Caracterizare Iona

de Marin Sorescu

Marin Sorescu a fost  considerat un dramaturg ” excepțional ” ( Nicolae Manolescu) . În

contextul literaturii  postbelice, teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea cu dramaturgia
universală, piesele sale fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul
parabolic. Ca specie a teatrului modern, ”Iona” utilizează inovații formale și un limbaj poetic,
metaforizat.
Iona, personajul central al piesei cu același nume, este de asemenea un personaj modern,
diferit de caracterele teatrului tradițional. El este o proiecție de viață interioară, reprezentant
al conștiinței omului modern aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări exterioare.
Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În teatrul
parabolic, fiecare aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de
idealuri: ” De mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat.” Când visează o fâță, exclamă: ”Asta
se mai poate numi vis?” Efortul căutării este extenuant și poate consuma întraga viață.
Prădătorul poate deveni pradă: ” Apa asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate.
Noi, peștii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioși.” Ca profet în legătură cu
Iona biblic, personajul are datoria de a purta ” tot greul peștilor”, lăsând concesiv pe ceilalți să
viseze marea fără pești. Psihologic și moral, Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, în
primul rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși”. Deși
face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu stabilește legături de comunicare
reale cu aceștia. El este omul scizionat de lupta singulară a înțelegerii propriei identități și, prin
acest lucru, a identității umanității: ” omenirea întreagă e Iona, dacă-mi permite” ( Marin
Sorescu).
Trăsătura principală a personajului este condiția tragică a acestuia.
Încă de la început, în tabloul I, Iona este prezentat sub amenințare.  Protagonistul se află cu
spatele la gura unui pește uriaș, ignorând pericolul, trăind iluzia vieții după cutume  . Pentru că
în marea desenată cu creta nu are succes, va pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă. Obsesia
sa este prinderea unui pește- peștele cel mare. Replicile personajului sunt reflecții fragmentate
pe tema fericirii și a căutării absolutului:” Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit,
ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.” La sfârșitul
tabloului Iona este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i răspunde însă nimeni-nici măcar ecoul.
De asemenea, tabloul IV este relevant pentru condiția tragică a personajului. El este construit
simetric cu primul în ceea ce privește ambiguitatea spațiu exterior-interior. Iona a îmbătrânit și
crede că a ajuns la lumină. Descoperă însă că universul este un șir nesfârșit de burți. Își
amintește  propria identitate, uitată în timpul luptelor cu burțile peștilor. Dacă precedentul
biblic a fost salvat, el înțelege că s-a poticnit tocmai în punctul culminant: la înviere. Și oamenii,
aproape distrați de atâta credință, îl așteaptă. Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă
ferestre în afară, ci în interior, spintecându-și propria burtă: ”Răzbim noi cumva la lumină”.
Un element de structură relevant pentru construcția personajului este titlul piesei. ”Io” din
numele personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă ” eu”.  Iona modern are un mesaj
diferit de cel biblic. Primul trebuie să ducă un mesaj de avertizare sângerosului oraș Ninive, și,
pentru că refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat pe țărm după trei zile, și
se achită de însărcinare. Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl anticipează
pe Isus, înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de ce :
”Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești.
Trăim și noi cum putem înăuntru”.  Mesajul său ține de conștientizarea  determinismului
exterior care încorsetează și duce la pierderea identității specifică condiției umane. Oamenii
așteaptă de la el ” un exemplu de înviere”, un exemplu luminos de ieșire din limita exterioară,
dar încercările repetate ale personajului eșuează: ”Ce prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție
este spargerea limitelor interioare, între sacrificiu de sine și iluminare.
Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității interioare a omului
modern, aflat în plină criză a absurdului, este structura piesei ce oglindește lipsă de coerență  .
Piesa aparține teatrului postmodern prin hibridizarea speciei- tragedie, dramă și comedie în
același timp, renunțarea la acte și scene, decorul minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici,
pietre, lemne-”ceva ca o plajă”, indicațiile scenice care ambiguizează textul prin introducerea
de noi simboluri: ” se dedublează și se strânge după cerințele vieții lui interioare”;
”iluminat”. Intertextualitatea  se realizează prin trimiteri la limbajul biblic, la limbajul poetic
sorescian,  parodieri ale limbajului de lemn comunist sau ale limbajului clasic regizoral.
Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga apreciere nu doar a criticii române, ci și
a celei universale. Personajul său a devenit un simbol. Acest fapt confirmă actualitatea temei
căutării adevărului despre sine într-o lume a înstrăinării, precum și talentul ce l-a consacrat pe
autor.