GUVERNANŢA CORPORATIVĂ

1. CONCEPTE. DEFINIŢII
1.1. GUVERNANȚA
- cuprinde toate procesele de guvernare, fie că sunt întreprinse de guvernul unui stat, de o piață sau de
o rețea, asupra unui sistem social (familie, trib, organizație formală sau informală, teritoriu sau
teritorii) și dacă prin intermediul legile, normele, puterea sau limbajul unei societăți organizate. [1]
Ea se referă la "procesele de interacțiune și de luare a deciziilor între actorii implicați într-o problemă
colectivă care conduce la crearea, întărirea sau reproducerea normelor și instituțiilor sociale" [2]. În
termeni simpli, ar putea fi descrisă ca fiind procesele politice care există în și între instituțiile
formale.
O varietate de entități (cunoscute în mod generic ca organisme de conducere) pot guverna. Cel mai
formal este un guvern, un organism a cărui singură responsabilitate și autoritate este de a lua decizii
obligatorii într-un anumit sistem geopolitic (cum ar fi un stat) prin stabilirea de legi. Alte tipuri de
guvernare includ o organizație (cum ar fi o corporație recunoscută ca entitate juridică de către un guvern),
un grup socio-politic (șefă, trib, bandă, familie, religie etc.) sau alt grup informal de oameni.
Guvernanța este modul în care regulile, normele și acțiunile sunt structurate, susținute, reglementate și
trase la răspundere. Gradul de formalitate depinde de regulile interne ale unei organizații date și, în afară de
aceasta, de partenerii săi de afaceri. Ca atare, guvernarea poate lua mai multe forme, condusă de numeroase
motivații diferite și cu multe rezultate diferite. De exemplu, un guvern poate funcționa ca o democrație în
care cetățenii votează cine ar trebui să guverneze și binele public este obiectivul, în timp ce o organizație
non-profit sau o corporație poate fi guvernată de un mic consiliu de administrație și urmărește obiective
mai specifice.
Prima folosire documentată a cuvântului "guvernare corporativă" este făcută de Richard Eells (1960, p.
108) pentru a desemna "structura și funcționarea politicii corporatiste". Conceptul de "guvern corporativ"
în sine este mai vechi și a fost deja folosit în manualele de finanțe la începutul secolului XX (Becht,
Bolton, Röell 2004).
In iulie 2002, ca răspuns la scandalurile financiare, Institutul Auditorilor Interni din Marea Britanie şi
Irlanda a emis „Noua agenda a reformei guvernanței corporative”, care identifica șapte piloni ai
guvernanței corporative și anume:
 directorii executivi;
 managementul de conducere;
 comitetele specializate;
 directorii non-executivi;
 auditorii interni;
 auditorii externi;
 acționarii.

In SUA, în anul 2005, de asemenea, ca răspuns la scandalurile financiare din ultimele două decenii,
au apărut mai multe modele ale guvernanței corporative, dintre care modelul K. H. SPENCER PICKETT,
care identifică tot șapte piloni ai guvernantei corporative, model care a fost preluat de buna practică în
domeniu din întreaga lume, pe care îl prezentăm în continuare:
 Acționarii, directorii, managerii, supraveghetorii și personalul operațional;
 Reflectarea dimensiunilor de conformare, performanță și responsabilitate;
 Legislația, conturile finale și standardele etice;
 Auditul extern;
 Comitetul de audit;
 Auditul intern;
  Performanta, angajament şi abilități, respectiv: managementul riscurilor, Registrul
riscurilor, sistemul de control intern, procedurile operaționale de lucru, indicatori-cheie de
performanță pentru toate activitățile, sistemul de pregătire profesională și dezvoltare,
declarațiile de control intern, declarațiile de audit intern prin raportare anuală.

A. Acționarii – directorii – managerii procesului

In acest context, proprietarii/acționarii/mandatarii numesc directorii care supraveghează organizațiile/
organismele corporative. Directorii analizează așteptările pieței şi cerințele societății şi își elaborează o strategie cu
scopul atingerii obiectivelor propuse. Pentru realizarea acestora, directorii recrutează managerii, supraveghetorii și
personalul de execuție în vederea implementării strategiei.
Directorii își supraveghează managerii în timp ce aceștia administrează activitatea organizației prin
intermediul angajaților săi. în același timp, directorul autorizează bugetul, aprobă un plan de activitate și
stabilește un mecanism pentru măsurarea performanței. Toate activitățile organizației sunt evidențiate într-
un sistem contabil și directorii raportează rezultatele obținute către acționari printr-un raport anual ce
prezintă conturile finale și performanțele obținute.
Acționarii verifică performanțele generale și rezultatele financiare ale organizației pentru a se asigura
ca investiția lor este intactă, ceea ce va presupune ca vor încasa dividendele la care se așteaptă.
Directorii au datoria sa întreprindă tot ce consideră necesar pentru a proteja afacerea și trebuie să fie
responsabili pentru activitățile ce decurg din acțiunile lor. În același timp, lucrează pentru și în numele
proprietarilor/acționarilor și trebuie să-și demonstreze competența necesară pentru asigurarea acestora.
Mandatarii trebuie să înțeleagă rolul organizației şi ce beneficii au din partea acesteia și, astfel, să hotărască
asupra sistemului guvernanței corporative care va fi implementat.

B. Reflectarea dimensiunilor conformării – performanței - responsabilității

Directorii stabilesc obiectivele organizației pe care se angajează să le atingă, iar pe baza acestora
elaborează politici și strategii pe domeniile de activitate specifice.
Pentru toate obiectivele stabilesc indicatori de performanță-cheie care reprezintă ținte de atins și care
se vor materializa în rapoarte de performanță.
Responsabilitatea directorilor privind rezultatele organizației sub mandatul lor, se va concretiza în rapoartele pe care le
vor solicita și care vor conține structura conturilor finale ale organizației și analiza gradului de realizare a indicatorilor de
performanță stabiliți.
Performanța, conformitatea și responsabilitatea sunt concepte care ar trebui să alcătuiască un cadru
pentru conduita corporativă care este implementat ca parte a culturii organizaționale.
Indicatorii de performanță-cheie care trebuie să asigure că efortul organizațional se construiește în jurul
unei misiuni clare și al unui set de valori care intră într-o gamă echilibrată de măsurători ale performanței și că
riscurile sunt sub control și că se asigură funcționarea corectă a organizației.

C. Legislația și reglementarea corporativă – conturile finale – standardele etice

Cadrul legislativ care reglementează domeniul corporativ este în general stufos și trebuie luat în
considerare în totalitate, ceea ce presupune o problematică foarte diferită și complexă cu care se confruntă
organizația, precum: organizarea muncii (numărul de ore lucrate, sistemul de salarizare, concediile),
reglementările privind activitatea comercială, protejarea beneficiarilor/clienților, concurența, lupta antifraudă,
modul cum sunt tratați angajații şi partenerii ş.a.
Legislația, regulile şi reglementările trebuie, în întregime, să contribuie la protejarea oamenilor şi a
grupurilor care au investit în organizație și care au un interes direct în oricare dintre serviciile sau produsele
asigurate sau în orice aranjamente de parteneriat. Cadrul de reglementare ar trebui, de asemenea, să asigure un
nivel de competiție și să inspire la adăugarea de valoare organizației.
Conturile finale ale organizației sunt verificate anual de o firmă externă de contabilitate și/sau de
audit pentru asigurarea managementului în privința realității și fiabilității acestora și pentru evaluarea
performanțelor financiare ale organizației.
Conturile finale și raportul anual trebuie sa includă toate informațiile cerute de către utilizatori și trebuie
sa fie prezentate într-o manieră corectă și reală, în conformitate cu standardele internaționale de contabilitate.
Standardele etice stabilite de organizații reprezintă o preocupare permanentă, în vederea asigurării
atingerii obiectivelor programate, care, odată elaborate, sunt aduse la cunoștința angajaților, precum și a
persoanelor care pot contribui la definirea unei conduite acceptabile.
Standardele etice trebuie sa formeze platforma pentru toate activitățile organizaționale și ar trebui să li se
acorde prioritate în luarea deciziilor importante. De asemenea, standardele ar trebui sa susțină sistemul de
management al resurselor umane (de exemplu, selecția, pregătirea profesionala, evaluarea, disciplinarea etc.) şi
sa facă parte dintr-un mesaj consistent al valorilor managementului de conducere. Toți angajații trebuie să fie
încurajați să raporteze toate riscurile actuale sau potențiale ce pot avea efecte materiale asupra companiei,
clienților sau acționarilor, iar ca răspuns, managementul ar trebui sa întreprindă acțiuni pozitive.
Luând în considerare că, în sectorul public, proprietarii sunt contribuabilii, rolul auditorilor crește
deoarece aceștia trebuie să evalueze nu numai performanțele, dar și valoarea adăugată adusă prin evaluarea
situațiilor financiare.
Organizațiile țintesc spre stabilirea unor politici robuste susținute de programe ușor de înțeles, de o
comunicare efectivă, un sistem de contabilitate adecvat, care stabilește responsabilitățile respective ale
departamentelor și ale directorilor din fiecare domeniu.
Practicienii în domeniu încearcă să reunească mai multe coduri pentru formarea unor coduri internaționale
care sa aducă o înțelegere comună asupra modului în care trebuie condusă viața corporativă, comercială și
publică.
Pentru realizarea acestor obiective organizațiile sunt conștiente că dacă procedurile interne sunt inexistente sau
nesigure atunci există probleme în implementarea sistemelor de control și orice nivel de reglementare trebuie
informat.

D. Auditul extern
Rolul auditului extern este acela de a verifica conturile unei organizații dacă reflectă corect
performanța financiară, precum și care sunt bunurile și datoriile acesteia la finele exercițiului financiar.
Activitățile de audit extern se materializează în furnizarea unui raport asupra conturilor anuale.
In aceasta etapa, punctul de echilibru constă în stabilirea clară a obiectivelor diferite ale auditului
intern și ale auditului extern, respectiv:
- auditorul extern caută să testeze tranzacțiile relevante ce reprezintă baza declarațiilor financiare;
- auditorul extern caută ca consilieze managementul general asupra existentei unui solid sistem de
management al riscurilor și al controlului intern pentru operațiunile semnificative ale organizației.

Pentru înțelegerea caracteristicilor şi rolurilor auditului extern trebuie sa-l abordam prin comparație
cu auditul intern, ambele activități constituindu-se în stâlpi de excepție ai guvernanței corporative.
În acest sens, prezentăm principalele asemănări între auditul extern și auditul intern, astfel:
- sunt reglementate prin standarde recunoscute la nivel internațional;
- acceptarea standardelor de audit extern și a celor de audit intern pentru orice țară și organizație
reprezintă un act de transparență și de bună practică în domeniu;
 - ambele categorii de standarde se află într-o permanentă stare de îmbunătățire prin evoluția practică
a celor doua profesii;
- întreprind teste de rutină şi aceste teste pot implica examinarea şi analizarea a numeroase
tranzacții;
- sunt preocupați dacă procedurile au fost sau sunt ignorate sau nu sunt înțelese, în ceea ce privește
implementarea lor în practică;
- au tendința să devină extrem de implicați în sistemele informaționale deoarece acestea reprezintă
principalul element al controlului managerial, precum și prin faptul că sunt fundamentale pentru
procesul de raportare financiară;
- se bazează pe o disciplină profesională riguroasă și pe conformarea cu standardele profesionale;
- caută în permanență o cooperare activă între cele două funcții;
- sunt puternic legați de sistemele de control intern al organizației;
- sunt preocupați de depistarea erorilor, de modul de instrumentare a acestora și de eventualele
consecințe asupra declarațiilor financiare care pot afecta conturile finale;
- ambele categorii de profesioniști produc rapoarte de audit formale asupra activităților lor.

În același timp, între profesia de auditor intern şi cea de auditor extern există și multe deosebiri-cheie,
care reprezintă principii de bază, ce trebuie cunoscute temeinic, pentru a nu afecta rezultatele activităților
celor două categorii de profesioniști și mai mult pentru a înțelege complementaritatea care se impune să se
realizeze între cele două profesii.
Stakeholderii vor aștepta o examinare de 100% a tranzacțiilor organizației și o asigurare a fiabilității
acestora, ceea ce reprezintă o perspectivă reală că nu exista fraude majore în cadrul organizației. în același timp,
auditorii externi, pe baza eșantioanelor pe care vor face testarea, vor putea furniza o asigurare rezonabilă cu
privire la așteptările privind descoperirea fraudelor, a erorilor și abuzurilor care pot avea efecte materiale asupra
conturilor finale.

E. Comitetul de audit
Preocupările esențiale ale Comitetului de audit sunt concentrate în direcția organizării şi asigurării
bunei funcționări a sistemului de monitorizare a riscurilor şi a controlului intern, a implementării şi
funcționalității auditului intern şi colaborarea cu auditul extern.
Membrii Comitetului de audit nu sunt auditori interni şi nu trebuie sa se confunde cu aceștia, cele
două activități fiind total diferite. Calitatea de auditor intern este o profesie, care se exercită în conformitate
cu un cadru normativ, în concordanță cu prevederile unor standarde profesionale, iar calitatea de membru
al Comitetului de audit conferă drepturi și obligații încredințate la nivel managerial de conducerea
organizației.
Practic, în formatul normal, în comitetul de audit pe lângă directorii non-executivi sunt prezenți şi
participa la lucrările acestuia şi controlorul șef (în România, este președintele Comisiei de monitorizare cf.
OSGG nr. 600/2018), auditorul extern, președintele/managerul general şi conducătorul compartimentului
de audit intern, când este cazul.
Șeful compartimentului de audit intern va prezenta rapoarte la majoritatea comitetelor de audit
regulate și va pregăti un raport anual. În acest fel, comitetul de audit furnizează un nivel ridicat de confort
pentru mandatari în baza principiilor unei bune guvernanțe corporative.
În atenția comitetelor de audit trebuie să intre în primul rând procesele de audit extern și audit intern, dar
și conturile finale din raportările anuale, sistemul de control intern, managementul riscurilor, conformitatea cu
reglementările, politicile, legile și procedurile operaționale de lucru, codul de conduită a organizației,
managementul financiar și investigațiile speciale, atunci când se impune cercetarea anumitor probleme posibile
din cadrul organizației.
Comitetul de audit trebuie sa aibă o relație specială cu auditul intern, care are o expertiză
dominatoare în asistarea aplicării sistemului de control intern pentru o organizație.
Comitetul de audit deține responsabilitatea majoră în asigurarea că mecanismele guvernanței
corporative sunt implementate și funcționează. În mod clar, unul dintre aceste mecanisme reprezintă o
relație solidă, bine orchestrată, de cooperare cu auditul intern.

F. Auditul intern
Standardul 2130 al Institutului Auditorilor Interni referitor la acest subiect declară: „Activitatea de
audit intern ar trebui să evalueze şi să aducă recomandările corespunzătoare în vederea îmbunătățirii
procesului de guvernanță corporativă în îndeplinirea următoarelor obiective: (1) Promovarea eticilor şi
valorilor corespunzătoare în cadrul organizației; (2) Asigurarea eficace a performanței organizaționale;
(3) Comunicarea eficace a informațiilor de risc şi de control în domeniile corespunzătoare ale
organizației; (4) Coordonarea eficace a activităților și a comunicării informațiilor între consiliul de
administrație, auditul extern şi auditorii interni şi management.”

În unele țări s-au adoptat coduri de buna practica în care se impune existența funcției de audit intern,
iar în alte țări, cum este şi cazul României, aceasta s-a realizat pe cale legislativă, dar numai pentru sectorul
public (Legea nr. 672/2002).
Începând din 2007, pentru sectorul privat a fost modificată Legea societăților comerciale nr. 31/1990,
introducându-se obligativitatea necesității constituirii compartimentului de audit intern în funcție de cifra de
afaceri şi statutul societății. În acest sens, CAFR a emis Norme de implementare a auditului intern în cadrul
acestor societăți, care sunt similare cu cele elaborate de MFP, încă din 2002 – 2003 pentru sectorul public.
Precizăm că, standardele de audit intern, în practica internațională sunt comune, atât pentru
sectorul public, cât și pentru sectorul privat. În practica auditului intern particularitățile care apar, în
domeniul public, față de cel privat, se reflecta în standardele de implementare practică internaționale și în
cele adaptate la specificul fiecărei țări, dar realizate pe baza celor internaționale.
Auditul intern trebuie să fie profesional, independent și să aibă resursele necesare pentru dezvoltarea
atribuțiilor ce-i revin în conformitate cu standardele implementate, concentrate pe managementul riscurilor,
controlului şi guvernanței corporative şi să realizeze un bun echilibru intre activitățile de asigurare și
consultanță.
Auditul intern, al șaselea Pilon al Modelului guvernantei corporative, constituie una dintre pietrele de
temelie ale guvernanței corporative, împreună cu comitetul de audit, managementul de top și auditul extern.

G. Performanță, angajament și abilități

Performanța managementului reprezintă răspunsul la idealurile guvernanței corporative care
trebuie să fie în totalitate integrate în modul în care oamenii își stabilesc și evaluează țintele atinse si, de
asemenea, sa fie măsurată și administrată într-o manieră echilibrată și ușor de înțeles.
De asemenea, managementul de performanță impune și existenta unui sistem de pregătire
profesională și dezvoltare, coroborat cu un sistem de indicatori de performanță cheie (Kpi) a tuturor
activităților care să includă și o declarație periodică, privind controlul intern al managementului general
(un an), care asigura responsabilizarea acestuia într-un mod concret. Implementarea acestor elemente
presupune și constituirea celorlalte comitete, respectiv comitetul de numire, comitetul de remunerație,
comitetul de riscuri.

Angajamentul reprezintă implementarea valorilor guvernanței corporative în mințile și inimile tuturor

celor care au interes față de companie.
Structurile de guvernanță și procesele includ toate angajamentele care se impun în vederea conformării cu
aceste coduri ale guvernanței, astfel, monitorizarea activității Consiliului de administrație, prin constituirea
comitetului de numire, comitetului de remunerație, comitetului de risc; separarea rolului de președinte al companiei
de cel de președinte al consiliului de administrație; implementarea comitetelor de audit constituite din directori non-
executivi, independenți, a funcției de audit intern și adoptarea auditului extern.
Abilitățile au legătură cu pregătirea profesională, bugetul, durata în timp și înțelegerea a ceea ce este
necesar pentru noi angajamente, precum sarcinile de autoevaluare a controlului. Există organizații care
transmit declarații serioase referitoare la un management al riscurilor mai bun, dar ulterior eșuează în
asigurarea pregătirii profesionale, a resurselor sau a spațiului care să permită oamenilor să întreprindă acțiuni
pentru a rezolva aceste decalaje.
Managementul riscurilor ar trebui să reprezinte un sistem robust de administrare a riscurilor în
cadrul sistemelor organizaționale și a proceselor ce intră în sistemul de raportare a asigurării și care, în mod
normal, se organizează pe compartimente în întreaga entitate.
Implementarea Pilonului 7 al guvernantei corporative – Performanță, angajamentul și competențele/
abilitățile, presupune organizarea unui sistem de management pentru administrarea riscurilor prin constituirea
registrelor de riscuri, analiza și evaluarea sistemului de control intern, care ne ajută să stăpânim riscurile, și
elaborarea unui sistem adecvat de proceduri operaționale.
Guvernanța corporativă implică și aranjamente (acord, înțelegere, învoială) de dezvăluire a
informațiilor prin raportul anual, conturile verificate, raportul de audit extern, rapoartele directorilor și
verificarea operațională din dorința de conformare cu codurile de bună practică în procesul de identificare și
administrare a riscurilor și cu mediul de control intern din cadrul organizației.
Mediul de control cuprinde modul cum oamenii interacționează și comunică, structurile corporative și
procesele guvernanței care se concretizează într-un cadru de control intern care să asigure pentru riscurile-
cheie, implementarea unor activități de control pentru a controla apetitul de risc al organizației printr-un sistem
de reguli și proceduri documentate.
Strategiile de administrare a riscurilor adaptate și asigurarea gradului de eficacitate a cadrului de
control intern propus fac parte din strategia generală a organizației pentru menținerea riscurilor în cadrul
pragului de toleranță acceptabil în vederea atingerii țintelor/obiectivelor programate, proces evaluat,
direcționat și îmbunătățit continuu printr-un sistem de măsurare a performanței.
Declarațiile anuale de control intern ale managerilor reprezintă declarații de asigurare pentru
organizație și un vot de încredere dat acționarilor și mandatarilor de către Consiliul de administrație.
Managerii, supraveghetorii și personalul operațional și din prima linie ar trebui să înțeleagă cadrul
de guvernanță corporativă și să îndeplinească cerințele specifice performanței, conformității și
responsabilității.
Sistemele de control intern trebuie să existe în întreaga organizație și să fie actualizate pentru a fi
luate în considerare toate riscurile materiale care sunt evaluate, verificate și administrate de către cei ce
întreprind operațiunile asociate acestor riscuri.
Raportul de audit intern anual, trebuie să precizeze sistemele de control intern care au fost
implementate cu scopul de a administra riscurile interne și externe. Consiliul de administrație poate asigura
informațiile referitoare la funcționarea sistemului de control intern, prin intermediul informațiilor
provenind din managementul riscurilor și procesul de raportare, dar o mare parte din „inputuri” vor fi
furnizate de auditul intern, auditul extern și comitetul de audit.
Dintre toate acestea, auditul intern rămâne „jucătorul” cel mai important cu privire la raportarea
funcționării sistemului de control intern, motiv pentru care echipele de auditori interni se concentrează pe
cerințele consiliului de administrație, în sectorul privat, sau pe solicitările directorului executiv, în sectorul
public.
O organizație în care consiliul de administrație are controlul asupra propriei afaceri și aderă la toate
standardele guvernantei corporative oferă o asigurare corespunzătoare mandatarilor, în sensul că toate
riscurile previzibile față de obiectivele companiei au fost anticipate și sunt administrate în mod eficient.
Totuși, acestea nu garantează succesul companiei, dar exista o șansă rezonabilă ca organizația să
funcționeze adecvat.

1.2. GUVERNAREA PUBLICĂ

Există o distincție între conceptele de guvernare și politică. Politica implică procese prin care un grup
de oameni (poate cu opinii sau interese divergente) ajunge la decizii colective, considerate în general
obligatorii pentru grup și impuse ca politică comună. Guvernarea, pe de altă parte, transmite elemente
administrative și de orientare spre proces, mai degrabă decât cele antagonice. Un astfel de argument
continuă să presupună posibilitatea separării tradiționale între "politică" și "administrație". Condițiile și
teoriile de guvernare contemporană pun la îndoială uneori această distincție, pornind de la premisa că, atât
"guvernarea", cât și "politica" implică aspecte ale puterii și răspunderii.
În termeni generali, guvernarea publică are loc în trei moduri largi:
- Prin rețele care implică parteneriate public-privat (PPP) sau prin colaborarea organizațiilor
comunitare;
- Prin utilizarea mecanismelor de piață prin care principiile pieței de concurență servesc la alocarea
resurselor în timp ce funcționează în conformitate cu reglementările guvernamentale;
- Prin metode de sus în jos care implică în primul rând guvernele și birocrația de stat.

Unul din principiile definitorii ale guvernanței corporative, la implementarea căruia, la nivel general,
veghează guvernul în ansamblul său, îl constituie adoptarea și implementarea unui ciclu complet de
monitorizare a performanței, la toate nivelurile implicate în gestionarea participațiilor statului. Vorbim
astfel de obiective de performanță, indicatori și sisteme de monitorizare la nivelul unității responsabile de
participațiile statului din MFP, la nivelul autorităților tutelare, la nivelul CA/ CS și la nivelul conducerii
executive a întreprinderii publice.

1.3. GUVERNANȚA CORPORATIVĂ

Organizațiile corporatiste folosesc adesea cuvântul guvernare pentru a descrie:
- Modul în care este organizată conducerea colectivă (conducerea corporației)
- Legile și obiceiurile (regulile) care se aplică în această direcție

Guvernanța corporativă constă în setul de procese, obiceiuri, politici, legi și instituții care afectează
modul în care oamenii conduc, administrează sau controlează o corporație. Guvernanța corporativă include,
de asemenea, relațiile dintre mulți actori implicați (părțile interesate) și obiectivele corporative. Principalii
jucători includ acționarii, conducerea și consiliul de administrație. Alte părți interesate includ angajații,
furnizorii, clienții, băncile și alți creditori, autoritățile de reglementare, mediul înconjurător și comunitatea
în general.

Guvernanța corporativă a întreprinderilor publice - ansamblul de reguli care guvernează sistemul de

administrare și control în cadrul unei întreprinderi publice, raporturile dintre autoritatea publică tutelară și
organele întreprinderii publice, dintre consiliul de administrație sau de supraveghere, directori sau
directorat, acționari și alte persoane interesate
Întreprinderi publice:
a) regii autonome înființate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială;
b) companii și societăți naționale, societăți la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar
unic, majoritar sau la care deține controlul;
c) societăți la care una sau mai multe întreprinderi publice prevăzute la lit. a) și b) dețin o participație
majoritară sau o participație care le asigură controlul.

2. LEGISLAŢIE INCIDENTĂ
- OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice
- OUG nr. 51/2013 pentru modificarea și completarea OUG nr. 109/2011 privind guvernanța
corporativă a întreprinderilor publice
- OUG nr. 10/2015 pentru completarea OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a
întreprinderilor publice
- LEGEA nr. 111/2016 pentru aprobarea OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a
întreprinderilor publice
- HG nr. 722 din 28 septembrie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a unor
prevederi din OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice
- LEGEA nr. 14/2017 privind respingerea OUG nr. 10/2015 pentru completarea OUG nr. 109/2011
privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice
- OUG nr. 29/2017 pentru modificarea art. 1 alin. (1) lit. g) din OG nr. 64/2001 privind repartizarea
profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, precum și la regiile autonome și pentru modificarea art. 1 alin. (2) și (3) din OUG
nr.109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice
- OUG nr. 73/2018 pentru completarea art. 1 din OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a
întreprinderilor publice
- LEGEA nr. 13/2019 pentru aprobarea OUG nr. 89/2018 privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru
modificarea și completarea unor acte normative
- Codul controlului intern managerial al entităților publice, aprobat prin Ordinul secretarului general al
Guvernului nr. 600/2018.

3. DOMENIU DE APLICARE. EXCEPŢII.

3.1. Se aplică inclusiv la următoarele întreprinderi publice:
a) întreprinderilor publice, persoane juridice române
b) instituțiilor financiare și societățile de servicii de investiții financiare și societățile de administrare
a investițiilor prevăzute de OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată
cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare;
c) societățile a căror activitate este reglementată de Legea nr. 32/2000 privind activitatea și
supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, cu modificările și completările ulterioare.

3.2. Excepții:
 - operatorii economici care se încadrează în prevederile art. 2 pct. 2 a OUG nr. 109/2011, ca urmare
a faptului că acționarul privat nu mai deține participația majoritară și deține capacitatea financiară
și tehnică necesară dezvoltării obiectului de activitate al operatorului, caz în care i se poate
încredința conducerea executivă a societății, controlul managerial și/sau operațional al acestuia, în
condiții de eficiență economică cu asigurarea de know-how, a portofoliului de clienți și a forței de
muncă.

4. STRUCTURILE DE GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ. ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE

Întreprinderile publice pot fi administrate potrivit sistemului unitar sau dualist de administrare,
reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Autoritatea publică tutelară sau, după caz, întreprinderea publică ce deține controlul, prin
reprezentanții săi în adunarea generală, precum și acționarii, reprezentând, individual sau împreună, 5% din
capitalul social pot propune modificarea sistemului de administrare de la sistemul unitar la cel dualist.

4.1. Autoritate publică tutelară - instituția care:

a) coordonează, are în subordine sau sub autoritate una sau mai multe întreprinderi publice prevăzute
la regii autonome înființate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială;
b) exercită, în numele statului sau al unității administrativ-teritoriale, calitatea de acționar la companii
și societăți naționale, societăți la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic,
majoritar sau la care deține controlul;
c) coordonează exercitarea de către una sau mai multe întreprinderi publice prevăzute la lit. a) și/sau
lit. b) a calității de acționar sau asociat la o societate controlată;

Autoritatea publică tutelară are următoarele competențe:

A. la regiile autonome:
a) să numească și să revoce membrii consiliului de administrație;
b) să aprobe planul de administrare elaborat de consiliul de administrație;
c) să evalueze periodic activitatea consiliului de administrație, pentru a se asigura, în numele statului
sau al unității administrativ-teritoriale fondator, că sunt respectate principiile de eficiență economică și
profitabilitate în funcționarea regiei autonome;
d) alte atribuții prevăzute de lege;

B. la societățile comerciale prevăzute la companii și societăți naționale, societăți la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acționar unic, majoritar sau la care deține controlul;
a) să numească reprezentanții statului sau, după caz, ai unității administrativ-teritoriale în adunarea
generală a acționarilor și să aprobe mandatul acestora;
b) să propună, în numele statului/unității administrativ- teritoriale acționar, candidați pentru funcțiile
de membri ai consiliului de administrație sau, după caz, de supraveghere, cu respectarea condițiilor de
calificare și experiență profesională și selecție prevăzute de prezenta ordonanță de urgență;
c) să evalueze periodic, prin reprezentanții săi în adunarea generală a acționarilor, activitatea
consiliului de administrație, pentru a se asigura, în numele statului/unității administrativ- teritoriale
acționar, că sunt respectate principiile de eficiență economică și profitabilitate în funcționarea societății
comerciale;
d) să asigure transparența politicii de acționariat a statului în cadrul societăților față de care exercită
competențele de autoritate publică tutelară;
e) alte atribuții prevăzute de lege;

C. la societăți la care una sau mai multe întreprinderi publice prevăzute la lit. A și B dețin o
participație majoritară sau o participație care le asigură controlul:
 a) să vegheze la exercitarea de către întreprinderea publică, în condiții de eficiență economică și
strategică, a calității de acționar;
b) să vegheze la respectarea de către societatea controlată a principiilor de eficiență economică și
profitabilitate;
c) alte atribuții prevăzute de lege.

4.2. Adunarea Generală a Acționarilor

Adunarea Generală a Acționarilor este organul de conducere a societăților, din care face parte și un
reprezentant al acționarului stat/autoritate tutelară, funcționar public sau personal contractual. Desemnarea
se va face prin ordinul conducătorului autorității tutelare, la propunerea întemeiată a conducătorului
structurii de guvernanță corporativă.
Deciziile statului ca acționar sunt luate în mod transparent, în general în AGA sau în alte formate
stipulate de legislația în vigoare, în condițiile unor mandate elaborate și aprobate formal și transparent.
Autoritățile publice tutelare trebuie să elaboreze coduri de conduită pentru participarea reprezentanților
săi la ședințele AGA și linii generale pentru alcătuirea mandatului lor, în conformitate cu prevederile
prezentului ghid.
Persoanele care reprezintă statul în AGA este recomandat să fie desemnate din cadrul structurii de
guvernanță corporativă, odată ce aceasta este înființată la nivelul APT.
La fiecare ședință AGA, reprezentanții statului mai sus menționați vor prezenta poziția acționarului stat
cu privire la fiecare punct de pe agenda AGA. Această poziție va fi sintetizată într-un document de mandat,
acoperind toate punctele de pe agenda AGA. Acest document va fi elaborat de structura de guvernanță
corporativă din cadrul APT, cu participarea altor departamente de specialitate din cadrul APT, după caz și
în funcție de specificul subiectelor discutate în respectiva ședință AGA. Documentul va fi aprobat înaintea
fiecărei ședințe AGA de către conducătorul APT, și însușit de reprezentantul acționarului stat care participă
la respectiva ședință. Mandatul va fi în general imperativ. În unele chestiuni care necesită negociere sau
marjă de apreciere în funcție, de exemplu, de rezultatul votului altor subiecte de pe agendă, se vor menționa
aceste marje în mandat. Cel mai frecvent caz al unui mandat neimperativ va fi cel al negocierii indicatorilor
de performanță, financiari și nefinanciari, între acționari și Consiliul de Administrație nominalizat.

4.3. Consiliul de Administrație (sau Consiliul de Supraveghere)

- este principalul organ decizional al întreprinderii publice și, conform legislației în vigoare și
bunelor practici internaționale, este esențial ca membrii lui să fie selectați în mod profesionist și
transparent, exclusiv pe criterii meritocratice. Ținând cont de scrisorile de așteptare din partea acționarilor
și de Planul de Administrare, Consiliul de Administrație va funcționa ca un nivel de decizie tampon între
conducerea executivă a întreprinderii publice și acționarii acesteia, filtrând input-urile și output-urile venite
din partea ambelor niveluri.

Conform Ghidului OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) privind

Guvernanța Corporativă a Companiilor de Stat (Ediția 2015), la ale cărui principii România aderă,
Consiliile de Administrație/Supraveghere ar trebui să aibă autoritatea, competența și obiectivitatea necesare
pentru a-și îndeplini funcțiile de ghidare strategică și monitorizare a management-ului întreprinderii
publice, acționând cu integritate și fiind trași la răspundere pentru acțiunile lor. Autoritățile publice
tutelare vor lăsa aspectele legate de operarea de zi cu zi a întreprinderii publice în sarcina conducerii
executive a acesteia și nu vor interfera cu acest nivel de management al întreprinderii publice. Consiliul
de Administrație/Supraveghere trebuie să joace în acest caz un rol mult mai puternic și trebuie să își
păstreze autoritatea. Consiliile sunt cele care supraveghează conducerea executivă a întreprinderii în
numele autorității tutelare.

În cadrul CA-urilor regiilor autonome, din consiliu fac parte un reprezentant al Ministerului Finanțelor
Publice și un reprezentant al autorității publice tutelare. În cazul CA-urilor societăților, în funcție de
dimensiunea consiliului, pot exista unul sau doi membri recrutați din rândul funcționarilor publici sau a
altor categorii de personal din rândul APT-urilor sau din cadrul altor autorități sau instituții publice.
Reprezentanții statului în cadrul CA-ului RA, precum și candidații din rândul funcționarilor publici (și altor
categorii de personal, conform celor descrise mai sus) care aplică pentru o poziție în consiliul societăților
trebuie să aibă o experiență profesională adecvată, pofilele acestora trebuind să corespundă profilului
candidaților conform matricei consiliului.
De asemenea, pe lângă respectarea cerințelor legate de integritate și incompatibilitate din legislația în
vigoare, statul se așteaptă ca autoritățile publice tutelare să numească reprezentanți în CA-urile regiilor
autonome persoane cu integritate și reputație profesională incontestabile, la fel și eventualii candidați din
rândul funcționarilor publici (sau asimilat, conform celor de mai sus), care ajung să ocupe, în urma
procesului de vot în AGA, o poziție în consiliul unei societăți. În cadrul activității lor în CA, atât în cazul
regiilor autonome, cât și al societăților, toate aceste persoane vor acționa exclusiv în interesul
întreprinderii publice, folosindu-se de expertiza profesională proprie pentru propunerea celor mai bune
soluții și strategii pentru îmbunătățirea performanței acesteia. Nu vor primi instrucțiuni de la conducătorii
autorității tutelare sau de la alți actori politici sau administrativi și nu vor reprezenta, în deciziile lor,
alte interese decât cele ale întreprinderii publice. Valoarea adăugată pe care acești membri o aduc
consiliului va ține de experiența profesională a fiecăruia, inclusiv de cea din administrația publică, însă nu
de poziția lor curentă ca angajați ai autorității tutelare sau a altor instituții publice.

Numirea se face prin hotărâre AGA (în cazul societăților) sau prin ordin al conducătorului autorității
publice tutelare (în cazul regiilor autonome) sau prin ordin al conducătorului MFP în cazul propunerii
reprezentantului MFP în cadrul CA al regiilor autonome.
Revocarea reprezentanților statului în CA/CS se face conform legislației în vigoare și clauzelor din
contractul de mandat. Nu se revocă individual reprezentanții statului în CA/CS din motive de neîndeplinire
a indicatorilor de performanță, evaluarea performanței fiind una colectivă pentru întregul CA/CS, și
derulându-se anual, conform legii. Din alte motive agreate prin acordul părților în contractul de mandat,
inclusiv considerații de integritate și incompatibilitate, pot fi revocați individual reprezentanții statului în
CA/ CS, în afara cadrului anual de evaluare a performanței.

Numirea administratorilor provizorii:

Alegerea administratorului provizoriu aparține autorității publice tutelare. Responsabilitatea pentru
neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de ordonanța de urgență revine persoanelor cu atribuții în aplicare
acesteia. La articolul 64^4 sunt prevăzute contravențiile și sancțiunile aferente. În interpretarea art. 64^1 în
ansamblul său, textul de lege obligă autoritatea tutelară să desemneze administratori provizorii pentru
perioade succesive de 4 luni (cu posibilitatea prelungirii pentru motive temeinice, până la maximum 6 luni)
până la momentul la care procedura de selecție este finalizată. În concret, la expirarea termenului de 6 luni
(4 luni de mandat cu 2 luni prelungire) al mandatului administratorului provizoriu, aflându-ne din nou în
una din ipotezele de la alin.(1)-(4), autoritatea tutelară este obligată să încheie un nou contract de mandat
provizoriu pe o altă perioadă de 6 luni (4 luni de mandat cu 2 luni prelungire) și în continuare, până când
procedura de selecție este finalizată.
NOTĂ: Textul de lege nu prevede în mod expres dacă trebuie încheiat un mandat provizoriu cu
aceeași persoană sau cu o alta, astfel că unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.