Cuprins

I. Greva - principala forma de conflict social

II. Conflictele de muncă
III. Noţiunea de greva şi dreptul la grevă
Categorii de greve
Declararea grevei
Desfăşurarea grevei
Încetarea grevei
IV. Cele mai importante greve din Romania
V. Greva, mai veche decat miscarea sindicala
VI. Greva din Valea Jiului
VII. Greva de la Vorkuta
VIII. 1 MAI IN ISTORIA OMENIRII

Bibliografie

1
I. Greva - principala forma de conflict social :

2
 Ca orice organism social, si intreprinderea are doua caracteristici: atat dialogul, cat si conflictul
social. Conflictele sociale sunt naturale si necesita aplicarea unor proceduri specifice pentru rezolvarea lor.
Realitatea aparitiei lor are in vedere divergentele ivite in legatura cu punctele de vedere, obiectivele sau
interesele diferitilor salariati, grupuri, conducerea intreprinderii, etc.

O cerinta de baza a managementului resurselor uname intr-o intreprindere o constituie cunoasterea

permanenta a reclamatiilor si revendicarilor salariatilor, si rezolvarea, pe cat posibil, a acestora, in scopul
prevenirii conflictelor sociale. In acest sens, un rol important il au diferitele structuri institutionale ale
dialogului social din intreprindere.
In foarte multe cazuri, rezolvarea unui conflict de munca se face prin semnarea unei conventii sau a unui
acord intre partile aflate in disputa.

Sunt situatii insa cand negocierea directa, intre partile respective aflate in conflict, este dificila in climatul
existent; in aceste cazuri se apeleaza la diferite procedeuri institutionale de rezolvare a conflictelor
colective, cum ar fi: concilierea, medierea, arbitrajul etc. Concilierea este efaectuata de catre o persoana
neutra sau comisie de conciliere si presupune organizarea de discutii intre partile aflate in conflict, in
scopul amortizarii pozitiilor acestora si ajungerii la un anumit acord. In general, aceasta
procedura de dezvoltare este prevazuta in acordurile sau conventiile colective de munca.

Medierea solicita interventia unei persoane sau comisii neutre, care ancheteaza conflictul social, audiaza
partile, iar in final propune acestora o solutie pentru rezolvarea respectivului conflict. Arbitrajul consta in
solutionarea conflictului social de catre unul sau mai multi arbriti, stabiliti de comun acord de catre partile
opozante. Decizia arbritului este insa obligatorie pentru partile aflate in conflict (tinand cant de faptul ca
acestea au acceptat atat procedura arbritajului, cat si pe respectivul arbitru).

Ca tendinta generala in ultimii ani se constata in tarile occidentale scaderea insemnata a conflictelor de
munca atat privind numarul acestora, cat si efectivele care au incetat lucru, numarul de zile de inactivitate,
numarul de intreprinderi la care s-au inregistrat etc. Aceasta situatie are multiple explicatii, iar printre
elementele favorizate ale diminuarii conflictelor de munca se afla indiscutabil si dezvoltarea
managementului resurselor umane in cadreul intreprinderilor respective (dialogul social, motivarea
personalului etc.)

II. Conflictele de muncă

Conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile
de muncă. Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii
contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional,
social sau economic ale salariaţilor, denumite conflicte de interese.
Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii
decurgând din legi ori din alte acte normative, precum şi din contractele colective sau individuale
de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaţilor, denumite conflicte de drepturi.
Procedura de soluţionare a conflictelor de muncă este stabilită prin Legea nr.168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă.

3
 Una din modalităţile de apărare a intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor este greva.
Greva reprezintă încetarea voluntară şi colectivă a lucrului de către salariaţi. Participarea
salariaţilor la grevă este liberă. Nici un salariat nu poate fi constrâns să participe sau să nu participe
la o grevă. Limitarea sau interzicerea dreptului la grevă poate interveni numai în cazurile şi pentru
categoriile de salariaţi prevăzute expres de lege. Participarea la grevă, precum şi organizarea
acesteia cu respectarea legii nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor salariaţilor şi nu pot avea drept
consecinţă sancţionarea disciplinară a salariaţilor grevişti sau a organizatorilor grevei. Modul de
exercitare a dreptului de grevă, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevei, procedurile
prealabile declanşării grevei, suspendarea şi încetarea grevei, precum şi orice alte aspecte legate de
grevă se reglementează prin lege specială.
Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective
de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre
partenerii sociali.
Pot fi părţi în conflictele de muncă:
a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul
Codului muncii, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară,
utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în
condiţiile Codului muncii;
c) sindicatele şi patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al
Codului de procedură civilă.
Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia
unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau
încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de
sancţionare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul
conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de
angajator;
d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui
contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În celelate situaţii, altele decât cele amintite, termenul este de 3 ani de la data naşterii
dreptului.
Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform
Codului de procedură civilă, respectiv Tribunalelor. Cererile referitoare la cauzele prevăzute

4
 mai sus se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are
domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Cauzele mai sus prevăzute sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbrul
judiciar.

III. Noţiunea de greva şi dreptul la grevă

Noţiunea de grevă. Conform unei păreri foarte răspîndite, termenul de grevă a fost consacrat
în secolul al XVIII-lea, derivînd din denumirea vestitei Place du Greve dn faţa primăriei Parisului,
unde funcţiona un fel de bursă a forţei de muncă. Însă, cercetări recente vor să demonstreze
inexistenţa vreunei legături intre acel cuvînt şi piaţa pariziană; el a fost utilizat mai înainte pentru a
califica in general atitudinea celor fără de muncă.
Sensul actual al expresiei “a face grevă” este mai recent.
Noţiunea de grevă este folosită pentru incetarea, totală sau parţială a muncii de către
salariaţi, în scopul obţinerii unor revendicări economice şi sociale legate de condiţiile de muncă şi
de plată a muncii, de securitate socială.
În acelaşi sens, greva reprezintă încetarea lucrului, deliberat organizată şi hotărîtă de către
personalul salariat în scopul realizării unor revendicări profesionale determinate in mod concret,
cărora refuzaă să le dea urmare cel ce angajează (unitatea economică).
Greva este un fenomen complex întrucît, reprezentînd instrumentul de luptă esenţial pentru
salariaţi, antrenează perturbarea funcţionării unor întreprinderi sau servicii producînd pejudicii atît
celui ce angajează , salariaţilor grevişti, dar şi clienţilor întreprinderilor sau beneficiarilor de
servicii.
În mod curent, se spune că numai „subordonaţii” fac grevă, exercitarea dreptului la grevă
fiind recunoscută numai persoanelor care, in mod obişnuit sunt obligate prin contractul de muncă
încheiat, să presteze o anumită activitate. Deci, nu trebuie prin urmare, confudate manifesteţiile cu
grevele, între aceste două noţiuni existînd diferenţe juridice esenţiale.
Agricultorii, comercianţii,meşteşugarii, membrii profesiunilor liberale, atudenţii, nu-şi
exercită decît dreptul de a manifesta şi nu fac grevă în sens juridic, pentru că, nimeni nu-i
constrînge să presteze o anumită muncă.
Greva nu trebuie confundată cu conflictul de muncă, ea reprezintă doar o modalitate de
presiune utilizată în cursul unui conflict, alături de negocierea colectivă şi nici cu lock-out-ul
Lock-out-ul ( a da afară ) constă în închiderea, în totalitate sau parţial, a întreprinderii, în
considerarea unei greve declanşate sau iminente.
În Germania lock-out-ul este considerat, ca şi greva, legal, în timp ce în majoritatea statelor
este acceptat doar cu rezerve şi numai în situaţii de excepţie. Acest mod în care patronii înţeleg să
răspundă la grevă urmăreşte să înfrîngă rezistenţa muncitorilor ori să nu le stisfacă revendicările şi
să-i silească să accepte condiţiile pe care acceştia le contestă.

5
 În ţara noastră, în perioada interbelică, actele normative în materie, au reglementat lock-out-
ul, însă Legea nr. 168/1999, ca şi vechea reglementare, Legea nr. 15/1991, nu prevede greva
patronală.
Conform doctrinei juridice franceze, greva constă în încetarea colectivă şi concertată a
muncii în scopul de a exercita o presiune asupra şefului de întreprindere sau puterii publice pentru
acceptarea unor revendicări. Greva este expresia unui conflict colectiv de muncă dar nu se
confundă cu aceasta, şi este doar o modalitate a sa.
În doctrina belgiană, greva este definită ca abţinerea colectivă şi concetrată a unui grup de
salariaţi de a presta munca cu scopul imediat al opririi activităţii uneia sau mai multor
întreprinderi, făcînd astfel presiuni fie asupra patronului, fie asupra unor terţi.
Greva a fost definită ca un mijloc de constrîngere întrebuinţat de lucrătorii constituiţi în
sindicate, asupra patronilor pentru a-i sili să modifice conţinuturile contractului.
Actuala reglementare ( Legea nr. 168/1999 ), defineşte greva ca încetarea colectivă şi
voluntară a lucrului într-o unitate ce poate fi declarată pe durata desfăşurării conflictelor de
interese, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege ( art. 40 ).
Din această definiţie, se desprind următoarele caracteristici ale grevei:
a) Greva este o încetare colectivă şi voluntară a lucrului. Această trăsătură
trebuie îţeleasă, în primul rînd, prin faptul că declararea grevei trebuie să îndeplinească adeziunea
numărului necesar de salariaţi, pentru a hotărî încetarea colectivă şi întreruperea efectivă a
acestuia, iar, în al doilea rînd , greva să ia sfîrşit de îndată ce această condiţie nu mai este întrunită,
ca urmare a renunţării la grevă a unor salariaţi. De asemenea, greva trebuie să înceteze, definitiv,
sau temporar, de cîte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea sau
suspendarea acesteia.
b) Greva se poate declanşa numai la nivelul unitate. În acest sens, este de menţionat
că art. 40 din Legea nr. 168/1999 reglementează declanşarea grevei numai la nivel de unitate, air
nu şi la nivelele superioare ( grup de unităţi; ramură sau la nivel naţional ).
c) Greva poate fi declerată pe durata desfăşurării conflictelor de interese.
Reamintim că sfera conflictelor de interese este deosebit de restrînsă fiind legată de negocierea,
încheierea sau semnarea contractului colectiv de muncă şi în cazul în care unitatea nu acceptă
revendicările formulate de salariaţi. Rezultă că în afara acestor conflicte nu este posibilă
declanşarea grevei; dacă totuşi e declarată, va avea cracter ilegal.
d) La declararea grevei trebuie avute în vedere şi excepţiile prevăzute de Legea nr.
168/1999. Aceste excepţii se referă la anumite interdicţii sau restrîngeri ale dreptului la grevă
pentru anumite categorii sociale sau la acele norme care umăresc garantarea libertăţii muncii,
funcţionarea în siguranţă a instalaţiilor şi a utilajelor, precum şi la continuarea dialogului pentru
soluţionarea conflictelor de interese.
Dreptul la grevă şi limitele lui. Corolarul pe plan juridic al grevei îl reprezintă dreptul al
grevă.
În Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale este
proclamat , în art. 8, dreptul sindical şi dreptul la grevă cu precizarea că aceasta “trebuie axercitat
conform legilor din fiecare ţară”.
Un alt document internaţional, Carta Socială Europeană, consideră dreptul al grevă un
mijloc de asigurare a negocierii colective, şi afirmă “dreptul muncitorilor şi al întreprinzătorilor la

6
acţiuni colective în caz de conflicte de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor
ce pot rezulta din convenţiile colective în vigoare”.
Aparent paradoxal, nici o convenţie sau recomandare a Oragnizaţiei Internaţionale a Muncii
nu se referă exclusiv şi nici expres la dreptul la grevă.Într-adevăr in ultima analiză, greva
constituie, la scară colectivă, o aplicare a excepţiei neexecutării obligaţiilor contractuale – excepţie
tipică în contractele de drept privat. În schimb, Carta Socială Europeană revizuită ( ratificată de
Romania prin Legea nr. 74/1999 ) se referă concret, în art. 6 pct. 4 la “dreptul lucrătorilor şi al
patronilor la acţiuni colective în cay de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva
obligaţiilor ce ar reyulta din convenţiile colective în vigoare”.
Dintre ţarile dezvoltate ale lumii, singurele Franţa şi Italia admit în mod formal existenţa
dreptului la grevă existînd prevederi constituţionale în acest sens. Dar acest drept este recunoscut şi
în ţari ale căror acte fundamentale recunosc libertatea de asociere ( Anglia, Germania ) sau chiar
în cele în care legislaţia tace ( Belgia, Olanda ). De asemenea, greva nu este interzisă în Elveţia
sau în celelalte ţari democratice.
În Romania, după 1990, greva a fost recunoscută ca un mijloc legal la care salariaţii au
dreptul să recurgă ori de cîte ori interesele lor profesionale, economince şi sociale le sunt încălcate.
Constituţia Romaniei prevede dreptul la grevă în art. 40 ( în sensul garantării lui ), care
constituie şi un principiu fundamental al dreptului muncii. În baza prevederilor constituţionale şi
ale art. 18 din Codul muncii, prin contractul colectiv sau cel individual de muncă nu se poate
renunţa la dreptul de grevă. O astfel de clauză de renunţare chiar conţinută în contract este nulă.
Aşadar, greva, nu este o manifestare de forţă a salariaţilor tolerată de lege, ci un drept
constituţional intangibil.
Greva constituie un drept individual şi coletiv. El aparţine fiecărui salariat, dar se exercită în
mod colectiv.
Conform art. 40 alin. (2) din Constituţia Romaniei, în care se că legea stabileşte condiţiile şi
limitele acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate,
menţionăm că dreptul la grevă nu poate fi execitat în mod anarhic, fară nici un fel de limite, prin
încălcarea ori nesocotirea unor interese generale. Grevele nu pot fi declarate în mod abuziv de
către conducerea unui sindicat sau de către unii salariaţi ( organizatori ) fară consultarea şi
adeziunea majorităţii salariaţilor. În acelaşi timp, dreptul la grevă nu poate să ducă la paralizarea
activităţii vitale contra reglementarii restrictive.
Dreptul la grevă se poate exercita numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilitaţile de
soluţionare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de Legea nr.168/1999 şi dacă
momentul declanşarii a fost adus la cunoştiinţa conducerii unităţii, de către organizatori, cu 48 de
ore înainte de declanşare. Ţinînd cont de situaţiile deosebite pe care le creează declanşarea unei
greve, în calculul celor 48 de ore se includ şi zilele nelucrătoare. Din punct de vedere al Legii nr.
168/1999, pentru ca exercitarea dreptului la grevă să fie considerată ca fiind făcută cu respectarea
tuturor prevederilor legale aplicabile în materie, apreciem că este necesar ca aceasta să se
circumscrie următorilor parametri:
- greva să aibă un caracter pofesional, să urmărească numai realizarea unor interese
profesionale ale salariaţilor , cu caracter economic şi social, fară a urmări scopuri pur politice.

7
 - greva să fie declarată cu respectarea prevederilor legii referitoare la parcurgerea obligatorie
a procedurii de conciliere, instituită cu scopul de a se încerca soluţionarea pe această cale a
conflictului colectiv de muncă;
- declararea grevei să întrunească adeziunea numărului necesar de salariaţi pentru a hotărî
încetarea colectivă a lucrului şi să ia sfîrşit de îndată ce această condiţie nu mai este întrunită, ca
urmare a renunţării la grevă a unor salariaţi.
Cvorumul pentru adoptarea hotărîrii de declanşare a grevei trebuie întrunit cumulat. Din
ambele categorii de posibili participanţi la grevă ( sindicalişti şi salariaţi neorganizaţi în sindicate ),
cel putin jumătate din numărul membrilor sindicatelor reprezentative ori, după caz, cel puţin o
pătrime din numărul salariaţilor unităţii trebuie să opteze pentru declararea grevei. Aceasta
înseamnă că în cazul declarării grevei la nivelul unităţii, cvorumul necesar se raportează la total
unitate – persoana juridică – pe cele două categorii de salariaţi.
Greva trebuie să se desfăşoare cu respectarea prevederilor legii referitoare la protejarea
bunurilor ce aparţin angajatorului, a instalaţiilor şi utilajelor a căror oprire ar prezenta pericol de
deteriorare sau pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, precum şi protejarea intereselo salariaţilor care
neparticipînd la grevă, doresc să contiunue lucrul.
În sfîrşit, greva trebuie să înceteze , definitiv ori temporar ori de cîte ori sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea su suspendarea acestora.

Categorii de greve

Clasificarea grevelor.Se face in funcţie de de mai multe criterii:

A.Din punct de vedere al participării la grevă al salariaţilor:
a) greve totale la care aderă întregul personal al unităţii;
b) greve parţiale, fie pe anuminte secţii, fie pe anumite categorii de salariaţi.
B. Din punct de vedere al duratei lor:
a) greve nelimitate în timp ( pînă la soluţionarea revendicărilor );
b) greve limitate ( declarate pe o anumită perioadă ).
C. După modul de organizare:
a) greve de avertisment – avînd o durată mai mare de două ore dacă se face cu încetarea
lucrului şi trebuie în toate cazurile să se preceadă cu cel puţin 5 zile de grevă propriu-zisă; este de
reţinut că legea nu instituie obligaţia grevei de avertismentca o condiţie anterioară declanşării
grevei propriu-zise; prin extinderea acestei perioade, aşa cum pe bună dreptate se subliniază
în literatura recentă de specialitate, s-au creat condiţii de timp pentru angajator de a
reanaliza, dacă este cazul, revendicările salariaţilor şi mai ales de a-şi lua măsurile tehnico-
organizatorice necesare pe durata grevei;
b) greve organizate – de regulă de sindicate;
c) greve spontane sau “sălbatice” – declanşarea fără intervenţia sindicatului sau chiar
contrar opiniei acestuia.
D. După finalitatea lor:
a) greve profesionale ce au ca scop îmbunătăţirea salarizarii şi condiţiilor de muncă;

8
 b) greve de solidaritate sunt acele greve declarate de un grup de salariaţi nu pentru
soluţionarea unor revendicări proprii, ci pentru a susţine revendicările formulate de salariaţi din
alte unităţi.
Potrivit vechii reglementări ( Legea nr. 15/1991 ), greva de solidaritate este nelegală deoarece
nu se putea concepe ca prin conciliere între salariaţi şi conducerea unei unităţi, să se poată rezolva
revendicările personalului grevist al altei unităţi.În prezent, art. 45 din Legea nr. 168/1999,
recunoaşte ca legală greva de solidaritate, ceea ce corespunde paracticii existente pe plan
internaţional.
c) greve politice, urmărind scopuri pur politice sunt considerate ilegale în majoritatea
legislaţiilor, deoarece soluţionarea revendicărilor susţinute nu sunt de competenţa patronatului.
Greva politicădin ţara noastră, potrivit art. 49 alin. ( 2 ) din Legea nr. 168/1999, este interzisă şi are
un caracter ilicit.
După legalitatea lor:
a) greve licite – cu respectarea prevederilor legale;
b) greve ilicite – cum este cazul celor cu caracter politic.
Mai sunt cunoscute şi alte tipuri de greve:
a. greve prin surprindere – desfăşurate fără preaviz;
b. greve sughiţ – constă în abţinerea de la muncă, fracţionată în timp şi în perioade
scurte;
c. greva în carouri – cînd greva se desfăşoara nu pentru toţi salariaţii deodată, ci pe
categorii şi succesiv;
d. greve perlate – cînd greviştii reduc eficienţa muncii prin operaţiuni de muncă ce se
execută într-un ritm lent;
e. greve de zel – cînd sunt executate minuţios toate formalităţile administrative cerute,
mai ales în serviciile publice, cum s-a întîmplat în ultimul timp la noi, îndeosebi în sistemul
vamal;
f. greve de tromboză – cînd greva intervine într-un loc strategic al unităţii, paralizîndu-
i activitatea.
În ţara noastră a existat şio alta categorie de grevă şi anume grevă-demisie, cum s-a incercat
la Regia autonomă “ RENEL”, chiar dacă potrivit legii, salariaţii din unităţile sistemului energetic
naţional nu puteau declanşa greva.
Această grevă-demisie presupune demisia în bloc a tuturor salariaţilor, deci încetarea
contractului de muncă la iniţiativa lor ( art.135 din Codul muncii ). Ea este ilegală avînd în vedere
faptul că demisia potrivit legislaţiei muncii este, prin definiţie, individuală. Desigur că o astfel de
modalitate de încetare a activităţii nu este legală şi are consecinţe dintre cele mai grave pentru
economia ţarii.
O încercare de grevă în acest sens, a fost declanşată de către salariaţii RENEL R.A. pe data
de 2 iunie 1995, in 33 de centrale din 37 existente în sistemul energetic naţional, cînd 5000 de
salariaţi şi-au depus demisiile. Dar cu toate acestea, schimburile de tură în centrale s-au efectuat
conform garficelor de lucru, atît specialiştii aflaţi în grevă cît şi cei demisionari acceptînd să
lucreze, deşi conflictul a rămas deschis.
Rezultatula fost protocolul semnat de către guvern şi sindicatele RENEL, ce a consfinţit
încetarea conflictului.

9
 În concluzie, făcînd referire la legislaţia noastră în vigoare, Legea nr. 168/1999 stabileşte în
art. 43 că grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate.

Greva de avertisment.Potrivit art. 44 din Legea nr. 168/1999, greva de avertisment nu poate
avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile,
să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă .
Această grevă are rolul de a atenţiona patronul că salariaţii au anumite revendicări care, dacă
nu vor fi soluţionate, vor genera o formă mai gravă de acţiune şi anume propriu-zisă.
Referitor la termenul de cel puţin 5 zile, este de menţionat că acesta este un termen minim,
este ce înseamnă că legalitatea decanşării grevei nu este afectată dacă termenul ar depăşi 5 zile.
În raport cu formularea textului, rezultă că acel termen de 5 zile se referă la zile calendristice
şi nu la zile lucrătoare.
Legea nu precizează modalitatea în care să se realizeze în mod practic înştiinţarea conducerii
unităţii de către salariaţi în legătură cu declanşarea grevei de avertisment. De aceea, considerăm că
această înştiiţare este necesară să fie făcută în formă scrisă, ceea ce permite ulterior dovedirea
neechivocă a realizării cerinţei legale.
Mai precizăm, că durata de două ore poate fi depăşită, dacă greva de avertisment se face fără
încetarea lucrului.

Greva de solidaritate. Conform art. 45 din Legea nr. 168/1999, greva de solidaritate poate fi
declarată în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţi din alte unităţi.
Hotărîrea de a declara grevă de solidaritate poate fi luată, de către organizaţiile sindicale
reprezentative afiliate la aceeaşi federaţie sau confederaţie sindicală la care este afiliat sindicatul
organizator.
Greva de solidaritate nu poate avea o durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris
conducerii unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de data încetării lucrului.
Din dispoziţiile legale citate mai sus, rezultă următoarele condiţii în care poate fi declarată o
grevă de solidaritate:
a)Declararea ei poate avea loc numai în vederea susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din
alte unităţi.
Din această condiţie rezultă că greva de solidaritate nu priveşte raporturile cu propria unitate,
ci solidaritatea unor salariaţi ( cu angajţii ) din alte unităţi în vederea susţinerii revendicărilor
acestora.
De aceea, suntem de părere că între liderii de sindicat ale unităţilor în cauză trebuie să existe
un schimb de informaţii în legătură cu revendicările formulate de salariaţii respectivi, cărora
conducerea unităţilor în cauză nu le-a dat satisfacţie şi după ce le aduce la cunoştiinţă salariţilor pe
care îi reprezintă aceştia să hotărască dacă se vor solidariza cu greviştii. Ba mai mult, se cuvine să
precizăm că declanşarea grevei de solidaritate se poate face numai atunci cînd salariaţii cu care
solidarizează greviştii se află în grevă legală, respectiv au urmat toate fazele procedurale cerute de
lege.
b) Hotărîrea de a declara greva de solidaritate poate fi luată de organizaţiile sindicale
reprezentative, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor lor, sub condiţia ca

10
respectivele organizaţii sindicale să fie analizate la aceeaşi federaţie sau confederaţie sindicală la
care este afiliat sindicatul organizator.
Conform art. 45 alin. ( 2 ) din Legea nr. 168/1999, pentru salariaţii unităţilor în care nu sunt
organizate sindicale reprezentative, hotărîrea de declarare a grevei, nu se poate lua de către
reprezentanţii salariaţilor, legiuitorul înţelegand să reglementeze greva de solidaritate ca o atribuţie
exclusivă a mişcării sindicale.
c) Durata grevei de solidaritate nu poate fi mai mare de o zi; in acest caz suntem de părere că
este vorba de o zi lucrătoare şi nu de una nelucrătoare.
d) Declararea grevei de solidaritate trebuie anunţată în scris conducerii unităţii cu cel puţin
48 de ore înainte de data încetării lucrului.
În raport cu formularea textului, rezultă că în termenul de cel puţin 48 de ore se includ şi
zilele nelucrătoare ( sărbători legale, religioase, zile de repaos saptămîna etc.), şi că este vorba de
un termen minim. Aceasta înseamnă că legalitatea declanşarii grevei nu este afectată dacă
anunţarea conducerii unităţii are loc cu mai mult de 48 de ore prealabil momentului de debut al
grevei.

Greva politică. Este acea formă de grevă care urmăreşte realizarea unor scopuri pur politice.
Ea este considerată ilegală deoarece soluţionarea revendicărilor susţinute nu sunt de competenţa
patronatului. Uneori s-a făcut distincţie între greva politică, în sens strict, subordonată problemelor
politice propriu-zise şi greva economico-politică, adică aceea îndreptată spre obţinerea intervenţiei
autorităţii publice pentru îmbunătăţirea condiţiilor socio-economice ale muncitorilor, aceasta din
urmă avînd caracter legal.
S-a considerat că greva politică face notă discordantă prin aceea că ea urmăreşte schimbare în
mod violent a ordinii sociale, îşi propune să cuprinda întreaga activitate şi viaţă economică, să
producă panică şi dezordine pentru a prelua conducerea politică.
Conform art. 49 alin. ( 1 ) din Legea nr. 168/1999, greva poate fi declarată, numai pentru
apărarea intereselor cu caracter profesional , economic şi social al salariaţilor. Acest text legal
preia dispoziţiile art. 40 alin. ( 1 ) din Constituţie, potrivit căruia salariaţii au dreptul la grevă
pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.

Declararea grevei

Condiţiile privind declararea grevei. Nerelizarea concilierii, mai degrabă aşecul acesteia,
are drept consecinţă, posibilitatea legală a declanşării grevei, care constituie, ultima fază a
conflictului de muncă şi cea mai gravă dintre efectele ei.
Conform art. 41 din Legea nr. 168/1999, greva poate fi declanşată numai dacă, în
prealabil, au epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin procedurile
prevăzute de prezenta lege şi dacă momentul declanşării a fost adus la cunoştinţa conducerii
unităţii de către organizatori cu 48 de ore înainte.
Înainte de declanşarea grevei, medierea şi arbitrajul sunt obligatorii numai dacă parşile
de comun acord, au decis parcurgerea acestor etape.
În concluzie greva se poate declanşa:
- în toate cazurile, după parcurgerea, cel puţin, a fazei de conciliere.

11
 - după parcurgerea fazelor de conciliere şi mediere.
Avînd în vedere totala libertate a organizatorilor grevei de a stabili durata acesteia, indiferent
cum este declarată iniţial, pe durată determinată sau nedeterminată, pa parcursul desfăşurării grevei
organizatorii pot reveni la hotărîrea iniţială şi să precizeze că:
- o grevă pe durată determinată ar urma să se desfăşoare pe o durată nedeterminată;
- o grevă pe o durată nedeterminată va avea loc pe o durată determinată stabilindu-se şi data
acesteia;
- durata determinată a grevei, stabilită la declararea ei se modifică scurtînd sau majorînd
durata iniţială.

Interdicţii şi restricţii în declanşarea grevei.Art 63 din Legea nr. 168/1999 stabileşte că nu

pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului de interne şi al unităţilor din
subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Roman de Informaţie, al Serviciului de
informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în
Ministerul de Justiţie, precum cel din unităţile din subordinea acestuia.
Faţă de reglementarea antrioară – art. 45 alin. ( 1 ) lit. a) din Lgea nr. 15/1991 –seremarcă o
opţiune nouă: au dreptul la grevă şi funcţionarii publici ( din aparatul Parlamentului, guvernului,
ministerelor, prefecturilor, primării, etc. ).

Suspendarea începerii ( sau continuării ) grevei. În conformitate cu prevederile art. 55,

conducerea unităţii poate solicita suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la
începerea sau continuarea ei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor.
In literatura juridică s-a ridicat problema dacă durata suspendării se calculează în zile lucrătoare
sau pe zile calendaristice. În opinia noastră, este vorba de zile calendaristice şi nu de zile
lucrătoare. Dacă ligiuitorul ar fi avut vedere zilele lucătoare, ar fi precizat în mod expres acesta. In
plus, 30 de zile lucrătoare înseamnă peste 40 de zile calendaristice, iar o durată mai mare de
suspendare a grevei nu este favorabilă nici uneia dintre părţi; conflictul trebuie soluţionat nu ca
urmare a scurgerii unui număr mai mare de zile, ci prin una din modalităţile prevăzute de lege,
într-un timp rezonabil. De astfel, se constată că termenul respectiv este maxim, iar în practică
grevele au fost suspendate pe perioade mai scurte şi pe zile calendaristice.
Instanţa poate adimte întocmai cererea unitaţii şi dispune de suspendarea pe termenul
solicitat sau poate stabili un termen în cadrul celui maxim prevăzut.
O altă problemă care se pune este în legătură cu data de la care vă curge termenul.
Bineînţeles că atunci cînd greva nu a început, acest termen curge de la începerea ei, iar cînd a
început curge de la data stabilită prin hotărîrea instanţei, care poate fi, apreciem, data pronunţării.

Desfăşurarea grevei

Participarea la grevă. Art.50 alin.(1) din lege prevede că ,, participarea la grevă este liberă.
Nimeni nu poate fi constrîns să participe la grevă sau să refuze să participe’’.

12
 Din acest text, cu valoare de principiu, rezultă dreptul recunoscut oricărui salariat de a
participa la grevă in mod liber, de a se retrage cînd doreşte din rîndul participanţilor la grevă, de a
refuza, atunci cînd este solicitat, să adere la un conflict de muncă.
Încălcarea acestor prevederi constituie contravenţie şi se sancţionează conform art.88 din
lege.
Pe durata unei greve declanşate într-o unitate pot înceta activitatea şi salariaţii unor subunităţi
sau compartimente care nu au participat iniţial la declanşarea conflinctului de interese [art.50 alin.
(2)].
Participarea la grevă s-au organizarea ei, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu reprezintă o
încălcare a obligaţiilor de serviciu ala salariaţilor şi nu poate avea consecinţe negative pentru
grevişti sau organizatori. Singura condiţie impusă cu privire la participarea la grevă sau
organizarea acesteia, este aceea ca încetarea colectivă a lucrului să aibă loc în mod legal,iar greva
sa nu fie suspendată (art.54).
Exprimarea legii ,,nu poate avea consecinţe negative pentru grevişti sau organizatori’’ trebuie
interpretată în sensul că participarea la grevă sau organizarea acesteia,cu respectarea dispoziţiilor
legii, nu poate atrage răsounderea juridică pentru grevişti sau organizatori, indiferent care ar fi
forma acesteia. Soluţia este logică deoarece, neexistînd o încălcare a unei obligaţii de serviciu, nu
poate exista nici o răspundere.
Această soluţie nu mai este însă valabilă în ipoteza in care greva este suspendată potrivit atr.
56 din lege sau este declarată ilegală, conform art.60 alin. (1)lit. b)din lege. Aşadar dacă începerea
sau continuarea grevei e fost suspendată ori greva a fost declarată ilegală, organizarea sau
participarea la grevă în continuare constituie încălcări ale obligaţiilor de serviciu şi atrage
răspunderea juridică.
De plidă, liderii sindicali care organizează declanşarea sau, dupaă caz, continuarea unei greve
ilegale,au şi o răspundere disciplinară şi, în consecinţă, li se poate desface contractul de muncă în
condiţiile prevăzute de art. 130 alin.(1) lit.i) din Codul muncii.
În sensul celor de mai sus, s-a pronunţat şi practica judiciară.
Astfel, s-a decis că iniţierea sau participarea la defăşurarea unei greve,făra respectarea
dispoziţiilor legale care reglementează procedurile prealabile declanşării acesteia, constituie o
abatere disciplinară care justifică desfacerea contractului de muncă în condiţiile prevăzute de art.
130 lit. i) din Codul muncii.
Tot astfel, s-a considerat: dacă s-a stabilit prin hotărîre definitivă caracterul ilegal al grevei
organizată de un lider sindical, grevă ce a generat şi mari pagube materiale, măsura desfacerii
contracului de muncă a acestui salariat este legală.
Protecţia instituită împotriva măsurii desfacerii diciplinare a contractului de muncă, în
favoarea liderilor sindicali, operează deci numai prntru activitatea sindicală desfăşurată cu
respectarea prevederilor legale, nu şi pentru activitatea de organizare a unor greve ilegale,
declarate astfel prin hotarîre judecătorească.
De altfel, în materia răsunderii juridice, inclusiv disciplinară, organizatorilor declanşării sau
continuării unei greve nelegale, raportul dintre Legea nr. 54/1991 şi Legea nr.168/1999 este acela
de la o regelementare generală la o reglementare specială. În consecinţă, primează legea specială,
potrivit principiului de drept care stabileşte că specialia generalibus derogant.

13
 În sensul celor de mai sus şi practica Organizaţiei Internaţionale a Muncii. S-a precizat astfel
că ,,un mandat sindical nu conferă imunitatea în orice împrejurare’’. Convenţia nr.135 şi
Recomandarea nr.143, ambele din 1971, vizează asigurarea protecţiei reprezentanţilor muncitorilor
în întreprindere şi indică facilităţile ce li se pot acorda. Ei beneficiază de protecţie eficace
împotriva tuturor măsurilor care le-ar putea aduce prejudicii, inclusiv concidierea, şi care ar fi
motivate, prin calitatea sau prin activităţile lor de reprezentaţi ai muncitorilor, de afilierea lor
sindicală sau de participarea la activităţi sindicale atât timp cât acţionează conform legii,
convenţiilor colective, sau altor reglementări în vigoare.
Art. 54 alin.(3) dispune că ,,pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg
din contractul lor de muncă, cu excepţia drepturilor salariale’’.
O concluzie ce decurge din acest text este aceea că, pe perioada cât se află în grevă, cei în
cauză nu au dreptul la salariu. Este logică soluţia deoarece pe perioada respectivă nu se prestează
munca. În schimb, ei vor beneficia de drepturile de asigurări sociale , iar intrevalul de timp cât au
participat la grevă constituie vechime in muncă incluzându-se şi în calculul vechimii neîntrerupte
în aceeaşi unitate. Evident că aceste din urmă drepturi nu se mai cuvin în momentul în care instanţa
de judecată ori comisia de arbitraj a hotărât suspendarea ori încetarea grevei, în temeiul art.56,
art.60 alin.(1) lit. b) sau art.62 din lege.

Continuarea activităţii salariaţilor care nu participă la grevă. Potrvit art.51 aln.(1), ,,dacă
este posibil, salariaţii care nu participă la grevă îşi pot continua activitate’’.
După cum s-a subliniat, participarea la grevă este absolut liberă în sensul că nimeni nu poate
fi obligat sa participe la grevă ori să refuze o asemena participare.
Este firesc ca cei ce nu participă la conflict sa-şi continue activitatea beneficiind astfel, pe
cale de consecinţă, de salariu. Însă, aceşti salariaţi continuă activitatea numai ,,dacă aceasta este
posibilă’’. O atare posibilitate există atunci când greva celorlalţi salariaţi nu paralizează întreaga
activitate a unităţii, când munca celor ce au încetat lucrul.
Posibilitatea continuării activităţii, modalităţile concrete ale acesteia, considerăm că trebuie
stabilite de conducerea unităţii şi reprezentanţii celor care, nefiind în grevă vor să lucreze fară
întrerupere.
Suntem de părere că în ipoteza în care greva este declarată nelegală, iar salariaţii neangrenaţi
în conflictul de muncă au fost împiedicaţi de a continua lucrul, ei au dreptul să primească de la
unitate echivalentul salariatului de care au fost lipsiţi. Sumele respective se vor include în
despăgubirile solicitate de către unitate de la organizatorii grevei nelegale.

Obligaţii penru organizatorii grevei şi conducerea unităţii pe durata desfăşurării

grevei. În conformitate cu dispoziţiile art.52 din lege, organizatorii grevei, împreună cu conducera
unităţii, au obligaţia ca pe durata acesteia să protejeze bunurile unităţii şi să asigure funcţionarea
continuă a utilajelor şi instalaiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru viaţa sau
sănătatea oamenilor.
Modalităţile concrete prin care organizatorii grevei şi conducera unităţii se înţeleg să aducă la
îndeplinire prevederile de mai sus rămân în exclusivitate la aprecierea lor.

14
 Neîndeplinirea obligaţiei legale menţionate sau îndeplinirea ei defectuoasă, constituie cauză
de nelegalitate atât pentru declararea grevei, întrucât aceasta nu poate începe înaintea de stabilirea
măsurilor respective, cât şi pentru desfăşurarea ei.
Prin expresiie legale ,,ar putea cinstitui un pericol’’ sau ,,ar putea cauza pagube’’, credem că
legiuitorul a intenţionat să se refere la utilaje şi instalaţiile în ale căror prescripţii de utilizare şi
fiuncţionare, se prevede in mod precis, că oprirea lor constituie un pericol pentru viaţa şi sănătatea
oamanilor,dacă nu se iau anumite măsuri speciale, expres preăzute în aceste prescripţii tehnice.
Pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate fi împiedicată sa-şi desfăşoare activitatea de
salariaţii aflaţi în grevă sau de la organizatorii ei. Rezultă că cei în cauză au obligaţia de a se abţine
de la orice acţiune care ar fi încălca acest drept al unităţii, reglementat de lege, ca o măsură
specială de protecţie.
În situaţia în care salariaţii aflaţi în grevă sau organizatorii ei încalcă obligaţiilelegale,vor
ăspunde penal sau (şi) patriminial, dupaă cim faptele săvârşite atrag una sau ambele dintre aceste
forme de răspundere.
În timpul grevei, organizatorii continuă negocierile cu conducerea unităţii în vederea
satisfaceri revendicărilor care au constituit motivele încetării colective a lucrului.
În cazul în care organizatorii grevei şi conducerea unităţii ajung la acord, greva încetează.

Încetarea grevei

Incetarea gravei prin renunţare. Art. 48 din lege prevede că în situaţia în care; după
declararea grevei, jumătate din numărul salariaţilor care au hotărât declararea grevei renunţă la
grevă, aceasta încetează.
Într-o speţă, s-a decis că renunţarea poate fi adusă la cunoştiinţă, chiar în instanţă, cu ocazia
soluţionării cererii de suspendare a grevei.
Incetarea grevei prin acordul părţilor. După cum s-a mai subliniat, în timpul grevei,
organizatorii continuă negocierile cu conducera unităţii în vederea satisfacerii revendicărilor care
au constituit motivele încetării colective a lucrului.
În mod practic, aceste negocieri se concretitează într-un acord, care poate fi total, atunci când
ambele părţi s-au înţeles deplin asupra revendicărilor formulate. Drept consecinţă, greva încetează
şi acordul realizat în acest sens rămâne obligatoriu pe întreaga durată stabilă de părţi.
Acordul poate fi şi parţial când priveşte numai unele revendicări, altele rămânând
nesoluţionate. Desigur că un acord parţial nu are efectele juridice ale încetării grevei în condiţiile
arătate mai sus, decât în cazul în care organizatorii grevei hotărăscsă renunţe la celelalte
revendicări a căror satisfacere nu au obţinut-o, situaţie în care, de asemenea, greva încetează.

Încetarea grevei prin horărâre judecărorească. În conformitate cu dispoziţiile art.58 din

Legea nr.168/1999 (modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/200), ,,dacă
unitatea apreciază că greva a fost declarată ori de câte ori se continuă fară respectarea legii, se
poate adresa tribunalului în raza căreia îşi are sediul unitatea, cu o cerere pentru constatarea
neîndeplinirii condiţiilor legale pentru declanşarea sau continuarea grevei’’.

15
 Tribunalul fixează termen pentru soluţionare, care nu poate fi mai mare de 3 zile de la
sesizare şi dispune citarea părţilor (art. 59).
Anterior modificării Legii nr. 168/1999, competenţa soluţionării unei asemenea cereri
revenea judecătoriei.
Încetarea prin hotărîrea comisiei de arbitraj.Conform prevederilor art. 62 din lege, În
situaţia în care greva s-a derulat pe o durată de 20 de zile, fară ca să afecteze interesele de ordin
umanitar, conducerea unităţii poate supune conflictul de interese unei comisii de arbitraj.

IV. Cele mai importante greve din Romania

An Ramura/Sindicat Cererile grevistilor

1933 Greva ceferistilor Salarii si conditii de munca
1977 Greva minerilor din Valea Jiului Revendicari politice
1987 Greva muncitorilor de la Steagul Rosu Brasov Revendicari politice
1991 Greva nationala Pentru aparitia legii sindicatelor
1993 Greva C.S.I. Fratia Pentru recuperarea zilei de 1 Mai
1995 Greva nationala Protest la acordarea salariilor compensatorii
1999 Greva minerilor din Valea Jiului Revendicari salariale
2000 Greva transportatorilor Cresterea salariilor
2005 Greva angajatilor de la Posta Cresterea salariilor
2005 Greva mecanicilor de locomotiva Cresterea salariilor
2005 Greva din educatie Cresterea salariilor si imbunatatirea infrastructurii

V. Greva, mai veche decat miscarea sindicala

Greva - incetare voluntara si colectiva a muncii organizata de salariati cu scopul de a

obtine anumite revendicari, economice sau politice. Aceasta este definitia, potrivit DEX.
Primul protest de acest gen a avut loc in Egiptul antic. La noi, ultima greva japoneza a avut
loc in noiembrie si i-a avut drept protagonisti pe profesori. Trecerea timpului nu a schimbat
insa mare lucru: miza a fost si va ramane intotdeauna aceeasi: salarii mai mari.

Greva - incetare voluntara si colectiva a muncii organizata de salariati cu scopul de a obtine

anumite revendicari, economice sau politice. Aceasta este definitia, potrivit DEX. Primul protest
de acest gen a avut loc in Egiptul antic. La noi, ultima greva (japoneza) a avut loc in noiembrie si
i-a avut drept protagonisti pe profesori. Trecerea timpului nu a schimbat insa mare lucru: miza a
fost si va ramane intotdeauna aceeasi: salarii mai mari.
Conflictele de munca intre salariati si patroni sunt vechi de cand lumea. Mai exact, de cand se
construiau piramidele... Un papirus care dateaza din 1150 i.H., pastrat la Muzeul Egiptean din
Torino, poate fi considerat actul de nastere al grevei. A fost redactat de scribul Ammennakhate si
descrie primul conflict de munca din lume.
Ne este foame!", strigau muncitorii din satul Deir el-Medinet (la nord de Teba) cand au incetat
lucrul la constructia mormintelor regilor si reginelor. Patron" era faraonul Ramses al III-lea.
Oamenii sai erau nemultumiti ca timp de 18 zile nu le-au fost platite salariile - care constau in

16
alimente (peste uscat, grau, legume) si... farduri. Acestea din urma nu erau produse cosmetice de
infrumusetare, asa cum le stim astazi, ci creme pentru protectia de razele solare. Putem consemna,
cu aceasta ocazie, si prima strategie sindicala. Riscul ca grevistii" sa ramana fara loc de munca era
minim intrucat, pentru un faraon, locul de veci avea cea mai mare prioritate. Asa ca Ramses al III-
lea nu a stat sa negocieze prea mult si le-a platit restantele plus veniturile pe doua luni in avans. Iar
ca sa nu mai aiba parte de conflicte de munca a inventat o noua functie - cea de administrator", un
fel de diriginte de santier in zilele noastre. Personajul era ales dintre cei mai priceputi muncitori.
Acesta avea in sarcina graficul lucrarilor, dar si plata la timp a salariilor" muncitorilor.

3.000 de ani de pace sindicala"

Au urmat aproape 3.000 de ani fara conflicte de munca. De fapt, a fost o lunga perioada in care
relatia patron-angajat era redusa la brutala sclavie - sub o forma sau alta, indiferent daca oamenii
exploatati erau liberi sau nu. A inceput insa epoca moderna. Astfel, spre sfarsitul secolului 18, mai
exact la 1794, s-a declansat la New York greva tipografilor. Principalele revendicari tineau tot de
salarii (nu s-a schimbat nimic!), dar au aparut si altele, care tineau, de exemplu, de conditiile de
munca. Tipografii au dat doar tonul pentru ca pe teren" nu s-au ales cu mare lucru. Tamplarii din
New York au inceput grevele in 1796, dulgherii din Philadelphia in 1797, pantofarii din New York
in 1799.

Visul sindical american...

Asadar, tot americanii au pus si bazele luptei de clasa". La inceputul secolului 19, actiunile
sindicatelor pentru imbunatatirea conditiilor de munca prin negocieri sau greve au devenit tot mai
frecvente. Pana in anii 1820, sindicatele americane s-au implicat in efortul de reducere a zilei de
munca de la 12 la 10 ore. Dar pentru ca sansele de reusita erau destul de mici, ele s-au aratat
interesate de formarea unei federatii a oamenilor muncii. Zis si facut. Uniunea Nationala a
Mestesugarilor a fost inchegata in 1834, insa divergentele de opinie ale liderilor au condus la
dizolvarea ei in 1837. Urmatoarea incercare a avut loc in 1866, cand in Baltimore s-au adunat
cateva asociatii de sindicate pentru a forma Uniunea Nationala a Muncii. Nici aceasta nu a avut
viata lunga. S-a destramat sapte ani mai tarziu.
Cu timpul, sindicalistii au reusit sa se puna de acord asupra propriilor interese, astfel ca prima
unire de succes a muncitorilor a avut loc la Pittsburgh, pe 15 noiembrie 1881. Delegati ai
dulgherilor, fabricantilor de tigari, zugravilor, navigatorilor si otelarilor au creat Federatia
Organizatiilor Mestesugaresti si a Sindicatelor de Munca. Primul presedinte a fost Samuel
Gompers, 31 de ani, din Sindicatul Fabricantilor de Tigari. In 1882, federatia s-a extins cu toate
organizatiile de munca ale femeilor reprezentate pe picior de egalitate" si a cerut o sarbatorire a
eforturilor muncitorilor. Asa s-a nascut prima zi a muncii - s-a tinut marti, 5 septembrie 1882, la
New York. Ulterior, a fost declarata Ziua Muncii" prima zi de luni din septembrie. Ideea s-a
raspandit rapid in toate sindicatele americane, dar si in Europa. Mai tarziu, regimul comunist de la
Moscova a declarat drept sarbatoare a oamenilor muncii ziua de 1 mai. Asta pentru a se sterge
orice legatura intre capitalism si comunism. Pentru primii, era un act nelegal ori de sabotaj, iar
pentru ceilalti - expresia luptei de clasa.
Dar cel mai important moment in istoria luptei de clasa a fost reprezentat de formarea Federatiei
Americane a Muncii, pe 8 decembrie 1886. La ora actuala, sistemul sindical american este

17
considerat, alaturi de cel german, cel mai performant din lume.

...Precizia germana...
Dupa Al Doilea Razboi Mondial, puterile aliate invingatoare s-au gandit sa nu mai permita
repetarea greselilor facute dupa conflictul din 1914-1918. Atunci i-au umilit pe germani si prin
metode economice, nu doar politice si militare. Prin urmare, britanicii s-au gandit sa dea
Germaniei versiune perfectionata a modelului sindical britanic, curatat de toate slabiciunile,
anomaliile, contradictiile si ineficientele sale", dupa cum scria analistul american Paul Johnson in
lucrarea O istorie a lumii contemporane". Astfel, printr-un act de generozitate sinucigasa unic in
istorie, o structura sindicala gandita exact pentru nevoile industriei moderne, pe care Marea
Britanie incercase si nu reusise s-o realizeze in mai bine de jumatate de secol prin consultari
democratice, ii era inmanata gratis principalului sau concurent comercial, Germania. Au fost create
aproximativ 16 sindicate industriale, in cadrul unei singure federatii, DGB. La insistentele
britanicilor, DGB a primit nu doar puteri constitutionale de expulzare, ci si nivelarea financiara a
unui procent fix din toate cotizatiile sindicale, permitandu-i-se sa pastreze mari rezerve financiare,
de care sindicatele puteau, si in caz de nevoie erau chiar obligate sa se foloseasca.
Pentru a face greva era nevoie de un vot secret de 75%, iar DGB mai avea de fapt si un drept de
veto. Grevele din motive politice erau strict interzise, dupa cum era si orice legatura organica intre
sindicate si miscarile politice.
De exemplu, IG Metall, cel mai important sindicat german, are in timpul unui conflict de munca o
organizare de o rigurozitate militara. Actiunile sale sunt evaluate permanent de o societate de
avocatura si, dupa incetarea conflictului, se face un audit economico-financiar. Fondurile sunt
folosite pentru plata salariilor in timpul grevei (ceea ce nu se intampla in sindicatele romanesti) si
pentru consilierea membrilor. Se spune ca, daca un conflict declansat de IG Metall dureaza mai
mult de trei zile, cade guvernul. Una peste alta, Germania de Vest a obtinut cea mai eficienta
structura sindicala dintre toate natiunile industriale importante, fara federatii rivale (ca in SUA),
fara diviziuni marxiste (ca in Italia si Franta) fara sindicate politice (ca in Marea Britanie).

...Si romantismul romanesc

Prima greva importanta din tara noastra s-a petrecut in 1893 si a fost declansata de hamalii din
Portul Braila. Revendicarile erau cele clasice - salarii mai mari si conditii de munca mai bune.
Exista istorici care afirma ca prima greva cu adevarat serioasa in Romania a fost... rascoala de la
1907. Transformata de propagandistii comunisti intr-o revolutie a taranilor romani, rascoala ar fi
fost de fapt un protest al muncitorilor din agricultura, indreptat impotriva vechililor de pe mosiile
boieresti. Miscarea neinspirata a autoritatilor de a folosi forta impotriva taranilor ar fi transformat
totul intr-un mic razboi local. Normal, a existat un singur castigator, clasa patronilor" din
agricultura.
Grevele au devenit insa din ce in ce mai mult o oglinda a peisajului socio-economic din fiecare
tara. Bineinteles, politicienii au sesizat destul de repede potentialul de manevra pe care-l
reprezentau miscarile sindicale si, in foarte scurt timp, grevele au devenit arme impotriva
adversarilor politici.
Rezultatele muncitorilor romani, asa cum sunt prezentate in statisticile oficiale de la acea vreme,
surprind daca sunt comparate cu cele din Occident. Un lucrator roman producea de doua ori mai

18
putine bunuri in industrie si de sase ori mai putine bunuri in agricultura fata de un muncitor din
statele vest-europene. In Anglia, venitul national pe cap de locuitor era de 370 de dolari, in
Germania - de 330 de dolari, iar un muncitor roman castiga doar 76 de dolari. In 1927, de
exemplu, la o populatie de 17,6 milioane de locuitori existau doar 538 de intreprinderi metalurgice,
825 pentru prelucrarea lemnului si 840 din industria alimentara. Stateam bine la exporturi - de sase
ori mai mari decat importurile. Cele mai exportate produse erau zacamintele brute ale solului si
subsolului. Aproape jumatate din numarul intreprinderilor romanesti aveau pana la cinci angajati.
Intreprinderile cu peste 500 de muncitori nu depaseau 12%. Aceste lucruri nu permiteau nici
realizarea unei productii care sa satisfaca piata interna, dar nici inchegarea unor sindicate
puternice.
Au existat insa cateva lucruri bune. Dupa modelul tarilor europene, si in Romania a fost introdusa
practica incheierii contractelor de munca. Dar pentru ca semnarea unor astfel de acte presupunea
angajarea patronilor in respectarea legislatiei muncii si plata a numeroase taxe pentru salariat,
numarul contractelor colective de munca a fost destul de mic. De aici o intreaga serie de greve
muncitoresti. Nu exista insa practica negocierii intre parti, protestele fiind inabusite cu forta.
Daca in anii 1915-1916 numarul grevelor era mai mic din cauza slabei dezvoltari a industriei, a
necunoasterii regulilor unui conflict de munca de acest gen, numai intre 1922 si 1929 s-au
inregistrat 500 de greve, la care au participat peste 100.000 de muncitori. In anul care a marcat
punctul culminant al crizei economice mondiale, 1933, au avut loc 92 de greve, care au afectat 272
de companii. La miscarile de protest au participat 15.000 de salariati, iar din cauza grevelor s-au
pierdut peste 90.000 de zile de lucru. Spre deosebire de zilele noastre, la acea vreme se faceau
calcule multiple si se tinea o evidenta stricta a pierderilor generate de protestele sindicale.

Nu ne vindem tara!
Din motivele pe care le stim cu totii, in perioada 1948-1989 miscarea sindicala nu a avut niciun rol
major in peisajul economic. Greva minerilor din Valea Jiului (1977) si cea a muncitorilor de la
Steagul Rosu Brasov (1986) au vizat indeosebi tinte politice.
A venit insa momentul 1990, an in care miscarea sindicala din Romania a incercat sa-si reia
menirea de aparator al drepturilor muncitorilor. Lipsa de experienta a liderilor a dus insa la
acapararea politica a noilor structuri sindicale. Acest lucru a favorizat aparitia unor proteste
violente, cu minerii din Valea Jiului in rolul personajului negativ - 1990, 1991 si 1999. Ar fi insa
nedrept sa reducem noua lupta de clasa" doar la aceste evenimente si la celebrul slogan Nu ne
vindem tara!". Unele sindicate de ramura au cautat permanent sa-si imbunatateasca prestatia in fata
sustinatorilor. Este ilustrativ in acest sens exemplul sindicalistilor de la SIDEX care, incepand din
1993, si-au trimis liderii la cursuri de perfectionare in Occident. Aparitia confederatiilor sindicale a
fost insa cel mai important pas - prin numarul de membri s-a imbunatatit foarte mult factorul
greutate" la masa negocierilor, iar prin reprezentarea nationala s-a putut realiza o coordonare mai
eficienta a mai multor centre sindicale. Si, pentru ca tot vorbeam de ‚tratative", la ora actuala
exista, in cadrul structurilor sindicale, departamente de negociere, cu oameni specializati. Ceea ce,
din pacate, nu prea gasim la nivel guvernamental.

Conflicte de muncă
In prezent, greva este doar ultima faza a unui conflict de munca". Legislatia care reglementeaza

19
acest tip de miscare sindicala este insa la nivelul anilor si nu lasa prea mult loc de intors
sindicalistilor. Pentru a se ajunge la greva generala trebuie parcurse mai multe etape, incepand de
la a identifica oficial un diferend intre patronat si sindicat pana la negocieri, mediere, greva de
avertisment si abia apoi incetarea completa a lucrului.
In Romania nu exista decat cifre partiale referitoare la numarul conflictelor de munca. Potrivit
expertilor in piata muncii, din 1991 pana 2005 ar fi avut loc aproape 3.500 de actiuni de protest ale
sindicatelor. Dintre toate acestea, doar doua greve nationale. Un alt amanunt interesant: intre 1991
si 2001 au avut loc majoritatea conflictelor de munca - 3.265, iar varful" protestelor sindicale s-a
inregistrat in 1999 - 653. Incepand cu 2001 si pana in 2004 numarul acestora scade considerabil,
ajungandu-se la cateva zeci anual, si acelea de mica amploare. Numarul exact al grevelor, in sensul
incetarii totale sau partiale a lucrului, nu este cunoscut. Retine atentia totusi ca peste 96% din
conflictele de munca au fost declarate ilegale in instante.

VI. Greva din Valea Jiului

Valea Jiului 1977 august 8

Prima grevă din lagărul socialist românesc al lui Ceauşescu
Adriana Mica ( teză de doctorat )
Se poate afirma că, în ceea ce priveşte greva Văii Jiului ’77, metaforica pace de dinaintea
furtunii era ca şi inexistentă, greva fiind declanşată într-un complex de fapte şi împrejurări în
care regimul comunist avea toate motivele să se teamă că nu va încheia cu bine anul
calendaristic.
În primul rând, a avut loc tragedia cutremurului din 4 martie 1977. Potrivit relatărilor prim
vice prim-ministrului Ilie Verdeţ, în pofida evidenţei efectelor dezastruoase în domeniul
economic şi chiar socio-uman ale acestei teribile încercări, Ceauşescu nu a slăbit deloc
hăţurile realizării Planului, fiind decis să i se îndeplinească toţi indicatorii ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat.
O altă evoluţie semnificativă, de această dată pe scena dizidenţei româneşti, o constituie
mişcarea pentru drepturile omului iniţiată de către Paul Goma, care pare să fi oferit prilejul
primelor manifestări de nemulţumire în Valea Jiului. Astfel, cu ceva timp înaintea grevei – la
23 martie 1977 –, minerul Dumitru Blaj a plecat la Bucureşti pentru a semna apelul pentru
drepturile omului iniţiat de către dizidentul Goma, „biletul” pe care l-a adresat scriitorului
fiind ulterior citit la Radio Europa Liberă.După ce actul său a fost făcut astfel public, Blaj a
fost „degradat până a ajuns vagonetar. Apoi l-au pus supraveghetor în depozitul de lemne. Au
făcut imediat o şedinţă în curtea minei şi în faţa lumii l-au făcut de râs. Unii, prin autobuz, îşi
dădeau coate şi ziceau, în batjocură, «Nu te duci şi tu, cu Blaj, după drepturile omului?»”Blaj
a murit în anii ’80, în circumstanţe cel puţin dubioase.
Al doilea moment „neplăcut“ care poate fi considerat că a prefigurat „revolta din Vale“ a fost
aşa numita „Spinoasa mărturisire“, adică un memoriu adresat Comitetului Central al
partidului, Ministerului Minelor şi Televiziunii Române, pe 14 iulie 1977, de către minerul
Gheorghe Dumitrache, „zis «Ispitu»“, căruia i s-a răspuns, cu ocazia condamnărilor de drept

20
comun pronunţate în urma grevei din august 1977, când a fost condamnat la doi ani de
închisoare pentru „instigare şi ultraj la bunele moravuri.”

Ceea ce i-a stârnit însă pe mineri a fost Legea nr. 3 din 30 iunie 1977.Potrivit relatărilor
primarului şi prim-secretarului de atunci al Petroşaniului, Clement Negruţ, toată „babilonia“
care a urmat putea fi evitată dacă legea – conform obiceiului – ar fi fost discutată iniţial „cu
oamenii“.
Asupra acestei legi este disponibilă şi o aşa-zisă „variantă secu‘“, furnizată chiar de către
unul dintre „virtuozii“ care au orchestrat, împreună cu Emil Macri, „rezolvarea cazuluiValea
Jiului 1977 “, şi anume: generalul Nicolae Pleşiţă.Relatarea lui Pleşiţă asupra evenimentelor
se particularizează prin diminuarea influenţei factorului economic, greva fiind catalogată ca
un efect al luptelor pentru putere desfăşurate între cele mai înalte eşaloane ale partidului şi
Securităţii. Personajele principale ale intrigii – potrivit scenaristului Pleşiţă – ar fi fost soţii
Ceauşescu, Ilie Verdeţ, Janos Fazekas şi Emil Bobu, care au luat parte la conflict după cum
urmează: Emil Bobu – ministrul de atunci al Muncii – a sesizat lipsa forţei de muncă în
Valea Jiului, ba, mai mult! a constatat, şi a reuşit să o convingă şi pe Elena Ceauşescu în
acest sens, că acest contraproductiv fenomen s-ar datora vârstei premature de pensionare a
minerilir. În cele din urmă, Ceauşescu – care iniţial s-a arătat reticent faţă de întreagă
problemă – a aprobat apariţia unei noi legi menite să remedieze situaţia, adică a faimoasei
Legi nr. 3. Cu toate că proiectul legii a fost dezaprobat de către Verdeţ, Fazekas şi Trofin,
tovarăşa Ceauşescu a avut câştigul de cauză scontat, reuşind să impună discutabila
reglementare.După apariţia legii, temerile lui Verdeţ, Fazekas şi Trofin faţă de o posibilă
„ridicare“ a minerilor s-au adeverit. Un alt element insolit al relatării lui Pleşiţă priveşte
celebra sechestrare a lui Verdeţ de către mineri, susţinând că demnitarul expediat „în
recunoaştere“ s-ar fi lăsat pe mâna minerilor tocmai pentru a servi, astfel, o lecţie celor care
nu au ţinut seama de rezervele şi sfaturile sale.Ulterior, informat (de către Macri) asupra
„duplicităţii“ lui Verdeţ, Ceauşescu l-a detronat, „înfundându-i“ cariera în aşa-numita
„groapă a elefanţilor“ (adică Comisia Centrală de Revizie).
În interviul pe care i l-a acordat lui Gheorghe Chirvasă, Ilie Verdeţ recunoaşte că a
dezaprobat proiectul de lege şi că, pesemne, acesta ar fi fost motivul pentru care Ceauşescu l-

21
a trimis în Vale.De asemenea, confirmă şi existenţa zvonisticii – pe care o apreciază ca fiind
lansată de către Securitate – potrivit căreia ar fi fost implicat în agitarea spiritelor în Vale.

Constantin Dobre

Se poate afirma că greva minerilor din 1977 a fost ‘năstruşnică’ prin însăşi faptul că a avut
loc. Cu toate aceasta, ea a devenit extravagantă odată cu sechestrarea lui Ilie Verdeţ şi a lui
Clement Negruţ – primarul şi prim secretarul Petroşaniului la acea dată –, în ghereta
portarului de la poarta numărul doi, până la venirea lui Ceauşescu la Lupeni. Acest fapt a fost
ulterior dezminţit sau doar nuanţat de către victimele presupusei „răpiri în Valea Jiului“.Chiar
şi legat doar de acest spectaculos „episod“, aprecierea potrivit căreia Miliţia şi Securitatea nu
s-ar fi „amestecat“ în desfăşurarea grevei, poate şi merită să fie evidenţiată. De altfel, deşi
organe ale Securităţii şi Miliţiei erau prezente, aplanarea conflictului s-a încercat numai pe
cale politico-amiabilă. Din cele declarate de Verdeţ reiese că elicopterele erau în poziţie de
start şi transportul pe calea ferată a fost blocat, pentru a se evita plecarea minerilor la
Bucureşti, iar Negruţ susţine că liderii de partid locali au dovedit suficient fler pentru a nu
recurge la o (catastrofală!) implicare a gărzilor patriotice.
În urma „insistenţelor“ minerilor, în cea de-a treia zi a grevei – 3 august 1977 –, Ceauşescu a
sosit în Vale. După o scurtă trecere pe la Petroşani, acesta s-a dus la Lupeni, unde era aşteptat
de 30.000 de mineri veniţi să-l întâmpine. Prins la strânsoare, Ceauşescu a promis
îndeplinirea revendicărilor minerilor, conflictul fiind astfel dezamorsat. La sfârşitul
mitingului, un miner mai „întreprinzător“ a propus ca lui Nicolae Ceauşescu să-i fie atribuit
titlul de miner de onoare.După Lupeni, Ceauşescu a revenit la Petroşani, unde s-a desfăşurat
un miting după toate uzanţele regimului de democraţie populară, în cadrul căruia nici nu s-a
pomenit de Lupeni. „Cine a fost la Lupeni şi apoi a venit la Petroşani a trecut dintr-o situaţie
de revoluţie la cu totul altă situaţie. La Petroşani, pot să spun că, în linii mari, a fost după

22
şablonul pe care îl ştim.“Aşadar, Lupeni ’77 a fost ascuns în mânecă. În ceea ce priveşte însă
băgatul pe mânecă, nici acesta nu s-a lăsat prea mult aşteptat…
După grevă, asupra Văii s-au abătut valurile succesive ale celor trimişi de la centru,
efectuându-se o semnificativă epurare a aparatului de partid local şi a celui administrativ.
„După câteva zile au început o serie de măsuri. S-a plecat de sus. S-a schimbat primul
ministru, a fost schimbat ministrul Minelor. Pe plan local au fost schimbaţi primii secretari,
cei de la sindicate şi de la UTC. Au mai rămas doar cei de la Vulcan […] şi cu mine. Şi pe
primul secretar de la judeţ l-au schimbat.“Dintre participanţii la grevă 15 mineri au fost
condamnaţi de drept comun – între 2 şi 5 ani –, pentru infracţiunile de tulburare a ordinii
publice şi de ultraj contra bunelor moravuri, acte care, oficial, nu au avut nimic de a face cu
greva.Aceştia urmau să-şi ispăşească pedeapsa prin muncă, în cadrul altor unităţi socialiste
ori în închisoare.
Potrivit lui Negruţ, s-a acţionat pe două fronturi: politic şi de stat, derulându-se ceea ce se
poate numi afacerea post-grevă a imunităţii de partid. Totul se baza pe existenţa a două
hotărâri de partid, adevărate mine de aur, în situaţii de criză precum aceasta. Astfel, prima
stabilea că nici „un membru de partid nu poate fi cercetat cu carnetul asupra lui“, iar cea de-a
doua că: „toţi cei care ajungeau la proces, şi erau membri de partid, nu puteau fi condamnaţi
fără să mă informeze, de ce era condamnat. Eu puneam problema în discuţie şi spuneam dacă
se continuă procesul sau nu. Dacă se hotăra că nu, omul nu era condamnat.”

A supra celor petrecute în Vale, la Bucureşti au avut loc două

„mese rotunde“. La 3 septembrie, o şedinţă a Consiliului de Stat, unde ţinta atacurilor şi a
reproşurilor lui Ceauşescu a fost prim-secretarul judeţului Hunedoara, Ilie Rădulescu.După
care, cu ocazia plenarei din 26 octombrie 1977 – deşi nu figura pe ordinea de zi –, la
interpelările unui membru al Comitetului Central – iritat de faptul că membrii Comitetului
Central nu au fost informaţi asupra evenimentului, fiind astfel puşi în situaţia de a afla despre
acesta de la Europa Liberă –, subiectul grevei a fost luat din nou în discuţie. După câte se
pare, curioşilor le-a fost oferită varianta oficială care apăruse în oficiosul Scânteia.De această
dată, pe lângă Ilie Rădulescu, oalele sparte au fost plătite şi de către ministrul Minelor, care s-
a ales cu un vot de blam.
Potrivit lui Ilie Verdeţ, Ceauşescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecinţă
a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conştiinţă. Adică
muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.”Se pare că nu a existat
o versiune oficială a grevei, ci mai degrabă o versiune oficioasă a vizitei lui Ceauşescu în

23
Vale. Aceasta a apărut în Steagul Roşu, pe 5 august 1977. Chipurile, Ceauşescu a întreprins o
„vizită de lucru“ în Valea Jiului.

Legenda liderului spontan al grevei din Valea Jiului a constituit subiectul unei rocade între
două zvonistici aparent contradictorii, dar care, de fapt, se încadrează perfect intrigilor ţesute
într-un regim al puterii populare. Iar în acest context, trebuie semnalate şi (auto)revelaţiile
concurente apărute recent în Evenimentul zilei despre liderul „din umbră al revoltei din
august ‘77’“ – Miron Cozma.
După grevă, timp de câţiva ani, circula zvonul că cei doi lideri ai protestatarilor Văii Jiului
’77, Dobre şi Jurcă ar fi fost omorâţi. Jurcă este un nume care apare frecvent în paginile
presei din exil – purtătorului său fiindu-i atribuit chiar rolul de „antrenor secund“ al minerilor
participanţi la grevă, dar care, în mod curios, lipseşte din relatările de după Revoluţie asupra
grevei... În ceea ce-l priveşte pe Dobre, după o largă circulaţie a zvonului asupra morţii sale,
a apărut o altă versiune conform căreia, imediat după grevă, acesta ar fi fost racolat de către
Securitate.
Încercând să reconstituim evoluţia lui Dobre de după încetarea mişcării revendicative pe care
a condus-o, bazându-ne pe mărturiile şi informaţiile avute la dispoziţie, ar trebui să marcăm
reperele care urmează. Astfel, din declaraţiile lui Ilie Verdeţ reiese că, în noiembrie 1977,
Dobre era deja student la Academia „Ştefan Gheorghiu“, „trimis [fiind] la şcoală“ de către
Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova. Potrivit reproducerii, de către Teodor Rusu –
secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru
zona estică a Văii Jiului, pentru oraşul Petrila şi pentru minele Lonea şi Petrila –, a unei
discuţii purtate cu Gh. Pană (în vara anului 1978, la Neptun), Dobre ar fi avut o încercare
nereuşită de a-l vedea pe Ceauşescu, pentru a-i reclama îndeplinirea selectivă şi
nesatisfăcătoare a revendicărilor minerilor. Ceauşescu s-a descotorosit însă de el, expediindu-
l ministrului Muncii – Gh. Pană. Din alte surse – mai puţin suspicioase faţă de fostul lider al
minerilor –, aflăm că în 1988 acesta se afla la Craiova, unde studia pentru un titlu de doctor
în relaţii internaţionale şi – după cum se deduce din declaraţia citată în sursă – lucra la
Întreprinderea de Reparaţii Auto. Din propriile sale afirmaţii reiese că spiritul său critic a
continuat să dea de furcă tovarăşilor – din Craiova, de această dată. Conform relatărilor lui
Pompiliu Prip – apărătorul minerilor în procesul reabilitării celor condamnaţi în 1977 –,
Dobre reapare pe scena Văii în timpul episodului Revoluţiei din 1989, imediat după fuga lui
Ceauşescu. Dar, după câte se pare, tratat fiind cu suspiciune de către mineri, s-a retras în
grabă, pentru a reveni a doua zi pe postul naţional de televiziune, pe care „a vorbit în numele
minerilor.“
Relatările aparţinând lui Constantin Dobre, asupra propriului destin, au devenit din ce în ce
mai frecvente în ultimii doi-trei ani. În expunerea asupra grevei din volumul lui Mihai Barbu
şi Marian Boboc acesta nu face precizări nici asupra ipoteticei sale înregimentări, nici asupra
circumstanţelor în care a părăsit Valea Jiului.El se dovedeşte însă mai generos în ieşirile
avute recent în presa românească. Astfel:
Laurenţiu Mihu: Sunteţi acuzat că aţi trădat cauza.
Constantin Dobre: Eu nu ştiam ce e „Ştefan Gheorghiu”. Lucram ca necalificat la IRA
Craiova şi voiam să fac o facultate. Unul care plecase de la noi din întreprindere se făcuse

24
ziarist şi avea articole în ziarul partidului. Văzând ce scrie, am vrut să fiu şi eu ziarist. Am
mers la redacţie, am dat concurs, dar am picat. La trei-patru zile, m-a chemat prim-secretarul,
Miu Dobrescu, zicându-mi că pot studia doar la „Ştefan Gheorghiu”, că e instituţie de stat,
dar nu de partid. Şi am dat la secţia economică, fără frecvenţă.
LM: Acolo l-aţi şi cunoscut pe Virgil Măgureanu.
CD: Da, un om în care am crezut sincer şi care m-a compromis într-un hal fără de hal.
Ţinând de acelaşi registru, reţinem dezvăluirile liderului minerilor din 1977 apărute în
Gardianul din 18 mai 2006: “Măgureanu mi-a cerut să-l asasinez pe generalul Macri.”Apoi,
în ianuarie 2007, liderul revine în atenţia publicului pentru a corecta informaţia eronată
cuprinsă în cadrul raportului Comisiei Tismăneanu cu privire la decesul său.În cele din urmă
fiind „înviat” în cuprinsul controversatului raport. „Modificarea a fost făcută pe ascuns fără a
fi anunţată public.” Iar în august 2007 sunt făcute publice şi informaţii cu privire la dosarul
de urmărire al lui Constantin “Dobre, nume de cod «Dodu»”.
Întreprindem, aşadar, promisa monitorizare a mişcării greviste în presa din exil, mai precis,
pe în cea disponibilă în arhiva Institutului Român de Istorie Recentă. Precizăm că pentru
scopurile studiului de nostru nu se va realiza o analiză internă a câmpului revistelor din exil,
fiind interesaţi de presa din exil ca şi un întreg. Vrem să ştim doar cum a fost reprodus
fenomenul de către gurile negre ale exilului, indiferent de fracţiunile interne ale acestuia.
Pe baza informaţiilor pe care le avem, putem admite existenţa a trei pionieri ai informării
asupra Văii Jiului 1977. Conform propriei sale aprecieri, B.I.R.E. a fost prima publicaţie care
a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediţia din 16 septembrie 1977. Al doilea mesager
este Hosszu Istvan / Hosu Iştfan, un miner maghiar din Valea Jiului. Iar sursa, cu numărul
trei în această înşiruire – poate cea mai importantă –, este ceea ce s-a numit Scrisoarea
minerilor din Valea Jiului.
Întrucât nu avem acces la ediţia din 16 septembrie 1977 al revistei B.I.R.E., adică tocmai la
primul articol asupra Văii Jiului ‘77, vom suplini acest neajuns prin prezentarea unei relatări
ulterioare, publicate tot în B.I.R.E., cea bazată pe raportul Amnesty International din iulie
1979, raport bazat pe mărturia unui fost miner.
În darea de seamă asupra represiunii care a urmat grevei, numărul celor deportaţi se ridică la
„circa 3.000.” Potrivit celor relevate, strategia angajată în procesul represiunii a impus
transferarea celor arestaţi „la alte mine şi în alte regiuni. În cazuri mai puţin grave, transferul
a fost făcut în interiorul regiunii Valea Jiului Conducătorii grevei au fost transferaţi în alte
regiuni şi puşi sub supravegherea miliţiei. Minerii astfel transferaţi au fost cazaţi în barăci şi
toţi au fost excluşi din partid. Căci toţi aceşti mineri erau comunişti convinşi şi muncitori
calificaţi.”De observat şi precizarea privind calificarea superioară a unora dintre minerii
participanţi la grevă: printre „grevişti se găseau circa 40 de ingineri”, parcă pentru a
contracara acuzele de huliganism cu care regimul ar fi putut descalifica semnificaţia
evenimentelor revendicative.
Cazul minerilor Dobre şi Jurcă fiind şi el tratat, aflăm, astfel, că Dobre ar fi murit într-un
accident de maşină. Care – potrivit minerului-sursă al Amnesty International –, „e mai mult
ca sigur că acest «accident» a fost o crimă deghizată.”, iar despre Jurcă –„liderul secund al
grevei în paginile presei din exil“ – aflăm că, după „o lună de la acest «accident» [...] a fost
împuşcat «din greşeală» pe o stradă din Lupeni.”

25
Ceea ce considerăm însă a fi cea mai importantă informaţie furnizată de acest articolul este o
listă cu „o parte din minerii care au fost transferaţi cu familiile lor, dinValea Jiului în alte
regiuni.”
O altă lista a B.I.R.E., de această dată cu cei „de care se ştie în mod precis că au fost asasinaţi
de securitate – fie în aziluri psihiatrice, fi prin vreun accident de «circulaţie»” – apare în
ediţia din 1 martie 1981.Pe listă figurează Dobre şi Titus Constantinescu (vezi Anexa 1).
Apare în paginile revistei Lupta română, ediţia din mai - septembrie 1986, fiind reluată şi în
darea de seamă asupra Văii Jiului ‘77 din cuprinsul volumului colectiv Istoria României,
semnat de M. Bărbulescu, K. Hitchins, P. Teodor şi Ş. Papacostea.
Reţinem două aspecte. Primul înştiinţează asupra „capilor-chibiţi“ ai grevei. Astfel, pe lângă
Dobre şi Jurcă, este menţionată şi o femeie – „şefa tineretului comunist din Lupeni.” Potrivit
minerului-sursă, aceasta ar fi fost ulterior închisă. Din reproducerea mărturiei minerului în
Lupta română mai aflăm că aceştia nu ar fi fost propriu-zis organizatori, ci „oamenii care şi-
au luat răspunderea, în sensul de a evita o eventuală vărsare de sânge.” Aceeaşi sursă
informează şi asupra „misteriosului lider Jurcă“, cel care, retrăgându-se la un moment dat din
lumina reflectoarelor, l-ar fi lăsat pe Dobre ca unic purtător de drapel. După câte suntem
lăsaţi să înţelegem, „misteriosul“ Jurcă ar fi intuit că, dacă apare el în faţa microfonului, – dat
fiind că era inginer –, ar putea să trezească suspiciunile muncitorilor minieri, care ar fi putut
să creadă că până la urmă tot îi va trăda, şi i-a încredinţat lui Constantin Dobre prezentarea
listei cu revendicări. Cel de-al doilea aspect remarcabil în declaraţia minerului priveşte
represiunea ulterioară grevei, „elementul de noutate“ privind trimiterea unora dintre mineri la
Canal.De reţinut că o informaţie referitoare la mineri trimişi la Canal apare şi în cuprinsul
unui articol semnat de Monica Lovinescu (Limite, ianuarie 1985).
Deocamdată, nu deţinem informaţii nici cu privire la geneza acestei scrisori, nici asupra
modului în care a fost expediată în Occident. Ceea ce este însă evident, este că a circulat prin
mai multe mâini ale exilului fiind publicată în Liberation, la 12 octombrie 1977, în numele a
800 de grevişti.Potrivit celor arătate în introducerea scrisorii, anterior, au mai fost redactate
scrisori ale minerilor. pe 9 şi 23 august, precum şi pe 1 şi 10 septembrie 1977. Ultimă
versiune, care a devenit Scrisoarea minerilor din Valea Jiului a fos scrisă pe 18 septembrie
1877.
Punerea în paralel a mai multor discursuri asupra represiunii din Vale, ne duce la concluzia
că, de fapt, aceasta Scrisoare a fost resortul-motor al cvasi-totalităţii acelor discursuri. În
presa din exil a mai fost publicată şi o variantă tăiată şi uşor modificată a acesteia, în Lupta
din 22 martie 1987.
Iată cum ni se înfăţişează unele aspecte ale represaliilor: „Într-adevăr s-au luat măsuri: de
curăţire a oamenilor care-şi cereau drepturile ... S-au adus 2 helicoptere; s-au dublat
securitatea şi miliţia din Petroşani; din 15 septembrie s-au mutat şi unităţi blindate la toate
minele din Vale; sunt securişti angajaţi printre muncitorii din mină. Noi, muncitorii, le zicem
«copoii partidului»; nu ştiu dvstră cum le ziceţi. Aceşti copoi cum te-au auzit că ai scos un
cuvânt, cum te ia şi te duce şi te bate, frate, numai în cap, să te prostească şi sunt mulţi şi
pansaţi cu capul din bătăile de la securitate... la toate minele dau mineri afară, le desfac
contractul de muncă, şi ce contează că ai patru-cinci copii... acum, după 20 de ani lucraţi în
fundul pământului... Suntem 4.000 de mineri puşi pe drumuri...“

26
 Dar există şi o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984, în Cuvântul
românesc.În această versiune, scrisoarea – semnată de „grupul de ingineri şi muncitori mineri
din Valea Jiului” – abordează subiecte care au fost tratate într-o ipotetică scrisoare anterioară,
din 1981.Scrisoarea tratează, cu precădere, teme ale politicii externe, care – potrivit aprecierii
noastre – presupuneau, chiar şi din partea de „ingineri“ a Grupului, un anumit nivel de
cunoştinţe pentru a putea fi abordate.

VII. Greva de la Vorkuta

A avut loc în iulie-august 1953 în lagărele de deţinuţi politici şi de prizonieri de război din
Vorkuta, Rusia, prima grevă politică din istoria URSS, la care au participat în jur de 250.000 de
prizonieri şi deţinuţi.

Starea deţinuţilor din unele lagăre sovietice ajunsese până la un nivel încât oamenii nu mai
puteau suporta cruzimea, tirania, moartea lentă prin muncă istovitoare şi înfometare. După moartea
lui Stalin (martie 1953), s-a sperat la o viaţă mai bună in lagăre, dar ea s-a înăsprit.

La 9 iulie 1953 a început greva neînarmata a deţinuţilor, care au refuzat să iasă la lucru până
la venirea unei comisii de la Moscova cu membri ai Comitetului Central (organul suprem de
conducere al URSS). Greva a început în lagărul numărul 2, apoi s-au alăturat şi celelalte lagăre.
Comitetul de grevă era format din cinci deţinuţi: Levando din Ucraina, preşedinte, Heinrich
Jaskunas din Lituania, Anatoli Musaev din Cecenia, Felix Kindzerski din Polonia şi Johann
Urwich din România. Lozinca grevei era „Mai bine morţi decât robi la sovietici”.

Greva s-a soldat cu 300 de morţi, atât bărbaţi cât şi femei, ucraineni, ruşi, germani, unguri,
români, evrei, estoni, polonezi, turcmeni şi alte naţionalităţi.

VIII. 1 MAI IN ISTORIA OMENIRII

În evoluţia civilizaţiei umane această primă zi a lunii mai are mai multe semnifcaţii:

Ziua de 1 Mai a reprezentat din timpuri străvechi ziua renaşterii naturii, « simbolul
primăverii »,fiind cunoscută şi sub numele de armindeni, ca primă zi a lunii florilor
(florar).De aceea, în această zi se pun crengi verzi la poartă, la uşile sau ferestrele caselor,
pentru a se alunga spiritele rele şi a se atrage cele bune. De aceea, mai este cunoscută şi ca zi
a vegetaţiei sau a vrăjitoarelor.

27
Semnificaţia istorică a datei de 1 Mai

În 1884, Federaţia Organizaţiilor Sindicale din SUA a solicitat aplicarea unei rezoluţii care
prevedea scurtarea programului de lucru de la 12 - 14 ore zilnic la opt ore, de la 1 mai 1886.
La mişcarea sindicală numită "May Day" au aderat peste 500.000 de muncitori americani,
care la 1 mai 1886 au ieşit în stradă, declarând greva generală care a paralizat majoritatea
activităţilor industriale, la Chicago.

Autorităţile şi patronatele au încercat să oprească greva. Poliţia a deschis focul asupra

manifestanţilor, iar liderii sindicali au fost arestaţi. Această zi este celebrată de sindicalişti în
întreaga lume, reprezentând începutul mişcării sindicale moderne.

De-a lungul timpului, ziua de 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii.
Ziua internaţională a muncii este marcată prin manifestaţii de stradă şi mitinguri sau prin
diferite manifestări şi concursuri distractive.

În România, ziua de 1 Mai se celebrează, din 1890, de regulă, sub forma unor petreceri
câmpeneşti cu bere şi mititei

În amintirea grevelor muncitorilor ceferişti de la Chicago din mai 1886, înfrânte de

administraţia americană, s-a hotărât, de primul Congres al Inernaţionalei a-II-a, de la Paris,
din 1889, ce reunea partidele social –democrate ale vremii,să se sărbătorească 1 Mai ca zi a
oamenilor muncii, a solidarităţii internaţionale,începând cu anul 1990.Treptat, a devenit o zi
a muncitorilor, confiscată, ca multe altele,de regimul totalitar comunist.
Primul 1 Mai în România s-a sărbătorit începând cu anul 1990.La 1 Mai 1939 în România şi
în întreaga lume, au avut loc mari manifestaţii antifasciste,întrucât norii negri ai celei mai
mari conflagraţii mondiale planau asupra Europei şi nu numai.
Mult timp prin mijloacele mass-media şi manualele de istorie s-a exagerat rolul comuniştilor,
care atunci era minor,P.C.R numărând doar 700-800 membri.În regimul totalitar, istoria
noastră era prezentată permanent în manieră triumfalistă.
Naziştii, la rândul lor, prezentau ziua de  1 Mai ca zi a renaşterii poporului german,a
proslăvirii faptelor de vitejie ale armatelor germane care trebuiau să conducă lumea.
1 Mai, în anii 1945-1947 a fost marcat de manifestaţii, pentru o viaţă mai bună. Ţara era
răvăşită de război, de ocupantul sovietic şi afectată de o puternică secetă, înrăutăţind şi mai
mult situaţia locuitorilor.
După 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, se organizau demonstraţii, defilări,
simpozioane, mitinguri etc.,care arătau « realizările construcţiei socialiste » în diferite
domenii.

3). Semnificaţia socială :

În zilele noastre 1 Mai reprezintă o zi a social-democraţiei, a

28
solidarităţii oamenilor din lumea întreagă, care îşi câştigă pâinea cu sudoarea frunţii sau cu
efortul minţii. Este sărbătorită de toate ţările membre ale Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, prin mitinguri, marşuri şi demonstraţii pentru pace şi o viaţă mai bună.
În România, în ultimii ani, au loc manifestări cultural-artistice menite să sărbătoreaască
această zi de primăvară. Totodată, cetăţenii au o zi de odihnă, binemeritată, petrecută în
familie sau cu prietenii la „iarbă verde .

29
Bibliografie

Internet:
http://www.sfin.ro/articol_7398/
greva__mai_veche_decat_miscarea_sindicala.html
http://www.ziua.ro/pics/2007/01/08/1168202391
Prof. Ionescu Nicola- Liceul Mihail Kogălniceanu –Vaslui

Cărţi:

Dreptul Muncii Ediţia a II a, Sanda Ghimpu şi Alexandru Ţiclea, Curs

universitar, Editura ALLBECK.

30