se determină în mod efectiv printr-o interpretare sistematică

a art. 192 Cod civil, precum și a art. 1887, art. 1918 din cadrul capitolului destinat contractului
de societate din Noul Cod Civil.

Art. 192. Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care
fac parte, precum și celor cuprinse în Codul Civil, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. 1887. Prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societăților.

Art. 1918 (2) Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociați are dreptul de a consulta
registrele și situațiile financiare ale societății, de a lua cunoștință de operațiunile acesteia și de
a consulta orice document al societății, fără a stânjeni operațiunile societății și a afecta
drepturile celorlalți asociați.

Prin urmare, art. 1918 Cod civil reglementează conținutul dreptului de control al
asociaților neadministratori, acestora recunoscându-li-se dreptul de a lua cunoștință de
operațiunile acesteia și de a consulta orice document al societății, singurele limite impuse fiind
ca, în exercitarea tuturor acestor drepturi, asociații să nu stânjenească operațiunile societății și să
nu afecteze drepturile celorlalți asociați.

Asociații au dreptul de a participa la adunarea generală a asociaților și la luarea deciziilor

privind toate problemele esențiale ale activității societății (art. 191, art. 193 din Legea 31/1990),
dreptul de a cere convocarea adunării generale a asociaților, precum și dreptul de a cerceta
registrul asociaților întocmit prin grija administratorilor și a celorlalte registre comerciale
conform art. 198 din Legea 31/1990.
Jurisprudența națională privind soluționarea unor cereri având ca obiect respectarea
dreptului de control al asociaților asupra gestiunii societății cu răspundere limitată

Decizia nr. 4394/2010 din 15 decembrie 2010 – Înalta Curte de Casație și Justiție

„Nici critica privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 199 alin. (5) din Legea nr.
31/1990 nu poate fi primită, reținându-se corect că textul în discuție face trimitere la dreptul de
control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv, în situația în care nu există cenzori
ori, după caz, de auditori financiari.

În aceeași logică juridică s-a arătat – pe bună dreptate – că legea nu prevede niciun
drept special de control al asociaților societăților în nume colectiv și că principala modalitate de
implicare în viața societății rămâne adunarea generală a asociaților, precum și posibilitatea
consultării registrelor societății, a bilanțului și a contului de profit și pierderi.”

Decizia nr. 4199 din 27 noiembrie 2013 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

„Controlul actelor și al activității societății cu răspundere limitată este un drept ce

revine fiecărui asociat, în temeiul calității sale și a interesului său legitim de a cunoaște situația
financiară și evoluția patrimonială a societății, știut fiind că acest drept de control este
consacrat de prevederile art. 199 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,
în favoarea fiecărui asociat care nu are și calitatea de administrator, fiind asemănător dreptului
de control pe care asociații îl au în societățile cu nume colectiv.”

Înalta Curte a concluzionat că „dreptul asociatului de a avea acces la documentele

societăţii este consfinţit de lege”, iar “refuzul nejustificat al accesului asociatului la
documentele, evidenţele şi registrele societăţii care atestă operaţiunile efectuate de persoana
juridică reprezintă un act samavolnic, care nu poate primi o confirmare din partea instanţei de
judecată.”

Decizia nr.2624 din 14 decembrie 2018 – Curtea de Apel București

„Limitele (regimul juridic) al dreptului de control al asociatilor ne-administratori ai

unui SRL fără cenzori sunt date de art. 199 alin. 5 teza finală din Legea nr. 31/1990(normă
specială), respectiv de art. 1918 alin. 2 NCC (norma generală care începe chiar cu mențiunea
„dacă legea nu prevede altfel”). Art. 199 alin. 5 teza finală din Legea nr. 31/1990 (normă
specială) stabilește pentru dreptul de control în discuție același regim juridic ca dreptul de
control al asociaților din SNC.

Legea nr. 31/1990 nu cuprinde o reglementare (specială) a acestui drept de control al

asociaților din SNC. În atare condiții rezultă (din două considerente) că dreptul în discuție este
guvernat de prevederile art. 1918 alin. 2 NCC antemenționat. Astfel, pe de o parte, art. 1918
alin. 2 NCC este o normă generală ce completează norma specială, deci art. 1918 alin. 2 NCC
completează oricum art. 199 alin 5 din Legea nr. 31/1990 (asupra a tot ce acest din urmă text de
lege nu dispune).

Pe de altă parte, dat fiind lipsa unor reguli speciale, apare că și asociații din SNC în
cauză au dreptul de control tot în condițiile prevăzute de norma generală pentru orice asociați
(adică art. 1918 alin .2 NCC). Deci fie prin completarea direct a art. 199 alin. 5 din Legea nr.
31/1990, fie prin completarea normelor din materia SNC în cauză e aplicabil același art. 1918
alin. 2 NCC. Toate aceste argumente servesc și la înlăturarea incidenței regulilor din dreptul de
control conferit cenzorilor (art. 163, art. 164 din Legea nr. 31/1990). Mai trebuie adăugat totuși
clar că intenția legiuitorului nu a fost să substituie cenzorilor pe asociații ne-administratori și
deci că cele două forme de control nu pot fi identice.”
 SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ CU UNIC ASOCIAT

Natura juridică. Affectio societatis. Legiferarea posibilităţii de constituire ab initio de

către o singură persoană a unei societăţi cu răspundere limitată a condus la reconfigurarea
teoriilor privitoare la natura juridică a societăţilor comerciale. Astfel, concepţia clasică a teoriei
contractualiste fost şubrezită prin posibilitatea unei singure persoane de a crea o societate
comercială. La baza acesteia nu mai stă voinţa a două sau mai multe persoane care încheie un
contract şi un statut5, ci voinţa unei singure persoane. De esenţa societăţii nu mai este asocierea
mai multor persoane, iar personalitatea juridică pare a fi rezultatul exclusiv al tehnicii juridice,
simpla şi unica voinţă a persoanei respective fiind suficientă pentru a da naştere unei persoane
juridice.

Una din consecinţele constituirii societăţii unipersonale o reprezintă şi modul specific de

exteriorizare a lui affectios societatis, impunându-se o redefinire a sa; aceasta se impune atât
timp cât affectio societatis reprezintă intenţia comună a asociaţilor de a desfăşura în comun o
activitate comercială; cum avem de-a face cu o singură voinţă implicit şi intenţia nu mai este
comună, ci doar a asociatului respectiv. Trebuie să ne raportăm doar la voinţa asociatului unic.
Nu trebuie să plecăm de la premisa că affectio societatis nu există în cazul unei astfel de
societăţi, diferenţa regăsind-o doar în modalitatea de exteriorizare. Affectios societatis rămâne o
condiţie de valabilitate a contractului de societate. După cum s-a remarcat în doctrină importanţa
acestei noţiuni se observă în ajutorul oferit în calificarea societăţii comerciale: atât negativ
excluzând calificarea societăţii atunci când affectio societatis nu există, cât şi pozitiv când se
califică societatea comercială pe baza existenţei intenţiei comune de asociere 6.

În acest context, putem reţine că în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic
affectio societatis reprezintă intenţia acestuia de a constitui o societate comercială şi de a
desfăşura o activitate comercială de sine stătătoare, cu intenţia de a obţine venituri pentru
societate şi pentru sine, iar nu cu un scop de simulare în sensul de a crea societatea cu intenţia de
a evita răspunderea personală sau de a reprezenta un paravan pentru o altă societate care în
realitate beneficiază de activitatea celei dintâi. Nu putem reduce noţiunea de affectio societatis
doar la momentul iniţial al constituirii considerând că acesta reprezintă intenţia de a crea o
societate, el trebuind să existe şi pe parcursul existenţei societăţii.

Constituire şi transformare/continuare. Ajungem la o societate cu răspundere limitată

pe două căi: fie dintr-un început societatea se constituie ca societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic, fie este rezultatul „transformării” unei societăţi cu răspundere limitată existente cu

5
Art. 5 alin. 2 stabileşte că în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte doar
statut; este firesc să nu se încheie şi contract odată ce societatea este rodul voinţei unei singure persoane.
6
Ileana Voica, op. cit., p. 59.
mai mulţi asociaţi într-una cu unic asociat. Această din urmă modalitate poate fi rezultatul: a)
unei cesiuni de părţi sociale şi dobândirii tuturor părţilor sociale de unul dintre asociaţi sau b)
rezultatul voinţei unuia dintre asociaţi care rămânând singur ca urmare a falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului celuilalt/celorlalţi asociaţi hotărăşte continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată (art. 229 alin. 2).

Interpretarea art. 229 alin. 2. Din conţinutul acestui articol rezultă că societatea nu se
dizolvă când „în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul
rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic”

Aşadar, textul reglementează două ipoteze când nu se dizolvă societatea:

a) cazul când există clauză de continuare cu moştenitorii.

Per a contrario dacă nu există o astfel de clauză în actul constitutiv, societatea se dizolvă;
nu are nici o relevanţă voinţa asociatului rămas în viaţă sau a moştenitorilor celuilalt asociat;
legiuitorul a asimilat inexistenţa acestei clauze cu o cauză de dizolvare. Soluţia pare extremă,
însă rezultă fără dubiu din textul de lege, deşi asocierea acestei ipoteze cu partea finală a
aceluiaşi alineat ne-ar duce cu gândul că asociatul rămas poate opta sau, dimpotrivă să acceptăm
varianta nedizolvării odată ce şi asociatul rămas şi moştenitorii doresc continuarea existenţei
societăţii7.

b) cazul când la baza continuării existenţei societăţii se află voinţa asociatului rămas.
Această a doua ipoteză este posibilă doar dacă nu există în actul constitutiv o clauză de
dizolvare, adică asociaţii dintr-un început să fi stabilit că societatea se dizolvă în unul din
cazurile enumerate de art. 229 alin. 1. Soluţia se justifică şi nu mai are nici o relevanţă dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea; el nu poate hotărî aşa ceva peste voinţa iniţială ce a stat la
baza asocierii; cu alte cuvinte asociaţii au stabilit convenţional o cauză de dizolvare, iar
împlinirea ei face inutilă orice discuţie.

Excluderea şi retragerea judiciară. Revenind la întrebarea mai sus formulată 8 ,

răspunsul ar fi simplu, în sensul că nu mai este necesar consimţământul asociatului rămas atât
timp cât asociaţii au stabilit o clauză de continuare. Instanţa trebuie doar să ia act de voinţa
asociaţilor exprimată la momentul asocierii.

Consimţământul celui ce nu este exclus este necesar doar dacă aceasta nu a fost exprimat
chiar prin actul constitutiv, căci într-o astfel de situaţie instanţa urmează a face aplicaţia

7
O astfel de interpretare este cu atât mai puţin probabilă cu cât, observând dispoziţiile art. 230 alin. 1 şi 2
aplicabile doar societăţilor în nume colectiv, putem trage concluzia că voinţa legiuitorului a fost clar
exprimată în acest sens şi a avut la bază diferenţa existentă între cele două forme de societăţi.
8
Când există clauză de continuare în actul constitutiv mai este necesară exprimarea hotărârii asociatului
rămas?
clauzelor din actul constitutiv 9 . Nimic nu împiedică pe asociaţi ca prin actul constitutiv să
prevadă dizolvarea sau, dimpotrivă, continuarea existenţei societăţii când, ca urmare a excluderii
sau retragerii unuia dintre asociaţi (indiferent că este judiciară sau convenţională), numărul
asociaţilor s-a redus la unul.

Constituire. Legea recunoscând ca şi excepţie posibilitatea constituirii unei societăţi cu

răspundere limitată a stabilit şi un regim juridic propriu prin câteva dispoziţii legale.

Formalităţile de constituire ale societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic sunt

aceleaşi cu formalităţile de constituire ale oricărei alte societăţi cu răspundere limitată, astfel că,
pentru a evita reluarea redundantă a unor noţiuni, ne vom limita la a puncta condiţiile speciale 10.

Constituire. Condiţii. Asociat unic poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Statutul juridic al asociatului unic nu poate fi confundat cu statutul juridic al societăţii în care
acesta este asociat. S-a apreciat11 că asigurarea clară a unei distincţii între cele două patrimonii
reprezintă problema cardinală de rezolvat legislativ, sugerându-se introducerea anumitor restricţii
privind încheierea de acte de dispoziţie, actele juridice încheiate de asociatul unic ce cumulează
şi calitatea de administrator, cu excepţia celor privind activitatea curentă, să fie supuse unui
control al cenzorilor, interzicea asumării de către societate a unor garanţii sau emiterea unor
cambii pentru obligaţiile asumate de asociatul unic în nume personal etc.12

Statutul juridic rămâne distinct chiar şi în ipoteza în care asociatul unic este o persoană
fizică comerciant; societatea comercială are personalitate juridică şi are un patrimoniu propriu şi
distinct de cel al persoanei fizice, asociat unic, iar aceasta din urmă răspunde în limita capitalului
social, în timp ce ca şi comerciant persoană fizică răspunde nelimitat cu întreg patrimoniul său de

9
În acelaşi sens Gh. Stancu, Ecaterina Buturugă, op. cit., p.109;
10
Art. 14 din Legea nr 31/1990 prin care erau stabilite două interdicţii a fost aprobat prin Legea nr. 102/2020. Textul
respectiv prevede în primul rând, că o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o
singură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin. 1), iar, în al doilea rând, că o societate cu răspundere limitată nu
poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană. Scopul
leguitorului prin instituirea acestor interdicţii a fost de a împiedica constituirea şi funcţionarea mai multor societăţi
comerciale controlate de o singură persoană şi astfel a sublinia specificitatea S.R.L.- ului cu unic asociat şi de a evita
ca unicul imbold să-l reprezinte evitarea răspunderii persoanale. Crearea unui lanţ de astfel de societăţi controlate de
o singură persoană este de natură a favoriza înşelarea contractanţilor prin constituirea unor garanţii fictive,
încălcarea legislaţiei în domeniul concurenţei ori a achiziţiilor publice etc. ( a se vedea Corneliu-Liviu Popescu,
Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului societăţilor cu răspundere limitată constituite de o singură
persoană, Revista de Drept Comercial nr. 11/1997, p. 87). Această interdicţie existentă şi în legislaţia franceză (art.
36-2 din Legea din 1966) a fost abrogată de art. 5 din Legea Madelin din 11 februarie 1994, astfel că o persoană
fizică sau juridică poate să fie asociat unic în mai multe societăţi cu răspundere limitată
11
R. Economu, op. cit., p. 58
12
Făcând o analiză a evoluţiei legislaţiei cu privire la această societate constatăm că legiuitorul a avut în
vedere prin unele modificări conturarea unui astfel de regim restrictiv cu scopul protejării terţilor, cu titlu
de exemplu, art. 15 sau infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. 1 pct. 2 .
afectaţiune13 dacă acesta a fost constituit şi în completare cu întreg patrimoniul său. Aşadar, din
perspectiva O.U.G nr. 44/200814 o persoană fizică poate fi înregistrată în registrul comerţului ca
şi comerciant persoană fizică (PFA), dar în acelaşi timp poate fi şi asociat unic într-o societate cu
răspundere limitată; în art. 14 alin.1 din O.U.G. nr. 44/2008 s-a menţionat că o persoană poate
avea un singur certificat de înregistrare pentru statutul juridic, respectiv PFA, titular de
întreprindere individuală sau membru al unei întreprinderi individuale, iar art. 19 stabileşte
interdicţia că aceasta nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale.

Asociat unic nu poate fi o persoană fizică ce exercită în acest fel o profesie liberală,
dispoziţiile legale ce asigură cadrul de reglementare al unor astfel de profesii stabilind limitativ
formele de exercitare a acestora; observăm intenţia legiuitorului de a delimita în mod clar
exercitarea unor astfel de profesii de exercitarea calităţii de comerciant, prevăzând expres această
incompatibilitate; tendinţa actuală este chiar în sensul legiferării unor forme de organizare iniţial
specifice comerţului, cum este cazul profesiei de avocat unde prin modificarea Legii nr. 51/1995
a fost introdusă societatea profesională cu răspundere limitată ca şi formă de organizare, care
spre deosebire de celelalte forme are personalitate juridică 15.
Astfel, cu titlu de exemplu:
 formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale,
cabinete asociate, societăţi civile sau societăţi profesionale cu răspundere limitată
(art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat );
 în privinţa arhitecţilor, Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de arhitect prevede formele de exercitare a profesiei, arhitecţii cu drept
de semnătura putând constitui, la alegere, birouri individuale, birouri asociate,
societăţi civile profesionale sau îşi pot desfăşura activitatea în temeiul unor
contracte de muncă sau al unor convenţii civile, potrivit legii, putând oricând
schimba forma de exercitare a profesiei (art. 13 alin.1);
 conform art. 11 alin. 3 din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de
medic, “Medicii care au obţinut certificatul de membru al Colegiului Medicilor
din România pot desfăşura activităţi medicale conform pregătirii profesionale în
sistemul public de sănătate sau/şi în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca
persoană fizică independentă pe bază de contract. În condiţiile legii, medicii pot

13
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului
exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul
general al creditorilor personali ai acestora.
14
O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
15
Rămâne sub semnul dezbaterii menţinerea patrimoniului de afectaţiune, deşi această separare a
patrimoniului priveşte situaţii în care se exercită activitatea printr-o formă ce nu are personalitate juridică;
or, societatea profesională cu răspundere limitată are personalitate juridică şi scopul ei prin definiţiei este
să ofere o limitare a răspunderii raportat la aportul adus (aspecte introduse prin Legea nr. 270/2010
privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 publicată în M. Of. nr. 872 din 28 decembrie 2010).
 înfiinţa cabinete de practică medicală”, iar la art. 14 alin 1 lit. b exercitarea
profesiei de medic este incompatibilă cu cea de comerciant.
Din perspectiva condiţiilor de constituire, în afara întocmirii doar a statutului (art. 5 alin.
2), reţinem că la momentul autentificării actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă a
acestuia se va prezenta pe lângă dovada privind disponibilitatea firmei şi declaraţia pe propria
răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere
limitată (art. 17 alin. 1). Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz,
persoana care dă data certă va refuza operaţiunile solicitate, dacă din documentaţia prezentată
rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. 1.
Statutul nu trebuie să conţină menţiunea că respectiva societate este o „societate cu
răspundere limitată cu unic asociat”, ci doar potrivit art. 36 din Legea nr. 26/1990 denumirea de
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.; de asemenea, lipsa unei astfel de menţiuni rezultă
şi din dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. b care prevede obligativitatea menţionării „formei, denumirii şi
sediului”, fără a face o distincţie după cum societatea are unul sau mai mulţi asociaţi.
În privinţa valorii aportului în natură aceasta va fi stabilită pe baza unei expertize de
specialitate (art. 13 alin. 3). Justificarea acestei cerinţe se regăseşte în dorinţa de a se evita
eventualele abuzuri ale asociatului unic, care în lipsa acestei evaluări ar putea crea o aparenţă
pentru terţi care ar putea fi astfel cu uşurinţă induşi în eroare la încheierea actelor juridice,
aceştia putând presupune că valoarea mare a capitalului social reprezintă o garanţie suficientă în
caz de neexecutare a respectivelor obligaţii asumate. Chiar dacă art. 13 alin. 3 face trimitere la
înfiinţarea societăţii, totuşi această regulă, având în vedere motivaţia ce a condus la instituirea ei,
urmează a se respecta şi pe parcursul societăţii cu ocazia majorării capitalului social.
Desemnarea evaluatorului se face de către asociatul unic16; totuşi, judecătorul delegat în baza art.
37 alin. 2 poate dispune prin încheiere motivată efectuarea unei expertize, în contul părţilor,
precum şi administrarea altor dovezi.

Capitalul social se divide în părţi sociale egale (art. 11 alin. 1). Asociatul unic deţine toate
părţile sociale putând să le cesioneze fie către o singură persoană sau către mai multe, în acest
ultim caz societatea transformându-se în societate cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi.

Cu privire la obiectul de activitate menţionăm că în principiu o astfel de societate poate

avea ca obiect principal sau secundar orice activitate menţionată în C.A.E.N. cu excepţia
cazurilor în care legea a impus o anumită formă juridică societăţilor comerciale: spre exemplu,
conform art. 287 din O.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, băncile, persoane juridice
române, se constituie doar sub forma societăţilor pe acţiuni sau activităţile de asigurare pe
teritoriul României nu pot fi desfăşurate decât de societăţi comerciale pe acţiuni17 (art. 11 alin. 1
lit. a din Legea nr. 32/2000 privind activitatea societăţilor de asigurare şi supravegherea
asigurărilor).

16
La societăţile pe acţiuni dacă există aporturi în natură judecătorul delegat numeşte un expert autorizat
care întocmeşte un raport cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun adus ca aport (art.
38).
17
Precum şi de societăţi mutuale (persoană juridică civilă) şi filiale ori sucursale ale unor asiguratori
străini.
 Funcţionarea societăţii. Asociatul unic are drepturile şi obligaţiile ce revin adunării
generale a asociaţilor 18 (art. 13 alin.1 şi art. 1961 alin. 1) însă el trebuie să consemneze de îndată,
în scris, orice decizie adoptată. Observăm că procesul volitiv este rezultatul unei singure
persoane; exprimarea voinţei se face direct de către asociatul unic, adică, pe de o parte, personal
neputându-şi substitui altă persoană, iar pe de altă parte exprimarea voinţei se materializează în
scris. Deşi dispoziţiile speciale ce reglemetează societatea cu răspundere limitată în general (art.
191-203) nu fac referire la nici un registru al hotărârilor asociatului unic 19 considerăm că un
astfel de registru este obligatoriu. Cerinţa ca orice decizie a asociatului unic să fie consemnată în
scris are menirea de a proteja terţii, având în vedere suprapunerea voinţei persoanei fizice asociat
cu cea a persoanei juridice, astfel că în lipsa unei astfel de condiţii stabilirea efectelor actelor
juridice ale persoanei juridice ar fi dificilă din punct de vedere probatoriu. Faţă de hotărârile
asociatului unic se poate exercita un control doar de terţi pe calea opoziţiei; nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 132 privitoare la atacarea hotărârilor adunării generale a asociaţilor.

Asociatul unic poate numi ca administrator o terţă persoană. Dacă asociatul unic este şi
administrator, acestuia îi revin şi obligaţiile specifice administratorului aşa cum sunt stabilite de
Legea societăţilor comerciale.

Când asociatul unic numeşte un administrator implicit aspectele legate de funcţionarea

societăţii se complică, iar legislaţia noastră nu conţine dispoziţii în acest sens; ceea ce ne
interesează sub acest aspect ar fi raporturile asociat-administrator, modul şi limitele în care
fiecare îşi exercită atribuţiile specifice calităţii; evident că asociatul unic are putere de decizie
totală, însă şi administratorul pentru protecţia sa şi exercitarea în bune condiţii a mandatului
trebuie să fie informat, motiv pentru care considerăm obligativitatea registrului hotărârilor
asociatului; acest registru trebuie să aibă un regim special prin care să asigure atât accesul la
acesta, dar şi certitudinea celor înscrise, mai ales din perspectiv limitărilor sau actelor juridice
încheiate ce pot influenţa activitatea administratorului; un astfel de regim special este necesar
pentru a curma tendinţa asociatului unic de a abuza de dreptul său suveran de decizie 20 ;
considerăm că o decizie a asociatului unic nu este opozabilă administratorului decât în măsura în
care i-a fost adusă acestuia la cunoştinţă. Asociatul unic la momentul la care numeşte

18
Deşi exprimarea este improprie, întrucât nu putem discuta despre o adunare generală a asociaţiilor,
dorinţa legiuitorului a fost de a sugera într-un mod direct, evitând repetarea unor dispoziţii legale, că toate
hotărârile aparţin asociatului unic. Acesta nu poate crea un organ colegial prin atragerea şi numirea unor
terţe persoane care să aibă ca atribuţii luarea unor hotărâri privind societatea comercială. Asociatul unic
este singurul ce poate să-şi asume drepturi şi obligaţii privind fiinţa societăţii societăţii. Totuşi, actele de
administrare curentă, adică ale activităţii comerciale, pot fi exercitate şi prin numirea unui administrator.
19
Cum este registrul şedinţelor şi deliberărilor la societăţile pe acţiuni (art. 177 alin. 1lit. b)
20
Spre exemplu, s-ar putea institui obligaţia în cazul societăţilor cu răspundere limitată, indiferent că
administrator este asociat sau terţ, ca registrul asociaţilor să fie numerotat şi ştampilat la momentul
constituirii de către Oficiul registrului comerţului.
administratorul poate să-i limiteze acestuia puterile conferite, menţionând în registrul comerţului
aceste limitări ce vor fi opozabile şi terţilor.

În acelaşi context, asociatului unic trebuie să i se permită accesul la documentele

contabile întrucât contabilitatea este condusă de administrator căruia îi incumbă răspunderea
pentru organizarea şi conducerea contabilităţii (art. 10 din Legea nr. 82/1991).

Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui
asociat este (art. 1961 alin. 3).

Contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau juridică, asociat
unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15). Nu se
prevede obligativitatea formei autentice a înscrisului (evident cu excepţia cazurilor în care chiar
legea prevede expres pentru un anumit contract forma autentică), fiind suficient înscrisul sub
semnătură privată. Condiţia este ad validitatem fiind menită să protejeze terţii. Observăm că
această dispoziţie creează posibilitatea ca un contract bilateral să fie semnat din partea ambelor
părţi de aceeaşi persoană fizică fără a considera acest lucru inadmisibil, odată ce într-o calitate
semnează ca persoană fizică şi în nume personal, în timp ce în cealaltă calitate semnează în
numele şi pe seama societăţii.

S-a apreciat21 că această cerinţă scrisă este îndeplinită şi prin încheierea contractului în
format electronic dacă această modalitate respectă condiţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic 22 . Nu suntem de acord cu această opinie aducând ca argumente, pe de o parte,
finalitatea textului de lege, dar pe de altă parte şi domeniul de aplicare specific Legii nr.
365/2002.

Este evident că cerinţa legală are în vedere protejarea terţilor, adică impunerea unei
anumite forme vizează asigurarea circuitului civil, adică tocmai a relaţiei ulterior dintre
societatea şi alte terţe persoane; condiţia formei scrise este o garanţie că între asociatul unic şi
societate s-a încheiat un anumit contract şi că aceasta este probat prin înscrisul respectiv; în lipsa
formei scrise, nu există contract; forma scrisă, menţionată expres de art. 15, implică existența
fizică a înscrisului; ceea ce s-a dorit este tocmai siguranţa deplină că acel contract s-a încheiat şi
că îşi produce respectivele efecte, înlăturând, astfel în ciuda suprapunerii voinţei, orice
posibilitate de modificare a acelui contract.

Pe de altă parte, încheierea unui contract bilateral între societatea respectivă şi asociatul
său unic implică prezenţa fizică a amândurora. Legea nr. 365/2002 ca şi obiect priveşte anumite
oferte de servicii şi produse şi reglementează raporturile dintre comercianţi şi consumatori; din
chiar titlul legii rezultă că aceasta vizează comerţul ca şi obiect de activitate al respectivei
societăţi, în timp ce contractele încheiate între societatea comercială şi asociatul său unic unic în

21
I. Schiau, în op. cit., p. 72; C. Predoiu, în op. cit., p. 116.
22
Republicată în M. Of. nr. 595 din 29 noiembrie 2006.
viziunea art. 15 priveşte raportul născut pe acest fundal şi al calităţii circumstanţiate de asociat,
iar nu de consumator.

Mai mult, încheierea contractelor prin mijloace electronice presupune respectarea unei
anumite proceduri care nu concordă cu situaţia avută în vedere de art. 15; conform art. 8 alin. 1
din Legea nr. 365/2002 furnizorul de servicii este obligat să pună la dispoziţia destinatarului,
înainte ca destinatarul să trimită oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta,
anumite informaţii exprimate într-un limbaj neechivoc, accesibil. Nu există nici siguranţa
păstrării informaţiei odată ce art. 10 alin 2 din Legea nr. 365/2002 stabileşte sub acest aspect că
destinatarul comerciant acţionează pe riscul propriu, dacă a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că
informaţia conţinută într-un mesaj electronic a fost alterată în timpul transmiterii sau prelucrării
sale.

Dizolvarea şi lichidarea societăţii. În privinţa dizolvării urmează a se aplica dispoziţiile

art. 227 şi următoarele din Legea nr. 31/1990.

Numirea unui curator. Privitor la decesul asociatului unic s-a pus în discuţie23 care sunt
efectele cu privire la societate, susţinându-se că, atât timp cât societatea cu răspundere limitată
are doar un asociat (număr maxim ce nu trebuie depăşit), moştenitorii trebuie să hotărască
dobândirea părţilor sociale doar de către unul din ei care astfel devine asociat unic; până la
realizarea partajului, fie pe cale convenţională, fie judiciară situaţia societăţii este incertă.

Sub acest aspect, având în vedere că nu considerăm societatea cu răspundere limitată cu

asociat unic, nici o nouă formă de societate, nici o varietate a societăţii cu răspundere limitată,
reţinând că diferenţa priveşte doar numărul de asociaţi, urmează ca moştenitorii partajând
bunurile succesorale să dobândească, în funcţie de natura partajului, fie ca urmare a acordului,
fie ca urmare a hotărârii judecătoreşti, calitatea de asociaţi. Nu împărtăşim nici opinia ca
moştenitorii să convină dobândirea părţilor sociale doar de către un singur moştenitor.

Însă, vrem să punem în discuţie şi să identificăm soluţiile pentru depăşirea situaţiilor în

care decesul unicului asociat şi administrator afectează activitatea societăţii. În măsura în care
partajul se realizează pe cale judecătorească, activitatea societăţii poate fi afectată, o astfel de
situaţie putând fi evitată de la caz la caz, cum ar fi, spre exemplu, dacă societatea avea ca
administrator un terţ, acesta urmează a-şi exercita atribuţiile, fie, în cazul în care de cuius era si
administrator, numirea de către notar sau de către instanţa de judecată a unui curator care să
desfăşoare activitatea până la soluţionarea partajului.

23
Gh. Piperea, op. cit., p. 78.
 Privitor la numirea unui curator se impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, generic,
curatorul este persoana însărcinată de autoritatea competentă şi care, totodată, a acceptat să
îndeplinească obligaţiile pe care le implică curatela, legislaţia noastră recunoscând mai multe
situaţii de numire a curatorului24; etimologic, curator provine din limba latină în care „curator,
curatoris” (s.m.) însemna administrator, îngrijitor.

Atât în doctrina, cât şi în legislaţia noastră nu regăsim o tratare suficientă a instituţiei

curatelei pentru persoana juridică, spre deosebire de persoana fizică, ci numai câteva texte
disparate, însă activitatea ultimilor ani dovedeşte utilitatea acesteia şi cazurile din ce în ce mai
frecvente când s-ar impune numirea unui curator special25.

Există un singur text de lege care face referire la numirea unui curator al persoanei
juridice, art. 58 alin. 1 C.pr.civ (corespondentul art. 44 din C.pr.civ. din 1865) „De asemenea,
instanţa va putea numi un un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul
legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică (...), chemată să stea în judecată, nu are
reprezentant ”.

Interpretarea acestui text de lege ne conduce la a stabili ipotezele în care se poate numi un
curator special. Din modul de formulare rezultă că textul ar avea aplicabilitate doar când
persoana juridică chemată să stea în judecată nu are reprezentant legal, presupunând din modul
de formulare a textului că prima ipoteză privește persoana fizică. Art. 58 alin. 1 prima teză
reglementează numirea unui curator special al persoanei fizice nefăcând nici o referire la
persoana juridică, astfel că și prima parte din art. 44 alin. 1 teza a doua s-ar referi tot la persoana
fizică.

Ipoteza descrisă de textul de lege priveşte cazurile în care societatea nu are reprezentant
legal, adică unicul administrator a decedat sau a expirat termenul mandatului pentru care fusese
desemnat ori se găseşte în imposibilitate fizică de exercitare a mandatului etc. Cu toate acestea,
instanţele au făcut o interpretare extensivă a textului şi au numit un curator special şi când deşi
societatea comercială avea reprezentant legal, totuşi exista un conflict între acesta şi societatea pe
care o reprezenta; spre exemplu, instanţele au numit un curator special în cazul unei societăţi cu
răspundere limitată cu doi asociaţi, ambii fiind şi administratori, astfel că societatea nu putea fi
reprezentată în instanţă decât de un curator special.

Însă, observând art. 58 C.pr.civ. scopul acestuia este de numire a unui curator special cu o
însărcinare strict determinată, anume pentru a asigura reprezentarea în faţa instanţei; aşadar,

24
Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 276-279.
25
Cu titlu de exemplu, art. 53 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 prevede că dacă nu s-a desemnat un
administrator special, în vederea soluţionării acţiunilor prevăzute la art.117-122, debitorul va fi
reprezentat de un curator special desemnat de către judecătorul-sindic dintre organele de conducere
statutare aflate în exerciţiul funcţiunii la data deschiderii procedurii; desemnarea se face în camera de
consiliu şi fără citarea părţilor.
această curatelă a persoanei juridice este una specială, cu un caracter provizoriu. Legiuitorul nu
întâmplător l-a numit curator special, acesta având un singur rol, bine determinat, doar pentru a
asigura reprezentarea persoanei juridice în faţa instanţei de judecată şi de a-i apăra drepturile
procesuale. Curatorul special nu poate desfăşura activităţi comerciale specifice menite a asigura
managementul societăţii cât timp asociaţii sunt în conflict sau până ce moştenitorii unicului
asociat finalizează procedura partajului succesoral. Curatorul special nu poate desfăşura activităţi
de administrare.

Aşadar, în privinţa cazului decesului asociatului unic ce era şi administrator, observăm că

temeiurile de drept existente nu ne ajută, nefiind reglementată situaţia curatelei generale, fie ea
permanentă, fie provizorie care să permită administrarea societăţii comerciale.

Revenind la situaţia în care asociatul unic a decedat, trebuie să facem distincţie între
partajul succesoral notarial şi cel judiciar.

Astfel, notarul public în baza art. 72 din Legea nr. 36/1995 poate pune bunurile sub
sigiliu sau sa le predea la un custode în măsura în care există pericol de întrăinare, pierdere,
înlocuire sau distrugere a bunurilor. Notarul poate numi un curator special pentru administrarea
bunurilor. Cum textul este unul generic privind bunurile din succesiune, regulile instituite de art.
72 şi urm. urmează a se aplica şi părţilor sociale aflate în patrimoniul lui de cuius la momentul
deschiderii succesiunii.

Bunurile se predau pe bază de proces verbal semnat de notar şi de custode sau curator.
Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să depună conturile la biroul notarului
public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar. În cazul în
care există indicii că succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul public va putea
încredinţa administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat, cu
încunoştinţarea autorităţii administrativ-teritoriale (art. 73 alin. 3).

În cazul în care moştenitorii nu se înţeleg urmează ca respectivul partaj succesoral să fie

judiciar, situaţie în care activitatea societăţii este afectată. În practică au fost pronunţate câteva
hotărâri privind astfel de situaţii. Cu titlu de exemplu, Tribunalul Constanţa prin sentinţa 3218
din 3 noiembrie 2008 26 a respins cererea reclamantei formulată pe cale de ordonanţă
preşedinţială prin care solicitase pe cale de ordonanţă preşedinţială pentru a se constata, ca
urmare a decesului unicului asociat şi administrator, vacanţa funcţie de administrator, numirea
unui curator special pentru reprzentarea societăţii pârâte şi numirea reclamantei ca administrator
cu puteri depline până la stabilirea succesorilor defunctului.

Instanţa a reţinut că “art. 44 C.pr.civ., ce stă la baza solicitării formulate în faţa instanţei
se referă însă la situaţia în care persoana juridică nu are reprezentant într-un litigiu aflat deja

26
Sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Constanţa
prin decizia 250 din 2 februarie 2009 (http://jurisprudenta.org/Search.aspx)
pe rolul instanţelor judecătoreşti. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi numit un curator
special, fie el chiar şi provizoriu al pârâtei, pentru desfăşurarea activităţii comerciale a
acesteia. În fine, în chiar acest aşa-zis litigiu, însăşi pârâta nu are reprezentant care să-i susţină
interesele în faţa instanţei, ceea ce nu poate determina soluţionarea cererii în favoarea
reclamantei”.

Transmiterea bunurilor către asociat. În cazul în care societatea se dizolvă în baza art.
237 prin hotărâre a tribunalului fără ca judecătorul delegat să fi fost sesizat cu nicio cerere de
numire a lichidatorului în termenul de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, orice
persoană interesată poate solicita tribunalului radierea din registrul comerţului şi bunurile rămase
din patrimoniul persoanei juridice radiate revin acţionarilor/asociaților (art. 237 alin. 13).Prin
această dispoziţie s-a instituit un mod de dobândire în baza legii a dreptului de proprietate asupra
bunurilor societăţii radiate. În aceste condiţii prin hotărârea pronunţată în temeiul art. 237 alin. 8
urmează a se menţiona şi că bunurile rămase în patrimoniul societăţii radiate (fiind necesară
individualizarea în cazul imobilelor) devin proprietatea asociatului unic.

Această menţiune din dispozitivul încheierii se justifică în cazul bunurilor imobile odată
ce este necesară înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor în
favoarea asociatului unic, sens în care Curtea de Apel Cluj 27 ca urmare a unei cereri de
intervenţie în interes propriu formulată de asociatul unic a modificat în parte încheierea
judecătorului delegat dispunând în temeiul art. 21 şi următoarele din Legea cadastrului şi
publicităţii imobiliare nr. 7/1996 înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra
imobilelor identificate în favoarea intervenientei, fostă asociată unică în societatea radiată.
Iniţial, judecătorul delegat a respins ca inadmisibilă cererea prin care se solicitase şi lămurirea
situaţiei bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice dizolvate reţinând, printre altele, că
“în baza hotărârii de radiere se poate formula acţiune în constatare, să obţină act notarial autentic
sau să se adreseze direct Serviciului de Carte Funciară pentru aplicarea art. 237 alin. 10 din
Legea nr. 31/1990, deoarece prin efectul legii dreptul de proprietate asupra imobilelor este
transmis asociatului unic” 28. Aşa cum rezultă din comentariul ce însoţeşte prezentarea deciziei,
chiar dacă transmiterea operează în baza legii, iar drepturile reale dobândite de orice persoană
prin efectul legii sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în Cartea Funciară, totuşi titularul nu
poate dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în Cartea Funciară. Legea
nr. 7/1996 menţionează că cererea de înscriere în Cartea Funciară va fi însoţită de înscrisul
original prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere. Observând textele
legale incidente, este evident că nu există nici o altă soluţie, cele propuse de judecătorul delegat
prin încheiere fiind exlcuse.
27
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, decizia nr. 728 din 19 februarie 2009, Revista de Drept
Comercial nr. 9/2009, p. 121-131, decizie selectată şi prezentată împreună cu un comentariu de judecător
Liviu Ungur.
28
Idem, p. 123.
 EXCLUDEREA ASOCIAȚILOR

DIN SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Consideraţii generale. Cum activitatea societăţii comerciale depinde de conduita asociaţilor

şi modul în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile statutare ori cele legale, Legea nr. 31/1990 în
scopul protejării societăţii, dar şi a intereselor asociaţilor a reglementat excluderea asociaţilor în
anumite cazuri.

În cele mai multe cazuri excluderea este o sancţiune pentru asociatul care nu îşi îndeplineşte
anumite obligaţii sau aduce anumite prejudicii societăţii; există şi situaţii în care excluderea nu
priveşte persoana asociatului, ci este o măsură remediu menită a proteja societatea comercială.

Sediul materiei. Textele de lege care reglementează instituţia excluderii sunt art. 222-225
din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată:

a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;

b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente
incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori
contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de
semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora
Cazurile prevăzute la art. 222 lit. b) şi c) privesc doar pe asociaţii din societăţile în nume
colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în comandită simplă.

Asociaţii din societăţile cu răspundere limitată nu pot fi excluşi în temeiul art. 222 alin. b
şi c, instanţele reţinând ca fiind greşite 29 astfel de soluţii, aceste cazuri referindu-se la excluderea
asociatului cu răspundere nelimitată, cum este cazul unei societăţi comerciale în nume colectiv
sau al societăţii în comandită simplă.

Dispoziţiile art. 222 reglementează cazurile de excludere-sancţiune, în timp ce art. 206

reglementează excluderea-remediu.

29
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2616 din 16 octombrie 1997 în Dreptul nr.
6/1998; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 7688 din 14 decembrie 2011 în Revista
de drept comercial, nr. 191-192.
 Astfel, conform art. 206, creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie în condiţiile art. 62, împotriva
hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, dacă au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.

Dacă opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care
hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din societate
pe asociatul debitor al oponentului. În acest din urmă caz, drepturile cuvenite asociatului debitor
vor fi calculate pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Noţiunea de excludere. Din textele de lege mai sus citate observăm că excluderea din
perspectiva modalităţii de realizare poate fi judiciară în cazurile enumerate de art. 222 sau rodul
voinţei asociaţilor prin hotărârea adunării generale în cazul art. 206.

Din perspectiva premiselor ce conduc la soluţia excluderii în doctrină s-a făcut diferenţierea
între excluderea-sancţiune, cazurile prevăzute de art. 222 când prin excludere se tinde la
sancţionarea asociatului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile 30 şi excluderea-remediu cazul
reglementat de art. 206 când prin excluderea se urmăreşte continuarea activităţii societăţii
comerciale, dar şi satisfacerea drepturilor unui creditor particular al unuia dintre asociaţi.

Sfera restrânsă de aplicabilitate. Din dispoziţiile mai sus citate rezultă că excluderea nu
este o instituţie juridică aplicabilă oricărui tip de societate sau oricărui asociat sau acţionar, sfera
de aplicabilitate fiind restrânsă doar la anumite forme de societate şi doar în anumite cazuri.

Astfel este posibilă doar excluderea asociaţilor în cazul societăţii în nume colectiv, în
comandită simplă şi a celor cu răspundere limitată, precum şi a acţionarilor comanditaţi din
societatea în comandită pe acţiuni.

În ceea ce priveşte excluderea-remediu, sfera societăţilor la care se aplică este precizată

expres de art. 206 alin. 1, anume societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată.

30
Cu toate că excluderea este o sancțiune, totuși aceasta trebuie considerată în același timp și un drept al
celorlalți asociați și al societății de a se apăra împotriva unor fapte dăunătoare (C. Lefter, Societatea cu
răspundere limitată în dreptul comparat, Ed. Didactică, București, 1993, p. 236).
 Inadmisibilitatea excluderii în cazul societăţilor pe acţiuni. Din enumerarea din art. 222
alin. 1 rezultă per a contrario că este inadmisibilă cererea de excludere a acţionarilor din
societăţile pe acţiuni31 şi nici a acţionarilor comanditari la societăţile în comandită pe acţiuni.

În acest sens Curtea de Apel Iaşi32 a reţinut că acţiunea prin care se solicită excluderea unui
acţionar dintr-o societate pe acţiuni este inadmisibilă, şi chiar dacă textul din Legea nr. 31/1990
face trimitere şi la societăţile în comandită, acesta este de strictă interpretare, neputând fi aplicat
şi societăţilor pe acţiuni, întrucât pe de o parte instanţa nu poate proceda la interpretarea unui text
de lege prin adăugarea unor dispoziţii pe care legiuitorul nu a înţeles să le prevadă expres, iar pe
de altă parte prevederea legală vizată se află în deplină concordanţă cu specificul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

Nu este întâmplătoare stabilirea cazurilor în care este posibilă excluderea, putând cu uşurinţă
trage concluzia că această instituţie juridică are aplicabilitate doar în cazul societăţilor
comerciale în care conlucrarea asociaţilor este esenţială, adică societăţile de persoane şi
societăţile mixte. S-a reţinut în acest sens că „Societatea comercială pe acţiuni reprezintă o formă
asociativă în care întâietatea revine elementului obiectiv - capitalul – care se divide pe acţiuni. La
aceste societăţi, la care asociaţii deţin o parte din capital, este inoperantă excluderea unui asociat,
această modalitate fiind o expresie a consideraţiilor intuitu personae avute în vedere la
perfectarea contractului de societate în cazul societăţilor de persoane (societăţi în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată). De aceea, este inadmisibilă excluderea unui
asociat dintr-o societate pe acţiuni, acţionarii având împotriva administratorului, pentru
neregulile constatate în exerciţiul funcţiei, o acţiune vizând schimbarea acestuia din funcţie, cu
plata eventuală de daune”33.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 34 a motivat cu privire la inadmisibilitatea excluderii

acţionarilor că în cazul societăţii pe acţiuni „nu se au în vedere la constituire calitatea
persoanelor, factorul personal fiind irelevant. În aceste condiţii, în care există diferenţe esenţiale
între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri, între calitatea de asociat şi cea de
acţionar, este evident că prin art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a restrâns sfera
persoanelor care pot fi excluse din societate la cea a asociatului administrator care comite fraudă
în dauna societăţii în comandită simplă, în nume colectiv şi cu răspundere limitată. Aceasta
înseamnă că dispoziţiile mai sus arătate şi instituţia în sine a excluderii îşi găseşte aplicarea în
cazul societăţilor de persoane întrucât se statuează expres că „poate fi exclus din societatea în

31
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa comercială, nr. 6672/2004 în C. Cucu, M.V. Gavriş,
C.G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., pag. 509.
32
Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ nr. 215 din 14 iunie 1999, în
R.D.C. nr. 9/2001, pag. 166-168.
33
Curtea de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 197/1997 în F. Ciutacu, Codul
comercial român adnotat, Ed. A 2-a, Ed. Sigma 2001, p. 148 şi Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit.,
p. 796.
34
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1572 din 9 mai 2008 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată asociatul administrator care
comite fraudă în dauna societăţii”. Prin urmare, fiind o dispoziţie cu caracter de sancţiune,
aceasta este de strictă interpretare şi aplicare. În fine, un argument în plus ar fi că această
sancţiune se adresează societăţilor de persoane constituite pe afinitatea dintre asociaţi şi nu în
considerarea capitalului, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi extinsă aplicarea
prevederilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, şi asupra societăţilor pe acţiuni.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 169/200535, analizând excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 222 prin care, în esență, s-a susținut că neaplicarea exluderii și la societățile pe
acțiuni constituie o inegalitate de tratament și articolul criticat înfrânge dispozițiile
constituționale privitoare la garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate și pe cele referitoare
la accesul liber la justiție, a respins excepția reținând că diferența de regim juridic între
societățile pe acțiuni și alte tipuri de societăți este o consecință firească a desosebirilor de
substanță care există între aceste categorii de societăți, fără a echivala cu o discriminare sau o
inechitate nepermisă într-un stat de drept; de asemenea, Curtea Constituțională a motivat că
societatea în nume colectiv, în comandită simplă se încadrează, în raport de modul de constituire,
în categoria societăților de persoane, pentru a căror funcționare este determinantă încrederea
reciprocă dintre asociați, iar în astfel de societăți deciziile se adoptă deseori în unanimitate, în
schimb la societățile pe acțiuni nu este necesar să existe o legătură personală, de încredere între
acționari, esențială fiind participarea la capitalul social, iar nu persoana deținătorilor de acțiuni.

Excluderea acţionarilor nu este posibilă nici pe cale judiciară, nici prin adoptarea unei
hotărâri a adunării generale a acţionarilor faţă de un anumit acţionar, indiferent de motivul avut
în vedere şi chiar dacă există clauză în acest sens în actul constitutiv. O astfel de hotărâre a
adunării generale a acţionarilor este contrară prevederilor Legii nr. 31/1990 36 , iar o clauză
statutară care să permită excluderea unui acţionar este lovită de nulitate absolută.

Nu pot fi considerate temeiuri suficiente pentru excluderea în baza dispoziţiilor actului

constitutiv care prevăd pierderea calităţii de acţionar în caz de producere a unui prejudiciu
societăţii, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, sau pierderea
calităţii de acţionar ca urmare a încetării contractului individual de muncă 37 ; dispoziţiile
privitoare la excludere sunt imperative, iar cazurile sunt limitativ prevăzute.

Caracterul enumerării cauzelor de excludere. Cum dispoziţiile art. 221 alin.1 lit. a)-d)
reglementează patru cazuri în care asociaţii pot fi excluşi şi din care doar două aplicabile

35
Publicată în Monitorul Oficial nr. 408 din 13 mai 2005.
36
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 519/1997, în Dreptul nr. 11/1997, p. 124
37
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 519/1997, citată în I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial
român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 500-501.
asociaţilor din societăţile comerciale cu răspundere limitată, în doctrină nu există unanimitate de
opinii cu privire la caracterul limitativ ori enunţiativ al acestor dispoziţii.

Astfel, o parte a doctrinei interbelice susţinea, având la bază punctul de vedere al lui
Cesare Vivante, caracterul enunţiativ al dispoziţiilor în cauză considerând că asociaţii au
posibilitatea de a adăuga şi alte situaţii ce pot constitui temei al excluderii, în măsura în care
acestea sunt în spiritul legii38, dându-se ca şi exemplu cazul unui asociat ce a fost condamnat
definitiv şi irevocabil pentru săvârşirea infracţiunii de furt sau neîndeplinirea de către unul din
asociaţi a obligaţiilor ce-i reveneau, necesare realizării obiectului de activitate al societăţii, astfel
că excluderea acestuia se justifică pentru evitarea dezavantajelor pe care le presupune dizolvarea
şi lichidarea societăţii.

Cu toate acestea, opinia ce a dominat în această perioadă atât în doctrină, cât şi în

jurisprudenţă a fost cea a interpretării limitative 39. Jurisprudenţa interbelică a admis prin excepţie
că „singura extindere ce se face ar fi ca o cauză legată de dizolvare să se poată aplica şi
excluderii unui asociat, căci dacă o asemenea cauză poate produce un efect mai puternic, anume
desfiinţarea societăţii, cu atât mai mult poate fi aplicată cu un efect restrâns” 40; în această speţă
punându-se în discuţie dizolvarea societăţii pentru imposibilitatea realizării obiectului societăţii
ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate de unul din asociaţi, s-a apreciat că reprezintă un
just motiv de dizolvare, astfel că în acest context cu atât mai mult instanţa a considerat că aceasta
constituie o cauză de excludere.

În prezent, opinia dominantă este cea a caracterului limitativ al enumerării.

Legiuitorul a prevăzut doar patru cazuri, astfel că printr-o simplă interpretare rezultă
caracterul limitativ al enumerării. Nu putem susţine caracterul enunţiativ, chiar dacă legiuitorul a
folosit verbul „poate”, această intenţie nerezultând şi din alte texte de lege sau din folosirea altor
termeni ce ar conduce la a stabili caracterul enunţiativ; termenul „poate” trebuie interpretat doar
în legătură directă cu ceilalţi asociaţi sau societatea, care sunt în măsură să aprecieze temeinicia
promovării unei astfel de cereri în instanţă.

De altfel, acolo unde legiuitorul a dorit lărgirea sferei cazurilor, a făcut-o în mod expres
cum este la retragere sau la dizolvare unde s-a făcut trimitere la „motive temeinice”, lăsând la
latitudinea instanţelor aprecierea acestora pe baza probelor administrate.

Totuși, în unele hotărâri pronunțate chiar de instanța supremă se face în cadrul

considerentelor referire la caracterul enunțiativ, însă nu s-au pronunțat în concret excluderi
pentru alte cazuri decât cele enumerate de art. 222. Cu titlu de exemplu, Înalta Curte de Casație

38
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 176.
39
Interpretarea privea art. 188 din Codul comercial din 1887.
40
Trib. Ilfov, Secţia I comercială, 22 mai 1945, R.D.C. 1945, p. 370 apud I.L. Georgescu, op. cit., vol. II,
p. 176.
și Justiție, în considerentele deciziei nr. 724 din 15 februarie 2007 41, reține că, ”deși este corectă
susținerea recurentului referitoare la caracterul exemplificativ al cazurilor de excludere prevăzute
de art. 222 din Legea nr. 31/1990, totuși, motivul respingerii cererii sale a constat în
neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 22 alin. 1 lit a din aceeași lege”. Dimpotrivă, în unele
spețe instanțele au interpretat restrictiv chiar cazurile stabilite de art. 222; spre exemplu, prin
decizia nr. 553/2002 Curtea de Apel Constanța 42 admițând un recurs, a modificat în tot hotărârea
tribunalului și a respins pe fond cererea de excludere a unui asociat deși la momentul cooptării în
societate de către recurentă părțile au stabilit ca noul asociat să facă o investiție în sensul
finalizării unei investiții hotel-restaurant, sens în care au menționat și o clauză în actul constitutiv
că ”nerespectarea acestui angajament, care constituie chiar motivația asocierii, dă dreptul
asociatului persoană fizică să procedeze la excluderea asociatului persoană juridică din societate,
eventual să returneze contravaloarea investiției efectuate de acesta în termen de un an de la data
excluderii sau retragerii voluntare”. Pentru a admite recursul, Curtea de Apel a apreciat că
excluderea asociatului este justificată din perpectiva textului enunțat doar pentru nedepunerea
aportului la care s-a obligat ori, în speță, aportul a fost adus prin plata părților sociale cesionate la
data cooptării. Efectuarea unor lucrări nu poate constitui aport în natură, iar obligația referitoare
la executarea acestora nu poate prezenta un temei legal pentru continuarea sau încetarea
societății comerciale înființate.

Nu putem însă să nu constatăm o lipsă de unitate a reglementării materiei analizate. Că în

unele situaţii se impune excluderea, răzbate chiar din alte dispoziţii ale Legii nr. 31/1990. În
acest sens aducem ca argument dispoziţiile art. 6 alin. 2 în care se prevede că nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă,
dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere
a finanţării actelor de terorism, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile.

Or, atât timp cât legea stabileşte că astfel de persoane nu pot fi fondatori, per a contrario,
în măsura în care ulterior înmatriculării societăţii, respectivele persoane nu mai pot avea calitatea
de asociaţi; Legea nr. 31/1990 nu reglementează o procedură de pierdere a calităţii de asociat
pentru astfel de cazuri, context în care soluţia excluderii apare ca singura posibilă.

Pe de altă parte, intenţia de a considera enumerarea ca fiind limitativă este în strânsă

legătură cu aprecierea că excluderea poate fi dispusă doar de instanţele de judecată. Însă, chiar
legiuitorul a prevăzut alte texte de lege ce permit excluderea, recunoscând astfel că aceasta nu
este atributul exclusiv al instanţelor de judecată; este cazul art. 206 alin. 2 ce prevede

41
http://www.juris.ro/jurisprudenta-detaliu/Decizia-nr-7242007--SEC354IA-COMERCIAL---/
42
http://www.jurisprudenta.com/Excludere-asociat-Lipsa-aportului-socia(-I-)-Act-Jurisprudenta-
76818.html
posibilitatea asociaţilor de a exclude pe asociatul debitor. Instituindu-se o astfel de excepţie şi
recunoscându-se „puterea” adunării generale a asociaţilor de a dispune excluderea, nu vedem de
ce nu ar trebui lărgită sfera cazurilor dând posibilitate asociaţilor să stabilească în actul
constitutiv şi alte cauze care ar justifica o astfel de sancţiune, urmând ca instanţele să aprecieze şi
să dispună măsura respectivă. De altfel, exemplul dat anterior pentru a întări interpretarea
restrictivă a modului de reglementare al cazurilor de dizolvare, poate constitui şi un
contraargument, în sensul că în privinţa acestei din urmă instituţii juridice legiuitorul a dat
posibilitate asociaţilor să prevadă în actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare (art. 227 alin. 1
lit. g), astfel că este fără de înţeles de ce în cazul excluderii, care ca şi finalitate nu conduce la
dispariţia persoanei juridice şi are un scop sancţionator, totuşi legiuitorul nu a dat posibilitate
asociaţilor să identifice şi alte cazuri de excludere.

Situaţiile ivite în activitatea comercială conduc către lărgirea sferei cazurilor de

excludere, în doctrină identificându-se câteva dintre acestea43; spre exemplu, neînţelegerile grave
dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii şi care ar constitui motiv de dizolvare
conform art. 227 alin. 1 lit. e), pot constitui şi motiv de excludere pentru asociaţii ce întreţin
astfel de neînţelegeri, sau în cazul dispariţiei lui affectios societatis, soluţia să nu o constituie
dizolvarea societăţii, ci excluderea sau retragerea asociatului care a pierdut această intenţie de a
conlucra cu ceilalţi asociaţi.

Analiza cazurilor de excludere. Aşadar, în privinţa asociaţilor din societăţile cu răspundere

limitată doar două sunt cazurile reglementate de art. 222 alin. lit. a şi d, respectiv:

1. asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat44;

Asociaţii societăţii cu răspundere limitată au obligaţia de a vărsa integral la data constituirii

(art. 91) sau cu ocazia majorării, capitalul social subscris, astfel că dacă aportul este în numerar
acest caz de excludere nu îşi mai găseşte aplicabilitatea; dacă aportul este în natură, se consideră
că acestea sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare (art. 16 alin. 2).

Cazul reglementat de art. 222 alin. 1 lit a priveşte exclusiv aducerea aportului, astfel că sfera
analizei trebuie să nu privească momentul asumării obligaţiei de a aduce aport, ci doar faza
executării; obligaţia de a aduce un aport are loc la momentul constituirii, ori ulterior, al majorării
capitalului social şi este asumată de părţi fie chiar prin actul constitutiv, fie printr-un act
adiţional; asumarea unei obligaţii fără legătură cu aceste momente şi fără a se regăsi în actul

43
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 838-810
44
A se vedea în acest sens Vasile Pătulea, Răspunderea asociaților și administratorilor pentru
neefectuarea vărsării aporturilor la care s-au obligat, Dreptul nr. 8/2005, p. 102-109.
constitutiv sau o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca şi obligaţie
de a aduce un aport, ci eventual ca şi o creditare a activităţii societăţii.

Textul de lege prevede obligativitatea punerii în întârziere a asociatului care urmează a se

face potrivit art. 1522 C.civ (corespondentul art. 1079 C.civ. din 1864). Prin punerea în
întârziere, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite,
iar dacă aportul a fost stipulat în numerar, este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în
care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. 2); excluderea nu înlătură suportarea consecințelor
întârzierii în efectuarea aportului45.

Atât timp cât asociatul respectiv nu a fost pus în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiei
de a aduce aportul subscris la constituirea capitalului social sau la majorarea acestuia, textul de
lege nefăcând distincţie între aceste situaţii, chiar dacă obligaţia este una comercială, iar
debitorul este de drept în întârziere, totuşi art. 222 alin. 1 lit. a impune necesitatea punerii în
întârziere a asociatului care a neglijat îndeplinirea acestei obligaţii, şi cum această condiţie este
expres prevăzută, consecinţa este aceea că după îndeplinirea acestei formalităţi se naşte dreptul la
acţiunea în excludere împotriva asociatului debitor 46.

Nu se poate considera îndeplinită condiția punerii în întârziere prin formularea cererii

de chemare în judecată 47 întrucât textul prevede expres efectuarea unei notificări pentru a
aduce la cunoștința asociatului obligația de a aduce aportul, în timp ce obiectul acțiunii îl
constituie tocmai excluderea sa, iar nu executarea obligației respective; legiuitorul, stabilind
necesitatea notificării, a ales o soluție constructivă care să fie în sensul desfășurării activității
societății, a informării asociatului cu privire la neexecutarea obligației de a aduce aport, dând
posibilitatea acestuia să-și îndeplinească cu bună-credință obligația fără a suporta anumite
consecințe juridice, sau, dimpotrivă, să poată invoca punctul său de vedere.

Nu are relevanţă valoarea aportului la care asociatul s-a obligat, neputându-se susţine
caracterul modic al acestuia atât timp cât legiuitorul nu a stabilit în această privinţă o anumită
valoare48.

Din perspectiva admisibilității acțiunii în excludere nu are relevanță motivul pentru care
asociatul nu a adus aportul la care s-a obligat, acesta neputând invoca anumite cauze de natură
a-l exonera de această obligație49 art. 16 alin. 2 prevăzând expres cu privire la vărsarea aportului
în natură care are loc prin transferarea drepturilor corespunzătoare 50 și prin predarea efectivă

45
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 423.
46
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1230 din 9 aprilie 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
47
În sens contrar a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 846.
48
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 2416/2003 în C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.G. Bădoiu, C. Haraga, op.
cit., p. 508.
49
În același sens C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 847.
50
A se vedea în acest sens și art. 65 care prevede că ”în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca
aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comețului.
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Așadar, sub aspectul îndeplinirii obligației,
relevanță are predarea efectivă a bunurilor. Se pune întrebarea dacă imposibilitatea fortuită de
executare constituie o cauză de exonerarea a debitorului, respectiv când prestația nu mai poate fi
executată în mod obiectiv, căci ad impossibilium nulla obligatio? Ne interesează așadar să
lămurim în ce măsură au aplicabilitate în această materie dispozițiile art. 1634 alin. 1 C.civ. 51
care prevăd că debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza
unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte
ca debitorul să fie pus în întârziere. Apreciem că din perspectiva obligației de a aduce aport și a
admisibilității excluderii nu are relevanță, asociații stabilind respectivul aport ca fiind esențial
constituirii societății ori desfășurării activității comerciale, iar cererea de excludere nu poate fi
respinsă ca urmare a invocării vreunei cauze exoneratoare; nimic nu-i împiedică pe asociați să
rezolve această situație pe cale amiabilă și în unanimitate să modifice actul constitutiv în sensul
înlocuirii bunului ce trebuia adus ca aport.

De asemenea, executarea obligației trebuie să fie efectivă, iar nu doar formală, astfel că nu
se poate susține că obligația de a aduce aport a fost îndeplinită prin simpla înregistrare în bilanțul
contabil, ci numai aducerea efectivă la sediul societății a bunurilor ce fac obiectul aportului în
natură constituie o executare a acestei obligații și care dă posibilitatea societății să desfășoare
activitatea comercială52. Tot sub aspectul îndeplinirii în totalitate a obligației de a aduce aportul
se impune a preciza că bunul trebuie să fie în stare de utilizare, condiție ce se desprinde din
art. 16 alin 2, căci altfel executarea este tot una formală și nu este atinsă finalitate stabilită de
asociați, anume ca aportul să fie de natură a ajuta constituirea sau funcționarea societății și
desfășurarea efectivă a activității comerciale.

Obligaţia de a aduce aportul trebuie să fie asumată de asociat, neputându-se asimila acestei
situaţii cazurile de majorare legală; în acest sens instanţele au respins cererile de excludere în
cazul nemajorării capitalului social impusă de O.G. nr. 32/1997 considerând că această obligaţie
a fost impusă şi nu asumată prin contractul de societate53, iar actul normativ în cauză prevedea
sancţiunea dizolvării societăţii în caz de nemajorare în termenul fixat 54.

Asumarea aportului trebuie să se facă de asociat fie prin semnarea actului constitutiv cu
ocazia înfiinţării societăţii comerciale, fie ulterior prin semnarea actului adiţional de majorare a
capitalului social. Existenţa obligaţiei de a aduce aport nu poate fi dedusă din alte acte juridice
încheiate de asociaţi în exercitarea activităţii, ci doar din dispoziţiile actului constitutiv.
Exluderea asociatului pentru neaducerea aportului nu are un rol strict sancționator pentru
asociatul respectiv, ci este și o măsură de protecție pentru societate, care numai astfel își

51
Corespondent art. 1156 din Codul civil din 1864.
52
Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 76 din 1995, în Dreptul nr. 12/1995, p. 91.
53
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1076/2003, în Curierul Judiciar nr. 4/2004, p. 77.
54
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4211/28 octombrie 2004, în Pandectele Române nr. 3/2005, p.
55 şi Dreptul nr. 8/2005, p. 217
consolidează existența sau funcționabilitatea în acord cu voința asociaților exprimată în actul
constitutiv.

Interpretarea textului art. 222 alin. 1 lit a trebuie făcută în strictă legătură cu noţiunea de
aport, neputând fi extinsă şi la alte obligaţii de finanţare a societăţii asumate de asociaţi în
vederea realizării activităţilor comerciale. Nu poate fi reţinută susţinerea că noţiunea de aport în
acest caz ar avea un caracter general şi că ar include orice contribuţie la realizarea obiectului de
activitate. În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie55 a reţinut că este neîndoielnic faptul că
în scopul realizării obiectului de activitate şi pentru ca pactul societar să aibă finalitate, asociaţii
pot în mod convenţional să prevadă şi alte modalităţi de participare la realizarea activităţii
societăţii determinând în mod concret obligaţiile ce le revin, iar cu privire la susţinerea că
interpretarea restrictivă a aportului ar lipsi de eficienţă aceste dispoziţii, instanţa reţine mai întâi
că societatea comercială este sub raport convenţional, produsul acordului de voinţă al asociaţilor
aşa încât sancţiunea excluderii trebuie privită ca o reziliere parţială a actului constitutiv.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 56 a reţinut că sancţiunea excluderii asociatului

în temeiul art. 222 alin. 1 lit. a nu poate fi dispusă faţă de un asociat care s-a obligat la aducerea
unui aport faţă de celălalt asociat însă cu ocazia încheierii unui contract de asociere în
participaţie. În speţă, între societatea cu răspundere limitată reclamantă şi asociatul persoană
fizică s-a mai încheiat un contract de asociere în participaţie şi un antecontract de vânzare –
cumpărare prin care asociatul pârât se obligase să transfere dreptul de proprietate asupra
imobilului aflat în construcţie, investiţie realizată de societatea reclamantă. Cum asociatul pârât
nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată deşi fusese notificat în acest sens şi cum lucrările la investiţia
respectivă continuă, societatea reclamantă dorind finalizarea construcţiei şi valorificarea
corespunzătoare, aceasta a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a solicita excluderea
asociatului în temeiul art. 222 alin. 1 lit a.

Instanţa de fond, respectiv Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1755/2010 a reţinut
că nu s-a făcut dovada că nici la momentul constituirii societăţii reclamante şi nici ulterior
acestei date, pârâta nu şi-a asumat vreo obligaţie cu titlu de aport de natura celei invocate de
reclamantă, anume de a transfera societăţii comerciale dreptul de proprietate asupra imobilului
aflat în construcţie, în speţă reclamanta făcând confuzie între actul de constituire al societăţii
comerciale în care se face menţiune despre aportul fiecărui asociat, capitalul social şi valoarea
nominală a părţilor sociale şi contractul de asociere în participaţie încheiat ulterior constituirii
societăţii. De asemenea, a mai reţinut că actul constitutiv al societăţii reclamante nu cuprinde
asumarea din partea pârâtei a vreunei obligaţii de a aporta în natură proprietatea bunului pretins
nici la momentul constituirii, nici ulterior.

55
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1611 din 7 mai 2010 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
56
Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 132 din 13 ianuarie 2011, R.R.D.A. nr. 7/2011, p. 120-126 cu
notă de Adrian Dobre.
 Apelul declarat a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Constanţa prin decizia
civilă nr. 79/COM/2010 reţinând că respectivul contract de asociere în participaţie este distinct
de contractul de societate, art. 222 alin. 1 lit a fiind de strictă interpretare în sensul că
reglementează sancţiunea excluderii asociatului raportată la nerespectarea obligaţiei neaducerii
aportului, referindu-se la contractul de societate şi nicidecum la o asociere în participaţie.

În recursul declarat, s-a susţinut faţă de art. 222 alin. 1 lit a că instanţa a făcut o aplicare
restrictivă, necuprinsă în textul de lege care nu solicită o anumită formalitate pentru obligaţia
unui asociat de a aporta un bun, ceea ce înseamnă că o asemenea obligaţie se poate asuma prin
orice înscris sub semnătură privată. Curtea constată că nici una din clauzele contractuale invocate
nu au legătură cu obiectul litigiului, contractele invocate având natură diferită de cea a actului
constitutiv, calitatea de asociat a pârâtei în asocierea în participaţie neputând fi confundată cu
calitatea de asociat într-o societate cu răspundere limitată.

În sensul interpretării restrictive a noțiunii de aport de către instanțele judecătorești cităm

decizia nr. 553/2002 prin care Curtea de Apel Constanța 57 admițând un recurs, a modificat în tot
hotărârea tribunalului și a respins pe fond cererea de exlcudere a unui asociat deși cu ocazia
cooptării în societate de către recurentă părțile au stabilit ca noul asociat să facă o investiție în
sensul finalizării unei investiții hotel-restaurant sens în care au menționat și o clauză în actul
constitutiv că ”nerespectarea acestui angajament, care constituie chiar motivația asocierii, dă
dreptul asociatului persoană fizică să procedeze la excluderea asociatului persoană juridică din
societate, eventual să returneze contravaloarea investiției efectuate de acesta în termen de un an
de la data excluderii sau retragerii voluntare”. Pentru a admite recursul, Curtea de Apel a apreciat
că excluderea asociatului este justificată din perspectiva textului enunțat doar pentru
nedepunerea aportului la care s-a obligat ori, în speță, aportul a fost adus prin plata părților
sociale cesionate la data cooptării. Efectuarea unor lucrări nu poate constitui aport în natură, iar
obligația referitoare la executarea acestora nu poate prezenta un temei legal pentru continuarea
sau încetarea societății comerciale înființate.

2. asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de

semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora

În primul rând, poate fi exclus doar acel asociat care este şi administrator, condiţie logică
odată ce numai această calitate oferă mijloacele şi împrejurările necesare comiterii fraudei ori
folosirii semnăturii sociale sau a capitalului social.

57
http://www.jurisprudenta.com/Excludere-asociat-Lipsa-aportului-socia(-I-)-Act-Jurisprudenta-
76818.html
 O problemă care se ridică faţă de această dublă calitate este aceea de a stabili când este
necesar ca asociatul să aibă şi calitatea de administrator: la momentul comiterii fraudei, folosirii
semnăturii sociale ori a capitalului sau şi la momentul formulării cererii de excludere.

Vom porni în lămurirea acestui aspect de la o sentinţă pronunţată de Tribunalul Dolj 58

care a admis cererea introductivă formulată de reclamantul-pârât având ca obiect retragerea din
societate şi a respins cererea reconvenţională de excludere formulată de societate ca şi
inadmisibilă având în vedere că reclamantul-pârât nu avea calitatea de administrator la momentul
formulării cererii de excludere sau cum reţine instanţa „al actualei societăţi cu răspundere
limitată”.

Considerăm soluţia instanţei ca fiind criticabilă, punctul nostru de vedere fiind acela că
pârâtul-reclamant trebuia să aibă această calitate nu la momentul formulării cererii sau
pronunţării hotărârii, ci la momentul săvârşirii faptelor prejudiciabile.

O astfel de interpretare are la bază în primul rând finalitatea instituţiei, anume aceea de
sancţiune. Legiuitorul a vrut să sancţioneze nu o calitate la un anumit moment (putându-se
rezuma în acest caz spre exemplu doar la revocarea sau obligarea la daune 59 ), ci a dorit a
sancţiona comportamentul, acţiunile de fraudare ale unui asociat şi, totodată, de a proteja
societatea.

Societatea comercială nu poate fi protejată decât pe de-a întregul, adică şi temporal şi

patrimonial, astfel că o daună făcută de cel care era şi asociat şi administrator conduce la
excluderea sa pentru că este singura modalitate la protejarea eficientă a societăţii şi a celorlalţi.
Dacă este doar administrator am calea revocării, acţiunii în răspundere patrimonială, dar ce se
întâmplă când este şi asociat? Nu a dorit legiuitorul o sancţiune deplină pentru cel care
prejudiciază societate tocmai pentru că a încălcat obligaţia esenţială (de loialitate, de a desfăşura
în comun o activitate, de a exercita drepturile în interesul tuturor asociaţilor şi al societăţii)?

A interpreta per a contrario textul, adică în sensul că pârâtul trebuie să aibă şi această
calitate de administrator la momentul formulării cererii este fără rost (ad absurdum).
Absurditatea acestei interpretări rezultă din conduita ce ar trebui urmată într-un astfel de caz de
fraudare, respectiv ca ceilalţi asociaţii ştiind că asociatul administrator fraudează societatea, nu ar
putea să-l revoce, ci mai întâi să pornească acţiunea de excludere (adică să-l lase în continuare să
aducă prejudicii 2-3 luni sau până la pronunţarea hotărârii) numai pentru a avea această calitate
formală.

58
Tribunalul Dolj, Secţia comercială, sentinţa nr. 2837 din 7 decembrie 2010, rămasă definitivă și
irevocabilă prin decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, nepublicată.
59
Cum de altfel a şi făcut-o în cazul art. 197 alin. 2 pentru administratorii care încalcă obligaţia de a
exercita, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe
contul altei persoane fizice sau juridice.
 Evident că o astfel de interpretare nu poate fi primită şi în totală disonanţă cu
funcţionarea normală a societăţii. În caz că se constată că administratorul fraudează societatea,
prima măsură a celorlalţi asociaţi este cea de stopare a activităţii acestuia prin orice metode
legale, adică, în primul rând, de a-l revoca. Chiar instanţele de judecată au reţinut că în astfel de
situaţii este inadmisibilă o cerere de suspendare formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială,
revocarea şi numirea fiind atribuţii exclusive ale adunării generale.

Mai mult, textul de lege trebuie să suporte aceeaşi interpretare şi în alte situaţii: este cazul
în care administratorul asociat renunţă la mandat, iar ceilalţi luând act de această voinţă
unilaterală numesc alt administrator; într-o astfel de ipoteză am admite posibilitatea unui abuz de
drept, odată ce deşi a fost de rea-credinţă şi ceilalţi asociaţi nu cunoşteau frauda neavând la acel
moment informaţii sau acces la acte contabile, astfel că acţiunea în excludere nu mai poate fi
promovată, iar respectivul rămâne asociat, nemaiexistând altă cale de a-l înlătura, deşi a fraudat
societatea. Este evident că o astfel de interpretare nu este posibilă, că excluderea este o sancţiune
pentru a înlătura persoana ca asociat.

Apreciem că legiuitorul pentru sancţionarea fraudei pentru calitatea de administrator a

prevăzut revocarea; sunt funcţii şi calităţi diferite, fiecare cu o modalitate specifică de
sancţionare; excluderea nu are legătură cu calitatea de administrator, ci cu cea de asociat.

Legiuitorul când a cerut această dublă calitate de asociat administrator a vrut să

sublinieze că acesta avea posibilităţile legale de a frauda societatea, că avea mijloacele necesare,
iar în caz că ar fi fost doar asociat si ar fi fraudat societatea era culpa celor ce i-au permis şi
eventual temeiul este pe alt tărâm şi ar privi decât acoperirea prejudiciului, iar nu pierderea
calităţii de asociat. În doctrină 60 s-a reținut că ”nu putem vorbi de fraudă atunci când s-a adus un
prejudiciu societății prin utilizarea capitalului sau a semnăturii sociale de către un asociat ce nu
are calitatea de administrator, întrucât fapta acestuia – pentru care poartă o răspundere civilă și
penală – a fost consecința lipsei de organizare ori a ambiguității raporturilor statornicite între
asociați și nu o consecință firească directă și nemijlocită a exercitării cu rea-credință a unor
împuterniciri sociale”.

În sensul că la momentul promovării cererii de excludere asociatul administrator nu trebuie

să aibă calitatea de administrator, ci doar la momentul comiterii fraudei, cităm decizia civilă nr.
115A din 27 noiembrie pronunţată de Curtea de Apel Galaţi care admiţând apelul şi modificând
sentinţa instanţei de fond prin care se respinsese ca inadmisibilă cererea de excludere, a motivat
că sancţiunea excluderii în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 este
aplicabilă asociatului şi nu administratorului, atunci când revocarea este considerată insuficientă;
ea se aplică pentru orice acţiune sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii şi nu pentru frauda

60
Aurelia Gheorghe, Liviu Narcis Pîrvu, Dan Mircea Tăbăltoc, Contribuții la clarificarea unor probleme
ivite în aplicarea de către instanțele judecătorești a legii privind societățile comerciale, Revista de drept
comercial, nr. 6/1993, p. 108-109.
ce o săvârşeşte în calitate de administrator. În consecinţă, s-a apreciat că pentru a fi parte în
cererea pentru excludere nu era necesar ca pârâtul să aibă calitatea de administrator la data
introducerii acţiunii, ci este suficient ca delictele ce i se impută să fi fost comise în perioada în
care a avut o asemenea funcţie61.

În al doilea rând, textul de lege vizează trei ipoteze distincte: a) comiterea unei fraude în
dauna societăţii; b) folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora; c) folosirea capitalului
social în folosul lui sau al altora.

Cele trei situaţii sunt prevăzute alternativ, astfel că pentru admiterea cererii de excludere este
suficient a se constata că sunt îndeplinite condiţiile uneia dintre ipoteze.

Vom proceda la analizarea separată a primei ipoteze de celelalte două.

a) Se impune cu privire la acest prim caz a analiza noţiunea de fraudă.

Comiterea fraudei nu trebuie constată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a
asociatului administrator, fiind suficient ca judecătorul investit cu soluţionarea cererii de
excludere să constate că faptele învederate constituie fraudă în dauna societăţii.

Vom pleca în analiza noţiunii de fraudă de la o definiţie oferită chiar de jurisprudenţa în

materie62 reţinându-se că „prin fraudă în dauna societăţii se înţelege orice acţiune sau omisiune
intenţionată săvârşită de asociatul administrator, indiferent dacă acesta are sau nu atribuţii de
reprezentare şi indiferent dacă prejudiciul condiţionat de lege se produce în sfera gestiunii
interne sau în sfera relaţiilor cu terţii, precum şi indiferent dacă fraudarea are ca suport
exercitarea atribuţiilor în calitate de administrator sau exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
societare în simpla calitate de asociat”.

Frauda poate rezulta dintr-o acţiune, dar şi dintr-o inacţiune a asociatului administrator în
măsura în care acesta avea obligaţia de a acţiona într-un anumit fel63.

Frauda comisă de asociatul administrator trebuie să fie în dauna societăţii (iar nu privitor la
persoana asociaţilor fără legătură cu această calitate), adică acesta în mod intenţionat a
prejudiciat interesele societăţii. Fapta administratorului nu trebuie să aibă caracter de
repetabilitate, fiind suficientă o singură fraudă, însă cu condiţia că aceasta a creat un prejudiciu
societăţii.

Asociatul administrator trebuie să acţioneze cu intenţie în producerea prejudiciului respectiv,

astfel că eventualele prejudicii, urmare a neglijenţei ori nepriceperii, nu constituie motive de

61
Soluţia a fost menţinută şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului prin
decizia nr. 1447 din 14 mai 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
62
Curtea de Apel Braşov, Decizia nr. 325/R din 8 aprilie 2003 în Revista de drept comercial nr. 11/2004,
p. 200-202, rezumat de judecător Doina Grigoraş.
63
În acelaşi sens a se vedea şi Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit., p. 795.
excludere; art. 222 alin. 1 lit d presupune producerea cu vinovăţie sub forma intenţiei a unui
prejudiciu în patrimoniul acesteia 64.

Cu privire la noţiunea de fraudă instanţele de judecată au reţinut că intră în sfera acestei

noţiuni:

- contractarea în numele societăţii unor împrumuturi bancare, achiziţionarea de bunuri de

valoare, cum ar fi televizoare color şi calculatoare, precum şi majorarea capitalului social,
toate realizate unilateral de asociatul administrator, fără acordul celuilalt asociat 65;
- împiedicarea celuilalt asociat administrator de a participa la activitatea societăţii prin
schimbarea lacătelor societăţii, precum şi interzicerea accesului la documentele societăţii
şi efectuarea unor cheltuieli în interes propriu, telefonând în mod repetat în Germania
unde se deplasa pentru tratament şi facturând carburanţii de la societate în acelaşi scop 66;
- înstrăinarea tuturor autovehiculelor societăţii în condiţiile în care aceasta avea ca obiect
principal de activitate transportul rutier de mărfuri către o altă societate la o valoare
modică, dar şi către o altă societate unde asociat unic era soţia pârâtului 67
- vânzarea unor terenuri către o altă societate unde asociatul administrator era asociat unic
şi neachitarea preţului în termenul stabilit, precum şi semnarea cererii de renunţare la
judecarea acţiunii în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, deşi nu mai avea
calitatea de administrator68;
- prin modul în care recurentul în calitatea sa de administrator a acționat în sensul că a
transferat bunurile care constituiau baza de producție a societății pârâte și a preluat o
parte din forța de muncă, acesta a comis o fraudă în dauna societății pârâte al cărui
administrator era69

În schimb, s-a apreciat că nu constituie fraudă în dauna societăţii:

- faptele inerente activităţii unui administrator silit să-şi realizeze atribuţiile în contextul
atitudinii ostile a coasociaţilor, care nu sunt urmare a culpei grave şi exclusive a
acestuia70;
- neglijenţa, inabilitatea, dezinteresul în afaceri, atât timp cât acestor fapte le lipseşte
elementul voliţional care să permită calificarea lor ca fiind un act de înşelăciune 71;
- erorile în activitatea de gestiune, ineficienţa activităţii societăţii într-un sens sau altul sau
alte aspecte având aceeaşi relevanţă în conţinut, ţin de răspunderea administratorului

64
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1315 din 21 aprilie 2010 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
65
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3736 din 22 octombrie 1998, în Revista de
drept comercial nr. 12/2000, p. 197-198 şi în Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 123.
66
Tribunalul Timiş, sentinţa civilă nr. 655/1998 în Revista de drept comercial nr. 4/2000 p. 124-125.
67
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia 1135/2010
(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
68
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp)
69
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 2604 din 26 septembrie 2008.
70
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 7688 din 14 decembrie 2001 în Revista de
drept comercial nr. 9/2003, p. 191-192 şi în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003, p. 386-387.
71
Curtea de Apel Braşov, Decizia nr. 325/R din 8 aprilie 2003 în Revista de drept comercial nr. 11/2004,
p. 200-202, rezumat de judecător Doina Grigoraş.
 aferentă raporturilor de mandat în care acesta se afla faţă de societate, dar nu pot constitui
un temei suficient pentru excludere, altfel s-ar confunda răspunderea în calitate de asociat
cu răspunderea în calitate de administrator, iar intenţia şi prejudiciul sunt elemente
esenţiale în aprecierea fraudei şi trebuie probate în egală măsură 72;
- simplul fapt al deţinerii calităţii de administrator la o societate concurentă sau având
acelaşi obiect de activitate cu încălcarea art. 197 alin. 2 nu constituie motiv de
excludere73 (ci doar motiv de revocare şi obligare la daune), astfel că excluderea poate
interveni doar dacă încălcarea acestei dispoziţii legale a avut ca efecte fraudarea
societăţii;
- însuşirea unei sume de bani din contul societăţii atât timp cât aceasta are la bază o
operaţiune iniţială de creditare, astfel că prin operaţiunea de creditare şi restituire nu s-a
produs o daună societăţii sau că suma a fost însuşită în folosul respectivului asociat 74;
- renunțarea asociatului de a mai îndeplini funcția de administrator sau renunțarea la
exercițiul acestei funcții justifică doar aplicarea altor măsuri legale, iar nu excluderea în
temeiul art. 222 alin. 1 lit. d75;
- de asemenea, Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 269/COM/28.09.2004 a reținut că
pentru a se dispune excluderea trebuie dovedită săvârșirea de către pârât a faptelor
prevăzute expres de art. 222 alin. 1 lit. d, astfel că nu intră în sfera noțiunii de fraudă
neconvocarea adunării generale la cererea asociaților ori deși ulterior administratorul a
convocat adunarea acesta nu a respectat ordinea de zi propusă de asociați, iar adunarea nu
a avut rezultatul scontat, fapta administratorului de a nu permite efectuarea unui control
general asupra evidențelor contabile și gestiunii societății, precum și formularea a două
plângeri penale.
b) așa cum am precizat mai sus, celelalte două ipoteze vizate de art. 222 alin. 1 lit d
(folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora și folosirea capitalului social în
folosul lui sau al altora) le vom trata împreună cel puțin din considerente ce țin de
organizarea materialului; din punct de vedere juridic considerăm că de fapt toate cele trei
ipoteze nu pot fi tratate separat, că leguitorul a făcut o enumerare exempli gratia și am
tratat separat prima ipoteză întrucât este cea mai des înâlnită, având o sferă de cuprindere
largă și înglobează și celelalte două ipoteze; evident că folosirea semnăturii sociale sau a
capitalului social indiferent de forma de materializare, actele juridice întomcite etc.
constituie o fraudare în dauna societății76.
Deși în doctrină77 s-a susținut că nu trebuie interpretată noțiunea de capital social în sens
restrâns și că în sfera de aplicare a acestui text de lege ar intra și alte elemente ce țin de esența
persoanei juridice (firmă, emblemă, mărcile de fabrică și comerț) constituind tot o utilizare a
bunurilor societății, totuși apreciem că folosirea noțiunii de ”capital social” nu este
întâmplătoare, iar folosirea bunurilor societății, corporale sau incorporale, mobile sau imobile, va
72
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 150 din 18 ianuarie 2011 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
73
Î.C.C.J, Secţia comercială, decizia nr. 2253 din 8 iunie 2007 şi decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2007
citate în Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 595.
74
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
75
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 813/2001, Pandectele Române, nr. 2/2002, p. 87.
76
A se vedea cu privire la acest subiect și Adrian-Milutin Truichici, Folosirea cu rea-credință a
creditului societății. Aspecte din jurisprudența franceză, Revista de drept comercial nr. 11/2010, p. 36-39.
77
Aurelia Gheorghe, Liviu Narcis Pîrvu, Dan Mircea Tăbăltoc, op. cit., p. 109; C. Predoiu, Gh. Piperea,
op. cit., p. 862.
fi consideră motiv de excludere în măsura în care s-a făcut în fraudarea societății ori în interesul
său sau al altora; nu putem considera că leguitorul s-a referit la activul social care cuprinde
bunuri corporale și incorporale,creanțele etc, ci doar la capitalul social cu scopul de a proteja
aportul asociaților; cum între activ social și capital social există diferențe 78, a admite că intenția
leguitorului prin art. 222 alin. 1 lit d a fost de a se referi la activul social implicit nu am acoperi
în sfera de protecție aporturile asociaților și nici nu ar exista temei pentru sancționarea
asociatului administrator care folosește în interes personal sumele din contul societății ce au
regim de capital social; acestea constituie din perspectiva societății o datorie față de asociați fiind
înscrisă la pasiv în bilanțul contabil; considerăm că nu trebuie dată o altă interpretare noțiunii de
”capital social”, excluderea asociatului pentru folosirea bunrilor societății putându-se realiza prin
celelalte două ipoteze în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale 79.

Repere ale jurisprudenţei actuale privind cauzele de excludere.

Curtea Supremă de Justiţie 80 a reţinut că excluderea se justifică în societatea cu

răspundere limitată, în nume colectiv şi comandită simplă numai pentru motivele enumerate
limitativ de Legea nr. 31/1990. Faţă de faptul că nu se pot stabili şi alte cauze de excludere, fiind
imperative dispoziţiile legii, clauza formulată în contractul de societate prin care se prevede
sancţionarea asociatului administrator cu excluderea în cazul în care desfăşoară acelaşi fel de
activităţi pe cont propriu este lovită de nulitate absolută, situaţie în care recurenta reclamantă nu
o poate invoca drept temei al cererii sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu constituie motiv de excludere

neparticiparea asociatului la adunările generale ale asociaţilor şi nici indiferenţa față de
activitatea societății, nefiind sancţionate cu excluderea81; iniţial Tribunalul Argeş prin sentinţa
civilă nr. 278/C din 31 martie 2002 a admis cererea de excludere reţinând ca motiv absenţa la
adunarea generală având ca obiect majorarea capitalului social, însă Curtea de Apel Piteşti a
admis prin decizia nr. 579/A/C din 13 noiembrie 2000 apelul, a schimbat sentinţa şi a respins
cererea de excludere. De asemenea, renunţarea asociatului de a mai îndeplini funcţia de
administrator nu constituie motiv de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d 82.

78
Vasile Pătulea, Finanțarea societăților comerciale. Vol. I Resurse proprii. Capitalul social, Ed.
Hamangiu, București, 2009, p. 21.
79
A se vedea cu privire la identificarea acestor concepte Simona Al Hajjar, Utilizarea bunurilor sociale și
interesul social – de la conformitate la abuz, o metamorfoză regretabilă, Revista Română de Drept al
Afacerilor nr. 7/2010, p. 13-33.
80
Decizia nr. 811 din 14 noiembrie 1995, în R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 151.
81
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1325 din 26 februarie 2002, R.R.D.A. nr. 3/2004, p. 129
http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202002/SE%20r%201325%202002.htm
82
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 813/2001, în Pandectele Române, nr. 2/2002,
p. 87.
 Inactivitatea în societate şi atitudinea de indiferenţă a unor asociaţi nu pot constitui o
cauză de excludere din societatea cu răspundere limitată, refuzul acestor asociaţi de a conlucra la
bunul mers al societăţii atinge însăşi affectio societatis, astfel că poate constitui doar o cauză de
dizolvare a societăţii83

De altfel, soluţii în sensul excluderii asociatului care nu se implică în activitatea societăţii

au mai fost pronunţate, citând în acest sens sentinţa Tribunalului Bucureşti nr. 5608/200484 în
care se reţine că este justificată sancţiunea excluderii din societatea cu răspundere limitată a
asociatului care, pe parcursul mai multor ani, nu a înţeles să desfăşoare nicio activitate în cadrul
societăţii, nu s-a prezentat la nici o adunare generală şi nici nu a contribuit la majorarea
capitalului social.

În condiţiile în care excluderea asociatului administrator poate fi dispusă doar în cazurile

expres prevăzute de lege, invocarea refuzului repetat de a convoca adunarea generală pentru
analiza activităţii consiliului de administraţie nu poate constitui motiv de excludere85.

În practica judiciară instanţele sunt chemate în multe situaţii să distingă pe baza probelor
administrate între cauzele care constituie motiv de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d şi
cele de dizolvare a societăţii comerciale în temeiul art. 227 alin. 1 lit. e, adică dizolvarea pentru
motive temeinice, precum neînţelegeri grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
societăţii .

În speţă având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâtul-reclamant ar fi dispus măsuri

exclusive în detrimentul societăţii, că înscrisurile depuse nu dovedesc aspectele legate de
folosirea patrimoniului în interes personal, ci dimpotrivă concluziile raportului de expertiză sunt
în sensul că acesta nu a prejudiciat societatea, instanţa de control judiciar 86 a apreciat că în mod
corect instanţa de fond a respins cererea de excludere a pârâtului-reclamant şi a admis cererea
reconvenţională dovedindu-se existenţa unei stări conflictuale între asociaţi.

Neînțelegeri grave între asociați: motiv de excludere sau de dizolvare a societății? În

mai toate cererile formulate în materia supusă analizei se formulează și cereri reconvenționale fie
tot de excludere, fie de dizolvare a societății, instanțele urmând a analiza temeinicia acestora pe
baza probelor ce se administrează. Mai complicată este situația în care instanța este investită
cu o cerere de excludere și una de dizolvare, aceasta din urmă fiind formulată pe temeiul

83
Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 128/1999, în Curtea de
Apel Iaşi, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 78.
84
C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 508.
85
Curtea de Apel Constanţa, decizia nr. 269/Com/2004, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară pe anul 2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005, p. 44
86
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 909 din 14 februarie 2003 în Revista de drept
comercial nr. 7-8/2003, p. 343-345.
neînțelegerilor grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății (art. 227 alin. 1 lit. e),
instanța urmând a proba în ce măsură neînțelegerile sunt urmare a conduitei culpabile a unui
asociat sau dimpotrivă, neînțelegerile sunt rezultatul comportamentului tuturor asociaților și care
în acest mod împiedică funcționarea normală a societății. Redăm în continuare câteva soluții
pronunțate în astfel de litigii cu intenția de a stabili contextul și criteriile în baza cărora se
dispune excluderea sau, dimpotrivă, se apreciază că se impune dizolvarea societății comerciale.

Astfel, reţinându-se că într-o cauză „s-au invocat şi dovedit neînţelegeri grave între
asociaţi, deoarece este nejustificat ca asociatului care nu are şi calitatea de administrator să i se
refuze consultarea evidenţelor contabile ori a actelor constitutive ale societăţii, informarea cu
privire la activitatea acesteia ori accesul în sediu prin schimbarea încuietorilor, după cum nu se
poate accepta nici însuşirea de către un asociat a diverselor bunuri găsite în sediul societăţii.
Aceste neînţelegeri sunt grave şi împiedică funcţionarea societăţii, sunt provocate de ambii
asociaţi, dar semnifică dispariţia asociaților de a conlucra în vederea funcţionării societăţii
(dispariţia lui affectio societatis), astfel încât constituie motiv temeinic de dizolvare şi nu de
excludere”87.

În schimb, în măsura în care neînţelegerile sunt rezultatul atitudinii unuia dintre asociaţi
nu se poate reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 227 alin. 1 lit. e) acest text de lege
condiţionând ca neînţelegerile să provină de la toţi asociaţii şi să fie de natură a împiedica
funcţionarea societăţii, astfel că soluţia excluderii se impune faţă de asociatul care nu predă
parolele necesare operării sistemului serviciilor de Internet, ca se opune constant majorării
capitalului social sau săvârşeşte acte de concurenţă neloială88.

Așadar, dispariția lui affectio societatis trebuie să fie totală, respectiv ca și element
psihologic trebuie să se regăsească la toți asociații, neputându-se asimila acestei ipoteze cazul
doar al unui asociat care invocă această dispariție sau cazul în care neînțelegerile sunt rezultatul
acțiunilor sale ori dacă societatea funcționează.

Însă, apreciem că motivul de excludere nu se regăsește în neînțelegerile grave dintre

asociați provocate de unul din asociați, ci în faptele comise de acesta care pot fi încadrate la art.
222 alin. 1 lit d), odată ce am stabilit că sunt limitativ prevăzute cazurile de excludere.

Cu titlu exemplificativ cităm sentința nr. 11 din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova
prin care a fost respinsă cererea de dizolvare întemeiată pe neînțelegeri grave dintre asociați și a
fost admisă cererea reconvențională prin care se solicitase excluderea reclamantului. Pentru a
pronunța această sentință s-a reținut că relațiile dintre cei doi asociați s-au deteriorat, aceștia
acuzându-se reciproc de ingerințe în bunul mers al societății și de activități neconforme cu

87
Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 18 din 25 ianuarie 2007 în Revista de drept
comercial nr. 9/2007, p. 118-120 (Dr. Nicoleta Ţăndăreanu, Practică judiciară a Curţii de Apel Craiova ).
88
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2723/2001 în Pandectele Române, nr. 4/2002,
p.73.
interesul societar. Affectio societatis este un element, o condiție de fond a contractului de
societate, astfel că lipsa lui nu conduce automat la nulitatea societății și, în consecință, la
dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaților în
cauză. Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-și realiza obiectul de
societate, asociatul nemulțumit se poate retrage sau poate fi exclus din societate, permițând
funcționarea în continuare a acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție 89 analizând decizia atacată a reținut că instanța de apel
nu a încălcat texte de lege aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-
le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Dimpotrivă, instanța de control judiciar a reținut în mod corect că asocierea nu mai poate
continua, martorii ambelor părți confirmând imposibilitatea continuării activității societății din
cauza neînțelegerilor grave.

Susținerea recurentului reclamant că ar fi trebuit să se dispună dizolvarea societății este

nefondată, având în vedere că celălalt asociat care a fost și asociat fondator dorește continuarea
activității societății și a luat măsuri pentru buna realizare a obiectului de activitate prin achitarea
din surse proprii a unor datorii ale societății. Conduita recurentului reclamant a fost cea care a
împiedicat societatea să-și desfășoare activitatea în bune condiții prin folosirea în interes propriu
a autoturismului achiziționat de firmă, dar și prin împiedicarea întrunirii asociaților în adunarea
generală, conform declarațiilor martorilor. În consecință, instanța de apel a apreciat în mod
corect că nu se impune dizolvarea, ci doar excluderea reclamantului.

Cazuri de inadmisibilitate a cererii de excludere. În cazul în care societatea a fost

dizolvată şi se află în lichidare, cererea de excludere a unui asociat este inadmisibilă 90; asociaţii
nu mai prestează nici o activitate şi drepturile lor sunt limitate la tot ce ţine de faza lichidării
societăţii91. Este lipsită de interes examinarea comiterii sau nu a unei fraude în dauna societăţii
de către unul din asociaţi dacă anterior s-a dispus dizolvarea anticipată a societăţii în cauză, astfel
că sancţionarea asociatului prin excludere nu mai are relevanţă 92.

Soluţia respingerii ca inadmisibile a cererii de excludere subzistă şi în cazul în care

dizolvarea a avut loc în baza hotărârii adunării generale a asociaţilor 93. Atât timp cât dizolvarea

89
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 768 din 27 februarie 2008
90
În sensul îmbrățișării acestei opinii a se vedea Crenguța Leaua, Societăți comerciale. Proceduri
Speciale, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 26.
91
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 681/1999.
92
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3992/2002 în R.R.D.A. nr. 7-8/2003, p. 126
93
În sensul unei interpretări diferite, dar care are în vedere o premisă greşită a se vedea Ioan Schiau, Titus
Prescure, op. cit., p. 596; se apreciază de autori că excluderea este posibilă, dar numai în măsura în care
îşi păstrează aplicabilitatea prevederile art. 231, însă considerăm că într-o astfel de situaţie nu mai este
societăţii comerciale s-a făcut în baza hotărârii adunării generale ce a devenit irevocabilă prin
necontestarea ei de către asociaţi, asociaţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite excluderea unora dintre
aceştia94.

Cu toate că majoritatea soluțiilor jurisprudențiale consideră inadmisibilă exlcuderea

asociaților dintr-o societate aflată în dizolvare, totuși unele instanțe au pronunțat soluții contrare
acestora și chiar instanța supremă 95 la un moment dat a reținut că o societate comercială subzistă
până la ultimul act de lichidare, iar eventualele fraude săvârșite după încetarea activității de către
cele două asociate, în ipoteza în care au existat atrag aplicabilitatea art. 222 din Legea nr.
31/1990.

În sensul conturării opiniei minoritare cităm din considerentele unei decizii a Curții de
Apel București96 în care s-a apreciat că dizolvarea societății nu are valoarea încetării activității,
personalitatea juridică a acesteia continuând cu acele operațiuni comerciale aflate în curs de
derulare la momentul dizolvării acesteia. De asemenea, s-a apreciat că dispozițiile art. 222 nu fac
distincție după cum societatea este dizolvată sau nu, concluzia dedusă fiind aceea că atât timp cât
societatea își păstraează personalitatea juridică până la radiere (deci, inclusiv pe perioada
lichidării), oricare asociat poate fi exclus, cu atât mai mult cu cât actele pretins frauduloase se
referă la o perioadă de activitate anterioară dispunerii dizolvării. Împotriva acestei decizii s-a
formulat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție 97 a admis recursul, a modificat decizia în
sensul respingerii apelului considerând că problema juridică supusă dezbaterii este aceea de a
stabili dacă prevederile art. 222 sunt aplicabile în raport cu art. 233. Iată în continuare motivarea
instanței:

”Trebuie subliniat că prevederile art. 222 din Legea nr. 31/1990 constituie norma
generală ce reglementează modalitățile de excludere a asociaților. Se observă că în economia
actului normativ, articolul menționat este poziționat în cadrul Titlului V, în timp ce prevederile
referitoare la dizolvare sunt cuprinse în Titlul VI al legii; concluzia ce se desprinde, în urma
acestei analize sistematice, este aceea că prevederile referitoare la excluderea asociaților sunt
inserate într-o succesiune logică, în continuarea Titlului referitor la modificarea actului
constitutiv, succesiune logică ce continuă cu situațiile ce au ca efect încetarea societății, respectiv
dizolvarea. Se poate concluziona, deci, că în concepția leguitorului, cauzele de modificare ale
actului constitutiv (în care pot fi incluse și situațiile de excludere a asociatului) sunt distincte de
cele ce atrag încetarea societății (cazurile de dizolvare).

situaţia unei excluderi după dizolvare odată ce revenindu-se asupra hotărârii luate şi cu respectarea
celorlalte condiţii impuse de art. 231, societatea nu se mai află în dizolvare.
94
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 918/1996 în Dreptul nr. 7/1997, p. 102.
95
C.S.J, Secția comercială, decizia nr.989/1999 în C. Cucu, M.V. Gavriș, C.B. Bădoiu, C. Haraga, op.
cit., p. 502.
96
Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, decizia comercială nr. 215 din 3 mai 2010,
nepublicată.
97
Î.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 1060 din 10 martie 2011, nepublicată.
 Din această perspectivă, se apreciază că nu se pot aplica concomitent atât prevederi care
atrag modificarea actului constitutiv sau a structurii societății, cât și prevederi care atrag
încetarea societății.

Se reține, totodată, că judecătorii apelului au făcut o greșită aplicare a textelor incidente:

chiar dacă art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu include limitări ale aplicării sale, este evident că
incidența acestui text de lege apare doar în situația unei societăți ce funcționează normal, care nu
suferă limitări ale personalității juridice. Interpretarea dată de judecătorii apelului în sensul că în
lipsa unei limitări legale, art. 222 din Legea nr. 31/1990 se aplică și societăților aflate în
dizolvare este nelegală, fiind extinsă aplicabilitatea normei în situații cu o reglementare specifică,
strict reglementată - cea a actelor ce pot fi îndeplinite în perioada dizolvării și până la finalizarea
lichidării.

De asemenea, judecătorii apelului interpretează și aplică gerșit art. 223 din Legea nr.
31/1990. Astfel, interpretând prevederile alineatelor 1 și 2 ale art. 233 (primul stabilind că
dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, iar cel de-al doilea
reglementând interdicția întreprinderii de noi operațiuni), judecătorii apelului concluzionează că
trebuie finalizate operațiunile comerciale începute anterior dizolvării, asimilând operațiunea de
excludere a asociatului cu operațiunea comercială ce trebuie finalizată, fiind începută anterior
dizolvării. Or, excluderea asociatului nu poate fi asimilată operațiunii comerciale, caz în care s-ar
impune continuarea activității până la finalizare, chiar dacă s-a dispus dizolvarea societății.
Operațiunile comerciale la care se referă textul legal menționat sunt cele efectuate pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, iar finalizarea impusă de lege are în
vedere încasarea creanței rezultate din operațiunea respectivă sau îndeplinirea obligației asumate
de societate în raportul comercial stabilit cu terții. În consecință, în mod nelegal judecătorii
fondului au extins aplicabilitatea art. 233 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990 la situația din speță
vizând excluderea asociatului.

Judecătorii apelului nu au observat prevederile alineatului 4 al art. 233 din Legea nr.
31/1990, care prevăd expres că societatea își păstraează personalitatea juridică pentru
operațiunile lichidării. În speță, aceștia au interpretat textul legal trunchiat, reținând doar
prelungirea personalității juridice a societății până la ultimul act de lichidare și radierea societății,
fără a observa modul de redactare al articolului de lege care prevede păstrarea personalității
juridice doar pentru operațiunile lichidării. Or, procedura de excludere a asociatului nu poate fi
asimilată unei operațiuni de lichidare, față de care să se aprecieze continuarea personalității
juridice a societății”.

Putând analiza în paralel argumentele oferite de instanța de apel, cât și cele ale instanței
supreme nu putem fi de acord în totalitate cu soluția instanței supreme. În primul rând, chiar dacă
succesiunea textelor de lege ce reglementează excluderea și dizolvarea este cea menționată de
instanța supremă, totuși nu îmbrățișăm concluzia formulată pe baza acestei interpretări anume că
unei societăți nu i se pot aplica concomitent atât prevederi ce atrag modificarea structurii
societății, cât și prevederi ce atrag încetarea acesteia; poziția celor două instituții juridice în
capitole diferite nu poate conduce la concluzia instanței supreme; în mod greșit instanța include
și excluderea și retragerea în cazurile de modificare, deși legiuitorul, dimpotrivă, le-a
reglementat în capitole diferite; chiar dacă efectele excluderii și retragerii sunt de modificare a
structurii societare, instanța nu poate oferi un argument care nu răzbate chiar din interpretarea
sistematică la care apelează.

Considerăm greșită premisa de la care pornește instanța supremă, anume că excluderea se

aplică doar unei societăți ce funcționează normal și care nu suferă limitări ale personalității
juridice. Or, dizolvarea nu conduce la pierderea sau restrângerea personalității juridice, ci doar
la o limitare a obiectului de activitate. Este adevărat că dizolvarea constituie o fază distinctă în
existența unei societăți comerciale în care nu se mai pot întreprinde noi operațiuni, însă această
interdicție privește conform art. 233 alin. 2 doar pe directori, administratori, respectiv
directoratul; așadar, această interdicție trebuie interpretată și aplicată restrictiv doar categoriilor
de persoane menționate și doar operațiunilor pe care aceștia le-ar putea întreprinde, adică cele
comerciale și doar raporturile dintre societate și terți; textul nu-i vizează pe asociații și raporturile
dintre aceștia.

Pentru a aprecia ca fiind justă interpretarea instanței supreme trebuie ca soluția să fie
valabilă și pentru orice alte situații, adică cu alte cuvinte odată dizolvată societatea să nu mai
poată interveni nici o altă cauză de modificare și cu atât mai mult de dizolvare; or, instanțele
judecătorești au admis că față de o societate dizolvată în baza hotărârii adunării generale a
asociaților poate fi admisă cererea de deschidere a procedurii de faliment prevăzută de Legea nr.
85/2006 (a se vedea în acest sens și art. 260 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, soluția
instanței supreme nu conduce la o soluție justă din perpectiva asociaților și nu acoperă toate
situațiile: spre exemplu, luând cazul unei societăți dizolvate în baza art. 227 alin. 1 lit. f)
falimentul societății dacă asociatul administrator comite fraudă în dauna societății avatajând alte
societăți care au devenit creditori, iar aceste aspecte au devenit cunoscute celorlalți asociați în
cadrul procedurii insolvenței, a nu admite posibilitatea exlcuderii implicit se acceptă conduita
ilicită a asociatului față de societate și ceilalți asociați, lipsirea de mijloace juridice a societății de
a-și acoperi prejudiciul, iar asociații să beneficieze în urma lichidării de sumele de bani ori
bunurile rămase.

Procedura excluderii. Din dispozițiile art. 223 rezultă că soluționarea cererilor de

excludere este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești98, nefiind posibilă soluționarea
acestora pe calea arbitrajului ori să fie dispusă de asociați prin hotărârea adunării generale a
asociaților chiar dacă se invocă un motiv legal de excludere 99, întrucât această măsură cu caracter

C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 5962/2001, Revista de drept comercial, nr. 12/2003, p. 255.
98

Curtea de Apel Cluj, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 18/2005,
99

Revista de drept comercial nr. 4/2006, p. 169.

excepțional se dispune exclusiv pe cale judecătorească, intervenția instanței garantând
asociatului exclus respectarea drepturilor sale, pentru aplicarea sancțiunii excluderii nefiind
suficientă expresia voinței sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de separare a
asociaților, care dă naștere unui contencios între aceștia sau între persoana exclusă și societate100,
motiv pentru care legea stabilește, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunță doar prin
hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces101.

Competența teritorială este a instanței locului unde societatea își are sediul principal (art.
119 C.pr.civ.și art. 63 din Legea nr. 31/1990), iar competența materială revine tribunalului.

Cererea de excludere nu este supusă unui termen102, astfel că nu are relevanță la cât timp
se introduce acțiunea după constatarea condițiilor ce ar atrage excluderea respectivului asociat.

Calitate procesuală activă. Are calitate procesuală activă fie societatea, fie oricare
asociat (art. 223 alin. 1).

Pentru promovarea acțiunii de excludere de către societate este necesară hotărârea

adunării generale a asociaților. Deși acțiunea are un caracter social chiar și când este
promovată de un singur asociat 103 odată ce efectele în caz de admitere se răsfrâng asupra tuturor
asociaților și are ca scop protejarea interesului social 104, totuși nu putem aprecia că acțiunea în
excludere poate fi promovată doar de administratori; o astfel de soluție are în vedere faptul că
administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societății (art. 70 alin. 1), iar cererea de excludere depășește sfera unor astfel de
operațiuni, astfel că într-o atare situație când administratorii constată că unul din asociați se face
vinovat de încălcarea anumitor obligații ce atrag excluderea sa, au obligația de a convoca
adunarea generală a asociaților (art. 195 alin. 1); spre exemplu, chiar și legiuitorul când a instituit
răspunderea administratorilor a prevăzut că administratorii sunt răspunzători de realitatea
vărsămintelor efectuate de asociați (art. 73 alin. 1 lit. a), nu și de consecințele neaducerii
aporturului și eventual a măsurilor ce le poate dispune în acest sens. Obligația administratorilor
este de a informa adunarea generală, aceasta fiind cea care hotărăște promovarea acțiunii;
asociații fiind informați, chiar dacă adunarea nu hotărăște introducerea acțiunii, totuși un asociat

100
Ioan Schiau, Titus Prescure, op.cit., p. 597.
101
Csaba Bela Nász, Jurisprudență comercială comentată, Revista de drept comercial nr. 1/2011, Curtea
de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civilă nr. 169 din 3 noiembrie 2009, p. 69-74.
102
Tribunalul Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa comercială nr. 367 din 6
februarie 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
103
În sensul că cererea de excludere are un caracter individual când este promovată de asociat a se vedea
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 424.
104
În sensul că cererea de excludere are întotdeauna caracter social a se vedea și Marius Șcheaua, Legea
societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Ediția a- II -a, Ed. Rosetti, București, 2002, p.
279.
poate promova acțiunea în măsura în care apreciază că sunt îndeplinite condițiile și ceilalți
asociați îl protejează pe respectivul; adunarea poate fi convocată și de asociați conform art. 195
alin. 2 în măsura în care excluderea privește pe asociatul administrator care comite fraudă,
evident că în această situație administratorul nu va convoca adunarea generală; o astfel de
adunare considerăm că trebuie să aibă pe ordinea de zi și revocarea din funcția de administrator a
asociatului ce comite fraudă.

Deși cu privire la cvorumul necesar adoptării unei astfel de hotărâri s-a considerat că
acesta trebuie să fie cel necesar modificării actelor constitutive 105, adică votul tuturor asociaților
(art. 192 alin. 2), mai puțin al asociatului în cauză, plecând de la faptul că excluderea este o
modificare a actului constitutiv. Apreciem că votul nu trebuie să fie cel necesar modificării
actelor constitutive întrucât ceea ce se votează nu este modificarea actului constitutiv, ci doar,
apreciindu-se că sunt întrunite condițiile pentru promovarea cererii de excludere, formularea
acțiunii și eventual desemnarea persoanei care reprezintă societatea în respectivul proces;
modificarea actului constitutiv este urmarea admiterii acțiunii și se produce în baza hotărârii
judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă.

Privitor la hotărârea adunării generale a asociaților prin care s-a stabilit promovarea
cererii de excludere s-a apreciat în doctrină că poate fi atacată în instanță de către asociatul față
de care s-a propus excluderea și că în acest context pot fi pronunțate hotărâri judecătorești
contradictorii, iar în măsura în care se admite cererea în anulare a hotărârii asociaților, judecarea
excluderii nu mai are suport legal din perspectiva sesizării de către societatea comercială 106 .
Chiar dacă în principiu orice hotărâre a adunării generale a asociaților poate fi atacată, cu
excepția cazurilor prevăzute expres de lege, totuși nu putem fi de acord cu această opinie
întrucât, în primul rând prin această hotărâre AGA nu se stabilește decât promovarea acțiunii,
nefiind afectate drepturile asociatului respectiv, putând spune că prin această hotărâre de fapt nu
se stabilește nimic de natură ce poate fi contestat odată ce numai hotărârile contrare legii sau
actului constitutiv pot fi atacate, iar în al doilea rând aplicarea legii, constatarea îndeplinirii
condițiilor de la excludere se face de către instanța de judecată, astfel că orice apărări legate de
realitatea faptelor invocate în respectiva adunare generală se face în cadrul procesului de
excludere, acesta fiind cadrul special instituit de leguitor; se observă că nici condiția interesului
nu este îndeplinită odată ce o astfel de acțiune trebuie să aibă un caracter social, adică proteguitor
pentru societate în genere și formator al unei noi voințe conforme cu legea și actul constituitv, ci,
dimpotrivă, constatăm o contradicție odată ce asociații tind să promoveze o cerere în excludere
ce are ca scop tocmai protejarea societății, spre exemplu, de fraudele comise de asociatul
administrator.

105
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 866.
106
Tiberiu-Constantin Medeanu, Discuții în legătură cu unele cazuri de excludere a asociatului din
societatea cu răspundere limitată, Dreptul, nr. 1/2001, p. 89; Crenguța Leaua, op. cit., p. 266.
 Apreciem că cererea în anulare a hotărârii prin care s-a stabilit promovarea cererii
de excludere este inadmisibilă; se impune ca analiza acesteia să se facă, spre exemplu, în cazul
de excludere prevăzut de art. 222 alin. 1 lit d din perspectiva art. 132 alin. 4 care prevede că
administratorii nu pot ataca hotărârile adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție;
așa cum am mai precizat credem că excluderea aceastuia se poate face chiar dacă este revocat din
funcția de administrator, această calitate trebuind a fi îndeplinită la momentul comiterii fraudei,
iar nu la momentul înregistrării cererii de excludere.

Cele două aspecte trebuie analizate împreună, adică promovarea acțiunii în excludere și
revocarea administratorului; motivul pentru care legiuitorul a consacrat această inadmisibilitate
prin Legea nr. 441/2006 a fost tocmai pentru a da eficiență revocării ad nutum a
administratorului fără a fi necesară invocarea vreunui motiv și nici instanța să nu poată cenzura
aceste aspecte legate de oportunitatea revocării; așadar, indiferent de motivul invocat, fie că este
de nulitate absolută ori relativă, fie că privesc aspecte legate de convocare ori desfășurarea
adunării, administratorii nu pot formula acțiune în anularea hotărârii prin care au fost revocați.
Logica lucrurilor trebuie păstrată și în ipoteza în care adunarea hotărăște promovarea acțiunii în
excludere care nu este decât consecința constatării fraudelor comise; asociații constatând aceste
fraude hotărăsc sancțiunea ce se impune pentru protejarea societății: pentru calitatea de
administrator revocarea sa, iar pentru calitatea de asociat promovarea acțiunii în excludere. Chiar
și faptul că legiuitorul a instituit competența exclusivă a instanțelor judecătorești în soluționarea
cererilor, a instituit implicit unicul cadru în care și respectivul asociat se poate apăra față de cele
susținute și invocate ca și motive de excludere în adunarea generală. A admite contrariul
înseamnă a recunoaște respectivului asociat două căi pentru a se apăra: pe calea acțiunii în
anulare și în cadrul procesului de excludere, ceea ce este peste lege odată ce legiuitorul a stabilit
caracterul unic și specific al acțiunilor în materia dreptului societăților (pentru anularea
hotărârilor AGA doar acțiunea în anulare a hotărârilor AGA în temeiul art. 132 din Legea nr.
31/1990 fiind exlusă acțiunea în nulitate promovată pe dreptul comun107, iar pentru excluderea
asociatului doar procedura excluderii atât în privința promovării, cât și a apărărilor).

Cu privire la situația în care asociatul este de acord cu excluderea s-a apreciat că

suntem în prezența unei excluderi amiabile, iar nu cu o retragere chiar amiabilă,căci inițiativa
irevocabilă a excluderii asociatului pleacă de la societate; nu împărtășim această opinie întrucât
excluderea ca și instituție juridică se dispune doar prin hotărâre judecătorească (art. 223 alin.1),
astfel că ori de câte ori asociații ajung la o modalitate de rezolvare amiabilă a conflictului intern
nu suntem în prezența unei excluderi, ci fie a unei retrageri din societate ori a unei cesiuni de
părți sociale108; actul adițional care prevede excluderea nu are suport legal.

107
Lucian Săuleanu, Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 263/264.
108
Marius Șcheaua, op. cit., p. 279.
 S-a afirmat109 că o astfel de situație, respectiv când asociatul este de acord cu excluderea
sa, din punct de vedere procesual poate fi calificată ca o lipsă de interes în promovarea acțiunii.
Credem că o astfel de calificare nu este corectă atunci când doar asociatul respectiv este de acord
cu excluderea sa. Într-adevăr, cererea este lipsită de interes doar în cazul în care deși în cadrul
adunării nu s-a hotărât excluderea asociatului, ci s-au identificat alte modalități de rezolvare,
totuși a fost promovată cererea în excludere 110; așadar, suntem în ipoteza în care toți asociații,
inclusiv cel a cărui excludere se dorește, în cadrul adunării generale, deși au constat existența
faptelor respective, au căzut de acord asupra modalităților de rezolvare a conflictului fie prin
retragere, fie prin cesionare sau chiar prin rămânerea în societate și acoperirea prejudiciilor
cauzate; această ultimă ipoteză credem că este psobilă doar cu acordul tuturor asociaților; spre
exemplu, asociatul care deși pus în întârziere nu a adus aportul, însă totuși asociații au fost de
acord cu acordarea unui nou termen sau constatându-se că asociatul administrator a comis o
fraudă în dauna societății a fost stabilit prejudiciul și acesta a fost acoperit; apreciem că într-o
astfel de situație trebuie explicit luată în AGA hotărârea nepromovării cererii de excludere, astfel
că o hotătâre prin care doar se recunosc faptele se stabilește și se acceptă acoperirea prejudiciului
de către asociatul ce se dorește a fi exclus, nu înlătură posibilitatea promovării cererii în
excludere.

Calitate procesuală pasivă. Când cererea de excludere este formulată de un asociat se

vor cita societatea şi asociatul pârât (art. 223 alin. 2), astfel că necitarea societăţii, ci doar a
asociatului pârât constituie o încălcare a unei norme imperative de procedură care atrage casarea
hotărârilor pronunţate la fond şi în apel 111 . În măsura în care reclamantul prin cererea
introductivă a solicitat soluționarea doar în contradictoriu cu asociatul pârât, instanța trebuie să
introducă din oficiu societatea comercială, având în vedere că citarea societății este obligatorie.

Sub acest aspect s-a considerat 112 de lege ferenda că ar fi mai utilă înlocuirea citării
societății cu obligația de a înștiința societatea sau de a proceda la efectuarea unei astfel de
mențiuni în registrul comerțului, astfel scopul legii fiind atins. O astfel de propunere este cu atât
mai justificată cu atât cu cât în practica judiciară citarea societății comerciale nu are nici un efect,
de cele mai multe ori aceasta neputând datorită conflictului dintre asociați să exprime un punct
de vedere față de cererile ce fac obiectul litigiului; tocmai datorită acestei imposibilități și a
faptului că citarea era una pur formală, unele instanțe au procedat la numirea unui curator tocmai

109
Crenguța Leaua, op. cit., p. 266.
110
Doar în situația în care au votat toți asociații, căci în caz contrar, respectiv dacă un asociat a votat
împotriva rezolvării amiabile, adică a acoperirii prejudiciului fără ca asociatul vinovat să iasă din
societate, considerăm că cererea în excludere promovată este admisibilă, reclamantul justifică un interes,
acțiunea având un caracter social menit a proteja societatea, astfel că nu se poate ca printr-o astfel de
hotărâre AGA luată fără unanimitate să se treacă peste comportamentul dăunător al unuia din asociați.
111
Î.C.C.J, Secţia comercială, decizia nr. 1400 din 27 aprilie 2010 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp)
112
Crenguța Leaua, op. cit., p. 268.
pentru ca respectiva persoană juridică să fie reprezentată efectiv. În acest sens există un singur
text de lege care face referire la numirea unui curator al persoanei juridice, respectiv art. 58
C.pr.civ. care stabileşte în alin. 1 teza a doua că „De asemenea, instanţa va putea numi un curator
special în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană
juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal”.

Când cererea de excludere este formulată de societate, calitate procesuală pasivă are
asociatul a cărui excludere se solicită.

Legat de calitatea procesuală pasivă în doctrină 113 s-a pus în discuție necesitatea citării
și a celorlalți asociați când cererea de excludere este formulată de un asociat sau citarea
tuturor asociaților când cererea este formulată de societate, apreciindu-se că nu se impune
această măsură, asociații a căror exlcudere nu se solicită neavând calitate procesuală activă.

Deși această opinie își găsește suport în dispozițiile art. 223, totuși apreciem că se impune
nuanțarea problematicii, iar răspunsul să fie formulat și prin raportare la efectele hotărârii
judecătorești de excludere. În esență, opinia noastră este în sensul citării tuturor asociaților
motivat, pe de o parte, de faptul că prin hotărârea judecătorească de excludere se modifică actul
constitutiv (a se vedea în acest sens art. 204 alin.1), iar, pe de altă parte, întrucât potrivit art. 223
alin. 3 ca urmare a excluderii, intanța judecătorească dispune prin aceeași hotărâre și cu privire la
structura participării la capitalul social al celorlalți asociați. Or, soluția repartizării părților
sociale ale asociatului exclus către ceilalți asociați în lipsa citării acestora din urmă și fără ca
aceștia să adopte o poziție procesuală față de astfel de efecte, considerăm că este criticabilă. Se
impune analiza fundamentului juridic al „repartizării” din perspectiva necesităţii
consimţământului asociaţilor la mărirea numărului de părţi sociale, respectiv a cotei. Mărindu-se
cota fiecărui asociat se măresc inclusiv drepturile, dar şi obligaţiile, context în care se pune
problema necesităţii consimţământului fiecărui asociat. Analizând textul de lege incident,
observăm că acesta nu prevede modalitatea efectivă de repartizare, ci doar obligativitatea ca
instanța să se pronunțe și cu privire la structura participării; în lipsa exprimării de către asociați a
unui punct de vedere, a dispune repartizarea proporţional cu cota deţinută de aceştia, apreciem că
instanța adaugă la lege. În concluzie, instanţa, în lipsa unei norme legale exprese trebuie să facă
aplicarea principiilor din dreptul civil, astfel că nimeni nu poate fi obligat în contra voinţei sale.

Cazul societății cu răspundere limitată cu doi asociați. În cazul în care cererea de

excludere formulată de un asociat este admisă, societatea potrivit art. 229 alin. 1 se dizolvă
întrucât urmare a exluderii numărul asociaților s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când
asociatul rămas hotărăște continuarea societății sub forma societății cu răspundre limitată cu
asociat unic (art. 229 alin. 2).

113
Crenguța Leaua, op. cit., p. 267.
 Aplicarea acestui text de lege impune lămurirea momentului în care asociatul hotărăște
continuarea societății ca asociat unic: în timpul procesului, astfel că reclamantul trebuie să
precizeze că înțelege ca în cazul în care se admite cererea de excludere că dorește continuarea
societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic instanța de judecată
neputând dispune dizolvarea dacă asociatul rămas dorește continuarea 114 sau, dimpotrivă, ulterior
rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de excludere.

Interpretarea gramaticală conduce către a doua interpretare odată ce textul art. 229 alin. 2
menționează că ”asociatul rămas” hotărăște, fiind fără dubiu că se referă la momentul ulterior
exluderii, adică după ce hotărârea rămâne definitivă și irevocabilă.

Cu toate acestea instanțele judecătorești odată cu pronunțarea excluderii au dispus

continuarea societății ca societate cu răspundere limitată cu asociat unic, însă astfel de soluții
sunt criticabile și pentru faptul că o astfel de continuare este o modificare a actului constitutiv
care se poate face prin hotărâre judecătorească doar în cazuri limitativ prevăzute de art. 204 alin.
1 respectiv doar cu privire la structura participării celorlalți asociați la capitalul social ca urmare
a admiterii cererilor de excludere (art. 223 alin. 3) și retragere (art. 226 alin. 2).

Structura participării la capitalul social al celorlalți asociați. Așa cum am precizat

mai înainte analiza art. 223 alin. 3 pune în discuție câteva probleme legate de obligativitatea
citării și a celorlalți asociați cărora li se distribuie părți sociale, a modalității și criteriilor pe care
le are instanța la îndemână pentru a stabili structura.

Un alt aspect pe care îl punctăm este acela al efectelor hotărârii judecătorești față de
asociații care nu sunt parte în proces, dar cărora li s-au distribuit părți sociale, instanța în
dispozitivul hotărârii precizând numele și prenumele acestora și cota ori numărul de părți sociale.
Cu titlu de exemplu, prin sentinţa nr. 388 din 31.05.2005, Tribunalul Dolj a admis acţiunea aşa
cum a fost formulată de către reclamantă, stabilind totodată structura participării la capitalul
social al celor trei asociaţi rămaşi în societate, astfel că se pune întrebarea dacă aceştia pot
exercita calea apelului. Din punctul nostru de vedere aceştia au calitatea să declare apel având în
vedere că în mod constant doctrina recunoaşte calitatea unor persoane străine de proces de a
declara apel, cum este cazul dobânditorului cu titlu particular al dreptului sau bunului litigios
care poate declara apel dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea sentinţei şi înainte de
expirarea dreptului de apel 115 . Cum unul din modurile derivate de dobândire a dreptului de
proprietate este chiar hotărârea judecătorească ce are caracter constitutiv sau atributiv de
drepturi, mod care este cu titlu particular şi chiar prin această hotărâre judecătorească terţul a
dobândit din părţile sociale ale asociatului exclus, considerăm că se încadrează în ipoteza

114
Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 4385/1998 în C. Cucu, M.V. Gavriș, C.B.
Bădoiu, C. Haraga, op. cit. p. 536.
115
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 32; Viorel
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 339.
menţionată în doctrină. Nu are nici o importanţă că dobândirea cu titlu particular a avut loc chiar
prin hotărârea care se apelează. Pe lângă acest motiv invocăm și argumentele precizate mai
înainte cu ocazia stabilirii calității procesuale pasive cu privire la posibilitatea pe care trebuie
aceștia să o dețină de a nu accepta mărirea cotei de participare care poate constitui în realitate
asumarea unor obligații116.

Adăugându-se acest alineat s-a încercat de către legiuitor lămurirea regimului părţilor
sociale ale asociatului exclus. Până la introducerea acestui alineat, în doctrină au fost propuse
mai multe variante în privinţa regimului juridic al părţilor sociale ale asociaţilor excluşi: fie
anularea lor ca urmare a reducerii proporţionale a capitalului social, fie redistribuirea lor către
asociaţii rămaşi117 sau diminuarea capitalului social şi reducerea numărului părţilor sociale 118,
urmate de majorarea capitalului social şi un nou aport adus de asociaţii rămaşi119 etc. Indiferent
de variantele propuse, acestea trebuie să aibă la bază voința asociaţilor.

Credem că modul de redactare a art. 223 alin. 3 este criticabil având în vedere că:

- instanţa se substituie voinţei asociaţilor;

- deşi regula este că hotărârile produc efecte relative, cu privire la părţile în proces, totuşi
ceilalţi asociaţi, dacă luăm ad literam art. 223 alin.2, deşi nu sunt parte în proces, hotărârea
produce efecte faţă de ei;

- nu se precizează în concret procedeul prin care se stabileşte noua structură;

- se impune ca legiuitorul să fi prevăzut ca instanţa judecătorească să dispună prin aceeaşi

hotărâre cu privire la structura participării la capitalul social, dar şi cu privire la drepturile
cuvenite asociaţilor excluşi.

Se poate înţelege că legiuitorul a dorit ca instanţele să dispună cu privire la structura

capitalului social prin redistribuirea părţilor sociale ale asociatului exclus către ceilalţi asociaţi.
Însă într-o astfel de ipoteză nu s-a prevăzut un criteriu, motiv pentru care în anumite situaţii s-a
apelat la distribuirea proporţional cu ponderea deţinută înainte de excludere de către fiecare
asociat, soluţie ce nu se desprinde din textul de lege.

116
Situația este cu mult mai evidentă în cazul societăților în nume colectiv unde răspunderea este
nelimitată, textul art. 223 alin. 3 aplicându-se deopotrivă și acestor societăți conform art. 222 alin. 1; or,
interpretarea art. 223 alin. 3 trebuie să fie verificabilă în toate cazurile de societăți, astfel că a invoca
faptul că în cazul societăților cu răspundere limitată asociații răspund limitat la capitalul social nu
constituie un argument.
117
Stanciu Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, G. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 495-496.
118
Crenguța Leaua, op. cit., p. 270.
119
Crenguţa Leaua, Unele aspecte procedurale cu privire la excluderea asociaţilor din societăţile
comerciale, Dreptul, nr. 12/2002, p. 105.
 De altfel, Curtea de Apel Craiova într-o speță120 ,respingând acest motiv, a reţinut că
"distribuirea proporţională …a fost aleasă în condiţiile în care în contractul de societate nu
existau dispoziţii în acest sens, fiind de natură a asigura echilibrul avut în vedere de părţi la
constituirea societăţii".

Soluţia este una criticabilă odată ce nu s-a prevăzut legal un astfel de criteriu, dar şi
pentru faptul că, așa cum am precizat mai înainte, un asociat nu poate fi obligat să primească din
părţile asociatului exclus, odată ce aceasta presupune că i se măreşte cota de participare şi la
câştiguri, dar şi la pierderi.

Considerăm că soluţia care se impune, având în vedere dispoziţiile art. 223 alin. 3 care
prevăd doar obligaţia instanţei de a dispune cu privire la structura participării la capitalul social,
este aceea de a introduce în cauză ca părţi toţi asociaţii, iar aceştia să-şi exprime opţiunea de a
primi sau nu părţi sociale în cazul excluderii unor asociaţi. Această soluţie este cu atât mai
corectă cu cât instanţa nu se substituie voinţei părţilor. O astfel de opţiune a asociaţilor este
consacrată de Legea nr. 31/1990 şi în alte situaţii, cum ar fi cazul dizolvării societăţii cu
răspundere limitată când ca urmare a falimentului, incapacităţii, excluderii sau retragerii ori
decesul unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, cu excepţia cazului în
care asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat (art.
229).

A admite o astfel de soluție impune a stabili și efectele în cazul în care ceilalți asociaţi
refuză să li se distribuie din părţile sociale ale asociaţilor excluşi. Cum interpretăm refuzul: în
sensul că a dispărut affectio societatis, element ce trebuie să existe la momentul constituirii
societăţii, dar şi pe parcursul existenţei acesteia sau în sensul doar că asociaţii rămaşi nu vor să-şi
mărească cota de participare la profit şi pierderi. Înclinăm să credem că prima interpretare este
corectă, iar lipsa lui affectios societatis atrage dizolvarea societății.

Încercând a simplifica soluțiile prezentate mai sus cel mai important este să identificăm
procedeul: are loc o distribuire a părților sociale ale asociatului exclus sau reducerea numărului
părților sociale. A alege una din aceste variante nu schimbă cu nimic punctul nostru de vedere cu
privire la exprimarea voinței asociaților; ambele procedee conduc fie direct, fie indirect la o
majorare a cotei deținute din societate.

Cu toate că instanțele de judecată procedează la varianta distribuirii părților sociale,

apreciem alături de alți autori121 că soluția corectă ar fi reducerea 122 numărului părților sociale;
procedeul distribuirii părților sociale, indiferent de criteriul adoptat, nu are suport odată ce
societatea este obligată la plata drepturilor asociaților excluși; numai dacă asociații rămași ar fi
obligați la plata către asociatul exlcus a drepturilor cuvenite acestuia soluția distribuirii ar căpăta

120
Curtea de Apel Craiova, Secția comercială, decizia nr. 295 din 24 octombrie 2005
121
Crenguța Leaua, op. cit., p. 270.
122
Și nu anularea părților sociale odată ce nu se pune în discuție vreo cauză de nulitate.
sens, însă o astfel de interpretare este exclusă odată ce părțile sociale nasc un drept de creanță al
asociatului față de societate.

Drepturile asociaţilor excluşi. Art. 224 alin.2 prevede că asociatul exclus nu are dreptul
la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte
valoarea acesteia. Împrejurarea că asociatul exclus a deținut un procent din capitalul social nu-l
îndreptățește la restituirea bunurilor din patrimoniul social 123

Tribunalul Dolj prin sentinţa nr. 388 din 31.05.2005 a disjuns cererea reconvenţională
formulată de pârâţi, astfel că mai întâi au fost excluşi din societate şi implicit părţile sociale,
proprietatea lor, au fost distribuite celorlalţi asociaţi, şi ulterior în celălalt proces s-au stabilit
drepturile cuvenite lor.

Sub un prim aspect considerăm că soluţia este nelegală atât timp cât au fost "deposedaţi"
de părțile sociale124, fără a se stabili şi drepturile cuvenite, iar sub un al doilea aspect, disjungerea
cererii reconvenţionale nu se impunea având în vedere motivele mai sus arătate și conexitatea cu
cererea principală, iar din punctul nostru de vedere, în astfel de litigii, nici nu este necesară
formularea de către pârâţi a unei cereri reconvenţionale pentru stabilirea drepturilor ce li se
cuvin; instanța are obligația ca odată cu pronunțarea excluderii și pierderii calității de asociat să-i
stabilească și drepturile cuvenite. Nu considerăm că acțiunea în stabilirea drepturilor asociatului
exclus este o cerere distinctă, deși unii autori o abordează ca atare125, iar instanțele de judecată nu
îmbrățișează punctul de vedere al obligativității stabilirii drepturilor asociatului exclus; evident
că în măsura în care instanța de judecată nu stabilește drepturile acestuia, singura soluție rămâne
promovarea unei acțiuni în pretenții a asociatului exclus față de societate; dreptul la acțiune
pentru valorificarea acestor drepturi se prescriu în termenul general de 3 ani calculați de la data
excluderii126

Se pune întrebarea cine va fi obligat să plătească drepturile asociaţilor excluşi: asociaţii

rămaşi, având în vedere că aceştia au dobândit părţile sociale ale asociaţilor excluşi sau
societatea (în ipoteza distribuirii părților sociale către ceilalți asociați), având în vedere că
asociaţii excluşi aveau, în virtutea părţilor sociale ce le deţineau, un drept de creanţă faţă de
societate. A doua ipoteză se impune a fi luată în consideraţie odată ce părțile sociale reprezintă
un drept de creanță față de societate.

123123
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 494/2004, Revista de drept
comercial nr. 11/2005, p. 1999.
124
Chiar dacă deținerea părților sociale naște un drept de creanță față de societate.
125
Crenguța Leaua, op. cit., p. 271 și urm.
126
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 2822 din 15 mai 2001, Pandectele Române nr. 3/2002, p. 94.
 Revocarea mandatului de administrator a asociatului exclus. În cazul formulării unei
cereri de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d se impune a se lămuri regimul revocării
administratorului, fiind posibile mai multe situații: a) revocarea imediat după ce asociații au aflat
de fraudarea societății și înainte de formularea cererii de excludere; b) formularea prin cererea de
excludere a unui capăt de cerere prin care se solicită revocarea pârâtului din funcția de
administrator; și c) revocarea administratorului după rămânerea definitivă și irevocabilă a
hotărârii de excludere.

Vom proceda la analizarea celor trei situații, însă în ordinea inversă prezentării de mai
sus.

Astfel, s-a apreciat că am fi în prezența unei revocări implicite a administratorului de

către adunarea generală ca și consecință a măsurii de excludere pe motivul fraudării 127. Deși o
astfel de situație este posibilă, totuși nu este recomandabilă pentru asociați, astfel că nu credem
că se impune o stare de pasivitate a acestora în sensul nerevocării administratorului față de care
există suspiciuni de fraudare a societății; revocarea nu este implicită, asociații rămași după
excludere fiind obligați să hotărască revocarea administratorului și efectuarea mențiunilor
corespunzătoare; evident că după pronunțarea hotărârii este fără tăgadă că există un motiv de
revocare, însă o astfel de condiție nu este necesară atât timp cât revocarea este ad nutum; situația
este des întâlnită în cazul în care societatea are doi asociați, ambii deținând un procent egal și
calitatea de administratori, fiind practic un blocaj al societății cu respercusiuni grave asupra
activității comerciale pe timpul desfășurării procesului.

Pe de altă parte, în multe din cererile de excludere se solicită ca odată cu admiterea

acţiunii să se dispună şi revocarea respectivului din calitatea de administrator. Unele instanţe
judecătoreşti au admis astfel de cereri, însă soluţiile sunt criticabile odată ce revocarea
administratorilor este atributul exclusiv al adunării generale a asociaţilor. În susţinerea unui
astfel de punct de vedere se pot invoca:

- inexistenţa unui temei juridic în acest sens;

- principiul simetriei juridice, astfel că atât timp (cat) numirea administratorului este
atributul adunării generale a asociaţilor şi revocarea aparţine acesteia;

- calitatea de administrator nu este condiţionată de cea de asociat, astfel că o persoană ce

nu este asociat poate fi administrator (art. 197 alin. 1); excluderea este o sancțiune pentru
calitatea de asociat, în timp ce revocarea este pentru funcția de administrator; leguitorul a stabilit
o procedură judiciară doar cu privire la cererea de excludere, iar nu și cu privire la revocarea
administratorului;

127
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 862.
 - nu există un raport între asociaţi şi administratori, ci un raport între administrator şi
societate, iar acest raport are la bază un contract de mandat;

- revocarea administratorilor este ad nutum, putând interveni oricând şi independent de

vreo culpă.

Curtea de Apel Craiova, soluţionând un apel la o hotărâre prin care se dispusese

excluderea a doi asociaţi şi, ca urmare a acesteia, şi revocarea lor din funcţie, prin decizia nr. 295
din 24 octombrie 2005 a admis apelurile declarate, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a
respins cererea de revocare ca administratori a apelanţilor-pârâţi, menţinând celelalte dispoziţii
ale sentinţei apelate privitoare la excludere, reţinând, în esenţă, faptul că revocarea
administratorilor nu poate fi dispusă de către instanţa de judecată, fiind o atribuţie a adunării
generale a asociaţilor.

Nu putem să nu considerăm astfel de soluţii de respingere a capătului de cerere privind

revocarea asociatului exclus ca fiind corecte, însă totuşi se impun câteva nuanţări. Astfel, este
adevărat că o astfel de atribuţie aparţine adunării asociaţilor art. 194 alin. 1 lit. b şi că oricum
astfel de hotărâri de excludere se înscriu la oficiul registrului comerţului doar când devin
irevocabile; la acest moment, asociatul respectiv fiind exclus odată cu înscrierea hotărârii
irevocabile, ceilalţi asociaţi îl revocă şi numesc un alt administrator. Considerăm că asociații nu
trebuie să lege revocarea asociatului din funcția de administrator de excluderea sa, odată ce
această din urmă sancțiune privește calitatea de asociat în timp ce revocarea privește doar
calitatea de administrator, fiind suficientă voința asociaților care au pierdut încrederea în modul
în care respectivul administrează societatea. Însă, după cum am precizat mai înainte, considerăm
că revocarea asociatului administrator a cărui excludere se tinde a se obţine poate avea loc chiar
şi în cursul procesului atât timp cât hotărârea este luată cu respectarea art. 192 și, mai mult, chiar
înainte de promovarea cererii de excludere imediat cum asociații au cunoștință de fraudarea
societății.

Totuşi instanţele în unele situaţii au admis ca odată cu excluderea să dispună şi revocarea

din funcţie; spre exemplu Tribunalul Bihor prin sentinţa civilă nr. 512 din 22 aprilie 2009 a
admis cererea de excludere a asociatului pârât şi a dispus şi revocarea acestuia din funcţie
reţinându-se „că întrucât pârâtul are calitatea de administrator atât în cadrul SC H.D. SRL cât şi
în cadrul societăţii SC M.I. SRL, obiectul de activitate al celor două societăţi comerciale fiind
similar, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conform
cărora, administratorii nu pot primi, fără autorizarea Adunării Asociaţilor mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea
revocării şi răspunderii pentru daune, considerente faţă de care raportat la starea de fapt astfel
cum a fost reţinută, instanţa a dispus revocarea pârâtului din calitatea de administrator al
societăţii reclamante”128.

Suspendarea din funcţie a administratorului.

În acest context al analizării admisibilităţii cererii de revocare a administratorului odată

cu excluderea sa, dorim a analiza admisibilitatea cererilor de suspendare din funcţia de
administrator. Deşi în cele mai multe cazuri instanţele de judecată au respins astfel de cereri129,
totuşi le considerăm admisibile în situaţia în care revocarea administratorului de către adunarea
asociaţilor nu este posibilă 130 , iar acesta creează prejudicii societăţii, împiedică funcţionarea
acesteia.

Admiterea cererilor de suspendare a administratorului se justifică context în care

apreciem că se impune conturarea unei practici judecătorești în acest sens. Am apreciat cu privire
la revocarea administratorului că aceasta este atributul exclusiv al adunării asociaților și că nu se
poate dispune pe cale judecătorească invocând printre altele ca și temei juridic art. 194 alin. 1 lit.
b. S-ar putea susține că acest text de lege este un argument în sensul respingerii cererii de
suspendare, însă doar în aparență odată ce acesta limitează puterile la revocarea/demiterea
administratorilor și nu conține nici o referire la suspendarea din funcție. Noi susținem doar
admisbilitatea suspendării pe o perioadă vremelnică, respectiv până la finalizarea litigiului ce are
ca obiect excluderea; s-ar putea susține că această afirmație contrazice argumentele arătate mai
sus cu privire la lipsa vreunei legături între excludere - sancțiune pentru asociat și revocare -
măsură pentru administrator, însă apreciem că temeincia unei astfel de cereri se regăsește în
exemplul des întâlnit al societăților care se află în blocaj, cum ar fi, spre exemplu, societățile cu
doi asociați ce dețin cote egale și doar asociatul pârât are calitatea de administrator ori în
societățile care nu se poate lua o hotătâre valabilă din cauza neîntrunirii majorității ori chiar a
unanimității când administratorul este numit prin actul constituitv; a admite că nu este posibilă
suspendarea înseamnă a nesocoti interesele societății.

În acest sens, Tribunalul Braşov a admis cererea de ordonanţă preşedinţială introdusă de o

societate comercială dispunând suspendarea pârâţilor din funcţia de administratori ai societăţii,
ca măsură vremelnică, justificată de iminenţa amplificării prejudiciului cauzat societăţii prin
administrarea defectuoasă exercitată de pârâţi.

Apelul declarat de pârâţi prin care se susţine că o asemenea măsură reprezintă o imixtiune
fără temei a instanţei în activitatea unei societăţi comerciale şi, deci, ordonanţa preşedinţială în
această materie este inadmisibilă, a fost respins.

128
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
129
În sensul că revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică care să fie dispusă prin ordonanţă
preşedinţială în condiţiile art. 581 C.pr.civ. a se vedea C.S.J. secţ. com. dec. 59/1996, în Dreptul nr. 8/1996, p. 133 şi în Revista
de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 156.
130
Situaţia unei societăţi cu răspundere limitată în care administratorul a fost numit chiar prin actul
constitutiv.
 S-a reţinut că, în principiu, că nu se poate invoca inaplicabilitatea, în raporturile de drept
comercial, a procedurii ordonanţei preşedenţiale. În ipoteza însărcinării prin contract a unor
asociaţi cu administrarea societăţii şi constatării consecinţelor păgubitoare produse prin
exercitarea necorespunzătoare a acestei activităţi, precum şi în vederea înlăturării unui pericol
iminent şi ireparabil patrimoniului societăţii, este dată condiţia urgenţei, care justifică recurgerea
la procedura sumară a ordonanţei preşedinţiale fără prejudecarea fondului131.

Dimpotrivă, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă în soluționarea unui apel declarat
împotriva unei hotărâri a Tribunalului Dolj prin care se solicitase suspendarea administratorului
l-a respins prin decizia nr. 152 din 19 octombrie 2011 reținând că “este adevărat că această
instituție juridică a suspendării administratorului din fucție nu este expres reglementată de lege,
însă cum prin efectele juridice se aseamaănă cu revocarea din funcția administratorului, în mod
corect instanța a apreciat că apilcarea acestei măsuri este în competența adunării generale
asociaților conform dispozitiilor art. 194 raportat la art. 197 din legea 31/1990 coroborat cu art.
77 din lege, astfel, ar fi o imixtiune a instanței în funcționarea societatii ceea ce nu este permis de
lege”.

În același sens Curtea de Apel Timișoara 132 a reținut într-o cerere de suspendare a unui
administrator la o societate pe acțiuni ”… că nici chiar în cazul în care acțiunea în despăbubiri
introdusă de acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social,
împotriva administratorilor pentru daune cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor lor față de
persoana juridică a fost admisă în mod irevocabil de către instanța judecătorească, mandatul
acestora nu încetează de drept de la data pronunțării hotărârii, cid oar adunarea general a
acționarilor va putea decide încetarea mandatului administratorilor și înlocuirea acestora. Ca
atare, un acționar, fie el și semnificativ, nu poate solicita instanței suspendarea din funcție, chiar
și pe o perioadă provizorie, a președintelui consiliului de administrație al societății în care deține
aceste acțiuni, singurul organism care are această prerogativă legală fiind adunarea general a
acționarilor în condițiile de cvorum și de majoritate cerute de lege”. 133

Efectele hotărârii judecătoreşti. Hotărârea definitivă de excludere se va depune, în

termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se
va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (art. 223 alin. 4).

Pe de altă parte dispoziţiile art. 225 alin.1 prevăd că asociatul exclus rămâne obligat faţă
de terţi pentru operaţiunile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de

131
Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 14/A din 01.11.1995, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1997, p. 161-162.
132
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civilă nr. 320 din 1 aprilie 2008 în Revista de
Drept Comercial nr. 7-8/2009 cu notă de dr. Csaba Bela Nász, judecător, precum și în Curierul Judiciar
nr. 11/2008 cu notă de prod. Univ. Dr. Smaranda Angheni.
133
Soluția își găsește temeiul în 155 1 alin. 4 care prevede că revocarea se face de AGA după rămânerea
irevocabilă a hotărârii, însă speța, așa cum am precizat, privește o societate pe acțiuni, iar dispozițiile
speciale privitoare la administrarea societăților comerciale pe acțiuni nu se aplică și la societățile cu
răspundere limitată, acesta fiind un argument suplimentar în sensul că sunt admisbile cererile de
suspendare atât timp cât leguitorul nu a purces la o reglementare expresă ca în cazul societăților pe
acțiuni.
excludere. Credem că menţiunea rămânerii definitive a hotărârii este rezultatul unei greşeli, iar
având în vedere textele de lege mai sus citate este limpede că asociatul exclus rămâne
răspunzător faţă de societate şi faţă de terţi până la momentul înregistrării menţiunii în registrul
comerţului.

Privitor la această răspundere a asociatului exclus apreciem că privește doar pe asociații

care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății, textul de lege nefăcând o distincție
între aceștia și asociații care răspund limitat la capitalul social 134.

Asociatul exclus are dreptul la dividende și va suporta pierderile până în ziua excluderii
sale (art. 224 alin. 1).

Observând art. 225 alin. 1 și art. 224 alin. 1 constatăm folosirea a două repere diferite,
anume ”ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere”, respectiv ”ziua excluderii sale”, astfel
că se impune a se stabili momentul excluderii care va fi considerat în raporturile dintre asociați
data la care hotărârea judecătorească de excludere devine irevocabilă, iar în raporturile dintre
asociatul exclus și terți data efectuării mențiunii în registrul comerțului privind excluderea 135. Nu
apreciem că acest moment ar trebui să fie cel al datei la care hotărârea devine definitivă, în ciuda
formulării textului de lege și considerăm aceasta o greșeală de tehnică legislativă odată ce prin
modificarea adusă art. 223 alin. 4 s-a stabilit că excluderea se produce ca urmare a unei hotărâri
irevocabile; mai mult, cum s-ar putea stabili efectele față de terți prin raportare la data la care o
hotărâre devine definitivă și care nu se aduce la cunoștința terților.

Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai
la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia (art. 224 alin. 2). În cazul în care pasivul
societății depășește activul, asociatul exclus nu poate solicita vreo sumă de bani ca și drepturi
cuvenite. În cazul în care, dimpotrivă, societatea a avut beneficii dar exluderea s-a dispus în
temeiul art. 222 alin. 1 lit a, respectiv pentru neaducerea aportului se pune întrebarea dacă acestui
asociat exclus i se cuvin anumite sume de bani în contextul în care nu și-a respectat obligațiile
asumate prin actul constituitiv și nu a adus anumite bunuri ca aport, considerate esențiale pentru
desfășurarea activității și dobândirea calității de asociat; deși stabilirea unor sume de bani
asociatului în acest context nu își găsește justificare, iar cum nu există un temei legal cu privire la
această situație, art. 224 alin. 1 având o formulare generală, adică pentru toate cazurile de
excludere, s-a apreciat totuși că asociații pot invoca exceptio non adimpleti contractus136.

Calea de atac. Conform art. 223 alin. 31 hotărârea prin care instanța se pronunță asupra
cererii de excludere este supuă numai apelului.

134
Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 602.
135
În același sens Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 600.
136
Pentru amănunte a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 868-869.
 Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată

Noțiune. Pe durata funcționării societății cu răspundere limitată asociații se pot retrage

din societate stabilindu-se totodată anumite drepturi cuvenite pentru părțile sociale deținute.
Retragerea unui asociat nu are ca efect dizolvarea societății, ci doar modificarea actului
constitutiv al societății. Prin excepție, potrivit art. 229 societatea se dizolvă dacă prin retragerea
unuia dintre asociați numărul asociaților s-a redus la unul singur, cu excepția cazului în care
asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere
limitată cu asociat unic.

Retragerea a fost definită în doctrină 137 ca fiind ieșirea voluntară a unui asociat din
societate, cu consecința încetării calității de asociat sau ca o modalitate de părăsire a societății
complementară cesiunii 138 . Rezultă așadar că retragerea este urmare a voinței exclusive a
asociatului ce dorește să părăsească societatea 139 ; retragerea nu are un caracter sancționator
precum excluderea.

Reatragerea se poate realiza fie pe cale convențională în cazurile menționate de art. 226
alin. 1 lit. a) și b), fie pe cale judecătorească în situația prevăzute de art. 226 alin. 1 lit c).
Retragerea nu este supusă unui termen, asociații putând să se retragă pe cale convențională sau să
formuleze cerere de retragere pe cale judecătoarească până la data la care se dizolvă societatea.

Sediul materiei. Spre deosebire de instituția excluderii asociatului căreia leguitorul i-a
rezervat mai multe dispoziții, retragerea asociatului este reglementată într-un singur articol,
respectiv art. 226 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Cu toate acestea există și dispoziții ce constituie
norme de trimitere prin care se lărgește sfera cadrului legal al retragerii: spre exemplu, art. 194
alin. 2 stabileşte că în caz de modificare a actului constitutiv, dacă în actul constitutiv se prevede
dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de acord cu modificările aduse acestuia se
aplică dispoziţiile art. 224 şi 225.

Natură juridică. Nu putem reține că retragerea are natura juridică a rezilierii140 odată
fundamentul acesteia din urmă îl constituie neexecutarea culpabilă a obligațiilor; retragerea are la

137
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 379
138
Radu N. Catană, Exercitarea facultății de retragere din societatea comercială, R.D.C. 2/2002, p. 174.
139
A se retrage – a ieși vountar dintr-o funcție, dintr-o instituție etc.
140
În sensul că retragerea are natura juridică a rezilierii a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea în St.
Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale, Ediția 4, Ed. C.H. Beck,
bază doar dorința asociatului de a se retrage din societate chiar fără a fi necesar vreun motiv
(spre exemplu în cazul art. 226 alin. 1 lit. b nu se impune justificarea retragerii, fiind sufient ca
toți asociații să-și exprime acordul) sau fără ca îndeplinirea condițiilor stabilite în actului
constitutiv (art. 226 alin. 1 lit. a) să aibă natura unei neexecutări.

Nu îmbrăţişăm o astfel de interpretare, considerând că retragerea are o natură juridică de

sine stătătoare menită să asigure, alături de excludere, perenitatea societăţii comerciale;
retragerea este un caz special de modificare a actului constitutiv. Retragere are o aplicare
generală, fiind efectul caracterului intuitu personae permiţând menţinerea societăţii şi evitarea
neînţelegerilor şi a dizolvării societății, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a
dispărut. Analizarea retragerii din perspectiva rezilierii a fost posibilă până la modificarea adusă
Legii nr. 31/1990 în anul 1997, dată de la care leguitorul a renunțat la abordarea contractualistă a
retragerii tributară rigidității principiului simetriei în contracte 141.

Retragerea nu este un drept al asociatului, întrucât aceasta se poate realiza numai în

cazurile și condițiile stabilite de art. 226 și nici măcar promovarea acțiunii judecătorești nu
garantează retragerea atât timp cât nu se probează existența unor motive temeinice; că nu este un
drept rezultă chiar din analiza art. 226 care se mulțumește doar să prevadă această ”posibilitate”.
Pe de altă parte, prin actul constitutiv nu se poate interzice unui asociat să se retragă din
societate, o astfel de clauză fiind nulă odată ce chiar legea stabilește posibilitatea retragerii în
anumite cazuri și condiții.

Asociaţii sunt animaţi de un interes personal și chiar dacă la momentul semnării actelor
constitutive există un consens, ulterior acestui moment asociaţii îşi vor exprima
„individualitatea”, se naşte contrarietatea de interese. Conflictele între asociaţi sunt inerente sau
situațiile care pot modifica voința unuia din asociați, și în acest context trebuie analizate unele
dispoziţii care protejează drepturile asociaţilor, dar şi pe cele care limitează exercitarea acestor
drepturi.

Tocmai pentru că ulterior înființării societății situațiile care pot conduce la o schimbare a
voinței unuia din asociați sunt infinite, leguitorul a fost nevoit să reglementeze un mecanism apt
să mențină structura societară, dar și să respecte drepturile celorlalți asociați.

Aplicarea principiului pacta sunt servanda și a principiului irevocabilității actului juridic

ar fi afectat ființa societății, neînțelegerile grave conducând la dizolvare, motiv pentru care a fost
creată acestă excepție - retragerea - ce funcționează precum o supapă menită să regleze, să
reașeze interesele asociaților, leguitorul făcând în art. 226 alin. 1 lit. a) și b) aplicația
respectivelor principii ale actului juridic civil; intenția leguitorului de a nu-l ține captiv pe asociat
și a salva ființa societății este cu atât mai evidentă în reglementarea lit. c), intuindu-se că fie nu

București, 2009, p. 876; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și
explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 686.
141
Radu N. Catană, op. cit., p. 174.
se stabilesc clauze statutare ori acestea nu acoperă toate situațiile posibile sau nu se realizează
acordul de voință, motiv pentru care a fost reglementată retragerea pe cale judecătorească pentru
motive temeinice.

Pe bună dreptate în doctrină 142 s-a apreciat că prin condiționarea retragerii de anumite
motive temeinice (când nu s-a realizat acordul asociaților) implicit leguitorul a îmbățișat o
concepție funcțională a acestei instituții juridice în consens cu concepția instituțională a
societăților comerciale, realizându-se astfel o triplă protecție: în primul rând, asociatul este
protejat față de interesele asociaților majoritari, în al doilea rând, societatea este protejată odată
ce retragerea operează pe fondul unuor neînțelegeri ca un substitut al dizolvării anticipate și, în al
treilea rând, se realizează chiar o proecție a creditorilor.

Cu toate acestea, nu trebuie înțeles că asociatul are această opțiune de retragere oricând și
oricum, deși în doctrină și în jurisprudență au fost exprimate opinii în acest sens, afirmându-se că
”nu vedem cum instanța ar putea refuza dreptul asociatului de a renunța la asociere”, iar aceasta
”trebuie doar să constate în drept și să dea posibilitatea modificării actelor constitutive în cazul
când asociatul a părăsit sau urmează a părăsi de facto societatea”143 sau că asociatul nu poate fi
asociat sine die 144.

Apreciem că admiterea cererii de retragere trebuie să se facă cu mare chibzuință, fără a fi

afectate drepturile celorlalți asociați sau chiar societatea. Instanța poate să respingă cererea,
neexitând motive pentru a reține că instanța nu poate proceda în acest sens; cel mai important
argument este chiar modalitatea în care leguitorul a reglementat această instituție; în lipsa unui
acord al asociaților, instanța trebuie să aprecieze temeinicia; faptul că leguitorul nu a indicat
anumite criterii privind stabilirea temeinicie sau nu a oferit exemple (ca în cazul divolvării) nu
însemană că singura opțiune a instanței este să admită cererea; o astfel de interpretare este fără
fundament odată ce leguitorul a stabilit natura judiciară a cererii de retragere, căci, în caz contrar,
ar fi prevăzut o procedură diferită cum ar fi, spre exemplu, simpla cerere de retragere adresată
asociaților, iar numai drepturile asociatului retras să se stabilească pe cale judiciară în lipsa unui
consens al asociaților.

Pentru a sublinia pericolul îmbrățișării opiniilor conform cărora retragerea este un drept
absolut credem că se impune a constata efectele în cazul în care cererea de retragere este
rezultatul unui abuz de drept şi nu respectă drepturile celorlalţi asociaţi, afectând societatea.

A admite că retragerea este posibilă oricum și oricând însemană a rupe echilibrul realizat
de asociați la momentul constituirii societății.

142
Radu.N. Catană, op. cit., p. 175.
143
Cristian Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București,
2003, p. 233.
144
Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 2837 din 7 decembrie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin
respingerea recursului.,
 Din punctul nostru de vedere simpla dorinţă de a părăsi societatea nu este suficientă, iar
retragerea afectează drepturile celorlalţi şi fiinţa societăţii. Apreciem că aceasta a fost și intenția
leguitorului odată ce a condiționat admiterea cererii de retragere pe cale judiciară de existența
unor motive temeinice (art. 226 alin. 1 lit. c).

Temenicia retragerii trebuie să fie analizată pe două planuri: motivele asociatului și

protecția societății. Retragerea trebuie verificată în plan juridic, dar şi economic, al oportunităţii
unei astfel de retrageri. Inevitabil întrebarea la care se rezumă toată problematica retrageririi este
aceasta: Ce drept suplimentar are un asociat de a se retrage şi ceilalţi nu au acest drept? Se poate
da satisfacţie unui simplu drept exercitat discreţionar şi afecta drepturile tuturor asociaților şi al
societăţii? Are societatea sumele necesare pentru a plăti drepturile asociatului ce se retrage sau
acest aspect nu este relevant? În măsura în care societatea nu are aceste lichidități, urmează să fie
executată silit, activitatea comercială fiind afectată, având astfel lor o diluare („dizolvare”)
indirectă a societăţii ţinând cont de condiţiile economice reale.

Diferența dintre retragere și cesiunea de părți sociale. Reatragerea are ca efect

principal pierderea calității de asociat. Retragerea nu se confundă cu cesiunea de părți sociale
(art. 202) și nici nu se suprapune cu aceasta; în cazul cesiunii, părțile sociale se transmit între
asociați sau către persoane din afara societății, în timp ce efectele retragerii se produc între
asociatul retras și societate chiar și în situația în care aceasta se realizează prin consmițământul
asociaților; cesiunea de părți sociale și retragerea asociaților sunt două cazuri distincte de
încetare a calității de asociat 145 , astfel că formularea ”retragerea asociatului prin cesionarea
părților sociale” ce se regăsește în unele acte adiționale la actele constitutive sau chiar în hotărâri
judecătorești146 este greșită.

Cazuri. Potrivit art. 226 alin. 1 asociatul se poate retrage din societate:

a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

b) cu acordul tuturor celorlalți asociați;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.

Cum textul de lege nu oferă prea multe criterii de aplicare se impune o analiză a acestor cazuri:

145
Ioan Schiau, Mecanisme de separare a asociaților societăților comerciale, în Ad honorem Stanciu D.
Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 99
146
CSJ, Secția comercială, decizia nr. 266/1998 în Buletinul Jurisprudenței pe anul 1999, p. 291-292
 a) Leguitorul a dat posibilitate asociaților să stabilească dintr-un început și cazurile în
care un asociat se poate retrage, făcându-se sub acest aspect o aplicare deplină a
principiului libertății actelor juridice.
Asociații trebuie să menționeze expres cazurile și condițiile în care un asociat se poate
retrage, nefiind suficient să fie prevăzut în actul constitutiv în mod generic dreptul de retragere.

Vom proceda mai întâi la a ne apleca asupra cazului de retragere indicat în art. 194 alin.2,
iar mai apoi asupra identificării clauzelor de retragere.

Astfel, chiar în Legea nr. 31/1990 este menționat un caz de retragere, respectiv cel stabilit
prin art. 194 alin. 2 potrivit căruia în caz de modificare a actului constitutiv, dacă asociatul nu
este de acord cu modificările aduse acesta are posibilitatea să se retragă aplicându-se art. 224 şi
225; condiția pentru a fi posibilă retragerea pentru acest motiv este de a fi menționat expres acest
caz de retragere.

Exercitarea acestei posibilități se poate face doar după adoptarea unei hotărâri a adunării
generale a asociaților prin care s-a modificat actulu constituiv, iar nu în cazul doar al intenției
unor asociați de modificare sau doar în contextul unei convocări prin care se urmărește
modificarea actului constitutiv; așadar, este necesară existența unei hotărâri AGA prin care s-a
hotărât modificarea, iar un asociat a votat ”împotrivă”, aspecte consemnate în procesul verbal al
ședinței; dacă asociatul a votat ”pentru” sau s-a abținut nu mai sunt îndeplinite condițiile art. 194
alin. 2 care prevede expres ca asociatul să nu fi fost de acord.

Dezacordul asociatului nu trebuie să se circumscrie vreunui motiv de nulitate a hotărârii

AGA, ci este suficient votul ”împotrivă” fără vreo fundamnetare ori justificare 147.

Observăm că sfera de aplicare a acestui caz este oarecum restrânsă întrucât aplicarea sa
este condiționată de existența în actul constitutiv a unor clauze prin care se derogă în cazul
anumitor modificări de la regula unanumității; astfel, exercitarea dreptului recunoscut prin art.
194 alin. 2 are loc doar cazurile în care se modifică actului constitutiv, însă art. 192 alin. 2
prevede că pentru votul tuturor asociaților pentru hotărârile ce au ca obiect modificarea actului
constitutiv; deci, în lipsa unor clauze prin care să se modifice majoritatea absolută de asociați și
părți sociale, dreptul de retragere prevăzut de art. 194 alin. 2 nu se aplică, iar, oricum, respectivul
asociat se poate opune modificării.

S-a susținut în doctrină 148 că una din condițiile exercitării dreptului de retragere în
temeiul art. 193 alin. 2 ar fi ca respectivul asociat ce nu a fost de acord cu modificarea să nu fi
atacat hotărârea pe calea acțiunii în anulare. S-ar înțelege, lăsând la o parte argumentele oferite,

147
În sensul că ”simpla împotrivire la modificarea actului constitutiv nu constituie, de una singură, un
motiv temeinic în sensul legii pentru a admitete cererea dev retragere, fiind necesar a fi coroborată și cu
alte împrejurări de fapt, de natură a duce la concluzia că activitatea societății ar putea fi afectată” a se
vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 810.
148
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 687.
că asociatul ar avea de optat între retragerea din societate și promovarea acțiunii în anulare. Se
impun câteva nuanțări sub acest aspect. În primul rând, nu se deduce din economia Legii nr.
31/1900 că ar exista un termen în care asociatul care nu este de acord cu modificarea să notifice
intenția de retragere, astfel că sunt posibile două situații: în prima situație asociatul își exprimă
intenția de retragere chiar în cadrul adunării generale în care s-a votat modificarea, astfel că
exprimându-și voința în acest sens promovarea acțiunii este lipsită de interes, iar a doua situație
în care cu ocazia adunării generale doar se exprimă dezarcordul față de modificare; în această a
doua situație, cum nu există un termen stabilit pentru exercitarea acestui drept de retragere nu
vedem argumente pentru care nu se poate reține că asociatul poate promova acțiune în anulare și
ulterior după soluționarea acesteia să solicite retragerea. A admite că într-o astfel de situație nu
mai este posibilă retragerea, însemnă a face o legătură între retragere și verificarea legalității
hotărârii, adică promovându-se sau respingându-se acțiunea în anulare implicit nu ar mai exista
fundament pentru retragere; însă, apreciem că o astfel de opinie nu poate fi reținută odată ce
pentru exercitarea dreptului de retragere nu se impune justificarea dezacordului ori identificarea
vreunui motiv de nelegalitate; retragerea este un drept ce se poate exercita în acest context, iar
acțiunea în anulare are un caracter social și se poate exercita împotriva oricărei hotărâri AGA.

Trecând la analiza posibilelor clauze de retragere, reținem de principiu că acestea trebuie

să conțină elemente clare de identificare a cazurilor de retragere.

Așadar, nu constituie caz de retragere în sensul art. 226 alin. 1 lit. a) clauza din care
rezultă generic dreptul de retragere, întrucât textul de lege recunoastă posibilitate, dar numai în
anumite cazuri identificate de asociați; nu trebuie să confundăm dreptul de retragere cu cazurile
ce permit exercitarea acestui drept; condiționarea exercitării dreptului de retragere în anumite
cazuri este evidentă, astfel că dacă nu există nici un caz identificat implicit dreptul de retragere
nu poate fi exercitat chiar dacă generic este menționat. A admite această posibilitate înseamnă a
recunoaște un drept absolut asociaților, adică a accepta posibilitatea retragerii oricând și
independent de orice motiv; or, acesta ar fi un drept pur potestativ, iar o astfel de posibilitate este
în contra dispoziției legale, respectiv art. 226 alin. 1 lit a) care în mod expres face referire ”la
cazurile prevăzute”; evident că în măsura în care leguitorul ar fi urmărit ul alt scop ar fi nu ar fi
folosit pluralul, ci s-ar fi mărginit la a indica generic existența clauzei de retragere.

În măsura în care actul constitutiv conține astfel de cazuri se impune a se stabili dacă
cererea de retragere trebuie justificată. S-a apreciat 149 că actul constitutiv poate da eficiență
voinței discreționare de retragere în sensul inexistenței obligației asociatului de a motiva
retragerea; totuși considerăm că aceste clauze atât timp cât conțin expres un anume caz, respectiv
o anumită situație considerată de asociați ca fiind suficientă pentru retragere, implicit aceasta
trebuie să fie dovedită; deci, cazul trebuie probat, dar nu justificat; un exemplu de caz de
retragere ar fi cel în care un asociat își mută domiciliul în alt județ/oraș apreciem că acesta

149
Radu. N. Catană, op. cit., p. 178.
trebuie să facă dovada că și-a mutat domiciliul, dar nu trebuie să justifice motivul pentru care și-
a mutat domiciliul (evident mai puțin în cazul în care chiar clauza obligă la așa ceva).

Asociații pot să limiteze temporal exercitarea dreptului de retragere: spre exemplu,

asociații să nu se poată retrage în primii ani de la înființarea societății; clauza ce se justifică prin
nevoia de a asigura societății un timp suficient pentru dezvoltarea activității comercială, însă
aceasta va fi apreciată ca abuzivă în măsura în care termenul ar fi unul nejustificat de mare astfel
încât clauza în sine reprezintă o interdicție de retragere150. Tot din perspectiva limitării în timp,
asociații pot să stabilească că acesta nu se poate exercita în cazul în care în anul anterior
formulării cererii de retragere societatea a înregitrat pierderi.

În afara cazurilor de retragere, asociații pot să stabilească și o procedură de retragere. În

acest sens, se poate institui un termen rezonabil calculat de la data formulării cererii de retragere
menit să permită stabilirea drepturile ce se cuvin (fie prin acordul părților, fie prin efectuarea
unei expertize) și de a da posibilitate asociaților să identifice sursele financiare pe care societatea
trebuie să le achite asociatului ce dorește să retragă.

În doctrină se apreciază că retragerea în temeiul lit.a) se realizează exclusiv în temeiul

cererii asociatului în cauză151 sau ”prin depunerea unei cereri și îndeplinirea condițiilor prevăzute
în actul constitutiv, fără a mai fi necesară acceptarea celorlalți asociați” 152. Chiar dacă asociatul
trebuie să-și manifeste intenția de retragere fie scris printr-o notificare scrisă adresată celorlalți
acționari, fie verbal cu ocazia adunării generale a asociaților și consemnată în procesul verbal al
ședinței, totuși nu apreciem că simpla afirmare a intenției este suficientă în lipsa exprimării
acordului și de către ceilalți asociați153; cu alte cuvinte, chiar dacă ne aflăm într-un caz prevăzut
în actul constitutiv, totuși este necesară hotărârea adunării generale a asociaților prin care
asociații să efectueze retragerea și actul adițional prin care se modifică actul constitutiv; mai
mult, disensiuni între asociați pot să apară chiar în privința aprecierii îndeplinirii condițiilor
cazului respectiv, astfel că cu atât mai evidentă este necesar acordul asociaților materializat în
hotărârea AGA; în luarea acestei hotărâri își exprimă votul toți asociații, inclusiv asociatul ce se
retrage154.

Așadar și în acest prim caz de retragere este nevoie de acordul celorlalți asociați, iar în
cazul în care aceștia refuză asociatul ce dorește retragerea are deschisă calea acțiunii
judecătorești întemeiată pe art. 216 alin. 1 lit c) apreciind că este un motiv temeinic urmând ca
instanța judecătorească să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile cazului prevăzut în actul

150
Radu N. Catană, op. cit., p. 178.
151
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 380
152
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 809.
153
În același sens a se vedea Ioan Schiau, Titus Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990.
Analize și comentarii pe articole, Ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009, p.603.
154
Nu există argumente pentru a se susține că asociatul ce dorește a se retrage trebuie să se abțină de la
vot atât timp cât art. 193 alin. 2 stabilește situațiile în care un asociat nu poate exercita dreptul său de vot
(a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 687)
constitutiv, natura refuzului celorlalți asociați etc. Pentru a fi apreciată ca temeinică acțiunea se
impune ca asociatul să facă dovada că a adus la cunoștința celorlalți asociați intenția de retragere
și a indicat cazul de retragere conform actului constitutiv, iar aceștia nu au fost de acord cu
retragerea sau pur și simplu nu s-au exprimat față de această intenție de retragere.

b) În lipsa unor cauze de retragere stabilite în actul constitutiv, totuși un

asociat se poate retrage cu acordul tuturor celorlalți asociați;

Asociații în vitututea libertății de voință au posibilitatea să modifice actul constitutiv

(mutuo consensu, mutuo dissensu), căci un contract se modifică sau încetează numai prin acordul
de voință al părților ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 alin. 2 C.civ.) sau așa cum s-a
reținut în practica judecătorească ”întrucât părțile, prin acordul lor de voință, au încheiat
contractul, tot ele pot, printr-un acord asemănător, să-l revoce, ceea ce în drept se denumește
principiul simetriei juridiece” 155 .

Observăm că această dispoziție legală este redundantă, leguitorul urmărind să întărească

posibilitatea asociaților de a realiza o astfel de modificare prin acordul tuturor asociaților.
Retragerea se poate realiza prin acordul părților chiar și în situația în care în actul constitutiv au
fost prevăzute cazuri de retragere156 și nu se află în nici unul din respectivele cazuri.

Asociatul care se retrage poate să-și exprime această intenție în mod formal printr-o
adresă/notificare transmisă societății sau direct asociaților (spre exemplu, într-o adunare generală
în care se aduce la cunoștință această intenție); în primul caz cererea se adresea administratorilor
societății care trebuie să convoace în acest sens adunarea generală, iar dacă aceștia nu convoacă
adunarea generală, asociatul ce dorește să se retragă poate o poate convoca în condițiile art. 195
alin. 2. Cererea de retragere a fost asemănată în doctrină 157 cu oferta, astfel că trebuie să conțină
toate caracteristicile unei oferte, adică să fie fermă, precisă și completă.

Simpla voință a tuturor asociaților reflectată în hotătârea AGA este suficientă, nefiind
necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună retragerea158; adunarea
generală apreciază doar oportunitatea retragerii nefiind obligată să-și motiveze hotărârea.

Nu există o legătură determinantă între aprobarea retragerii și acordarea drepturilor ce se

cuvin asociatului retras, astfel că asociații poat hotărî retragerea, fără a se fi stabilit drepturile ce
se cuvin. În acest sens cererea în anulare pentru vicii de consimțământ a actului adițional prin
care s-a convenit retragerea a fost respinsă, deși susținerile reclamantului au fost în sensul că
retragerea s-a făcut sub condiția achitării drepturilor băneșticuvenite, instanța supremă apreciind
că nu sunt relevante susținerile asociatului retras, deoarece retragerea rămâne valabilă și atunci

155
C.S.J., Secția Comercială, decizia nr. 147 din 16 martie 1995 în R.D.C. nr.3/1996, p. 148
156
În același sens Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 810.
157
Radu N. Catană, op. cit., p. 184.
158
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 249 din 22 ianuarie 2002 în R.D.C. nr. 7-8/2002, p. 346.
când acesta nu a primit drepturile ce i se cuveneau care pot fi valorificate pe calea unei acțiuni
separate159

Evident că respectiva hotărâre AGA trebuie să fie urmată de încheierea actului adițional
la actul constituitv și înregistrarea mențiuii corespunzătoare în registrul comerțului. În cazul în
care se semnează doar procesul verbal al adunării generale a asociaților și ulterior se refuză
îndeplinirea celorlalte formalități, asociatul retras are deschisă calea unei cereri prin care instanța
să constate retragerea din societate.

Privitor la situația în care asociații sunt de acord cu retragerea apreciem că toți trebuie să-
și exprime acordul prin semnarea hotărârii AGA, inclusiv asociatul care se retrage, căci numai
astfel se realizează o modificare a acordului inițial reflectat în actul constitutiv, neexistând
argumente pentru care acesta să se abțină de la vot 160 atât timp cât art. 193 alin. 2 stabilește
situațiile în care un asociat nu poate exercita dreptul său de vot.

Considerăm că între cazul de la art. 226 alin. 1 lit a) și cel de la lit. b) există o anumită
suprapunere ceea ce se rezultă din următoarele: este fără dubiu că retragerea în cazul prevăzut la
lit a) nu se poate produce de drept, ci este necesar acordul tuturor asociaților materializat în
hotărârea AGA și actul adițional (în caz contrar singura soluție fiind instanța de judecată), astfel
că observăm că ajungem tot la acordul tuturor asocaților, adică la lit. b). În acest context ne
întrebăm care mai este rostul lit. a)? Apreciem că importanța menționării în actul constitutiv a
unor cauze de retragere este dată de înlăturarea dificultăților pe care le implică soluționarea pe
cale judecătorească, respectiv în în interpretarea ca fiind motiv temeinic respectivul caz; deci,
cazurile de retragere așa cum părțile le stabilesc nu trebuie să poată fi apreciate ca ca temeinice,
de o anumtă gravitate etc, simpla enumerare în actul constitutiv fiind suficientă. Cu alte cuvinte,
asociații sunt liberi să prevadă orice situație ca fiind caz de retragere, iar dacă ceilalți asociați
refuză pur și simplu sau apreciază că nu sut îndeplinite condițiile acelui caz, urmează ca instanța
doar să aprecieze asupra existenței acelui caz, fără a fi verificată temeinicia sa. Temeinicia se
analizează doar când cererea de retragere este formulată în temeiul art. 226 alin. 1 lit.c).

c) Legea nr. 31/1990 stabilește totuși că în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau
când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive
temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai apelului, în termen de 30
de zile de la comunicarea hotărârii (art. 468 alin. 1 C.pr.civ.).
Două ar fi ipotezele în care asociatul care dorește să se retragă formulează acțiune
judecătorească. Prima ipoteză este aceea în care reclamantul solicită instanței de judecată doar să
constate retragerea întrucât, deși asociații au fost de acord cu retragerea, voință materializată în
hotărârea adunării generale, ulterior nu se semnează actul adițional, respectiv actul constitutiv

C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 651 din 18 februarie 1999, în R.D.C. nr. 3/2001, p. 144.
159

În sensul că asociatul ce se retrage trebuie să se abțină de la vot a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae
160

Savu, op. cit., p. 810.

rescris; această ipoteză nu are în vedere și cazul în care părțile au semnat chiar și actul adițional,
context în care cererea de retragere pe cale judiciară este lipsită de interes. A doua ipoteză este
cea în care nu s-a realizat acordul tuturor asociaților și nici nu există clauze de retragere, ipoteză
în care instanța dispune retragerea reclamantului din societate sau, așa cum s-a precizat în
doctrină ”încuviințează retragerea”161 ori ”autorizează retragerea”.

Promovarea în instanță a cererii de retragere nu este condiționată de o prealabilă discutare

a cererii în adunarea generală a asociaților 162. În literatura juridică de specialitate a fost formulată
și o opinie contrară în sensul că mai întâi asociatul ce dorește a se retrage trebuie să fi încercat
realizarea pe cale convențională a retragerii (acordul tuturor asociaților) sau în măsura în care
există clauze de retragere în actul contitutiv exercitarea dreptului de retragere conform acestora;
acest demers reprezintă o etapă obligatorie fiind o veritabilă procedură prealabilă. Apreciem ca
fiind corectă această opinie odată ce chiar art. 226 alin. 1 lit. c stabilește că retragerea se poate
realiza în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim.

Din perspectiva aplicării acestui text de lege cel mai important aspect îl constituie
stabilirea sferei ”motivelor temenice” în condițiile în care leguitorul s-a abținut să facă vreo
precizare ori să ofere un exemplu. Temeinicia acestor motive urmează a fi apreciată de instanțele
de judecată de la caz la caz, însă apreciem că se impune o identificare a acestora.

În aprecierea temeniciei motivelor de retragere s-au conturat două concepții: una

subiectivă care ține cont de interesele personale ale asociatului fără a avea relevanță efectele
negative asupra societății și alta, obiectivă, care se axează pe evitarea disfuncționabilităților
pentru a menține strucura societară (cazurile de abuz de majoritate, imposibilitatea luării unor
hotărâri în adunarea generală etc.)163. Cu titlu de exemplu, s-a apreciat ca fiind motiv temeinic de
retragere neînțelegerile grave dintre asociații soți și care au condus la divorțul acestora164, însă nu
a fost considerat motiv temeinic de retragere suținerea că hotărârile adunării generale au fost
luate în contra interesului reclamantului în condițiile în care acesta nu a formulat acțiuni în
anularea acestor hotărâri165.

De asemenea, s-a susținut166 că în contextul în care asociații ar avea interesul invocării

unui motiv de nulitate relativă a societății aceștia ar avea și opțiunea retragerii din societate,
apreciindu-se ca fiind un motiv temeinic care justifică retragerea, opine pe care nu o împărtășim

161
Crenguța Leaua, Societăți comerciale.Proceduri speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 230;
Radu N. Catană, op. cit., p. 187.
162
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 584 din 22 mai
2003 în R.D.C. nr. 10/2003, p. 190.
163
Pentru o prezentare amplă a celor două concepții a se vedea Radu N. Catană, op. cit., pp. 188-191.
164
Tribunalul Suceava, Secția comercială, sentința comercială nr. 3208 din 3 noiembrie 2008 apud Ioan
Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 603.
165
Curtea de Apel București, S. Com., decizi nr. 619/1999, Culegere de pactică judiciară comercială
Curtea de Apel București, Ed. Brilliance, p. 222.
166
Crenguța Leaua, op. cit., p. 135.
în condițiile în care conform art. 57 o astfel de nulitate poate fi înlăturată chiar și în caz de
promovarea a unei acțiuni în anulare înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.

Instanța competentă material este tribunalul așa cum expres prevede 226 alin. 1 lit. c), iar
teritorial competența revine tribunalului în raza căruia se află sediul societății (art. 63 din Legea
nr. 31/1990 și art. 119 C.pr.civ.)167. Procedura de soluționare este una contencioasă întrucât prin
obiectul ei reclamantul urmărește stabilirea unui drept potrivinic celorlalți asociați168.

Instanța judecătorească va dispune prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura

participării la capitalul social al celorlalți asociați (art. 226 alin. 2), astfel că nu este necesară o
cerere expresă a părților în acest sens.

În cazul în care societatea cu răspundere limitată este constituită din doi asociați,
retragerea unuia dintre ei conduce la dizolvarea societății, afară de cazul în care asociatul rămas
hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat
unic (art. 229 alin. 1 și 2), instanța neputând dispune dizolvarea dacă asociatul rămas
demonstrează că dorește continuarea activității societății 169.

Hotărârea tribunalului poate fi atacată numai cu apel în termen de 30 de zile de la

comunicare; în doctrină170 s-a făcut distincție în privința căii de atac în funcție de admiterea sau
respingerea cererii de retragere, respectiv dacă se admite calea de atac este recurs, în timp ce în
cazul admiterii calea de atac este apelul, însă nu suntem de acord cu această opinie odată ce din
economia textului de lege care reglemenetază această cerere, respectiv art. 226 alin. 1 lit. c), nu
rezultă această distincție, astfel că indiferent de soluția pronunțată calea de atac este recursul.

Efectele retragerii din societate. Urmare a retragerii din societate au loc următoarele
efecte:

a) pierderea calității de asociat și a drepturilor ce derivă din această calitate;

Stabilirea momentului piederii calității de asociat este foarte importantă din perspectiva
stabilirii drepturilor ce se cuvin asociatului retras. Dacă în cazul retragerii în temeiul art. 226
alin. 1 lit. c) asociatul pierde această calitate la momentul la care hotărârea judecătorească devine
definitivă, în cazul prevăzut de art. 226 alin. 1 lit. b) momentul este cel al datei la care s-a luat
hotărârea adunării generale a asociaților. În fine, în cazul prevăzut de art.226 alin. 1 lit.a)
momentul este cel a formulării cererii de retragere prin care se indică respectivul caz de

167
Apreciem că o astfel de cerere nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, soluție ce se desprinde cu
claritate din dispozițiile art. 226 alin. 1 lit.c.
168
Crenguța Leaua, op. cit., p. 230.
169
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 4385 din 27 noiembrie 1998.
170
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 812.
retragere. Față de terți retragerea își produce efectele la data la care se înregistrează mențiunea
corespunzătoare în registrul comerțului.

În parctică 171 s-a reținut că pierderea calității nu are loc la momentul formulării unei
cereri de retragere acceptate de ceilalți asociați, astfel că a fost admisibisă cererea de exludere a
unui asociat care doar și-a manifestat intenția de retragere acceptată de ceilalți asociați, dar
neurmată de modificarea actului constituitiv și efectuarea mențiunilor corespunzătoare.

Odată cu pierderea calității de asociat pierde și drepturile ce rezultă din această calitate,
respectiv dreptul de a participa la adunările generale și de a vota, dreptul la informare, dreptul la
dividende etc.

De asemenea, odată cu pierderea calității de asociat pierde calitatea de titular al părților

sociale. Dacă retragerea se face prin acordul asociaților, regimul acestora este stabilit de asociați,
iar structura participării a asociaților rămași este cea prevăzută în adunarea generală a asociaților.

În măsura în care retragerea este judiciară, așa cum am precizat și mai înainte, instanța
judecătorească va dispune prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura participării la capitalul
social al celorlalți asociați (art. 226 alin. 2). În doctrină s-a apreciat că atât timp cât legea nu
prevede o soluție sub acest aspect, instanța de judecată va avea în vedere voința asociaților
rămași, urmând ca părțile sociale să fie redistribuite. În lipsa unui acord, redistribuirea părților
sociale ale asociatului retras se va face proporțional cu cota deținută înainte de retragere. Două ar
fi aspectele ce trebuie analizate: în primul rând, dacă operațiunea de redistribuirea are temei
legal, atât timp cât din formularea art. 226 nu rezultă o astfel de operațiune; apreciem că soluția
ce răzbate din specificul procedurii de retragere (societatea este cea ca achită drepturile
asociatului retras, iar nu asociații rămași) ar fi aceea doar a reducerii numărului de părți
sociale 172 ; în al doilea rând, sub acest aspect se ridică problema de drept a analizării
fundamentului juridic al „repartizării” din perspectiva necesităţii consimţământului asociaţilor la
mărirea numărului de părţi sociale, respectiv a cotei de participare la profit și pierderi; evident că
mărindu-se cota fiecărui asociat se măresc inclusiv drepturile, dar şi obligaţiile, context în care
apreciem ca necesar consimţământul fiecărui asociat.

Însă, dacă retragerea are ca efect o diminuare a valorii activului net a patrimoniului sub
valoarea capitalului social (urmare a achitării drepturilor asociatului retras) se impune fie
reîntregirea activului patrimonial până la limita capitalului social, fie reducerea capitalului social
la nivelul activului.

b) asociatului retras i se cuvin anumite drepturi pentru părțile sale sociale;

171
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 1042 din 27 iunie 1996 în R.D.C. nr. 2/1997, p. 101.
172
În același sens a se vedea Crenguța Leau, op. cit., p. 234.
 Potrivit art. 226 alin. 3 drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se
stabilesc prin acordul asociaților ori de către un expert desemnat de aceștia sau, în caz de
neînțelegere, de tribunal.

Se obsevă din textul de lege citat că a fost reglementat doar modul în care se stabilesc
drepturile asociatului (prin acordul părților sau prin instanță), fără indicarea în concret a unor
criterii pe baza cărora să se stabilească aceste drepturi173, motiv pentru care în doctrină 174 s-a
apreciat de lege ferenda necesitatea și utilitatea acestora mai ales în ipoteza în care asociații nu
cad de acord asupra drepturilor și acestea trebuie stabilite de instanța de judecată.

Sub acest aspect s-a apreciat175 că folosirea criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea
drepturilor asociatului exclus reprezintă cea mai bună soluție pentru determinarea de către
instanță a drepturilor cuvenite asociatului retras din societate, oferindu-se ca și argument soluția
adoptată chiar de leguitor în cazul de retragere prevăzut de art. 194 alin. 2 în care se face
trimitere la aplicarea dispozițiilor art. 224 și 225. Apreciem că această propunere nu ajută
întrucât dispozițiile art. 224 și 225 stabilesc câteva principii privind răspunderea asociatului
exclus, iar nu criterii care să ajute la stabilirea drepturilor ce se cuvin.

Stabilirea drepturile cuvenite asociatului retras și achitarea acestora se poate realiza în

natură prin transmiterea unor bunuri din patrimoniul societății sau în bani; această soluție nu
rezultă din economia art. 226 care, de remarcat că nu face nici o referire la cele două posibilități,
spre deosebire de cazul excluderii unde leguitorul a menționat expres în art. 224 alin. 2 că
asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă
de bani care să reprezinte valoarea acesteia. De precizat că debitoare este societatea, astfel că
acordul trebuie să se realizeze între societatea reprezentată prin administratori și asociatul
retras176

În măsura în care asociații nu reușesc stabilirea pe cale convențională a drepturilor

cuvenite, acestea urmează a fi stabilite pe cale judecătorească. Drepturile asociatului retras se
calculează raportat la valoarea reală a activelor la data retragerii177; în doctrină178 a fost remarcat
modul diferit în care leguitorul a fost preocupat de evaluarea societăților, respectiv seriozitatea
de evaluare a societăților de capital (a se vedea art. 134 alin.1) și modul dezinteresat de evaluarea
a celorlalte tipuri de societăți. De asemenea, asociatul retras are dreptul la beneficii, calculate

173
Leguitorul nu a fost preocupat de metoda de evaluare a întreprinderii (a se vedea în acest sens Adrian
Man, Sergiu Golub, Efectele patrimoniale ale pierderii calității de asociat la societățile comerciale de
persoane și societatea cu răspundere limitată, R.D.C. nr. 7-8/2006, p. 48).
174
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 381; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 814.
175
Stanciu D Cărpenaru, op. cit., p. 381.
176
Adrian Man, Sergiu Golub, op. cit., p. 48.
177
C.S.J. , Secția comercială, decizia nr. 2044 din 21 mai 1998, p. 130-131, R.D.C. nr. 4/2000.
178
Adrian Man, Sergiu Golub, op. cit., p. 49-50.
până la data retragerii. Raportat la conținutul acestor drepturi în doctrină 179 s-a apreciat că
acestea se referă la dividende și patrimoniul societății

În jurisprudență s-a considerat că drepturile asociatului retras se stabilesc la cererea

asociatului retras odată cu cererea de retragere în măsura în care a investit instanța cu ambele
capete de cerere; în acest sens, Curtea de Apel Timișoara180 soluționând un recurs la o sentință
prin se dispusese retragerea unuia din asociați a reținut că instanța nu are căderea, chiar dacă ar
constata că nu se poate ajunge la o înțelegere, de a proceda la determinarea respectivelor drepturi
din oficiu și, în lipsa unei cereri în acest sens din partea celor interesați, cerere care în cauză nu a
fost formulată, astfel că instanța nu a fost legal sesizată sub acest aspect și nu avea asupra ce să
se pronunțe; apreciem ca fiind criticabilă o astfel de soluție atât timp cât art. 226 alin. 2 obligă
instanța să se pronunțe asupra structurii participării la capitalul social al asociaților rămași; este
adevărat că textul este eliptic și că interpretarea dată de instanțe corespunde unei interpretări
restrictive, însă apreciem că din perspectiva finalității procedurii de retragere, care impune o
corectă și completă lămurire a tuturor efectelor urmare a pierderii calității de asociat, stabilirea și
a drepturilor asociatului retras apare ca firească; pierderea proprietății asupra părților sociale nu
poate fi decât concomitentă cu stabilirea drepturile cuvenite pentru acestea.

Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 381; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 815.
179

Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 584 din 22 mai
180

2003 în R.D.C. nr. 10/2003, p. 190.

 ACŢIUNEA ÎN ANULARE ŞI ACŢIUNEA ÎN CONSTATAREA

NULITĂŢII ABSOLUTE A HOTĂRÂRILOR ADUNĂRII GENERALE A ACŢIONARILOR.

SUSPENDAREA EXECUTĂRII ACESTORA

Principiu. Hotărârile luate de adunarea generală a acţionarilor în limitele legii sau actului
constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat
contra.

Acest principiu are la bază manifestarea de voinţă a acţionarilor în cadrul adunării

generale ca urmare a exercitării dreptului de vot de către cei prezenţi. Voinţa societăţii este
rezultatul voinţelor individuale ale acţionarilor exprimate în adunarea generală pe baza
majorităţii de voturi, dar diferă de acestea din urmă, nefiind un simplu cumul aritmetic al
voinţelor individuale1.
Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului majorităţii în adunarea
generală, astfel că voinţa societăţii, într-un anumit moment, este dată de acţionarii ce deţin
majoritatea în acel moment. Operăm în acest caz cu o ficţiune juridică, astfel că voinţa
majorităţii constituie voinţa societăţii, chiar dacă există acţionari care nu sunt de acord cu cele
votate în A.G.A., aceştia din urmă putând ataca hotărârile contrare legii sau actului constitutiv.
Natura juridică a hotărârii A.G.A. În doctrină, cu privire la natura juridică a hotărârii
adunării generale, au fost exprimate mai multe opinii: unii autori consideră că are o natură
contractuală 2 explicată prin reunirea într-un sumum, distinct de părţile componente, cu
individualitate proprie, a unor acte juridice unilaterale de voinţă, în timp ce alţi autori 3
consideră că are o natură juridică aparte, un act juridic sui generis, ce nu se încadrează în
clasificarea tradiţională sau, în fine, unii doctrinari califică hotărârea ca un act juridic colectiv
avându-se în vedere aplicabilitatea principiului colegialităţii 4 , chiar dacă în practică s-a
considerat valabilă hotărârea "adunării" luată de un singur acţionar 5.

Considerăm, aşa cum s-a apreciat şi în doctrina interbelică 6,că hotărârea adunării
generale este un act juridic complex ce constituie un izvor de obligaţii, specific dreptului
comercial, a cărui natură juridică nu poate fi asimilată contractelor. Dacă privim hotărârea în
1
Cu privire la acest subiect a se vedea Cristian Gheorghe, Societăţile comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa
socială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 70-76.
2
Gh. Piperea, Societăţile comerciale, piaţa de capital. Acquis comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 116-
117.
3
D.D.Gerota, Curs de societăţi comerciale, Ed. Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Bucureşti, 1928, pag.140; Sorin
David, în Stanciu D.Cărpenaru, S.David, C.Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pag. 390.
4
Paul Le Cannu, Droit des sociétés, Ed. Montchrestien, Paris, 2003, pag. 501-502.
5
C.A. Paris, 11 juin 1981: Rev. Sociétés 1982, citată de Paul Le Cannu, op. cit., pag. 502.
6
I.L.Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de
vânzare-cumpărare comercială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag. 17.
faza imediat următoare votului vom observa lipsa de contrarietate a intereselor, hotărârea fiind
luată în baza principiului majorităţii (când poate fi revocată chiar de societate), însă dacă
analizăm perioada următoare executării hotărârii vom observa că efectele sunt specifice actelor
juridice unilaterale, adică hotărârea devine irevocabilă. Tocmai reunirea acestor aspecte a
conturat opinia conform căreia hotărârea este un act juridic complex.

Ceea ce deosebeşte actul juridic complex de contracte este lipsa contrarietăţii

intereselor. Astfel, în cazul contractelor comerciale părţile au interese contrare, iar scopul
mediat şi imediat diferă; spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul
are interesul să vândă bunul cu un preţ cât mai mare, chiar inducând pe cumpărător în eroare
prin exagerarea în scop publicitar a calităţilor bunului (dolus bonus), iar cumpărătorul are
interesul să obţină un preţ cât mai mic şi condiţii de plată mai bune.

Dimpotrivă, în cazul actului juridic complex părţile au interese concordante, întrucât

scopul urmărit de acestea este unic: participarea acţionarilor într-o societate pe acţiuni atât la
momentul asocierii, cât şi ulterior când adoptă o hotărâre în cadrul adunării generale are la
bază affectio societatis, adică intenţia lor de a se asocia pentru a desfăşura în comun o
activitate comercială în scopul de a obţine beneficii şi de a le împărţi; acest scop nu exclude ca
anumiţi acţionari să nu urmărească alte scopuri, străine sau nu societăţii; ceea ce contează este
voinţa cristalizată în urma votului.

Din analiza poziţiei pe care se află părţile decurg şi principiile ce domină fiecare
categorie de acte: în cazul contractelor, principiul unanimităţii, contractul fiind încheiat în
momentul realizării acordului de voinţe al părţilor, nefiind posibil ca acesta să se încheie şi să
producă efecte împotriva persoanei care nu-şi manifestă consimţământul în sensul încheierii lui,
pe când în cazul actului juridic complex funcţionează principiul majorităţii, acesta producând
efecte chiar faţă de cei ce s-au opus.

Fac parte din categoria actelor juridice complexe7: a) hotărârile adoptate de asociaţii în
societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită simplă şi societăţile cu răspundere limitată
şi de acţionarii în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni; b) hotărârile adunării
creditorilor în procedura prevăzută de Legea nr.85/2014 privind insolvenţa, cum ar fi spre
exemplu hotărârea creditorilor pentru acceptarea sau nu a planului de reorganizare.

Poate societatea să constate ea însăşi nulitatea unei hotărâri A.G.A.? Plecând de la ideea
că hotărârile AGA sunt acte de voinţă internă, în doctrină 8 s-a susţinut că acestea pot fi revocate
sau modificate oricând de către adunarea generală sub condiţia respectării drepturilor terţilor
7
Ion Dogaru, Lucian Săuleanu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2006, pag. 64-65.
8
I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 355; Sorin David, în op. cit.,
pag. 398.
dobândite de aceştia între timp, pe baza hotărârii adunării care a fost pusă în executare
conform legii. Ca argument în conturarea acestei opinii s-a avut în vedere faptul că adunarea
generală este suverană să revină asupra hotărârii, fiind unul dintre cele mai însemnate efecte
ale naturii speciale ale hotărârii. Credem că opinia este criticabilă, astfel că se impun câteva
precizări care, din punctul nostru de vedere, conduc la o soluţie juridică contrară celei arătate
mai înainte.

Astfel, trebuie făcută distincţie între executarea sau nu a hotărârii A.G.A. Hotărârile A.G.A.
nu vor putea fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităţilor de publicitate
prevăzute de art.131 alin.4 pentru a fi opozabile terţilor. Din analiza acestui text de lege, rezultă
că singura posibilitate a societăţii în sensul "revocării" propriei hotărâri este de a nu da curs
formalităţilor de publicitate. Exprimarea acestei posibilităţi nu o au administratorii societăţii
care, dimpotrivă, potrivit art.73 alin.1 lit.d, răspund solidar pentru exacta îndeplinire a
hotărârilor A.G.A., ci tot acţionarii convocaţi în A.G.A. pot hotărî neefectuarea formalităţilor de
publicitate. Se poate susţine că această posibilitate intră în contradicţie cu termenul de 15 zile
prevăzut de art.131 alin.4 pentru depunerea actelor la oficiul registrului comerţului, fiind greu
de crezut (deşi nu exclus în cazul societăţilor pe acţiuni cu un număr mic de acţionari şi când
sunt prezenţi toţi) că în aceeaşi perioadă se poate convoca şi A.G.A. Nu credem că există o
contradicţie odată ce pentru nedepunerea actelor în termenul de 15 zile nu există o sancţiune
care să conducă la ineficacitatea hotărârii.

În concluzie, sub acest prim aspect, considerăm că puterea de anulare de către societate a
propriei hotărâri este indirectă prin neefectuarea formalităţilor de publicitate, astfel că terţii nu
pot fi afectaţi în nici un fel 9. Că adunarea generală poate hotărî, în această fază, nepublicarea,
are la bază principiul simetriei juridice şi a principiului majorităţii pe baza căruia se formează
noua voinţă societăţii.

Cu totul alta este situaţia ulterioară îndeplinirii formalităţilor de publicitate necesare

opozabilităţii terţilor.

Că este necesară tot timpul intervenţia instanţei judecătoreşti (sau arbitrale 10) rezultă
chiar din art. 132alin.2 care prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie. S-ar putea susţine că posibilitatea apelării la instanţa
judecătorească este prevăzută pentru acţionarii care nu au fost prezenţi sau pentru cei prezenţi

9
De altfel, autorul citat (Sorin David, în op. cit., pag. 390) face o astfel de precizare la pag. 390 arătând că
"hotărârea fiind revocabilă atât timp cât nu a produs efecte faţă de terţi"
10
Cu privire la soluţionarea pe cale arbitrală a acţiunilor în anulare a hotărârilor organelor societăţii a se vedea
O.Caprasse, La société et l'arbitrage, Brauylant-LGDJ, 2002, pag. 168. În dreptul român această posibilitate este
exclusă chiar de art.132 care prevede competenţa instanţelor judecătoreşti. Pentru o analiză detaliată asupra
competenţei arbitrajului a se vedea Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Competenţa arbitrală, în R.D.C. nr. 11/2000, pag.
36-54
şi au votat împotrivă, dar că acest text nu-i include şi pe acţionarii ce au votat pozitiv şi ulterior
doresc chiar ei să anuleze acea hotărâre A.G.A., care astfel nu ar mai avea altă posibilitate.

Pe de altă parte, tot un argument în sensul posibilităţii chiar a societăţii să anuleze propria
hotărâre este oferit chiar de Legea nr.31/1990, respectiv de art. 48, care prevede în cazul unor
neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru
înlăturarea lor în cel mult 8 zile de la data constatării acestor neregularităţi. Observăm că în
acest caz legiuitorul a oferit dreptul societăţii să constate o neregularitate şi să o înlăture, fără
intervenţia instanţei de judecată, chiar şi în situaţia în care neregularitatea ar atrage nulitatea
societăţii11. Considerăm că aceasta este o situaţie distinctă de cea analizată şi, aşa cum reţine şi
autorul citat, chiar dacă această posibilitate (neregularitatea să privească un motiv de nulitate)
nu este prevăzută expres de legiuitor, dar nici interzisă, totuşi înlăturarea unei astfel de
neregularităţi are la bază ideea de salvare a societăţii, nulitatea fiind soluţia extremă.

Nu întâmplător am prezentat succint poziţia doctrinei privitor la natura juridică a hotărârii

A.G.A., întrucât are legătură cu stabilirea cu certitudine a puterii societăţii de a-şi anula propria
hotărâre. Şi în teoria actului juridic civil se consideră că este admisibilă invocarea nulităţii pe
cale amiabilă 12 în cazul actelor juridice sinalagmatice, spre deosebire de actele juridice
unilaterale, care în principiu sunt irevocabile. Cum am considerat că hotărârea este un act
juridic complex, explicând diferenţele pe cele două perioade (până la punerea în executare şi
după aceea), credem că în faza executării hotărârii, aceasta capătă un caracter irevocabil.
Intenţia legiuitorului de a conferi un caracter irevocabil al hotărârii, chiar şi în caz de existenţă a
unui motiv de nulitate absolută, este dovedit de introducerea art.125 alin.5 care prevede un caz
de nulitate absolută, anume imposibilitatea reprezentării acţionarilor de către administratori
sau alţi funcţionari ai societăţii, dacă fără votul acestora nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. Cu
alte cuvinte, chiar dacă hotărârea ca act juridic este lovită de nulitate absolută, totuşi ea va fi
considerată un act valabil dacă se constată că oricum voturile exprimate cu încălcarea acestei
interdicţii nu au avut nici o influenţă la întrunirea cvorumului necesar luării acelei hotărâri.

În concluzie, considerăm că societatea nu poate să-şi anuleze propriile hotărâri după

efectuarea formalităţilor de publicitate13, reţinând ca argumente:

a) art.132 alin.2 care prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie;

b) menţinerea securităţii raporturilor juridice de drept comercial are la bază instituţia

aparenţei. Celeritatea operaţiunilor juridice face imposibilă verificarea constantă, corectă şi
11
St. D. Cărpenaru, în op. cit., pag. 48.
12
Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 333-334.
13
În acest sens şi Didier Willermain, L´annulation et la suspension des décisions des organes des sociétés, în
"Actualités en droit des sociétés", Ed. Bruylant, Bruxel, 2006, pag. 55 şi urm.
completă a datelor necesare încheierii unei operaţiuni comerciale, motiv pentru care legiuitorul
a dat consistenţă instituţiei aparenţei în materia dreptului comercial, tocmai pentru protejarea
terţilor;

c) scopul instituirii obligativităţii formalităţilor de publicitate a hotărârilor A.G.A. pentru

a le face opozabile terţilor a fost tocmai de a da acest caracter irevocabil; de altfel această
obligativitate a fost corelată şi cu art.51 care prevede că terţii pot invoca însă actele sau faptele
cu privire la care nu s-a îndeplinit publicitatea, în afară de cazul în care omisiunea publicităţii le
lipseşte de efecte. Dacă am admite contrariul, anume că hotărârea poate fi anulată şi după
efectuarea publicităţii, ar fi fără sens ideea de publicitate; de ce legiuitorul în foarte multe
cazuri leagă producerea efectelor juridice de formalităţile de publicitate?; tocmai pentru că
scopul publicităţii este a stabili buna sau reau-credinţă a terţilor în funcţie de această prezumţie
absolută. Tot aşa, scopul publicităţii este de a oferi din acel moment o protecţie sigură terţilor
pentru încheierea unor acte juridice ce au legătură cu o hotărâre A.G.A., chiar legea prevăzând
că aceste date sunt opozabile terţilor; a admite contrariul ar însemna zdruncinarea ideii de
securitate a circuitului juridic prin eliminarea acestei ficţiuni juridice, adică a "instrumentului"
sau "hotarului" cu ajutorul căruia facem diferenţa între bună şi rea-credinţă.

Obiectul acţiunii în anulare. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea
generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al
şedinţei. Aşadar, pot constitui obiectul acţiunii numai hotărârile adunărilor generale ale
societăţilor comerciale.

Nu pot face obiectul unei astfel de acţiuni hotărârile adoptate de societăţile create de fapt
sau hotărârile adoptate de asociaţii ce au încheiat un contract de asociere în participaţie,
întrucât acestea nu au personalitate juridică, Legea nr. 31/1990 aplicându-se numai societăţilor
comerciale constituite sub una din formele prevăzute la art. 2.

Calitate procesuală activă. Pentru stabilirea persoanelor care au calitate procesuală

activă, trebuie făcută distincţia între acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea nulităţii
absolute.

În cazul acţiunii în anulare, calitate procesuală activă o au doar acţionarii care nu au luat
parte la adunarea generală sau care au fost prezenţi şi au votat contra şi au cerut să se insereze
aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Proba în acest ultim caz se face cu procesul-verbal al
şedinţei, iar dacă s-a refuzat sau s-a omis menţionarea refuzului este admisibil orice mijloc de
probă.
 Dacă votul a fost secret, acţionarul care a votat împotrivă poate solicita menţionarea
refuzului în procesul verbal al şedinţei, chiar dacă astfel se încalcă secretul votului 14. Credem că
această menţiune, pentru a nu influenţa alţi acţionari, se face după exprimarea tuturor voturilor
şi anunţarea rezultatului final al votului. Ambele susţineri se justifică dacă avem în vedere că
votul secret este obligatoriu în acele situaţii în care votul este dat sau nu în considerarea unei
persoane sau a activităţii acestuia (numirea sau revocarea administratorilor şi cenzorilor,
răspunderea administratorilor), iar scopul este menit de a proteja pe acţionarul ce votează într-
un anumit fel, eliminându-se posibilele influenţe asupra sa.

Cum textul nu creează şi o altă distincţie cu privire la modul de exercitare a votului,

înseamnă că acţionarul care a fost prezent şi s-a abţinut de la vot nu va putea formula acţiune
în anulare15.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină 16, limitarea dreptului de a formula acţiune doar la
acţionarii care au votat "contra" trebuie interpretată raportat la contextul celor supuse
aprobării, astfel că şi acţionarii care au votat "pentru", în anumite situaţii, pot ataca hotărârea;
spre exemplu, în situaţia în care pe ordinea de zi este formularea unei acţiuni în răspundere
contra administratorilor, iar o astfel de propunere este respinsă, cei ce au votat "pentru", în
măsura în care au motive, pot formula acţiune în anulare. Intenţia legiuitorului a fost de a da
posibilitate să atace hotărârile celor ce nu sunt mulţumiţi de hotărârea luată.

În privinţa acţiunii în constatarea nulităţii absolute, art. 132 alin. 3 precizează că acţiunea
poate fi formulată şi de orice persoană interesată.

În primul rând, considerăm că şi acţionarii care au votat în favoarea unei hotărâri, pot
formula acţiune în constatarea nulităţii absolute, în acest caz legiuitorul nu a mai limitat acest
drept la anumiţi acţionari, cum a făcut în cazul acţiunii în anulare conform art. 132 alin. 2.
Soluţia se justifică având în vedere că nulitatea priveşte nerespectarea unor dispoziţii de ordine
publică, dar şi o interpretare semantică a textului de lege, care prevede că acţiunea poate fi
formulată "şi de orice persoană interesată". Folosindu-se conjuncţia "şi", considerăm că alte
persoane interesate nu pot fi decât acţionarii excluşi de alineatul 2 al art.132.

În al doilea rând, nu orice persoană poate formula acţiune în constatarea nulităţii absolute
a unei hotărâri A.G.A.

14
S. Cărpenaru, C. Predoi, S. David, Gh. Piperea, op. cit., pag. 290.
15
Cristian Duţescu, op. cit., pag. 249.
16
Ibidem
 Această persoană, chiar dacă este terţ, trebuie să justifice un interes. Din acest motiv un
terţ nu va putea formula acţiune invocând ca motiv nerespectarea formalităţilor de
convocare17.

În privinţa calităţii procesuale active a membrilor consiliului de administraţie, respectiv a

membrilor consiliului de supraveghere, art.132 alin.4 prevede imperativ că aceştia nu pot ataca
hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.

Avându-se în vedere dispoziţiile art.132 alin.6 potrivit cărora dacă hotărârea este atacată
de toţi membrii consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului, societatea va fi
reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, în
doctrină s-a exprimat opinia18 că au calitate procesuală activă şi administratorii care nu sunt
acţionari.

Nu suntem de acord cu această interpretare, astfel că singurii care au calitate procesuală

activă de a formula acţiune în anulare sunt doar acţionarii. Este adevărat că administratorii care
nu sunt acţionari pot formula acţiune în constatarea nulităţii în măsura în care dovedesc un
interes.

Textul art.132 alin.6 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea

formulării acţiunii de toţi administratorii care sunt şi acţionari; este cazul unei hotărâri prin care
s-a analizat, spre exemplu, gestiunea administratorilor, caz în care deşi nu au dreptul să
participe la vot conform art.126, totuşi nu pierd dreptul de a ataca acea hotărâre. Într-o astfel
de situaţie, evident, era necesară asigurarea reprezentării societăţii şi respectarea dreptului la
apărare al societăţii. Ipoteza instituirii unei excepţii de la dreptul comun nu se justifică, odată ce
avem în vedere dispoziţiile art.132 alin.2 care stabileşte cine poate formula o acţiune în
anulare, iar dreptul de a ataca hotărârile A.G.A. decurge din calitatea de acţionar.

De asemenea, nici cenzorii (care nu sunt acţionari) nu pot formula acţiune în anulare, ci
doar acţiune în constatarea nulităţii în măsura în care justifică un interes. Punctul de vedere
contrar acestuia19 se sprijină pe dispoziţiile art.163 alin.5 care prevăd printre atribuţiile acestora
şi obligaţia de a veghea asupra respectării legalităţii. Două sunt considerentele pe care le
aducem în sprijinul punctului nostru de vedere: pe de o parte nu trebuie uitat că rolul acestora
este doar de control al gestiunii, iar pe de altă parte atribuţia sa de a veghea la respectarea
dispoziţiilor legale este bine circumstanţiată; astfel, poate să ia parte la adunările generale
ordinare şi extraordinare, dar fără a avea drept de vot şi chiar dacă fac o propunere pentru
ordinea de zi are obligaţia de a veghea ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie
17
Didier Willermain, op. cit., pag. 95.
18
Cristian Duţescu, op. cit., pag. 250.
19
În sensul că cenzorii au calitate procesuală activă a se vedea: Marius Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990 comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag. 182 şi Sorin David, în op. cit., pag. 403.
respectate de administratori, iar în cazul în care constată anumite încălcări ale legii sau actului
constitutiv fie le aduc la cunoştinţa administratorilor, fie, dacă ele sunt importante, să le aducă
la cunoştinţa adunării generale. Aşadar, fără echivoc, legiuitorul a stabilit mijloacele pe care le
au cenzorii la îndemână în cazurile în care constată încălcări ale legii sau ale actului constitutiv,
anume doar de informare a administratorilor sau a adunării generale a acţionarilor.

Revenind la calitatea procesuală a terţilor credem că se impune şi stabilirea legăturii

acţiunii în nulitate reglementată de art.132 şi opoziţia reglementată de art.62. S-ar putea
susţine la prima vedere, având în vedere posibilitatea suprapunerii în unele situaţii a condiţiilor
cerute de fiecare din cele două categorii de acţiuni, faptul că nici creditorii sociali şi nici alte
persoane prejudiciate prin hotărâri ale acţionarilor nu pot formula acţiune în anulare a unei
hotărâri privitoare la modificarea actului constitutiv. Altfel spus, art. 62 reglementează o
acţiune specială pe care o au terţii împotriva hotărârilor acţionarilor prin care se modifică actul
constitutiv, astfel că acţiunea în nulitate poate fi promovată doar dacă prin hotărârea
respectivă nu se aduce o modificare a actului constitutiv.

Stabilirea acestei legături are şi o importanţă practică atunci când reclamantul

îndreptându-se împotriva unei hotărâri A.G.A. nu este suficient de clar, astfel că se impune
calificarea acţiunii.

O astfel de interpretare nu are suport şi nu putea institui o dihotomie a regimului nulităţii

absolute în funcţie de efectele actului nul.

Credem că legătura între cele două dispoziţii legale, în ciuda circumstanţierii inutile făcută
de art.62, trebuie interpretată în sensul că terţii pot formula acţiune în constatarea nulităţii
absolute ori de câte ori justifică un interes, dar pot face şi opoziţie împotriva acelor hotărâri
care îi prejudiciază, având în vedere că există hotărâri A.G.A. legale sau conforme cu actul
constitutiv, cu privire la care nu pot fi invocate motive de nulitate, dar care, totuşi, prejudiciază
pe terţi. Se observă câteva diferenţe care dovedesc specificitatea acesteia: opoziţia presupune
o condiţie în plus: nu un simplu interes, ci să existe chiar o vătămare, un prejudiciu cert; de
asemenea, pârâţi în cazul opoziţiei pot fi societatea sau acţionarii, iar scopul admiterii opoziţiei
este repararea prejudiciului cauzat.

Găsirea unei interpretări potrivite este însă complicată de dispoziţiile art.61 alin.1 potrivit
cărora opoziţiei îi sunt aplicabile dispoziţiile art.57: "nulitatea nu poate fi declarată în cazul în
care cauza ei, invocată în cererea în anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în
fond la tribunal". Din această normă de trimitere s-ar înţelege că pe calea opoziţiei pot fi
invocate motive de nulitate absolută, astfel că se pun câteva întrebări: care mai este
diferenţierea faţă de acţiunea în nulitate? sau termenul de 30 de zile al opoziţiei nu se aplică în
cazul acesta? (deşi imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni pe motiv de nulitate absolută este
consfinţită prin art.132 alin.3).

Credem că nu poate fi reţinută o astfel de posibilitate în primul rând pentru că efectele

art.57 contravin regimului nulităţii absolute, iar pe de altă parte, aşa cum am arătat, instituirea
opoziţiei ca o cale specifică a fost prevăzută la îndemâna creditorilor sau terţilor prejudiciaţi
printr-o hotărâre asupra căreia nu planează motive de nulitate absolută.

Trimiterea la art.57 trebuie înţeleasă doar ca o greşeală de redactare a textului, scopul

legiuitorului fiind cu totul altul: anume în măsura în care prejudiciul a fost reparat până la
soluţionarea cauzei, opoziţia trebuie respinsă. De remarcat că în art.62 se prevede expres ce se
poate dispune ca urmare a admiterii opoziţiei, respectiv "repararea prejudiciului cauzat" şi
nicidecum nulitatea hotărârii adunării, aşa cum rezultă din art.57.

Anularea unei decizii a consiliului de administraţie. Formularea unei acţiuni în

constatarea nulităţii absolute a unei decizii a consiliului de administraţie este inadmisibilă, chiar
dacă aceasta este nelegală şi nestatutară, întrucât o astfel de posibilitate nu este reglementată
de Legea nr.31/1990 ca în cazul hotărârilor AGA reglementată expres de art.132 din Legea
nr.31/199020. De altfel, legiuitorul când a dorit instituirea unei excepţii a făcut-o, cum este cazul
deciziilor consiliului de administraţie adoptate în temeiul art.114 care pot fi atacate direct în
justiţie.

În cazul unor decizii nelegale sau nestatutare, competentă în acest sens este AGA în
baza art. 111 lit.d din Legea nr.31/1990 care are atribuţii în sensul controlului gestiunii
administratorilor (termenul gestiune neinterpretându-se doar în sensul său economic). Pe de
altă parte, se are în vedere şi principiul simetriei juridice, anume că dacă AGA numeşte
administratorii şi îi revocă, tot AGA poate anula actele emise de aceştia.

Dacă AGA, deşi are pe ordinea de zi anularea unei decizii a consiliului de administraţie,
dimpotrivă, nu o anulează, în temeiul art.132 şi următoarele din Legea nr.31/1990 se poate
formula acţiune în anulare de către orice acţionar care nu a luat parte la AGA sau deşi prezent a
votat împotrivă şi a cerut să se insereze acest lucru în procesul verbal al şedinţei. De asemenea,
tot AGA are atribuţia de a suspenda producerea efectelor deciziei consiliului de administraţie.

20
În acest sens: Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 331-332; Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, pag. 308; Marius Şcheaua, op. cit., pag. 337; Georges Ripert, René Roblot, Traité de
droit commercial, L.G.D.J., Paris,1991, pag.988-989; Philippe Merle, Droit commercial, Dalloz, Paris,
1992, pag. 347-348; Francesco Galgano, Diritto commerciale, La società, Ed. Zanichelli, Bologna, 2001,
pag. 272-273.
 Cu toate acestea, inadmisibilitatea atacării unei decizii a consiliului de administrație
trebuie văzută prin jurisprudența recentă a Curții Constituționale care prin decizia nr. 382 din
31 mai 2018 a admițând o excepție și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin.
(3) din Legea societăților nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii
în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv
directoratului luate în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social, este
neconstituțională.

Excepţie legală. Aşa cum am precizat, excepţie fac deciziile consiliului de administraţie
adoptate în temeiul art.114, care pot fi atacate direct în justiţie. Raţiunea unei astfel de soluţii
juridice este justă, legiuitorul stabilind că decizia consiliului de administraţie, pe baza hotărârii
A.G.A. de delegare, nu este altceva decât o hotărâre A.G.A. Din acest motiv şi stabilirea
regimului juridic al acţiunii în anulare al unor astfel de decizii s-a făcut prin trimiterea la
dispoziţiile ce reglementează acţiunea în anulare a hotărârii A.G.A., respectiv art.132 şi art.133.

S-a prevăzut o singură excepţie, anume inaplicabilitatea art. 132alin.6, motiv pentru
care s-a considerat că astfel de decizii nu pot fi atacate de către administratori 21. Considerăm că
din prevederea expresă stabilită de legiuitor în sensul neaplicării şi a dispoziţiilor art.132 alin.6 ,
nu se desprinde o astfel de concluzie.

Legiuitorul a prevăzut-o ca situaţie generică în sensul că nu se poate întâlni situaţia în

care ar fi atacată de toţi administratorii, fapt exclus, odată ce decizia este luată chiar de ei. În
acest context este firesc ca administratorii, chiar dacă sunt acţionari, nu pot ataca decizia
consiliului de administraţie pe care au votat-o favorabil.

Însă aceasta nu înseamnă că un administrator care este şi acţionar, dacă nu a participat

la luarea deciziei respective, nu poate formula acţiune în anulare 22. El nu a pierdut dreptul de a
ataca decizia datorită faptului că este administrator, ci dimpotrivă are acest drept pentru că
este administrator şi neparticipând la luarea deciziei cu ocazia întrunirii consiliului de
administraţie şi-a păstrat dreptul de a ataca decizia. Pentru aceleaşi argumente şi acţionarul
care este şi administrator, chiar dacă a participat la luarea deciziei consiliului, dar a votat
împotrivă, are dreptul să formuleze acţiune în anulare. Acest drept derivă din calitatea de
acţionar.

Cauzele de nulitate. Aspecte generale. Regimul juridic al nulităţii hotărârilor adunării

generale nu este clar definit. Această confuzie, în special cu privire la cazurile de nulitate

21
Sorin David, în op. cit., pag. 344.
22
În acest sens a se vedea şi Cristian Duţescu, op. cit., pag. 259.
absolută şi de nulitate relativă, a fost urmarea introducerii la art.132 a alin.3 care prevede
expres posibilitatea atacării unei hotărâri pentru motive de nulitate absolută, neprevăzându-se
însă un criteriu specific de distingere între cele două nulităţi.

Interesul este dat tocmai de regimul distinct al celor două nulităţi şi al efectelor ce le-ar
putea avea asupra vieţii societăţii. De altfel, credem că menţionarea expresă a nulităţii absolute
va avea pe termen lung consecinţe nefavorabile, putând fi atacate după o perioadă foarte lungă
de timp, hotărâri ale adunării puse în executare şi în înlănţuirea de efecte să aibă consecinţe
mult mai grave asupra societăţii: să presupunem că printr-o hotărâre a adunării generale
ordinare s-a votat încheierea unui contract de credit de o valoare mare cu scopul cumpărării
unei instalaţii industriale şi executându-se hotărârea, după o perioadă mai lungă de timp, unul
dintre acţionari invocă motive legale de neregularitatea desfăşurării adunării. Se pun câteva
întrebări: care este măsura necesară distincţiei între interesul societăţii şi interesul acţionarului
şi cum mai explicăm natura socială a acţiunii în anulare? putem cenzura oportunitatea unui
hotărâri? suntem în prezenţa unui abuz de minoritate etc.? Considerăm că se impunea
menţinerea doar a acţiunii în anulare, ca mijloc unic şi specific de control al legalităţii
hotărârilor adunării, eventual prin modificarea unor dispoziţii într-un mod care să asigure deplin
acest drept al acţionarului. Ne gândim la termenul de 15 zile de atacare calculat de la publicarea
în Monitorul Oficial al României, dispoziţie ce nu este menită să asigure o reală posibilitate de
informare a acţionarului, termenul fiind scurt şi calculat de la o dată nesigură şi diferită, dacă
avem în vedere faptul că Monitorul Oficial nu se distribuie în chiar în ziua tipăririi şi nu în toată
ţara în acelaşi timp.

Revenind la întrebarea mai înainte exprimată, necesitatea unei astfel de distincţii clare
rezultă şi din unele texte de lege şi unele opinii ale doctrinei sau practicii judecătoreşti, toate
acestea conturând existenţa unor breşe sau contradicţii la regimul juridic al nulităţii absolute,
sancţiune ale cărei consecinţe trebuie să fie invariabile. Considerăm drept argumente în acest
sens:

- art.125 alin.5 care prevede nulitatea hotărârii în cazul în care membrii consiliului de
administraţie, directorii, respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori
funcţionarii reprezintă acţionari, afară de cazul în care fără votul acestora nu s-ar fi obţinut
majoritatea cerută

- o hotărâre luată prin excluderea de la vot a unui acţionar deşi avea acest drept este
lovită de nulitate absolută, neavând importanţă dacă aceeaşi majoritate se formează şi în
prezenţa lor, acţionarii excluşi putând să influenţeze rezultatul votului 23

23
Sorin David, în op. cit., pag. 400.
 - în alte cazuri, enumerându-se motive de nulitate relativă, s-a considerat că această
sancţiune intervine numai dacă voturile viciate au fost indispensabile pentru formarea
majorităţii24

- posibilitatea instanţei de a analiza cazul de nulitate din perspectiva oportunităţii

hotărârii sau a posibilei influenţe a reclamantului asupra votului final etc.

Caracterul social al acţiunii în anulare. Acţiunea în anulare are un caracter social,

întrucât chiar dacă este promovată doar de un acţionar, efectele – în cazul în care se admite şi
hotărârea rămâne irevocabilă – se răsfrâng asupra tuturor acţionarilor, societatea fiind obligată
să ia o nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor sau drepturilor încălcate.

Chiar dacă prin promovarea acţiunii reclamantul urmăreşte şi un interes personal, totuşi
se recunoaşte caracterul social al acţiunii în anulare, avându-se în vedere scopul formator în
realizarea unei voinţe conforme cu legea şi actul constitutiv.

Amplificarea caracterului social al acţiunii în anulare a avut ca rezultat apariţia unor

tendinţe, fie de limitare a dreptului unui acţionar de a ataca hotărârea A.G.A. când există un
conflict de interese între reclamant şi societate 25, fie de exercitare cu prudenţă a acestui drept,
astfel încât să nu aibă un scop abuziv, ambele tendinţe negăsindu-şi un sprijin legal.

Control de legalitate versus control de oportunitate. Se consideră că prin promovarea

unei acţiuni în anulare se realizează un control de legalitate, dar nu şi un control de
opozabilitate, întrucât în acest ultim caz instanţa ar interveni în funcţionarea societăţii în locul
organelor sale, ceea ce este inadmisibil26, cu toate că se recunoaşte ca motiv de nulitate relativă
luarea unei hotărâri împotriva interesului social, prin deturnarea funcţiei sociale a votului
adunării27. Or, analiza de către instanţa de judecată a unui astfel de motiv presupune o analiză a
activităţii societăţii, a condiţiilor economice ale acesteia şi a influenţei hotărârii atacate, adică a
oportunităţii acesteia. Aşa cum se va observa şi din argumentele ce le vom prezenta în
continuare, considerăm că trebuie depăşită teoria conform căreia judecătorul exercită doar un
control de legalitate, necesitatea şi a unui control de oportunitate fiind dovedită de cele
întâlnite în activitatea comercială.

Teoria apreciativă. În doctrină, plecând de la premisa că voinţa socială este un cumul de

voinţe individuale dar şi de la caracterul acţiunii în anulare, anume acela de acţiune socială, s-a

24
Ibidem, pag. 401.
25
Yves Guyon, Droit des affaires, Economica, Paris, 1998, pag. 469.
26
Sorin David, în op. cit., pag. 398.
27
Ibidem, pag. 401.
considerat că nulitatea actului nu atrage întotdeauna nulitatea hotărârii, fiind elaborată în acest
sens o teorie denumită fie "proba rezistenţei" 28, fie "teoria apreciativă"29.

Potrivit acestei teorii, hotărârea nu va fi anulată dacă se constată că după scăderea

voturilor nule se obţine un număr de voturi suficient pentru întrunirea cvorumului minim
necesar în acel caz. Din punctul nostru de vedere această soluţie intră în contradicţie cu teoria
elaborată în doctrină potrivit căreia voinţa societăţii nu este un simplu cumul al voinţelor
individuale.

Se observă că această teorie este aplicabilă doar în cazul în care motivul de nulitate
priveşte doar modul de exprimare a votului de către un acţionar, nu şi în cazul în care nulitatea
priveşte convocarea şi desfăşurarea adunării.

Aşa cum am precizat, această teorie este consacrată legal de art.125 alin.5 care prevede
nulitatea hotărârii în cazul în care administratorii sau funcţionarii reprezintă acţionari, afară de
cazul în care fără votul acestora nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Instanţa de judecată, pe baza puterii de apreciere, trebuie să stabilească dacă

neregularitatea sau nelegalitatea poate avea o influenţă asupra hotărârii luate. Evident că
proba cade în sarcina reclamantului, care trebuie să dovedească posibila influenţă.

Folosirea unui calcul aritmetic este suficient în anumite cazuri pentru a stabili dacă
există sau nu o influenţă.

Însă, nu credem că folosirea acestui calcul este unicul criteriu ce trebuie avut în vedere
pentru a stabili posibilul efect al votului reclamantului. Chiar art.125 alin.5 nu conţine o referire
expresă la calculul aritmetic, precizând doar că fără votul administratorilor sau funcţionarilor nu
s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Este adevărat că folosirea calculului aritmetic ar conduce la o soluţie obiectivă, însă

numai pentru acest argument nu trebuie exclusă posibilitatea analizării efectelor pe care le-ar fi
avut votul reclamantului. Spre exemplu, acţionarul care nu a putut lua parte la deliberări şi să
voteze din cauza nelegalităţii cu ocazia convocării sau desfăşurării adunării, ar putea obţine
anularea hotărârii chiar dacă acesta nu dispunea de numărul de voturi necesar pentru a
influenţa direct această hotărâre, însă dovedind că valoarea argumentelor sale sunt suficient de
serioase pentru a putea estima că intervenţia din dezbateri ar fi putut influenţa votul
acţionarilor prezenţi şi să-i determine să voteze diferit30 sau când hotărârea este luată fără
respectarea dreptului la informare prin nepunerea la dispoziţie a unor documente importante şi

28
I.L. Georgescu, op. cit., pag. 364.
29
Didier Willermain, op. cit., pag. 67-69.
30
Didier Willermain, op. cit., pag. 68.
în legătură cu ordinea de zi, situaţie în care, în măsura prezentării lor, adunarea ar fi putut lua o
altă hotărâre.

Aşa cum rezultă şi din exemplele date, fără îndoială că nu trebuie ca singurul criteriu de
apreciere să fie cel aritmetic, tocmai pentru că mecanismul deliberării nu implică un simplu
cumul mecanic, pur aritmetic de voinţe, ci, dimpotrivă, presupune o armonizare de interese,
uneori divergente, în care un rol important îl au şi elementele de captaţie a bunăvoinţei
acţionarilor, modul de informare a acestora, realizarea unor convenţii ad-hoc de vot etc.

Tocmai având în vedere că nu de multe ori interesele unui grup de acţionari impun
aplicarea unor strategii ce influenţează negativ modul de convocare şi de desfăşurare a
adunărilor generale, astfel că puterea de apreciere a instanţei trebuie să fie deplină şi să
analizeze în contextul adunării dacă nelegalitatea are vreo influenţă asupra votului final.

Excepţii ale aplicării teoriei apreciative.

Conturarea acestor excepţii dovedeşte că se impune ca instanţa să depăşească simplul

calcul aritmetic şi să stabilească dacă şi în ce măsură neregularitatea sau nelegalitatea a avut o
influenţă asupra hotărârii luate.

Cu alte cuvinte dacă suntem în prezenţa unei excepţii, instanţa nu trebuie să dea
eficienţă art.125 ci, dimpotrivă, să constate nulitatea chiar dacă scăzând voturile celor ce au
încălcat dispoziţia legală, s-a obţinut majoritatea cerută. Cu titlu de exemplu, considerăm că
sunt excepţii ale aplicării unei astfel de teorii : existenţa unei intenţii frauduloase în momentul
exercitării votului, abuzul de majoritate, cazurile în care chiar legea prevede nulitatea absolută
sau, dimpotrivă, nu prevede nici o sancţiune (spre exemplu art.127 alin.2 când sancţiunea nu
este nulitatea, ci obligarea la daune).

Criteriul clasificării

Greutatea distincţiei între cazurile de nulităţi absolute şi cele relative este în cazul
dispoziţiilor legale care nu indică natura nulităţii. Criteriul folosit în doctrina clasică este cel al
naturii interesului protejat de dispoziţia legală în cauză: nulitatea absolută când interesul
protejat este de ordine publică şi nulitatea relativă când interesul protejat este personal.

Nulităţi absolute exprese:

a) reprezentarea acţionarilor de către membrii consiliului de administraţie, directori,

respectiv membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori funcţionari ai societăţii în
adunările generale, dacă fără votul acestora nu s-ar fi adoptat hotărârea respectivă (art.125
alin.5)
 b) majorarea capitalului social fără acordarea dreptului de preferinţă acţionarilor
existenţi (art.216 alin.2)

c) împiedicarea accesului unui acţionar ce îndeplineşte condiţiile legii de a participa la

adunarea generală a acţionarilor unei societăţi tranzacţionate pe o piaţă reglementată (art. 243
alin. 2 din Legea nr. 297/2004)

Nulităţi absolute virtuale:

a ) nerespectarea dispoziţiilor privitoare la convocarea şi desfăşurarea adunării

generale. Care este motivul pentru care se consideră că nerespectarea acestor dispoziţii atrage
nulitatea absolută a hotărârii? În teoria actului juridic civil, sancţiunea nulităţii absolute
intervine când lipseşte un element esenţial pentru formarea actului juridic, precum
consimţământul, cauza, obiectul şi forma. Cum lipsa unor astfel de elemente nu poate fi
transpusă tale-quale în cazul hotărârilor A.G.A. având în vedere că acestea sunt rezultantul
voinţei acţionarilor prezenţi, trebuie să reţinem că în cazul hotărârilor A.G.A. pentru ca
acţionarii să poată vota, adunarea trebuie convocată şi să se desfăşoare conform dispoziţiilor
legii astfel încât toţi acţionarii să aibă acces la adunare şi să voteze în cunoştinţă de cauză.

Aşadar, motivul este dat de importanţa acestor dispoziţii în formarea voinţei societăţii.
Polemica rămâne deschisă, având în vedere că nu toate dispoziţiile ce reglementează
convocarea şi desfăşurarea adunării generale atrag nulitatea absolută.

Considerăm că sancţiunea nulităţii absolute intervine în următoarele cazuri

exemplificative:
- adunarea nu se ţine la sediul societăţii sau în locul indicat în actul constitutiv ori în
localul indicat în convocator (art. 110alin.2)

- nepublicarea convocatorului în Monitorul Oficial al României şi într-unul din ziarele de

largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate (art. 117alin.3) 31; de asemenea, adunarea generală convocată prin fax este lovită de
nulitate absolută32

- nerespectarea termenului pentru întrunirea adunării, respectiv minim de 30 zile

calculat de la data publicării convocării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art.117
alin.2)

31
În sensul că obligaţia de publicare în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar este cumulativă şi nu alternativă
ori în Monitorul Oficial ori într-un ziar şi încălcarea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută, a se vedea Curtea de
Apel Cluj, dec. 163 din 16.03.2004, în R.D.C. nr. 1/2006, pag. 194-197.
32
În acest sens Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 119 din 30 aprilie 2004, citată de Doina Grigoraş, Jurisprudenţa
comercială a Curţii de Apel Braşov, în R.D.C. nr. 3/2006, pag. 138-141.
 - nu sunt întrunite condiţii de cvorum pentru prezenţă sau pentru deliberare (art.112 şi
art.115)

- nu sunt respectate termenele de întrunire pentru prima sau a doua adunare (art.117
alin.2 şi art.118 alin.3)

- neîntocmirea de către secretari a listei de prezenţă a acţionarilor, cu indicarea

capitalului social pe care îl reprezintă fiecare şi neîntocmirea, când este cazul, a procesului
verbal de către cenzori pentru constatarea numărului de acţiuni depuse (art.129 alin.2);
credem că neîndeplinirea acestor formalităţi atrage nulitatea absolută având în vedere faptul că
art.129 alin.6 prevede imperativ că numai după constatarea îndeplinirii cerinţelor legale şi ale
actului constitutiv se intră pe ordinea de zi; aşadar, întocmirea listei de prezenţă a acţionarilor şi
a procesului verbal de către cenzori cu acţiunile depuse asigură desfăşurarea corectă a adunării.

- nu s-a încheiat un proces-verbal al şedinţei conform art.131 alin.1; încheierea unui

astfel de proces-verbal are menirea de a dovedi legalitatea convocării şi a desfăşurării adunării
generale; în situaţia în care în procesul-verbal nu sunt specificate toate elementele enumerare
de art.131 alin.1, considerăm că nu poate fi invocată nulitatea, aspectele respective putând fi
probate prin alte mijloace de probă.

- încălcarea dispoziţiilor art.130 alin.2 privitoare la votul secret în cazul alegerii şi

revocării membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, precum şi în cazul hotărârilor privitoare la
răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii.

- sunt dezbătute şi votate aspecte ce nu au fost menţionate în convocator; într-un astfel

de caz nu este respectat dreptul la informare al acţionarilor, iar publicitatea convocatorului
conform art.117 alin.3 are menirea de a permite acţionarilor să se informeze şi să poată decide
în cunoştinţă de cauză. Este exceptată situaţia acelor aspecte care se încadrează la categoria
"diverse". În practică, observându-se o tendinţă de folosire abuzivă a acestei posibilităţi, trebuie
făcută distincţie între aspecte diverse, ce nu au importanţă şi privesc doar executarea unor
probleme de activitate curentă a societăţii şi aspectele importante care nu pot fi reduse nivelul
operaţiunilor curente ale societăţii. Aceasta este o problemă de apreciere a instanţei, care
trebuie să stabilească importanţa aspectului şi în ce măsură se impunea respectarea dreptului
la informare; sarcina instanţei este uşoară când camuflarea sub denumirea "diverse" priveşte
atribuţii ce sunt enumerate chiar în Legea nr.31/1990 în art.111 şi 113, caz în care sancţiunea
aplicabilă este nulitatea absolută; spre exemplu, în finalul dezbaterilor la o A.G.A. ordinară
ajungându-se la punctul "diverse" se pun în discuţie aspecte privitoare gestiunea
administratorilor şi antrenarea răspunderii administratorilor. Cu privire la A.G.A. extraordinară
considerăm, având în vedere atribuţiile acestei categorii de adunări, respectiv modificarea
actului constitutiv, că nu este posibilă discutarea nici unui aspect pus în discuţie în cadrul
dezbaterilor la punctul "diverse", întrucât importanţa efectelor obligă în mod absolut la o
informare corectă, completă şi odată cu publicarea convocatorului. De altfel art.117 alin.7 este
expres în acest sens.

- în cazul în care atribuţii ale A.G.A. ordinare au fost hotărâte de A.G.A. extraordinară şi
invers (art.111 şi art.113), chiar dacă este întrunit cvorumul minim de prezenţă şi de deliberări,
specific celei ce trebuia corect să o adopte, neoperând o conversie a actelor juridice.

b) hotărârile sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri

Cazuri de nulitate relativă

- când hotărârea a fost luată cu votul unui acţionar al cărui consimţământ a fost viciat

- când hotărârea este luată de acţionari care nu au capacitate legală sau care nu au fost
reprezentate legal (art.125)

- când hotărârea este contrară intereselor societăţii

- când au fost încălcate dispoziţii speciale ale actului constitutiv, altele decât cele care
atrag nulitatea absolută; spre exemplu, intră în această categorie nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la administrarea corporatistă (corporate governance) dacă sunt incluse de
societăţile cotate la categoria PLUS a B.V.B. în propriile acte constitutive 33

Nulitate totală şi nulitate parţială. Deşi art.132 nu prevede expres nici o referire la
întinderea efectelor nulităţii, totuşi o astfel de interpretare se impune în funcţie de motivul
invocat. O astfel de interpretare este cu atât mai necesară în cazul cererii de suspendare, când
deşi motivul nerespectării priveşte un interes personal sau doar un punct al hotărârii, ar fi în
detrimentul acţionarilor şi societăţii să se suspende executarea tuturor punctelor hotărâte,
aspecte pe care însă le analizăm la cererea de suspendare.

Această interpretare o impune chiar legiuitorul, odată ce a înţeles să reglementeze şi

nulitatea absolută şi nulitatea relativă, adică a întrezărit posibilitatea încălcării şi a unor interese
personale, dar şi interese de ordine publică, astfel că şi întinderea efectelor nulităţii trebuie
raportată la motivul invocat. Aşadar, criteriul cantitativ face diferenţa între nulitatea totală şi
nulitatea parţială.

Nu trebuie adus în discuţie drept contraargument caracterul social al acţiunii, întrucât ar

însemna să alterăm distincţia de bază între cele două categorii de nulităţi: interesul protejat.
În concluzie, vom fi în prezenţa unei nulităţi totale a hotărârii A.G.A. ori de câte ori

33
Gh. Piperea, op. cit., pag. 586.
motivul influenţează toate punctele hotărâte (spre exemplu, nerespectarea dispoziţiilor
privitoare la publicitatea convocării), tot astfel vom fi în prezenţa unei nulităţi parţiale când
efectele motivului invocat se răsfrânge doar asupra unor aspecte din hotărârea atacată.

Câteva cazuri de încălcarea a Legii nr.31/1990 care nu atrag nici nulitatea absolută, nici
nulitatea relativă. Cu privire la încălcarea anumitor dispoziţii, legiuitorul a stabilit sancţiunea în
mod expres, astfel că în aceste cazuri a fost exclusă invocarea nulităţii relative sau a nulităţii
absolute. Cu titlu de exemplu:

- când acţionarul deşi are într-o anumită operaţiune, fie personal, fie ca mandatar, un
interes contrar aceluia al societăţii, trebuie să se abţină de la deliberări; într-un astfel de caz
acţionarul vinovat de încălcarea acestor dispoziţii este răspunzător de daunele produse
societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută 34 (art.127). Aşadar, în acest
caz legiuitorul a prevăzut expres sancţiunea pentru încălcarea dispoziţiei, astfel că nu
considerăm că hotărârea adunării luată cu încălcarea art.127 poate fi anulată; în sens contrar
celor susţinute de noi, unele instanţe35 au apreciat, spre exemplu, că hotărârea de majorarea
prin aporturi în natură a căror supraevaluare a prejudiciat pe unii acţionari şi a profitat unuia,
care trebuia să se abţină de la vot, este lovită de nulitate;

- când dreptul de vot este cedat, sancţiunea nulităţii absolute nu vizează hotărârea
adunării, ci priveşte convenţia prin care s-a hotărât exercitarea într-un anumit fel a votului
(art.128)36

Termen. Acţiunea în anulare se formulează în termen de 15 zile de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Termenul de 15 zile este un termen de decădere
prin raportare la art. 1912 C.civ. Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune
este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată.

Totuşi, acţiunea în anulare poate fi introdusă şi înainte de publicarea hotărârii adunării

generale, neexistând raţiuni pentru respingerea acesteia ca prematur introdusă 37. Pentru
respingerea acţiunii în anulare ca prematur introdusă, într-o decizie38, s-a invocat lipsa de
interes a reclamantului, odată ce nepublicându-se în Monitorul Oficial ele nu pot fi executate
(art.131 alin.4). Considerăm că acţionarul nu trebuie să justifice un interes, prezumându-se
existenţa acestuia, astfel că momentul naşterii dreptului la acţiune este momentul la care a
aflat de existenţa hotărârii, iar dacă a fost prezent la adunare, momentul este chiar data la care

34
În acest sens Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 211/Ap./C din 28 octombrie 2004, citată de Doina Grigoraş,
Jurisprudenţa comercială a Curţii de Apel Braşov, în R.D.C. nr. 12/2005, pag. 175-177.
35
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. Nr. 4619 din 29.11.2003, în R.D.C. nr. 4/2005, pag. 164-167.
36
În sensul că astfel de hotărâri sunt lovite de nulitate relativă a se vedea Sorin David, op. cit., pag. 401.
37
Cristian Duţescu, op. cit., pag. 253-255.
38
În acest sens C.S.J. dec. Nr. 1474 din 28.02.2002, în R.D.C. nr. 1/2004, pag. 214-215.
s-a luat hotărârea. Stabilind că termenul de 15 zile curge de la data publicării în Monitorul
Oficial, legiuitorul a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripţie. Opinia noastră
este susţinută şi de caracterul social al acţiunii în anulare şi de scopul acesteia, de formator al
voinţei societăţii. De altfel, aşa cum am susţinut, chiar societatea poate în această perioadă
(până la publicarea hotărârii) să o anuleze. Eventuala pasivitate a administratorilor nu constituie
un motiv de "siguranţă" pentru acţionar.

În privinţa terţilor care justifică un interes poziţia noastră este identică, anume chiar dacă
hotărârea A.G.A. nu s-a publicat aceştia pot să formuleze acţiune în nulitate. Obligaţia stabilită
prin art.131 alin.4 revine administratorilor, iar respectarea ei are menirea de a proteja
deopotrivă pe acţionari (în special pe cei absenţi), cât şi pe terţi. Nerespectarea acestei obligaţii
de către administratori, spre exemplu prin trecerea celor 15 zile pentru depunere la oficiul
registrului comerţului, nu poate fi opusă terţilor care au aflat de hotărârea respectivă care îi
prejudiciază. În speţa mai sus citată, în fundamentarea considerentelor, instanţa reţine că în
măsura în care administratorul întârzie sau refuză îndeplinirea obligaţiei de publicare a hotărârii
adunării generale a acţionarilor, acţionarii pot convoca adunarea generală pentru a decide
promovarea acţiunii în răspundere a acestora. Soluţia este nepotrivită şi greoaie, numai dacă
avem în vedere că: priveşte doar pe acţionari, nu şi pe terţi, şi în al doilea rând, o astfel de
hotărâre atrage încetarea de drept a mandatului administratorului (art.155 alin.4) şi nu este o
soluţie prin ea însăşi, odată ce adunarea generală astfel convocată nu decide cu privire la
publicare. A nega existenţa interesului unui terţ în promovarea unei acţiuni pe motiv de
nepublicare înseamnă a lua în considerare o nerespectare a legii (nepublicarea conform art.131
alin.4) şi a dezavantaja o persoană prejudiciată care, probabil, va verifica săptămânal Monitorul
Oficial. Or, interpretarea trebuie să ofere accesul liber la justiţie al persoanei prejudiciate.

Credem că interpretarea art.131 alin.4 trebuie să fie în sensul că fără respectarea acestor
obligaţii terţii nu pot fi prejudiciaţi, astfel că se pot prevala de nepublicarea lor, fără ca aceasta
să însemne că nu pot formula acţiune în nulitate în măsura în care au aflat de aceste hotărâri.

Competenţa. Acţiunea se va introduce la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul
societatea. Competenţa este una absolută, iar litigiul nu poate fi soluţionat pe calea
arbitrajului, chiar dacă există convenţie arbitrală în acest sens.

Procedură. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin

administratori.

Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, societatea va fi reprezentată în justiţie

de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va îndeplini
mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală convocată în acest scop va
alege altă persoană.
 Dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexate.

Cererea se va judeca în camera de consiliu. Cu privire la obligativitatea soluţionării cererii

în camera de consiliu, în teoria şi practica judecătorească există opinii contradictorii. Potrivit
primei opinii, susţinută şi de practica judecătorească, se susţine că această normă este
imperativă, scopul fiind de a proteja confidenţialitatea informaţiilor privind activitatea
societăţii39, astfel că hotărârea pronunţată în şedinţă publică trebuie desfiinţată şi cauza
rejudecată. Potrivit celei de a doua opinii conturate în această problemă 40 , chiar dacă
soluţionarea cererii s-a făcut în şedinţă publică, hotărârea nu trebuie desfiinţată, aducându-se
drept argumente faptul că, dimpotrivă, publicitatea este menită a asigura o garanţie pentru
buna judecată, astfel că respectarea acesteia nu poate constitui un viciu al judecăţii. Motivul
pentru care în unele litigii este prevăzută soluţionarea în camera de consiliu nu este ca ele să fie
judecate în secret, ca garanţie a nedivulgării unor informaţii confidenţiale privind activitatea
societăţii, ci pentru o soluţionare mai rapidă. Într-o astfel de situaţie hotărârea este nulă doar
dacă prin soluţionarea cererii în şedinţă publică s-a pricinuit uneia din părţi o vătămare ce nu
poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Hotărârea. Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este opozabilă
tuturor acţionarilor. Aşadar, admiterea acţiunii chiar la cererea unui singur acţionar profită
tuturor acţionarilor.

Hotărârea judecătorească este supusă numai apelului.

Deşi Legea nr.31/1990 nu prevede efectele hotărârii faţă de terţi, doctrina 41 este
constantă în a aprecia că drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă în baza hotărârii A.G.A.
anulate, se menţin.

Instanţa se va pronunţa numai asupra anulării, neputând dispune convocarea unei

adunări generale, întrucât instanţa poate doar într-un singur caz să convoace AGA în baza
art.119, care presupune întrunirea unor condiţii distincte de cele ale acţiunii în anulare:
acţiunea în anulare priveşte o hotărâre adoptată, dar considerată nelegală sau nestatutară, pe
când în cazul art.119 se cere ca tocmai administratorul să refuze convocarea unei AGA, astfel că
nu s-a adoptat nici o hotărâre.

Suspendarea executării hotărârii A.G.A. Odată cu intentarea acţiunii în anulare,

reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării
hotărârii atacate.

39
Sorin David, în op. cit., pag. 407.
40
Marius Şcheaua, op. cit., pag. 183.
41
I.L. Georgescu, op. cit., pag. 371.
 Preşedintele, încuviinţând suspendarea, poate obliga pe reclamant la o cauţiune. De
obicei reclamantul este obligat la o astfel de plată atunci când nelegalitatea hotărârii nu este
evidentă sau cu scopul de "a frâna cererile temerare"42. Pe de altă parte, plata cauţiunii are
rolul de a garanta acoperirea prejudiciului cauzat societăţii în cazul în care acţiunea în anulare
este respinsă.

Plecând de la dispoziţiile art.133 care reglementează exclusiv 43 suspendarea executării

hotărârii adunării generale a acţionarilor se observă că practica judecătorească nu este unitară
şi încă nu s-a conturat limita până la care judecătorul poate cerceta temeinicia cererii, unele
instanţe apreciind că pentru admiterea suspendării se cere o condiţie unică, anume dovada
înregistrării acţiunii în anulare sau nulitate, alte instanţe apreciază că nu se pot analiza
aspectele invocate în acţiunea în anulare şi, în fine, alte instanţe consideră că admiterea cererii
de suspendare trebuie să fie consecinţa îndeplinirii mai multor condiţii, respectiv a celor
prevăzute de art.133 din Legea nr.31/1990 şi art.997 C.pr.civ. 44

Este adevărat că judecătorul, soluţionând cererea de suspendare, nu poate analiza fondul

cauzei şi nici nu are posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării; aceasta nu înseamnă
că cererea de suspendare trebuie admisă automat, doar pe baza dovezii că a formulat acţiune
în anulare, singura condiţie prevăzută expres de art.132 45.

Astfel, admiterea cererii de suspendare trebuie să fie consecinţa cercetării condiţiilor

generale de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale stabilite de art.997 C.pr.civ., dar şi a
condiţiilor generale de exercitare a acţiunii, respectiv calitate, capacitate, interes.

În primul rând, reclamantul trebuie să dovedească urgenţa, a cărei existenţă se apreciază

la momentul pronunţării hotărârii de suspendare, iar în al doilea rând trebuie analizată
aparenţa dreptului reclamantului.

Nu credem că este îndeplinită condiţia urgenţei dacă dreptul reclamantului poate fi

protejat prin alte mijloace prevăzute de Legea nr.31/1990. Nu înseamnă că protejarea trebuie
să fie efectivă, ci este suficientă existenţa unei alte căi de protejare a dreptului reclamantului. O
astfel de soluţie se sprijină pe caracterul social al acţiunii în anulare şi că dacă există şi o altă
posibilitate de protejare a dreptului reclamantului, nu se justifică suspendarea unei hotărâri
A.G.A. ce afectează toţi acţionarii şi activitatea societăţii. Spre exemplu, cazul acţiunii în anulare

42
I.L. Georgescu, op. cit., pag. 373.
43
În sensul că în privinţa suspendării hotărârii adunării se aplică exclusiv dispoziţiile art. 132 şi nu dispoziţiile
procedurale de drept comun a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. nr. 2016 din 1.04.2003, în R.D.C. nr.
2/2005, pag. 226-227.
44
Cu privire la o prezentare a soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti a se vedea Cristian Jora, Aspecte
privind admisibilitatea suspendării hotărârii adunării generale în cazul intentării acţiunii în anularea acesteia, în
R.D.C., nr. 6/2006, pag. 31-39.
45
Marius Şcheaua, op. cit., pag. 185.
a unei hotărâri A.G.A. pe motiv că a fost luată fără respectarea dreptului la informare prin
nepunerea la dispoziţie a unor documente importante şi în legătură cu ordinea de zi, situaţie în
care, în măsura prezentării lor, adunarea ar fi putut lua o altă hotărâre. Considerăm că în acest
caz cererea de suspendare trebuie respinsă, întrucât presupusa informaţie neprezentată nu
este supusă pierderii şi nici dreptul la informare nu este afectat, reclamantul având la dispoziţie
modalităţi specifice de protejare a acestui drept, cum ar fi, spre exemplu, art.136 din Legea nr.
31/1990.

Tot pentru argumentul arătat mai sus, adică existenţa unei dispoziţii ce protejează dreptul
reclamantului, trebuie respinsă cererea de suspendare formulată de un acţionar, care deţine
acţiuni dintr-o categorie specială, împotriva unei hotărâri A.G.A. prin care s-au modificat
drepturile şi obligaţiile acelei categorii de acţiuni, iar până la data introducerii cererii nu fusese
aprobată de adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din respectiva categorie. Cu privire la
acest exemplu, art.116 alin.1 stabileşte că efectele unei astfel de hotărâri se produc numai după
aprobarea lor şi de adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie, situaţie în
care reclamantul nu dovedeşte un posibil prejudiciu, caz în care nu este îndeplinită condiţia
urgenţei.

Măsura suspendării este provizorie, ea putând să producă efecte cel mult până la
soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare. Că măsura este una provizorie, rezultă şi din
formularea textului art.133 alin.1 care precizează imperativ că cererea de suspendare se solicită
odată cu intentarea acţiunii în anulare. În lipsa acestei precizări, măsura suspendării nu ar mai fi
fost legată de depunerea acţiunii în anulare şi caracterul temporar al măsurii nu ar mai fi fost
întrezărit, odată ce reclamantul nu ar mai fi fost obligat să introducă şi o acţiune în anulare.
Pentru aceleaşi motive nici formularea cererii de suspendare independent de depunerea
acţiunii în anulare nu este posibilă.

Aprecierea în soluţionarea cererii are ca punct de plecare aparenţa pe care se sprijină

hotărârea A.G.A. atacată, întrucât în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să se abţină
de la a face referire la fondul cauzei. Aceasta nu înseamnă că în soluţionarea cererii de
suspendare nu se vor avea în vedere condiţiile generale de admisibilitate a acţiunii în anulare
sau nu se va analiza aparenţa dreptului 46. Considerăm că sunt motive de respingere a cererii de
suspendare: acţiunea în anulare este inadmisibilă, cum ar fi spre exemplu acţiunea în anulare
este formulată de un administrator împotriva unei hotărâri prin care fusese revocat din această
funcţie sau acţiunea în anulare este tardiv formulată sau reclamantul fiind prezent la adunare s-
a abţinut de la vot etc.

46
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 494.
 Dezbaterea subiectului face să se mai nască unele întrebări: Poate societatea, observând
că soluţionarea acţiunii în anulare este tergiversată, să înlăture efectele suspendării provizorii?
Care sunt măsurile pe care le poate dispune judecătorul în soluţionarea cererii de suspendare?
Poate judecătorul să intervină în viaţa societăţii?

În soluţionarea cererii de suspendare trebuie avut în vedere şi motivul de anulare invocat

de reclamant. Cercetarea acestui motiv trebuie să fie generică, fără o analiză în contextul
adunării generale respective, căci în acest caz judecătorul ar soluţiona fondul, ceea ce nu este
admisibil pe calea ordonanţei preşedinţiale. Cu alte cuvinte trebuie stabilit în funcţie de motivul
invocat dacă nulitatea este totală sau parţială. Astfel, dacă reclamantul invocă drept motiv
convocarea adunării fără respectarea publicităţii stabilite de art.117 alin.3, evident că motivul
planează asupra tuturor aspectelor hotărâte. Dimpotrivă, dacă reclamantul a invocat ca motiv
de nulitate absolută, spre exemplu, majorarea capitalului social fără acordarea dreptului de
preferinţă acţionarilor existenţi (art.216 alin.2), este firesc ca suspendarea hotărârii A.G.A. să
privească numai acest punct din hotărâre, executarea celorlalte aspecte hotărâte neputând fi
suspendată. Considerăm că în acest caz chiar dacă reclamantul în cererea de suspendare
solicită generic suspendarea hotărârii A.G.A., judecătorul poate să pună în vedere să-şi
precizeze cererea, în caz contrar putând respinge cererea de suspendare, tocmai ca urmare a
analizei condiţiilor de admisibilitate prin raportare la toate punctele din hotărâre. Neadmiţând
o astfel de soluţie s-ar da posibilitate acţionarilor să-şi exercite abuziv drepturile şi să fie
afectată activitatea societăţii, deşi motivele invocate de ei nu privesc decât în parte hotărârea.
Cu alte cuvinte trebuie să existe o corespondenţă directă între dispoziţia încălcată, interesul
ocrotit şi partea din hotărâre luată cu această încălcare. Nulitatea parţială trebuie înţeleasă în
sens cantitativ.

Cererea de suspendare se judecă în camera de consiliu în contradictoriu cu societatea. S-a

considerat că la soluţionarea cererii de suspendare trebuie citaţi şi administratorii 47, invocându-
se ca argument art.132 alin.5, care prevede că societatea este reprezentată prin administratori,
respectiv prin directorat. Nu credem că se impune o astfel de soluţie avându-se în vedere pe
lângă argumentul reţinut şi de autorul citat, anume că legea nu prevede expres o astfel de
cerinţă, şi argumente de ordin practic, care ar îngreuna soluţionarea unor astfel de cereri, dacă
ne gândim că unele societăţi pe acţiuni au consilii de administraţie cu un număr mare de
membri. Nu trebuie uitat că obligaţia administratorilor de reprezentare a societăţii are o natură
legală şi credem că art.132 alin.5 a fost introdus, deşi are un caracter redundant, în mod
intenţionat, tocmai pentru a preciza expres, pentru a întări că în astfel de litigii, unde
reclamanţii sunt chiar acţionarii, uneori acţionari importanţi, trebuie asigurată reprezentarea şi
apărarea societăţii prin administratori.

47
Sorin David, în op. cit., pag. 133.
 Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face numai apel în termen de 5 zile de la
pronunţare dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea părților
(art. 1000 C.pr.civ).

O problemă ce impune o analiză aparte este legată de admisibilitatea cererii de

suspendare formulată de administratorul revocat printr-o hotărâre A.G.A.

În speţă, prin cererea de suspendare formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială în

temeiul art.133, reclamantul a solicitat suspendarea executării hotărârii AGA prin care fusese
revocat ca administrator până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare a hotărârii AGA. De
precizat că prin hotărârea AGA respectivă se hotărâse doar revocarea ca administrator.

Prin ordonanţa nr.9 din 01.06.2006, Tribunalul Dolj a admis cererea de suspendare a
executării hotărârii AGA formulată de reclamant până la soluţionarea dosarului de fond, care a
respins excepţia inadmisibilităţii formulată de pârât şi întemeiată pe dispoziţiile art.132 alin.4,
reţinând că sunt îndeplinite condiţiile art.997 C.pr.civ.

Soluţia astfel pronunţată impune analizarea ei cel puţin din două puncte de vedere.

În primul rând, se pune întrebarea dacă există temei pentru o astfel de cerere de
suspendare şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată. Este adevărat că art.133 prevede
posibilitatea formulării unei astfel de cereri, însă acest text de lege se referă strict la societăţile
pe acţiuni.

Art.196 care, referindu-se la societăţile cu răspundere limitată, conţine doar o trimitere

la art.132 ce reglementează acţiunea în anulare, nefăcând nici o referire la cererea de
suspendare reglementată distinct de art. 133, astfel că interpretarea trebuie să fie restrictivă,
având în vedere că acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu are posibilitatea să o facă.

În al doilea rând, speţa în cauză nu ar fi ridicat aceste semne de întrebare până la

modificarea Legii nr.31/1990 prin introducerea alin.4 al art.132 care prevede că administratorii,
respectiv membrii consiliului de supraveghere nu pot ataca hotărârea adunării generale
privitoare la revocarea lor din funcţie.

Lăsând la o parte prima critică, este evident că observând art. 132 alin. 4, atât timp cât
administratorii, respectiv membrii consiliului de supraveghere nu mai au calitatea să formuleze
acţiune în anulare, nu mai poat formula nici cerere de suspendare a executării hotărârii AGA, o
astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Introducerea alin.4 al art.132 se justifică, legiuitorul dând în acest fel consistenţă

legislativă doctrinei juridice potrivit căreia revocarea administratorului este ad nutum, putând
interveni oricând şi independent de voinţa sau de vreo culpă contractuală a administratorului. A
considera că revocarea este ad nutum, nefiind necesară vreo justificare (fiind vorba până la
urmă de voinţa societăţii materializată în hotărârea AGA a asociaţilor), dar pe de altă parte a
admite cererea de suspendare a hotărârii AGA, aşadar împotriva voinţei societăţii, este fără
suport teoretic. În acest moment există şi un temei juridic al acestei teorii juridice, o consacrare
legislativă: art.132 alin.4 din Legea nr.31/1990. În concluzie, sub acest ultim aspect analizat,
considerăm că instanţa de judecată trebuia să respingă cererea de suspendare.