CONCURENTA IN MEDIUL DE AFACERI - Suport de Curs in Extenso

Concurența în mediul de afaceri – suport de curs Conf.univ.dr.
Anca Popescu - Cruceru
CONCURENŢA ÎN MEDIUL DE AFACERI
Plan curs
A. Combaterea și pedepsirea faptelor de concurență neloială în reglementarea Legii

nr. 11/1991- concurenţa neloială propriu-zisă; Publicitatea - mijloc de concurenţă
neloială
 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
 Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
 Legea nr. 8/1986 privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe;
 Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare;
 Codul penal – art. 301
 Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, adoptată în
anul 1883 şi ratificată de România în anul 1924 (revizuită ulterior în 1958 şi 1967)
 Directiva nr. 29/2005 privind practicile comerciale neloiale, implementată în
România prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia lor cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
B. Noţiuni despre piaţă în sensul reglementării concurenţei la nivel naţional şi
internaţional. Deturnarea concurenței la nivel macroeconomic
 Ordinul Consiliului Concurenței nr. 388/2010
C. Dumpingul
 Acordul general pentru produse și comerț - GATT
D. Ajutoarele de stat
 art. 107 și art. 108 din Tratatul de funcționare al Uniunii Europene
 OUG nr. 107/2006, aplicată prin Legea nr. 137/2007
E. Faptele anticoncurenţiale sancţionate prin Legea nr. 21/1996
 Art. 5 legea nr. 21/1996
F. Abuzul de poziţie dominantă
 Art. 6 Legea nr. 21/1996
G. Concentrările economice
 Art. 12 Legea nr. 21/1996
 Regulamentul privind concentrările economice, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 553 din 5 august 2010, cu modificările şi completările
ulterioare;
 Instrucţiunile privind conceptele de concentrare economică, întreprindere
implicată, funcţionare deplină şi cifră de afaceri, publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 5 august 2010
1
Concurența în mediul de afaceri – suport de curs Conf.univ.dr. Anca Popescu - Cruceru
Bibliografie:
 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale - Concurenţa onestă, Ed. Lumina
lex, Bucureşti, 1992
 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale - Concurenţa patologică -
Monopolismul, Ed.Lumina lex, Bucureşti, 1993
 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale - Partea generală, Ediţia a II-a,
Ed.Luminalex, Bucureşti, 1998
 Căpăţână Octavian, Publicitatea comercială, Ed. Universul Juridic, 2007
 Cărpenaru D. Stanciu, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2012
 Eminescu Yolanda, Concurenţa neloială, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1992
 Gheorghiu Gheorghe, Niţă Manuela, Dreptul concurenţei interne şi internaţionale, Ed.
Universul juridic, 2011
 Manolache Octavian, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All
Educational, Bucureşti, 1997
 Popescu-Cruceru Anca, Udrescu Mircea, Logistică şi subsisteme logistice. Interferenţe
juridice în logistica firmei”, Ed. Tritonic, 2013
Evaluare
Ponderea în notare, exprimată în %

La stabilirea notei finale se iau în considerare
(Total=100%)
- răspunsurile la examen 60%
- testarea periodică prin lucrări de control 10%
- testarea continuă pe parcursul semestrului 20%
- activităţile gen teme / referate / eseuri / traduceri / proiecte etc. 10%
Modalitatea practică de evaluare finală, E : Lucrare scrisă – test grilă
Cerinţe minime pentru nota 5 (sau cum se acordă nota 5) Cerinţe pentru nota 10 (sau cum se acordă nota 10)
- răspunsurile la examen: 25% - răspunsurile la examen / probă de verificare / colocviu

(evaluarea finală): 60%
- testarea continuă pe parcursul semestrului:10%
- testarea periodică prin lucrări de control: 10%
- activităţile gen teme / referate / proiecte: 15%
- testarea continuă pe parcursul semestrului: 20%
- activităţile gen teme/referate / proiecte: 10%
2
A. Combaterea și pedepsirea faptelor de concurență neloială în

reglementarea Legii nr. 11/1991- concurenţa neloială propriu-zisă
Principiul derulării concurenţiale este cel al exercitării concurenţei în limitele legii,

distingându-se astfel între regula concurenţei licite şi excepţia concurenţei ilicite.
Articolul 1 al. 1 Legea nr. 11/1991 exprimă esența concurenței, buna credință și
cinstea.
Concurenţa ilicită poate îmbrăca două forme:
 concurenţa interzisă – apare atunci când actele de concurenţă intervin în domenii
scoase din sfera concurenţei, fie prin lege, fie prin convenţia părţilor (de exemplu: în
cazul apariţiei unor situaţii de concurenţă neloială în raporturile dintre acţionarii şi
administratorii societăţilor pe acţiuni, societăţilor cu răspundere limitată şi aceste
societăţi)
 concurenţa neloială propriu – zisă se manifestă în domeniile în care concurenţa este
permisă prin lege şi în care intervine un act care, deşi în principiu este permis, el este
realizat prin exercitarea abuzivă a unui drept.
Regimul juridic naţional aplicabil săvârşirii faptelor de concurenţă neloială propriu –
zisă este stabilit de:
 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
 Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
 Legea nr. 8/1986 privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe;
 Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare;
 Codul penal – art. 301.
În materia concurenţei neloiale, pe plan european şi mondial, acţionează Convenţia de
la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, adoptată în anul 1883 şi ratificată de
România în anul 1924 (revizuită ulterior în 1958 şi 1967).
Totodată, în acelaşi domeniu acţionează Directiva nr. 29/2005 privind practicile
comerciale neloiale1, implementată în România prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia lor cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Legea nr. 11/1991 defineşte, prin articolul 2, concurenţa neloială ca fiind orice act
sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea de producţie, comerţ şi servicii. Toate aceste
1
www.eur-lex.europa.eu
3
acte sau fapte se săvârşesc în legătură cu un fond de comerţ aparţinând unui alt comerciant
care acţionează pe aceeaşi piaţă.
Fondul de comerţ este definit în chiar cuprinsul Legii nr. 11/1991, art. 1 litera c, ca
fiind ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și incorporale, pe care un comerciant le
folosește în desfășurarea activităților sale, în scopul atragerii clientelei și, astfel, a obținerii de
profit.
Doctrina în materie a clasificat actele și faptele care constituie manifestări ale
concurenței neloiale, astfel:
 confuzia;
 denigrarea;
 dezorganizarea;
 acapararea clientelei.
Art. 4 și 5 din Legea nr. 11/2005 – contravenții și infracțiuni.
Confuzia mizează pe utilizarea unor semne distinctive sau identice care conferă
autorului faptei credibilitate sporită, actele fiind săvârșite, în principiu, fie prin crearea unei
similitudini cu produsele altor concurenți, fie prin mențiuni false asupra propriului produs, fie
prin așa numita ratașare parazitară (exploatarea de către autorul faptei a popularității
competitorului, chiar dacă nu este vorba despre același tip de produs). Astfel, instanțele de
judecată au apreciat că, în această din urmă situație, se poate vorbi despre fapte de concurență
neloială bazate pe o diluție (subțiere) a mărcii notorie.
Exemplu: whisky Chivas și mâncarea de animale Chivas – nu este vorba despre același
produs, dar se folosește aceeași marca, profitându-se de numele mărcii notorii.
Denigrarea – are loc prin comunicarea unor informații depreciative asupra
competitorului, în scopul de a îi știrbi reputația sau de a îi discredita întreprinderea.
În cazul denigrării, actele de concurență neloială se consideră a fi săvârșite chiar dacă
acestea se raportează la consumatorul mediu și chiar dacă informațiile comunicate sunt reale.
În ceea ce privește cea de a treia formă de concurență neloială, respectiv cea prin
dezorganizare se are în vedere desconspirarea secretului de producție, fapta fiind incriminată
și în forma spionajului economic sau prin desconspirarea spontană sau provocată de către
angajatul competitorului, prin coruperea personalului sau prin deturnarea clientelei fostului
angajator.
Cea de a patra formă de concurență neloială, respectiv acapararea agresivă a
clintelei se poate realiza fie prin încheierea contractelor prin metoda bulgărelui de zăpadă, fie
4
prin încheierea de contracte prin care cumpărătorul urmează să primească un premiu prin
tragere la sorți.
Obiectul actelor de concurență neloială
Legea conferă protecție titularului fondului de comerț, din punct de vedere al Legii nr.
11/1991, pentru drepturile asupra mărcii, firmei, emblemei, brevetelor de invenție și vadului
comercial.
Marca reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea
produselor sau a serviciilor unei persoane de cele aparținând altor persoane, potrivit Legii nr.
84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Dreptul la marcă se dobândește prin înregistrarea atât la Registrul Comerțului, cât mai
ales la OSIM a semnului ales de solicitant. Înregistrarea conferă titularului un drept exclusiv
asupra semnului. Nicio altă persoană nu poate efectua acte de folosire a mărcii înregistrate
fără acceptul expres al titularului drepturilor asupra mărcii.
Încălcarea drepturilor asupra mărcii se manifestă, de, regulă prin contrafacere, care
constă în reproducerea unei mărci protejate, faptele fiind sancționate din punct de vedere
penal, cât și civil prin obligarea făptuitorului la repararea prejudiciilor cauzate.
În ceea ce privește firma și emblema, acestea sunt definite prin Legea nr. 26/1990 a
Registrului Comerțului, reprezentând denumirea sub care un comerciant acționează și se
individualizează pe piață.
Pentru a se evita confuzia între firme, legea impune ca orice firmă nouă să se
deosebească de firmele deja existente prin cel puțin două litere.
O anumită problemă este ridicată de înregistrarea la Registrul Comerțului a unei firme
care conține în denumire o marcă înregistrată. În această situație, legislația națională nu
conține o interdicție expresă, însă coroborând dispozițiile Convenției Uniunii de la Paris cu
dispozițiile Legii nr. 84/1998, în cazul în care după data depunerii cererii de înregistrare a
mărcii, o persoană solicită și obține înregistrarea unei firme cu nume comercial identic și
având în obiectul de activitate și unele dintre produsele și serviciile pentru care a fost
înregistrată marca, titularul mărcii poate porni acțiunea în contrafacere.
Totodată, în cazul în care, ulterior înregistrării unei firme la Registrul Comerțului se
solicită și se obține înregistrarea unei mărci cu același nume la OSIM, orice persoană
interesată, respectiv posesorul firmei, poate formula fie opoziție la înregistrarea mărcii la
OSIM, fie anularea înregistrării la OSIM.
În cazul în care marca a fost utilizată cu rea credință se poate formula acțiunea în
concurență neloială, în temeiul Legii nr. 11/1991 pentru recuperarea prejudiciilor cauzate.
5
Emblema este compusă din litere și semne și se înscrie doar la Registrul Comerțului.
Invenția reprezintă o rezolvare de natură tehnică sau științifică, rezolvare care prezintă
nu numai noutate, ci și un element de progres față de soluțiile existente și care nu a fost
brevetată niciodată și nici făcută publică.
Un alt element al fondului de comerț îl reprezintă indicațiile geografice, acestea fiind
denumirile unui produs originar dintr-o anumită zonă, în cazul în care caracteristicile
determinante ale produsului pot fi, în mod esențial, atribuite respectivei origini geografice.
Exemplu: mărcile de vinuri, Cârnații de Pleșcoi, Magiunul de Topoloveni, Țuica de
Zalău, Salamul de Sibiu.
Desenele industriale reflectă aspectul exterior al unui produs, în două dimensiuni,
spre deosebire de modelul industrial, care se referă tot la aspectul exterior al produsului,
redat însă tridimensional.
Un alt element al fondului de comerț îl reprezintă ambalajul, care trebuie să nu
conțină elemente de natură a produce o confuzie nici cu privire la ambalajul folosit de un alt
comerciant competitor, nici cu privire la un produs propriu-zis al unui concurent.
Publicitatea – mijloc de concurenţă neloială

O modalitate de desăvârșire a faptelor, actelor de concurență neloială o reprezintă
publicitatea, care este reglementată prin Legea nr. 148/2000 a publicității și prin Legea nr.
158/2008 privind publicitatea comparativă și înșelătoare.
La nivel comunitar, regimul juridic al publicității este reglementat prin Directiva nr.
450/1984 privind publicitatea înșelătoare, republicată în anul 2006 în forma reglementată prin
Directiva nr. 114/2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă2.
Criteriile generale avute în vedere pentru determinarea caracterului înșelător al
publicității constau în caracteristicile bunurilor și serviciilor, prețurile, condițiile de furnizare
a bunurilor și serviciilor, calitatea și drepturile agentului economic care își face publicitate.
Potrivit actelor normative naționale și europene, regula este că publicitatea
comparativă nu este interzisă dacă îndeplinește următoarele condiție:
 nu este înșelătoare;
 se compară bunuri sau servicii având aceeași destinație;
 se compară în mod obiectiv una sau mai multe caracteristici esențiale, relevante,
verificabile și reprezentative ale unor bunuri și servicii;
2
www.eur-lex.europa.eu
6
 nu se creează confuzie pe piață între cel care își face publicitate și un concurent sau
între mărcile, firmele sau alte semne distinctive ale celui care își face publicitate și
cele aparținând altui comerciant;
 se discreditează sau se denigrează mărcile, denumirile comerciale sau alte semne
distinctive, precum și bunurile și serviciile aparținând unui concurent;
 nu se realizează o ratașare parazitară față de un comerciant;
 nu se prezintă bunurile sau serviciile drept replici ale altor bunuri sau servicii purtând
o marcă de comerț sau o denumire protejată.
Astfel, publicitatea comparativă poate fi definită ca reprezentând orice formă de
publicitate care, în mod direct sau indirect, identifică un concurent sau bunurile și/sau
serviciile acestuia pe piață.
Parazitarea mărcilor notorii poate avea loc prin imitarea metodelor de publicitate și
a tipului de promovare. Cei care recurg la acest tip de practică neloială utilizază ca metodă de
publicitate sintagme de tipul “după reţeta X” (X reprezentând marca notorie), produs “stil X”,
“gust ca al X”.
Legea română interzice expres utilizarea unor astfel de expresii, considerându-se că,
folosind o astfel de publicitate și practicând, de regulă, prețuri mai scăzute, comerciantul care
efectuează asemenea practici poate deturna o parte a clientelei titularului legal al mărcii.
Publicitatea neloială, practic, atacă astfel elemente incorporale ale fondului de comerț,
respectiv clientela și vadul comercial.
Prin publicitatea neloială, în general, se realizează o faptă de concurență neloială
reglementată de Legea nr. 11.
În funcție de actul de concurență neloială săvârșit, publicitatea neloială poate fi
împărțită în mai multe categorii:
 publicitatea ale cărei afirmații consituie o denigrare a concurenței;
 publicitatea inițiativă, creatoare de confuzie;
 publicitatea relaționistă prin ratașare parazitară;
 publicitatea înșelătoare;
 publicitatea subliminală, care conține stimuli prea slabi spre a fi percepuți în mod
conștient, dar care pot influența comportamentul economic al unei persoane.
De asemenea, publicitatea se poate manifesta în foma publicității de informare,
folosită în momentul lansării pe piață a unui produs sau publicitatea de reamintire, folosită în
scopul menținerii interesului față de un produs.
7
Publicitatea de convingere dobândește un rol din ce în ce mai mare pe o piață în
momentul în care se intensifică, pe respectiva piață, concurența.
Publicitatea de convingere are tendinţa de a se transforma în publicitate comparativă.
Publicitatea de denigrare – reglementată de articolele 4 şi 5 din Legea nr. 11/2005.
Publicitatea comparativă și publicitatea înșelătoare

Publicitatea comparativă este permisă dacă nu este înșelătoare.
Criteriile după care publicitatea este apreciată ca având un caracter înșelător sunt:
 caracteristicile bunurilor și serviciilor;
 prețul și condițiile de distribuție;
 condițiile de achiziționare a bunurilor sau de prestare a serviciilor;
 natura serviciilor post-vânzare;
 atributele persoanei care face publicitatea;
 informațiile esențiale cu privire la bunurile sau serviciile oferite.
Față de aceste criterii se poate aprecia asupra caracterului înșelător al mesajului
publicitar, în măsura în care acesta are capacitatea de a induce în eroare consumatorul de nivel
mediu. Din acest motiv, se exclud din sfera reclamelor înșelătoare cele umoristice.
Publicitatea înșelătoare este împărțită de doctrina după mai multe categorii, astfel:
 declarații sau afirmații înșelătoare, care conțin afirmații subînțelese;
 omisiunea înșelătoare a unor aspecte esențiale ale produsului;
 declarații sau afirmații care nu sunt sprijinite de date și informații rezonabile.
O altă clasificare ce poate deosebi publicitatea înșelătoare se referă la cea care conține
inexactități privind agentul economic și care presupune folosirea abuzivă de titluri și
competențe care, în realitate, nu aparțin persoane care își face publicitate (exemplu: Colgate –
alegerea dentistului meu).
O altă modalitate este publicitatea înșelătoare care conține inexactități cu privire la
identificarea mărcii respective, cu următoarele forme: obiectul propus spre vânzare prin
publicitate fie nu există, fie lipsește parțial.
O altă formă de publicitate înșelătoare o reprezintă specificarea inexactă a originii sau
provenienței mărfii, ca de exemplu în situația în care un producător pune în circulație un
produs cu specific național provenit însă din străinătate.
O altă formă a publicității înșelătoare o reprezintă publicitatea în situația în care natura
sau compoziția produsului din reclamă nu corespunde realității.
8
O altă formă a publicității înșelătoare este reprezentată de cea care conține inexactități
referitoare la condițiile contractuale ale mărfii sau serviciilor și care pot avea ca obiect:
 prețul (exemplu: mențiunile de tipul prețul cel mai bun sau publicitatea de tipul +50
grame gratis);
 calitatea produsului, în acest caz putându-se manifesta prin acțiune (mențiuni de tipul
cel mai bun, oferta unică, fără rival, lider de piață) sau prin omisiune (nemenționarea
într-o casetă video sau DVD a lipsei traducerii unui film);
 rezultatele ce pot fi obținute prin folosirea produsului respectiv (marketingul de
sănătate, indicațiile mincinoase ce se pot referi și la alte condiții contractuale,
reclamele de tipul credit doar cu buletinul).
Ceea ce este de menționat este că publicitatea înșelătoare, fiind în realitate fapt juridic,
se schimbă atât în spațiu geografic, cât și în timp, practici considerate oneste anterior fiind în
prezent considerate înșelătoare, ca de exemplu în cazul spamurilor interzise în România abia
în anul 2002.
De asemenea, ceea ce este considerat ca fiind permis într-un stat este interzis în alte
state. De exemplu, în Statele Unite sunt considerate formă de publicitate înșelătoare,
publicitatea unor produse pentru vânzarea sub prețul curent sau reprezentările false asupra
randamentului produsului respectiv.
În Statele Unite sancțiunile pentru publicitatea înșelătoare îmbracă fie forma
atenționării, fie forma publicității de corecție, ca în cazul impunerii realizării unei reclame de
corectare a mesajelor publicitare înșelătoare.
În Marea Britanie publicitatea comparativă a fost complet interzisă până în 1994, iar –
în prezent – limitele impuse de copyright sunt, în continuare, piedici absolute în calea
comparațiilor în publicitate.
Publicitatea comparativă este considerată a fi un act de concurență neloială de
principiu în Belgia, Franța, Italia, Spania și Austria.
Pentru armonizarea legislațiilor în domeniu a fost elaborată Directiva nr. 29/2005 a
Consiliului Europei privind practicile comerciale neloiale și care, deși reglementează relațiile
economice între comerciați și consumatori, se aplică în mod indirect și competitorilor de pe
piață. Directiva a fost implementată în dreptul român prin Legea nr. 363/2007, respectiv
Codul Consumatorului.
Directiva depășește practicile înșelătoare și practicile agresive cuprinzând totodată și o
listă detaliată a practicilor interzise în orice circumstanță, așa numita lista neagră. Din aceste
practici, o parte se pot manifesta și în forma publicității înșelătoare, ca de exemplu afirmațiile
neadevărate ale comerciantului referitoare la deținerea de certificate sau afirmațiile
9
comerciantului că este parte semnatară a unui cod de conduită agreat sau aprobat de o
instituție.
 promoțiile „bite and switch”;
 ofertele limitate de tipul “ofertă specială, doar azi”;
 afirmarea sau crearea impresiei că un produs poate fi vândut în mod legal, în situația
în care acest lucru nu este posibil;
 crearea unei imagini false cu privire la drepturile consumatorului (exemplu: produs
numai pentru dumneavoastră);
 reclama editorială sau publicitatea mascată, care presupune utilizarea unui context
editorial pentru publicitatea produsului respectiv, fără însă ca în cadrul acestora să se
precizeze date clare și ușor de identificat ale produsului;
 securitatea personală ca argument de marketing, ce are în vedere lansarea de informații
inexacte cu privire la eventualele riscuri la care persoana se poate supune în absența
achiziționării produsului;
 confuzia – faptă neloială propriu – zisă;
 lansarea de afirmații false referitore la încetarea activității sau mutarea sediului
comerciantului;
 afirmații referitoare la creșterea șanselor de noroc în cazul achiziționării produsului
respectiv;
 afirmații false referitoare la efectele vindecătoare ale produsului;
 afirmarea ca mesaj publicitar a acordării unor premii în scopuri promoționale, fără
acordarea efectivă a acestora;
 efectele gratuite ca în cazul în care un produs este descris ca fiind fără costuri, însă în
realitate consumatorul este nevoit ca pentru utilizarea bunului să suporte anumite
cheltuieli;
 produsele necomandate care au în vedere includerea în materialele publicitare a unei
facturi prin care se creează consumatorului senzația că a comandat deja produsul
respectiv;
 comercianții deghizați în consumatori;
 acordarea așa numitei garanții europene, respectiv crearea impresiei că serviciile post-
vânzare sunt disponibile și în alte state decât în cel în care a fost vândut produsul.
10
B. Noţiuni despre piaţă în sensul reglementării concurenţei la nivel

naţional şi internaţional
Piața
Noțiunea de piață este definită prin Ordinul Consiliului Concurenței nr. 388/2010 ca
fiind locul de întâlnire al ofertei cu cererea de produse substituibile între ele.
Piața are ca funcție asigurarea circuitelor bunurilor și serviciilor, asigurarea punerii în
practică a diviziunii muncii, asigurând totodată și funcția de autoreglare a prețurilor.
Piața relevantă are două componente:
 piața relevantă a produsului;
 piața geografică.
Piața relevantă a produsului cuprinde toate produsele sau serviciile substituibile
datorită caracteristicilor prețurilor și utilizării sau utilității finale.
Piața geografică cuprinde zonă în care comercianții sunt implicați în cererea și oferta
de produse sau servicii substituibile și care poate fi delimitată de zone geografice învecinate.
Astfel, instrucțiunile privind piața relevantă cuprinse în Ordinul 388/2010, identifică
regulile de definire a pieței relevante din punct de vedere al constrângerilor economice la care
este supusă o întreprindere din trei perspective:
 substituibilitatea la nivelul cererii;
 substituibilitatea la nivelul ofertei;
 concurența potențială.
Substituibilitatea la nivelul cererii se analizează la nivelul consumatorului mediu, iar
pentru determinarea produselor considerate de către consumator ca fiind substituibile se
utilizează așa numitul test al monopolistului ipotetic, prin care se identifică cea mai restrânsă
piață relevantă în care se poate practica o creștere mică pe o anumită durată de timp a prețului
produsului în mod profitabil.
Dacă substituibilitatea la nivelul cererii este suficientă pentru a face neprofitabilă
creșterea prețului produsului, numit astfel preț al monopolistului ipotetic, se va include în
piața relevantă cel mai apropiat produs substituit. Testul se repetă până în momentul în care
produsele substituibile vor fi de așa natură încât prețul monopolistului ipotetic, respectiv
creșterea de preț, devine neprofitabilă.
Setul de produse astfel determinate constituie piața relevantă a produsului.
11
Substituibilitatea la nivelul ofertei se analizează tot din perspectiva monopolistului
ipotetic, concluzionându-se că atunci când se asigură o creștere a prețului mică, dar
semnificativă și de durată, furnizorii care nu produc în mod curent produsul respectiv s-ar
putea orienta spre produsul de referință al monopolistului ipotetic, pe care îl vor comercializa
fără costuri sau riscuri de profit semnificative.
Concurența potențială este avută în vedere în definirea pieței relevante în momentul în
care poziția pe piața relevantă a întreprinderilor rivale a fost determinată și când această
poziție ridică probleme de concurență.
În doctrină se folosește și noțiunea de piață contestabilă, punctul central în definirea
acestei noțiuni raportându-se la vadul concurenței potențiale în comparație cu concurența
efectivă. Astfel, s-a arătat că există posibilitatea ca și pe o piață cu un singur furnizor pe
poziție de monopol să se poată vorbi despre o piață competitivă, dacă barierele pe piața
respectivă sunt mici sau inexistente.
Din punct de vedere al piețelor, concurența poate fi:
 concurență pură și perfectă;
 concurență eficientă.
Concurența pură și perfectă se caracterizează prin atomicitate (respectiv număr relativ
mare de vânzători și cumpărători), omogenitate (număr mare de produse substituibile),
transparență, pluralitate de opţiuni și neintervenția statului.
Concurența eficientă se caracterizează prin reducerea până la dispariție a atomicității,
apariția formelor de oligopol și oligopson.
Oligopolul reprezintă numărul redus de vânzători ai produselor substituibile.
Oligopsonul reprezintă numărul redus de cumpărători ai produselor substituibile.
12
C. Dumpingul – concurența neloială pe piața internațională
Practicile de dumping sunt reglementate de Acordul general pentru produse și comerț

GATT, care se aplică direct în fața instanțelor naționale.
Dumpingul constă în vânzarea de produse la prețuri mult mai mici decât prețurile
pieței și chiar sub nivelul costurilor de producție, pentru pătrunderea pe piața relevantă
respectivă și înlăturarea concurenței.
Dumpingul poate îmbrăca mai multe forme:
 dumpingul de mărfuri;
 dumpingul de servicii;
 dumpingul social prin scăderea salariilor (este un fals dumping);
 dumpingul valutar prin care are loc devalorizarea monedei naționale sub valoarea reală
pentru ieftinirea exporturilor și care a fost apreciat de doctrină ca nefiind un veritabil
dumping, ci mai degrabă o măsură de politică economică.
În analiza dumpingului se au în vedere trei componente:
 valoarea normală a produsului suspectat de dumping;
 un preț de export inferior valorii normale a produsului suspectat de dumping;
 marja de dumping.
Valoarea normală a produsului reprezintă prețul practicat pentru un produs similar
pe piața internă a exportatorului.
Valoarea normală se determină diferit în funcție de tipul pieței, respectiv piața fiabilă,
piața nefiabilă și economia de stat.
Piețele fiabile sunt acele piețe în care pot fi identificate produse similare celor
suspectate de dumping, astfel încât pentru determinarea valorii normale pe acest tip de piață
se aleg piața exportatorului, piața de origine a produsului, piața furnizorului și a produsului
similar. Prețul reprezentativ este, pe de o parte, cel furnizat de exportator, iar pe de altă parte,
cel identificat la alți producători similari.
Pe piețele nefiabile, respectiv pe acele piețe caracterizate de inexistența unor
operațiuni comerciale normale, inexistența produselor similare, imposibilitatea comparării
prețurilor și vânzarea în mod curent a produselor sub costul de producție, valoarea normală a
produsului suspectat de dumping se determină folosind metode subsidiare. Aceste metode
sunt:
13
 metoda comparării cu prețuri de export reprezentative, respectiv cel mai mare preț de
export;
 metoda prețului reconstituit în care valoarea normală se determină prin adunarea
costului de producție, a cheltuielilor de vânzare și a beneficiului rezonabil al
producătorului mărfii suspectate de dumping.
Prețul de export al produsului suspectat de dumping se determină raportat la cele două
metode, astfel:
 metoda referirii la prețul efectiv de export, respectiv la prețul de vânzare în cazul unor
alte operațiuni apreciate ca fiind reprezentative;
 metoda reconstituirii prețului de export care constă în determinarea ipotetică a prețului
cu care produsul importat este revândut unui cumpărător independent, luându-se în
considerare anumite ajustări care includ o marja de profit rezonabilă, prețul de
revânzare fiind calculat pe baza datelor din ultimul exercițiu financiar al acestui
cumpărător independent.
Marja de dumping constă în diferența dintre valoarea normală și prețul de export al
produsului suspectat de dumping, avându-se în vedere anumite ajustări.
Marja de dumping este supusă unui prag minimal care este stabilit de către organul de
anchetă din fiecare stat, ea putând să varieze în funcție de produs, dar și de țara de export.
De exemplu, jurisprudența europeană a apreciat ca fiind nesemnificative marje de
dumping în raporturile financiare cu Japonia între 0,2% și 8%, iar în raporturile cu SUA între
0,2% și 1,3%. Sarcina probei în constatarea unei asemenea fapte concurențiale îi revine părții
învinuite de dumping, care trebuie să justifice diferența de preț.
Reprimarea faptelor de dumping se realizează după o procedură care conține
următoarele etape:
 formularea plângerii de către unul sau mai mulți agenți comerciali lezați;
 examinarea plângerii de către instituția abilitată din fiecare stat;
 faza investigației, în care se strâng probele;
 soluționarea plângerii, care poate îmbrăca două forme: fie se încheie un angajament
amiabil cu exportatorul care a săvârșit fapta de dumping, fie se aplică sancțiuni
pecuniare.
Aceste sancțiuni pot consta în stabilirea unor taxe vamale antidumping,
contingentarea la export sau aplicarea unor suprataxe vamale. În România, dumpingul este
supravegheat de Consiliul Concurenței.
14
D. Ajutoarele de stat
Ajutoarele de stat sunt reglementate la nivel european prin art. 107 și art. 108 din
Tratatul de funcționare al Uniunii Europene, iar la nivel național prin OUG nr. 107/2006 și
aplicată prin Legea nr. 137/2007. Pe lângă aceste acte normative, Consiliul Concurenței a
adoptat regulamente proprii în domeniul monitorizării ajutoarelor de stat, începând din 2005
și până în prezent. Există de asemenea hotărâri de guvern elaborate în domeniul politicilor
privind ajutoarele de stat.
Ajutoarele de stat au fost definite în articolul 107 din Tratat, care identifică orice
ajutor acordat de un stat membru sau din resursele acestuia, în orice formă, ca fiind ajutor de
stat, în măsura în care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin
favorizarea unor întreprinderi sau producerea unor bunuri.
Astfel, în funcție de intervenția statului în economie, ajutorul de stat poate îmbrăca
două forme:
 forma prestațiilor pozitive, constând în acordarea de subvenții la export, garanții de
credite, ajutoare regionale sau scutiri, reduceri de sarcini fiscale, perceperea de taxe
profiscale;
 micșorarea sarcinilor sau obligațiilor ce revin unor întreprinderi, respectiv inacțiunea
statului în economic, chiar dacă e vorba de o societate în faliment, abandonul unor
creanțe publice, inacțiunea administrației în exercitarea căilor legale.
Elementele caracteristice ajutoarelor de stat sunt următoarele:
 o îmbogățire constând într-o favoare acordată unei întreprinderi în absența unor
contraprestații, ca de exemplu în cazul vânzării unui imobil, proprietate de stat la un
preț sub valoarea pieței;
 existența unei anumite selectivități, în sensul favorizării unei anumite întreprinderi sau
unui anumit sector de activitate sau o anumită regiune;
 producerea unui atentat asupra concurenței
Nu ne aflăm în situația ajutoarelor de stat în cazul în care o reglementare a unui stat
obligă întreprinderile private să cumpere energie electrică de la un anumit producător sau
situația în care se acordă compensații pentru îndeplinerea unui serviciu de interes public sau
în cazul exitenței unor măsuri de politică economică cu caracter general în domeniul cercetării
– dezvoltării, protecției mediului sau în domeniul forței de muncă, precum și în cazul unei
măsuri cu caracter general de natură tehnică.
15
Regula este astfel o interdicție de acordare a ajutoarelor de stat, de la care există
câteva excepții constând în ajutoare având caracter social, ajutoare pentru înlăturarea efectelor
calamităților naturale, ajutoare acordate în domeniul transporturilor și în domeniul agriculturii
și pisciculturii.
Totodată, au devenit permise ajutoarele de stat în cadrul comunitar, cu caracter
temporar, pentru contracararea efectelor crizei, fiind permise scheme de ajutor cu prag de
minim 500.000 Euro, măsurile pentru garantarea creditelor pentru întreprinderile mici și
mijlocii de până la 80% din valoarea creditului, precum și măsurile pentru subvenționarea
ratei dobânzii.
Ca formă de manifestare, ajutoarele de stat cunosc două categorii:
 ajutorul individual – acordat unei singure întreprinderi;
 schemele de ajutor – acte pe baza cărora pot fi acordate, după verificare, anumite
forme de sprijin către unele întreprinderi.
Comisia Europeană a avut în vedere, prin art. 107 din Tratatul de înființare a Uniunii
Europene, excepțiile potențiale de la interdicția ajutoarelor de stat în ceea ce privește
ajutoarele destinate dezvoltării economice a zonelor defavorizate, ajutoarele acordate pentru
realizarea unor proiecte de interes european, comun, ajutoarele destinate promovării culturii și
a conservării patrimoniului național.
După aderarea României la Uniunea Europeană, toate ajutoarele de stat acordate țării
noastre trebuie autorizate de către Comisia Europeană, cu excepția ajutoarelor în domeniul
agriculturii și pisciculturii.
Comisia Europeană, în procedura de analiză, verifică măsura în care ajutorul acordat
de stat reprezintă sau nu ajutor de stat, în sensul legii și, în cazul în care constată că nu există
premise pentru a califica sprijinul drept ajutor de stat, pronunță o decizie comunicată statului
în cauză.
În cazul în care măsura notificată reprezintă ajutor de stat compatibil cu piața
europeană, Comisia emite o decizie de a nu ridica obiecții, iar în cazul în care măsura
notificatoare ridică îndoieli, Comisia emite decizii de deschidere a procedurii de investigare.
Termenul de soluționare a notificării de către Comisia Europeană este de două luni,
depășirea acestuia având valoarea autorizării ajutorului de stat.
În cazul ajutoarelor ilegale este necesară emiterea de către Comisie a unei decizii
denumite ordin de furnizare a informației transmisă statului culpabil. Ulterior, Comisia va
emite un ordin de recuperare provizorie, cu caracter temporar, până la finalizarea investigației.
Termenul de prescripție pentru ajutorul de stat nelegal este de 10 ani de la data
acordării acestuia, perioada în care se poate rambursa ajutorul plus dobânzile legale.
16
E. Deturnarea concurenței la nivel macroeconomic – faptele

anticoncurenţiale sancţionate prin Legea nr. 21/1996
Practici anticoncurențiale
Faptele anticoncurențiale sunt practicile referitoare la prețuri, tarife, acorduri de
protejare a pieței sau participarea cu oferte trucate la licitații sau alte forme de oferte de
concurs. Acestea sunt interzise și sunt sancționate, indiferent de mărimea agenților implicați.
Înțelegerile exprese sau tacite între agenții economici pot fi:
 înțelegeri pe orizontală (între agenții economici concurenți ce acționează pe aceeași
piață)
 înțelegeri pe verticală (între agenții economici care operează în diferite stadii de
producție; de exemplu, înțelegeri între producător și distribuitor)
Practicile anticoncurențiale sunt înțelegerile exprese sau tacite, deciziile de asociere,
practicile concentrate și folosirea abuzivă a unei poziții dominante obținute pe piață, prin care
agenții economici determină restrângerea, împiedicarea sau deturnarea concurenței.
Legea română încadrează în categoria practicilor anticoncurențiale două categorii de
acțiuni ale agenților economici, respectiv: antantele și abuzul de poziție dominantă.
În Tratatul de funcționare al Uniunii Europene se stabilește principiul protecției pieței
împotriva practicilor anticoncurențiale, în articolele 101 – 107.
Alte reglementări pentru combaterea practicilor anticoncurențiale sunt incluse în
Codul de conduită asupra practicilor anticoncurenţiale resprictive, adoptat de ONU, în anul
1998, care coordonează orice acord sau angajament oficial, scris sau nescris, intervenit între
întreprinderi și prin care se îngrădește, fără drept, concurența.
În dreptul român, conceptul de antantă (alianță, coaliție, bloc și altele asemenea) este
reglementat în Legea nr. 21/1996, art. 2 alin.3 coroborat cu art. 5, astfel:
 antanta se definește ca fiind înțelegerea dintre întreprinderi, dar și orice altă
decizie a asociațiilor de întreprinderi și orice practici concertate care au ca
obiect fie împiedicarea, fie restrângerea, fie denaturarea concurenței pe piața
relevantă. Aceste trei acțiuni au în vedere crearea unui obstacol integral în
calea concurenței, în cazul împiedicării sau diminuării libertății întreprinderilor
pe piața relevantă, în cazul restrângerii sau modificării condițiilor schimburilor
pe piață.
17
Totodată, pentru a ne afla în fața unor practici anticoncurențiale este necesar să existe
o atingere adusă concurenței, fie ea chiar și potențială.
O altă condiție pentru a califica o înțelegere ca având caracter anticoncurențial este ca
aceasta să aibă o anumită relevanță, stabilindu-se la nivel european un prag de distorsionare a
pieței, respectiv o afectare de 10% a pieței pe plan vertical. Această cotă de distorsionare este
cunoscută sub denumirea de prag de minimis.
Aceste cote sunt prevăzute în Regulamentul Consiliului Europei din anul 2004 si sunt
preluate în legislația românească (articolul 8).
Articolul 5 din Legea nr. 21 realizează o enumerare exemplificativă a practicilor
anticoncurențiale, acestea fiind grupate de către doctrină în trei mari categorii:
 acorduri propriu – zise fie pe verticală, fie pe orizontală;
 decizii ale asociațiilor de întreprinderi ca act de voință colectivă;
 practici concertate care presupun existența intenționată a unui comportament paralel și
similar al unor agenți economici.
Aceste trei categori de acțiuni au ca scop coordonarea comportamentului pe piață
pentru creșterea prețului. Pentru a ne afla într-o situație de practică anticoncurențială,
întotdeauna, trebuie să existe un prejudiciu.
Aliniatul 2 al articolul 5 conține excepțiile de la definirea practicilor anticoncurențiale,
arătându-se că nu ne vom afla în fața unor asemenea practici în cazul în care acțiunile unor
agenți economici contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de mărfuri sau la
promovarea progresului tehnic sau economic, precum și în cazul în care acțiunile acestora nu
impun întreprinderilor restricții care nu sunt indispensabile pentru progresul și îmbunătățirea
producției.
Pe lângă aceste două condiții, legea impune îndeplinirea și unei a treia condiții și
anume aceea ca înțelegerea să nu prezinte relevanță asupra pieței.
La nivel european există anumite categorii de înțelegi, decizii ale asociațiilor de
întreprinderi sau practici concertate exceptate de la includerea în categoria practicilor
anticoncurențiale, expres stabilite prin regulamentul Consiliului Uniunii Europene sau al
Comisiei Europene, regulamente care conțin așa numitele exceptări pe categorii.
De asemenea, există exceptări de grup, la nivel sectorial, ca de exemplu în domeniul
asigurărilor, a transferului tehnologic sau al cercetării – dezvoltării, în care, prin regulament al
acelorași instituții, sunt sustrase includerii în categoria practicilor anticoncurențiale.
18
SPEŢĂ
Piaţa fondurilor de pensii private obligatorii. Înţelegere între societăţile comerciale – administratori ai
fondurilor de pensii private pentru repartizarea participanţilor cu aderare dublă. Lipsa caracterului
anticoncurenţial al înţelegerii.3
Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. c)

TFUE, art. 101
Legea nr. 411/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată – dispoziţii
similare celor cuprinse în art. 101 din TFUE – sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii
economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice
practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe
piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere sau
a surselor de aprovizionare pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii.
Din conţinutul acestor dispoziţii, rezultă cu claritate faptul că obiectul anticoncurenţial şi efectul
anticoncurenţial nu reprezintă condiţii cumulative, ci condiţii alternative ale interdicţiei legale astfel instituite.
Totuşi, în acord cu jurisprudenţa CJUE, existenţa unei înţelegeri între mai mulţi agenţi economici nu
trebuie considerată anticoncurenţială per se, în condiţiile în care în urma analizării conţinutului acesteia, a
scopurilor ei obiective, a contextului juridic şi economic în care aceasta îşi produce sau urmează să îşi producă
efectele, a comportamentului efectiv al părţilor pe piaţă, precum şi a aptitudinii acesteia de a afecta semnificativ
condiţiile de piaţă, nu rezultă elemente concrete care să susţină concluzia existenţei vreunei încălcări a Legii
concurenţei.
Decizia nr. 1203 din 21 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII–a contencios administrativ şi
fiscal sub nr.9271/2/2010, reclamanta S.C. E - Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A.
(denumită în continuare în cuprinsul prezentei decizii şi „E”) a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul
Concurenţei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea Deciziei nr.39/07.09.2010 emisă de pârât;
- în subsidiar, în temeiul art.7 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, înlocuirea
sancţiunii amenzii aplicată de Consiliul Concurenţei cu avertismentul sau reducerea cuantumului amenzii spre
minimul prevăzut de Legea concurenţei nr.21/1996;
- în măsura în care vor fi considerate neîntemeiate cererile menţionate, individualizarea sancţiunii
amenzii aplicată prin decizia contestată, în sensul de a se constata că „E” nu poate fi calificată drept instituţie
financiară în conformitate cu prevederile Legii concurenţei nr.21/1996, cu consecinţa modificării cuantumul
amenzii aplicate de pârât.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Prin decizia contestată, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea prevederilor art.5 alin.(1) lit.c) din
Legea nr.21/1996 şi a art.101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumit în continuare, în
cuprinsul prezentei decizii, „TFUE”) şi a hotărât sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 382.215 lei.
Reclamanta susţine că nu a încălcat niciuna dintre dispoziţiile menţionate, având în vedere că
înţelegerea dintre administratori nu a avut un obiect anticoncurenţial, ci a fost realizată pentru a soluţiona o
problemă practică (de ordin tehnic) cu privire la aderările duble, iar înţelegerea dintre administratori nu a avut un
efect anticoncurenţial pe piaţa fondurilor de pensii private obligatorii şi nu a modificat structura pieţei.
Reclamanta susţine că înţelegerile dintre administratori au vizat faza ulterioară celei în care
administratorii au concurat pentru atragerea participanţilor, respectiv în cadrul campaniei iniţiale de aderare care
se desfăşurase anterior pentru toţi clienţii, inclusiv pentru cei care figurau cu înregistrări duble, iar în cursul
acestui proces nu a fost încheiată nicio înţelegere între administratorii fondurilor.
Ulterior finalizării campaniei de aderare iniţială, administratorii au rămas cu foarte puţini clienţi care,
dintr-un motiv sau altul, nu s-au înregistrat doar la un singur administrator, ceea ce contravenea prevederilor
legii, astfel că administratorii au propus Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (denumită în
continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „CSSPP”) şi Casei Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări
Sociale (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „CNPAS”) alocarea acestor clienţi pe baza
principiului primei semnături, soluţie care ar fi respectat alegerea participantului şi rezultatul unui proces
concurenţial, însă această sugestie a fost respinsă de către autorităţi care au stabilit o procedură în două etape:
(1) prima etapă, în care administratorii să negocieze împărţirea dublurilor între ei (Sistemul Medierii) şi (2) a
3
www.scj.ro , Decizia nr. 1203 din 21 februarie 2013
19
doua etapă, în care acei participanţi pe care administratorii nu au reuşit să îi împartă să fie distribuiţi aleatoriu
către toţi administratorii proporţional cu cota de piaţă deţinută (Sistemul Loteriei).
În cadrul primei etape, reclamanta, ca şi ceilalţi administratori, a depus eforturi rezonabile să contacteze
participanţii înregistraţi ca dubluri şi să le solicite confirmarea opţiunii lor de a fi înregistraţi fie la „E”, fie la alt
administrator. În cadrul acestei etape, administratorii au avut la dispoziţie o perioadă restrânsă de timp. În urma
contactării, mulţi dintre participanţii înregistraţi ca dubluri au confirmat alegerea lor pentru „E”, dar a rămas un
anumit număr de participanţi care nu au putut fi contactaţi sau care nu au confirmat alegerea lor pentru „E”în
termenul stabilit de către autorităţi.
Confruntându-se cu termenul limită stabilit de autorităţi şi cu alternativa ca aceşti participanţi să fie
alocaţi aleatoriu altor administratori la care aceşti participanţi nu au formulat în mod clar opţiunea de
înregistrare, administratorii au ales să rezolve problema într-un mod care respecta cât mai bine opţiunea
dublurilor prin alocarea acestora în mod egal între administratorii aleşi de către participanţi.
Pentru a evita ca un dublu - participant să fie alocat către reclamantă în timp ce acesta ar fi preferat să
fie înregistrat cu un alt administrator, „E” a oferit participanţilor alocaţi posibilitatea de a se transfera gratuit, la
administratorul ales de ei, ceea ce s-a şi întâmplat cu unii dintre participanţii cărora „E” le-a facilitat trecerea la
administratorul ales.
Prin urmare, reclamanta susţine că soluţia adoptată de către administratori nu este similară unei
distribuiri a clienţilor cu consecinţa restrângerii concurenţei în sensul articolului 101 din TFUE, astfel că
înţelegerea dintre administratori referitoare la alocarea participanţilor dublaţi nu are un obiect anticoncurenţial.
Se susţine că înţelegerea nu a avut ca obiect restrângerea semnificativă a concurenţei, deoarece numărul
de înregistrări duble, rămase după finalizarea campaniei de aderare iniţială, a fost nesemnificativ, astfel că
distribuirea acestora, fie prin loterie, alocare bilaterală sau în alt mod, nu are un efect semnificativ asupra
structurii de piaţă, poziţiilor pe piaţă ale administratorilor sau concurenţei efective pe această piaţă. Chiar dacă
înţelegerea a fost restrictivă prin obiectul său, nu a fost aptă să restrângă semnificativ concurenţa şi, prin urmare,
nu încalcă dispoziţiile art.101 din TFUE sau art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996.
Reclamanta subliniază că procesul de mediere nu a creat avantaje semnificative pentru toţi
administratorii implicaţi în respectiva procedură, întrucât cei mai mari administratori pe piaţa pensiilor private,
care au fost implicaţi în mod activ în procedura medierii, au obţinut în urma medierii o cotă de piaţă mai mică
decât cea pe care ar fi obţinut-o dacă repartizarea aleatorie (sistemul loteriei) ar fi fost aplicată, contrar celor
reţinute în decizia atacată.
Diferenţele de cotă de piaţă rezultate în urma procesului de mediere sunt neglijabile şi nu au influenţat
concurenţa pe piaţa respectivă, iar prin decizia contestată nu s-a stabilit în ce mod variaţiile între metoda
aleatorie şi mediere au afectat concurenţa.
În ceea ce priveşte încălcarea art.101 din TFUE, reclamanta susţine că aplicabilitatea acestor prevederi
este limitată la contractele care pot afecta comerţul între statele membre şi invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene în cauza Carlo Bagnasco contra BPN.
Cu referire la speţă, se invocă faptul că nu s-a dovedit de către Consiliul Concurenţei că pretinsul acord
între administratori ar avea un efect semnificativ asupra comerţului inter-statal şi asupra concurenţei.
Totodată, reclamanta arată că înţelegerea a fost pusă în practică pentru a realoca, la cererea CSSPP,
participanţii într-o modalitate structurată, eficientă şi corectă, cu respectarea opţiunilor iniţiale ale participanţilor
pentru un fond de pensii, deoarece, în caz contrar, aceşti participanţi ar fi fost repartizaţi de către CSSPP în
funcţie de cota de piaţă a administratorilor.
Reclamanta învederează faptul că, în cauză, nu există vinovăţie, întrucât autoritatea de reglementare a
indicat administratorilor utilizarea Sistemului medierii, iar reprezentanţii CSSPP au încurajat administratorii să
ia măsuri pentru a evita dublele aderări şi Comisia a organizat mai multe întâlniri cu reprezentanţii
administratorilor pentru a analiza procesul de aderare iniţială, aflat la acel moment în desfăşurare, în vederea
identificării potenţialelor remedii ale deficienţelor apărute în cursul procesului de aderare iniţială. Astfel de
întâlniri între CSSPP, CNPAS şi reprezentanţii administratorilor în cadrul cărora a fost discutată problema
aderărilor duble au avut loc la datele de 22.10.2007, 12.11.2007, 15.11.2007, 26.11.2007, în cadrul cărora
CSSPP a recomandat administratorilor să rezolve problema dublelor aderări prin sistemul medierii. În acest
sens, reclamanta invocă şi existenţa a două corespondenţe electronice (e-mail-urile din 15.01.2008 şi 04.02.2008
transmise de directorul Departamentului de Tehnologia Informaţiei al CSSPP), din care rezultă că CSSPP a
implementat procesul de mediere.
Astfel fiind, întrucât administratorii au hotărât să repartizeze participanţii care au aderat la doi
administratori prin împărţirea acestor participanţi între cei doi administratori, reclamanta nu a făcut altceva decât
să respecte sistemul de mediere recomandat şi implementat de CSSPP.
Reclamanta mai învederează că probele prezentate de către Consiliul Concurenţei în susţinerea
acuzaţiilor nu sunt suficiente în conformitate cu standardele impuse de art.6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Susţine reclamanta că amenzile aplicate de Consiliul Concurenţei sunt dintre cele mai mari comparativ
cu alte domenii, fiind stabilite în raport cu cifra de afaceri, iar în domeniul pensiilor private aplicarea amenzii are
20
un impact negativ asupra imaginii şi percepţiei publice a societăţii, deoarece reputaţia administratorului este un
element cheie care influenţează decizia participanţilor de a adera la fondul respectiv. Se arată, totodată, că
maximul amenzii aplicabile nu poate fi identificat deoarece se raportează la o cifră de afaceri care este
fluctuantă.
Luând în considerare nivelul amenzii, gravitatea acuzaţiilor şi repercusiunile negative asupra societăţii,
reclamanta consideră că acuzaţia este o acuzaţie penală, în sensul prevederilor Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind incidente drepturile şi garanţiile prevăzute de art.6 din
Convenţie. Sub acest aspect, se arată că nu a fost stabilită nicio intenţie a societăţii de a evita concurenţa cu alţi
administratori şi nici nu a fost stabilit vreun impact anticoncurenţial de utilizare a sistemului de mediere pentru
alocarea participanţilor dublaţi. În fapt, Consiliul Concurenţei a presupus atât obiectul anticoncurenţial, cât şi
efectul anti-concurenţial al sistemului de mediere.
Susţine reclamanta că amenda aplicată a fost calculată în mod eronat, cu încălcarea art.51 alin.(1) din
Legea nr.21/1996, prin raportare atât la valoarea bilanţului societăţii, cât şi la valoarea bilanţului Fondului de
pensii administrat privat de„E”, deşi fondul de pensii administrat privat este o entitate separată faţă de S.C. „E” -
Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private” S.A. şi nu există nicio prevedere legală care explicit
sau implicit să prevadă că cifra de afaceri a fondului de pensii se include în cifra de afaceri a societăţii de
administrare a fondului de pensii, iar Ordinul Consiliului Concurenţei 101/2004 nu cuprinde nicio referire la
bilanţul fondurilor de pensii. În acest sens, reclamanta arată că activele Fondului de pensii administrat privat de
„E” şi ale Fondului de pensii facultative „E” Confort aparţin numai participanţilor în conformitate cu prevederile
Legii nr.411/2004 şi ale Legii nr.204/2006, şi prin urmare, nu sunt parte din activele administratorilor. Mai
susţine reclamanta că cifra de afaceri în cazul instituţiilor financiare este înlocuită de a zecea parte din valoarea
bilanţului, dar această prevedere nu se aplică S.C. „E - Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private”
S.A., a cărei cifră de afaceri trebuie să fie calculată strict pe baza veniturilor rezultate din activitatea curentă,
conform art.2.1. din Ordinul Consiliului Concurenţei nr.101/2004.
În concluzie, calculul cifrei de afaceri al societăţii de administrare nu ar trebui să fie determinat ca
procent din active de care nu poate dispune în nume propriu, deoarece acestea aparţin participanţilor. Conform
principiilor generale privind calculul cifrei de afaceri indicate în Ordinul Consiliului Concurenţei nr.101/2004,
trebuie luat în considerare venitul din activităţile curente desfăşurate de societatea de administrare, conform
obiectului său de activitate. Acest venit reprezintă exact venitul pe care este îndreptăţită societatea de
administrare să îl obţină din comisionul de administrare, din contribuţii brute, comisionul de administrare din
activul fondului, penalitatea de transfer şi din tarifele pentru solicitări de informaţii din partea participanţilor,
conform legislaţiei în vigoare.
Întâmpinarea formulată de Consiliul Concurenţei
Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând
că, pe de o parte, fapta la care a participat şi reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de art.5 alin.(1) din Legea
nr.21/1996 şi, pe de altă parte, fapta are la bază voinţa proprie a participanţilor, inclusiv a societăţii reclamante,
de a împărţi acei participanţi care semnaseră acte de aderare cu două fonduri de pensii private. Reclamanta
invocă în apărare o recomandare/indicaţie din partea autorităţii de reglementare, în sensul utilizării sistemului
medierii, inexistentă în fapt şi care nu poate să legitimeze fapta anticoncurenţială la care societatea a fost parte.
Astfel, în cauza de faţă, există obiect anticoncurenţial, există efect anticoncurenţial, precum şi vinovăţia
reclamantei. Autoritatea de reglementare nu a indicat utilizarea sistemului medierii, in forma practicată de
administratori.
În dezvoltarea motivării caracterului anticoncurenţial al obiectului acordului dintre administratori,
pârâtul prezintă cadrul legal care a stat la baza constituirii şi funcţionării pieţei administrării private a fondurilor
de pensii obligatorii (Pilonul II), precum şi specificul aparte al pieţei pe care s-a realizat înţelegerea, prin prisma
momentului şi modului în care s-a constituit aceasta.
Împărţirea dublurilor, respectiv a acelor persoane care figurau cu două acte de aderare individuale
semnate cu două fonduri de pensii diferite, ca acord de voinţă al administratorilor, nu a fost, în principiu,
contestată de administratori.
Documentele existente la dosarul cauzei demonstrează faptul că administratorii fondurilor de pensii
private obligatorii s-au implicat din proprie iniţiativă in comportamentul anticoncurenţial şi au decis ca
„medierea” să se realizeze prin împărţirea 50%-50% a dublurilor. Recomandarea de mediere apare ca fiind în
sensul negocierii/tratării cu persoanele care aderau la fondul de pensii şi nicidecum cu alţi administratori. De
altfel, în cuprinsul minutelor întâlnirilor invocate de reclamantă, nu există vreo precizare din partea CSSPP şi
nici din partea administratorilor, care să conducă la concluzia că se impunea, ca soluţie, medierea intre
administratori, având ca rezultat împărţirea clienţilor.
Procedura legală de soluţionare a dublurilor presupunea repartizarea aleatorie, în baza unui etalon
rezultat în urma unei concurenţe efective între operatori, respectiv, cota de piaţă a acestora, etalon ce reprezintă
ponderea reală a respectivului administrator în alegerile participanţilor.
Un act de aderare semnat de un participant reprezintă o alegere a unui fond de pensii de către respectivul
participant doar în măsura în care actul îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi validat de către CSSPP.
21
În absenţa înţelegerii de împărţire 50%-50% între administratori, participanţii care figurau cu acte de
aderare duble, fie pentru că îşi exprimaseră voinţa de a adera la două fonduri, fie din cauza activităţii agenţilor
de vânzări, nu puteau fi validaţi şi urmau să fie repartizaţi aleatoriu între toate fondurile de pensii. Lipsa validării
unui număr cât mai mare din participanţii înregistraţi ca dubluri, număr care nu se cunoştea de către
administratori, putea conduce la o altă situaţie în ceea ce priveşte ponderea reală a administratorilor în alegerea
participanţilor.
Astfel, acordul de mediere a dublurilor reprezintă o înţelegere cu obiect anticoncurenţial, având
aptitudinea de a produce efecte anticoncurenţiale prin denaturarea concurenţei pe piaţa administrării private a
fondurilor de pensii, concurenţă care, manifestată liber şi în condiţii corecte, cu respectarea regulilor aplicabile
în materie, trebuia să conducă la o structură a pieţei care să reflecte numărul de participanţi validaţi pentru
fiecare fond în parte.
În privinţa contestării efectelor anticoncurenţiale ale înţelegerii sancţionate, pentru a intra sub incidenţa
art.5 din Legea nr.21/1996 sau a art.101 din TFUE, o înţelegere trebuie să aibă fie obiect, fie efect
anticoncurenţial. Prin urmare, fiind vorba de o condiţie alternativă, este suficient că în cauză s-a demonstrat
natura anticoncurenţială a obiectului acordului dintre administratori. Încercările reclamantei de a nega faptul că
înţelegerea sancţionată a avut efecte anticoncurenţiale oferă, în realitate, argumente şi confirmări suplimentare
pentru natura anticoncurenţială a obiectului înţelegerii dintre administratori, înţelegere care avea capacitatea de a
afecta concurenţa, fiind aptă a determina o structură a pieţei diferită de cea care s-ar fi conturat în condiţiile în
care dublurile ar fi fost repartizate aleatoriu, în baza cotelor de piaţă stabilite ca urmare a liberei concurenţe între
administratori.
De asemenea, probele pe care se întemeiază decizia atacată sunt probe conforme cu standardele impuse
de art.6 din CEDO. După cum rezultă din cuprinsul deciziei atacate, dovezile pe care s-a fundamentat
constatarea existenţei încălcării dispoziţiilor art.5 alin.(1) din Legea nr.21/1996 sunt reprezentate, în primul rând,
de documente emanând de la părţile implicate, care conţin menţiuni exprese privind acordurile dintre acestea.
Alte dovezi indirecte, circumstanţiale, existente în cauză, sunt coroborate cu aceste dovezi directe ale existenţei
laturii obiective şi subiective a contravenţiei, concluzia autorităţii de concurenţă rezultând ca urmare a analizei şi
interpretării tuturor elementelor probatorii existente la dosar.
Modalitatea de stabilire a amenzii este conformă cadrului legal în vigoare la data adoptării deciziei
contestate, în condiţiile în care administratorii sunt societăţi financiare, iar calificarea ca instituţii financiare este
indisolubil legată de activitatea de administrare a fondurilor de pensii şi, prin urmare, este justificată
considerarea fondului de pensii drept un element de activ al administratorului.
Cererea reclamantei de solicitare a punctului de vedere al Comisiei Europene – Direcţia Generală
Concurenţă
La termenul de judecată din 1 iunie 2011, reclamanta a formulat o cerere prin care a solicitat punctul de
vedere al Comisiei Europene – Direcţia Generală Concurenţă referitor la respectarea regulilor de concurenţă
comunitară în ceea ce priveşte aplicarea art.101 din TFUE, în sensul emiterii unei opinii în care să se precizeze
dacă aranjamentele dintre fondurile de pensii private cu privire la distribuirea participanţilor dublaţi constituie o
înţelegere care are ca obiect prevenirea, restricţionarea sau denaturarea concurenţei în sensul articolului 101,
fiind astfel interzisă de prevederile acestui articol.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr.4696 din 6 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a respins solicitarea reclamantei privind adresarea unei cereri Comisiei Europene pentru a comunica
punctul de vedere referitor la respectarea regulilor de concurenţă comunitară relativ la aplicarea art.81 TCE, în
prezent art.101 din TFUE, în privinţa înţelegerii dintre administratorii fondurilor de pensii private;
- a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Considerentele instanţei cu privire la cererea de solicitare a punctului de vedere al Comisiei Europene
– Direcţia Generală Concurenţă
Curtea de apel a reţinut că aspectele ce se solicită a fi clarificate au fost definite în jurisprudenţa
Comisiei Europene şi a instanţelor comunitare.
Astfel, noţiunea de întreprindere a fost determinată în cauza Hofner şi Elser, definirea fiind menţinută de
instanţele comunitare care au arătat că include orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de
statutul său juridic sau modul în care este finanţată (cauzele C-159-160/91, C-364/92, C-180-184/98, C-218/00).
Noţiunea de înţelegere în sensul prevederilor în materia concurenţei a fost definită în cauza BayerSG v. Comisie
T-41/96, reţinându-se că noţiunea respectivă acoperă acele situaţii în care există un acord de voinţă între
operatorii economici cu privire la implementarea unei politici, urmărirea unui anume scop sau adoptarea unei
linii specifice de comportament pe piaţă. De asemenea, instanţele comunitare s-au pronunţat cu privire la
conţinutul noţiunii de efect asupra comerţului (cauzele C-319/82, Kerpen&Kerpen, C-240/82 şi alţii, Stichting
Sigarettenindustrie, T-25/95 şi alţii).
Totodată, în temeiul art.11 din Regulamentul nr.1/2003 al Consiliului CE, Consiliul Concurenţei a
transmis Comisiei Europene rezumatul raportului de investigaţie prin care a fost analizat comportamentul
22
administratorilor pe piaţa pensiilor private obligatorii, printre care şi reclamanta, primind confirmarea în legătură
cu aplicarea coerentă cu practica instituţiilor europene a conceptelor comunitare la situaţia de fapt.
4.2. Considerentele instanţei cu privire la fondul cauzei
Prin Decizia nr.39/07.09.2010 a Consiliului Concurenţei, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în
cuantum de 382.215 lei, pentru încălcarea dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.21/1996 şi a art.101 din
TFUE, prin încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor.
În cuprinsul deciziei menţionate s-a reţinut că, la data de 03.12.2007, prin Ordinul preşedintelui
Consiliului Concurentei nr.402/2007, a fost declanşată o investigaţie din oficiu având ca obiect posibila
încălcare a art.5 alin.(1) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată şi a art.101 din TFUE de către agenţii
economici şi asociaţiile de agenţi economici de pe piaţa administrării fondurilor de pensii private obligatorii
(Pilonul II) din România.
Investigaţia a vizat două potenţiale încălcări ale regulilor de concurenţă pe piaţa administrării private a
fondurilor de pensii obligatorii, respectiv, o potenţială înţelegere anticoncurenţială de împărţire a clienţilor între
administratorii fondurilor de pensii şi o potenţială practică concertată de fixare a comisioanelor de administrare.
În legătură cu ultimul aspect, în urma deliberărilor din data de 04.08.2010, Plenul Consiliului
Concurentei a decis continuarea investigaţiei declanşate în baza Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurentei
nr. 402/2007, nefiind încă adoptată o decizie.
În ceea ce priveşte analiza unei posibile înţelegeri anticoncurenţiale de împărţire a clienţilor, s-a
constatat existenţa unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor între administratorii de
fonduri de pensii private, între care şi reclamanta. Înţelegerile au vizat participanţii înregistraţi ca „dubluri”, în
procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat.
Cu prilejul perioadei iniţiale de aderare la Pilonul II al sistemului de pensii, când ca urmare a creării
acestei pieţe s-a înregistrat cel mai mare număr de participanţi (aproximativ 4 milioane), administratorii
fondurilor de pensii au realizat împărţirea bilaterală a participanţilor înregistraţi în acelaşi timp la două fonduri
de pensii după propriile reguli. Perioada în care s-a desfăşurat procedura de aderare iniţială a fost perioada cheie,
esenţială pentru stabilirea ierarhiei pe piaţă.
Pe baza actelor şi documentelor aflate la dosarul de investigaţie, parte din acestea obţinute în urma
desfăşurării mai multor inspecţii inopinate la sediile mai multor agenţii economici şi asociaţii de agenţi
economici, prin Decizia nr.39/07.09.2010, Plenul Consiliului Concurenţei a constatat şi sancţionat încălcarea
dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr. 21/1996 şi ale art.101 din TFUE de către un număr de 14
administratori de fonduri de pensii administrate privat, între care şi societatea reclamantă.
Susţinerile reclamantei privind inexistenţa obiectului sau efectului anticoncurenţial, nu au fost reţinute
de către prima instanţă.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr. 21/1996, republicată, şi ale art.101 din TFUE,
rezultă că pentru existenţa ipotezei reglementate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
existenţa a cel puţin doi agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici; existenţa unei înţelegeri, a unei
decizii a unei asociaţii de agenţi economici sau a unei practici concertate; înţelegerea să aibă ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat existenţa unei fapte anticoncurenţiale întrucât a existat o
înţelegere, în sensul de concordanţă a voinţelor societăţilor implicate, la care a participat şi reclamanta, iar
această înţelegere are un obiect şi, implicit, un efect anticoncurenţial.
A reţinut instanţa că, între administratorii de fonduri de pensii private, au existat acorduri bilaterale de
împărţire a dublurilor, reţinându-se în mod corect faptul că în ceea ce priveşte aprecierea obiectului
anticoncurenţial al înţelegerii de împărţire a clienţilor este suficient ca înţelegerea să poată produce efecte
negative asupra concurenţei. Prin urmare, înţelegerea trebuie să fie aptă în mod concret să împiedice, să
restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune.
Caracterul anticoncurenţial al acordurilor sancţionate rezultă din coroborarea următoarelor elemente:
cadrul legal care a stat la baza constituirii şi funcţionării pieţei administrării private a fondurilor de pensii
obligatorii, specificul aparte al pieţei pe care s-a realizat înţelegerea, existenţa interesului administratorilor în
privinţa modalităţilor de soluţionare a problemei dublurilor şi potenţialul acordurilor de a afecta interesele
participanţilor la fondurile de pensii obligatorii private, interesele concurenţilor de pe piaţa pensiilor obligatorii
private, precum şi structura unei pieţe în formare, prin denaturarea rezultatului jocului concurenţial.
Sub aspectului cadrului legal relevant, instanţa de fond a observat că în cuprinsul deciziei contestate
sunt menţionate pe larg dispoziţiile legale aplicabile în cauză, din conţinutul acestora reţinându-se că
repartizarea aleatorie urma să se aplice în cazul persoanelor care, deşi aveau obligaţia să adere la un fond de
pensii privat in faza iniţială de aderare, nu au aderat şi, totodată, în cazul persoanelor înscrise în registru ca
invalidate. Repartizarea aleatorie se realiza de către Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări
Sociale, direct proporţional cu numărul persoanelor validate pe fiecare fond de pensii administrat privat in parte,
raportat la totalul persoanelor validate pentru toate fondurile de pensii administrate privat.
Procedura de repartizare aleatorie după criteriul numărului de acte de aderare validate pe fiecare fond de
pensii a fost prevăzută de Norma nr.18/2007 emisă în aplicarea Legii nr.411/2004, în vederea implicării active a
23
jucătorilor din piaţă pentru atragerea participanţilor, precum şi pentru păstrarea poziţiei pe piaţă a
administratorilor.
În concret, procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat a început la data de
17.09.2007 şi s-a finalizat la data de 17.01.2008, în această perioadă orice salariat în vârstă de până la 45 de ani
având posibilitatea să adere la unul din fondurile de pensii administrate privat existente pe piaţă. La finalizarea
procesului de aderare iniţială, toate persoanele cu vârsta de până la 35 de ani, care nu au aderat la unul din
fondurile existente pe piaţă, sau care au aderat la mai mult de un fond, urmau să intre la procesul de repartizare
aleatorie.
Astfel, la încheierea perioadei de aderare iniţială, un număr de 332.706 de persoane, care nu au aderat la
un fond de pensii administrat privat, deşi aveau această obligaţie, sau care au semnat acte de aderare la mai
multe fonduri de pensii, au fost redistribuite între cele 18 fonduri de pensii existente la data respectivă, în funcţie
de cota de piaţă deţinută de fiecare.
Perioada respectivă a fost decisivă pentru formarea pieţei, respectiv pentru determinarea structurii
acesteia şi a cotelor de piaţă deţinute de fiecare administrator, întrucât s-a înregistrat cel mai mare număr de
participanţi.
La momentul realizării înţelegerii, piaţa administrării private a pensiilor obligatorii, definită ca fiind
piaţa relevantă, era o piaţă în formare, ale cărei baze au fost constituite într-o perioada redusă de timp, respectiv
4 luni de zile. În aceste condiţii,a punctat curtea de apel, era important ca participanţii la fiecare fond să fie
câştigaţi pe criterii corecte, având în vedere că structura pieţei şi poziţia administratorilor fondurilor de pensii
depindea direct de numărul de participanţi validaţi pentru fiecare fond în parte.
Obţinerea unei poziţii cât mai bune pe piaţa pensiilor private obligatorii, în faza de aderare iniţială, era
esenţială pentru administratori, întrucât avea efecte şi asupra evoluţiei viitoare a structurii pieţei, având în vedere
că potrivit prevederilor Legii nr. 411/2007, după finalizarea perioadei de aderare iniţială, participanţii care nu
aderaseră la un fond de pensii sau cei care au fost invalidaţi, urmau să fie distribuiţi aleatoriu între toţi
administratorii de pe piaţă, proporţional cu cotele de piaţă obţinute de aceştia.
În legătură cu existenţa interesului administratorilor în privinţa modalităţilor de soluţionare a problemei
dublurilor, s-a reţinut că acest interes rezultă din dezbaterile şi corespondenţa purtată intre administratori,
precum şi între aceştia şi CSSPP.
Interesul mare al administratorilor pentru găsirea unei soluţii la problema dublurilor se justifică prin
faptul că aceştia erau conştienţi anterior începerii perioadei de aderare iniţială că se vor confrunta cu un număr
de dubluri. Pe de altă parte, înregistrarea unui număr mare de dubluri era de natură să afecteze interesele directe
ale administratorilor de a câştiga cât mai mulţi participanţi, având în vedere că dublurile urmau a fi invalidate si
repartizate aleatoriu între toţi administratorii de fonduri private şi nu doar între cei doi administratori de fonduri
private la care se înregistraseră dublurile.
Întrucât pe parcursul perioadei de aderare, administratorii au transmis raportări bilunare către Casa
Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale şi au existat mai multe etape de validări intermediare,
rezultă că administratorii nu au putut cunoaşte, la data înţelegerii, numărul total de dubluri, dar se aşteptau ca
acest număr să fie mare.
Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul nesemnificativ al numărului de dubluri ce urmau să se
înregistreze şi nici al avantajelor obţinute, având în vedere că intenţia administratorilor era de a obţine profit, iar
acordurile de mediere a dublurilor erau încheiate în vederea obţinerii unui rezultat pozitiv.
Se poate concluziona astfel potrivit primei instanţe, că medierea participanţilor înregistraţi ca dubluri
intre administratorii fondurilor private obligatorii, mediere realizată, in fapt, printr-o înţelegere de împărţire
50%-50% a acestor dubluri, a avut un potenţial de afectare, respectiv de denaturare a concurenţei pe piaţa
administrării private a pensiilor obligatorii. Potenţialul de afectare a vizat o situaţie de fapt în care s-au aplicat
principiile liberei concurenţe, în sensul că s-a prevăzut ca repartizarea aleatorie a dublurilor să se realizeze în
funcţie de cota de piaţă obţinută de administratori în urma concurentei efective.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora autorităţile ar fi stabilit o procedură care ar fi cuprins obligaţia
administratorilor de a negocia împărţirea dublurilor intre ei, sunt neîntemeiate.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă, reţine aceeaşi instanţă, că administratorii fondurilor de pensii
private obligatorii s-au implicat din proprie iniţiativă in comportamentul anticoncurenţial si au hotărât ca
„medierea” să se realizeze prin împărţirea dublurilor. Astfel, administratorii, printre care şi reclamanta, au
acţionat în deplină libertate decizională, împărţirea dublurilor fiind exclusiv rezultatul voinţei acestora.
Acţiunile autorităţii de reglementare nu au fost de natură a înlătura posibilitatea administratorilor de a
adopta un comportament conform normelor în materia concurenţei şi nu pot constitui o cauză de înlăturare a
răspunderii contravenţionale a reclamantei.
Apărările reclamantei în sensul că modul în care au procedat administratorii fondurilor de pensii private
obligatorii in privinţa dublurilor ar fi fost recomandat de CSSPP sunt contrazise şi de aspectele reţinute în
minutele întâlnirilor la care face referire societatea reclamantă.
În acest sens, din cuprinsul minutei întâlnirii din data de 22.10. 2007, rezultă că reprezentantul CSSPP
nu a indicat în mod expres soluţia medierii, ci printre alte probleme, a semnalat participanţilor aspectul
24
aderărilor multiple, arătând că dublurile din prima raportare se regăsesc si în cea de a doua, fapt ce denotă că
administratorii nu au luat măsuri de eliminare a acestui aspect. Ca răspuns la problema semnalată de autoritatea
de reglementare, administratorii au identificat diferite posibilităţi pentru a soluţiona problema dublurilor, altele
însă decât medierea.
De asemenea, la întâlnirea din data de 26.11.2007, din cuprinsul minutei reiese că, urmare a analizei
CSSPP, s-a constatat faptul că multe dintre dubluri sunt făcute de brokerii care lucrează cu mai mulţi
administratori. Ca răspuns, unii administratori au semnalat autorităţii de reglementare faptul că participanţii
refuză să dea declaraţii notariale in situaţiile in care există suspiciuni de fals. În acest context, reprezentantul
CSSPP a menţionat că în cazul în care există dubluri pentru o persoană care nu a semnat decât un singur act de
aderare, această persoană trebuie să dea o declaraţie notarială privind opţiunea sa, recomandându-se
administratorilor să medieze situaţia celor invalidaţi.
Rezultă astfel, că recomandarea de mediere a reprezentantului CSSPP a fost făcută în sensul negocierii
cu persoanele care aderau la fondul de pensii şi nu în sensul medierii între administratorii fondurilor de pensii
private obligatorii, care să aibă ca rezultat împărţirea clienţilor.
Totodată, din conţinutul corespondenţei purtate între CSSPP şi administratori, inclusiv a e-mailurilor din
15.01.2008 şi 04.02.2008, nu se poate reţine că autoritatea de reglementare a acceptat alocarea dublelor opţiuni
de către administratorii fondurilor de pensii private obligatorii.
Prin urmare, implicarea CSSPP a fost în sensul că administratorii să depună eforturi pentru a determina,
în cazul dublurilor, autenticitatea actelor de aderare şi voinţa reală a participantului, şi nu de a-şi împărţi clienţii.
În ceea ce priveşte acordul administratorilor pentru împărţirea dublurilor, din probele prezentate în
cuprinsul deciziei contestate, instanţa reţine că această împărţire s-a făcut în mod bilateral. Astfel, fiecare din cei
doi administratori, la care participanţii figurau cu două acte de aderare individuale diferite, a fost de acord să
împartă aceste dubluri în proporţie de 50%-50%, contrar procedurii obligatorii prevăzute de Norma 18 în cazul
dublurilor.
Comportamentul anticoncurenţial al administratorilor fondurilor de pensii private obligatorii ce a fost
sancţionat prin decizia contestată, nu poate fi justificat de cerinţe legislative, care să exonereze de răspundere
contravenţională societăţile implicate, inclusiv reclamanta.
Pentru motivele arătate, instanţa a constatat că împărţirea dublurilor între administratori, printre care şi
reclamanta, a fost în mod corect calificată drept o înţelegere cu obiect anticoncurenţial, care atrage aplicarea
dispoziţiilor art.5 alin.(1) lit.c) din Legea nr.21/1996.
De asemenea, curtea de apel a considerat că prin decizia contestată s-a reţinut în mod corect şi
încălcarea dispoziţiilor art. 101 din TFUE.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 411/2004, republicată, în România poate fi administrator al unui
fond de pensii orice entitate autorizată pentru această activitate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau
aparţinând Spaţiului Economic European, fiind exceptată de la cerinţa autorizării de către CSSPP.
Administratorii autorizaţi în România pot primi contribuţii de la participanţi si angajatori dintr-un alt
stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European. O practică anticoncurenţială
care afectează întreaga piaţă a administrării fondurilor de pensii private obligatorii din România, este
susceptibilă să afecteze şi cetăţenii altor state membre ale Uniunii Europene şi implicit, comerţul între statele
membre.
În cauză, având în vedere repartizarea în teritoriu a societăţilor de administrare a fondurilor de pensii
obligatorii administrate privat şi a participanţilor, piaţa relevantă geografică a fost definită ca fiind piaţa
naţională, care reprezintă astfel o parte substanţială a pieţei comune. În ceea ce priveşte înţelegerile orizontale
care privesc un întreg stat membru, acestea sunt în mod normal susceptibile să afecteze comerţul între statele
membre.
Existenţa unei înţelegeri având ca obiect împărţirea clienţilor înregistraţi ca dubluri s-a reţinut pentru un
număr de 14 dintre cele 18 societăţi care au intrat pe Pilonul II de pensii, în anul 2007. După finalizarea
procesului de repartizare aleatorie, respectiv, martie 2008, prin raportare la numărul de participanţi, cei 14
administratori cumulau peste 90% din piaţa relevantă a produsului.
Prin urmare, activitatea de investire a activelor fondurilor de pensii de către administratorii de pe Pilonul
II nu se limitează la teritoriul României, ci prezintă potenţial de afectare a comerţului statelor membre.
În privinţa considerării administratorilor ca fiind societăţi financiare, s-a reţinut că în mod corect în
decizia contestată au fost avute în vedere dispoziţiile art.2 alin.(1) pct.8 şi art.57 din Legea nr.411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat, ale art.2 alin.(1) pct.15 şi art.54 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital, ale art.7 alin.(1) pct.14 şi art.18 alin.(1) lit.k) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, din
coroborarea cărora rezultă că natura activităţii societăţilor de administrare este similară celei desfăşurate de
instituţiile financiare. Ca urmare, la stabilirea amenzilor aplicate administratorilor fondurilor de pensii private,
cifra de afaceri a fost înlocuită cu a zecea parte din valoarea bilanţului acestora, conform art.65 lit.a) din Legea
nr.21/1996, în forma în vigoare la data deliberărilor cu privire la contravenţia săvârşită de fiecare societate.
În ceea ce priveşte amenda aplicată reclamantei, în mod corect aceasta a fost stabilită prin luarea în
considerare a fondului de pensii ca activ al administratorului, în raport de dispoziţiile art.57 alin.(2) din Legea
25
nr.411/2004, fiind respectată limita maximă de 10% prevăzută de Legea nr.21/1996 şi limitele stabilite în
Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art.56 din Legea
nr.21/1996. Totodată, întrucât s-a reţinut că fapta săvârşită a avut durata mai mică de un an, nivelul de bază al
amenzii stabilit în funcţie de gravitatea şi durata faptei a fost de 4% din cifra de afaceri a societăţii reclamante.
De asemenea, nivelul de bază al amenzii a fost diminuat cu 50% prin reţinerea unei circumstanţe atenuante. Prin
aplicarea acestei reduceri, s-a avut în vedere capacitatea financiară a reclamantei, amenda finală aplicată fiind
astfel de 2% din cifra de afaceri.
5. Calea de atac exercitată de S.C. „ E” – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private
S.A. – Bucureşti
Împotriva sentinţei nr.4696 din 6.07.2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. „E” – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii
Private S.A. – Bucureşti, invocând, în drept, dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Recurenta critică, în principal, modul în care au fost aplicate prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996 a
concurenţei şi art. 101 din TFUE, susţinând că sentinţa nu este motivată corespunzător şi cuprinde aprecieri
greşite în evaluarea şi calificarea înţelegerii dintre administratori cu privire la împărţirea dublurilor,
considerată eronat anticoncurenţială prin obiect.
Raportându-se la considerentele esenţiale ale hotărârii atacate, recurenta afirmă, în primul rând că
adoptarea unei metode de alocare diferite de cea prevăzută în legislaţia aplicabilă nu determină implicit
concluzia că scopul administratorilor a fost restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei. Recurenta
combate presupusa raţiune pro-concurenţială a sistemului loteriei, arătând că, spre deosebire de grupul de
participanţi care nu a aderat la nici un fond de pensii, participanţii cu acte de aderare duble îşi exprimaseră
preferinţele pentru anumite fonduri, aşa încât împărţirea lor prin sistemul loteriei între fondurile la care aceştia
nu au aderat nu ar fi recompensat fondurile care avuseseră iniţial succes în atragerea lor. În acelaşi context,
recurenta mai arată că a avut intenţia comercială de a-i transforma pe potenţialii participanţi în participanţi finali
pentru maximizarea profitului, dar nu a restricţionat în niciun mod, direct sau indirect, pe ceilalţi administratori
şi nici pe participanţi, care se puteau transfera la alţi administratori.
Referitor la numărul dublurilor şi impactul înţelegerii asupra structurii pieţei, recurenta combate
concluzia la care a ajuns prima instanţă, insistând asupra modificării nesemnificative a cotelor de piaţă ale
administratorilor: de numai 0,01-0,23%, ca efect al înţelegerii incriminate, împrejurare care nu susţine ideea
unei denaturări „considerabile” a concurenţei. Mai arată că în cadrul întâlnirii din 12 noiembrie 2007 dintre
reprezentanţii administratorilor şi reprezentanţii CSSPP şi CNPAS i s-a adus la cunoştinţă că „există
aproximativ 75.000 de dubluri”, în realitate 58.000 de dubluri, număr nesemnificativ faţă de numărul total de
participanţi: 4.000.000.
Apărările Consiliului Concurenţei
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, însuşindu-şi
considerentele esenţiale ale sentinţei care conduc la concluzia că Decizia Plenului Consiliului Concurenţei
nr. 39/2010 este legală atât în privinţa incidenţei dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din Legea concurenţei şi a
dispoziţiilor art. 101 TFUE, cât şi în partea referitoare la amenda stabilită în sarcina „E”.
Răspunzând criticilor formulate de recurentă, intimatul a insistat asupra caracterului
anticoncurenţial al înţelegerii prin obiectul său, afectarea concurenţei fiind implicită; prin însăşi natura sa,
fapta are capacitatea de a denatura concurenţa pe piaţa pensiilor private obligatorii într-un moment esenţial al
formării acestei pieţe.
Referitor la cadrul legal relevant, intimatul a arătat că Norma nr. 18/2007 reglementa repartizarea
aleatorie de către Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale la unul din fondurile administrate privat,
direct proporţional cu numărul persoanelor validate pe fiecare fond de pensii privat, raportat la totalul
persoanelor validate pentru toate fondurile de pensii administrate privat, această procedură fiind prevăzută de
legiuitor ca o măsură de stimulare a jucătorilor din piaţă, având scopul de a păstra poziţia pe piaţă a
administratorilor, astfel cum aceasta fusese obţinută în urma concurenţei libere şi corecte între aceştia.
Intimatul a mai susţinut în conturarea aceleiaşi idei că specificul aparte al pieţei pe care s-a realizat
înţelegerea, prin prisma momentului şi a modului în care s-a constituit aceasta, precum şi interesul
administratorilor în privinţa modalităţilor de soluţionare a problemei dublurilor, în contextul incertitudinii, la
momentul realizării înţelegerii, asupra numărului de dubluri care se vor înregistra – ei aşteptându-se să fie
foarte mare – sunt elemente care au fost judicios analizate de prima instanţă şi justifică soluţia adoptată.
În privinţa caracterului „nesemnificativ” al numărului de dubluri şi al avantajelor obţinute, invocate
de recurentă, intimatul a arătat că acestea sunt constatări ulterioare faptei de împărţire a dublurilor şi se poate
spune că sunt rezultatul hazardului, nicidecum al intenţiei părţilor. Fără a nega în mod absolut că
administratorii ar fi avut în vedere şi respectarea voinţei participanţilor –dubluri, intimatul consideră că scopul
principal al acordurilor de „mediere” l-a reprezentat obţinerea unui număr cât mai mare de participanţi,
alegând certitudinea oferită de „mediere” incertitudinii oferite de repartizarea aleatorie.
Legat de incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 101 din TFUE, intimatul a arătat că s-a reţinut în mod
corect aptitudinea acordului de a afecta comerţul dintre statele membre, fiind îndeplinite condiţiile indicate în
26
Orientările Comisiei Europene privind conceptul de efect asupra comerţului din art. 81 şi 82 din Tratatul CE
(actualele art. 101 şi 102 din TFUE).
Procedura derulată în recurs
În cadrul probei cu înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă, recurenta a depus la dosarul
cauzei în şedinţa publică de la 19 octombrie 2012: proiectul Normei privind aderarea iniţială şi evidenţa
participanţilor la fondul de pensii administrat privat din data de 1 iunie 2007 şi observaţiile pe care
administratorii de pensii private le-au adresat CSSPP cu privire la proiect, minuta întâlnirilor din 22 octombrie
2007 şi 12 noiembrie 2007, Extras din Registrul administratorului Pilonului II de pensii, precum şi două
opinii legale formulate de prof. dr. G.O. fost preşedinte al Consiliului Concurenţei şi şeful catedrei de
Economie a Universităţii Politehnice Bucureşti şi de prof. PJS, profesor de drept european, specializat în
dreptul concurenţei, la Facultatea de Drept a Universităţii din L, Olanda.
De asemenea, pe parcursul soluţionării cauzei, dată fiind complexitatea deosebită a acesteia, ambele
părţi au depus la dosar concluzii scrise, precizări şi puncte de vedere, detaliind aspectele esenţiale.
S-a prezentat pe larg contextul în care a intervenit între administratori înţelegerea de împărţire a
dublurilor, impactul acesteia, precum şi jurisprudenţa CJUE relevantă, fiecare dintre părţile litigante
orientându-şi argumentaţia în susţinerea punctului său de vedere.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din
întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 Cod procedură civilă, având în vedere ansamblul
probator administrat în primă instanţă şi în recurs, concluziile scrise, precizările şi punctele de vedere
exprimate în recurs, jurisprudenţa CJUE relevantă, Înalta Curte a ajuns la concluzia că recursul SC E–
Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. Bucureşti este fondat, pentru argumentele
expuse în continuare.
1.Argumente de drept şi de fapt relevante
Obiectul acţiunii judiciare, detaliat la pct.I.1 din această decizie, vizează efectuarea unui control de
legalitate asupra Deciziei nr. 39 din 7 septembrie 2010 a Consiliului Concurenţei, din perspectiva recurentei-
reclamante „E”, amendată cu 382.215 lei.
Prin acest act administrativ au fost sancţionate cu amenzi contravenţionale 14 societăţi comerciale –
administratori ai fondurilor de pensii private, din cele 18 existente pe piaţă, constatându-se încălcarea
dispoziţiilor art. 5 alin.(1) lit.c) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată şi a art. 101 din TFUE prin
încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor.
În esenţă, s-a reproşat societăţilor comerciale implicate, că înţelegerea pe care au avut-o pentru
repartizarea participanţilor cu aderare dublă a avut ca obiect o restrângere a concurenţei pe piaţa fondurilor de
pensii private obligatorii, denaturând structura unei pieţe în formare.
Articolul 5 alin.(1) din legea naţională a concurenţei, similar art. 101(1) din Tratat, interzice orice
înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate
de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea,
împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care
urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriu teritorial, al volumului
de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii.
Pornind de la formularea textelor legale, din care rezultă cu claritate că obiectul anticoncurenţial şi
efectul anticoncurenţial nu reprezintă condiţii cumulative, ci condiţii alternative ale interdicţiei, prima instanţă a
achiesat la punctul de vedere al Consiliului Concurenţei, exprimat prin decizia atacată, potrivit căruia „fiind
o înţelegere al cărei obiect este împărţirea clienţilor, aceasta cade în mod automat sub incidenţa interdicţiei
prevăzute de art. 5 alin.(1) din lege”.
Cu alte cuvinte, s-a reţinut că înţelegerea dintre administratori privind clienţii cu duble aderări a avut ca
obiect restrângerea concurenţei per se, fără a se analiza contextul juridic şi economic în care a intervenit şi
potenţialul anticoncurenţial.
Înalta Curte nu împărtăşeşte această abordare.
În decursul jurisprudenţei sale, CJUE a stabilit că acordurile care au ca obiect restrângerea
concurenţei sunt acele acorduri care prin natura lor sunt „dăunătoare pentru buna funcţionare a
concurenţei normale” (cauza C-209/07 Irish Beef), având „un potenţial ridicat de efecte negative asupra
concurenţei” conform Orientărilor Comisiei Europene privind aplicarea art. 81 alin.(3) din tratat, J.O. 2004 C
101/81 ( actualul art. 101 alin.(3) din TFUE).
Pentru a se stabili dacă un acord restrânge concurenţa prin natura sa, trebuie luate în considerare:
„conţinutul acordului”, „scopurile obiective ale acestuia”, „contextul” juridic şi economic „în care se
aplică/urmează a fi aplicat acordul”, „comportamentul efectiv al părţilor pe piaţă”, precum şi aptitudinea
acestuia de a „afecta semnificativ condiţiile de piaţă” (condiţii analizate în cauzele C-501, 513, 515 şi 519/06
Glaxosmithkline Services Unlimited, C-8/08 T-Mobile Netherlands, C-209/07 Irish Beef, C5/69 Franz Vólk
ş.a.).
27
Nu este necesară o analiză completă asupra efectelor unui acord pentru a se identifica o restrângere a
concurenţei prin obiect, dar nici nu pot fi ignorate complet efectele potenţiale ale acestuia, câtă vreme trebuie
demonstrat că este „apt ca, într-un caz particular, (…) să împiedice, să restrângă sau să denatureze
concurenţa pe piaţă” (cauza C-8/08 T-Mobile Netherlands).
Referitor la contextul economic şi juridic
Potrivit Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, persoanele în
vârstă de până la 35 de ani care sunt asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii au avut obligaţia să
adere şi la un fond de pensii administrat privat iar persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 şi 45 de ani au avut
opţiunea de a participa sau nu la un astfel de fond.
Art. 31 şi 32 din acest act normativ stabileau că o persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la
mai multe fonduri de pensii; persoana devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act de
aderare individual, din proprie iniţiativă, sau în urma repartizării sale de către instituţia de evidenţă.
În temeiul aceleiaşi legi, în perioada 25 iulie 2007-9 octombrie 2007 au fost autorizate de Comisia de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) un număr de 18 societăţi comerciale având ca obiect
exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii, între care şi recurenta-reclamantă.
Procesul de aderare iniţială la un fond de pensii administrat privat, precum şi procedura de validare
şi repartizare aleatorie a participanţilor au fost reglementate de Norma nr. 18/2007 privind aderarea iniţială şi
evidenţa participanţilor la fondurile de pensii administrate privat, (modificată şi completată ulterior prin
Norma nr. 31/2007), aprobată prin Hotărârea nr. 46/2007 a Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii
Private.
Aderarea iniţială trebuia să dureze potrivit Normei 18/2007 4 luni; a început la 17 septembrie 2007
şi s-a finalizat la 17 ianuarie 2008.
Necontestat, în această perioadă administratorii s-au concurat puternic, în scopul obţinerii de cât mai
multe acte individuale de aderare din partea potenţialilor participanţi.
Problema care a generat litigiul de faţă a fost determinată de existenţa unor persoane înregistrate ca
„dubluri”, adică participanţi care, din diferite motive , semnaseră acte de aderare pentru două sau mai multe
fonduri de pensii.
Mecanismul legal de rezolvare, prevăzut în Norma nr. 18/2007, stabilea că repartizarea acestor
persoane se realiza în mod aleatoriu, de către CNPAS , proporţional cu cota de piaţă obţinută de
administratori în perioada de aderare voluntară iniţială.
Prealabil, administratorii aveau obligaţia de a verifica autenticitatea actelor de aderare ale
participanţilor dublaţi şi posibilitatea de a re-raporta pe aceia care şi-au manifestat intenţia de a adera la un
anumit fond.
Deşi teoretic exerciţiul verificării ar fi trebuit să ducă la clarificarea situaţiei, în practică s-a
constatat că persoanele care aderaseră la două fonduri erau re-raportate la CNPAS şi de către fondul
„dublat”.
Dificultăţile întâmpinate de administratori în această etapă, necontestate de Consiliul Concurenţei, au
fost amplificate de presiunea unor termene foarte scurte în interiorul cărora trebuiau efectuate raportările:
iniţial 2 săptămâni şi apoi lunar.
Acesta este contextul particular în care, începând cu luna noiembrie 2007, administratorii s-au înţeles
să împartă aderările înregistrate ca dubluri, în procente egale (50%-50%) între fondurile pentru care se optase,
în loc de a aplica reglementarea care prevedea împărţirea dublurilor în mod aleatoriu, proporţional cu cota de
piaţă obţinută de administratori în perioada iniţială de aderare.
Referitor la comportamentul părţilor implicate; conţinutul şi scopurile acordului
Un argument important în economia soluţiei pronunţate de prima instanţă l-a reprezentat atitudinea
subiectivă a administratorilor fondurilor de pensii administrate privat.
S-a reţinut, preluându-se poziţia Consiliului Concurenţei, că încă înainte de începerea perioadei de
aderare iniţială, administratorii se aşteptau la un număr mare de „dubluri” care le-ar fi putut afecta
interesele directe, precum şi că la momentul realizării acordurilor de împărţire 50%-50%, incertitudinea încă
exista, estimându-se foarte multe situaţii de acest gen.
Acest considerent ignoră însă numărul nesemnificativ de dubluri existente anterior datei medierii,
75.000 faţă de un număr total de 1.760.000 de acte valide raportate de CSSPP în cadrul întâlnirii cu
administratorii din 12 noiembrie 2007 (fila 125,dosar recurs), precum şi informarea din 22 octombrie 2007
realizată de vicepreşedintele CSSPP, potrivit căreia „până în prezent, numărul de dubluri nu este foarte
mare” (fila 120,dosar recurs).
Ca atare, la mijlocul perioadei de aderare, când a intervenit înţelegerea analizată între administratori,
aceştia nu se puteau aştepta la o altă rată a dublurilor faţă de rezultatele deja raportate de CSSPP (75.000 de
dubluri, din care au rămas în final 58.000, dintr-un total estimat de 4 milioane de participanţi) şi nu se poate
reţine în mod rezonabil că au urmărit influenţarea structurii finale a pieţei doar prin împărţirea
semnăturilor duble.
28
Cu alte cuvinte, încălcarea legislaţiei specifice în domeniul pensiilor private obligatorii, respectiv
a dispoziţiilor art. 21 din Norma nr. 18/2007 nu este de natură să dovedească o încălcare „inevitabilă”
(potrivit intimatului-pârât) a Legii Concurenţei, în lipsa unor elemente concrete care să susţină o atare
concluzie.
Împărţirea 50%-50% a unui număr nesemnificativ de dubluri, totalizând sub 1% din numărul total de
participanţi care urmau să-şi exprime opţiunea, nu putea avea aptitudinea de a schimba structura pieţii care
era deja clară; consumatorii selectaseră fondul preferat şi doar o mică parte se înregistraseră de mai multe
ori.
În plus, în cazul recurentei „E” trebuie să se reţină că a oferit participanţilor cu semnătură dublă
posibilitatea de a se transfera în mod gratuit (în condiţiile în care reglementarea prevedea o penalitate de
transfer) la oricare din fondurile de pensii concurente pentru care participantul în cauză îşi manifestase
opţiunea, confirmându-se astfel că scopul pe care l-a urmărit a fost rezolvarea cât mai practică a acestei
situaţii iar nu distorsionarea concurenţei, imposibil de realizat în această etapă în contextul examinat.
Fără a intra în analiza aprofundată a avantajelor şi dezavantajelor practice ale celor două mecanisme de
împărţire a „dublurilor”, cel legal şi cel stabilit prin înţelegerea sancţionată de Consiliul Concurenţei,
dezvoltate pe larg de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine ca deosebit de relevantă împrejurarea că
algoritmul adoptat de administratori, de alocare pe baze egale a dublurilor, a fost consfinţit de legiuitor.
Astfel, prin Legea nr. 241/7 decembrie 2010 a fost modificat art. 33 alin.(2) din Legea nr. 411/2004
privind fondurile de pensii administrate privat, în sensul că „Repartizarea aleatorie a persoanelor se
efectuează în cote egale pentru fiecare fond de pensii administrat privat , la data la care se face
repartizarea”.
Referitor la susţinerile intimatului-pârât din concluziile scrise depuse la data de 24 octombrie 2012,
conform cărora conceptul de „apreciabilitate” a afectării potenţiale a concurenţei reprezintă doar o condiţie de
incidenţă, a art. 101 din tratat, norma naţională necuprinzând o atare condiţionare, Înalta Curte constată că
acestea sunt contrazise chiar de Instrucţiunile sale privind aplicarea art. 5 alin.(2) din Legea Concurenţei,
potrivit cărora „restricţionările prin obiect sunt cele care, chiar prin natura lor, pot afecta concurenţa în
sensul restrângerii, împiedicării sau denaturării acesteia. Este vorba despre restricţii care, din perspectiva
obiectivelor urmărite de regulile de concurenţă, au un potenţial anticoncurenţial ridicat, aşa încât nu este
necesar ca pentru scopurile urmărite de aplicarea art. 5 alin.(1) din lege, să se probeze un efect concret
asupra pieţei.”
Nu în ultimul rând, instanţa de recurs observă că în practica anterioară a Consiliului Concurenţei
analiza pe care a făcut-o a corespuns parametrilor indicaţi de Înalta Curte în preambulul acestor considerente.
De exemplu, prin decizia adoptată în cauza Asociaţiei Distribuitorilor şi Importatorilor de
Medicamente şi Asociaţiei Distribuitorilor de Medicamente din România, ce a închis investigaţia declanşată
prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 406/27 octombrie 2008 pe piaţa distribuţiei de produse
farmaceutice, în motivarea soluţiei administrative s-a arătat că „ natura anticoncurenţială a obiectului
înţelegerii rezultă nu din intenţia subiectivă a părţilor la momentul realizării acordului de voinţă, ci din
conţinutul acestuia şi din obiectivele sale apreciate în contextul economic şi legal în care este aplicat,
verificându-se măsura în care aceste obiective sunt apte a determina restrângerea sau denaturarea
mecanismelor concurenţiale”.
Conchizând, Înalta Curte reţine că în raport de scopul real al alocării „dublurilor”, conţinutul
acordului, contextul economic şi juridic în care a intervenit şi inexistenţa unui potenţial de afectare a
concurenţei, soluţia la care a ajuns prima instanţă este greşită.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 şi
art. 312 alin.(1) –(3) din Codul de procedură civilă recursul a fost admis, modificându-se sentinţa în sensul
admiterii acţiunii şi anulării Deciziei nr. 39/7.09.2010 a Consiliului Concurenţei în ceea ce o priveşte pe
reclamanta S.C. „E – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private” S.A. Bucureşti.
SPEŢĂ4
Concluziile avocatului general Bot prezentate la data de 26 martie 2009.
Erste Group Bank AG (C-125/07 P), Raiffeisen Zentralbank Österreich AG (C-133/07 P), Bank Austria
Creditanstalt AG (C-135/07 P) şi Österreichische Volksbanken AG (C-137/07 P) împotriva Comisiei
Comunităților Europene.
4
www.eur-lex.europa.eu , „Clubul Lombard”
29
Recurs - Înțelegeri - Stabilirea de către băncile austriece a dobânzilor la credite și depozite - «Club
Lombard» - Afectarea comerțului dintre statele membre - Stabilirea amenzilor - Succesiune de
întreprinderi - Impact concret asupra pieței - Punerea în aplicare a înțelegerii.
Cauze conexate C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P.
culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2009 pagină I-08681
1. Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de patru bănci austriece, și anume Erste Bank der
österreichischen Sparkassen AG(2) (C-125/07 P), Raiffeisen Zentralbank Österreich AG(3) (C-133/07 P), Bank
Austria Creditanstalt AG(4) (C-135/07 P) și Österreichische Volksbanken AG(5) (C-137/07 P), împotriva
Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 14 decembrie 2006, Raiffeisen
Zentralbank Österreich și alții/Comisia(6) .
2. Prin intermediul hotărârii atacate Tribunalul a confirmat, în esență, Decizia 2004/138/CE a Comisiei(7) prin
care se constata participarea acestor întreprinderi la o serie de acorduri și de practici concertate pe piața
produselor și serviciilor bancare din Austria, care contravin prevederilor articolului 81 CE. Cu toate acestea,
Tribunalul a modificat sancțiunea aplicată Österreichische Postsparkasse AG (denumită în continuare „PSK”), în
funcție de controlul efectuat asupra constatărilor Comisiei Comunităților Europene cu privire la durata încălcării
și la cooperarea băncilor cu Comisia.
3. În prezentele recursuri, recurentele contestă analiza Tribunalului referitoare la condițiile cerute pentru
aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și în special cea referitoare la afectarea comerțului dintre statele
membre. În plus, recurentele critică Tribunalul pentru încălcarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 17 al Consiliului(8), apreciind, în special, în mod greșit gravitatea încălcării pentru scopul calculului amenzii.
În final, recurentele invocă mai multe critici împotriva aprecierii Tribunalului cu privire la existența unor
circumstanțe atenuante și la amploarea cooperării lor în cadrul procedurii.
4. În prezentele concluzii, vom propune Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a comis
două erori de drept în cadrul aprecierii sale privind gravitatea încălcării pentru scopul calculului cuantumului de
bază al amenzii.
5. Într-adevăr, considerăm că Tribunalul a comis o primă eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul că,
în speță, Comisia putea să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a concluziona cu privire la
existența unui impact concret al încălcării asupra pieței. În plus, apreciem că Tribunalul a comis o a doua eroare
de drept și a afectat hotărârea atacată printr-o motivare contradictorie, întrucât a statuat că, în scopul aprecierii
gravității încălcării și al calculului cuantumului de bază al amenzii, Comisia putea să atribuie societăților Erste,
RZB și ÖVAG, în calitatea acestora de instituții centrale, cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor
descentralizate, chiar dacă nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă.
6. În măsura în care, în opinia noastră, litigiul se află în stare de judecată, vom propune Curții, în conformitate cu
articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul cu
privire la aceste două motive de anulare care au fost invocate în fața Tribunalului. La sfârșitul acestei evocări
vom propune Curții să anuleze articolul 3 din decizia în litigiu și să stabilească, exercitându-și competența de
fond, cuantumul amenzilor care trebuie aplicate fiecăreia dintre întreprinderile în cauză.
I – Cadrul juridic
7. Articolul 81 CE interzice „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și
orice practici concentrate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.
8. În situația în care această dispoziție este încălcată, Comisia poate, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2)
din Regulamentul nr. 17 „să aplice întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi amenzi al căror cuantum poate
fi cuprins între minimum [1 000 de euro] și maximum [1 milion de euro], acest maximum putând fi sporit la
10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de fiecare dintre întreprinderile care
au participat la încălcare”. [traducere neoficială]
9. Pentru a asigura transparența și caracterul obiectiv al deciziilor sale, atât cu privire la întreprinderi, cât și la
instanța comunitară, Comisia a publicat în 1998 linii directoare în care enunță metoda de stabilire a amenzilor
aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(9) .
30
10. Liniile directoare prevăd la punctul 1 că, pentru stabilirea cuantumului amenzilor, cuantumul de bază se
determină în funcție de criteriile reținute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, respectiv
gravitatea și durata încălcării.
11. În primul rând, la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul concret
asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante (punctul 1 secțiunea
A primul paragraf din liniile directoare). În acest context, încălcările sunt împărțite în trei categorii, și anume
„încălcări minore”, pentru care cuantumul posibil al amenzilor este de la 1 000 la 1 milion de euro, „încălcări
grave”, pentru care acest cuantum poate varia de la 1 milion la 20 de milioane de euro, precum și „încălcări
foarte grave”, pentru care cuantumul menționat este de peste 20 de milioane de euro (punctul 1 secțiunea A al
doilea paragraf prima-a treia liniuță din liniile directoare).
12. În al doilea rând, gravitatea încălcării este analizată în raport cu caracteristicile fiecărei întreprinderi în cauză.
În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, scara sancțiunilor propuse permite aplicarea unor tratamente
diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcărilor săvârșite. Comisia ține seama astfel de capacitatea
economică efectivă a întreprinderilor respective de a cauza un prejudiciu și fixează cuantumul amenzii la un
nivel care să îi asigure un caracter descurajator (punctul 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare).
În acest stadiu, Comisia poate să clasifice întreprinderile în diferite categorii și să pondereze cuantumurile de
bază ale amenzii, pentru fiecare întreprindere.
13. În al treilea rând, Comisia ține seama de durata încălcării.
14. În temeiul punctelor 2 și 3 din liniile directoare, Comisia poate, în continuare, să țină seama de unele
circumstanțe agravante sau atenuante pentru a crește sau a reduce cuantumul de bază.
15. În plus, în conformitate cu punctul 4 din liniile directoare menționate, Comisia poate să aplice Comunicarea
din 18 iulie 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cazurile privind
înțelegeri(10) . Aceasta definește condițiile în care întreprinderile care cooperează cu Comisia în cursul
investigării unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe
care ar fi trebuit, în alte condiții, să o plătească.
16. Secțiunea D din comunicarea privind cooperarea este formulată după cum urmează:
„Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii
(1) Când o întreprindere cooperează, fără a fi îndeplinite toate condițiile prevăzute în secțiunile B și C, aceasta
beneficiază de o reducere de 10-50 % din cuantumul amenzii care i-ar fi fost aplicată în absența unei cooperări.
(2) Acesta poate fi cazul în special dacă:
– anterior trimiterii unei comunicări privind obiecțiunile, o întreprindere furnizează Comisiei informații,
documente sau alte elemente de probă care contribuie la confirmarea existenței încălcării săvârșite;
– ulterior primirii comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere informează Comisia că nu contestă

materialitatea faptelor pe care Comisia își întemeiază acuzațiile.” [traducere neoficială]
17. Ca observație generală, punctul 5 litera (a) primul paragraf din liniile directoare precizează că acest cuantum
final al amenzii nu poate, în niciun caz, să depășească 10 % din cifra de afaceri mondială a întreprinderilor, în
conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
II – Situația de fapt
18. Faptele, astfel cum rezultă din hotărârea atacată pot fi rezumate după cum urmează.
19. La 30 iunie 1997, partidul politic Freiheitliche Partei Österreichs a formulat plângere împotriva a opt
instituții de credit austriece, suspectate că ar fi participat la acorduri și/sau la practici concertate care contravin
articolului 81 CE. În luna iunie 1998, Comisia a efectuat verificări inopinate la sediile acestor întreprinderi, apoi,
în luna septembrie 1998, le-a adresat o solicitare de informații. Principalele bănci vizate au oferit Comisiei
„cooperarea” lor în cadrul examinării cauzei.
20. La 13 septembrie 1999, Comisia a transmis unui număr de opt bănci comunicarea privind obiecțiunile
adoptată la 11 septembrie 1999. Acestea au avut acces la dosar și au depus observații scrise. Acestea au fost de
asemenea audiate. În continuare, Comisia a transmis o comunicare suplimentară privind obiecțiunile la 22
noiembrie 2000, cu privire la care întreprinderile în cauză au putut să își formuleze observațiile scrise și orale.
31
Comisia imputa, în esență, acestor întreprinderi faptul că au pus în aplicare ceea ce Comisia numește „rețeaua
Lombard”, respectiv un ansamblu de reuniuni regulate în cadrul cărora, la intervale regulate, se puneau de acord
cu privire la comportamentul lor referitor la principalii parametri care interesează concurența pe piața produselor
și a serviciilor bancare în Austria.
21. La 11 iunie 2002, Comisia a adoptat decizia în litigiu.
22. Comisia a calificat faptele constatate drept încălcare complexă de lungă durată. Întreprinderile destinatare ale
deciziei în litigiu au fost alese pe baza frecvenței participării la principalele reuniuni și a rolului lor pe piața
bancară austriacă, în funcție de mărimea lor.
23. Decizia în litigiu arată că în Austria acordurile între bănci, în special cu privire la dobânzi și la comisioane,
fac parte dintr-o veche tradiție, întemeiată în parte pe legislația națională. Aceasta ar fi fost abrogată cel mai
târziu la 1 ianuarie 1994, când Republica Austria a aderat la Spațiul Economic European (SEE) și când Legea
privind sistemul bancar (Bundesgesetz über das Bankwesen)(11) a intrat în vigoare. Cu toate acestea, Comisia a
arătat că instituțiile de credit au continuat să încheie acorduri în cadrul unei rețele instituționalizate și
interconectate de reuniuni bancare.
24. Decizia în litigiu arată modul în care acest ansamblu, tot atât de divers ca formă pe cât de extins pe fond, a
permis instituțiilor membre să se pună cu regularitate de acord în privința comportamentului lor pe piață, în
special în ceea ce privește ratele dobânzilor și comisioanele bancare.
25. „Clubul Lombard” constituia forul suprem și era alcătuit din reprezentanți ai conducerii principalelor bănci
austriece. La nivelul inferior se aflau reuniunile tehnice, în legătură cu produse specifice (credite, economii) sau
reuniuni specializate, consacrate în special operațiunilor efectuate cu întreprinderile (de exemplu, segmentul
„profesii liberale”), cu particularii (de exemplu, „reuniune privind creditul ipotecar”) sau care tratează teme de
interes pentru concurență (de exemplu, clubul „Export”). În toate landurile austriece aveau loc de asemenea
reuniuni regionale. Comisia subliniază rolul special pe care îl joacă aceste instituții centrale, denumite în
limbajul curent „societăți centr ale” în coordonarea și în reprezentarea sectoarelor descentralizate ale acestora și
anume, în ceea ce privește Erste, sectorul caselor de economii, în ceea ce privește RZB, sectorul RZB și, în ceea
ce privește ÖVAG, sectorul băncilor populare(12) .
26. La articolul 1 din decizia în litigiu, Comisia arată că cele opt bănci cărora li s -a adresat această decizie au
comis o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE prin faptul că au participat la acorduri și la practici concertate
privind prețurile, comisioanele bancare și alți parametri de concurență, care au avut ca obiect, de la 1 ianuarie
1995 până la 24 iunie 1998, să restrângă concurența pe piața produselor și a serviciilor bancare din Austria.
27. Articolul 2 din decizia menționată obligă întreprinderile vizate să pună capăt fără întârziere încălcării.
28. În temeiul articolului 3 din decizia în litigiu, Comisia aplică o amendă fiecăreia din aceste întreprinderi, în
special o amendă de 37,69 de milioane de euro în privința Erste, de 30,38 de milioane de euro în privința RZB,
de 30,38 de milioane de euro în privința Bank Austria AG și de 7,59 milioane de euro în privința ÖVAG.
29. Aceste amenzi au fost calculate pe baza metodologiei prezentate în liniile directoare, precum și în
comunicarea privind cooperarea.
30. În ceea ce privește gravitatea încălcării, Comisia califică reuniunile băncilor drept încălcare foarte gravă a
articolului 81 CE, fără ca dimensiunea relativ redusă a pieței geografice relevante să modifice această apreciere.
În continuare, Comisia îi împarte pe participanții la acorduri în cinci categorii, în funcție de cotele de piață ale
fiecăruia. Aceasta impută astfel societăților centrale cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate.
31. În ceea ce privește durata încălcării, Comisia reține perioada de la 1 ianuarie 1995 până în luna iunie 1998.
Față de această durată, Comisia a crescut cuantumul de plecare al amenzii cu 35 %.
32. Comisia nu le recunoaște băncilor nicio circumstanță atenuantă. Dimpotrivă, în aplicarea comunicării privind
cooperarea, aceasta acordă o reducere de 10 % a amenzii având în vedere „necontestarea” faptelor de către
destinatarii deciziei în litigiu.
III – Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată
33. RZB, printr-o cerere introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 august 2002, apoi Erste, BA-CA și
ÖVAG, prin cereri introductive depuse la 2 septembrie 2002, precum și alte bănci destinatare ale deciziei în
litigiu au formulat acțiuni în anulare împotriva deciziei menționate.
32
34. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunile reclamantelor și le-a obligat la plata cheltuielilor de
judecată.
IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților
35. În conformitate cu articolul 56 din Statutul Curții de Justiție, Erste, prin cerere introductivă depusă la grefa
Curții la 2 martie 2007, și RZB, BA-CA și ÖVAG, prin cererile introductive depuse la 6 martie 2007, au
formulat recursuri împotriva hotărârii atacate.
36. Erste, RZB, BA-CA și ÖVAG solicită Curții:
– în principal, anularea hotărârii atacate în măsura în care aceasta respinge acțiunea în anulare formulată de
recurente și anularea deciziei în litigiu;
– în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le-a fost aplicată prin articolul 3 din decizia menționată;
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și
– cu titlu și mai subsidiar, Erste și ÖVAG solicită de asemenea Curții anularea hotărârii atacate și trimiterea
cauzei spre rejudecare Tribunalului.
37. Comisia, în toate cauzele, solicită Curții:
– respingerea în totalitate a recursurilor formulate de recurente;
– confirmarea hotărârii atacate și
– obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
V – Motivele de recurs
A – Motivele invocate de Erste (C-125/07 P)
38. Erste invocă trei motive prin care urmărește să obțină fie anularea în totalitate a deciziei în litigiu, fie o
reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată.
39. În cadrul primului motiv, Erste susține o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE. Acest motiv se împarte în
două aspecte:
– primul aspect al motivului se întemeiază pe o apreciere eronată a condiției referitoare la afectarea comerțului
dintre statele membre și
– al doilea aspect al motivului se întemeiază pe o eroare de drept referitoare la imputabilitatea încălcării.
40. În cadrul celui de al doilea motiv, Erste susține o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 17, având în vedere o apreciere eronată a gravității încălcării și a cuantumului de pornire al amenzii. În
susținerea acestui motiv, Erste contestă împărțirea pe categorii efectuată de Comisie pentru a stabili amenda. În
această privință, motivul respectiv se compune din două aspecte:
– primul aspect se întemeiază pe erori de drept comise întrucât s-au imputat societății Erste cote de piață ale
sectorului descentralizat al caselor de economii și
– al doilea aspect se întemeiază pe o determinare incorectă a cotelor de piață ale Erste și ale sectorului
descentralizat al caselor de economii.
41. În final, în cadrul celui de al treilea motiv, Erste susține o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că în
comunicarea privind obiecțiunile nu s-ar fi menționat intenția Comisiei de a-i atribui cotele de piață ale
sectorului descentralizat al caselor de economii.
B – Motivele invocate de RZB (C-133/07 P)
42. RZB invocă de asemenea trei motive prin care urmărește, în esență, să obțină fie anularea în totalitate a
deciziei în litigiu, fie o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată.
33
43. În cadrul primului motiv, RZB contestă existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE ca urmare a
unei aprecieri eronate a condiției referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre.
44. În susținerea celui de al doilea motiv, RZB invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 17, în măsura în care analiza privind gravitatea încălcării ar fi incorectă și afectată de erori de drept. Acest
motiv se împarte în șase aspecte:
– în cadrul primelor trei aspecte, RZB susține că Tribunalul nu a apreciat corect natura încălcării, impactul
concret al acesteia asupra pieței și, respectiv, întinderea sa geografică;
– în susținerea celui de al patrulea aspect, aceasta susține că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât nu a
ținut seama de caracterul selectiv al măsurilor represive;
– în cadrul celui de al cincilea aspect, RZB îi impută Tribunalului faptul că nu a efectuat o apreciere globală a
gravității încălcării și
– în susținerea celui de al șaselea aspect, RZB critică împărțirea pe categorii reținută de Comisie pentru stabilirea
amenzii. RZB contestă faptul că i s-au imputat cotele de piață ale sectorului său descentralizat și invocă, în
această privință, cinci critici. O astfel de imputare ar fi, în primul rând, lipsită de temei juridic. În al doilea rând,
ar încălca principiul unei sancțiuni adaptate la gravitatea faptelor, în al treilea rând, ar încălca principiul
caracterului personal al răspunderii pentru încălcările dreptului concurenței și, în al patrulea rând, ar încălca
principiul egalității. În sfârșit, motivarea hotărârii atacate cu privire la această problemă ar fi contradictorie.
45. În susținerea celui de al treilea motiv, RZB invocă erori de drept cu privire la aplicarea secțiunii D din
comunicarea privind cooperarea. Acest motiv se împarte în două aspecte:
– primul aspect este întemeiat pe folosirea unui criteriu eronat de apreciere. În această privință, RZB invocă două
critici întemeiate, în primul rând, pe o încălcare a principiului neretroactivității și, în al doilea rând, pe o
încălcare a principiului protecției încrederii legitime;
– al doilea aspect este întemeiat pe o apreciere eronată a amplorii cooperării RZB în cadrul procedurii și se
împarte în patru critici:
– primele trei critici se întemeiază, în primul rând, pe o apreciere eronată în ceea ce privește caracterul voluntar
al răspunsurilor la solicitările de informații, în al doilea rând, pe o eroare de drept în cadrul aprecierii expunerii
comune a faptelor și, în al treilea rând, pe o apreciere incorectă privind recunoașterea de către RZB a scopului
anticoncurențial al încălcării și
– în susținerea celei de a patra critici, aceasta din urmă impută Tribunalului că a răsturnat sarcina probei privind
valoarea cooperării sale și că a încălcat astfel principiul protecției încrederii legitime.
C – Motivele invocate de BA-CA (C-135/07 P)
46. BA-CA invocă patru motive prin care urmărește să obțină o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost
aplicată în temeiul articolului 3 din decizia în litigiu.
47. În cadrul primului motiv, BA-CA invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în
măsura în care aprecierea gravității încălcării și în special a impactului concret al acesteia asupra pieței ar fi
eronată. Acest motiv se compune din două aspecte:
– primul aspect este întemeiat pe o apreciere eronată cu privire la existența unor efecte economice cauzate de
reuniunile bancare și
– al doilea aspect este întemeiat pe o încălcare a principiilor de administrare a probelor.
48. În susținerea celui de al doilea motiv, BA-CA invocă o apreciere eronată a circumstanțelor atenuante. Acesta
se împarte în două aspecte:
– în primul aspect, BA-CA îi impută Tribunalului că nu a ținut seama de participarea anumitor autorități publice
la reuniuni și
– în susținerea celui de al doilea aspect, recurenta susține că Tribunalul a comis diverse erori de drept prin
neluarea în considerare a caracterului public al reuniunilor.
34
49. În cadrul celui de al treilea motiv, BA-CA invocă diverse erori de drept, precum și o încălcare a principiilor
fundamentale cu privire la aplicarea secțiunii D din comunicarea privind cooperarea. Acest motiv se compune
din trei aspecte:
– în susținerea primului aspect, BA-CA contestă analiza Tribunalului cu privire la puterea de apreciere a
Comisiei și la exercitarea propriului control jurisdicțional;
– cel de al doilea aspect se întemeiază pe utilizarea unui criteriu de apreciere eronat și pe încălcarea principiilor
egalității de tratament și al protecției încrederii legitime;
– cel de al treilea aspect se întemeiază pe o apreciere eronată a amplorii cooperării BA-CA. Acesta se împarte în
patru critici:
– primele două critici sunt întemeiate pe o apreciere eronată, în primul rând, cu privire la valoarea prezentării
comune a faptelor și, în al doilea rând, cu privire la valoarea documentelor suplimentare comunicate de
recurentă;
– în cea de a treia critică, BA-CA impută Tribunalului faptul că nu a luat în considerare răspunsurile sale la
comunicarea privind obiecțiunile și
– cea de a patra critică este întemeiată pe încălcarea dreptului de a fi ascultat.
50. În susținerea celui de al patrulea motiv, BA-CA arată că, în cadrul concluziilor sale cu privire la solicitările
care vizau obținerea unei reduceri a amenzilor, Tribunalul nu a respectat dreptul la apărare al BA-CA în măsura
în care acesta presupune dreptul de a fi ascultat.
D – Motivele invocate de ÖVAG (C-137/07 P)
51. Precum Erste și RZB, ÖVAG invocă de asemenea trei motive prin care urmărește, în esență, să obțină fie
anularea în totalitate a deciziei în litigiu, fie o diminuare a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată de Comisie.
52. În cadrul primului motiv, ÖVAG contestă existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE ca urmare
a unei aprecieri eronate a condiției referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre. Acest motiv se
împarte în trei aspecte:
– primul aspect se referă la erori de drept și de motivare în ceea ce privește capacitatea unei înțelegeri pur
naționale de a afecta comerțul intracomunitar;
– cel de al doilea aspect se referă la erori de drept pe care le-ar fi comis Tribunalul apreciind într-o manieră
globală efectele transfrontaliere ale înțelegerii. În această privință recurenta invocă două critici întemeiate în
primul rând pe o apreciere incorectă a jurisprudenței comunitare și, în al doilea, pe caracterul eronat, insuficient
și contradictoriu al analizei cu privire la definiția pieței relevante și
– cel de al treilea aspect se referă la lipsa demonstrării în hotărârea atacată a efectelor concrete ale înțelegerii
asupra pieței.
53. În cadrul celui de al doilea motiv, recurenta invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 17 în măsura în care aprecierea gravității încălcării și, în special, a împărțirii pe categorii pe care a efectuat-o
Comisia pentru stabilirea amenzii ar fi eronată.
54. În cadrul celui de al treilea motiv, ÖVAG invocă erori de drept, nemotivare și o denaturare a faptelor în ceea
ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante.
VI – Reunirea recursurilor și tratarea acestora în cadrul prezentelor concluzii
55. Din motive de conexitate, prezentele cauze au fost reunite în vederea pronunțării hotărârii în conformitate cu
articolul 43 din Regulamentul de procedură. În măsura în care unele dintre motivele invocate de recurente se
suprapun, am ales să le analizăm împreună pentru motive de claritate.
56. În scopul analizei noastre, vom examina în primul rând motivele care urmăresc să repună în discuție
legalitatea deciziei în litigiu, în ansamblul său. În această privință, vom analiza motivele care urmăresc să
conteste existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, prevăzută la articolul 1 din această decizie.
57. În al doilea rând, vom analiza motivele care vizează obținerea unei reduceri a cuantumului amenzii stabilite
de Comisie la articolul 3 din decizia menționată. În această privință, vom analiza motivele întemeiate pe o
35
apreciere eronată a gravității încălcării și a împărțirii recurentelor pe categorii. Ulterior, vom analiza motivele
referitoare la aprecierea circumstanțelor atenuante și a cooperării întreprinderilor în cadrul procedurii. În final, ne
vom apleca asupra ultimului motiv invocat de BA-CA, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și a
obligației de motivare.
58. Înainte de a începe analiza noastră, am dori să formulăm, cu titlu preliminar, câteva observații în vederea
clarificării cadrului legal în care Curtea va analiza prezentele recursuri.
VII – Observații preliminare
59. Aceste observații se referă, pe de o parte, la controlul jurisdicțional efectuat de Curte în cadrul unui recurs și,
pe de altă parte, la contextul juridic și de fapt al investigării și al sancționării comportamentelor
anticoncurențiale.
A – Cu privire la dimensiunea controlului exercitat de Curte în cadrul prezentelor recursuri
60. În cadrul unui recurs, sarcina Curții se limitează la a examina dacă Tribunalul a comis o eroare de drept cu
ocazia exercitării controlului său jurisdicțional.
61. În temeiul articolului 225 alineatul (1) CE și al articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție,
recursul trebuie limitat la chestiuni de drept și poate fi întemeiat pe motive de lipsă de competență a
Tribunalului, de nerespectare a procedurii în fața Tribunalului, precum și de încălcare a dreptului comunitar de
către acesta din urmă. În plus, în conformitate cu articolul 112 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din
Regulamentul de procedură, recursul trebuie să cuprindă motivele și argumentele de drept invocate.
62. Pe baza acestor dispoziții, Curtea a precizat condițiile de admisibilitate a recursurilor formulate împotriva
hotărârilor Tribunalului.
63. În primul rând, Curtea apreciază că un recurs trebuie să indice în mod precis elementele criticate din
hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere(13)
.
64. În al doilea rând, Curtea apreciază că un recurent nu poate invoca pentru prima dată în fața sa motive și
argumente pe care nu le-a invocat în fața Tribunalului. Într-adevăr, aceasta ar însemna să i se permită unei părți
să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins în raport cu cel
cu care a fost învestit Tribunalul(14) .
65. În al treilea rând, Curtea se pronunță în sensul că un recurs nu este admisibil dacă recurentul se limitează să
repete sau să reproducă textual motivele și argumentele pe care le-a prezentat deja în fața Tribunalului și dacă nu
explică și nici nu identifică eroarea de drept de care ar fi afectată hotărârea. În acest caz Curtea apreciază,
într-adevăr, că recursul constituie în realitate o cerere care să permită recurentului să obțină o simplă
reexaminare a cererii introductive prezentate în fața Tribunalului, ceea ce excedează competenței Curții(15) . În
schimb, dacă un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului comunitar de către Tribunal, aspectele de
drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul procedurii de recurs. Într-adevăr, potrivit Curții, dacă
un recurent nu ar putea să se bazeze în recurs pe motive și argumente utilizate deja în fața Tribunalului,
procedura respectivă ar fi lipsită de o parte din sensul său(16) .
66. Din dispozițiile menționate mai sus rezultă de asemenea că recursul nu poate fi întemeiat decât pe motive
referitoare la încălcarea normelor de drept. Motivele referitoare la aprecierea faptelor sunt considerate, în
principiu, inadmisibile, cu excepția a două ipoteze prevăzute în mod expres de jurisprudență.
67. În principiu, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele. De asemenea este
singurul care are competența să aprecieze valoarea care trebuie atribuită elementelor care i-au fost prezentate,
din moment ce probele pe care le-a reținut în susținerea acestor fapte au fost obținute în mod legal și au fost
respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și a administrării
probelor(17) .
68. În acest caz, Curtea este competentă, în temeiul articolului 225 CE, să exercite un control asupra calificării
juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza
acestora(18) .
69. Astfel, în special în cadrul aplicării articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, controlul
Curții are un dublu obiect. Pe de o parte, Curtea trebuie să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în
considerare în mod corect din punct de vedere juridic toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității
36
comportamentului întreprinderii în lumina articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17. Pe de
altă parte, Curtea trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns suficient de temeinic tuturor motivelor invocate de
recurentă, care urmăresc anularea sau reducerea amenzii(19) . În schimb, nu revine Curții sarcina de a înlocui cu
propria apreciere, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului, prin care acesta statuează, în exercitarea
competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate întreprinderilor(20) .
70. Astfel cum am arătat, există două cazuri în care Curtea poate fi sesizată cu critici care privesc stabilirea
situației de fapt și aprecierea acesteia(21) .
71. Primul caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a făcut constatări a căror inexactitate rezultă din
înscrisurile din dosar.
72. Al doilea caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă care i-au fost
prezentate. În această ipoteză, Curtea, care în principiu nu are competența de a examina probele pe care le -a
reținut Tribunalul în susținerea faptelor, poate efectua un control jurisdicțional. În această situație, recurentul
trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză
care, potrivit aprecierii sale, ar fi condus Tribunalul la această denaturare. Potrivit unei jurisprudențe constante, o
astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere
a faptelor și a probelor și nici să recurgă la noi elemente de probă(22) .
73. Pe baza acestor considerații, vom examina admisibilitatea motivelor și a argumentelor invocate de recurente
în prezentele recursuri.
B – Contextul juridic și de fapt al controlului practicilor și acordurilor anticoncurențiale (23)
74. Participarea unei întreprinderi la practici și la acorduri anticoncurențiale constituie o încălcare de ordin
economic care vizează maximizarea profiturilor sale, în general prin intermediul unei limitări voluntare a ofertei,
a unei repartizări artificiale a pieței și a unei creșteri artificiale a prețurilor. Efectul unor astfel de practici sau al
unor astfel de acorduri este denaturarea liberei concurențe și împiedicarea realizării pieței comune, în special
prin obstrucționarea comerțului intracomunitar. Acest tip de înțelegere orizontală care afectează rata dobânzii,
adică, în final, prețurile plătite de consumatorii finali, constituie una dintre practicile anticoncurențiale cele mai
grave(24) . Acordurile privind ratele dobânzii debitoare și creditoare, precum cele în discuție în prezentele cauze,
reprezintă unul dintre mijloacele aflate la dispoziția instituțiilor de credit pentru a-și face concurență propunând
rate mai ridicate pentru a remunera anumite conturi de economii sau rate mai puțin importante în schimbul
creditelor acordate. Or, existența unor înțelegeri între instituțiile de credit pentru a stabili aceste rate ale dobânzii
elimină jocul concurenței, ceea ce se repercutează direct asupra consumatorilor, întrucât aceștia din urmă sunt în
situația de a fi privați de marja lor de manevră și nu mai pot să beneficieze de aceste avantaje.
75. Competențele conferite Comisiei prin Regulamentul nr. 17 au scopul de a permite acesteia să îndeplinească
misiunea care îi este încredințată de articolul 81 CE, de a asigura respectarea normelor de concurență în cadrul
pieței comune. Într-adevăr, astfel cum rezultă din punctul precedent, evitarea practicilor și a acordurilor
anticoncurențiale, descoperirea, precum și sancționarea acestora este în conformitate cu interesul general.
76. În măsura în care amenzile care pot fi aplicate întreprinderilor sunt de notorietate, este obișnuit ca activitățile
pe care le presupun acordurile anticoncurențiale să se deruleze clandestin, ca reuniunile să se țină în secret, cel
mai adesea într-un stat terț, și ca documentația aferentă acestora să fie redusă la minimum.
77. Chiar dacă Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum
procesele-verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât
adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții.
78. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă
dintr-un anumit număr de coincidențe și de indicii care, luate în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte
explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.
79. În plus, întrucât aceasta este situația în prezentele cauze, Comisia se poate confrunta cu dificultăți inerente
structurilor complexe ale unor operatori, cu restructurări și cu modificări ale personalității juridice a
întreprinderilor.
80. În acest context trebuie să se reamintească faptul că articolul 81 CE se referă la activitățile întreprinderilor.
Pentru aplicarea acestei dispoziții schimbarea formei juridice și a denumirii unei întreprinderi nu are în mod
necesar ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele
anticoncurențiale ale entității precedente în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între
cele două entități(25) .
37
81. Totuși o comunicare privind obiecțiunile trebuie să precizeze în mod neechivoc persoana juridică căreia i se
pot aplica amenzi și trebuie să fie adresată acesteia din urmă(26) .
82. Pentru a menține efectul util al competenței de investigare care îi este conferită prin articolul 11 alineatele (1)
și (5) din Regulamentul nr. 17, Comisia are dreptul să impună unei întreprinderi, dacă este cazul prin intermediul
unei decizii, să furnizeze toate informațiile necesare cu privire la fapte despre care poate avea cunoștință și să îi
transmită, dacă este nevoie, documentele aferente acestora pe care le deține întreprinderea, chiar dacă
respectivele documente pot servi la stabilirea existenței unui comportament anticoncurențial împotriva
întreprinderii menționate sau împotriva altei întreprinderi.
83. Regulamentul nr. 17 impune întreprinderii care face obiectul unei măsuri de investigare o obligație de
colaborare activă care presupune ca aceasta să pună la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la
obiectul investigației(27) .
84. În îndeplinirea funcțiilor sale, Comisia trebuie totuși să asigure ca dreptul la apărare să nu fie compromis în
cadrul procedurilor de investigație prealabilă care pot avea un caracter determinant în stabilirea probelor privind
caracterul nelegal al comportamentelor întreprinderilor, de natură să angajeze răspunderea acestora(28) .
85. Dreptul la apărare se încadrează în drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale
de drept a căror respectare este asigurată de către Curte, inspirându-se din tradițiile constituționale comune ale
statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumente internaționale cu privire la care statele membre
au colaborat sau la care au aderat, precum Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950(29) .
86. Astfel, în cazul unei solicitări de informații, Comisia nu ar putea să impună unei întreprinderi obligația de a
da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei îi
revine Comisiei(30) .
87. Respectarea dreptului la apărare impune de asemenea ca în, cursul procedurii administrative, întreprinderii în
cauză să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței
faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației
sale privind existența unei încălcări a tratatului CE(31) .
88. În acest sens, Regulamentul nr. 17 prevede să li se transmită părților obiecțiunile printr-o comunicare care
trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al
procedurii. Totuși, această indicație poate fi făcută în mod succint și decizia nu trebuie să fie în mod necesar o
copie a expunerii obiecțiunilor(32), întrucât comunicarea privind obiecțiunile constituie un document pregătitor
ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu(33) . Pentru acest motiv, Comisia poate și
chiar trebuie să țină seama de elementele ce rezultă din procedura administrativă, între altele, pentru a renunța la
obiecțiunile care s-ar dovedi neîntemeiate(34) .
89. Examinarea diverselor motive invocate de recurente în prezentele recursuri trebuie se facă în lumina acestor
considerații.
VIII – Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE
90. În esență, recurentele au invocat două motive întemeiate, în primul rând, pe o apreciere eronată a condiției
privind afectarea comerțului dintre statele membre, prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE, și, în doilea rând,
pe o imputare eronată a răspunderii pentru încălcare.
A – Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a condiției privind afectarea comerțului dintre
statele membre
91. Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, „[s]unt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între
întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot aduce atingere
comerțului dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenței în cadrul pieței comune”.
92. Condițiile de aplicabilitate a articolului 81 alineatul (1) CE sunt, așadar, în primul rând afectarea comerțului
dintre statele membre și, în al doilea rând restrângerea concurenței(35) .
93. Criteriul privind afectarea comerțului dintre statele membre permite să se definească domeniul de aplicare al
dreptului comunitar al concurenței față de cel al dreptului statelor membre(36) .
38
94. Curtea s-a pronunțat de mai multe ori asupra principiilor care guvernează aprecierea acestui criteriu.
95. Pentru a fi susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, Curtea apreciază, potrivit unei formule
consacrate, că un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt,
să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă,
actuală sau potențială, asupra fluxurilor de schimburi comerciale dintre statele membre, iar aceasta într-un mod
în care să creeze temerea că pot constitui un obstacol în calea realizării unei piețe unice între statele
membre(37) . Acesta poate fi în special cazul atunci când acordul împarte piața națională, deviază fluxurile
comerciale de la orientarea acestora sau modifică structura concurenței pe piața comună(38) .
96. Potrivit Curții, un efect asupra schimburilor intracomunitare rezultă, așadar, din reunirea mai multor factori
care, considerați în mod izolat, nu ar fi în mod necesar determinanți(39) .
97. În această privință, Curtea apreciază că nu este necesar să se demonstreze existența unei atingeri efective
aduse schimburilor și că este suficientă dovada unei afectări potențiale(40) .
98. În schimb, această atingere trebuie să fie sensibilă(41) . Comisia trebuie să o aprecieze ținând seama, în
special de poziția și de importanța părților pe piața produselor în cauză. Astfel, în situația în care un acord nu
afectează piața decât în mod nesemnificativ, ținând seama de poziția slabă pe care o ocupă entitățile interesate pe
piața produselor în cauză, acestuia nu i se aplică interdicția prevăzută la articolul 81 CE, chiar dacă conține o
protecție teritorială absolută(42) .
99. În plus, astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 164 din hotărârea atacată, este puțin important faptul că
influența unei înțelegeri asupra schimburilor este nefavorabilă, neutră sau favorabilă.
100. În prezent, aprecierea temeiniciei argumentelor invocate de recurente trebuie făcută în raport cu aceste
principii.
101. În cadrul primului lor motiv, Erste, RZB și, respectiv, ÖVAG susțin că Tribunalul a comis diferite erori de
drept apreciind că acordurile din cadrul „clubului Lombard” sunt susceptibile să aducă atingere comerțului dintre
statele membre, în sensul articolului 81 CE. Sub rezerva anumitor caracteristici specifice în legătură cu situația
fiecăreia, argumentația lor constă, în esență, în a repune în discuție criteriile pe care s-a întemeiat Tribunalul în
scopul aprecierii sale.
102. Am organizat diversele critici invocate de recurente în patru aspecte.
103. În susținerea primului aspect, RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a
statuat că o înțelegere care acoperă teritoriul unui stat membru poate afecta comerțul intracomunitar. În
susținerea celui de al doilea aspect, ÖVAG critică Tribunalul pentru că a făcut o analiză globală a efectelor
transfrontaliere ale înțelegerii. În continuare, în cadrul celui de al treilea aspect, Erste susține că Tribunalul nu a
demonstrat că această înțelegere putea să afecteze în mod semnificativ comerțul intracomunitar. În final, în
susținerea celui de al patrulea aspect, ÖVAG critică Tribunalul pentru că nu a efectuat o analiză a efectelor
concrete ale înțelegerii asupra pieței.
1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește capacitatea unei
înțelegeri care acoperă întregul teritoriu național de a afecta în mod semnificativ comerțul dintre statele membre
a) Argumentația părților
104. RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 181 din
hotărârea atacată, că „există […] o puternică prezumție (43) că o practică de restrângere a concurenței aplicată pe
întreg teritoriul unui stat membru este susceptibilă să contribuie la împărțirea piețelor și să afecteze schimburile
intracomunitare”.
105. Pe de o parte, RZB apreciază că Tribunalul face o interpretare simplificată a condiției privind afectarea
comerțului dintre statele membre, relativizând semnificația condiției privind efectul de împărțire a piețelor. În
ceea ce privește ÖVAG, aceasta arată că Tribunalul face o interpretare extensivă a articolului 81 alineatul (1)
CE.
106. Pe de altă parte, RZB consideră că, în speță, condiția privind afectarea comerțului dintre statele membre nu
presupune numai o acoperire teritorială, ci necesită de asemenea să se dovedească efectul de împărțire a piețelor.
Această probă ar fi necesară. Tribunalul nu ar fi respectat, așadar, jurisprudența comunitară și, în special la
punctele 182-184 din hotărârea atacată, semnificația Hotărârii Bagnasco și alții, citată anterior, întrucât a afirmat
că simplul fapt că reuniunile ar acoperi întregul teritoriu austriac ar fi suficient pentru a conchide că este afectat
39
comerțul intracomunitar. În această privință recurenta subliniază că serviciile la care se referă reuniunile băncilor
erau furnizate, practic fără excepție, la nivel local și că nicio bancă străină nu participa la reuniuni. În plus, în
ceea ce privește sarcina probei, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că nu era obligația Comisiei să
dovedească existența unui efect de împărțire a piețelor în situația în care o înțelegere acoperă întregul teritoriu al
unui stat membru. De asemenea, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept la punctele 181 și 186 din hotărârea
atacată, întrucât a răsturnat sarcina probei în sensul că a atribuit-o întreprinderilor.
107. ÖVAG adaugă că acestea din urmă nu dispun de mijloace pentru a face o astfel de demonstrație. În plus,
faptul că înțelegerea se poate extinde pe întregul teritoriu național nu ar fi un criteriu suficient și Tribunalul ar fi
trebuit de asemenea să țină seama de alte criterii, precum particularitățile sectorului bancar.
108. În plus, ÖVAG arată caracterul contradictoriu și insuficient al motivării reținute de Tribunal. Astfel, la
punctul 164 din hotărârea atacată, acesta a considerat că efectul de împărțire a piețelor nu este un indiciu puternic
care să permită să se constate existența unei afectări a comerțului dintre statele membre, în timp ce la punctul
181 din respectiva hotărâre, acesta ar fi afirmat, dimpotrivă, că există o legătură strânsă între efectul de împărțire
a piețelor al unei înțelegeri și capacitatea acesteia de a afecta comerțul transfrontalier.
b) Apreciere
109. Apreciem că diversele critici formulate de recurente trebuie să fie respinse.
110. Astfel, considerăm că o înțelegere precum cea în cauză, organizată la nivel național între principalele bănci
austriece, al cărui obiect este concertarea asupra prețurilor și comisioanelor bancare poate, prin natura sa, să
aducă atingere comerțului dintre statele membre, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE.
111. În ceea ce privește, în primul rând, aprecierea Tribunalului care figurează la punctul 181 din hotărârea
atacată, potrivit căreia ar exista o prezumție ca un acord aplicat asupra întregului teritoriu al unui stat membru ar
fi susceptibil să contribuie la împărțirea piețelor și să afecteze schimburile intracomunitare, considerăm că acest
raționament este corect, deși, în opinia noastră, termenul „prezumție” nu este adecvat.
112. Într-adevăr, Curtea consideră că faptul că un acord este încheiat între întreprinderi cu sediul în unul și
același stat membru și se referă numai la produse sau servicii comercializate în acest stat nu înseamnă totuși că
schimburile în cadrul pieței interne nu pot fi afectate(44) . Potrivit Curții, un astfel de acord ar avea dimpotrivă
ca efect, prin natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național și asigurarea unei protecții a producției
naționale, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul CE, și ar afecta a fortiori schimburile
între statele membre(45) .
113. Afectarea schimburilor intracomunitare printr-o înțelegere națională rezultă, așadar, din natura încălcării, iar
nu dintr-o „prezumție” pe care ar fi formulat-o Curtea.
114. În consecință și în pofida utilizării acestui termen, considerăm că raționamentul Tribunalului prezentat la
punctul 181 din hotărârea atacată nu este afectat de nicio eroare de drept, contrar celor susținute de RZB și
ÖVAG.
115. În aceste condiții, nu putem susține că Tribunalul a făcut astfel o interpretare extensivă a articolului 81
alineatul (1) CE sau o interpretare simplificată a condiției privind afectarea comerțului dintre statele membre.
116. Propunem, așadar, Curții să respingă argumentele invocate în această privință de RZB și ÖVAG.
117. În plus și contrar celor susținute de ÖVAG, considerăm că acest raționament nu este în contradicție cu cele
susținute de Tribunal la punctul 164 din hotărârea atacată. Într-adevăr, la punctul menționat, acesta din urmă a
arătat pur și simplu că efectele de împărțire a piețelor nu erau singurele efecte de care putea să țină seama
Comisia pentru a stabili capacitatea unei înțelegeri de a afecta comerțul dintre statele membre.
118. În al doilea rând, în ceea ce privește existența unui efect de împărțire a pieței naționale, contrar celor
susținute de RZB și ÖVAG, apreciem că Tribunalul a demonstrat, corespunzător cerințelor legale și ținând
seama de particularitățile sectorului bancar, că, dincolo de simpla acoperire teritorială a înțelegerii, aceasta ar
risca să ducă la o împărțire a pieței austriece.
119. Într-adevăr, după ce a arătat la punctul 179 din hotărârea atacată că înțelegerea constatată de Comisie
acoperea întregul teritoriu național, Tribunalul a constatat, la punctul 183 din această hotărâre, că concertările
din cadrul „rețelei Lombard” implicau toate instituțiile de credit din Austria, precum și o gamă foarte largă de
produse și servicii bancare, astfel încât acestea „erau susceptibile de a modifica condițiile de concurență în
întregul stat membru respectiv”. În plus, Tribunalul a arătat la punctele 184 și 185 din hotărârea menționată că
40
nu se putea concluziona în sensul absenței efectului transfrontalier al înțelegerii, în măsura în care rețeaua putuse
să contribuie la păstrarea structurii pieței bancare austriece și, în consecință, la menținerea obstacolelor în calea
accesului pe piață. Aceste constatări pot fi apreciate de asemenea în lumina analizei Tribunalului prezentate la
punctele 111-121 din hotărârea atacată, în care ilustrează, pe baza documentelor a căror analiză nu este repusă în
discuție de recurente, scopul urmărit de fiecare dintre reuniuni.
120. În opinia noastră, menținerea obstacolelor în calea accesului pe piață pe care o invocă Tribunalul este
suficientă să demonstreze existența unui risc de împărțire a pieței austriece.
121. În primul rând, dincolo de barierele structurale cauzate în special de efectele de rețea creată de cartel,
recurentele au ridicat și au consolidat bariere strategice, organizând o concertare atât pe plan național, cât și, în
anumite regiuni, pe plan local, în sectorul bancar, la care nu participă băncile străine, astfel cum recunoaște de
altfel RZB în recursul său(46) .
122. În al doilea rând, natura și caracterul detailat al informațiilor schimbate între bănci, pe care Tribunalul le
evidențiază la punctele 111-121 din hotărârea atacată, creează, în cadrul unei piețe care este deja foarte
concentrată, o structură de transparență care împiedică orice concurență ascunsă și întărește obstacolele în calea
accesului pe piață al întreprinderilor care nu sunt membre(47) .
123. În al treilea rând, serviciile bancare în discuție se referă la activități economice care pot avea o influență
importantă asupra schimburilor între statele membre și prestarea acestui tip de servicii este, în opinia noastră, un
element determinant pentru intrarea pe piața financiară a unui stat membru, a băncilor originare din alte state
membre. Stabilind rate ale dobânzii debitoare deosebit de scăzute, reducând dobânzile la credite sau stabilind
dobânzi la economii deosebit de ridicate, recurentele au reușit să atragă clientela printr-o politică de creștere și
de reducere concertată a prețurilor și au putut, așadar, să descurajeze băncile străine, incapabile să se alinieze la
astfel de dobânzi, să intre pe piața austriacă sau, în toate situațiile, au făcut ca pătrunderea acestora pe piața
națională să fie mai dificilă sau mai tardivă(48) .
124. În al patrulea rând, argumentul RZB întemeiat pe natura pur națională a anumitor servicii bancare care au
fost supuse concertării nu ni se pare pertinent.
125. Într-adevăr, mondializarea activităților bancare, utilizarea noilor tehnologii în prestarea serviciilor
financiare și implantarea pieței bancare unice au facilitat realizarea operațiunilor bancare între statele
membre(49) . Putem astfel să ne imaginăm că un client german se adresează unei bănci stabilite în Austria pentru
a încheia cu aceasta un contract de deschidere a unei linii de credit în contul curent dacă respectivele condiții
oferite de această bancă i se par mai favorabile decât condițiile aplicate de băncile stabilite în Germania. În
același mod, o bancă dintr-un alt stat membru poate dori să furnizeze servicii bancare în Austria la plecarea din
statul său de origine sau prin intermediul unor filiale sau al unor sucursale pe care le va deschide pe teritoriul
austriac. Realizarea completă a pieței interne prin intermediul libertății de stabilire(50), al liberei prestări a
serviciilor, al liberei circulații a capitalurilor(51), precum și în cadrul politicii economice și monetare
favorizează, în opinia noastră, comunitarizarea tuturor serviciilor financiare. Într-un astfel de context ni se pare,
așadar, dificil să admitem ca unele concertări referitoare la servicii bancare de natură pur națională să nu poată
afecta schimburile comerciale dintre statele membre.
126. În consecință, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept, prin faptul că a statuat, la
punctual 186 din hotărârea atacată, că acordul în cauză ar fi putut avea efecte de împărțire a pieței și ar fi fost
susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre.
127. În plus, nici faptul că Tribunalul ar fi putut să considere, la același punct, că recurentele nu au răsturnat
„prezumția” potrivit căreia înțelegerea ar fi putut avea astfel de efecte nu poate să facă obiectul criticilor.
128. Contrar celor susținute de RZB, Tribunalul nu a răsturnat sarcina probei atribuind-o recurentelor. În această
privință, trebuie să se amintească faptul că, în ceea ce privește administrarea probei cu privire la o încălcare a
articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de
a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, în mod temeinic, a existenței faptelor constitutive
ale unei încălcări(52) . În schimb, întreprinderii urmărite de Comisie îi revine obligația să se apere în cadrul
procedurii contradictorii și să demonstreze că nu sunt întrunite condițiile prevăzute la articolul 81 alineatul (1)
CE. Or, astfel cum arată Tribunalul la punctul 154 din hotărârea atacată, Comisia a apreciat capacitatea „rețelei
Lombard” de a afecta comerțul dintre statele membre, apreciind în special că înțelegerea modifica respectivele
condiții de concurență în toată Austria și era de natură să influențeze deciziile privind accesul pe piață al băncilor
străine. Tribunalul a constatat atunci numai faptul că recurentele nu au reușit să demonstreze că constatarea la
care ajunsese Comisia era eronată.
41
129. În măsura în care, în opinia noastră, Tribunalul nu a răsturnat sarcina probei, considerăm că argumentul
ÖVAG, întemeiat pe faptul că recurentele nu ar avea mijloacele să demonstreze lipsa împărțirii pieței, nu este
pertinent.
130. În lumina tuturor acestor considerații, suntem de părere că Tribunalul a apreciat în mod corect capacitatea
înțelegerii în discuție de a afecta comerțul intracomunitar și a motivat suficient raționamentul său cu privire la
această problemă.
131. În consecință, propunem Curții să respingă primul aspect al acestui motiv ca fiind neîntemeiat.
2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului cu privire la o

examinare globală a efectelor transfrontaliere ale înțelegerii
132. ÖVAG susține că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a considerat că Comisia putea să facă o
analiză globală a efectelor transfrontaliere ale diferitelor reuniuni bancare. Potrivit ÖVAG, capacitatea diferitelor
reuniuni de a afecta comerțul dintre statele membre ar fi trebuit să fie apreciată în mod separat, pentru fiecare
dintre acestea.
133. În susținerea acestei concluzii, ÖVAG formulează două critici.
134. Prima critică se întemeiază pe o aplicare și pe o apreciere eronate ale jurisprudenței comunitare.
135. Pe de o parte, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept prin faptul că nu a examinat în mod separat și în
conformitate cu Hotărârea VGB și alții/Comisia(53) efectele asupra schimburilor intracomunitare ale reuniunilor
aferente unei activități distincte. În plus și în cazul în care diferitele reuniuni ar constitui o încălcare unică,
ÖVAG consideră că nu se poate trage concluzia existenței unei legături directe între acordurile negociate în
cadrul acestor reuniuni, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 170 din hotărârea atacată.
136. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi apreciat în mod incorect jurisprudența Curții, astfel cum rezultă din
Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, la punctul 171 din hotărârea atacată. În această cauză, Curtea ar fi
efectuat o examinare separată a clauzelor referitoare la două operațiuni bancare distincte, chiar dacă acestea erau
cuprinse în condiții bancare uniforme și chiar dacă se refereau la același serviciu bancar.
137. Cea de a doua critică se întemeiază pe o definiție incorectă a pieței produselor în cauză.
138. Pe de o parte, ÖVAG critică raționamentul Tribunalului de la punctul 172 din hotărârea atacată, potrivit
căruia „definiția pieței în cauză nu are același rol după cum este vorba despre aplicarea articolului 81 CE sau a
articolului 82 CE”. Acest raționament nu ar fi motivat și în plus ar fi eronat. Recurenta susține într-adevăr că
delimitarea pieței relevante trebuie să fie efectuată în temeiul acelorași criterii, indiferent de procedură. În plus,
potrivit recurentei, critica formulată împotriva definiției pieței relevante reținută de Comisie are o dimensiune
juridică autonomă față de criticile referitoare la afectarea comerțului dintre satele membre în contextul aplicării
articolului 81 CE. Prin acest argument, ÖVAG urmărește să demonstreze că Comisia și Tribunalul ar fi trebuit să
aprecieze efectul asupra comerțului al acordurilor încheiate în cadrul diferitelor reuniuni, în baza unei definiții
mai stricte a piețelor relevante.
139. Pe de altă parte, ÖVAG arată o contradicție, în primul rând, între punctul 174 din hotărârea atacată, în care
Tribunalul recunoaște că „diferitele servicii bancare vizate de acorduri nu sunt substituibile unele cu altele” și, în
al doilea rând, punctul 175 din aceeași hotărâre, în care acesta ar afirma că „Comisia nu era obligată să
examineze în mod separat piețele diferitelor produse bancare vizate de reuniuni”.
140. În final, ÖVAG contestă temeinicia analogiei făcute de Tribunal, la punctul 175 din hotărârea atacată, cu
Hotărârea din 21 februarie 1995, SPO și alții/Comisia(54), în măsura în care în această cauză recurenta este cea
care dăduse definiția pieței relevante, preluată de Comisie.
b) Apreciere
i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe o aplicare și pe o interpretare eronate ale jurisprudenței comunitare
– În ceea ce privește Hotărârea VGB și alții/Comisia
42
141. Recurentele îi impută, în esență, Tribunalului că nu a examinat separat și în conformitate cu Hotărârea VGB
și alții/Comisia, citată anterior, efectele asupra comerțului intracomunitar ale reuniunilor aferente unei activități
distincte.
142. Considerăm că această critică nu este întemeiată.
143. Dintr-o jurisprudență constantă rezultă că afectarea schimburilor intracomunitare se apreciază pe baza unui
ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt care, luate separat, nu ar fi în mod necesar determinante(55)
. Curtea ia în considerare particularitățile acordului, și anume natura sa, produsele la care se referă acesta,
precum și poziția și importanța părților la acest acord pe piață(56) . Curtea ține de asemenea seama de contextul
economic și juridic în care se situează acordul menționat și în care poate concura, împreună cu altele, la crearea
unui efect cumulativ asupra jocului concurenței(57) .
144. În Hotărârea Windsurfing International/Comisia(58), Curtea a amintit că articolul 81 alineatul (1) CE nu

impune ca toate clauzele unui acord, luate în sine, să poată afecta comerțul intracomunitar. Potrivit Curții,
dreptul comunitar al concurenței se aplică acordurilor între întreprinderi care sunt susceptibile să afecteze
comerțul dintre statele membre. În opinia Curții, numai în cazul în care acordul, luat în ansamblu, poate afecta
comerțul trebuie să se analizeze care sunt clauzele acordului care au ca obiect sau ca efect restrângerea sau
denaturarea jocului concurenței(59) .
145. Pe baza acestei jurisprudențe, Tribunalul a judecat cauza în care s-a pronunțat Hotărârea VGB și
alții/Comisia, citată anterior. În această cauză, Tribunalul era invitat să se pronunțe cu privire la compatibilitatea
cu articolul 81 alineatul (1) CE a două tipuri de acorduri referitoare la oferta de produse de floricultură, încheiate
de o cooperativă care îi regrupa pe cultivatorii olandezi de flori.
146. Primul tip de acorduri se referea la contracte comerciale încheiate între cooperativă și distribuitorii stabiliți
în incinta acesteia, în vederea exportului de produse floricole olandeze. Aceste contracte erau încheiate pe baza
unei reglementări a cooperativei și stabileau drepturile și obligațiile locatarului cu privire la expunerea și
vânzarea florilor tăiate în clădirea cooperativei. Contractele menționate prevedeau, în special, plata de redevențe
și stabileau obligații privind cumpărarea. În decizia respectivă Comisia a apreciat că aceste contracte se încadrau
într-un ansamblu de decizii și acorduri similare cu privire la oferta de produse de floricultură care, împreună,
restrângeau concurența contrar articolului 81 alineatul (1) CE. Într-adevăr, aceste acorduri făceau mai dificilă
pătrunderea pe piața națională olandeză a concurenților veniți din alte state membre. În Hotărârea VGB și
alții/Comisia, citată anterior, Tribunalul a confirmat abordarea Comisiei și s-a pronunțat, pe baza Hotărârii
Windsurfing International/Comisia, citată anterior, în sensul că, din moment ce contractele comerciale făceau
parte integrantă din reglementarea emisă de cooperativă, nu avea importanță faptul că, luate separat, acestea
afectează sau nu afectează într-o măsură suficientă comerțul dintre statele membre.
147. Cel de al doilea tip de acorduri, și anume „acordurile Cultra”, se refereau la cinci contracte individuale de
cumpărare exclusivă, încheiate între cooperativă și cinci angrosiști olandezi stabiliți în incinta acesteia. Aceștia
din urmă se angajau să cumpere exclusiv de la cooperativă produse de origine olandeză în vederea revânzării
către mici detailiști, excluși de la vânzările la licitație sub forma „cash and carry”. Potrivit Tribunalului, aceste
acorduri nu aveau legătură directă cu celelalte aspecte din reglementarea cooperativei. Într-adevăr, acestea nu
constituiau o parte esențială a acestei reglementări cu privire la vânzările la licitație sau a aprovizionării directe
de la distribuitori, în special în vederea exportului produselor respective, dar se încadrau mai degrabă într -o
activitate suplimentară și distinctă, și anume revânzarea produselor cooperativei către detailiști, prin metoda
„cash and carry”. În acest context și ținând seama de particularitățile acestor acorduri s-a pronunțat Tribunalul în
sensul că trebuia să se aprecieze influența acestora asupra schimburilor intracomunitare în mod izolat, iar nu în
cadrul general al reglementării elaborate de cooperativă.
148. În lumina acestor elemente a putut Tribunalul să arate în mod corect, la punctul 168 din hotărârea atacată,
că „efectele asupra comerțului dintre statele membre ale unor acorduri între care există o legătură directă și care
fac parte integrantă dintr-un ansamblu trebuie să fie examinate în comun, în timp ce acordurile între care nu
există o legătură directă și care se referă la activități distincte trebuie să facă obiectul unei examinări separate”.
Această concluzie este în întregime conformă cu jurisprudența citată anterior.
149. Astfel, problema este dacă, precum în cazul „acordurilor Cultra”, Tribunalul era obligat să examineze
efectele concertărilor intervenite în cadrul reuniunilor specifice ale „rețelei Lombard” asupra comerțului.
150. Nu credem acest lucru.
151. Concertările intervenite în cadrul reuniunilor tehnice sau specializate din „rețeaua Lombard” vizau în mod
efectiv produse și operațiuni bancare specifice. Cu toate acestea și contrar „acordurilor Cultra” menționate în
43
Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior, aceste reuniuni se înscriau într-un acord global care a implicat
aproape toate instituțiile de credit austriece și s-a întins pe mai mulți ani, precum și pe toată gama de produse și
servicii bancare oferite în Austria. Astfel cum a recunoscut Tribunalul la punctele 111-125 din hotărârea atacată,
aceste concertări constituiau o încălcare unică, ceea ce, în opinia noastră este determinant. Aceste acorduri se
înscriau într-un plan de ansamblu, și anume „rețeaua Lombard”, caracterizat printr-o serie de eforturi care
urmăreau un singur scop economic, și anume eliminarea jocului concurenței în sectorul serviciilor bancare.
ÖVAG nu contestă acest aspect. Reuniunile erau foarte strâns legate între ele, atât în ceea ce privește conținutul,
cât și pe plan organizațional, și „clubul Lombard” este cel care adopta deciziile fundamentale, pregătite de aceste
reuniuni și care soluționa problemele de disciplină privind respectarea acordurilor.
152. Într-o astfel de ipoteză în care înțelegerea a fost calificată drept încălcare unică, ni s-ar părea, așadar, cu
totul artificial și incoerent să împărțim această înțelegere în funcție de obiectul specific al fiecărei reuniuni, iar
aceasta în scopul de a se aprecia efectele pe care le poate antrena asupra comerțului intracomunitar. În această
situație, respectiva apreciere trebuie, în opinia noastră, să se efectueze global, având în vedere totalitatea
concertărilor intervenite în cadrul reuniunilor.
153. În aceste condiții, nu putem decât să împărtășim raționamentul Tribunalului prezentat la punctul 170 din
hotărârea atacată, potrivit căruia între acordurile care constituie o încălcare unică există o legătură care justifică
și necesită o examinare de ansamblu a capacității de a afecta comerțul intracomunitar.
154. Criticile formulate în această privință de ÖVAG trebuie așadar, în opinia noastră, să fie respinse.
155. În lumina celor ce precedă, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept în interpretarea
Hotărârii VGB și alții/Comisia, citată anterior.
– În ceea ce privește Hotărârea Bagnasco și alții
156. ÖVAG susține că, la punctul 171 din hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat și a interpretat Hotărârea
Bagnasco și alții, citată anterior, în mod incorect.
157. În această cauză, Curtea era invitată să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la compatibilitatea cu
articolul 81 alineatul (1) CE a anumitor condiții bancare uniforme pe care asociația italiană a băncilor le impunea
membrilor săi la încheierea contractelor referitoare la deschiderea unui credit în contul curent și la garantarea
generală. Prima clauză în discuție le permitea băncilor, în contractele privind deschiderea unui credit în contul
curent, să modifice în orice moment rata dobânzii având în vedere schimburile pe piața monetară, iar aceasta prin
intermediul unei comunicări afișate la sediile acestora. Cea de a doua clauză se referea la modalitățile de
garantare generală care trebuiau să garanteze deschiderea unui credit în contul curent. Curtea a făcut o examinare
separată a fiecăreia dintre aceste clauze.
158. În recursul introdus, ÖVAG consideră că obiecția prezentată de Tribunal pentru a nu urma această
jurisprudență este eronată. Într-adevăr, aceasta a considerat că în Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, nu
s-a pus problema unei examinări globale a efectelor transfrontaliere ale condițiilor bancare în discuție, în măsura
în care, pentru prima clauză, condițiile bancare uniforme nu aveau ca obiect sau ca efect să restrângă concurența,
în timp ce a doua clauză privind garantarea generală nu era susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele
membre.
159. Nu considerăm că motivele prezentate de Tribunal pentru a se distanța de jurisprudența rezultată din
Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, sunt în întregime justificate.
160. Într-adevăr, astfel cum am arătat la punctul 92 din prezentele concluzii, criteriul privind afectarea
comerțului dintre statele membre este o condiție de aplicabilitate a articolului 81 CE și un element constitutiv al
încălcării prevăzute de dispoziția menționată.
161. În consecință, dacă s-a constatat că una dintre cele două clauze nu este susceptibilă să afecteze comerțul
intracomunitar, atunci aceasta nu intră în domeniul de aplicare al articolului 81 CE și, așadar, nu se pune
problema unei examinări globale a efectelor transfrontaliere ale condițiilor bancare.
162. În aceste împrejurări, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept în interpretarea Hotărârii
Bagnasco și alții, citată anterior, și, în consecință, propunem Curții să respingă această critică.
ii) Cu privire la caracterul eronat, insuficient și contradictoriu al analizei Tribunalului privind definiția pieței
relevante
– Cu privire la modul în care Tribunalul apreciază criticile întemeiate pe o definiție incorectă a pieței relevante
44
163. În recursul introdus, ÖVAG repune în discuție modul în care instanța comunitară apreciază criticile
formulate împotriva definiției pieței relevante reținute de Comisie în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1)
CE.
164. ÖVAG vizează în special punctul 172 din hotărârea atacată. Aceasta critică mai întâi raționamentul
Tribunalului potrivit căruia „definiția pieței în cauză nu are același rol după cum este vorba despre aplicarea
articolului 81 CE sau a articolului 82 CE”. Recurenta contestă, în continuare, analiza Tribunalului conform
căreia „criticile formulate împotriva definiției pieței reținute de Comisie nu ar putea avea o dimensiune
autonomă față de cele privind afectarea comerțului dintre statele membre și atingerea adusă concurenței”. Acest
raționament ar fi lipsit de motivare și eronat în drept.
165. Deși împărtășim, în parte, critica formulată de ÖVAG, apreciem că această critică este inoperantă în măsura
în care nu poate să conducă la o nelegalitate a hotărârii atacate.
166. Într-adevăr, la punctul 172 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a făcut decât să amintească, cu titlu
preliminar, jurisprudența comunitară pe care recurenta o repune în discuție în mod întemeiat. Cu toate acestea,
amintirea acestei jurisprudențe nu a avut consecință asupra urmării argumentației Tribunalului, întrucât acesta a
examinat, la punctele 173-175 din hotărârea atacată, contestația ÖVAG cu privire la definiția pieței reținută de
Comisie.
167. Cu toate acestea, dorim să formulăm câteva remarci asupra argumentației pe care a adoptat -o Tribunalul la
punctul 172 din hotărârea atacată, în măsura în care împărtășim, în parte, rezervele formulate de recurentă.
168. Într-adevăr, deși argumentația Tribunalului se întemeiază pe jurisprudența sa constantă(60) considerăm că

definiția pieței relevante joacă, dimpotrivă, același rol după cum este vorba despre aplicarea articolului 81 CE
care interzice înțelegerile anticoncurențiale, a articolului 82 CE care interzice abuzurile de poziție dominantă sau
și a Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul operațiunilor de
concertare economică între întreprinderi(61) . Se schimbă numai natura comportamentului examinat de Comisie
și utilitatea de a efectua o delimitare a pieței.
169. În aceste trei proceduri, definiția pieței relevante permite identificarea și definirea perimetrului în interiorul
căruia se exercită concurența între întreprinderi pentru a înțelege mai bine funcționarea pieței. Această definiție,
atât la nivelul produselor, cât și la nivelul dimensiunii geografice a pieței relevante, trebuie să permită să se
stabilească dacă există concurenți reali pe această piață, capabili să evalueze comportamentul întreprinderilor în
cauză sau să le împiedice să acționeze independent de presiunile pe care le exercită o concurență efectivă.
170. O definiție adecvată a pieței relevante este, așadar, o condiție prealabilă și necesară pentru a stabili un
comportament pretins anticoncurențial, fie în temeiul articolului 81 CE sau 82 CE, fie în temeiul Regulamentului
nr. 4064/89(62) . Comisia a prezentat de altfel principiile de bază și elementele de apreciere pe care se bazează
pentru a defini piața relevantă, într-o comunicare adoptată la 9 decembrie 1997(63) . În această comunicare,
Comisia stabilește o metodă de bază și criterii de apreciere care sunt aplicabile, fără distincție, celor trei tipuri de
proceduri.
171. În schimb, astfel cum rezultă din comunicarea menționată privind definiția pieței, Comisia poate să aplice
aceste criterii cu flexibilitate și pragmatism și să le ajusteze în funcție de natura problemei de concurență în
discuție, de caracteristicile produselor relevante, precum și de obiectivele pe care le urmărește(64) . Astfel, după
cum arată Comisia la punctul 25 din comunicarea privind definiția pieței, decizia se ia pe baza unui anumit
număr de criterii și de elemente diferite, anumite tipuri de elemente fiind, în anumite cazuri, determinante, în
funcție de specificul sectorului sau de serviciile considerate, în timp ce în alte situații se pot dovedi lipsite de
interes.
172. Modul în care Comisia definește piața va depinde, așadar, de natura problemei privind concurența în cauză
și de specificul anumitor piețe. În acest sens, definiția pieței este un instrument care îi permite Comisiei să își
exercite controlul în funcție de obiectul articolului 81 CE sau 82 CE.
173. În cadrul articolului 82 CE, instanța comunitară consideră că definiția pieței relevante constituie o etapă
prealabilă indispensabilă pentru a aprecia existența unei poziții dominante a întreprinderii(65), ceea ce este
necesar înainte de a analiza existența unui abuz.
174. Dimpotrivă, în contextul articolului 81 alineatul (1) CE, aceasta apreciază că nu se impune o definiție
prealabilă a pieței relevante în situația în care acordul în litigiu are în sine un obiect anticoncurențial, și anume în
situația în care Comisia a putut să concluzioneze în mod corect, fără o delimitare prealabilă a pieței, că acordul în
discuție denatura concurența și era susceptibil să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele
membre(66) . În acest caz, instanța comunitară are în vedere acordurile cele mai grave, interzise în mod explicit
45
de articolul 81 alineatul (1) literele (a)-(e) CE. Tocmai în această ipoteză, menționată la punctul 172 din
hotărârea atacată, instanța comunitară consideră că acele critici întemeiate pe o definiție incorectă a pieței sunt
inoperante și, în opinia noastră, tocmai în acest aspect constă diferența față de procedura urmată în temeiul
articolului 82 CE(67) .
175. În schimb, în afara unei astfel de ipoteze, instanța comunitară consideră că definirea pieței este o etapă
prealabilă necesară pentru a permite Comisiei să stabilească dacă acordul are ca obiect sau ca efect să restrângă
concurența și dacă este susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre(68) .
176. Într-adevăr, delimitarea pieței permite în special informarea cu privire la natura produsului în cauză și
stabilirea cotei de piață a întreprinderilor în cauză. Pe de o parte, aceasta permite să se analizeze efectele pe care
un acord le produce în privința concurenței. Comisia este astfel în măsură să cunoască dacă concurența este
restrânsă în mod nesemnificativ sau dacă, dimpotrivă, acordul poate beneficia de o exceptare, în temeiul
articolului 81 alineatul (3) litera (b) CE sau în temeiul unui regulament de exceptare pe categorii(69), sau dacă
acesta constituie un acord de importanță minoră(70) . Pe de altă parte, aceasta permite informarea cu privire la
capacitatea acordului de a afecta comerțul dintre statele membre.
177. În această măsură consideră instanța comunitară, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 172 din
hotărârea atacată, că obiecțiunile întemeiate pe o delimitare incorectă a pieței nu au o „dimensiune autonomă”
față de cele privind atingerea adusă concurenței și afectarea comerțului dintre state membre(71) . Cu alte cuvinte,
argumentele potrivit cărora Comisia ar fi comis o eroare de apreciere în definirea pieței sunt luate în considerare
în cadrul analizei argumentelor cu privire la atingerea adusă concurenței și la afectarea schimburilor comerciale
între statele membre.
– Cu privire la caracterul insuficient și contradictoriu al motivării
178. ÖVAG susține că hotărârea atacată, în special punctele 174 și 175 din aceasta, este viciată de o motivare
insuficientă și contradictorie.
179. Într-adevăr, în timp ce la punctul 174 din hotărârea atacată Tribunalul recunoaște că diferitele prestații
bancare avute în vedere de acorduri nu sunt substituibile unele prin altele, la punctul 175 din hotărârea
menționată admite că Comisia nu era obligată să examineze în mod separat piețele acestor diferite produse
bancare.
180. Apreciem că această critică este nefondată.
181. Într-adevăr, Tribunalul a explicat în mod corect rațiunile pentru care nu ar trebui să se rețină o definiție
strictă a pieței, întemeiată numai pe caracterul substituibil al produselor în cauză. Așa cum Tribunalul a arătat în
mod întemeiat, o astfel de definiție ar fi fost artificială în acest sector de activitate în măsura în care, pe de o
parte, cea mai mare parte a clienților cer de la banca lor un ansamblu de servicii bancare și în care, pe de altă
parte, o concurență între bănci este susceptibilă să afecteze totalitatea acestor servicii. Este adevărat, astfel cum
arată ÖVAG în recursul său, că un anumit număr de clienți se poate adresa unei alte bănci în vederea obținerii
unui serviciu mai special, de exemplu un împrumut. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, fiecare persoană
dispune de un cont la o bancă, pornind de la care sunt oferite numeroase servicii precum eliberarea de
instrumente de plată (carduri bancare, plăți și viramente), care îi permit clientului să efectueze operațiuni în
contul său (credit sau debit) prin intermediul dobânzilor și comisioanelor practicate de bancă. Așadar, este
evident, astfel cum arată Tribunalul, că o analiză separată nu ar permite să se determine în totalitate efectele
acordului în cauză.
182. Or, astfel cum am arătat la punctul 171 din prezentele concluzii, Comisia poate să aplice criteriile definite în
comunicarea cu privire la definiția pieței, printre care figurează caracterul substituibil al produselor, cu
flexibilitate și pragmatism și să le pondereze în funcție de natura problemei privind concurența în cauză, de
specificul serviciilor analizate, precum și de obiectivele pe care le urmărește(72) .
183. Or, în prezentele cauze, ținând seama de modul în care a fost pus în aplicare acest acord, este limpede, în
opinia noastră, că o analiză separată a piețelor diferitelor produse bancare nu ar fi permis să se evalueze
amploarea acestora, precum și importanța acordului menționat și, în mod evident, nu ar fi reflectat realitatea.
184. De altfel, față de importanța gamei de produse și de servicii bancare pe care a acoperit-o „rețeaua
Lombard”, nu este exclus, astfel cum a arătat Tribunalul, ca afectarea intracomunitară să poată fi indirectă și ca
piața pe care se poate produce să nu fie în mod necesar identică cu piața produselor sau a serviciilor bancare pe
care părțile au acționat concertat. În ceea ce privește, de exemplu, rata anuală efectivă globală pe care trebuie să
o stabilească fiecare bancă în oferta sa de creditare, aceasta este calculată nu numai pe baza ratei dobânzii
46
debitoare, ci și pe baza cheltuielilor suplimentare, precum cheltuielile legate de gestionarea dosarului,
cheltuielile cu asigurarea și cele legate de eliberarea unui card de plată.
185. În aceste condiții, apreciem că Tribunalul a prezentat corespunzător cerințelor legale motivele pentru care a
apreciat că Comisia nu era obligată să examineze separat piețele diferitelor produse bancare vizate de reuniuni,
în pofida faptului că produsele în cauză nu sunt substituibile. În acest context, considerăm că motivarea
Tribunalului, prezentată la punctele 174 și 175 din hotărârea atacată, nu ar putea să facă obiectul niciunei critici.
– Cu privire la referirea eronată la Hotărârea SPO și alții/Comisia
186. ÖVAG contestă temeinicia analogiei făcute de Tribunal la punctul 175 din hotărârea atacată cu Hotărârea
SPO și alții/Comisia, citată anterior, ținând seama de faptul că, în această cauză, Comisia ar fi reținut definiția
pieței propusă de recurentă.
187. Această critică nu ni se pare în niciun caz relevantă și, în consecință, propunem Curții să o respingă.
188. În lumina celor precedente, apreciem că, prin faptul că s-a pronunțat în sensul că Comisia putea să efectueze
o analiză globală a efectului transfrontalier al reuniunilor bancare, Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept și
a motivat raționamentul său în mod suficient și fără nicio contradicție.
189. În consecință, propunem Curții să respingă al doilea aspect al acestui prim motiv ca fiind neîntemeiat.
3. Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe lipsa demonstrării unei afectări semnificative a
comerțului intracomunitar ca urmare a înțelegerii
190. În cadrul primului său motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, Erste amintește că
afectarea comerțului dintre statele membre nu este singura condiție de aplicare a acestei dispoziții. Astfel cum ar
fi amintit Tribunalul la punctul 167 din hotărârea atacată, este de asemenea necesar să se demonstreze că efectul
potențial al înțelegerii asupra comerțului este semnificativ. Or, presupunând că Tribunalul ar fi concluzionat în
mod întemeiat că „rețeaua Lombard” avea în mod potențial capacitatea de a afecta comerțul intracomunitar,
acesta nu ar fi demonstrat că respectiva afectare putea fi semnificativă. Potrivit recurentei, dacă acordul încheiat
între bănci a avut efecte transfrontaliere, acestea nu ar fi fost decât extrem de limitate.
b) Apreciere
191. Criteriul privind afectarea comerțului dintre statele membre cuprinde un element cantitativ care limitează
aplicabilitatea dreptului comunitar numai la acordurile care pot avea efecte semnificative. În situația în care
acordurile menționate nu afectează schimburile decât în mod nesemnificativ, acestora nu li se aplică interdicția
prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE.
192. În recursul său, Erste critică Tribunalul pentru că nu a demonstrat că „rețeaua Lombard” era susceptibilă să
afecteze comerțul intracomunitar în mod semnificativ.
193. Deși poate fi regretabil faptul că Tribunalul nu a indicat în mod expres că era vorba despre o afectare
semnificativă, apreciem totuși că aceasta rezultă foarte limpede din natura acordului în cauză și din constatările
Tribunalului prezentate la punctele 111-121, 179 și 183-185 din hotărârea atacată.
194. Potrivit unei jurisprudențe constante și astfel cum reiese din cuprinsul punctului 97 din prezentele concluzii,
articolul 81 alineatul (1) CE nu impune ca înțelegerile vizate de această prevedere să fi afectat în mod
semnificativ schimburile intracomunitare (potrivit Curții, această probă ar fi, într-adevăr, foarte dificil de adus),
ci solicită stabilirea faptului că aceste înțelegeri sunt de natură să aibă un asemenea efect(73) . Astfel, în cauza
Miller International Schallplatten/Comisia, citată anterior, Curtea a considerat suficient faptul că, pe baza
anumitor elemente de fapt, Comisia a stabilit că exista pericolul (74) unei afectări semnificative(75) .
195. În plus, astfel cum am arătat, efectul asupra schimburilor intracomunitare poate să rezulte din reunirea mai
multor factori(76) . Aprecierea caracterului semnificativ al acesteia depinde de împrejurările fiecărei spețe și
trebuie să țină seama de diferite elemente, cum ar fi contextul economic și juridic al înțelegerii(77), natura
acesteia, caracteristicile produselor în cauză și, în final, poziția, precum și importanța pe care le ocupă cei în
cauză pe piața relevantă.
196. Or, în hotărârea atacată, Tribunalul a indicat de mai multe ori că acordul nu numai că reunea cvasitotalitatea
instituțiilor de credit austriece (printre care figurau cele mai mari bănci), dar acoperea de asemenea o gamă
47
foarte largă de produse și de servicii bancare, în special depozitele și creditele, și acoperea întregul teritoriu
național, cu riscul de a modifica astfel condițiile de concurență pe întregul teritoriu al acestui stat membru. Pe
lângă ceea ce am arătat anterior la punctele 118-126 din prezentele concluzii și, în special, având în vedere însăși
natura acestui acord, considerăm că aceste constatări sunt suficiente pentru a demonstra că acordul menționat era
susceptibil să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre.
197. În consecință, considerăm că obiecția formulată de Erste nu este pertinentă și propunem Curții să respingă
al treilea aspect al primului motiv.
4. Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe lipsa unei analize a efectelor concrete ale înțelegerii
asupra pieței
198. ÖVAG critică Tribunalul pentru că nu a efectuat o analiză a efectelor concrete ale înțelegerii asupra pieței,
deși era vorba despre o „apreciere a posteriori a unei încălcări trecute”. Jurisprudența invocată de Tribunal la
punctul 166 din hotărârea atacată, potrivit căreia efectele potențiale ale unei înțelegeri asupra comerțului dintre
statele membre sunt suficiente pentru ca aceasta să facă parte din domeniul de aplicare al articolului 81 CE, nu ar
fi aplicabilă în cazul în speță. Tribunalul ar fi comis astfel o eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul
că demonstrarea unui efect potențial al înțelegerii ar fi suficientă în prezentele cauze, deși era perfect posibil să
se analizeze existența efectelor invocate. Dacă Tribunalul ar fi efectuat această analiză, ar fi constatat că
acordurile nu avuseseră nicio influență asupra comerțului transfrontalier.
b) Apreciere
199. În opinia noastră, această critică trebuie respinsă.
200. Într-adevăr, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că Tribunalul a arătat, la punctul 166 din hotărârea
atacată, că articolul 81 alineatul (1) CE nu impune ca restrângerea concurenței în cauză să fi afectat efectiv
schimburile între statele membre, dar cere numai să se stabilească faptul că acordurile sunt de natură să aibă un
astfel de efect(78) .
201. Această jurisprudență nu face distincție după cum este vorba despre a analiza compatibilitatea unui acord în
cadrul unui control ex post , vizându-se în acest caz un acord care a fost deja încheiat sau pus în aplicare, sau în
cadrul unui control ex ante , și anume în situația în care acest acord a fost notificat în prealabil Comisiei în
vederea acordării unei exceptări.
202. A admite teza ÖVAG ar însemna să se introducă o diferență de abordare și de control după cum este vorba
despre o apreciere a priori sau a posteriori a unui acord. Or, o astfel de abordare nu a fost prevăzută de
jurisprudență.
203. În aceste condiții, nu se poate imputa Tribunalului că a comis o eroare de drept.
204. Din aceste considerații rezultă că Tribunalul a apreciat corect, în opinia noastră, capacitatea „rețelei
Lombard” de a afecta comerțul dintre statele membre și a motivat corect analiza sa.
205. Tribunalul, precum și Comisia, la articolul 1 din decizia în litigiu, au putut astfel să aprecieze în mod
legitim că acordurile încheiate între recurente constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.
206. În consecință, propunem Curții să respingă acest prim motiv ca fiind neîntemeiat.
B – Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o imputare eronată a răspunderii încălcării
207. Acest motiv urmărește să repună în discuție stabilirea destinatarilor deciziei în litigiu, prevăzuți la articolul
1 din aceasta.
1. Argumentația părților
208. Erste susține că Tribunalul a comis diferite erori de drept și de apreciere prin faptul că s-a pronunțat, la
punctul 327 și următoarele din hotărârea atacată, că trebuie să răspundă pentru încălcarea comisă de GiroCredit
Bank der österreichischen Sparkassen AG (denumită în continuare „GiroCredit”) pentru perioada precedentă
achiziționării sale.
209. Erste susține mai întâi că Tribunalul nu a apreciat corect legăturile economice și juridice care existau între
GiroCredit și Grupul Bank Austria. În această privință, Erste amintește că, până la preluarea majorității
48
capitalului său, la 20 mai 1997, GiroCredit era deținută majoritar de Grupul Bank Austria, care a participat el
însuși la „clubul Lombard”. Acest grup controla GiroCredit nu numai prin intermediul unei participații
majoritare la capitalul acesteia din urmă, ci și prin intermediul numirii membrilor consiliului de supraveghere și
ai directoratului și prin ocuparea celor mai înalte posturi de conducere în cadrul GiroCredit de către salariați
provenind din Bank Austria AG. Prin urmare, comportamentul GiroCredit ar fi trebuit să fie imputat societății
BA-CA pentru această perioadă. În plus, constatarea Tribunalului potrivit căreia GiroCredit era o persoană
juridică răspunzătoare pentru exploatarea activităților bancare ar fi eronată în drept, deoarece această din urmă
societate era de asemenea controlată și condusă de Grupul Bank Austria.
210. În al doilea rând, Erste susține că Tribunalul a comis de asemenea o eroare de drept, la punctele 328-336 din
hotărârea atacată, atunci când a apreciat că exista posibilitatea Comisiei de a sancționa fie filiala care a participat
la încălcare, fie societatea-mamă care o controla pe parcursul acestei perioade, iar aceasta chiar și în ipoteza unei
succesiuni economice.
211. Comisia subliniază că trebuie să se facă o distincție clară între problema determinării persoanei juridice
responsabile pentru întreprinderea care a participat la încălcare și condițiile în care comportamentul unei filiale,
care are personalitate juridică distinctă, poate fi imputat societății-mamă. Aceasta arată că abordarea sa nu ar fi
inechitabilă, în măsura în care Erste a participat ea însăși la înțelegere.
2. Apreciere
212. Prin acest motiv, Erste arată că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a considerat că Comisia era
îndreptățită să impute acestuia răspunderea încălcării comise de GiroCredit anterior achiziționării sale, deși
aceasta din urmă aparținea la momentul comiterii încălcării Grupului Bank Austria.
213. Mai concret, Curtea este invitată să analizeze dacă faptul că GiroCredit a fost controlată de o altă
societate-mamă la momentul la care a comis încălcarea exclude posibilitatea Comisiei de a imputa Erste, noua
societate-mamă, comportamentul ilicit al acestei filiale.
214. Nu credem acest lucru.
215. Mai întâi trebuie să reamintim principiile pe care Curtea le-a stabilit cu privire la imputabilitatea încălcărilor
în cazul succesiunilor de întreprinderi și în cadrul unui grup de societăți.
216. Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile
„întreprinderilor” și că noțiunea „întreprindere” cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică,
independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (79) .
217. Curtea consideră în plus că răspunderea pentru comiterea unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE are
un caracter personal nu numai din cauza naturii încălcării în cauză, dar și a naturii și a gradului de severitate al
sancțiunilor aferente(80) .
218. Prin urmare, Curtea se pronunță în sensul că răspunderea pentru această încălcare îi revine persoanei fizice
sau juridice care conducea întreprinderea la momentul comiterii încălcării, chiar dacă la data adoptării deciziei
prin care se constată încălcarea menționată, exploatarea întreprinderii era în răspunderea unei alte persoane(81) .
Atâta timp cât există persoana juridică care conducea întreprinderea la momentul încălcării, răspunderea pentru
comportamentul ilicit al întreprinderii îi revine acelei persoane juridice, chiar dacă elementele materiale și umane
care au concurat la comiterea încălcării au fost preluate după data comiterii încălcării de o a treia persoană(82) .
219. Dimpotrivă, în cazul în care o entitate care a comis o încălcare a normelor de concurență încetează să existe
din punct de vedere juridic sau economic după comiterea încălcării, Curtea aplică criteriul denumit „al
continuității economice”(83) .
220. Aplicarea acestui criteriu permite să se evite ca întreprinderile să eludeze sancțiunile aplicate de Comisie
prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor modificări juridice
sau organizaționale și, așadar, să se asigure o aplicare eficace a normelor de concurență(84) .
221. În aceste condiții instanța apreciază că, în situația în care, între momentul în care este comisă încălcarea și
momentul în care întreprinderea în cauză trebuie să răspundă pentru această încălcare, persoana responsabilă cu
exploatarea acestei întreprinderi a încetat să existe din punct de vedere juridic, într-o primă etapă, este necesar să
se localizeze totalitatea elementelor materiale și umane care au concurat la comiterea încălcării pentru a
identifica, într-o a doua etapă, persoana care a devenit responsabilă cu exploatarea acestui ansamblu(85) .
49
222. În ceea ce privește, mai exact, caracterul imputabil al încălcărilor în cadrul unui grup de societăți, Curtea
consideră că faptul că o filială poate avea o personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura
posibilitatea imputării comportamentului său societății-mamă, în special în situația în care filiala nu își stabilește
în mod autonom comportamentul său pe piață, ci aplică, în esență, directivele emise de cea din urmă(86) .
223. Odată amintite aceste elemente, trebuie să se examineze în continuare temeinicia criticilor invocate de
recurentă.
224. În susținerea primei sale critici, recurenta repune în discuție, în esență, aprecierile de fapt ale Tribunalului.
Aceasta contestă afirmațiile cuprinse la punctul 327 din hotărârea atacată potrivit cărora GiroCredit era, la
momentul comiterii încălcării, persoana juridică responsabilă cu exploatarea activităților bancare. Recurenta
furnizează în această privință un anumit număr de elemente care urmăresc să demonstreze că Bank Austria AG și
GiroCredit îndeplineau condițiile în care răspunderea pentru comportamentul unei filiale poate fi atribuită
societății-mamă.
225. Apreciem că aceste argumente nu sunt admisibile având în vedere principiile pe care le-am prezentat la
punctele 65-72 din prezentele concluzii. Într-adevăr, în ceea privește constatările Tribunalului expuse la punctul
327 din hotărârea atacată, este vorba despre aprecieri de fapt care nu sunt susceptibile de a fi discutate în cadrul
unui recurs. În continuare, în ceea ce privește elementele pe care le furnizează recurenta în susținerea
demonstrației sale, nu este vorba decât despre o reproducere textuală a elementelor pe care aceasta le-a prezentat
deja Tribunalului. Prin intermediul acestei prime critici recurenta urmărește, în realitate, să obțină o simplă
reexaminare a cererii introductive prezentate Tribunalului și o nouă apreciere a faptelor, aspecte care nu intră în
competența Curții în cadrul unui recurs.
226. În susținerea celei de a doua critici recurenta arată, în esență, că Tribunalul a comis o eroare de drept
statuând că răspunderea pentru comportamentul GiroCredit anterior transferului său trebuie să fie imputată noii
societăți-mamă, și anume Erste, iar nu fostei societăți-mamă, respectiv Bank Austria AG.
227. Apreciem că această critică nu este întemeiată din următoarele motive.
228. Având în vedere principiile enunțate de Curte, GiroCredit era răspunzătoare pentru încălcările pe care le-a
comis pe piață cu titlu individual. Într-adevăr, în pofida participației majoritare deținute de Grupul Bank
Austria(87), din cuprinsul punctului 479 din motivele deciziei în litigiu reiese că politica comercială a acestei
filiale nu era influențată de societatea-mamă și nici nu era stabilită de o întreprindere terță. Din cuprinsul
punctului 479 menționat reiese de asemenea că GiroCredit își apăra în mod independent propriile interese, pe
propria răspundere și fără să primească nicio directivă. Având în vedere jurisprudența citată anterior, fosta
societate-mamă nu era, așadar, obligată să răspundă pentru comportamentul filialei sale.
229. Prin achiziționarea sa de către Erste, persoana juridică responsabilă cu exploatarea GiroCredit a încetat să
existe din punct de vedere juridic și, în aplicarea criteriului continuității economice, Erste a devenit persoana
juridică răspunzătoare pentru totalitatea elementelor materiale și umane ale acestei întreprinderi, inclusiv pentru
acelea care au concurat la comiterea încălcării. Achiziționarea acestei întreprinderi a condus, așadar, la
transmiterea către Erste a tuturor activelor și pasivelor întreprinderii, inclusiv a răspunderii acesteia pentru
încălcări ale dreptului comunitar(88) .
230. În consecință, faptul că GiroCredit fusese sub controlul unei alte societăți-mamă la momentul la care a
comis încălcarea cu titlu individual nu permitea excluderea răspunderii Erste, noua societate-mamă, pentru
comportamentul acestei filiale anterior achiziționării sale. Să se admită contrariul ar însemna, în final, să se
repună în discuție autonomia care i-a fost recunoscută filialei menționate.
231. În aceste condiții, considerăm că Tribunalul putea să aprecieze, în mod justificat, că imputarea răspunderii
pentru încălcarea comisă de GiroCredit societății Erste nu putea să fie exclusă doar pentru că GiroCredit era
controlată de o altă societate-mamă la momentul comiterii încălcării.
232. În plus, trebuie să se ia în considerare faptul că Erste nu putea să ignore comportamentul anticoncurențial al
GiroCredit la momentul achiziționării sale, în măsura în care amândouă participau, de aproape trei ani, la
încălcarea menționată în decizia în litigiu(89) . Recurenta a achiziționat, așadar, această întreprindere în
cunoștință de cauză.
233. În lumina acestor elemente considerăm că motivul invocat de Erste, întemeiat pe o imputare eronată a
răspunderii încălcării, poate fi respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat, fără a fi necesar să se
examineze celelalte critici.
50
234. Din considerațiile precedente rezultă că motivele invocate de recurente în susținerea cererii lor de anulare a
articolului 1 din decizia în litigiu trebuie să fie, în opinia noastră, respinse în totalitate.
IX – Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în
măsura în care aprecierea gravității încălcării și a cuantumului de bază al amenzii ar fi afectate de erori de drept
și de motivare și ar încălca dreptul la apărare
235. Prin aceste motive se urmărește obținerea unei reduceri a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor la
articolul 3 din decizia în litigiu. Acestea vizează repunerea în discuție a aprecierilor Tribunalului referitoare, în
primul rând, la gravitatea încălcării, în al doilea rând, la existența unor circumstanțe atenuante și, în al treilea
rând, la cooperarea recurentelor în cadrul procedurii.
A – Cu privire la primul motiv, întemeiat pe erori de drept referitoare la aprecierea gravității încălcării
236. BA-CA, în cadrul primului motiv, precum și Erste și RZB, în cadrul celui de al doilea motiv al acestora
contestă temeinicia aprecierilor Tribunalului privind gravitatea încălcării.
237. Urmând metoda prevăzută la punctul 1 din liniile directoare, calculul cuantumului amenzilor se efectuează
în funcție de cele două criterii menționate la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, și anume
gravitatea încălcării și durata acesteia(90) .
238. Punctul 1 secțiunea A primul și al doilea paragraf din liniile directoare este redactat după cum urmează:
„La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci
când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.
Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave.
– încălcări minore :
Acestea pot fi restricții care vizează schimburile comerciale, cel mai adesea verticale, dar cu un impact limitat
asupra pieței și care aduc atingere doar unei părți substanțiale, dar relativ limitată, a pieței comunitare.
Amenzi posibile: de la 1 000 la 1 milion de [euro].
– încălcări grave :
Cel mai adesea sunt restricții orizontale sau verticale de același tip ca cele menționate anterior, dar care se aplică
într-o manieră mai riguroasă, care au un impact mai mare asupra pieței și care își produc efectele pe arii extinse
ale pieței comune. […]
Amenzi posibile: de la 1 milion la 20 de milioane de [euro].
– încălcări foarte grave :
Acestea sunt, în general, restricții orizontale, precum cartelurile de fixare a prețurilor și cote de împărțire a
piețelor, sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței unice […]
Amenzi posibile: peste 20 de milioane de [euro].”
239. Gravitatea încălcării este analizată în continuare în raport cu caracteristicile fiecărei întreprinderi în cauză.
În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, scara sancțiunilor reținute permite să se diferențieze tratamentul aplicat
întreprinderilor în funcție de natura încălcărilor comise. Comisia ia atunci în considerare capacitatea economică
efectivă a întreprinderilor în cauză de a produce un prejudiciu și stabilește cuantumul amenzii la un nivel care să
îi asigure un caracter descurajator. Aceasta este etapa în care Comisia poate clasifica întreprinderile în diferite
categorii și poate să pondereze cuantumul de bază al amenzii pentru fiecare dintre acestea.
240. Odată amintite aceste elemente, trebuie să se examineze în continuare totalitatea criticilor formulate de
Erste, RZB și BA-CA, întemeiate pe o apreciere eronată a gravității încălcării.
241. Astfel cum am arătat la punctul 69 din prezentele concluzii, controlul Curții are ca obiect să examineze în
ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect factorii care să permită aprecierea gravității
comportamentului întreprinderii în lumina articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17.
1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere neconformă cu liniile directoare

51
242. RZB invocă caracterul contradictoriu al motivării hotărârii atacate. Într-adevăr, deși la punctul 226 din
hotărârea atacată Tribunalul ar arăta că Comisia nu poate să se îndepărteze de la metoda pe care a prezentat -o în
liniile directoare, la punctul 237 din hotărârea menționată acesta s-ar pronunța în sensul că faptul că Comisia a
precizat abordarea sa cu privire la evaluarea gravității încălcării nu se opune examinării de către aceasta a
gravității încălcării în funcție de elemente care nu sunt menționate în mod expres în liniile directoare. Recurenta
critică Tribunalul pentru faptul că s-a îndepărtat de la metodologia expusă în liniile directoare în scopul
controlului legalității deciziei în litigiu. Tribunalul ar fi statuat astfel în mod greșit că această apreciere ar putea
să țină seama de criterii care nu sunt menționate în mod expres în liniile directoare, chiar dacă acestea determină
așteptări legitime în privința întreprinderilor.
243. Comisia arată că, în timp ce aceasta era în mod efectiv limitată de liniile directoare pe care și le-a stabilit,
nu aceeași este situația pentru Tribunal în cadrul competenței sale de fond. Pe de altă parte, rezulta clar din
jurisprudență că liniile directoare nu stabilesc decât un „program minimal” care nu generează o enumerare
limitativă a elementelor care trebuie luate în considerare. În circumstanțe justificate, ar fi chiar posibilă
îndepărtarea de la acest program.
b) Apreciere
244. Apreciem că această critică este neîntemeiată.
245. Într-adevăr, în opinia noastră, Tribunalul nu a comis nicio eroare de apreciere prin faptul că a statuat că
metoda descrisă de Comisie în liniile directoare nu se opunea luării în considerare a unor elemente care nu erau
menționate în mod expres în acestea.
246. Liniile directoare conțin elemente de flexibilitate care permit Comisiei să țină seama de elemente multiple
în aprecierea gravității încălcării și în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 17(91) .
247. Printre aceste elemente prevăzute la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare figurează nu numai cele
care au legătură cu natura încălcării, cu impactul și mărimea sa geografică, dar și elementele care au legătură
chiar cu caracteristicile întreprinderilor și cu necesitatea de a asigura o acțiune disuasivă. În aprecierea fiecăruia
dintre elementele menționate, Comisia trebuie să ia în considerare în mod necesar factorii proprii încălcării,
factori pe care liniile directoare nu pot să îi enumere în mod exhaustiv(92) .
248. În această privință, Comisia poate să se întemeieze pe numeroșii factori pe care Curtea însăși i -a identificat
în jurisprudența sa(93) .
249. Comisia poate mai întâi să evalueze gravitatea încălcării în funcție de împrejurările specifice cauzei și să
țină seama de contextul legislativ și economic al comportamentului incriminat. Analizând natura restricțiilor în
calea concurenței, Comisia poate lua în considerare conținutul, durata, numărul, intensitatea și întinderea
geografică a acordului, precum și valoarea mărfurilor la care se referă acesta. Aceasta poate să ia în considerare
de asemenea numărul și importanța relativă a părților la acord pe piață, examinând în special cota lor de piață,
mărimea, comportamentul și rolul lor la încheierea acordului. Comisia poate de asemenea să examineze situația
pieței la momentul la care a fost comisă încălcarea și să țină seama de deteriorarea suferită de ordinea publică
economică. În final, aceasta poate ține seama de riscul pe care îl reprezintă acordul în cauză pentru obiectivele
Comunității Europene.
250. În această măsură, nu considerăm că Comisia se îndepărtează de metoda pe care și-a stabilit-o în liniile
directoare și că încalcă securitatea juridică a întreprinderilor în cauză(94) .
251. În lumina acestor elemente, considerăm că analiza Tribunalului cu privire la acest punct nu este afectată de
nicio eroare de drept și nu prezintă nicio contradicție de motivare.
252. Acest prim aspect trebuie, așadar, în opinia noastră, respins.
2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a „naturii” încălcării
253. În susținerea celui de al doilea aspect, RZB invocă patru critici.
52
254. În primul rând, RZB susține că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat, la punctul 240 din
hotărârea atacată, că natura încălcării are un rol primordial în calificarea încălcărilor ca fiind foarte grave, pe
când celelalte criterii, și anume impactul concret asupra pieței al încălcării și întinderea geografică a pieței
relevante, au o pondere mai puțin importantă.
255. În al doilea rând, recurenta consideră că Tribunalul a comis de asemenea o eroare de drept atunci când și -a
întemeiat aprecierea pe elemente care nu se regăsesc în liniile directoare, și anume importanța sectorului bancar
pentru economie, gama largă de produse bancare avute în vedere de înțelegere și participarea la reuniuni a celei
mai mari părți a băncilor austriece.
256. În al treilea rând, RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a luat în considerare politica guvernului de
protejare a sectorului bancar de libera concurență. În plus, aceasta a considerat în mod neîntemeiat că intervenția
autorităților statale în cadrul unor comportamente care intră în domeniul de aplicare al articolului 81 CE este o
circumstanță agravantă pentru stabilirea amenzii.
257. În al patrulea rând, RZB susține că în mod greșit Tribunalul nu ia în considerare efectul descurajator al
amenzilor pentru a examina gravitatea intrinsecă a încălcării, chiar dacă pleda pentru o apreciere globală.
b) Apreciere
258. Cu privire la prima critică, apreciem că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că natura încălcării joacă
efectiv un rol primordial în caracterizarea încălcărilor drept foarte grave.
259. Dintr-o jurisprudență constantă rezultă, pe de o parte, că înțelegerile orizontale în materie de prețuri au fost
întotdeauna considerate ca făcând parte din încălcările cele mai grave ale dreptului comunitar, în măsura în care
acestea presupun o intervenție directă în parametrii esențiali ai concurenței(95) . În speță, ni se pare evident ca o
înțelegere de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, de o amploare precum cea care a fost constatată de
Comisie, referitoare la un sector economic tot atât de important ca sectorul bancar să nu poată eluda calificarea
drept încălcare foarte gravă.
260. În plus, Tribunalul s-a pronunțat în Hotărârea din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia(96), în sensul că
gravitatea încălcării putea fi stabilită prin referire la natura și la obiectul comportamentelor abuzive și că
elemente care alcătuiesc obiectul unui comportament pot avea mai mare importanță în scopul stabilirii
cuantumului amenzii decât cele care privesc efectele acestui comportament(97) . Curtea a confirmat această
abordare considerând că efectul unei practici anticoncurențiale nu era un criteriu hotărâtor în aprecierea
cuantumului adecvat al amenzii(98) .
261. În final și după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 240 din hotărârea atacată, din liniile
directoare și în special din descrierea încălcărilor drept foarte grave, rezultă că înțelegerile de fixare a prețurilor
pot fi calificate ca foarte grave numai pe baza naturii acestora, fără ca Comisia să fie obligată să demonstreze un
impact concret al încălcării asupra pieței sau să evalueze mărimea pieței geografice relevante(99) . Astfel, prin
însăși natura sa, acest tip de acord poate constitui o încălcare foarte gravă, indiferent de impactul său concret
asupra pieței și de mărimea sa geografică.
262. În consecință, nu se poate imputa Tribunalului faptul că s-a pronunțat în sensul că cele trei criterii
menționate la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare nu au aceeași importanță în scopul aprecierii gravității
unei încălcări.
263. Cu privire la a treia critică, am precizat deja la punctele 245-251 din prezentele concluzii că Tribunalul
putea să aprecieze în mod corect gravitatea încălcării ținând seama de alte elemente decât cele menționate în
mod expres în liniile directoare. În consecință, propunem Curții să respingă ca neîntemeiată această critică.
264. În ceea ce privește a treia și a patra critică, recurenta obiectează în esență cu privire la ponderea criteriilor
care au permis să se aprecieze gravitatea încălcării. Față de rolul care revine Curții în cadrul recursului,
considerăm că nu este de competența acesteia să facă o astfel de analiză. În consecință, invităm Curtea să declare
aceste criterii inadmisibile.
265. În lumina tuturor acestor elemente, apreciem că al doilea aspect al acestui motiv trebuie respins.
3. Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată privind „impactul concret al
încălcării asupra pieței”
53
266. RZB susține că Tribunalul a comis o eroare de drept permițând Comisiei să deducă din simpla „punere în
aplicare” a înțelegerii existența unui impact concret al încălcării asupra pieței. Această apreciere ar fi contrară
modului de redactare a liniilor directoare și ar demonstra că Tribunalul confundă „punerea în aplicare” a
acordurilor, condiție de aplicare a articolului 81 CE, cu criteriul mai strict al „impactului concret […] asupra
pieței”, care este pertinent pentru a justifica gravitatea încălcării. Hotărârea Cascades/Comisia, citată anterior,
este în sens contrar raționamentului Tribunalului(100) . În plus, expertiza economică depusă de recurente ar
demonstra că acordurile cu privire la produsele esențiale nu au avut niciun impact asupra condițiilor efectiv
aplicate.
267. BA-CA, la rândul său, consideră că efectele concrete ale încălcării asupra pieței au fost evaluate în mod
eronat. Într-adevăr, expertiza economică prezentată de recurente ar demonstra că reuniunile nu aveau astfel de
efecte pe piața austriacă.
268. În plus, potrivit BA-CA Tribunalul ar fi încălcat principiile de administrare a probelor, în cadrul examinării
expertizei economice. Într-adevăr, prin solicitarea ca o astfel de expertiză să se refere la „ansamblul efectelor
potențiale ale acordurilor asupra pieței”, Tribunalul ar depăși ceea ce se poate cere de la o expertiză economică
destinată să probeze lipsa punerii în aplicare a acordurilor și a legăturii de cauzalitate între reuniunile bancare și
libera concurență pe piață.
269. Comisia, la rândul ei, arată că expertiza economică prezentată de bănci nu se referă decât la două produse
bancare și nu la efectele potențiale ale acordului asupra pieței. În orice caz, punerea în aplicare, chiar și parțială,
a unui acord al cărui obiect este anticoncurențial ar fi suficientă pentru a înlătura posibilitatea de a conchide în
sensul unei lipse de impact al respectivului acord asupra pieței.
b) Apreciere
270. Critica formulată de recurente este, în opinia noastră, unul dintre punctele cele mai delicate din acest dosar.
271. Într-adevăr, nici liniile directoare, nici jurisprudența comunitară nu sunt deosebit de clare cu privire la
necesitatea și la modul în care trebuie să se țină seama de criteriul întemeiat pe impactul concret al încălcării
asupra pieței.
272. Curtea statuează că, în scopul aprecierii efectelor încălcării asupra pieței, Comisia are obligația să se
raporteze la jocul concurenței care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării(101) . În plus, în situația în care
este vorba despre încălcări grave prin esența lor ale dreptului concurenței, Curtea consideră că nu este vorba
despre un element hotărâtor în aprecierea cuantumului adecvat al amenzii(102) .
273. În plus, în temeiul punctului 1 secțiunea A din liniile directoare, Comisia poate să țină seama numai de
impactul concret al încălcării asupra pieței atunci când acesta poate fi măsurat. Cu alte cuvinte înțelegem că,
dacă acest impact nu este măsurabil, Comisia nu poate ține seama de el în calcularea amenzii.
274. În schimb, în ceea ce privește înțelegerile orizontale privind prețurile sau repartizarea piețelor, din liniile
directoare și în special din descrierea încălcărilor foarte grave rezultă că aceste înțelegeri pot fi calificate ca
foarte grave numai pe baza naturii lor, fără ca Comisia să fie obligată să demonstreze un impact real al încălcării
asupra pieței sau să evalueze mărimea pieței geografice relevante(103) . În această situație, impactul real al
încălcării constituie un element dintre cele care, dacă este măsurabil, poate să permită Comisiei să mărească
cuantumul amenzii dincolo de pragul de 20 de milioane de euro.
275. Deși liniile directoare au permis să se clarifice modul în care Comisia apreciază gravitatea unei încălcări, cu
toate acestea rămân numeroase incertitudini cu privire la semnificația termenului „măsurabil”. Până la ce punct
trebuie să măsoare Comisia impactul concret al încălcării asupra pieței pentru a-l lua în considerare în vederea
calculării amenzii? Este suficient ca, în vederea calculării amenzii, Comisia să demonstreze că acordurile au fost
puse în aplicare pentru a deduce un impact concret al încălcării asupra pieței, astfel cum a statuat Tribunalul în
hotărârea atacată, sau trebuie să furnizeze alte indicii?
276. Considerăm că răspunsul instanței comunitare cu privire la acest aspect nu este clar întrucât există încă o
incertitudine cu privire la elementele de care trebuie să țină seama Comisia.
i) Abordarea instanței comunitare
277. Potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul susține că Comisia nu este obligată să cuantifice cu
precizie impactul concret al unei încălcări sau să furnizeze o apreciere a valorii acestuia(104) . Într-adevăr,
Tribunalul arată dificultățile cu care poate fi confruntată Comisia în măsura în care, în opinia sa, „dovada
54
[efectelor concrete ale unei încălcări] presupune compararea situației care rezultă ca urmare a acestei încălcări cu
situația care s-ar fi constatat în lipsa încălcării, care este prin natura sa ipotetică”(105) .
278. În aceste condiții, Tribunalul apreciază că impactul concret al unei înțelegeri asupra pieței trebuie să fie
considerat ca fiind suficient demonstrat în ipoteza în care Comisia este în măsură să furnizeze indicii concrete și
credibile care să demonstreze cu o probabilitate rezonabilă că înțelegerea a avut un impact asupra pieței(106) .
279. Plecând de la această constatare, s-au dezvoltat în continuare două curente jurisprudențiale.
280. În cadrul primului curent, Tribunalul apreciază că Comisia poate să se întemeieze în mod legitim pe
punerea în aplicare a înțelegerii, pentru a concluziona în sensul existenței unui impact asupra pieței.
281. Este vorba despre curentul susținut de Tribunal în hotărârea atacată pe baza cauzelor în care s-au pronunțat
Hotărârile citate anterior Groupe Danone/Comisia(107) și Brasserie nationale/Comisia(108) .
282. Tribunalul are tendința de a relativiza importanța criteriului întemeiat pe impactul concret al încălcării
asupra pieței și cerințele în legătură cu demonstrarea acestuia, în măsura în care, în cazul acordurilor de fixare a
prețurilor sau de repartizare a piețelor, Comisia nu este obligată să țină seama de acesta în sensul liniilor
directoare, pentru a califica respectiva încălcare ca fiind foarte gravă(109) .
283. În cazul unei înțelegeri de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, Tribunalul consideră că Comisia
poate să deducă în mod legitim că încălcarea a avut efecte asupra pieței, pe baza faptului că membrii înțelegerii
au luat măsuri pentru a aplica prețurile convenite(110) . În orice caz, Tribunalul statuează că, în situația în care
este stabilită punerea în aplicare a înțelegerii, Comisia nu este obligată să demonstreze în mod sistematic că
acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor în cauză să atingă un nivel al prețului de tranzacție superior
celui care ar fi prevalat în absența înțelegerii, iar aceasta pentru că în acest scop ar fi necesare resurse
considerabile, precum și efectuarea unor calcule ipotetice(111) .
284. În plus, Tribunalul acordă o importanță decisivă voinței părților de a le conferi acordurilor lor un efect
concret. Tribunalul apreciază astfel că „[c]eea ce s-a întâmplat ulterior cu privire la prețurile de piață efectiv
obținute putea fi influențat și de alți factori ce nu se aflau sub controlul membrilor înțelegerii” și statuează că
aceștia din urmă nu pot invoca în propriul beneficiu factori externi care le-au contracarat eforturile(112) .
285. Această jurisprudență a fost preluată de Tribunal într-un anumit număr din hotărârile sale recente printre
care figurează Hotărârea din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia(113), și Hotărârea Carbone-Lorraine/Comisia,
citată anterior(114) .
286. În cadrul celui de al doilea curent jurisprudențial, Tribunalul cere Comisiei mai mult decât simpla dovadă a
punerii în aplicare a înțelegerii pentru a afirma că aceasta a avut un impact real asupra pieței.
287. În Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia(115), acesta a arătat că
„punerea în aplicare a unui acord nu implică în mod necesar ca acesta să producă efecte reale” pe piață(116) . În
această cauză, Tribunalul a statuat că, în vederea calculării amenzii, Comisia nu se putea întemeia exclusiv pe o
relație de la cauză la efect și nu se putea limita să constate că acordul fusese pus în aplicare pentru a deduce
existența impact concret asupra pieței.
288. În plus, în Hotărârea Roquettes Frères/Comisia, citată anterior, și în Hotărârea Tribunalului din 27
septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia(117), cu privire la înțelegerea referitoare la piața
gluconatului de sodiu, Tribunalul a arătat că, „prin caracterul său de condiție prealabilă impactului concret al
unei înțelegeri, punerea în aplicare efectivă [a acesteia] constituie un început de indiciu al existenței unui impact
concret al înțelegerii”(118) . Poate fi vorba despre un indiciu puternic, cu condiția ca totuși Comisia să nu se
limiteze la această analiză(119) .
289. Astfel, în cauzele în care au fost pronunțate aceste două hotărâri citate anterior, Comisia nu numai că a
evidențiat existența unei puneri în aplicare „scrupuloase” a acordurilor, dar a demonstrat de asemenea o
concordanță între prețurile fixate prin înțelegere și cele practicate efectiv pe piață de întreprinderile în cauză.
Comisia subliniase de asemenea importanța cotei de piață deținute de întreprinderi pe piața relevantă, precum și
eforturile pe care le-au depus pentru organizarea, continuarea și supravegherea acordurilor(120) .
290. De altfel, în Hotărârile din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia și Archer Daniels Midland II, citate
anterior, cu privire la înțelegerea referitoare la piața acidului citric, Tribunalul a statuat că Comisia apreciase în
mod corect impactul concret al înțelegerii asupra pieței, demonstrând existența unei puneri în aplicare
„minuțioase” a acordurilor și a unei concordanțe între prețurile fixate prin înțelegere și cele practicate în fapt de
55
întreprinderile în cauză și subliniind importanța cotelor de piață ale acestora pe piața relevantă și durata
înțelegerii(121) .
291. În final, în Hotărârile din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia, BPB/Comisia și Lafarge/Comisia, citate
anterior, cu privire la înțelegerea referitoare la piața plăcilor din ipsos, Tribunalul a statuat că, cu excepția
stabilității cotelor de piață, Comisia dovedise în mod suficient efectele încălcării, demonstrând că participanții la
înțelegere dețineau majoritatea pieței relevante, că măsurile convenite între părți fuseseră puse în aplicare și
aveau drept scop majorarea prețurilor până la un nivel superior celui la care ar fi ajuns în lipsa acestor măsuri.
Potrivit Tribunalului, toate aceste indicații aveau drept scop să demonstreze că încălcarea era susceptibilă să
producă efecte anticoncurențiale semnificative(122) .
292. Aceste hotărâri nu sunt decât o ilustrare a jurisprudenței Tribunalului care urmărește să ceară Comisiei mai
multe dovezi decât cea întemeiată pe simpla punere în aplicare a înțelegerii. În hotărârile menționate, Tribunalul
a avut ocazia să precizeze importanța care se cuvenea să se acorde fiecăruia dintre aceste indicii.
293. În ceea ce privește indiciul întemeiat pe punerea în aplicare a înțelegerii, Tribunalul apreciază că importanța
sa poate să crească odată cu durata acordului. Tribunalul a arătat că buna funcționare a unei înțelegeri complexe
cu privire la fixarea prețurilor, la repartizarea piețelor și la schimbul de informații implică cheltuieli importante
de administrare și gestiune. În consecință, Tribunalul consideră că este legitim să aprecieze că, dacă
întreprinderile au continuat încălcarea și au asigurat eficacitatea gestiunii administrative în timpul unei perioade
atât de îndelungate, iar aceasta în pofida riscurilor inerente unei astfel de activități ilicite, membrii înțelegerii au
avut un beneficiu din acordul lor și, prin aceasta, acordul a avut un efect concret asupra pieței relevante(123) .
294. În ceea ce privește indiciul întemeiat pe importanța și pe stabilitatea cotelor de piață ale întreprinderilor,
Tribunalul apreciază că acest factor nu este suficient, în sine, pentru a stabili existența unui impact concret.
Într-adevăr, în opinia sa, faptul că părțile la înțelegere dețin o cotă majoritară pe piață are legătură cu obiectul
înțelegerii, iar nu cu efectele acesteia. Ar fi vorba, în consecință, despre o indicație care să demonstreze că
încălcarea era susceptibilă să producă efecte anticoncurențiale semnificative, iar nu că aceasta ar fi fost cu
adevărat situația(124) . Potrivit Tribunalului, Comisia trebuie astfel să aprecieze acest factor ținând seama de
datele privind situația de pe piața relevantă înainte de înțelegere. În plus, Tribunalul apreciază că importanța
acestui indiciu crește odată cu durata înțelegerii(125) .
295. În ceea ce privește indiciile întemeiate pe o evoluție coordonată a prețurilor, Tribunalul a adoptat două
abordări.
296. În Hotărârile citate anterior Jungbunzlauer/Comisia și Archer Daniels Midland II, Tribunalul apreciază că,
pentru a verifica aprecierea făcută de Comisie privind impactul concret al înțelegerii asupra pieței, „trebuie să se
examineze mai ales aprecierea sa cu privire la efectele produse de înțelegere asupra prețurilor”. În opinia sa,
Comisia trebuie să constate astfel cu un grad rezonabil de probabilitate că acordurile în cauză le-au permis
efectiv părților să ajungă la un nivel de preț superior celui care ar fi prevalat în absența înțelegerilor. În acest
context, Tribunalul apreciază că Comisia trebuie să țină seama de toate condițiile obiective ale pieței relevante,
având în vedere contextul economic și eventual cel legislativ care prevalează, și trebuie să demonstreze că, în
contextul liberei concurențe, nivelul prețurilor nu ar fi evoluat identic cu cel al prețurilor practicate(126) .
297. În cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior, Tribunalul a apreciat că
existența unui paralelism permanent între prețurile fixate de membrii înțelegerii și prețurile efectiv solicitate
clienților „demonstra corespunzător cerințelor legale că înțelegerea avusese un impact concret asupra pieței care
era «măsurabil» în sensul liniilor directoare, comparând prețul ipotetic care ar fi prevalat în absența înțelegerii cu
prețul practicat în speță ca urmare a constituirii înțelegerii”(127) .
298. În schimb, în Hotărârea Lafarge/Comisia, citată anterior, pronunțată recent de Tribunal, acesta a apreciat că,
în situația în care s-a stabilit punerea în aplicare a unei înțelegeri, Comisia nu este obligată să demonstreze în
mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor în cauză să atingă un nivel al prețului de
tranzacție superior celui care ar fi prevalat în absența înțelegerii. O astfel de demonstrație ar consuma, în opinia
sa, resurse considerabile și ar necesita folosirea unor calcule ipotetice bazate pe modele economice a căror
exactitate nu poate fi verificată decât cu dificultate de către instanță. În această cauză, Tribunalul a statuat că
Comisia demonstrase conform cerințelor legale existența unui impact concret al înțelegerii asupra prețurilor,
bazându-se pe publicarea de liste de prețuri și pe fixarea prețurilor, impact care, deși indicativ, afectează în
opinia sa libera concurență(128) .
299. În Hotărârea Degussa/Comisia, citată anterior, Tribunalul a arătat că aceste indicii trebuie să se bazeze, în
plus, pe factori economici obiectivi și să nu rezulte din simple supoziții(129) .
56
300. În lumina acestor elemente trebuie să se examineze în continuare temeinicia criticii formulate de RZB.
ii) Punctul nostru de vedere
301. Astfel cum am arătat, recurenta critică în esență Tribunalul pentru că a permis Comisiei să deducă din
simpla punere în aplicare a înțelegerii existența unui impact concret al încălcării asupra pieței, iar aceasta în
scopul calculului amenzii.
302. Suntem de părere că această critică este întemeiată.
303. Într-adevăr, apreciem că este important să se mențină o exigență ridicată referitoare la probe în privința
Comisiei, în situația în care aceasta afirmă că o înțelegere a avut un impact asupra pieței în vederea aprecierii
gravității încălcării și a calculului cuantumului amenzii.
304. Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții și liniilor directoare, Comisia nu este obligată să țină seama
de efectul încălcării asupra pieței în situația în care este vorba despre o încălcare deosebit de gravă, precum
acordul în cauză.
305. Cu toate acestea, dacă Comisia demonstrează existența unui impact concret al încălcării, aceasta îi permite
să întărească gravitatea încălcării și să majoreze cuantumul de bază al amenzii, dincolo de pragul stabilit de
liniile directoare.
306. Or, considerăm că amenzile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 17 sunt, prin natura și importanța
lor, asimilabile unei sancțiuni penale, deși, în sensul strict al termenului, au caracterul unei sancțiuni
administrative. Intervenția Comisiei, care înainte de toate este represivă, trebuie să respecte, așadar, atât pe plan
procedural, cât și pe fond, principiile dreptului penal și Comisia trebuie, așadar, să demonstreze elementele pe
care se bazează pentru a calcula cuantumul sancțiunii.
307. Aceasta este cu atât mai important în cazul unei încălcări foarte grave, întrucât Comisia nu este condiționată
decât de plafonul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Contrar încălcărilor calificate ca
fiind minore sau grave, Comisia poate, într-adevăr, să depășească pragul de 20 de milioane de euro prevăzut la
punctul 1 secțiunea A a treia liniuță din liniile directoare, ceea ce îi lasă o mare marjă de apreciere.
308. În acest context, dacă Comisia alege să țină seama de impactul concret al încălcării asupra pieței pentru a
aprecia gravitatea acesteia și pentru a determina cuantumul aferent al amenzii, aceasta trebuie atunci să fie în
măsură să furnizeze indicii concrete, credibile și suficiente care să demonstreze existența unor efecte reale ale
încălcării asupra pieței, precum și o legătură de cauzalitate între acordul anticoncurențial și modificarea liberei
concurențe pe piață.
309. Or, nu aceasta este abordarea pe care a reținut-o Tribunalul în hotărârea atacată.
310. Într-adevăr, chiar dacă Tribunalul putea să aprecieze, în mod întemeiat, la punctul 288 din hotărârea atacată,
că „Comisia putea, în mod legitim, să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii”, în opinia noastră, acesta
a comis o eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul că o astfel de analiză era suficientă pentru a
concluziona că există un impact asupra pieței.
311. Pe de o parte, astfel cum a statuat Tribunalul în Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior,
apreciem că punerea în aplicare a unui acord nu implică în mod necesar ca acesta să producă efecte reale asupra
pieței. În opinia noastră, aceste efecte sunt încă și mai puțin „măsurabile” în sensul punctului 1 secțiunea A din
liniile directoare. Punerea în aplicare a unui acord constituie, așadar, un indiciu important întrucât este vorba
despre o condiție prealabilă unui impact concret asupra pieței, dar în opinia noastră este vorba numai despre un
început de indiciu(130) .
312. Considerăm că, în plus, Comisia trebuie să poată admite indiciile întemeiate pe evoluția prețurilor sau a
cotelor de piață ale întreprinderilor, fără ca acesta să implice consumul unor resurse considerabile. De exemplu,
în cadrul unui acord de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, considerăm că este esențial și în perfectă
concordanță cu demonstrația pe care trebuie să o facă Comisia ca aceasta să analizeze, față de condițiile
obiective ale pieței relevante, efectele acordului asupra prețurilor. O astfel de analiză poate permite să se constate
o creștere sau o diminuare a prețurilor ca urmare a punerii în aplicare a acordurilor sau existența unui paralelism
între prețurile fixate prin înțelegere și prețurile practicate efectiv. În contextul acestei aprecieri și astfel cum a
amintit chiar Tribunalul la punctul 284 din hotărârea atacată, pentru a aprecia impactul concret al unei încălcări
asupra pieței, Comisia trebuie să se refere la libera concurență care ar fi existat în mod normal în absența
încălcării. Chiar dacă este dificil să se impună Comisiei să furnizeze evaluări aritmetice, apreciem totuși că
57
aceasta poate, pe baza unei comparații între situația pieței înainte să se fi comis încălcarea și după punerea
acesteia în aplicare, să demonstreze anumite tendințe.
313. În consecință, nu împărtășim nici argumentația Tribunalului expusă la punctul 287 din hotărârea atacată,
conform căreia nu este necesar să se țină seama de nivelul prețurilor de piață practicate efectiv, întrucât era
susceptibil de a fi influențat de alți factori care nu pot fi controlați de membrii înțelegerii. Într -adevăr, nici nu
este nevoie să se amintească faptul că obiectul controlului Comisiei este acela de a măsura impactul concret al
înțelegerii asupra pieței, în special asupra prețurilor, iar aceasta, astfel cum a statuat Curtea, ținând seama de
contextul economic și legislativ.
314. În final, am dori numai să amintim că, deși împărtășim grija Tribunalului cu privire la dificultățile pe care le
poate întâmpina Comisia în a dovedi un impact concret al înțelegerii(131), considerăm că, în speță, aceasta nu
poate să justifice insuficiența demonstrației Comisiei, mai ales în situația în care aceasta își întemeiază
aprecierea pe un indiciu unic, întemeiat pe punerea în aplicare a acordului.
315. Având în vedere totalitatea acestor elemente, apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a
statuat că, în speță, Comisia putea, în scopul aprecierii gravității încălcării și a calculului cuantumului de bază al
amenzii, să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a concluziona că există un impact concret
asupra pieței.
316. În consecință, propunem Curții să declare întemeiat acest al treilea aspect al motivului.
4. Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește „mărimea
pieței geografice relevante”
317. RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a examinat, la punctele 308-313 din hotărârea atacată,
argumentul potrivit căruia dimensiunea vădit și în mod incontestabil limitată a teritoriului Republicii Austria s-ar
opune unei calificări ca fiind foarte gravă a încălcării constatate. În plus, un astfel de raționament ar fi contrar
modului de redactare a liniilor directoare și practicii decizionale a Comisiei.
b) Apreciere
318. Apreciem că acest aspect nu este întemeiat.
319. Pe de o parte și contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul a prezentat în mod clar și suficient motivat
la punctele 308-313 din hotărârea atacată motivele pentru care mărimea limitată a pieței geografice relevante nu
se opunea, potrivit Tribunalului, calificării încălcării ca fiind foarte gravă.
320. Astfel cum în mod just a prezentat Tribunalul la punctul 240 din hotărârea atacată și astfel cum am arătat la
punctul 261 din prezentele concluzii, acordurile de fixare a prețurilor precum cele în cauză pot constitui prin
natura lor o încălcare foarte gravă, indiferent de impactul lor asupra pieței și de mărimea pieței geografice
relevante.
321. În plus, amintim că practica decizională a Comisiei nu poate constitui cadru juridic pentru amenzile în
materie de concurență(132) . Într-adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, orientările rezultate din această
practică nu prezintă decât un caracter indicativ în măsura în care împrejurările proprii cauzelor, precum piețele,
produsele, țările, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice(133) . În aceste condiții, recurenta
nu se poate prevala de deciziile anterioare ale Comisiei.
322. În final, am dori să adăugăm că nici Tratatul CE, nici Regulamentul nr. 17, nici liniile directoare și nici
jurisprudența nu permit să se aprecieze că numai restricțiile referitoare la piețe foarte mari pot fi calificate ca
fiind încălcări foarte grave. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 312 din hotărârea atacată,
Curtea apreciază că teritoriul unui stat membru – sau chiar o parte redusă a acestuia – poate fi considerat ca
reprezentând o parte însemnată a pieței comune. În plus, după cum am văzut, încălcarea constatată în speță nu
afectează numai Republica Austria, dar este susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre.
323. În aceste condiții, apreciem că al patrulea aspect al acestui motiv trebuie să fie respins.
5. Cu privire la al cincilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată de către Tribunal a influenței
caracterului selectiv al măsurilor represive și pe o încălcare a obligației de motivare
58
324. În susținerea celui de al cincilea aspect, RZB invocă două critici.
325. În primul rând, RZB critică Tribunalul pentru faptul că a respins argumentul acesteia potrivit căruia
calificarea încălcării ca fiind foarte gravă este incompatibilă cu posibilitatea Comisiei de a urmări doar unele
dintre întreprinderile care au participat la încălcare.
326. În al doilea rând, RZB susține că Tribunalul a încălcat obligația sa de motivare prin faptul că nu a răspuns la
argumentele potrivit cărora, pe de o parte, nivelul ridicat al amenzii ar contrazice caracterul simbolic al unei
proceduri îndreptate în definitiv împotriva întregului sistem bancar austriac și, pe de altă parte, ar conduce la
denaturări ale concurenței din moment ce amenda este aplicată doar în privința a 10 % din bănci. În final,
calificarea încălcării ca fiind foarte gravă nu ar fi în concordanță cu critica privind „nedreptatea întreprinderilor
individuale”.
b) Apreciere
327. În ceea ce privește prima critică, considerăm, precum Comisia, că aceasta constituie numai reproducerea
textuală a unui motiv susținut deja în fața Tribunalului și nu identifică nicio eroare de drept. În conformitate cu
principiile amintite la punctul 65 din prezentele concluzii, propunem Curții să respingă ca inadmisibilă această
critică.
328. În ceea ce privește a doua critică privind nemotivarea hotărârii atacate, considerăm că nu trebuie
admisă(134) .
329. Amintim mai întâi că, în temeiul articolului 36 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului în
temeiul articolului 53 din statutul menționat, „[h]otărârile se motivează”.
330. Potrivit Curții, motivarea unei hotărâri trebuie să evidențieze în mod clar și neechivoc raționamentul
Tribunalului, astfel încât să se permită persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele deciziei luate, iar
Curții să își exercite controlul jurisdicțional(135) . În ceea ce privește o acțiune întemeiată pe articolul 230 CE,
cerința motivării implică în mod evident ca Tribunalul să analizeze motivele de anulare invocate de reclamantă și
să expună rațiunile care au condus la respingerea motivului sau la anularea actului atacat. În special în cadrul
punerii în aplicare a articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, Curtea consideră că trebuie să
verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale tuturor argumentelor invocate de recurentă în
susținerea anulării sau a diminuării amenzii(136) .
331. Cu toate acestea, în Hotărârea Connolly/Comisia(137), Curtea a limitat această obligație de a răspunde
motivelor invocate. Curtea a considerat că motivarea unei hotărâri trebuie apreciată în funcție de împrejurările
speței(138) și că nu se poate impune ca Tribunalul să răspundă „în detaliu la fiecare argument invocat de către
reclamant, în special dacă nu avea un caracter suficient de clar și de precis și nu se întemeia pe elemente de
probă corespunzătoare”(139) .
332. Având în vedere aceste elemente, apreciem că Tribunalul nu era obligat să răspundă argumentelor în
discuție, formulate de recurentă.
333. Într-adevăr, la punctul 315 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că premisa recurentei potrivit căreia
Comisia ar fi luat măsuri represive împotriva întreprinderilor într-un mod selectiv și simbolic era eronată.
Tribunalul a arătat că, în realitate, Comisia stabilise destinatarii deciziei pe baza frecvenței participării acestora la
reuniunile cele mai importante(140) . În aceste condiții, considerăm că Tribunalul nu era obligat să continue
examinarea celorlalte argumente invocate de recurentă și întemeiate pe această premisă.
334. În consecință, propunem Curții să se pronunțe în sensul că acest al cincilea aspect este inadmisibil și
neîntemeiat.
6. Cu privire la al șaselea aspect, întemeiat pe lipsa unei aprecieri globale a gravității încălcării
335. RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a efectuat o apreciere globală a gravității încălcării, având în
vedere toate aspectele menționate în liniile directoare (natura încălcării, impactul real al încălcării și mărimea
pieței geografice relevante), precum și factori exogeni, și anume importanța economică a sectorului bancar
austriac, lipsa necesității unui efect descurajator și caracterul selectiv al măsurilor represive. Dacă Tribunalul ar
fi făcut o astfel de analiză, ar fi arătat că încălcarea în cauză nu putea fi calificată ca fiind foarte gravă.
b) Apreciere
59
336. Considerăm că acest argument nu este întemeiat. Într-adevăr, examinând primul aspect al acestui motiv, am
apreciat că Tribunalul nu comisese nicio eroare de apreciere întrucât a statuat că, în speță, Comisia putea să țină
seama de alte elemente decât cele menționate în mod expres în liniile directoare și în special de elemente
„exogene”(141) pentru a aprecia gravitatea încălcării. În realitate, recurenta invocă un aspect care, în opinia
noastră, este pur și simplu în contradicție cu cele susținute în cadrul primului aspect al acestui motiv.
337. În consecință, acest al șaselea aspect trebuie respins ca neîntemeiat.
7. Cu privire la al șaptelea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește împărțirea
recurentelor pe categorii
338. Din decizia în litigiu rezultă că piața bancară austriacă este caracterizată prin prezența unor grupuri bancare
având o structură pe mai multe niveluri, numite „descentralizate”.
339. Casele de economii precum și băncile populare au o structură pe două niveluri și casele de credit agricol
(băncile Raiffeisen) au, în ceea ce le privește, o structură pe trei niveluri. În fiecare dintre aceste structuri pe mai
multe niveluri (denumite în continuare „sectorul caselor de economii”, „sectorul Raiffeisen” și „sectorul băncilor
populare” și, împreună, „sectoarele descentralizate”), o instituție centrală denumită în limbajul curent „societate
centrală” exercită funcții de suport și de service pentru băncile din sector. Erste, RZB și ÖVAG sunt instituțiile
centrale ale sectorului caselor de economii, ale sectorului Raiffeisen și, respectiv, ale sectorului băncilor
populare.
340. În temeiul punctului 1 secțiunea A din liniile directoare, Comisia poate, cu privire la încălcările foarte
grave, să ajusteze cuantumul de bază al amenzii în funcție de capacitatea economică efectivă a autorilor
încălcării de a denatura concurența.
341. În prezentele cauze, Comisia a apreciat, la punctul 515 din motivele deciziei în litigiu, că acest tip de
tratament diferențiat se impunea în măsura în care existau diferențe considerabile de mărime între întreprinderile
și grupurile bancare participante la „rețeaua Lombard”.
342. Comisia a împărțit, așadar, destinatarele deciziei în litigiu în cinci categorii, în funcție de datele disponibile
despre cotele lor de piață. În ceea ce privește Erste, RZB și ÖVAG, Comisia apreciază că, în calitate de societăți
centrale ale sectoarelor descentralizate, ale caselor de economii, ale băncilor Raiffeisen și, respectiv, ale băncilor
populare, trebuie să li se atribuie cotele de piață ale sectoarelor respective, pentru a aprecia mai bine puterea lor
economică pe piață. Erste și RZB au fost clasificate, așadar, în prima categorie, în timp ce ÖVAG a fost
clasificată în a treia categorie.
a) Criticile formulate de recurente
343. În primul rând, sub rezerva unor elemente specifice legate de situația respectivă a acestora, Erste, RZB și
ÖVAG repun în discuție principiul unei astfel de atribuiri. Acestea apreciază că Tribunalul a încălcat, pe plan
juridic, condițiile în care Comisia putea să le atribuie, în calitate de instituții centrale ale sectoarelor
descentralizate, cotele de piață ale sectoarelor respective ale acestora, în scopul împărțirii pe categorii. În această
privință, recurentele susțin că atribuirea menționată încalcă articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17,
precum și principiul proporționalității sancțiunii, principiul răspunderii personale pentru încălcările dreptului
concurenței și principiul egalității.
344. În al doilea rând, Erste, RZB și ÖVAG consideră că Tribunalul le-a încălcat dreptul la apărare.
345. În al treilea rând, acestea susțin că rolul și funcțiile lor în cadrul grupurilor bancare nu au fost apreciate în
mod corect.
346. În al patrulea rând, Erste susține că aprecierile Tribunalului cu privire la cota de piață a grupului caselor de
economii sunt eronate.
347. În al cincilea rând, ÖVAG susține că Tribunalul a denaturat faptele și elementele de probă prezentate în fața
sa.
i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către instituțiile centrale a cotelor de piață ale
băncilor din sectoarele descentralizate
348. Erste, RZB și ÖVAG invocă mai multe argumente în susținerea acestei critici.
– Cu privire la principiul atribuirii și criteriile de apreciere utilizate în acest scop
60
349. Erste, RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat, la punctele 356 și 373
din hotărârea atacată, că, prin faptul că le-a atribuit cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate
în vederea stabilirii amenzii, Comisia nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă și le-a
sancționat doar „pentru propriul comportament”.
350. În opinia acestora, o astfel de atribuire ar însemna în realitate a le imputa răspunderea pentru încălcările
comise de băncile din sectoarele lor descentralizate deoarece poziția acestor bănci pe piață este luată în
considerare în mod integral pentru stabilirea amenzii. Erste, RZB și ÖVAG consideră, prin urmare, că această
atribuire ar fi trebuit să fie apreciată din perspectiva criteriilor pe care Curtea le-a stabilit cu privire la
imputabilitatea încălcărilor în cadrul unui grup de societăți, și anume posibilitatea unui control al întreprinderii și
existența unei unități economice.
351. Întemeindu-se pe existența relațiilor stabilite în cadrul grupurilor bancare și pe funcțiile suport și de servicii
exercitate de instituțiile centrale, Comisia și Tribunalul ar fi eludat cerințele stricte impuse de jurisprudență.
352. Comisia susține că criteriul determinant pentru împărțirea pe categorii este compararea puterii reale pe
piață, care se bazează pe relațiile stabile ale băncilor descentralizate cu societățile lor centrale.
– Cu privire la încălcarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, a principiului proporționalității
sancțiunii, a principiului răspunderii personale pentru încălcările dreptului concurenței și a principiului egalității
353. Erste susține că atribuirea către societățile centrale (GiroCredit sau Erste)(142) a cotelor de piață deținute de
aproximativ 70 de case de economii austriece încalcă articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 coroborat
cu punctul 1 secțiunea A al șaselea paragraf din liniile directoare. Astfel, această dispoziție nu ar permite să se
impute unei întreprinderi cota de piață a unor întreprinderi terțe prezente în același sector de activitate.
354. De asemenea, Erste și RZB arată că o astfel de atribuire încalcă principiul răspunderii personale pentru
comiterea de încălcări ale dreptului concurenței, precum și a principiului proporționalității sancțiunilor.
355. În sfârșit, RZB și ÖVAG afirmă că Tribunalul a încălcat și principiul egalității. În această privință, RZB
critică Tribunalul pentru că a asimilat entitățile centrale ale sectoarelor descentralizate, marilor bănci centralizate
în vederea clasificării pe categorii. Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă nu trebuia să se
rețină doar o parte a cotelor de piață ale fiecărui sector avut în vedere pentru a ține cont de faptul că, atunci când
participă la reuniuni interbancare, o entitate centrală, precum RZB, se limitează să transmită informații, în
măsura în care aceasta nu poate interveni în numele băncilor și în măsura în care nu poate să dea instrucțiuni
pentru a pune în aplicare eventualele acorduri.
356. Comisia amintește faptul că atribuirea cotelor de piață în decizia în litigiu nu se întemeiază pe constatări
specifice privind participarea efectivă a băncilor descentralizate la încălcare, ci doar pe faptul că Comisia a
sancționat societățile centrale pentru propriul comportament. Aceasta adaugă că niciun comportament al unui terț
nu a fost imputat în speță.
357. În ceea ce privește argumentele invocate de RZB, Comisia indică mai întâi că amenzile aplicate societăților
centrale nu depășesc plafonul de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii conform articolului 15 din
Regulamentul nr. 17. Prin urmare, această situație este diferită de cea în care ar fi fost necesar să se ia în
considerare cifra de afaceri totală a grupului dacă societatea centrală și băncile descentralizate ar fi fost
considerate o unitate economică. Comisia arată în continuare că recurenta nu precizează în ce măsură situații
diferite ar fi fost tratate în mod identic fără o justificare adecvată.
358. În sfârșit, Comisia invocă inadmisibilitatea argumentului referitor la examinarea proporționalității amenzii,
deoarece Curtea nu poate înlocui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere.
ii) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o încălcare a dreptului la apărare
359. În fața Tribunalului, Erste și ÖVAG critică Comisia pentru faptul că nu a menționat, în comunicarea privind
obiecțiunile, intenția sa de a atribui instituțiilor centrale cotele de piață ale grupurilor fiecăreia dintre acestea, în
vederea calculului amenzii.
360. În recursurile lor, Erste și ÖVAG susțin că Tribunalul le-a încălcat dreptul la apărare întrucât a statuat, la
punctul 369 din hotărârea atacată, că indicația cuprinsă în comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia
acestea erau societățile centrale ale sectorului caselor de economii și ale celui al băncilor populare, era suficientă.
61
361. Erste și ÖVAG susțin că Comisia nu ar fi trebuit să se limiteze la o simplă afirmație generală și ar fi trebuit
să informeze întreprinderile cu privire la concluziile pe care intenționa să le deducă din toate elementele de fapt
referitoare la încălcare.
iii) Cu privire la a treia critică, întemeiată pe o apreciere eronată a rolului și a funcțiilor instituțiilor centrale în
cadrul grupurilor bancare
362. Erste, RZB și ÖVAG impută Tribunalului faptul că nu a apreciat în mod corect rolul și funcțiile acestora în
cadrul grupurilor bancare.
363. Erste contestă aprecierea Tribunalului, exprimată la punctul 401 din hotărârea atacată, potrivit căreia
aceasta avea ca misiune de „a reprezenta” sectorul caselor de economii în cadrul reuniunilor bancare.
364. ÖVAG, la rândul său, arată că, contrar a ceea ce a statuat Tribunalul, nu are nicio posibilitate de a angaja
băncile populare autonome și nu formează cu acestea o unitate economică.
365. RZB susține că nu dispune de o „expertiză mai însemnată și de informații mai de calitate” prin raportare la
alte bănci din sectorul său descentralizat, contrar celor indicate la punctul 405 din hotărârea atacată. În orice caz,
aceasta susține că cele constatate de Tribunal privind legăturile pe care le avea cu sectorul său descentralizat se
opuneau faptului de a imputa RZB cotele de piață ale acestui sector, în totalitatea lor. În sfârșit, aceasta arată că
nu are o capacitate comparabilă cu aceea a marilor bănci organizate de manieră ierarhică de a cauza prejudicii
particularilor și că nici nu este în măsură să profite de practicile în litigiu în lipsa unei cote de piață individuale
semnificative sau a unei participări la câștigurile băncilor din sector.
iv) Cu privire la a patra critică, întemeiată pe o stabilire incorectă a cotelor de piață ale Erste și ale grupului
caselor de economii
366. Erste susține că în mod greșit Tribunalul nu a constatat că, în speță, Comisia s-a bazat pe o evaluare prea
ridicată a cotelor de piață pentru a o clasifica în una dintre categorii. Într-adevăr, atât înainte, cât și după fuziunea
sa cu GiroCredit, cota sa de piață ar fi net inferioară celei pe care a reținut-o Comisia și pe care a confirmat-o
Tribunalul la punctele 455 și 458 din hotărârea atacată.
367. Prin urmare, la punctul 457 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept întrucât a apreciat
că Erste rămânea clasificată în prima categorie și că respectiva critică, presupunând că este întemeiată, nu ar fi
susceptibilă să repună în discuție dispozitivul deciziei în litigiu. În această privință, Tribunalul ar fi încălcat
principiile egalității de tratament și al proporționalității prin faptul că nu a făcut distincție, în vederea clasificării
pe categorii, între deținerea unei cote de piață de 30 % și cea a unei cote de piață de 17 %.
368. Comisia susține că putea clasifica Erste în prima categorie după fuziunea cu GiroCredit, indiferent de cota
de piață exactă. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că Comisia ar fi ținut cont de două ori de
cotele de piață și de comportamentul Erste Österreischische Spar-Casse-Bank AG (și anume Erste înainte de
fuziunea cu GiroCredit, denumită în continuare „EÖ”), Comisia susține inadmisibilitatea acestuia pentru motivul
că Erste urmărește să obțină o simplă reexaminare a faptelor, ceea ce nu este de competența Curții.
v) Cu privire la a cincea critică, întemeiată pe o denaturare a faptelor și a elementelor de probă
369. ÖVAG susține că analiza Tribunalului duce la o denaturare a elementelor de probă care figurează în dosar.
Într-adevăr, schimburile de informații și activitățile ÖVAG în calitate de pretinsă coordonatoare și reprezentantă
a băncilor populare descentralizate nu ar fi fost niciodată dovedite (punctele 401-406 din hotărârea atacată). În
plus, Tribunalul ar fi invocat în mod greșit o hotărâre a Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională)
(Austria) din 23 iunie 1993 pentru a justifica atribuirea cotelor de piață ale băncilor din sector (punctele 392-401
din hotărârea atacată). Într-adevăr, ÖVAG arată că nu participa la această procedură și că această hotărâre se
referea numai la aspectele legate de „rezervele lichide”. Tribunalul ar fi comis astfel o eroare de fapt, precum și o
eroare de drept și, în plus, ar fi depășit marja de apreciere de care dispune. În sfârșit, ÖVAG susține că
Tribunalul nu a examinat în mod expres situația sa, contrar modului în care a procedat cu privire la Erste și RZB
și la băncile din sectoarele acestora.
370. Comisia arată lipsa de explicații din partea recurentei și susține respingerea acestei critici. În ceea ce
privește eroarea săvârșită de Tribunal prin trimiterea la hotărârea Verfassungsgerichtshof, Comisia contestă
existența oricărei denaturări. Într-adevăr, instanța austriacă s-ar fi pronunțat în mod formal și la modul general cu
privire la relațiile dintre „instituțiile centrale” și „băncile primare” ale acestora, iar băncile populare ar fi vizate
în mod expres de această hotărâre. Potrivit Comisiei, ÖVAG nu pretinde că rolul său ca societate centrală diferă
de cel al societăților centrale din celelalte sectoare.
62
b) Apreciere
i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către instituțiile centrale a cotelor de piață ale
băncilor din sectoarele descentralizate
371. În opinia noastră, această critică invocă un alt aspect delicat al dosarului. Aceasta se referă la modul în care
Comisia trebuie să calculeze cuantumul sancțiunii având în vedere responsabilitățile pe care trebuie să și le
asume autorul încălcării în comiterea acesteia.
372. În prezentele cauze, Comisia a calculat cuantumul amenzii pe care intenționa să o aplice societăților Erste,
RZB și ÖVAG, în calitate de societăți centrale, atribuindu-le cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor
descentralizate. Aceasta îi permitea să aprecieze, în temeiul punctului 1 secțiunea A al patrulea paragraf din
liniile directoare, capacitatea economică a acestora.
373. La punctele 356 și 373 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, acționând astfel, Comisia nu le-a
imputat comportamentul ilicit al băncilor din sectoarele acestora și le-a „sancționat pentru propriul
comportament”.
374. Considerăm că, în această privință, Tribunalul a comis o eroare de drept și a afectat hotărârea atacată cu o
motivare contradictorie.
375. Într-adevăr, prin acest raționament Tribunalul afirmă că societatea centrală nu este răspunzătoare pentru
încălcările comise de băncile din sectorul său descentralizat, dar că, în scopul calculului amenzii, este necesar să
i se atribuie totuși cotele de piață ale întregului grup.
376. Acest raționament nu este logic. Fie Comisia poate imputa răspunderea încălcării societății centrale, în
măsura în care aceasta din urmă alcătuiește o unitate economică împreună cu sectorul descentralizat și, în această
situație, poate ține seama pentru calculul amenzii de capacitatea economică efectivă a întregului sector, fie
Comisia sancționează societatea centrală pentru participarea sa cu titlu individual la încălcare și nu poate ține
seama pentru calculul amenzii decât de cotele de piață ale acesteia, independent de cotele de piață ale sectorului
său descentralizat.
377. Abordarea Tribunalului nu este, așadar, coerentă. Este evident că faptul de a calcula cuantumul sancțiunii
pe baza cotelor de piață realizate de băncile din sectoarele descentralizate constă în „a sancționa” societățile
centrale pentru comportamentul ilicit al acestor bănci.
378. Or, considerăm că în calculul sancțiunii și, în speță, al unei amenzi, Comisia nu poate ține seama decât de
capacitatea economică efectivă a întreprinderilor pe care le-a considerat răspunzătoare pentru încălcarea comisă
pe piață. Aceasta rezultă foarte clar din cuprinsul punctului 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile
directoare care se referă în mod expres la „capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării ”(143) . Or, în
decizia în litigiu, numai societățile centrale au fost considerate responsabile pentru încălcare. Chiar Tribunalul
arată aceasta la punctul 356 din hotărârea atacată, când precizează că „decizia [în litigiu] nu întemeiază
imputarea cotelor de piață pe constatări specifice cu privire la participarea efectivă a băncilor descentralizate la
încălcare” și că „Comisia a sancționat societățile centrale pentru propriul comportament”.
379. În această etapă a analizei noastre, apreciem că prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către
instituțiile centrale a cotelor de piață ale băncilor din sectoarele descentralizate este întemeiată, fără a mai fi
necesar să analizăm celelalte critici formulate de recurente, și că al șaptelea aspect al acestui prim motiv trebuie
admis.
380. În lumina acestor elemente, apreciem că al treilea și al șaptelea aspect ale primului motiv sunt întemeiate. În
consecință, propunem Curții să se pronunțe în sensul că acest motiv, care se întemeiază pe erori de drept în ceea
ce privește aprecierea gravității încălcării, este întemeiat și să anuleze hotărârea atacată în măsura în care este
afectată:
– de o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul a statuat că, în speță, Comisia putea să deducă din simpla
punere în aplicare a înțelegerii existența unui impact concret al încălcării asupra pieței, iar aceasta în scopul
aprecierii gravității încălcării și al calculului cuantumului de bază al amenzii, precum și
– de o eroare de drept și de o motivare contradictorie, în măsura în care Tribunalul a statuat că, în scopul
aprecierii gravității încălcării și al calculului cuantumului de bază al amenzii, Comisia putea să le atribuie
întreprinderilor Erste, RZB și ÖVAG cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate, chiar dacă nu
le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă.
63
381. Cu toate acestea, propunem Curții să continue analiza celorlalte motive invocate de recurente, în măsura în
care prin acestea se urmărește de asemenea obținerea unei reduceri a cuantumului amenzii aplicate de Comisie.
B – Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept, pe o nemotivare și pe o denaturare a elementelor de
probă în ceea ce privește existența unor circumstanțe atenuante
382. În temeiul punctului 3 din liniile directoare, pot constitui circumstanțe atenuante, dacă se stabilește:
– un rol exclusiv pasiv sau imitativ al unei întreprinderi în comiterea încălcării;
– neaplicarea în practică de către întreprindere a acordurilor;
– încetarea încălcărilor de îndată ce intervine Comisia;
– existența unei îndoieli justificate a întreprinderii cu privire la caracterul ilicit al comportamentului restrictiv;
– încălcări comise datorită neglijenței și
– cooperare efectivă a întreprinderii în cadrul procedurilor, în afara sferei de aplicare a comunicării privind
cooperarea.
383. Nici Comisia în decizia în litigiu (punctele 525-542 din motive), nici Tribunalul în hotărârea atacată
(punctele 469-511) nu au reținut circumstanțe atenuante în favoarea recurentelor.
384. În prezentele recursuri, ÖVAG critică Tribunalul pentru faptul că nu a recunoscut ca circumstanțe atenuante
comportamentul său pasiv în timpul încălcării. BA-CA susține, în ceea ce o privește, că Tribunalul a comis de
asemenea erori de drept neținând seama de participarea autorităților publice la reuniunile bancare, precum și de
caracterul public al acestora.
a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului în ceea ce privește

comportamentul pasiv al ÖVAG
i) Argumentația părților
385. ÖVAG critică, în esență, modul în care Tribunalul a apreciat, cu titlu de circumstanțe atenuante,
comportamentul său în timpul încălcării. ÖVAG invocă, în această privință, mai multe critici.
– Cu privire la prima critică, întemeiată pe o exercitare incorectă a competenței jurisdicționale a Tribunalului
386. Recurenta impută Tribunalului faptul că s-a limitat la a reproduce textul liniilor directoare fără a examina
împrejurările cauzei și în special rolul său specific în cadrul „rețelei Lombard”.
– Cu privire la a doua critică, întemeiată pe utilizarea unui criteriu de apreciere eronat
387. Recurenta consideră că Tribunalul a comis o eroare de drept, la punctul 483 din hotărârea atacată, întrucât
și-a întemeiat aprecierea pe criteriul participării băncilor la reuniuni, criteriu care a fost de asemenea utilizat în
cadrul împărțirii băncilor pe categorii. Procedând astfel, Tribunalul leagă problema împărțirii băncilor în funcție
de puterea lor pe piață de aceea a recunoașterii unei circumstanțe atenuante. Or, potrivit recurentei, recunoașterea
unei circumstanțe atenuante nu ar putea depinde de caracterul „sporadic” al participării unei întreprinderi la
reuniuni. Într-adevăr, liniile directoare ar obliga Comisia să efectueze o apreciere diferențiată a rolurilor, iar nu o
prezentare maniheeană de tipul „totul sau nimic”.
– Cu privire la a treia critică, întemeiată pe denaturarea elementelor de probă prezentate Tribunalului
388. Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi denaturat prezentarea sa, precum și faptele ce rezultă din dosar privind
participarea sa la înțelegere. Într-adevăr, aceasta nu ar fi pretins niciodată că s-ar fi distanțat de înțelegere, dar a
subliniat în mod constant rolul modest pe care îl avea în cadrul acesteia.
– Cu privire la a patra critică, întemeiată pe o motivare contradictorie
389. Potrivit ÖVAG, analiza Tribunalului ar fi contradictorie în măsura în care ÖVAG este considerată „mare
bancă” și „reprezentantă a unui sector”, deși Comisia nu a procedat la nicio verificare la sediile sale, deși
recurenta nu făcea parte din „cercul restrâns al băncilor” și deși nu participa decât la un număr limitat de
reuniuni.
64
390. Comisia consideră că aceste critici sunt lipsite de pertinență numai în temeiul simplului fapt că, pentru
motive de echitate, Curtea nu are competența să înlocuiască aprecierea Tribunalului cu propria apreciere.
ii) Apreciere
391. În opinia noastră, acest prim aspect trebuie respins în totalitate.
392. În ceea ce privește prima critică, considerăm că modul în care Tribunalul a exercitat controlul său
jurisdicțional nu poate face obiectul niciunei obiecții. Amintim într-adevăr că, în cadrul controlului de legalitate
al deciziei în litigiu, Tribunalul exercită un control jurisdicțional restrâns care trebuie să țină seama de marja de
apreciere de care dispune Comisia pentru a stabili cuantumul amenzilor. În analiza criticilor invocate de ÖVAG,
controlul Tribunalului se limita, așadar, la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum
și la verificarea exactității materiale a faptelor și a absenței unei erori de drept, a unei erori vădite în aprecierea
faptelor și a unui abuz de putere. În această privință, Tribunalul a indicat, la punctele 484 și 487 din hotărârea
atacată, că recurenta nu demonstrase că, în cadrul analizei Comisiei, aceasta săvârșise erori de fapt sau o eroare
vădită în aprecierea faptelor ori un abuz de putere.
393. Contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu s-a limitat la o simplă reproducere a liniilor directoare,
întrucât a indicat în mod clar jurisprudența aplicabilă la punctele 482 și 486 din hotărârea atacată, înainte de a
examina, la punctele 483-489 din această hotărâre, modul în care a ținut cont Comisia de comportamentul
fiecărei întreprinderi și în special de comportamentul ÖVAG în timpul reuniunilor bancare.
394. În consecință, considerăm că această critică poate fi respinsă cu ușurință ca fiind neîntemeiată.
395. În ceea ce privește a doua critică, aceasta trebuie de asemenea respinsă. Pe de o parte, criteriul de apreciere
pe care l-a utilizat Tribunalul pentru aprecierea sa, și anume cel întemeiat pe participarea la reuniuni a membrilor
înțelegerii, este conform unei jurisprudențe constante, menționate expres la punctul 482 din hotărârea atacată.
Acest criteriu permite să se țină seama de comportamentul specific al unei întreprinderi în timpul înțelegerii. Pe
de altă parte, contrar celor susținute de ÖVAG, criteriul menționat este diferit de cel utilizat de Comisie în scopul
împărțirii recurentelor pe categorii, întemeiat numai pe capacitatea economică a întreprinderilor.
396. În ceea ce privește a treia critică, considerăm că nu este admisibilă întrucât argumentele ÖVAG nu conțin
niciun element serios, susceptibil să demonstreze că Tribunalul ar fi denaturat prezentarea sa sau elementele
dosarului cu privire la participarea sa la înțelegere. În orice caz, este evident, în opinia noastră, că prin
sublinierea modestiei rolului său în cadrul reuniunilor bancare, recurenta urmărea să demonstreze distanța pe
care a adoptat-o față de ceilalți membri ai înțelegerii.
397. În sfârșit, în ceea ce privește a patra critică propunem Curții să o respingă de la început ca neîntemeiată,
întrucât faptul că Comisia nu a efectuat o verificare inopinată la sediile recurentei nu contrazice cu nimic faptul
că aceasta poate fi calificată drept „mare bancă” și „reprezentantă a sectorului băncilor populare”.
398. În lumina tuturor acestor elemente, considerăm că primul aspect al acestui motiv trebuie respins ca fiind în
parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.
b) Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind participarea
autorităților publice la reuniunile bancare(144)
399. BA-CA critică în esență Tribunalul pentru că nu a ținut cont de participarea anumitor autorități publice la
reuniuni, ca circumstanță atenuantă. Prin aceasta, Tribunalul ar fi încălcat principiul egalității de tratament, în
măsura în care BA-CA ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi avute în vedere în decizii
anterioare ale Comisiei.
400. Potrivit recurentei, din practica decizională a Comisiei și din jurisprudența Curții ar rezulta că tolerarea unui
comportament de către leg iuitorul național, precum și participarea autorităților publice la reuniuni constituie o
circumstanță atenuantă și justifică astfel reducerea cuantumului amenzii, iar aceasta independent de dimensiunea
întreprinderilor în cauză(145) . Mai exact, BA-CA critică Tribunalul pentru faptul că, la punctul 505 din
hotărârea atacată, a statuat că tolerarea încălcării din partea unor autorități publice nu poate fi luată în
considerare „având în vedere în special mijloacele de care dispun băncile pentru a obține informații juridice
precise și corecte”. Pe de o parte, această condiție nu ar fi conformă jurisprudenței Curții, în special Hotărârii din
9 septembrie 2003, CIF(146) . Pe de altă parte, o astfel de condiție ar duce la o discriminare în defavoarea
anumitor întreprinderi, în funcție de obiectul lor social.
65
ii) Apreciere
401. Considerăm că obiecțiile formulate de BA-CA nu sunt întemeiate.
402. În primul rând, la punctul 505 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat elementele invocate de recurente
în ceea ce privește participarea anumitor autorități publice la reuniuni nu sunt suficiente pentru a întemeia o
îndoială rezonabilă în ceea ce privește caracterul ilicit al reuniunilor din perspectiva dreptului comunitar. În
opinia noastră, este vorba despre o apreciere pe care Curtea nu are competența de a o controla în cadrul unui
recurs, iar aceasta în conformitate cu principiile pe care le-am prezentat la punctele 66-68 din prezentele
concluzii.
403. În al doilea rând, faptul că Tribunalul a statuat că aprobarea sau tolerarea încălcării din partea autorităților
austriece nu ar putea fi luată în considerare ca circumstanțe atenuante nu contravine jurisprudenței comunitare și
nu încalcă, în opinia noastră, principiul egalității de tratament.
404. Pe de o parte, apreciem că recurenta nu poate invoca Hotărârea CIF, citată anterior. Într -adevăr, în această
cauză, înțelegerea era facilitată printr-o lege națională. Acestea sunt condițiile în care instanța comunitară a
apreciat, la punctul 57 din hotărârea menționată, că, „la momentul stabilirii nivelului sancțiunii, comportamentul
întreprinderilor în cauză poate fi apreciat în lumina circumstanței atenuante pe care o constituia cadrul juridic
național”. Or, nu ne aflăm într-o astfel de situație întrucât legea austriacă în cauză care le permite instituțiilor
bancare să acționeze concertat a fost abrogată cel mai târziu la 1 ianuarie 1994, și anume cu un an înainte de
perioada de încălcare acoperită de decizia în litigiu.
405. Pe de altă parte, apreciem că BA-CA nu poate invoca o încălcare a principiului egalității de tratament
pentru motivul că ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi vizate în deciziile anterioare ale
Comisiei.
406. Amintim că principiul egalității de tratament constituie un principiu general de drept pe care Comisia
trebuie să îl respecte în cadrul unei proceduri angajate în temeiul articolului 81 CE. Potrivit unei jurisprudențe
constante, acesta se opune tratării unor situații comparabile în mod diferit și tratării unor situații diferite în
același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv(147) . În contextul
calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, instanța comunitară
a recunoscut că un anumit tratament diferențiat între întreprinderile vizate de o decizie a Comisiei este inerent
pentru aplicarea metodei alese de liniile directoare(148) . Într-adevăr, acestea din urmă permit Comisiei să
individualizeze sancțiunea în funcție de acțiunile și caracteristicile proprii ale întreprinderilor pentru a garanta
eficacitatea normelor comunitare de concurență.
407. În plus, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că, în Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior, Curtea
a amintit că „practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie cadru juridic pentru amenzile în materie de
concurență și că decizii privind alte cazuri au un caracter indicativ în ceea ce privește existența unor
discriminări”(149) . Într-adevăr, astfel cum precizează Curtea, orientările rezultate din această practică nu pot
avea decât un caracter indicativ în măsura în care împrejurările proprii cauzelor, precum piețele, produsele,
țările, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice(150) .
408. În aceste condiții, considerăm că eventualele orientări care pot reieși din deciziile anterioare ale Comisiei nu
pot fi invocate în cadrul prezentelor cauze.
409. În lumina acestor elemente, suntem de părere că al doilea aspect al acestui motiv trebuie respins ca
neîntemeiat.
c) Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind caracterul
public a reuniunilor(151)
410. BA-CA susține că Tribunalul a comis diferite erori de drept prin faptul că nu a acordat nicio reducere a
amenzii, chiar dacă notorietatea publică a reuniunilor bancare era stabilită. În primul rând, Tribunalul ar fi statuat
în mod greșit că înțelegerea nu era de notorietate publică în întreaga sa anvergură, deși numeroase elemente
furnizate în cererea introductivă și în special articolele de presă ar demonstra că publicul cunoștea temele
discuțiilor și legătura directă existentă între reuniunile bancare și evoluția ratei dobânzii. În consecință,
Tribunalul ar fi încălcat principiile privind administrarea probelor, întrucât nu a examinat pe fond documentele
prezentate de recurentă. În al doilea rând, Tribunalul ar depăși ceea ce se poate solicita, prin faptul că a
considerat că opinia publică trebuie să aibă o cunoaștere perfectă a discuțiilor pentru a fi posibilă acordarea unei
reduceri a amenzii. În al treilea rând, Tribunalul ar fi reprodus în mod incorect prezentarea recurentei în măsura
66
în care aceasta nu ar fi susținut cu exactitate că notorietatea publică a reuniunilor ar determina caracterul legal al
acestora.
411. Comisia respinge aceste afirmații. Aceasta precizează că nu există nicio jurisprudență potrivit căreia
participanții la o înțelegere ar putea aprecia că practicile lor sunt legale în temeiul faptului că anumite
comportamente sunt notorii. Dacă ar fi așa, ar fi de ajuns ca anumite practici să fie făcute publice pentru a evita
sancțiuni pecuniare. În această privință, Tribunalul arată în mod clar că notorietatea nu este determinantă.
ii) Apreciere
412. Propunem Curții să respingă de la început acest aspect ca fiind inadmisibil.
413. Într-adevăr, BA-CA urmărește, în esență, să pună în discuție un anumit număr de aprecieri de fapt efectuate
de Tribunal la punctul 506 din hotărârea atacată. Recurenta se limitează să critice concluziile Tribunalului fără să
demonstreze erorile care l-ar fi determinat pe acesta din urmă la o denaturare a elementelor de probă. Critica sa
constituie, așadar, numai o tentativă de a înlocui evaluarea Tribunalului cu versiunea sa privind evenimentele.
414. În aceste condiții, al treilea aspect al motivului trebuie să fie considerat, în opinia noastră, inadmisibil.
415. În lumina tuturor elementelor ce precedă, propunem Curții să se pronunțe în sensul că al doilea motiv
referitor la analiza Tribunalului cu privire la existența circumstanțelor atenuante este în parte inadmisibil și în
parte neîntemeiat și să îl respingă.
C – Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept, pe o încălcare a principiilor egalității de tratament,
protecției încrederii legitime și dreptului la apărare, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie cu
privire la aplicarea secțiunii D a comunicării privind cooperarea
416. În comunicarea privind cooperarea, Comisia a definit condițiile în care întreprinderile care cooperează cu
aceasta în cursul investigării de către Comisie a unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o
reducere a cuantumului amenzii pe care ar fi trebuit să o plătească în lipsa unei astfel de cooperări (secțiunea A
punctul 3).
417. În ceea ce privește aplicarea comunicării privind cooperarea, în privința recurentelor nu s-a contestat faptul
potrivit căruia comportamentul acestora trebuie să fie apreciat în temeiul secțiunii D din această comunicare,
intitulată „Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii”.
418. Potrivit secțiunii D punctul 1 din comunicarea menționată, „[c]ând o întreprindere cooperează, fără a fi
îndeplinite toate condițiile prevăzute în secțiunile B și C, aceasta beneficiază de o reducere de 10-50 % din
cuantumul amenzii care i-ar fi fost aplicată în absența unei cooperări”. [traducere neoficială]
419. Secțiunea D punctul 2 din comunicarea privind cooperarea:
„Acesta poate fi cazul în special dacă:
– anterior trimiterii unei comunicări privind obiecțiunile, o întreprindere furnizează Comisiei informații,
documente sau alte elemente de probă care contribuie la confirmarea existenței încălcării săvârșite,
– ulterior primirii comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere informează Comisia că nu contestă

materialitatea faptelor pe care Comisia își întemeiază acuzațiile.” [traducere neoficială]
420. Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 530 din hotărârea atacată, potrivit unei jurisprudențe constante, o
reducere a cuantumului amenzii în temeiul unei cooperări în cadrul procedurii administrative nu se justifică decât
dacă respectivul comportament al întreprinderii în cauză a facilitat sarcina Comisiei și i-a permis să constate
încălcarea cu mai puține dificultăți și, dacă este cazul, să îi pună capăt.
421. Pe de altă parte, trebuie să se amintească faptul că, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din
Regulamentul nr. 17, Comisia poate, în special, în îndeplinirea sarcinilor care îi sunt atribuite prin articolul 81
CE, să primească toate informațiile necesare de la întreprinderi și de la asociații de întreprinderi care sunt
obligate, în temeiul alineatului (4) al articolului menționat să furnizeze informațiile solicitate. În cazul în care o
întreprindere sau o asociație de întreprinderi nu furnizează informațiile cerute în termenul stabilit de Comisie sau
în cazul în care furnizează informații incomplete, Comisia poate, în temeiul articolului 11 alineatul (5) din
Regulamentul nr. 17, să solicite printr-o decizie să îi fie furnizate informațiile, întreprinderea sau asociația de
întreprinderi expunându-se din acel moment, în caz de menținere a refuzului de a furniza informațiile
menționate, la o amendă sau la penalității cu titlu cominatoriu.
67
422. În această privință, astfel cum a amintit Tribunalul în mod întemeiat la punctul 529 din hotărârea atacată,
cooperarea unei întreprinderi în cadrul investigației nu dă dreptul la nicio reducere a amenzii în situația în care
această cooperare nu a depășit ceea ce rezulta din obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 11 alineatele
(4) și (5) din Regulamentul nr. 17. Dimpotrivă, în cazul în care o întreprindere furnizează, ca răspuns la o cerere
de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, informații care depășesc cu mult informațiile a
căror prezentare a fost solicitată de Comisie în temeiul articolului menționat, întreprinderea în cauză poate
beneficia de o reducere a amenzii.
423. În lumina acestor principii, trebuie să se examineze dacă analiza Tribunalului cu privire la reducerea
cuantumului amenzii acordate de Comisie recurentelor în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din
comunicarea privind cooperarea rezultă dintr-o apreciere eronată.
424. În decizia în litigiu, Comisia a evaluat cooperarea băncilor în raport cu secțiunea D din comunicarea privind
cooperarea. Comisia le-a acordat acestor bănci o reducere a amenzii de 10 %, în conformitate cu secțiunea D
punctul 2 a doua liniuță din această comunicare pentru motivul că acestea nu au contestat materialitatea faptelor
expuse în comunicarea privind obiecțiunile(152) . Dimpotrivă, Comisia a refuzat să le acorde o reducere a
amenzii în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea menționată, potrivit căreia
amenda poate fi redusă dacă „anterior trimiterii unei comunicări privind obiecțiunile, o întreprindere furnizează
Comisiei informații, documente sau alte elemente de probă care contribuie la confirmarea existenței încălcării
săvârșite”. [traducere neoficială]
425. În ceea ce privește răspunsurile la solicitările de informații, Comisia a apreciat că această comunicare a
datelor și a numelor participanților la reuniuni, precum și comunicarea de documente referitoare la aceștia din
urmă nu aveau caracter voluntar. În consecință, aceste comunicări nu puteau fi calificate drept „cooperare”
potrivit Comisiei(153) .
426. În ceea ce privește prezentarea comună a faptelor efectuată de bănci, Comisia a apreciat că aceasta nu a
adus nicio valoare adăugată față de cerințele legale. Comisia a recunoscut că această prezentare depășea
informațiile solicitate, descriind în detaliu contextul istoric al „rețelei Lombard” și rezumând conținutul
diferitelor reuniuni. Cu toate acestea, în opinia sa, prezentarea menționată nu a contribuit la precizarea faptelor ci
mai degrabă la apărarea băncilor.
427. În ceea ce privește documentele comunicate împreună cu prezentarea comună a faptelor, Comisia a arătat că
băncile nu au fost în măsură să identifice, la cererea sa, documentele conținând fapte noi față de faptele care
figurau în documentele obținute în timpul verificărilor sau care trebuiau prezentate ca urmare a solicitărilor de
informații și a concluzionat că aceste documente nu au adus nicio valoare adăugată(154) .
428. În hotărârea atacată, Tribunalul a respins totalitatea motivelor întemeiate pe o nerespectare a comunicării
privind cooperarea. În plus, ținând seama de gravitatea încălcării, Tribunalul s-a pronunțat în sensul că această
cooperare a recurentelor nu justifica nicio reducere suplimentară a amenzii care le-a fost aplicată.
429. În cadrul fiecăruia dintre recursuri, recurentele critică Tribunalul pentru faptul că nu a apreciat corect
amploarea cooperării lor din perspectiva comunicării privind cooperarea și că a încălcat, în această privință,
principiile egalității de tratament și încrederii legitime. Acestea susțin că, în aplicarea secțiunii D din
comunicarea privind cooperarea, ar fi trebuit să beneficieze de o reducere mai importantă a amenzii care le-a fost
aplicată.
1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind puterea de
apreciere a Comisiei și exercitarea controlului său jurisdicțional
430. BA-CA susține că Tribunalul nu a apreciat în mod corect marja de apreciere de care dispune Comisia în
cadrul punerii în aplicare a comunicării privind cooperarea, nici limitele controlului său jurisdicțional. Astfel,
secțiunea D a comunicării privind cooperarea nu ar conferi Comisiei nicio putere de apreciere în ceea ce privește
aspectele, pe de o parte, dacă informațiile furnizate de întreprindere au facilitat sarcina Comisiei și, pe de altă
parte, dacă întreprinderea care a cooperat trebuie să primească o reducere a amenzii. Nici trimiterea la Hotărârea
Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, nu ar fi de natură să justifice existența unei puteri de apreciere
nelimitate a Comisiei. În plus și contrar a ceea ce a statuat Tribunalul la punctul 532 din hotărârea atacată,
aprecierea cooperării unei întreprinderi este supusă competenței de fond a Tribunalului. În această privință
recurenta se referă la Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, în care Tribunalul ar fi acceptat să
examineze dacă reducerea cuantumului amenzii, acordată de Comisie întreprinderii în conformitate cu secțiunea
68
D punctul 2 prima liniuță din comunicarea privind cooperarea, rezulta dintr-o apreciere eronată a amplorii
cooperării întreprinderii, în special având în vedere practica decizională a Comisiei(155) .
b) Apreciere
431. Nu împărtășim punctul de vedere al recurentei cu privire la marja de apreciere de care dispune Comisia în
aplicarea comunicării privind cooperarea.
432. Într-adevăr, astfel cum am arătat, potrivit unei jurisprudențe constante Comisia beneficiază de o mare putere
de apreciere privind calculul cuantumului amenzii. În acest context, Comisia poate să țină seama de elemente
multiple, cu condiția să rămână în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. În ceea
ce privește luarea în considerare a cooperării unei întreprinderi în cadrul procedurii, Curtea a recunoscut în mod
expres în Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, că, „astfel cum rezultă chiar din modul de
redactare a [secțiunii D, punctul 2 din comunicarea privind cooperarea] și în special din cuvintele introductive
«[a]cesta poate fi cazul în special […]», Comisia dispune de o putere de apreciere în această privință”. În
hotărârea menționată, Curtea a stabilit că, în limitele trasate de această comunicare, Comisia dispune de o putere
de apreciere pentru a evalua dacă informațiile sau documentele furnizate în mod voluntar de către întreprinderi
au facilitat sarcina sa și dacă trebuie să se acorde unei întreprinderi o reducere în temeiul comunicării
menționate(156) .
433. În aceste condiții și astfel cum arată Tribunalul la punctul 532 din hotărârea atacată, evaluarea pe care o
face Comisia nu poate, așadar, să facă decât obiectul unui control jurisdicțional restrâns.
434. În final, am dori să subliniem că, în Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, Tribunalul a
analizat dacă reducerea cuantumului amenzii, acordată de Comisie întreprinderii în cauză, în conformitate cu
secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea privind cooperarea, nu rezulta dintr-o apreciere eronată a
amplorii cooperării sale și nu încălca principiul egalității de tratament. Cu toate acestea, reamintim recurentei că,
la punctul 458 din această hotărâre, Tribunalul a refuzat să țină seama de practica decizională anterioară a
Comisiei, considerând că „numai faptul că [aceasta din urmă] a acordat, în practica sa decizională anterioară, o
anumită cotă de reducere pentru un comportament determinat nu înseamnă că este obligată să acorde aceeași
reducere proporțională în cazul aprecierii unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative
ulterioare”.
435. În lumina acestor elemente, propunem, așadar, Curții să respingă acest prim aspect ca fiind neîntemeiat.
2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe erori de drept în aplicarea comunicării privind
cooperarea
436. RZB și BA-CA invocă două critici în susținerea acestui aspect.
a) Cu privire la prima critică, întemeiată pe utilizarea unui criteriu de apreciere eronat și pe încălcarea
principiului egalității de tratament
437. RZB și BA-CA susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a hotărât că, pentru a permite o
reducere a cuantumului amenzii, Comisia putea să impună ca o cooperare să aducă „valoare adăugată”(157) .
438. Potrivit BA-CA, Tribunalul ar fi încălcat și principiul egalității de tratament atunci când a utilizat acest
criteriu. Pe de o parte, Tribunalul ar fi trebuit să îi acorde o reducere mai importantă a cuantumului amenzii în
măsura în care cooperarea sa era mai importantă și superioară din punct de vedere calitativ față de celelalte
întreprinderi. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi hotărât în mod greșit, la punctul 534 din hotărârea atacată, că
faptul că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a acordat o anumită cotă de reducere pentru un
comportament determinat nu înseamnă că aceasta este obligată să acorde aceeași reducere proporțională în cazul
aprecierii unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare.
ii) Apreciere
439. În ceea ce privește argumentele RZB și BA-CA referitoare la utilizarea unui criteriu de apreciere eronat,
propunem Curții, în conformitate cu principiile prezentate la punctul 65 din prezentele concluzii, să le respingă
de la început ca inadmisibile. Într-adevăr, din înscrisurile din dosar rezultă că RZB și BA-CA se limitează să
reproducă argumentele pe care le-au prezentat deja în fața Tribunalului.
69
440. În ceea ce privește argumentul BA-CA, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament,
apreciem că acesta nu este întemeiat.
441. Astfel cum am arătat, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că în cadrul aprecierii sale privind cooperarea,
furnizată de o întreprindere, Comisia nu poate să încalce principiul egalității de tratament(158) . Principiul
egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului comunitar care, potrivit unei jurisprudențe bine
stabilite, este încălcat în cazul în care situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt
tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv.
442. Cu toate acestea, în cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 17, instanța comunitară a recunoscut că un anumit tratament diferențiat între întreprinderile în
cauză, aplicat printr-o decizie a Comisiei, este inerent pentru aplicarea metodei alese de liniile directoare(159) .
În ceea ce privește cooperarea unei întreprinderi în cadrul procedurii, Tribunalul a statuat în Hotărârea Groupe
Danone/Comisia, citată anterior, că o diferență de tratament între întreprinderile în cauză poate fi cauzată de
anumite grade de cooperare care nu sunt comparabile, în special în măsura în care au constat în furnizarea de
informații diferite sau în furnizarea acestor informații în etape diferite ale procedurii administrative ori în
împrejurări care nu sunt analoge(160) .
443. În susținerea criticii sale, recurenta impută Tribunalului că nu i-a acordat o reducere mai importantă în
conformitate cu secțiunea D din comunicarea privind cooperarea, în măsura în care aceasta ar fi cooperat în
cadrul procedurii mai mult decât celelalte bănci în cauză. Considerăm că acest argument nu poate face obiectul
unui control al Curții în cadrul unui recurs, întrucât aceasta ar trebui să înlocuiască astfel aprecierea Tribunalului
cu propria apreciere.
444. În orice situație și chiar dacă Curtea trebuie să considere admisibil argumentul menționat, apreciem că,
având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia, Tribunalul putea, în mod întemeiat și fără să comită
o eroare de drept susceptibilă să fie cenzurată în etapa recursului, să se pronunțe în sensul că, deși cooperarea
recurentei putea, în principiu, să se încadreze într-o situație care să permită o reducere a cuantumului amenzii în
conformitate cu secțiunea D din comunicarea privind cooperarea, aceasta nu ar fi trebuit în mod necesar să
determine Comisia să îi recunoască o reducere mai importantă a amenzii.
445. În final, contrar celor susținute de BA-CA, Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept prin faptul că s-a
pronunțat, la punctul 534 din hotărârea atacată, în sensul că Comisia nu este obligată de practica sa decizională
anterioară. Într-adevăr, astfel cum am menționat deja la punctul 407 din prezentele concluzii, potrivit unei
jurisprudențe constante, practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie cadru juridic pentru amenzile în
materie de concurență și că decizii privind alte cazuri au un caracter indicativ în ceea ce privește existența unor
discriminări. În aceste condiții considerăm că BA-CA nu se poate prevala de o încălcare a principiului egalității
de tratament pentru faptul că ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi avute în vedere în decizii
anterioare ale Comisiei.
446. În lumina celor ce precedă, propunem Curții să statueze că această primă critică este în parte inadmisibilă și
în parte neîntemeiată.
b) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe erori de drept în cadrul examinării amplorii cooperării
întreprinderilor, pe încălcarea principiilor egalității de tratament, protecției încrederii legitime și respectării
dreptului la apărare, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie
447. Această critică este formulată de RZB și BA-CA.
448. Sub rezerva aspectelor specifice legate de situația fiecăreia, acestea susțin, în esență, că Tribunalul a comis
erori de drept în cadrul aprecierii sale privind cooperarea pe care acestea au furnizat-o Comisiei în cursul
diferitelor etape ale procedurii. Tribunalul nu ar fi aplicat în mod corect articolul 11 din Regulamentul nr. 17 și
nu ar fi ținut cont de practica decizională a Comisiei. În plus, Tribunalul ar fi încălcat principiile egalității de
tratament, protecției încrederii legitime, precum și dreptul la apărare al recurentelor. În sfârșit, Tribunalul ar fi
motivat hotărârea atacată în mod insuficient și contradictoriu.
i) Cu privire la primul argument al RZB, întemeiat pe o apreciere eronată a caracterului voluntar al răspunsurilor
la solicitările de informații și pe o încălcare a dreptului la apărare
– Argumentația părților
449. RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a calificat răspunsurile date la solicitarea de informații a
Comisiei drept răspunsuri „voluntare”, ceea ce ar fi trebuit, în opinia acesteia, să ducă la o reducere a amenzii în
temeiul comunicării privind cooperarea. Prin aceasta, Tribunalul ar permite Comisiei ca, din momentul în care
70
începe să aibă îndoieli cu privire la reuniuni între întreprinderi concurente, să adreseze solicitări de informații
formulate în termeni foarte vagi și antrenând consecințe pentru întreprinderile care nu ar răspunde. Comisia ar
exercita astfel o presiune insuportabilă asupra acestor întreprinderi prin adresarea de simple întrebări standard,
punându-le în situația de a depune mărturie împotriva lor înseși. Un astfel de raționament ar încălca dreptul la
apărare al întreprinderilor menționate, astfel cum acesta a fost consacrat în Hotărârea Orkem/Comisia, citată
anterior(161) .
450. Potrivit Comisiei, RZB nu ia în considerare faptul că aceasta nu poate să țină cont de informațiile rezultate
dintr-o cooperare voluntară în sensul comunicării privind cooperarea decât dacă acestea facilitează sarcina sa în
constatarea și reprimarea încălcării și constituie un semn de cooperare veritabilă. Or, informațiile furnizate de
recurentă ar descrie doar contextul istoric al „rețelei Lombard” și conținutul reuniunilor înțelegerii, elemente pe
care Comisia le deținea deja. Prin urmare, nu ar fi existat nicio „valoare adăugată”. Pe de altă parte, Comisia
subliniază că a fost informată, în momentul în care a interogat recurentele, că ansamblul produselor bancare era
discutat cu ocazia a numeroase reuniuni și că acestea se înscriau într-o rețea, astfel încât cadrul încălcării și, prin
urmare, obiectul investigației erau în mod clar identificate, în special în ceea ce privește întreprinderile care au
participat la reuniuni, natura încălcării și obiectul acordurilor. În sfârșit, Comisia precizează că întrebările s-au
referit la ansamblul reuniunilor ținute în mod regulat, astfel încât întreprinderile nu trebuiau să aleagă sau să
evalueze reuniunile susceptibile să constituie încălcări ale articolului 81 CE.
– Apreciere
451. La 21 septembrie 1998, Comisia a adresat o solicitare de informații către numeroase instituții bancare
bănuite că au participat la acorduri sau la practici anticoncurențiale, în conformitate cu articolul 11 alineatele (1)
și (2) din Regulamentul nr. 17.
452. Amploarea solicitărilor de informații adresate de Comisie diferitelor bănci varia între 30 de întrebări
(BA-CA) și 3 întrebări (ÖVAG și Bank der Österreichischen Postsparkasse AG, denumită în continuare
„PSK-B”). Întrebările care figurau în solicitările mai detaliate și cărora le-au răspuns băncile urmăreau să obțină,
în special, indicarea participanților la reuniuni (nume, întreprinderile de unde provin și funcțiile), prezentarea
tuturor documentelor interne referitoare la acestea, precum și descrierea conținutului discuțiilor. Solicitările de
informații conțineau în plus întrebări de felul următor:
„Vă rugăm să prezentați toate procesele-verbale, notele din dosar, corespondența sau alte documente care se
referă la reuniuni, [la] discuții sau la alte contacte ale întreprinderii dumneavoastră cu alte instituții de credit
austriece în cadrul reuniunilor citate în continuare sau la alte eventuale reuniuni care au loc în mod regulat
(indiferent dacă au fost stabilite înainte, în timpul sau după astfel de contacte). Vă rugăm să indicați datele,
inclusiv pe cele ale primei și ultimei reuniuni, și participanții (nume, întreprindere funcție)” (urma o listă cu
anumite reuniuni).
453. Apreciem că aceste critici nu sunt întemeiate.
454. Într-adevăr, apreciem că recurenta confundă obligațiile care îi revin în cadrul unei solicitări de informații
formulată de Comisie în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și avantajele care i se oferă în cadrul
comunicării privind cooperarea.
455. Răspunsurile pe care le-a furnizat recurenta solicitărilor de informații ale Comisiei se înscriu în cadrul
competențelor de investigare recunoscute acestei autorități.
456. În temeiul articolului 11 alineatele (1)-(5) din Regulamentul nr. 17 și astfel cum rezultă din Hotărârea
Orkem/Comisia, citată anterior, Comisia are dreptul să oblige o întreprindere, eventual, prin intermediul unei
decizii, să furnizeze toate informațiile necesare privind faptele de care aceasta poate avea cunoștință și să îi
comunice, dacă este cazul, documentele aferente pe care le deține(162) . Această situație se aplică și în cazul în
care aceste documente pot fi utilizate „la stabilirea, împotriva întreprinderii sau împotriva unei alte întreprinderi,
a existenței unui comportament anticoncurențial”, iar aceasta fără a aduce atingere dreptului la apărare al
întreprinderii(163) . Astfel cum arată Curtea, Regulamentul nr. 17 impune întreprinderii o obligație de colaborare
activă care presupune ca aceasta să pună la dispoziția Comisiei toate informațiile privind obiectul
investigației(164) . În prezenta cauză, recurenta nu se află, așadar, în cadrul unei cooperări „voluntare” la
procedură, susceptibilă să se încadreze în situațiile menționate în comunicarea privind cooperarea.
457. Într-o astfel de situație, apreciem că Tribunalul putea în mod justificat să refuze să califice contribuția
recurentei drept pur „voluntară” și să îi acorde, în temeiul comunicării privind cooperarea, o reducere a
cuantumului amenzii.
71
458. În plus, considerăm că Tribunalul nu a încălcat dreptul la apărare al recurentei, ținând cont de jurisprudența
Curții.
459. Se știe că necesitatea de a asigura respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al
ordinii juridice comunitare care trebuie respectat în cadrul procedurilor administrative de natură să ducă la
sancțiuni(165) . Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior, acest drept trebuie
respectat din etapa investigației prealabile, întrucât aceasta poate avea un caracter de cisiv pentru stabilirea
probelor privind caracterul nelegal al comportamentului întreprinderilor(166) .
460. Curtea încearcă să găsească un echilibru între cerințele privind descoperirea, precum și reprimarea
înțelegerilor anticoncurențiale și cele în legătură cu necesitatea respectării dreptului la apărare al întreprinderilor
vizate de o investigație a Comisiei.
461. Ni se pare foarte dificil de găsit acest echilibru, astfel cum arată termenii folosiți de Curte la punctul 34 din
Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior, potrivit cărora: „dacă, pentru a păstra efectul util al articolului 11
alineatele (2) și (5) din Regulamentul nr. 17, Comisia are dreptul să oblige întreprinderea să furnizeze toate
informațiile necesare privind faptele de care aceasta poate avea cunoștință și să îi comunice, dacă este cazul,
documentele aferente pe care le deține, chiar dacă acestea pot fi utilizate la stabilirea, împotriva sa sau împotriva
unei alte întreprinderi, a existenței unui comportament anticoncurențial, totuși aceasta nu ar putea, printr-o
solicitare de informații, să aducă atingere dreptului la apărare recunoscut întreprinderii” (167) . Aceasta
înseamnă că, astfel cum arată Curtea la punctul 35 din această hotărâre, „Comisia nu poate să impună
întreprinderii obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în
privința căreia sarcina probei revine Comisiei”(168) .
462. Această jurisprudență care, în anumite privințe, ni se pare contradictorie, arată dificultățile cu care se poate
confrunta instanța comunitară în controlul său privind respectarea dreptului la apărare al întreprinderilor în
cadrul acestui tip de procedură.
463. Acest control trebuie să se facă, în mod necesar, de la caz la caz. Întrebarea care se pune este în special care
sunt informațiile ce pot fi de natură să evidențieze comportamentul anticoncurențial al întreprinderilor pe piață.
464. Prezentele cauze nu par să ridice dificultăți reale în această privință.
465. Într-adevăr, Curtea a statuat deja că întrebările privind reuniunile întreprinderilor, care nu urmăresc decât să
obțină informații de fapt despre desfășurarea acestor reuniuni și despre calitatea participanților, precum și
comunicarea documentelor aferente acestora nu constituie subiectul unor critici(169) .
466. În schimb, Tribunalul a hotărât de asemenea că informațiile privind obiectul și desfășurarea reuniunilor la
care au participat întreprinderile, precum și rezultatele sau concluziile acestor reuniuni sunt incompatibile cu
dreptul la apărare, întrucât sunt de natură să oblige întreprinderea să mărturisească participarea sa la
încălcare(170) .
467. În prezentele cauze, Tribunalul a arătat că solicitările Comisiei urmăreau să obțină informații pur factuale
privind totalitatea reuniunilor, constatare care, amintim, nu poate să facă obiectul unui control al Curții în cadrul
unui recurs.
468. În consecință și față de jurisprudența citată anterior, considerăm că Tribunalul putea să statueze în mod
întemeiat, la punctele 541 și 544 din hotărârea atacată, că întrebările adresate de Comisie nu erau de natură să
încalce dreptul la apărare al recurentei.
469. În lumina acestor considerații, apreciem că primul argument al RZB, întemeiat pe o apreciere eronată a
caracterului voluntar al răspunsurilor la solicitările de informații, trebuie respins ca neîntemeiat.
ii) Cu privire la al doilea argument, întemeiat pe erori de drept în cadrul aprecierii prezentării comune a faptelor
470. Acest al doilea argument este invocat de RZB și de BA-CA.
471. În primul rând, aceste două întreprinderi susțin că, la punctul 556 din hotărârea atacată, Tribunalul a comis
o eroare de drept întrucât a considerat că explicații de context care se referă la practici contrare dreptului
concurenței nu pot fi considerate o cooperare în cadrul procedurii în sensul comunicării privind cooperarea
deoarece acestea pot constitui un mijloc de apărare pentru întreprinderi. Potrivit BA-CA, nu există nicio normă
72
de drept potrivit căreia un document pe care părțile îl utilizează în cadrul apărării nu poate, în același timp, să
furnizeze Comisiei informații prețioase și utile pe fond și care să contribuie la constatarea încălcării.
472. În al doilea rând, RZB arată că analiza Tribunalului este incorectă deoarece raționamentul Comisiei ar fi
contrar propriei practici decizionale. În această privință, recurenta se referă la capitolul II secțiunea A punctul 9
litera (a) și la capitolul IV din comunicarea privind cooperarea din 2006(171) .
473. În al treilea rând, BA-CA susține că Tribunalul a comis o eroare întrucât a hotărât că, la aprecierea privind
utilitatea cooperării voluntare a băncilor, Comisia putea să țină cont de faptul că acestea nu i-au furnizat, odată
cu prezentarea comună a faptelor, „ansamblul documentelor privind reuniunile”. Potrivit acesteia, nu ar exista
nicio regulă în acest sens. În plus, având în vedere amploarea încălcării, recurenta nu putea să furnizeze aceste
documente decât în mod eșalonat în timp.
474. În al patrulea rând, BA-CA arată că hotărârea atacată este afectată de o contradicție. Astfel, deși prezentarea
comună a faptelor a contribuit la constatarea încălcării, Tribunalul nu ar fi acordat nicio reducere de amendă în
favoarea recurentei.
– Apreciere
475. În esență, RZB și BA-CA critică Tribunalul pentru că nu a cenzurat aprecierea Comisiei potrivit căreia
băncile au utilizat prezentarea comună a faptelor ca un mijloc de apărare. Propunem Curții să respingă de la bun
început acest argument ca fiind neîntemeiat, întrucât numai Comisia are competența să aprecieze măsura în care
întreprinderile au putut să coopereze în cadrul procedurii, furnizând o prezentare comună a faptelor, și Tribunalul
nu a făcut decât să respecte marja de apreciere de care dispune Comisia în această materie.
476. În ceea ce privește al doilea argument al RZB, propunem de asemenea Curții să nu îl admită. Pe de o parte,
astfel cum am arătat deja, Comisia nu este obligată de practica sa decizională anterioară. Pe de altă parte, RZB
nu se poate prevala de termenii comunicării privind cooperarea care a fost adoptată de Comisie în 2006, și
anume la patru ani după adoptarea deciziei în litigiu.
477. În ceea ce privește al treilea argument invocat de BA-CA, acesta trebuie de asemenea respins. Tribunalul
putea, în mod justificat, să se întemeieze pe marja de apreciere de care dispune Comisia în această materie pentru
a statua că aceasta putea, în vederea aprecierii utilității cooperării întreprinderii, să țină seama de caracterul
incomplet al anexelor la prezentarea comună a faptelor.
478. În lumina acestor elemente, considerăm că analiza Tribunalului referitoare la prezentarea comună a faptelor
furnizată de recurente nu este afectată de nicio eroare de drept și nu prezintă nicio contradicție.
479. În consecință, propunem Curții să respingă totalitatea criticilor formulate, în această privință, de RZB și
BA-CA.
iii) Cu privire la al treilea argument, întemeiat pe o apreciere eronată referitoare la recunoașterea de către RZB a
scopului anticoncurențial al încălcării și pe o încălcare a principiului egalității de tratament
480. RZB critică Tribunalul pentru că a ignorat, la punctul 559 din hotărârea atacată, valoarea specifică a
mărturisirii sale, deși Comisia s-a referit în mod expres la aceasta cadrul analizei sale. Argumentația Tribunalului
ar fi contrară jurisprudenței sale întrucât acesta ar fi recunoscut, în Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai
speciali Terni/Comisia, citată anterior, că recunoașterea de către o întreprindere a existenței unei înțelegeri
nelegale facilitează munca Comisiei. În plus, această analiză ar încălca principiul egalității de tratament,
deoarece în pofida mărturisirilor sale, RZB a fost tratată la fel ca celelalte bănci. Recurenta invită astfel Curtea să
hotărască o reducere de 10 % a amenzii ce i-a fost aplicată.
481. Comisia arată că, în speță, condiția impusă pentru a obține o reducere a amenzii mai mare de 10 % nu era
îndeplinită, întrucât aceasta dispunea deja de documentele necesare pentru a constata fapte esențiale. Comisia
insistă asupra faptului că comunicarea privind cooperarea constituie un mijloc de investigare care oferă
stimulente financiare, iar nu o măsură de gratificare în interesul întreprinderilor care acceptă să coopereze cu
Comisia și amintește că aceasta dispune de o putere de apreciere discreționară cu privire la aspectul dacă o
informație contribuie la confirmarea existenței unei încălcări.
– Apreciere
482. Considerăm că acest argument trebuie de asemenea respins.

73
483. Este adevărat că Tribunalul a recunoscut în Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali
Terni/Comisia, citată anterior, că „faptul de a recunoaște existența unei înțelegeri facilitează mai mult munca
Comisiei în timpul investigației decât simpla recunoaștere a materialității faptelor”(172) . Este vorba despre un
fundament de principiu care, cu toate acestea, trebuie aplicat în fiecare caz în parte, ceea ce Tribunalul a
recunoscut în mod expres la punctul 559 din hotărârea atacată. Tribunalul a ținut seama de marja de apreciere
recunoscută Comisiei în ceea ce privește aprecierea cooperării întreprinderilor în cadrul procedurii. Așadar, în
opinia noastră, Tribunalul a putut să aprecieze în mod întemeiat și fără a comite o eroare de drept care să poată fi
cenzurată în etapa recursului că revine Comisiei competența să aprecieze, în fiecare caz individual, dacă o astfel
de mărturisire a facilitat în mod efectiv sarcina sa.
484. În plus, în ceea ce privește argumentul RZB întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament
prin faptul că ar fi fost tratată în același fel ca și celelalte bănci, în pofida mărturisirilor sale, considerăm că
acesta nu poate fi reținut.
485. Într-adevăr, din hotărârea atacată rezultă că mărturisirile recurentei nu au facilitat sarcina Comisiei, criteriu
pe baza căruia se poate hotărî o reducere a amenzii. În aceste condiții considerăm că Tribunalul putea să
aprecieze că, în speță, Comisia nu era în niciun caz obligată să diferențieze această întreprindere în raport cu
celelalte, acordându-i, în această privință, o reducere suplimentară a cuantumului amenzii.
iv) Cu privire la al patrulea argument, întemeiat pe o răsturnare a sarcinii probei privind valoarea cooperării din
partea RZB și pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime
486. RZB critică Tribunalul pentru faptul că a răsturnat sarcina probei atunci când a hotărât, la punctele 546-551
din hotărârea atacată, că, pentru a obține o reducere a amenzii mai mare de 10 %, ar fi trebuit să se stabilească de
către recurentă că, fără elementele de probă furnizate, Comisia nu era în măsură să probeze încălcarea. Pe de o
parte, această analiză ar fi contrară secțiunii D punctul 2 a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea și ar
încălca, în consecință, principiul protecției încrederii legitime. Pe de altă parte, respectiva analiză ar fi
inconciliabilă cu obligația Comisiei de a stabili, în procedurile administrative, circumstanțe de fapt atât
favorabile, cât și defavorabile.
– Apreciere
487. Propunem Curții să respingă acest argument. Într-adevăr, considerăm că RZB confundă din nou procedura
prevăzută la articolul 11 din Regulamentul nr. 17, cu privire la solicitările de informații pe care le poate formula
Comisia în cadrul investigației sale și cazurile în care aceasta poate beneficia de o reducere a amenzii în cadrul
comunicării privind cooperarea.
488. RZB contestă raționamentul pe care l-a adoptat Tribunalul la punctul 551 din hotărârea atacată. Acest
raționament se înscrie în cadrul răspunsurilor la solicitările de informații formulate de Comisie în temeiul
Regulamentului nr. 17. Recurenta nu poate, așadar, să invoce o încălcare a textului comunicării privind
cooperarea și, a fortiori, a principiului încrederii legitime.
489. În plus, RZB nu poate susține că analiza Tribunalului este contrară normelor de procedură aplicabile în
materia sarcinii și administrării probei.
490. Comunicarea privind cooperarea este un mijloc de investigare care permite Comisiei să obțină informații cu
privire la o pretinsă încălcare a dreptului concurenței, motivând prin mijloace financiare întreprinderile să
coopereze în cadrul procedurii. Astfel cum am arătat la punctele 420 și 422 din prezentele concluzii, în situația în
care cooperarea unei întreprinderi se înscrie în cadrul unei solicitări de informații formulată în temeiul articolului
11 din Regulamentul nr. 17, aceasta nu poate beneficia de o reducere a amenzii decât dacă informațiile pe care le
furnizează Comisiei le depășesc cu mult pe cele a căror prezentare poate fi impusă de Comisie, în temeiul acestei
dispoziții. Comportamentul acestei întreprinderi trebuie să faciliteze sarcina Comisiei și să permită acesteia să
constate încălcarea cu mai puține dificultăți.
491. În aceste condiții și deși revine în mod efectiv Comisiei obligația de a proba o încălcare a articolului 81
alineatul (1) CE pe care o constată(173), în schimb, revine întreprinderii care solicită o reducere a cuantumului
amenzii obligația să demonstreze că prin colaborarea sa a ajutat Comisia în îndeplinirea sarcinii sale.
492. Astfel, prin faptul că, la punctul 551 din hotărârea atacată, a statuat că „recurentele nu au stabilit că
documentele prezentate ca răspuns la solicitările de informații erau necesare pentru a permite Comisiei să
identifice ansamblul reuniunilor esențiale, nici că în lipsa acestora elementele de probă obținute prin intermediul
74
verificărilor ar fi fost insuficiente pentru a dovedi esențialul încălcării și pentru a adopta o decizie prin care să
aplice amenzi”, Tribunalul nu a răsturnat în niciun fel sarcina probei asupra întreprinderilor.
493. Considerăm, așadar, că al patrulea argument invocat de RZB este neîntemeiat.
v) Cu privire la al cincilea argument, întemeiat pe erori de drept și pe o motivare contradictorie în cadrul analizei
Tribunalului referitoare la valoarea documentelor suplimentare comunicate de BA-CA
494. BA-CA contestă, în esență, aprecierea Tribunalului în ceea ce privește valoarea celor 33 de dosare care
conțineau peste 10 000 de pagini de documente pe care le-a trimis Comisiei.
495. În primul rând, BA-CA susține că Tribunalul a devalorizat cooperarea sa, crescând fără încetare cerințele
care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de o reducere a amenzii. Recurenta critică în special comparația pe
care o face Tribunalul între valoarea care trebuie dată acestor documente și aceea care trebuie dată prezentării
comune a faptelor.
496. În al doilea rând, recurenta arată că argumentația Tribunalului este contradictorie, deoarece acesta refuză,
având în vedere prezentarea comună a faptelor, să acorde o reducere a amenzii în lipsa unor documente noi, deși
se stabilește că, în cadrul prezentării voluntare de documente, recurenta a comunicat 10 000 de pagini de
documente noi, din care o parte a fost utilizată în mod incontestabil în cadrul deciziei în litigiu.
497. Comisia invocă inadmisibilitatea acestui argument ținând cont că acesta reia un argument prezentat deja în
fața Tribunalului. În plus, Comisia subliniază că faptul că o parte din documente sunt noi, în sensul că acestea nu
au fost încă prezentate, nu este suficient în sine pentru ca respectivele documente să constituie o contribuție utilă
cu titlu de cooperare.
– Apreciere
498. La punctul 560 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că prezentarea de documente suplimentare de
către una dintre bănci nu poate justifica o reducere ulterioară a amenzii sale cu titlu individual, decât dacă
această cooperare a furnizat în mod efectiv elemente noi și utile față de cele furnizate în cadrul prezentării
comune a faptelor furnizate de toate întreprinderile.
499. Pe de o parte, această analiză ni se pare perfect logică și coerentă, în măsura în care valoarea unei cooperări
voluntare depinde înainte de orice de relevanța documentelor prezentate și de utilitatea acestora pentru
constatarea încălcării.
500. Pe de altă parte, analiza menționată nu ni se pare a fi afectată de nicio contradicție. Într-adevăr, contrar celor
susținute de BA-CA, Tribunalul nu a refuzat să reducă cuantumul amenzii recurentelor pentru motivul că
prezentarea comună a faptelor nu cuprindea niciun element nou. Acesta a statuat, astfel cum rezultă din cuprinsul
punctelor 552-558 din hotărârea atacată, că Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere prin
neacordarea niciunei reduceri suplimentare pentru motivul că această prezentare nu îi facilita sarcina.
501. Fie în cadrul aprecierii sale cu privire la prezentarea comună a faptelor, fie în cadrul examinării valorii
documentelor suplimentare prezentate de BA-CA, Tribunalul a adoptat un raționament perfect coerent, întemeiat
pe unul și același criteriu, și anume utilitatea pentru sarcina Comisiei și relevanța informațiilor comunicate de
recurente.
502. În aceste condiții, considerăm că analiza Tribunalului nu poate face obiectul niciunei obiecții din partea
recurentei și propunem Curții să respingă acest al cincilea argument ca neîntemeiat.
vi) Cu privire la al șaselea argument, întemeiat pe neluarea în considerare a răspunsurilor BA-CA la comunicarea
privind obiecțiunile
503. BA-CA contestă aprecierea Tribunalului expusă la punctul 564 din hotărârea atacată, potrivit căreia
Comisia nu era obligată să țină cont, cu titlu de cooperare, de răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile.
Într-adevăr, prin intermediul acestuia, recurenta ar fi furnizat proba cu privire la schimburile de informații care
au avut loc în cadrul sectoarelor descentralizate, ceea ce ar fi permis Comisiei să constate încălcarea. În plus,
nimic nu ar permite să se excludă cooperarea unei întreprinderi după transmiterea comunicării privind
obiecțiunile.
75
– Apreciere
504. Opinăm că acest argument nu este admisibil întrucât BA-CA se limitează să reproducă textual un argument
pe care l-a expus deja în fața Tribunalului. Având în vedere principiile pe care le-am amintit la punctul 65 din
prezentele concluzii, argumentul menționat nu poate face, așadar, obiectul unui control al Curții în cadrul acestui
recurs.
505. În lumina elementelor ce precedă, apreciem că al doilea aspect, întemeiat pe erori de drept în aplicarea
comunicării privind cooperarea, trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.
3. Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare în măsura în care cuprinde dreptul
de a fi ascultat
506. BA-CA susține că Tribunalul nu a respectat întinderea dreptului său de a fi ascultat prin faptul că a refuzat
să audieze un martor, și anume un funcționar al Comisiei care ar fi putut să permită instanței comunitare să
aprecieze mai bine cooperarea recurentei în cadrul procedurii, prin intermediul documentelor pe care le-a
transmis.
b) Apreciere
507. Suntem de părere că acest aspect trebuie respins.
508. La punctul 563 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a admis o cerere de audiere a unui martor pentru
motivul că „această propunere de probă nu [era] pertinentă în mod direct pentru a evalua utilitatea documentelor
menționate”. Cu titlu preliminar, Tribunalul a arătat că utilizarea documentelor nu ar demonstra, în sine, că
prezentarea acestora facilitase sarcina Comisiei pe fond.
509. Potrivit unei jurisprudențe constante, numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei
necesități de a completa informațiile de care dispune în cauzele cu care este sesizat. Caracterul probant al acestor
elemente ține de aprecierea suverană a faptelor de către Tribunal. Potrivit Curții, această apreciere nu face
obiectul controlului său în situația în care Curtea se pronunță în cadrul unui recurs, cu condiția ca părțile să nu
evidențieze o denaturare a elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului sau ca inexactitatea materială a
constatărilor acesteia să rezulte din documentele din dosar(174) .
510. Nicio indicație furnizată în cadrul recursului introdus de BA-CA nu ne permite să considerăm că aceasta
este situația în prezenta cauză. În aceste împrejurări considerăm că nu s-ar putea reproșa Tribunalului faptul că
nu a admis oferta de probă a recurentei.
511. În consecință, considerăm că al treilea aspect al celui de al treilea motiv nu este întemeiat și trebuie respins.
512. În lumina tuturor elementelor ce precedă, propunem Curții să declare că al treilea motiv privind aprecierea
Tribunalului cu privire la cooperarea întreprinderilor în cadrul procedurii este în parte neîntemeiat și în parte
inadmisibil și să îl respingă.
D – Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare, în măsura în care cuprinde
dreptul de a fi ascultat și pe o încălcare de către Tribunal a obligației sale de motivare în ceea ce privește
concluziile acestuia privind solicitările de obținere a unei reduceri a amenzilor
513. În cadrul recursului său, BA-CA critică concluziile generale ale Tribunalului cu privire la totalitatea
cererilor având ca obiect obținerea unei reduceri a amenzilor. Aceasta susține că, în măsura în care Tribunalul a
făcut cunoscute propriile considerații privind cuantumul amenzilor de aplicat, recurenta ar fi trebuit să fie
ascultată.
514. Comisia arată că respectivele considerații expuse la punctul 566 din hotărârea atacată nu sunt decât
considerații complementare și finale, care prezintă aprecierea Tribunalului.
2. Apreciere
515. La punctul 566 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, „ținând seama de gravitatea încălcării, față de
care nivelul amenzilor stabilite de Comisie nu părea ridicat, Tribunalul apreciază, în cadrul exercitării
76
competenței sale de fond, că, în speță, cooperarea recurentelor nu justifică nicio reducere suplimentară a
amenzilor care le-au fost aplicate”.
516. În plus, la punctul 570 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că motivele recurentelor privind obținerea
unei reduceri a amenzilor în temeiul controlului legalității trebuiau respinse și că, în opinia sa, nu exista niciun
alt motiv pentru a reduce amenzile în exercitarea competenței sale de fond.
517. Nu considerăm că Tribunalul era obligat, înainte de a-și expune concluziile, să invite BA-CA să își prezinte
observațiile. Considerăm, într-adevăr, că recurenta și-a putut prezenta în mod util punctul de vedere în ceea ce
privește stabilirea cuantumului amenzii.
518. Aceasta rezultă, în primul rând, din argumentația invocată de BA-CA în fața Tribunalului, în al doilea rând,
din întrebările adresate de acesta din urmă și, în al treilea rând, din considerațiile prezentate în hotărârea atacată.
519. În primul rând, arătăm că patru dintre cele șase motive formulate de recurentă în fața Tribunalului urmăreau
reducerea cuantumului amenzii aplicate. Aceste motive se raportau în special la aprecierile făcute de Comisie în
ceea ce privește calificarea încălcării, existența unor circumstanțe atenuante și cooperarea recurentei în cadrul
procedurii.
520. În al doilea rând, constatăm că Tribunalul a adresat numeroase întrebări recurentei, cu solicitarea unui
răspuns în scris, cu privire la existența unor circumstanțe atenuante și la cooperarea acesteia în cadrul procedurii.
521. În al treilea rând, în hotărârea atacată și ținând seama de totalitatea argumentelor schimbate în fața sa,
Tribunalul a examinat, în mod foarte detaliat, totalitatea elementelor relevante privind stabilirea cuantumului
amenzii.
522. Tribunalul a examinat astfel, la punctele 216-571 din hotărârea atacată, toate cererile având ca obiect o
reducere a amenzilor aplicate. Mai întâi, Tribunalul a confirmat la punctul 217 și următoarele din această
hotărâre, aplicabilitatea liniilor directoare și a comunicării privind cooperarea. În continuare, Tribunalul a
confirmat, la punctul 315 din hotărârea menționată, caracterul foarte grav al încălcării comise de recurente. Pe
această bază Tribunalul s-a pronunțat, la punctul 463 din hotărârea atacată, cu privire la clasificarea pe categorii
a întreprinderilor pe care a efectuat-o Comisia și, la punctul 468 din această hotărâre, cu privire la creșterea
cuantumului amenzilor efectuată de aceasta în temeiul duratei încălcării. În continuare, Tribunalul a respins, la
punctul 511 din hotărârea menționată, totalitatea criticilor recurentelor cu privire la aprecierea circumstanțelor
atenuante de către Comisie, precum și, la punctul 565 din hotărârea atacată, totalitatea motivelor întemeiate pe o
nerespectare a comunicării privind cooperarea.
523. În aceste condiții, considerăm că BA-CA a putut să își expună în mod corespunzător punctul de vedere cu
privire la totalitatea elementelor relevante referitoare la stabilirea cuantumului amenzii.
524. În consecință, propunem Curții să respingă acest al patrulea motiv în măsura în care nu este întemeiat.
X – Cu privire la consecințele anulării hotărârii atacate
525. Astfel cum am arătat, propunem Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a comis
două erori de drept în cadrul aprecierii gravității încălcării în vederea calculării cuantumului de bază al
amenzilor.
526. Considerăm, într-adevăr, că Tribunalul a comis o primă eroare de drept întrucât s-a pronunțat în sensul că
Comisia se putea întemeia pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a trage concluzia că există un impact
concret al încălcării asupra pieței. În plus, apreciem că Tribunalul a comis a doua eroare de drept și a afectat
hotărârea atacată printr-o motivare contradictorie întrucât a statuat că, prin faptul că a atribuit întreprinderilor
Erste, RZB și ÖVAG cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate, Comisia nu le-a sancționat
decât pentru propriul comportament.
527. În măsura în care litigiul este, în opinia noastă, în stare de a fi judecat, propunem Curții, în conformitate cu
articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, să pronunțe o hotărâre definitivă cu privire la aceste
două motive de anulare invocate în fața Tribunalului.
A – Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a gravității încălcării și a cuantumului de bază al
amenzii, ținând seama de faptul că nu s-a demonstrat un impact concret al înțelegerii asupra pieței
77
528. În acțiunea lor în anulare introdusă în fața Tribunalului, toate băncile în cauză au contestat modul în care a
stabilit Comisia cuantumul de bază al amenzilor(175) . Acestea au arătat că încălcarea a fost calificată în mod
eronat ca fiind foarte gravă. Recurentele critică în special Comisia pentru că nu a efectuat o examinare a
impactului concret al încălcării asupra piețelor relevante și că s-a mulțumit să afirme, pe baza simplei invocări a
punerii în aplicare a înțelegerii, că aceasta din urmă a avut un impact asupra pieței, fără a examina importanța
acestuia, iar aceasta cu încălcarea liniilor directoare. În consecință, stabilirea cuantumului de bază al amenzii ar
fi eronată.
2. Apreciere
529. Considerăm că acest motiv este întemeiat din următoarele motive.
530. În decizia în litigiu, calificarea încălcării ca fiind foarte gravă rezultă din luarea în considerare a naturii
încălcării, a întinderii geografice a acesteia și a existenței unui efect al înțelegerii pe piață. Acest element a fost
luat în considerare pentru calificarea încălcării și, așadar, în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii.
Această poziție este susținută de o simplă lectură textuală a deciziei în litigiu.
531. La punctul 430 din motivele deciziei în litigiu, Comisia constată existența unor efecte reale asupra pieței
bancare, rezultând, în speță, din punerea în aplicare a acordurilor coluzive, iar aceasta chiar dacă afirmă la
punctul 436 din motivele acestei decizii că nu este posibil să fie cuantificate cu precizie, adică să se determine
fiecare rată și fiecare comision pe care le-ar fi aplicat băncile în lipsa acordurilor. Efectele concrete ale
înțelegerii luate în considerare în vederea calculului amenzii figurează la punctele 508-510 din motivele deciziei
menționate. Acestea din urmă fac trimitere la punctele 410 și 430-436 din motivele deciziei în litigiu care nu fac
decât să descrie, în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, modul în care au aplicat băncile acordurile în
cauză.
532. Punctul 431 din motivele deciziei în litigiu face trimitere la exemple concrete de punere în aplicare a
deciziilor cartelului, precum scăderea dobânzilor la credite sau modificarea dobânzilor la economii. Punctul 432
din motivele acestei decizii explică faptul că băncile s-au folosit, în acest scop, de informațiile obținute cu ocazia
reuniunilor și punctul 433 din motivele deciziei menționate arată faptul că băncile au evaluat ele însele aplicarea
concretă a acordurilor. La punctul 434 din motivele deciziei în litigiu, Comisia arată că, dacă reuniunile nu ar fi
avut niciun efect, băncile nu s-ar fi reunit cu regularitate și atât de des. În final, la punctul 435 din motivele
acestei decizii, Comisia arată că efectele nefaste asupra concurenței cauzate de schimburile de informații privind
metodele și parametrii de calcul trebuie considerate cu atât mai grave cu cât marjele de dobândă ale băncilor sunt
mici.
533. Din decizia în litigiu nu rezultă că Comisia a căutat ca, pe cât posibil, să examineze separat punerea în
aplicare a înțelegerii și impactul concret al acesteia asupra pieței. Considerăm că, în analiza sa, Comisia nu
menționează niciun factor economic obiectiv care să permită măsurarea, în sensul strict al termenului, a
impactului real al acordului asupra pieței austriece a produselor și serviciilor bancare. Într-adevăr, nicăieri nu
menționează situația pieței, precum și a tarifelor și a comisioanelor bancare practicate înainte să se fi comis
încălcarea și după ce aceasta a fost pusă în aplicare. În aceste condiții este efectiv dificil să se demonstreze în ce
măsură punerea în aplicare a acordurilor a putut să influențeze în mod concret structura pieței sau nivelul
prețurilor pe care înțelegerea în cauză urmărea să le controleze în mod precis(176) . În plus, indiciul expus la
punctul 434 din motivele deciziei în litigiu, întemeiat pe reuniunile regulate ale băncilor, nu ține, în opinia
noastră, decât de o pură conjunctură.
534. Având în vedere aceste elemente, apreciem că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale și în
vederea calculului cuantumului amenzii incidența reală a înțelegerii asupra pieței produselor și serviciilor
bancare pentru perioada începând din luna ianuarie 1995 până în luna iunie 1998.
535. În continuare trebuie să se analizeze conținutul acestei concluzii în ceea ce privește calificarea încălcării și
cuantumul de bază reținut de Comisie.
536. Considerăm, în primul rând, că eroarea de apreciere săvârșită de Comisie nu are influență asupra calificării
încălcării ca fiind foarte gravă.
537. Într-adevăr, din motivele pe care le-am expus deja la punctele 259-261 din prezentele concluzii, acordurile
de fixare a prețurilor precum cele în cauză pot, prin însăși natura lor, să constituie o încălcare foarte gravă,
indiferent de impactul lor real asupra pieței și de mărimea pieței geografice relevante. În această privință, trebuie
să se amintească faptul că aceste acorduri figurează printre exemplele de înțelegeri declarate în mod expres
incompatibile cu piața comună, la articolul 81 alineatul (1) litera (a) CE. Pe lângă afectarea gravă a jocului
concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte prețuri, ridică
78
obstacole în calea intrării pe piață, contracarând astfel obiectivul principal al Tratatului CE de integrare a pieței
comunitare.
538. În plus, considerăm că Comisia nu a acordat o importanță preponderentă, în stabilirea cuantumului de

plecare al amenzii, criteriului privind impactul real al încălcării asupra pieței. Într-adevăr, Comisia și-a întemeiat
de asemenea aprecierea pe alte elemente, și anume constatarea că încălcarea ar trebui calificată ca fiind foarte
gravă chiar prin natura sa (punctele 506 și 507 din motivele deciziei în litigiu) și măsura în care întreprinderile în
cauză, prin capacitatea lor economică, ar putea denatura concurența (punctele 515-519 din motivele aceleiași
decizii).
539. În consecință, apreciem că în mod just Comisia ar putea să califice încălcarea ca fiind foarte gravă.
540. În schimb, considerăm că faptul că Comisia nu a demonstrat efectele pretinse ale încălcării asupra pieței
repune în discuție aprecierea cuantumului de plecare al amenzii stabilite în funcție de gravitatea acesteia.
Într-adevăr, astfel cum am arătat anterior, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii în funcție de
gravitatea încălcării, luând în considerare împrejurarea potrivit căreia încălcarea menționată avusese, în opinia
sa, efecte asupra pieței, deși un astfel de impact nu fusese demonstrat pe parcursul duratei înțelegerii.
541. În aceste condiții, propunem Curții să admită acest motiv și să modifice, prin exercitarea competenței sale
de fond, cuantumul de plecare al amenzilor pe care l-a stabilit Comisia în privința recurentelor la punctul 520 din
motivele deciziei în litigiu.
542. În acest scop, este necesar să se indice metoda pe care a adoptat-o Comisia pentru a calcula cuantumul
acestor amenzi.
543. Din cuprinsul punctelor 515-519 din motivele deciziei în litigiu reiese că, în speță, Comisia a ponderat
cuantumul amenzii stabilite în liniile directoare pentru situații de încălcări foarte grave, la 20 de milioane de euro
pentru a ține cont, pe de o parte, de impactul real al încălcării asupra pieței și, pe de altă parte, de capacitatea
economică efectivă a fiecărei întreprinderi, precum și pentru a asigura un caracter descurajator al amenzii(177) .
544. În acest scop, de la punctul 519 din motivele deciziei în litigiu reiese că, în speță, Comisia a clasificat
întreprinderile în cinci categorii, în funcție de datele disponibile cu privire la cotele de piață ale acestora. În plus,
astfel cum a indicat la punctul 143 din memoriul său în apărare, Comisia a stabilit pentru fiecare categorie de
întreprindere valori orientative în jurul cărora se situează cotele de piață ale întreprinderilor în cauză. Din
cuprinsul punctului 520 din motivele deciziei în litigiu rezultă că aceasta a stabilit de asemenea un cuantum fix al
amenzii pentru fiecare categorie de întreprindere.
545. În această privință, Tribunalul a statuat că, în conformitate cu jurisprudența, diferențele între aceste valori
orientative sunt coerente și justificate în mod obiectiv în ceea ce privește primele patru categorii(178) . În ceea ce
privește a cincea categorie, Tribunalul a apreciat, la punctele 424-427 din hotărârea atacată, că Comisia nu a
depășit marja sa de apreciere prin clasificarea tuturor întreprinderile care dețin o cotă de piață mai mică de 1 %
în această categorie, în pofida diferențelor de mărime ale acestora.
546. Iată baza de calcul a Comisiei:
>lt>1
547. Nu cunoaștem în ce măsură a ținut seama Comisia de criteriul întemeiat pe impactul real al încălcării asupra
pieței pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii. Ignorăm partea respectivă din acest criteriu, în raport cu
alte două criterii întemeiate pe capacitatea economică a întreprinderii și pe caracterul descurajator al amenzii. În
aceste condiții, considerăm că majorarea efectuată de Comisie constituie un tot indivizibil.
548. În ceea ce privește, în primul rând, întreprinderile care fac parte din prima categorie, și anume
GiroCredit/Erste (după fuziunea acestora) și RZB, constatăm că respectivul cuantum de bază stabilit la 20 de
milioane de euro pentru încălcări foarte grave a fost majorat cu 5 milioane de euro pentru a ține seama de aceste
trei criterii. Pentru a anula efectele legate de majorarea amenzii determinate de luarea în considerare, eronată, a
criteriului întemeiat pe impactul real al încălcării și ținând seama de observațiile pe care tocmai le-am formulat,
propunem Curții să reducă acest cuantum la 20 de milioane de euro, și anume cuantumul aplicabil pentru o
încălcare foarte gravă.
549. În ceea ce privește, în al doilea rând, întreprinderile care fac parte din alte categorii, printre care figurează
BA-CA și ÖVAG, constatăm că acest prag a fost redus, în mod substanțial, ca urmare a capacității economice
mai scăzute a acestor întreprinderi. Propunem Curții să le aplice o rată de reducere echivalentă celei pe care o
79
propunem să se aplice pentru întreprinderile din prima categorie, și anume o reducere de o cincime din
cuantumul de bază al amenzii.
550. Propunem, așadar, Curții să modifice, având în vedere absența unui impact real al încălcării asupra pieței,
cuantumurile de bază ale amenzilor care au fost aplicate de către Comisie întreprinderilor Erste, RZB, BA -CA și
ÖVAG în temeiul gravității încălcării, după cum urmează:
>lt>2
B – Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește clasificarea pe categorii a
întreprinderilor Erste, RZB și ÖVAG în vederea aprecierii gravității încălcării, precum și a calculului
cuantumului de bază al amenzii
551. În acțiunea în anulare pe care au introdus-o în fața Tribunalului, Erste, RZB și ÖVAG au susținut că, în
speță, clasificarea lor pe categorii era nelegală, în măsura în care Comisia le atribuise, în calitate de societăți
centrale ale sectoarelor descentralizate ale caselor de economii, ale băncilor Raiffeisen și, respectiv, ale băncilor
populare, cotele de piață ale totalității sectoarelor respective.
1. Cu privire la decizia în litigiu
552. Decizia în litigiu justifică atribuirea către instituțiile centrale a cotelor de piață ale respectivelor sectoare
descentralizate din considerentele următoare:
„(515) În ceea ce privește încălcările care, în speță, trebuie să fie caracterizate [ca] foarte grave, scara amenzilor
care se aplică permite să se ia în considerare capacitatea economică efectivă a întreprinderilor în cauză de a
denatura concurența într-o măsură semnificativă. [Această scară permite] de asemenea să se stabilească
cuantumul amenzii la un nivel care să îi asigure un caracter suficient de descurajator. Acest tip de tratament
diferențiat se impune în special în prezenta cauză în măsura în care există diferențe considerabile de mărime între
întreprinderile și grupurile care au participat la încălcare.
(516) În prezenta cauză, vor trebui să fie luate în considerare particularitățile pieței bancare austriece. Într-adevăr
ar fi nerealist să se reducă importanța deținută de Erste, [de] RZB și [de] ÖVAG în cadrul rețelei, precum și
capacitatea efectivă a acestora de a denatura concurența, pe costul consumatorilor, la activitatea fiecăreia în
calitate de bănci comerciale.
(517) Dimpotrivă, dosarul arată în mod foarte clar că aceste întreprinderi, ca societăți de vârf ale grupurilor
respective, au contribuit la eficiența rețelei în toată Austria, datorită schimburilor intense de informații în cadrul
grupului. Aceste instituții nu au reprezentat numai propriile interese, ci și pe cele ale grupurilor lor și erau
considerate în acest sens de către ceilalți participanți ca reprezentante ale respectivelor grupuri. Așadar, nu au
existat acorduri numai între diferitele bănci, ci și între grupuri.
(518) A ignora grupurile care sunt în spatele acestor societăți de vârf – grupuri de case de economii, grupuri de
[bănci Raiffeisen] și grupuri de bănci populare – ar însemna să se stabilească amenzi neadecvate și departe de
realitatea economică și care nu ar avea niciun efect descurajator. Amenzile nu ar avea în mod efectiv un efect
suficient de descurajator, decât dacă aceste societăți de vârf nu ar mai participa pe viitor la practici concertate, în
calitate de reprezentante ale grupurilor respective.”
553. La punctul 519 din motivele deciziei în litigiu, Comisia a clasificat, așadar, GiroCredit/Erste, precum și
RZB în prima categorie și ÖVAG în a treia categorie și a calculat în consecință cuantumul de bază al amenzii
acestora.
2. Rezumat al argumentației părților(179)
554. În primul rând, Erste, RZB și ÖVAG afirmă că Comisia nu a respectat, pe plan juridic, condițiile în care
este admisibilă o atribuire a cotelor de piață ale unei întreprinderi către alta, în vederea calculului amenzii.
Acestea susțin faptul că atribuirea către instituțiile centrale a cotelor de piață ale băncilor care aparțin sectoarelor
descentralizate respective ale acestora înseamnă a le imputa comportamentul celor din urmă în ansamblu.
Acestea afirmă că respectiva imputare este lipsită de temei juridic și contrară caracterului personal al răspunderii
pentru încălcările dreptului concurenței, dat fiind că sectoarele nu pot fi considerate unități economice.
555. În al doilea rând, Erste și ÖVAG arată că Comisia a încălcat dreptul lor la apărare și obligația de motivare.
Erste critică Comisia pentru că a încălcat dreptul său la apărare în măsura în care comunicarea privind
obiecțiunile nu menționa intenția Comisiei de a imputa instituțiilor centrale cotele de piață ale grupurilor
acestora. În plus, Erste și ÖVAG arată că nici pretinsa transmitere de informații către băncile descentralizate, nici
80
pretinsa reprezentare a acestora de către societățile centrale nu erau menționate în comunicarea privind
obiecțiunile.
556. În al treilea rând, Erste, RZB și ÖVAG contestă constatările de fapt pe care s-a întemeiat Comisia pentru a
justifica atribuirea cotelor de piață și aprecierea acestor fapte. Acestea critică în esență Comisia pentru că nu a
respectat independența juridică și economică a băncilor descentralizate, subliniind că acestea nu pot da
instrucțiuni instituțiilor din sectoarele proprii.
557. Cu privire la schimburile de informații între societățile centrale și băncile descentralizate, RZB admite că un
astfel de schimb a avut loc în cadrul sectorului său, dar contestă faptul că fuseseră special constituite mecanisme
interne de informare și de reprezentare în vederea punerii în aplicare a acestor acorduri.
558. În plus, Erste și RZB contestă constatările care figurează în special la punctele 61 și 517 din motivele
deciziei în litigiu, potrivit cărora acestea erau „reprezentantele” sectoarelor lor descentralizate și/sau erau
considerate astfel de celelalte bănci. În final, Erste arată că Comisia nu putea să invoce pretinsa influență a
reuniunilor de la Viena asupra celor existente la nivel regional pentru a justifica imputarea în litigiu.
559. Comisia arată în special că trebuie să se facă distincție între imputarea comportamentului ilicit al unei
întreprinderi alteia și clasificarea întreprinderilor pe categorii în scopul determinării cuantumului de plecare al
amenzii și afirmă că a sancționat fiecare dintre societățile centrale numai pentru propriul comportament, și
anume pentru contribuția sa la funcționarea înțelegerii pe întregul teritoriu austriac, prin intermediul transmiterii
de informații destinate instituțiilor din sectorul descentralizat al acestora sau care provin din acestea din urmă.
Potrivit Comisiei, argumentele întemeiate pe lipsa unei unități economice și pe normele aplicabile asociațiilor de
întreprinderi nu sunt, așadar, relevante. Comisia apreciază că luarea în considerare a cotelor de piață era
justificată, având în vedere liniile directoare, prin necesitatea de ține seama de capacitatea efectivă a societăților
centrale de a prejudicia concurența. În final, Comisia arată că societățile centrale formează împreună cu grupurile
acestora unități care exercită o activitate economică comună, comparabile cu unitățile economice.
3. Apreciere
560. Considerăm că prima critică formulată de Erste, RZB și ÖVAG este întemeiată.
561. Într-adevăr, considerăm că Comisia nu putea să calculeze cuantumul sancțiunii pe care intenționa să o
aplice acestor întreprinderi, în calitate de societăți centrale, atribuindu-le cotele de piață ale băncilor din
sectoarele lor descentralizate, chiar dacă nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă.
562. În conformitate cu punctul 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare, Comisia nu poate să țină
seama decât de „capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării” în vederea calculului cuantumului de bază
al amenzii.
563. Or, din decizia în litigiu rezultă că Comisia nu a urmărit băncile din sectoarele descentralizate, în temeiul
articolului 81 alineatul (1) CE, cu excepția RLB care este una dintre cele opt bănci regionale din sectorul
Raiffeisen.
564. Din această decizie rezultă de asemenea că Comisia nu a înțeles nici să impute societăților centrale
răspunderea încălcărilor pe care le-ar fi putut comite băncile din sectoarele descentralizate.
565. Într-adevăr, decizia menționată se adresează numai către Erste, RZB și ÖVAG, în calitate de instituții
centrale, dar nu le vizează ca reprezentante, care acționează în numele și pe seama băncilor din sectoarele
descentralizate ale acestora.
566. O simplă lectură a punctului 9 din motivele deciziei în litigiu, care vizează instituțiile de credit destinatare
ale deciziei menționate, este suficientă pentru a demonstra acest aspect:
„b) [Erste]
Prin absorbirea sa de către GiroCredit Bank Aktiengesellschaft der Sparkassen […], efectivă la 4 octombrie
1997, Erste a devenit societatea centrală a rețelei caselor de economii [rețeaua caselor de economii este
caracterizată prin legături speciale, care îi conferă o structură asimilabilă cu cea a unui grup . În calitatea sa de
societate centrală, Erste trebuie să facă un anumit număr de servicii instituțiilor care îi sunt atașate, fiind totodată
obligată să execute sarcini respectând interesele acestora – de unde rezultă o rețea strânsă de drepturi și obligații
reciproce], care numără aproximativ 70 de instituții […]. Rețeaua caselor de economii, inclusiv Erste, deține o
cotă de piață de aproximativ 30 % [singură, Erste reprezintă o cotă de piață de aproape 7 %] […]
81
c) [RZB]
RZB este societatea centrală a grupului de bănci Raiffeisen. Acest grup este constituit potrivit unei structuri pe
trei niveluri [primul nivel este compus din aproximativ 615 bănci locale având personalitate juridică. La al doilea
nivel, adică la nivelul Bundesländer, operează opt bănci regionale (Raiffeisen-Landesbanken). Al treilea nivel
este constituit din RZB, ale cărei cote de piață sunt deținute peste 80 % de băncile regionale. Băncile locale sunt
entități independente, nesupuse niciunei dispoziții, fie ea din partea băncilor regionale și/sau din partea RZB ].
Acesta deține o cotă de piață de aproximativ 22 % […]. Pe lângă funcția sa de reprezentantă a grupului de bănci
Raiffeisen, RZB efectuează ea însăși operațiuni bancare și este specializată în activitățile din străinătate și în
consilierea financiară pentru clienții mari [singură, RZB reprezintă o cotă de piață de aproape 2 %].
[…]
f) [ÖVAG]
ÖVAG este societatea centrală a grupului băncilor populare, constituită conform unei structuri pe două niveluri,
întrucât, la bază, numără aproximativ 60 de instituții independente. Băncile populare lucrează în strânsă
cooperare în domeniile importante […] și sunt, pe de altă parte, acționari majoritari [ai] ÖVAG. Cota de piață a
grupului băncilor populare este de aproximativ 7 % [singură, ÖVAG reprezintă o cotă de piață mai mică de 1 %]
[…]
[…]
h) [RLB]
În 1997, [RBW] a fost absorbită de RLB care era acționarul său principal [anterior, RLB nu efectuase afaceri pe
cont propriu decât într-o măsură foarte limitată]. Domeniul de activitate al RLB/RBW se limitează la orașul
Viena, unde deține o cotă de piață de aproximativ 5 %”(180) .
567. Această prezentare ne dă indicații în ceea ce privește entitățile pe care Comisia a înțeles să le urmărească în
temeiul articolului 81 alineatul (1) CE. Aceasta permite să se înțeleagă mai bine structura grupurilor bancare și
indică foarte clar că anumite bănci ale sectoarelor descentralizate, și anume cele aparținând sectorului Raiffeisen,
„sunt entități independente nesupuse niciunei dispoziții, fie ea din partea băncilor regionale și/sau din partea
RZB”(181) .
568. Nu rezultă din prezentarea menționată și nici chiar din elementele indicate în continuarea analizei Comisiei
că societățile centrale formau împreună cu băncile din sectoarele lor descentralizate o unitate economică și că
acestea puteau, având în vedere rolul lor în cadrul grupurilor bancare, să le angajeze(182) .
569. Aceasta rezultă și mai clar din faptul că Comisia a urmărit cu titlu individual RLB, adică una dintre băncile
regionale din sectorul Raiffeisen, pentru participarea sa la „rețeaua Lombard” și i-a aplicat o amendă pe care a
calculat-o în funcție de propriile cote de piață ale întreprinderii. În ceea ce privește sectorul Raiffeisen, Comisia a
urmărit în mod special o bancă din al doilea nivel, care acționează la nivel regional, și anume RLB, și o bancă
din al treilea nivel, care acționează la nivel central, și anume RZB.
570. În aceste condiții, Comisia nu avea, în opinia noastră, nicio posibilitate să țină seama de capacitatea
economică efectivă a băncilor din sectoarele descentralizate și încă și mai puțin să o atribuie societăților centrale
care au fost judecate pentru propriul comportament.
571. Faptul pe care îl relevă Comisia la punctul 517 din motivele deciziei în litigiu, potrivit căruia Erste, RZB și
ÖVAG, în calitate de societăți centrale, au contribuit la eficacitatea rețelei datorită unor schimburi de informații
intensive în cadrul grupului, nu era un motiv suficient, nici chiar un criteriu care să permită Comisiei să le
atribuie acestora cotele de piață ale întregului grup.
572. Într-adevăr, trebuie să existe o legătură logică și coerentă între imputarea răspunderii încălcării și calculul
sancțiunii aferente. Contrar celor susținute de Comisie, nu este vorba despre două proceduri distincte care ar
trebui puse în aplicare pe baza unor criterii diferite. Una o implică pe cealaltă și cuantumul sancțiunii nu poate fi
calculat decât pe baza elementelor care au fost reținute în incriminarea autorului încălcării, astfel cum sunt
precizate, în speță, la articolul 1 din decizia în litigiu. Or, în prezentele cauze, Comisia nu a demonstrat, nici
măcar nu a perceput în lumina articolului 81 alineatul (1) CE schimburile de informații care au putut să fie
efectuate între societățile centrale și băncile din sectoarele lor descentralizate. Prin faptul că ține seama de aceste
schimburi de informații în etapa calculării amenzii, Comisia nu numai că modifică natura încălcării imputate
recurentelor, dar agravează de asemenea situația acestora.
82
573. Este evident că un astfel de raționament este lipsit de temei juridic.
574. În plus, acest raționament este afectat de o contradicție. Într-adevăr, amintim că Comisia a urmărit cu titlu
individual RLB, care nu este altceva decât una dintre băncile regionale ale sectorului Raiffeisen. Astfel cum
rezultă de la punctul 519 din motivele deciziei în litigiu, RLB a fost clasificată în a cincea categorie, ținând
seama de cota sa de piață. Comisia a luat, așadar, în considerare, în două etape, cote de piață ale acestei
întreprinderi, prima dată când a atribuit RZB cotele de piață ale tuturor băncilor din sectorul Raiffeisen și a doua
oară, în cadrul clasificării pe categorii a RLB.
575. Având în vedere aceste elemente, considerăm că Comisia nu putea, așadar, să atribuie Erste, RZB și ÖVAG
cotele de piață ale băncilor din sectoarele descentralizate, în vederea clasificării lor pe categorii. Erste, RZB și
ÖVAG nu pot, așadar, să fie sancționate decât în temeiul participării lor la înțelegere, în calitate de bănci
comerciale și nu ca instituții de vârf ale sectoarelor lor descentralizate.
576. În consecință, apreciem că clasificarea Erste și a RZB în prima categorie și cea a ÖVAG în a treia categorie
sunt eronate și că cuantumul amenzilor pe care l-a aplicat Comisia în sarcina lor este, prin urmare, incorect.
577. În aceste condiții, propunem Curții să admită motivele invocate în primă instanță de aceste trei întreprinderi,
întemeiate pe o aplicare eronată în ceea ce privește împărțirea lor pe categorii în vederea calculului cuantumului
de bază al amenzii. Invităm de asemenea Curtea să anuleze articolul 3 din decizia în litigiu în măsura în care
Comisia a calculat cuantumul amenzilor aplicate întreprinderilor Erste, RZB și ÖVAG pe baza unui criteriu de
apreciere eronat.
578. În prezent revine Curții să aprecieze categoria din care face parte fiecare dintre aceste trei întreprinderi și să
modifice, dacă este cazul, în exercitarea competenței sale de fond, cuantumul de bază al amenzilor care le-au fost
aplicate.
579. În acest scop, calculul trebuie să se întemeieze pe metoda de analiză reținută de Comisie și să se țină cont de
corecția pe care am propus-o ținând seama de lipsa demonstrării unui impact real al înțelegerii asupra pieței.
580. În ceea ce privește metoda de analiză reținută de Comisie, amintim că aceasta din urmă a împărțit băncile și
grupurile bancare în cauză în cinci categorii, în funcție de datele disponibile cu privire la cotele lor de piață.
Astfel cum rezultă din tabelul pe care l-am prezentat la punctul 546 din prezentele concluzii, Comisia a stabilit
de asemenea, pentru fiecare categorie de întreprinderi, valori orientative, în jurul cărora se situează cotele de
piață ale întreprinderilor în cauză, precum și un cuantum fix de amendă.
581. În ceea ce privește cotele de piață ale întreprinderilor în cauză, acestea sunt indicate, în cea mai mare parte,
în nota de subsol 17 din decizia în litigiu. Cifrele se raportează la operațiunile realizate cu clientela formată din
persoane particulare, precum și cu cea formată din întreprinderi (operațiuni de activ și de pasiv) și sunt extrase
din deciziile Comisiei, adoptate în materie de concentrări bancare(183), din rapoartele anuale, precum și din alte
publicații și surse oficiale. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 190 din memoriul în apărare al Comisiei,
aceste date se referă la anii 1997-1999.
582. În schimb, decizia în litigiu nu indică nici cota de piață a rețelei caselor de economii înainte de absorbția
acesteia de către Erste, nici cota de piață proprie a GiroCredit înaintea acestei operațiuni. Rezultă totuși din
cuprinsul punctului 145 din memoriul în apărare al Comisiei că aceasta a evaluat prima cotă de piață la 23 %.
Răspunsurile Comisiei la a douăsprezecea întrebare litera b) adresată de Tribunal relevă în plus că cota de piață
individuală a GiroCredit a fost evaluată la 4,8 % pe baza datelor indicate în Decizia IV/M.873 a Comisiei din 11
martie 1997, Bank Austria/Creditanstalt(184) .
583. Iată datele de care dispunem în această etapă a analizei(185) :
>lt>3
584. În prezent trebuie să se procedeze la o nouă împărțire a recurentelor pe categorii, ținând seama de propriile
cote de piață ale acestora (corecția nr. 2).
585. În ceea ce privește Erste/GiroCredit, considerăm că, după absorbția GiroCredit în luna octombrie 1997,
Erste a devenit răspunzătoare pentru încălcarea pe care a comis-o GiroCredit începând din 1 ianuarie 1995, în
calitate de bancă comercială, și nu în calitate de societate centrală din sectorul caselor de economii. Trebuie,
așadar, să se țină seama de cotele de piață proprii ale Erste și ale GiroCredit care se ridică, în total, la 11,8 %.
83
586. În consecință, considerăm că, după fuziune, Erste/GiroCredit face parte, pe viitor, din cea de a doua
categorie. Pentru această categorie, Comisia a stabilit o amendă într-un cuantum de bază de 12,5 milioane de
euro pe care am corectat-o și diminuat-o ulterior la 10 milioane de euro.
587. În ceea ce privește RZB și ÖVAG, cotele lor de piață se ridică la 2 % și, respectiv, la 1 %. Aceste două
întreprinderi trebuie, în opinia noastră, să fie clasificate în a patra categorie. Pentru această categorie, Comisia a
stabilit o amendă într-un cuantum de bază de 3,13 milioane de euro pe care ulterior am corectat-o și am
diminuat-o la 2,5 milioane de euro ținând seama de lipsa demonstrării unui impact real al înțelegerii asupra
pieței.
588. Iată noua repartizare pe categorii a Erste, RZB și ÖVAG, precum și cuantumul de bază al amenzii care, în
opinia noastră, trebuie să li se aplice în temeiul gravității încălcării:
>lt>4
589. În continuare, trebuie să stabilim cuantumul definitiv al amenzii aplicate tuturor recurentelor ținând seama,
în primul rând, de majorarea efectuată de Comisie în temeiul duratei încălcării.
590. În această privință, cuantumurile de bază stabilite având în vedere gravitatea încălcării au fost majorate
toate cu 35 %, cu excepția celui referitor la Erste înainte de fuziunea acesteia cu GiroCredit (EÖ). În cazul
acestei întreprinderi, Comisia a efectuat o majorare de numai 30 % în măsura în care durata participării sale la
încălcare, în calitate de bancă comercială, nu era decât de trei ani(186) .
591. În al doilea rând, trebuie să se țină seama de faptul că Comisia nu a recunoscut nicio circumstanță atenuantă
sau agravantă(187), dar a acordat totuși o reducere de 10 % fiecăreia dintre întreprinderile destinatare ale deciziei
în litigiu, în aplicarea comunicării privind cooperarea(188) .
>lt>5
592. În lumina tuturor elementelor ce precedă, propunem Curții să stabilească respectivul cuantum final al
amenzii aplicate BA-CA, Erste, RZB și ÖVAG după cum urmează:
– BA-CA: 24 300 000 de euro
– Erste: 18 000 000 de euro
– RZB: 3 037 000 de euro
– ÖVAG: 3 037 000 de euro.
XI – Cu privire la cheltuielile de judecată
593. Potrivit articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură, când recursul este fondat, iar
Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
594. Potrivit articolului 69 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură, aplicabil în cadrul
procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la
cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
595. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 69 alineatul (3) primul paragraf din același regulament, pentru
motive excepționale sau în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere,
Curtea poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile
cheltuieli de judecată.
596. În prezentele cauze trebuie să se țină seama de faptul că recurentele au căzut în pretenții cu privire la
majoritatea pretențiilor lor.
597. Într-adevăr, motivele de anulare pe care le-au invocat recurentele care urmăreau obținerea unei anulări a
deciziei în litigiu în totalitate trebuie, în opinia noastră, respinse. Considerăm că recurentele au comis într-adevăr
o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, astfel cum a arătat Comisia la articolul 1 din decizia menționată. În
ceea ce privește motivele de anulare invocate de recurente, în vederea unei reduceri a cuantumului de bază al
amenzii stabilit de Comisie la articolul 3 din decizia în litigiu, acestea au condus efectiv, conform analizei
noastre, la o infirmare a hotărârii atacate și la o anulare a articolului 3 din decizia în litigiu. Cu toate acestea,
cuantumul de bază al amenzii a fost modificat numai în raport cu două criterii de apreciere.
84
598. Cuantumul amenzii a fost modificat pentru cele patru recurente, ținând seama de faptul că nu s-a demonstrat
un impact real al înțelegerii asupra pieței. În plus, Erste, RZB și ÖVAG au beneficiat de o reducere suplimentară
a cuantumului amenzii, ținând seama de erorile comise de Comisie în cadrul împărțirii lor pe categorii în vederea
aprecierii gravității încălcării.
599. În aceste condiții, propunem Curții să oblige BA-CA să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și
80 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.
600. În ceea ce privește Erste, RZB și ÖVAG, propunem Curții să le oblige să suporte propriile cheltuieli de
judecată, precum și 70 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.
XII – Concluzie
601. Având în vedere considerațiile ce precedă, propunem, așadar, Curții să declare că:
„1) Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 14 decembrie 2006, Raiffeisen
Zentralbank Österreich și alții/Comisia (T-259/02-T-264/02 și T-271/02), este anulată întrucât este afectată:
– de o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene a statuat că
Comisia Comunităților Europene putea să deducă din simpla punere în aplicare a înțelegerii existența unui
impact real al încălcării asupra pieței, iar aceasta în vederea aprecierii gravității încălcării și a calculului
cuantumului de bază al amenzii, precum și
– de o eroare de drept și de o motivare contradictorie, în măsura în care Tribunalul de Primă Instanță al

Comunităților Europene a statuat că, în vederea aprecierii gravității încălcării și a calculului cuantumului de bază
al amenzii, Comisia Comunităților Europene putea să atribuie Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG,
Raiffeisen Zentralbank Österreich AG și Österreichische Volksbanken AG cotele de piață ale băncilor din
sectoarele lor descentralizate, deși Comisia nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă.
2) Recursurile sunt respinse în ceea ce privește restul capetelor de cerere.
3) Acțiunile în anulare introduse în fața Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene având ca
obiect anularea Deciziei 2004/138/CE a Comisiei din 11 iunie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului
81 din Tratatul CE (în cauza COMP/36.571/D 1, Bănci austriece – «club Lombard») sunt admise în măsura în
care:
– Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG, Raiffeisen Zentralbank Österreich AG, Bank Austria
Creditanstalt AG și Österreichische Volksbanken AG solicită anularea articolului 3 din Decizia 2004/138, în
măsura în care Comisia Comunităților Europene nu ar fi demonstrat existența unui impact real al încălcării
asupra pieței, în vederea aprecierii gravității încălcării, și ar fi apreciat, în mod eronat, cuantumul amenzii
aferente și în măsura în care
– Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG, Raiffeisen Zentralbank Österreich AG și Österreichische
Volksbanken AG solicită anularea articolului 3 din Decizia 2004/138, în măsura în care Comisia Comunităților
Europene le-a atribuit, în vederea aprecierii gravității încălcării și în vederea calculului cuantumului de bază al
amenzii, cota de piață a băncilor din sectoarele lor descentralizate.
4) Cuantumul amenzilor stabilit la articolul 3 din Decizia 2004/138 se modifică după cum urmează:
– în cauza C-125/07 P, cuant umul amenzii aplicate întreprinderii Erste Bank der österreichischen Sparkassen
AG este redus la 18 000 000 de euro;
– în cauza C-133/07 P, cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Raiffeisen Zentralbank Österreich AG este
redus la 3 037 000 de euro;
– în cauza C-135/07 P, cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Bank Austria Creditanstalt AG este redus la
24 300 000 de euro și
– în cauza C-137/07 P, cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Österreichische Volksbanken AG este redus la
3 037 000 de euro.
5) În cauzele C-125/07 P, C-133/07 P și C-137/07 P, Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG, Raiffeisen
Zentralbank Österreich AG și Österreichische Volksbanken AG sunt obligate să suporte propriile cheltuieli de
85
judecată, precum și 70 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităților Europene. Aceasta din
urmă suportă 30 % din propriile cheltuieli de judecată.
6) În cauza C-135/07 P, Bank Austria Creditanstalt AG este obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată,
precum și 80 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităților Europene. Aceasta din urmă
suportă 20 % din propriile cheltuieli de judecată.”
(1) .
(2) – Denumită în continuare „Erste”.
(3) – Denumită în continuare „RZB”.
(4) – Denumită în continuare „BA-CA”. BA-CA este o instituție rezultată din fuziunea în luna septembrie 1998 a
Bank Austria AG (BA) cu Creditanstalt AG (CA). Denumirea societății a fost modificată la 13 august 2002.
(5) – Denumită în continuare „ÖVAG”.
(6) – T-259/02-T-264/02 și T-271/02, Rec., p. II-5169 (denumită în continuare „hotărârea atacată”).
(7) – Decizia din 11 iunie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE (în cauza
COMP/36.571/D-1, Bănci austriece – „club Lombard”) (JO 2004, L 56, p. 1, denumită în continuare „decizia în
litigiu”).
(8) – Regulamentul din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] și [82] din
tratat (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 1216/1999 al Consiliului din 10 iunie 1999 (JO L 148, p. 5, denumit în continuare „Regulamentul nr. 17”).
Trebuie să se arate că acest regulament a fost înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16
decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat
(JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).
(9) – Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială,
08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).
(10) – JO C 207, p. 4, denumită în continuare „comunicarea privind cooperarea”.
(11) – BGBl. 3903/1993.
(12) – Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 6 din hotărârea atacată, în Austria există o diferență între băncile
care au o structură pe un nivel și grupurile bancare având o structură pe mai multe niveluri, denumite tot
„descentralizate”.
(13) – Hotărârea din 28 mai 1998, Deere/Comisia (C-7/95 P, Rec., p. I-3111, punctul 19 și jurisprudența citată).
(14) – Hotărârea din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia (C-167/04 P, Rec., p. I-8935, punctul 114 și
jurisprudența citată).
(15) – A se vedea în special Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C-204/00 P,
C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 51 și jurisprudența
citată).
(16) – Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul (C-229/05 P, Rep., p. I-439, punctul 32 și
(17) – Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctul 107 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea
din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia (C-328/05 P, Rep., p. I-3921, punctul 41 și jurisprudența citată).
(18) – A se vedea în special Hotărârile citate anterior JCB Service/Comisia (punctul 106 și jurisprudența citată),
precum și SGL Carbon/Comisia (punctul 41 și jurisprudența citată).
(19) – A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C-185/95 P, Rec., p. I-8417,
punctul 128), Hotărârea din 29 aprilie 2004, British Sugar/Comisia (C-359/01 P, Rec., p. I-4933, punctul 47),
Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-
86
C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctul 244), precum și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe
Danone/Comisia (C-3/06 P, Rep., p. I-1331, punctul 69).
(20) – A se vedea în special Hotărârile citate anterior Baustahlgewebe/Comisia (punctul 129), British
Sugar/Comisia (punctul 48) și Dansk Rørindustri și alții/Comisia (punctul 245).
(21) – A se vedea Hotărârea PKK și KNK/Consiliul, citată anterior (punctul 35).
(22) – A se vedea în special Hotărârile citate anterior JCB Service/Comisia (punctul 108 și jurisprudența citată),
precum și PKK și KNK/Consiliul (punctul 37 și jurisprudența citată).
(23) – În această privință facem trimitere la considerațiile care figurează la punctul 53 și următoarele din
Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior.
(24) – A se vedea în această privință Decizia nr. 2000-D-28 a Conseil de la concurrence din 19 septembrie 2000
privind situația concurenței în sectorul creditului imobiliar (BOCCRF nr. 13 din 5 decembrie 2000) și Hotărârea
cour d’appel de Paris din 27 noiembrie 2001 cu privire la acțiunea formulată de Caisse nationale du crédit
agricole SA, Société générale SA, BNP Paribas SA, Crédit lyonnais SA, Confédération nationale du crédit
mutuel, Fédération du crédit mutuel océan, la caisse régionale du Crédit agricole de la Loire-Atlantique, Caisse
nationale des caisses d’épargne et de prévoyance SA (CNCEP) și Caisse d’épargne des Alpes împotriva Deciziei
nr. 2000-D-28 a Conseil de la concurrence din 19 septembrie 2001 privind situația concurenței în sectorul
creditului imobiliar (BOCCRF nr. 2 din 31 ianuarie 2002).
(25) – A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și
Rheinzink/Comisia (29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 9).
(26) – Hotărârea din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia (C-176/99 P, Rec., p. I-10687, punctul 21).
(27) – A se vedea Hotărârea din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia (374/87, Rec., p. 3283, punctul 27).
(28) – Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia (46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 15).
(29) – A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach (C-7/98, Rec., p. I-1935, punctele 25 și
26), precum și Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C-274/99 P, Rec., p. I-1611, punctele 37 și 38).
(30) – A se vedea Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior (punctul 35).
(31) – A se vedea Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia (100/80-103/80, Rec.,
p. 1825, punctul 10), precum și Hotărârea din 6 aprilie 1995, BPB Industries și British Gypsum/Comisia
(C-310/93 P, Rec., p. I-865, punctul 21).
(32) – A se vedea Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată anterior (punctul 14).
(33) – A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1987, British American Tobacco și
Reynolds/Comisia (142/84 și 156/84, Rec., p. 4487, punctul 70).
(34) – A se vedea Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată anterior (punctul 14).
(35) – În ceea ce privește această a doua condiție, pentru ca un acord sau o practică concertată să contravină
articolului 81 alineatul (1) CE este necesar ca acesta sau aceasta să „ca obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”. Așadar, trebuie să se verifice, în primul rând,
dacă acordul sau practica concertată au un obiect anticoncurențial. Dacă aceasta este situația, precum în
prezentele cauze, interdicția de la articolul 81 alineatul (1) CE se aplică fără a se ține seama de vreun efect
(punctele 426-429 din motivele deciziei în litigiu). Dacă obiectul nu este acela de a restrânge sau de a denatura
concurența, trebuie să se efectueze o analiză pentru a se stabili dacă rezultă sau nu rezultă un astfel de efect [a se
vedea în special Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, Delimitis (C-234/89, Rec., p. I-935, punctul 13), și
Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia
(T-45/98 și T-47/98, Rec., p. II-3757, punctul 152)].
(36) – Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef-Equifax și Administración del Estado (C-238/05, Rec.,
p. I-11125, punctul 33, precum și jurisprudența citată).
(37) – Hotărârea din 28 aprilie 1998, Javico (C-306/96, Rec., p. I-1983, punctul 16), precum și Hotărârea
Asnef-Equifax și Administración del Estado, citată anterior (punctul 34). A se vedea de asemenea Hotărârea din
87
29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia (209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 170),
precum și Hotărârea din 17 iulie 1997, Ferriere Nord/Comisia (C-219/95 P, Rec., p. I-4411, punctul 20).
(38) – Idem .
(39) – Hotărârea Asnef-Equifax și Administración del Estado, citată anterior (punctul 35 și jurisprudența citată).
(40) – Hotărârea din 1 februarie 1978, Miller International Schallplatten/Comisia (19/77, Rec., p. 131, punctul
15) și Hotărârea Ferriere Nord/Comisia, citată anterior (punctul 19). A se vedea de asemenea Hotărârea din 21
ianuarie 1999, Bagnasco și alții (C-215/96 și C-216/96, Rec., p. I-135, punctul 48).
(41) – A se vedea Hotărârea din 9 iulie 1969, Völk (5/69, Rec., p. 295, punctul 5), precum și Hotărârile citate
anterior Miller International Schallplatten/Comisia (punctul 15) și Asnef-Equifax și Administración del Estado
(punctul 34 și jurisprudența citată).
(42) – Hotărârea Javico, citată anterior (punctul 17 și jurisprudența citată).
(43) – Sublinierea noastră.
(44) – Hotărârea din 26 noiembrie 1975, Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și
alții/Comisia (73/74, Rec., p. 1491, punctul 25), precum și Hotărârea Asnef-Equifax și Administración del
Estado, citată anterior (punctul 37 și jurisprudența citată).
(45) – Hotărârea Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și alții/Comisia, citată anterior
(punctul 26), Hotărârea din 11 iulie 1985, Remia și alții/Comisia, (42/84, Rec., p. 2545, punctul 22), Hotărârea
din 18 iunie 1998, Comisia/Italia (C-35/96, Rec., p. I-3851, punctul 48), Hotărârea din 19 februarie 2002,
Wouters și alții (C-309/99, Rec., p. I-1577, punctul 95), precum și Hotărârea Asnef-Equifax și Administración
del Estado, citată anterior (punctul 37 și jurisprudența citată).
(46) – Punctul 6.
(47) – A se vedea punctul 160 din hotărârea atacată.
(48) – A se vedea în special argumentele care figurează la punctul 431 din motivarea deciziei în litigiu.
(49) – Trebuie să se amintească în această privință că A doua directivă 89/646/CEE a Consiliului din 15
decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la inițierea și
exercitarea activității instituțiilor de credit și de modificare a Directivei 77/780/CEE (JO L 386, p. 1), astfel cum
a fost modificată prin Directiva 95/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 1995 (JO
L 168, p. 7, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 180), a făcut mai ușor accesul băncilor europene la piețele bancare ale
statelor membre, altele decât statul lor de origine, armonizând condițiile de exercitare a activității bancare,
stabilind un principiu de recunoaștere reciprocă a autorizațiilor de exercitare a activității bancare care sunt
eliberate instituțiilor de credit de statele membre și organizând controlul acestora numai de statul membru de
origine.
(50) – În temeiul articolului 43 CE instituțiile de credit beneficiază de libertate de stabilire în aceeași măsură ca
toți operatorii economici.
(51) – Sectorul bancar beneficiază de asemenea, în temeiul articolului 49 CE, de libertatea de a presta servicii, cu
posibilitatea de a furniza astfel de servicii unor persoane stabilite în alte state membre, fără nicio discriminare. În
plus, trebuie să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alineatul (2) CE, liberalizarea serviciilor
bancare și de asigurări asociate fluxurilor de capitaluri trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea
circulației capitalurilor.
(52) – A se vedea în această privință Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior (punctul 58), și
Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C-49/92 P, Rec., p. I-4125, punctul 86). A se vedea de
asemenea articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003 care precizează că, în orice procedură națională sau
comunitară de aplicare a articolului 81 CE, sarcina probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE revine
părții sau autorității care invocă încălcarea.
(53) – Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1997 (T-77/94, Rec., p. II-759).
(54) – T-29/92, Rec., p. II-289.
88
(55) – Hotărârea din 15 decembrie 1994, DLG (C-250/92, Rec., p. I-5641, punctul 54), precum și Hotărârile
citate anterior van Landewyck/Comisia (punctul 170), Remia și alții/Comisia (punctul 22), Ferriere
Nord/Comisia (punctul 20), Javico (punctul 16), Bagnasco și alții (punctul 47) și British Sugar/Comisia (punctul
27).
(56) – A se vedea în special Hotărârea din 25 noiembrie 1971, Béguelin Import (22/71, Rec., p. 949, punctul 18),
și Hotărârea Javico, citată anterior (punctul 17).
(57) – Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior (punctul 140).
(58) – Hotărârea din 25 februarie 1986 (193/83, Rec., p. 611).
(59) – Punctul 96.
(60) – Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia (T-25/95, T-26/95, T-30/95-
T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95,
T-103/95 și T-104/95, Rec., p. II-491, punctul 833), Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000,
Volkswagen/Comisia (T-62/98, Rec., p. II-2707, punctul 230), precum și Hotărârea Tribunalului din 11
decembrie 2003, Adriatica di Navigazione/Comisia (T-61/99, Rec., p. II-5349, punctul 27).
(61) – JO 1990, L 257, p. 13.
(62) – Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, SIV și alții/Comisia (T-68/89, T-77/89 și T-78/89, Rec.,
p. II-1403, punctul 159).
(63) – Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței (JO
1997, C 372, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 60, denumită în continuare „comunicarea privind definiția
pieței”).
(64) – Punctele 10 și 25 din comunicarea privind definiția pieței.
(65) – Hotărârea SPO și alții/Comisia, citată anterior.
(66) – Astfel, amintim că o practică anticoncurențială poate de asemenea, numai prin obiectul său, să intre în
domeniul de aplicare al articolului 81 alineatul (1) CE. A se vedea pentru exemplificare Hotărârea Cimenteries
CBR și alții/Comisia, citată anterior (punctul 1094), și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe
Danone/Comisia (T-38/02, Rec., p. II-4407, punctul 99).
(67) – Apreciem că această jurisprudență este contestabilă din punctul de vedere al drepturilor și al securității
juridice a întreprinderilor. În situația în care Comisia adoptă o decizie în care constată participarea
întreprinderilor la o încălcare complexă, colectivă și neîntreruptă, precum cea adoptată în prezentele cauze,
aceasta trebuie, în opinia noastră, să ia în considerare faptul că această decizie poate să antreneze răspunderea
personală a fiecăruia dintre destina tari, ținând seama de participarea acestora la încălcare, care trebuie să fie în
mod clar delimitată. Întrucât decizia menționată putea să antreneze consecințe pe plan civil, Comisia ar trebui, în
opinia noastră, să examineze și să definească în mod precis piața relevantă în decizia sa.
(68) – Ordonanța din 16 februarie 2006, Adriatica di Navigazione/Comisia (C-111/04 P, punctul 31).
(69) – A se vedea în special Regulamentul (CE) nr. 2659/2000 al Comisiei din 29 noiembrie 2000 privind
aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat unor categorii de acorduri de cercetare și dezvoltare (JO L 304,
p. 7, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 82).
(70) – Comunicarea Comisiei privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ
concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene ( de minimis )
(JO 2001, C 368, p. 13, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 26).
(71) – A se vedea în special Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, citată anterior (punctul 834 și
(72) – Comisia recunoaște de altfel, la punctul 22 din comunicarea privind definiția pieței, că, în anumite
sectoare, precum cel al hârtiei, în care consumatorii consideră că diferențele de calitate nu sunt substituibile,
aceasta nu definește o piață distinctă pentru fiecare calitate de hârtie și pentru fiecare utilizare a acesteia. Într-o
astfel de situație, diversele calități de hârtie sunt regrupate într-o unică și aceeași piață și vânzările acestora sunt
cumulate pentru a evalua importanța pieței.
89
(73) – Hotărârea Asnef-Equifax și Administración del Estado, citată anterior (punctul 43 și jurisprudența citată).
(75) – Punctul 15 din această hotărâre.
(76) – A se vedea punctul 96 din prezentele concluzii.
(77) – A se vedea Hotărârea Asnef-Equifax și Administración del Estado, citată anterior (punctul 35 și
(78) – A se vedea Hotărârile citate anterior Ferriere Nord/Comisia (punctul 19), precum și Bagnasco și alții
(punctul 48).
(79) – Sublinierea noastră. A se vedea în special Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C-280/06, Rep.,
p. I-10893, punctul 38 și jurisprudența citată).
(80) – A se vedea în special Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, citată anterior (punctul 78).
(81) – A se vedea Hotărârile din 16 noiembrie 2000, KNP BT/Comisia (C-248/98 P, Rec., p. I-9641, punctul 71),
Cascades/Comisia (C-279/98 P, Rec., p. I-9693, punctul 78), Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia (C-286/98 P,
Rec., p. I-9925, punctul 37) și SCA Holding/Comisia (C-297/98 P, Rec., p. I-10101, punctul 25), precum și
Hotărârea ETI și alții, citată anterior (punctul 39 și jurisprudența citată).
(82) – A se vedea în special Hotărârea SCA Holding/Comisia, citată anterior (punctul 25).
(83) – A se vedea în special Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, citată anterior (punctul 145).
(84) – Într-adevăr, într-o astfel de situație, Curtea consideră că obiectivul de a reprima comportamentele contrare
normelor de concurență și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive ar fi
compromis (a se vedea Hotărârea ETI și alții, citată anterior, punctul 41 și jurisprudența citată).
(85) – Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (T-305/94-
T-307/94, T-313/94-T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 și T-335/94, Rec., p. II-931, punctul
953).
(86) – A se vedea în special Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia (C-294/98 P, Rec.,
p. I-10065, punctul 27), și Hotărârea din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia (C-196/99 P, Rec., p. I-11005,
punctul 96).
(87) – Din constatările Tribunalului prezentate la punctul 7 din hotărârea atacată rezultă că acțiunile GiroCredit
erau deținute în majoritate de Bank Austria.
(88) – Tribunalul a expus în mod clar această jurisprudență la punctele 323-326 și 330-333 din hotărârea atacată.
(89) – Practicile în cauză au rezultat din articolul 81 alineatul (1) CE începând cu 1 ianuarie 1995. Erste a
achiziționat GiroCredit în luna mai 1997. Cele două entități au fuzionat în luna octombrie 1997.
(90) – Această metodă este prezentată la punctele 9-13 din prezentele concluzii.
(91) – A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C-308/04 P, Rec.,
p. I-5977, punctul 46 și jurisprudența citată).
(92) – În această privință, trebuie să se amintească faptul că, în mod constant, Curtea statuează că gravitatea
încălcărilor trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente și fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau
exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu [Hotărârile citate anterior Ferriere
Nord/Comisia (punctul 33), precum și Dansk Rørindustri și alții/Comisia (punctele 240 și 241)].
(93) – A se vedea Hotărârea din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia (41/69, Rec., p. 661, punctul 176), și
Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia (40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73
și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 612), precum și Hotărârile citate anterior Ferriere Nord/Comisia (punctul 38),
Aalborg Portland și alții/Comisia (punctele 90 și 91, precum și jurisprudența citată) și Dansk Rørindustri și
alții/Comisia (punctele 241 și 242, precum și jurisprudența citată).
90
(94) – La punctele 209-213 din Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, Curtea a amintit că
liniile directoare asigură securitatea juridică a întreprinderilor în cauză și le permite să cunoască metodele de
calcul utilizate de Comisie la punerea în aplicare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.
(95) – A se vedea în special Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia (C -194/99 P, Rec.,
p. I-10821, punctul 118), precum și Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia
(T-202/98, T-204/98 și T-207/98, Rec., p. II-2035, punctul 103), și Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003,
CMA CGM și alții/Comisia (T-213/00, Rec., p. II-913, punctul 262).
(96) – T-203/01, Rec., p. II-4071.
(97) – Punctele 258 și 259.
(98) – Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, citată anterior (punctul 118).
(99) – A se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T-109/02,
T-118/02, T-122/02, T-125/02, T-126/02, T-128/02, T-129/02, T-132/02 și T-136/02, Rep., p. II-947, punctul
447). Această hotărâre a făcut obiectul unor recursuri aflate în prezent pe rolul Curții (C-322/07 P, C-327/07 P și
C-338/07 P). Aceste recursuri nu se referă totuși la acest punct.
(100) – Punctele 53 și 62
(101) – A se vedea Hotărârea Suiker Unie și alții/Comisia, citată anterior (punctele 619 și 620), precum și
Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone-Lorraine/Comisia (T-73/04, nepublicată încă în
Repertoriu, punctul 83 și jurisprudența citată).
(102) – Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, citată anterior (punctul 118).
(103) – A se vedea de asemenea Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, citată anterior (punctul 447), precum și
hotărârea atacată (punctul 240).
(104) – Hotărârile Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia (T-322/01, Rec., p. II-3137,
punctele 71-80, în special punctul 75, și 133-144), Jungbunzlauer/Comisia (T-43/02, Rec., p. II-3435, punctele
151-163, în special punctul 155), Archer Daniels Midland/Comisia (T-59/02, Rec., p. II-3627, denumită în
continuare Hotărârea „Archer Daniels Midland II”, punctele 157-168, în special punctul 161), Hotărârile
Tribunalului din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia (T-52/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 388-415,
în special punctul 392), BPB/Comisia (T-53/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 297-322, în special
punctul 301) și Lafarge/Comisia (T-54/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 575-604, în special punctul
583).
(105) – Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T-279/02, Rec., p. II-897, punctul 231).
(106) – Idem .
(107) – În cadrul recursului formulat împotriva acestei hotărâri, Curtea nu era sesizată cu acest punct.
(108) – Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005 (T-49/02-T-51/02, Rec., p. II-3033).
(109) – Hotărârile citate anterior Groupe Danone/Comisia (punctul 150) și Brasserie nationale/Comisia (punctele
178 și 179), precum și hotărârea atacată (punctul 240).
(110) – Hotărârea atacată (punctul 285).
(111) – Ibidem (punctul 286 și jurisprudența citată).
(112) – Ibidem (punctul 287 și jurisprudența citată).
(113) – T-410/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 345 și 348.
(114) – Punctele 84-87.
(115) – T-30/05. Această hotărâre a făcut obiectul unui recurs în fața Curții (C-534/07 P).
(116) – Punctul 110.
91
(117) – T-329/01, Rec., p. II-3255, denumită în continuare „Hotărârea Archer Daniels Midland I”.
(118) – Punctul 77 și, respectiv, 180.
(119) – Punctul 78 și, respectiv, 181.
(120) – Punctele 76-78 și, respectiv, 179-181.
(121) – Punctele 156-159 și, respectiv, 162-166.
(122) – Punctele 393 și 394, 302 și 303, precum și, respectiv, 585 și 586.
(123) – Hotărârile citate anterior Roquette Frères/Comisia (punctul 79) și Archer Daniels Midland I (punctul
182).
(124) – Hotărârea Degussa/Comisia, citată anterior (punctul 232).
(125) – Hotărârile citate anterior Jungbunzlauer/Comisia (punctul 159) și Archer Daniels Midland II (punctele
165 și 166). A se vedea de asemenea Hotărârile citate anterior Knauf Gips/Comisia (punctele 395 și 403),
BPB/Comisia (punctele 304 și 312), precum și Lafarge/Comisia (punctele 587 și 594).
(126) – Hotărârile citate anterior Jungbunzlauer/Comisia (punctele 177-190, în special punctul 179) și Archer
Daniels Midland II (punctele 180-192, în special punctul 182). A se vedea de asemenea abordarea Tribunalului
din Hotărârea Degussa/Comisia, citată anterior (punctul 224).
(127) – Punctul 185 și jurisprudența citată.
(128) – Hotărârea Lafarge/Comisia, citată anterior (puncte le 587-593). A se vedea de asemenea Hotărârile citate
anterior Knauf Gips/Comisia (punctele 396-402) și BPB/Comisia (punctele 307-311).
(129) – Punctul 240 și jurisprudența citată.
(130) – A se vedea nota de subsol 118.
(131) – A se vedea punctul 286 din hotărârea atacată.
(132) – Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctul 205). A se vedea de asemenea Hotărârea
Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia (T-241/01, Rec., p. II-2917, punctul 87 și
(133) – A se vedea Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctul 201).
(134) – Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, problema dacă Tribunalul a răspuns motivelor părților
și dacă a motivat în mod corespunzător hotărârea reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată ca atare în
cadrului unui recurs [a se vedea în special Hotărârea din 7 mai 1998, Somaco/Comisia (C-401/96 P, Rec.,
p. I-2587, punctul 53 și jurisprudența citată)].
(135) – A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens (C-259/96 P, Rec.,
p. I-2915, punctele 32-34), și Hotărârea din 17 mai 2001, IECC/Comisia (C-449/98 P, Rec., p. I-3875, punctul
70), precum și Ordonanța președintelui Curții din 19 iulie 1995, Comisia/Atlantic Container Line și alții
[C-149/95 P(R), Rec., p. I-2165, punctul 58], Ordonanța președintelui Curții din 14 octombrie 1996, SCK și
FNK/Comisia [C-268/96 P(R), Rec., p. I-4971, punctul 52], și Ordonanța președintelui Curții din 25 iunie 1998,
Antilele Olandeze/Consiliul [C-159/98 P(R), Rec., p. I-4147, punctul 70].
(136) – A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 19 din prezentele concluzii.
(137) – Hotărârea din 6 martie 2001 (C-274/99 P, Rec., p. I-1611).
(138) – Punctul 120.
(139) – Punctul 121. A se vedea de asemenea Hotărârea din 11 septembrie 2003, Belgia/Comisia (C -197/99 P,
Rec., p. I-8461, punctul 81).
(140) – Punctul 470 din motivele deciziei în litigiu.
92
(141) – Punctele 245-251 din prezentele concluzii.
(142) – Această imputare s-ar referi la GiroCredit pentru perioada cuprinsă între anul 1995 și luna octombrie
1997, în situația în care aceasta ar fi o instituție centrală a sectorului, și ar viza Erste pentru perioada cuprinsă
între luna octombrie 1997 și luna iunie 1998, în situația în care aceasta, ca urmare a fuziunii cu GiroCredit, a
devenit societatea centrală a sectorului.
(144) – Punctele 261 și 504-506 din hotărârea atacată.
(145) – Recurenta se referă la Decizia 77/327/CEE a Comisiei din 19 aprilie 1977 referitoare la o procedură de
aplicare a articolului 86 din Tratatul CEE (IV/28.841 – ABG/Întreprinderi petroliere care își desfășoară
activitatea în Țările de Jos) (JO L 117, p. 1), la Decizia 92/204/CEE a Comisiei din 5 februarie 1992 referitoare
la o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (IV/31.572 și 32.571 – Industria de construcții din
Țările de Jos) (JO L 92, p. 1) (a se vedea punctul 141 din decizie) și la Decizia 1999/271/CE a Comisiei din 9
decembrie 1998 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 85 din Tratatul CE (IV/34.466 –
Transbordoare grecești (JO L 109, p. 24), precum și la Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior (punctul
88).
(146) – C-198/01, Rec., p. I-8055, punctul 57.
(147) – A se vedea în special Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia (T-311/94,
Rec., p. II-1129, punctul 309), și Hotărârea Archer Daniels Midland I, citată anterior (punctul 107).
(148) – A se vedea în această privință Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior (punctul 238).
(149) – Punctul 205. A se vedea de asemenea Hotărârea Scandinavian Airlines System/Comisia, citată anterior
(punctul 87 și jurisprudența citată).
(150) – Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctul 201).
(151) – Punctul 506 din hotărârea atacată.
(152) – Punctele 558 și 559 din motivele deciziei în litigiu.
(154) – Punctele 547-557 din motivele deciziei în litigiu.
(155) – Punctul 456.
(156) – Punctele 393 și 394.
(157) – În recursul său, BA-CA se referă la noțiunea de cooperare „prețioasă” („Hilfreiche”) a întreprinderii.
Acest termen nu figurează în hotărârea atacată.
(158) – A se vedea Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior (punctul 453).
(159) – A se vedea în această privință Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior (punctul 238).
(160) – Punctul 454.
(161) – Punctul 32 și urm.
(162) – Punctul 34.
(163) – Idem .
(164) – Punctul 27.
(165) – A se vedea Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche-Banden-Industrie-Michelin/Comisia

(322/81, Rec., p. 3461, punctul 7), Hotărârea Curții Hoechst/Comisia, citată anterior (punctul 15), precum și
Hotărârea Curții Orkem/Comisia, citată anterior (punctele 32 și 33).
93
(166) – Punctul 33.
(168) – A se vedea de asemenea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior (punctele 61-65).
(169) – Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior (punctul 37).
(170) – A se vedea jurisprudența citată la punctul 540 din hotărârea atacată și în special Hotărârea Tribunalului
din 20 februarie 2001, Mannesmannröhren-Werke/Comisia (T-112/98, Rec., p. II-729, punctele 71-73, precum și
(171) – Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele
referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3).
(172) – Punctul 276.
(173) – A se vedea în această privință considerațiile noastre de la punctul 128 din prezentele concluzii.
(174) – A se vedea în special Ordonanța din 12 decembrie 2006, Autosalone Ispra/Comisia (C-129/06 P, punctul
22 și jurisprudența citată).
(175) – Pe lângă recurente au mai introdus acțiuni Bank für Arbeit und Wirtschaft AG (denumită în continuare
„BAWAG”), PSK, Niederösterreichische Landesbank-Hypothekenbank AG (denumită în continuare „NÖ-
Hypo”) și Raiffeisenlandesbank Niederösterreich-Wien AG (denumită în continuare „RLB”). RLB a absorbit în
1997 Raiffeisen Wien AG (denumită în continuare „RBW”).
(176) – Punctul 426 din motivele deciziei în litigiu.
(177) – Punctul 1 secțiunea A primul și al patrulea paragraf din liniile directoare.
(178) – Valoarea orientativă a categoriilor a doua-a patra corespunde, de fiecare dată, unei jumătăți din cea din
categoria superioară și același lucru se întâmplă cu cuantumul de plecare corespunzător (a se vedea punctul 424
din hotărârea atacată).
(179) – Facem trimitere la prezentarea argumentelor părților care figurează la punctele 339-354 din hotărârea
atacată.
(181) – Punctul 9 litera (c) din motivele deciziei în litigiu, citat la punctul precedent din prezentele concluzii.
(182) – A se vedea punctele 58-62, 358-361 și 516-518 din motivele deciziei în litigiu.
(183) – A se vedea Decizia Comisiei din 7 noiembrie 2000, COMP/M.2140, BAWAG/PSK (punctul 9 din
motive), Decizia Comisiei din 14 noiembrie 2000, COMP/M.2125, HypoVereinsbank/Bank Austria (punctul 21
din motive), și Decizia Comisiei din 2 iulie 2001, COMP/M.2402, Creditanstalt/RZB/JV (punctul 15 din
motive). Toate aceste decizii sunt publicate pe site-ul http://ec.europa.eu/comm/competition/mergers/cases.
(184) – Această decizie este disponibilă de asemenea pe site-ul

http://ec.europa.eu/comm/competition/mergers/cases.
(185) – Cuantumul amenzilor este exprimat în milioane de euro.
94
F. Abuzul de putere dominantă
Art. 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, interzice: „folosirea în mod
abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa
românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale,
care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea
consumatorilor”.
O întreprindere care deţine o cotă importantă dintr-o anumită piaţă poate îngrădi
concurenţa pe acea piaţă. O poziţie dominantă este considerată comportament anticoncurenţial
atunci când întreprinderea se foloseşte de poziţia sa în mod abuziv pentru a elimina
concurenţa.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
 impunerea unor preţuri nejustificat de mari
 câştigarea de noi clienţi prin practicarea unor preţuri menţinute artificial la un nivel
scăzut, în dezavantajul firmelor concurente de dimensiuni mai mici
 împiedicarea accesului pe piaţă a firmelor concurente, obligând consumatorii să

cumpere un produs asociat, în mod artificial, cu un alt prods mai popular şi mai cerut
 refuzul de a trata cu anumiţi clienţi sau practicarea unor reduceri speciale pentru
clienţii care au drept furnizor unic sau principal întreprinderea aflată în poziţie
dominantă
 condiţionarea vânzării unui anumit produs de vânzarea altuia.
Speţă – extras
Consiliul Concurenţei a sancţionat Compania Naţională Poşta Română (CNPR) cu amendă de 103,3
milioane lei (24,06 milioane euro), reprezentând 7,2% din cifra de afaceri realizată pe 2009, pentru abuz de
poziţie dominantă.
“Companiile cu capital de stat nu sunt exceptate de la respectarea Legii Concurenţei. Regulile sunt
aceleaşi şi trebuie respectate de toţi actorii de pe piaţă, sancţiunile aplicându-se fără discriminare”.
Investigaţia finalizată de Consiliul Concurenţei a urmărit două posibile încălcări ale legii, privind
abuzul de poziţie dominantă al CNPR prin politica sa de acordare a reducerilor tarifare pentru furnizarea unor
servicii poştale. Este vorba de acordarea unui tratament preferenţial companiei Infopress Group SA în perioada
2005 –2009 pe piaţa serviciului poştal standard de trimitere internă de publicitate prin poştă adresată (numit şi
serviciul Infadres), extins şi pe piaţa serviciului de corespondenţă comercială, precum şi acordarea reducerilor
tarifare în mod discriminatoriu intermediarilor pentru prestarea de servicii poştale standard de corespondenţă
comercială şi Infadres.
Consiliul Concurenţei a declanşat, în perioada 2005 - 2009, 4 investigaţii referitoare la posibile abuzuri
săvârşite de CNPR, acestea fiind conexate într-o una singură investigaţie.
Astfel, în 2005, în urma unei plângeri depuse de 7 companii, Consiliul Concurenţei a declanşat o
investigaţie privind un posibil abuz de poziţie dominantă săvârşit de CNPR pe piaţa serviciilor de trimitere
95
internă de publicitate prin poştă – Infadres. Companiile care au depus plângere au fost: 4 firme de marketing
direct (Direct Marketing Group SRL, Hit Mail Romania SRL, Mailers Serv SRL, Open Public Service SRL), 2
edituri (Editura Reader’s Digest, Rentrop & Straton Grup de Editură şi Consultanţă în Afaceri SRL) şi o agenţie
de publicitate (Leo Burnett & Target SA). Ulterior deschiderii acestei investigaţii, tot în 2005, la Consiliul
Concurenţei a fost depusă o nouă plângere privind abuzul CNPR de către 10 companii (cele 7 care au depus
prima plângere la care s-au adăugat editurile Eurocor IECC SRL, International Masters Publishers SRL, Prietenii
Cărţii SRL), faptele reclamate fiind similare celor din prima investigaţie.
În 2006, SC Mailers Serv SRL a depus o altă plângere la Consiliul Concurenţei privind un abuz de
poziţie dominantă al Poştei Române, prin acordarea unor condiţii contractuale mai favorabile SC Infopress SA
(concurent al Mailers) pentru prestaţii echivalente.
În 2009, autoritatea de Concurenţă a declanşat din oficiu o investigaţie privind un posibil abuz al CNPR
pe piaţa serviciului Infadres şi pe piaţa serviciului de corespondenţă comercială ca urmare a aplicării unei
politicii discriminatorii de acordare a reducerilor tarifare în perioada 2008 –2009.
Intermediarii sunt companiile care desfăşoară activităţi de pregătire a trimiterilor poştale (de
corespendenţă, publicitate prin poştă, etc).
Serviciul poştal de corespondenta comercială este serviciul trimitere de corespondenţă neprioritară
adresată (se livrează la adresa tipărită de expeditor pe ambalaj) prezentată la oficiile poştale de către intermediari
şi alte societăţi comerciale.
Serviciul poştal „Infadres” se referă la expedierea de publicitate prin poştă adresată.
Decizii relevante:
3. Cazul: United Brands vs. Comisia, nr.27\76, 14 februarie 1978
Situaţia de fapt
Prin această speţă se solicită de către societatea United Brands Co şi de către reprezentantul său în
Olanda, societatea United Brands Continentaal Bv, anularea deciziei Comisiei prin care se constată încălcarea
articolului 82 al TCE de către cele două societăţi.
Dreptul aplicabil
Articolul 82 TCE - abuzul de poziţie dominantă.
Soluţia şi principiile degajate de CJCE
1. Determinarea pieţei unui produs: pentru ca un produs să poată fi considerat ca făcând obiectul unei pieţe
distincte de cea a altor produse, Curtea examinează dacă produsul în cauză poate fi individualizat prin
caracteristici proprii faţă de alte produse similare, astfel încât nu sunt substituibile şi nu sunt se află în concurenţă
cu acestea. Este necesară, de asemenea, determinarea în fiecare caz a pieţei geografice a produsului respectiv,
ţinând cont de faptul că, pentru a cădea sub incidenţa articolului 82 TCE, concurenţa trebuie să fie afectată într-o
parte substanţială a pieţei comune.
2. Noţiunea de poziţie dominantă vizată de articolul 82 se referă la poziţia de putere economică a unei
întreprinderi, care îi dă acesteia puterea să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţă şi îi furnizează
posibilitatea să aibă un comportament independent de întreprinderile concurente, de clienţii săi şi în cele din
urmă de consumatori. Poziţia dominantă rezultă în general din reunirea mai multor factori, care luaţi izolat, nu
sunt în mod necesar determinanţi: interzicerea de către o societate în poziţie dominantă pe piaţa unui produs ca
distribuitorii agreaţi să revândă acest produs în anumite condiţii, aplicarea de către societatea în poziţie
dominantă a unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente ale partenerilor comerciali, practicarea unui preţ
excesiv faţă de valoarea economică a prestaţiei etc.
Evaluare
Importanţa acestei decizii constă în ilustrarea analizei făcute de judecătorul comunitar pentru determinarea
concretă a pieţei produsului în cauză (relevant market), utilizând atât criterii geografice cât şi gradul de
substituabilitate al acestui produs cu altele asemănătoare.
4. Cazul: Hoffmann - La Roche & Co. AG vs. Comisia, nr.85\76, 13 februarie 1979
Situaţia de fapt
Societatea elveţiană Hoffmann - La Roche et co. solicită anularea Deciziei „Vitamine” a Comisiei, din data de 9
iunie 1976, privind procedura de aplicare a art. 86 TCE.
Potrivit unei hotărâri a Comisiei, societatea La Roche dispunea de o poziţie dominantă pe piaţa comună, iar, ca
urmare a încheierii unor contracte care obligau sau, cel puţin incitau cumpărătorii, prin acordarea unei prime de
fidelitate, să-i acorde exclusivitate sau cel puţin preferinţă, încălcase dispoziţiile art.86 TCE prin exploatarea
abuzivă a acestei poziţii. Prin urmare, Comisia a hotărât aplicarea de sancţiuni societăţii La Roche. Societatea s-a
adresat CJCE susţinând că Decizia Comisiei este incorectă. În Decizia sa, Comisia a arătat că, pentru a aprecia
96
dacă La Roche deţine poziţia dominantă de care e acuzată, trebuie delimitată piaţa relevantă din punct de vedere
geografic (care în acest caz se întindea pe toată piaţa comună) şi piaţa relevantă a produsului.
Dreptul aplicabil
Art. 86 TCE.
În această speţă, Curtea a stabilit că, în ceea ce priveşte dreptul comunitar al concurenţei, dacă un produs este
utilizat cu scopuri diferite şi, de asemenea, răspunde unor nevoi economice diferite, poate aparţine unor pieţe
distincte. Un astfel de produs, alături de toate celelalte produse care îi pot fi substituite şi cu care intră în
concurenţă, constituie, ele însele o piaţă distinctă.
În ceea ce priveşte noţiunea de piaţă relevantă în interpretarea CJCE, se are în vedere posibilitatea ca o
concurenţă efectivă să poată exista între produsele care alcătuiesc această piaţă, ceea ce presupune că produsele
care intră în concurenţă pot fi substituite
Cu privire la noţiunea de poziţie dominantă la care se referă art. 86 TCE, Curtea a considerat că este vizată
situaţia în care o întreprindere are puterea economică de a împiedica menţinerea unei concurenţe efective pe
piaţă, prin capacitatea de a avea un comportament independent faţă de ceilalţi participanţi pe piaţă, faţă de clienţi
şi faţă de consumatori. Acest comportament, deşi nu exclude existenţa unei anumite forme de concurenţă pe
piaţă, oferă întreprinderii cu o asemenea situaţie posibilitatea să decidă sau cel puţin să influenţeze într-o manieră
decisivă condiţiile concurenţiale de pe piaţă. S-a stabilit că deţinerea unui segment de piaţă de mare amploare
constituie un indiciu al unei poziţii mai favorabile în raport cu ceilalţi participanţi.
Noţiunea de exploatare abuzivă este o noţiune obiectivă care vizează comportamentul pe piaţă al unei
întreprinderi care deţine o poziţie dominantă şi care sunt de natură să influenţeze structura pieţei şi care au ca
efect crearea unor obstacole privind libera concurenţă. Acţiunea unei întreprinderi care deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, în sensul de a impune cumpărătorilor obligaţia de a se aproviziona în totalitate cu produsele
sale, constituie o exploatare abuzivă a unei poziţii dominante în sensul art. 86 din Tratat. În aceeaşi categorie
intră şi acţiunea unei întreprinderi care, fără a obliga clienţii să-şi asume o obligaţie formală, aplică – fie
unilateral, fie pe baza unor acorduri încheiate cu clienţii - un sistem de reduceri de preţuri pentru fidelitate (adică
pentru faptul că un client se aprovizionează exclusiv sau aproape exclusiv cu produse provenind de la
întreprinderea care acordă aceste reduceri) Includerea în contract a unei clauze „englezeşti” (clauză conform
căreia cumpărătorii se angajează să comunice întreprinderii care exploatează o poziţie dominantă orice ofertă
mai avantajoasă pe care au primit-o din partea concurenţilor acesteia şi prin care îşi rezervă libertatea de a se
aproviziona de la concurenţă în cazul în care întreprinderea dominantă nu aliniază preţurile ofertei mai
avantajoase) nu duce la excluderea caracterului abuziv şi anticoncurenţial al contractelor prin care se acordă
reduceri de fidelitate. În ceea ce priveşte acordarea reducerilor de fidelitate, CJCE concluzionează că acestea
sunt condamnabile fiindcă au drept efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiţii inegale pentru
prestaţii echivalente ce se reflectă în faptul că doi cumpărători ai aceleiaşi cantităţi dintr-un produs plătesc un
preţ diferit după cum se aprovizionează exclusiv de la întreprinderea care se bucură de o poziţie dominantă sau,
dimpotrivă, se aprovizionează de la surse diferite
Evaluare
După data aderării României la U.E., în legislaţia noastră va trebui să se ţină cont de această interpretare dată art.
86 TCE.
5. Cazul: Imperial Chemical Industries (ICI) Ltd. vs. Comisia, nr.48\69, 14 iulie 1972
Situaţia de fapt
Imperial Chemical Industries (ICI) a fost una din cele 10 companii, care, împreună, deţineau 80% din piaţa
vopselelor în cadrul Comunităţii. În 1964, a fost prima întreprindere care a anunţat o creştere a preţurilor, la scurt
timp urmată de o creştere identică din partea celorlalte companii. În 1965 şi 1967 au avut loc alte creşteri, urmate
de creşteri de preţuri din partea celorlalţi producători.
Comisia a decis că a fost vorba de practici concertate, conform art.81 TCE şi a impus amenzi faţă de aceste
companii.
Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând că acele creşteri de preţuri au fost rezultatul unui
comportament paralel, normal pe o piaţă oligopol (acest tip de piaţă este caracterizat prin existenţa unui număr
mic de competitori, fiecare dintre aceşti urmărindu-l pe cel care este liderul în materie de preţuri).
Dreptul aplicabil
Art.81 TCE referitor la practicile concurenţiale susceptibile de a distorsiona concurenţa pe plan comunitar.
După numărul producătorilor implicaţi, Curtea a considerat că nu se poate spune că piaţa europeană a vopselelor
este o piaţă de tip oligopol. În consecinţă, competiţia între preţuri ar fi trebuit să continue, nefiind justificat
comportamentul paralel în acest caz.
Astfel, creşterea uniformă şi generală a preţurilor nu putea fi decât rezultatul unei intenţii comune a
întreprinderilor de a ajusta preţurile pentru a evita riscurile competiţiei, fapt ce este contrar art. 81 TCE.
97
În conformitate cu soluţia dată în această speţă, în cazul în care există creşteri de preţuri similare, trebuie analizat
dacă acestea reflectă existenţa unui comportament independent în cadrul pieţei sau o practică concertată.
Evaluare
În speţă, Curtea a decis că producătorii, prin creşterea preţurilor au încercat doar să elimine incertitudinea
privind viitorul lor comportament, care nu mai prezenta, astfel, nici un risc pentru competitori.
Într-o altă speţă, Curtea a adus limitări acestor consideraţii privitoare la modurile de comportament care dau
naştere la practici concertate. Astfel, în Ahlström Oy (A.) vs. Comisie (1985) 5, Curtea a decis că anunţarea
maximului creşterii preţurilor de către producătorii de lemn constituie un comportament care nu afectează
incertitudinea producătorilor privind atitudinea viitoare a competitorilor din domeniu.
Legea română privind concurenţa nr.21/1996, modificată prin OUG nr.21/2003 prevede în art. 5 interzicerea
„înţelegerilor exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţiile agenţilor economici (…) care ar avea ca
efect restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească (…) în special cele care urmăresc: a) fixarea
concertată în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare (…)”. Legea română preia, astfel, prevederile
art.81 TCE.
După aderarea la UE, când Tratatul CE va deveni parte din legislaţia internă, judecătorii români vor trebui să ţină
seama de precizările făcute de Curte cu privire la semnificaţia acestor dispoziţii.
5
Cazurile 89, 104, 114, 116, 117, 125-9\85
98
G. Concentrările economice
Potrivit art.12 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată: “sunt interzise
concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante,
conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia”.
Modalităţile de realizare a concentrărilor economice includ cumpărarea de acţiuni
şi/sau părţi sociale, subscrierile la majorările de capital nominal al societăţilor, fuziuni şi
achiziţii sau înfiinţarea de filiale şi sucursale, în ţară şi/sau străinătate.
În aceste condiţii, piaţa cu concurenţă perfectă dobândeşte caracter de oligopol (număr
restrâns de vânzători) şi oligopson (număr restrâns de cumpărători).
Proiectele de concentrări care au impact asupra spaţiului comunitar sunt controlate de
Comisia Europeană, care are in vedere, în analiză, în principal dimensiunea comunitară, piaţa
afectată, poziţia dominantă – criteriul folosit cu precădere în analiza concentrării economice
până la intrarea în vigoare a Regulamantului 139/2004, care a introdus prioritar criteriul
restrângerii concurenţei, cu similitudinile exhibate de teoria americană a significant lessening
of competition.
Comisia are competenţa de a controla neîndeplinirea dreptului primar şi derivat şi de a
impune legislaţia în cauză, în vederea respectării acesteia de către particulari, state membre şi
instituţii. În acest sens, conform art. 105 par. 1 TFUE (în domeniul concurenţei) Comisia
asigură aplicarea principiilor referitoare la concurenţă stabilite de art. 101 şi 102 TFUE,
investigând presupusele cazuri de încălcare a principiilor enunţate în TFUE. În cazul
constatării unei astfel de încălcări, Comisia propune măsuri adecvate pentru ca aceasta să
înceteze, prin impunerea unor amenzi şi penalităţi.
Verificarea oportunităţii şi echităţii măsurilor sancţionatoare aplicate de Comisie
aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, decizia pronunţată de Comisie putând fi anulată
de Curte. Totodată, Curtea poate modifica sancţiunile stabilite, în sensul diminuării sau chiar
majorării acestora, practica însă necunoscând cazuri în care Curtea să deroge de la principiul
non reformatio in pejus.
Concentrările economice au ca rezultat modificări de durată ale controlului
întreprinderilor şi, implicit, modificări în structura pieţei. Mijloacele de realizare ale
concentrărilor derivă fie din fuziunea mai multor întreprinderi independente, fie, într-un mod
insidios, prin combinarea activităţilor mai multor întreprinderi independente, care astfel
realizează o fuziune de facto.
99
Un alt mijloc de realizare a unei concentrări economice îl reprezintă dobândirea
controlului, modalitate asupra căreia vom insista, date fiind mijloacele de cele mai multe ori
oculte sub care se ascund aceste forme de concentrare economică.
Controlul de jure este relativ simplu de depistat; el se realizează fie prin achiziţii de
acţiuni, fie pe bază contractuală.
Controlul de facto este cel care, în practică, impune investigaţii amănunţite din partea
instituţiilor naţionale şi internaţionale, deoarece, de regulă, acest tip de control exploatează o
stare de dependenţă economică, mijloacele de exercitare ale controlului fiind indirecte, ca
rezultat al unor legături structurale ce implică surse externe de finanţare.
În Information from European Union institutions and bodies (JOUE C95/2008), s-a
relevat, expresis verbis, faptul că în dovedirea controlului de facto trebuie avute în vedere atât
mijloacele convenţionale de dobândire a controlului, cât şi cele informale, de tipul surselor de
finanţare sau a legăturilor de familie.
În acest sens, se remarcă decizia 98/335/EC, Commission Decision of 23 April 1997
declaring a concentration to be compatible with the common market and the functioning of
the EEA Agreement (Case No IV/M.754 - Anglo American Corporation/Lonrho) - Official
Journal L 14, 20/05/1998, prin care Comisia a condiţionat dobândirea de către Anglo
American Corporation of South Africa Limited a unui pachet de 24,98 % la compania
Lonrho, motivând că “The party to whom the trust shares may be sold should be subject to the
following restrictions: the purchaser shall not be a company or person connected with either
the AAC or Gencor (except if the Court of First Instance of the European Communities
upholds Gencor's application in Case T 102/96 - Gencor v. Commission) groups of companies
(including but not limited to all their subsidiaries, parent companies and associated
companies) and members of the Oppenheimer family or any company controlled directly or
indirectly by the family”.
Desigur că în măsura în care se constată afectarea pieţei unice, concentrarea este
interzisă; însă, chiar dacă aceasta nu întruneşte condiţiile de impunitate, dobândirea
controlului de facto are un potenţial periculos asupra jocului concurenţial, concentrarea
capitalului prin dobândirea controlului având o puternică influenţă asupra reglării
mecanismelor pieţei.
Astfel, în sfera noţiunii de concentrare economică sunt incluse următoarele categorii
de operaţiuni: fuziunile, achiziţiile şi crearea de societăţi în comun concentrative.
Operaţiunile de concentrare economică, în cazul cărora cifra de afaceri a agenţilor
economici implicaţi depăşeşte pragul valoric prevăzut de lege, trebuie să fie notificate la
Consiliul Concurenţei.
100
SPEŢĂ - extras
Decizia nr. 42/14.11.2013 privind concentrare economică realizată prin dobândirea de către Burda Verlag
Osteuropa GMBH şi Burda România SRL a controlului unic direct asupra Sanoma Hearst România SRL 6
1. Prin adresa înregistrată cu RS 37/12.08.2013 a fost notificată, în temeiul art. 15 alin. (2) din Lege, intenţia de a
se realiza o concentrare economică prin dobândirea de către Burda Verlag Osteuropa GMBH şi Burda România
SRL a controlului unic direct asupra Sanoma Hearst România SRL.
2. Operaţiunea de concentrare economică urmează a se realiza prin schimbarea controlului asupra Sanoma
Hearst România SRL, de la controlul direct exercitat de către Sanoma Media Russia & CEE B.V. şi HMI
International Holdings LLC, la controlul unic exercitat de Grupul Burda.
3. Operaţiunea de concentrare economică are ca obiect întregul capital social al Sanoma Hearst România SRL, în
baza Contractului de vânzare-cumpărare părţi sociale din data de 6 august 2013 şi ca urmare a autorizării
Consiliului Concurenţei, urmând ca Sanoma Hearst România SRL să fie deţinută după cum urmează: Burda
Verlag Osteuropa GMBH – 1% şi Burda România SRL - 99%.
4. Părţile semnatare ale Contractului de vânzare-cumpărare au stabilit contractual o perioadă de „stand-still” între
momentul semnării acestuia şi momentul în care vor putea să implementeze operaţiunea de concentrare
economică notificată, condiţionat de emiterea de către autoritatea de concurenţă din România a unei decizii de
neobiecţiune.
5. BURDA VERLAG OSTEUROPA GMBH, o societate cu răspundere limitată organizată şi funcţionând în
conformitate cu legislaţia din Germania, având sediul în Hubert-Burda-Platz nr. 1, 77652 Offenburg, Germania,
înregistrată la Registrul Comerţului Amtsgericht Freiburg im Breisgau sub nr. HRB 471587 – „BVO”.
6. Obiectul principal de activitate al BVO este prestarea de servicii de consultanţă, management şi oferirea de
licenţe.
7. BURDA ROMÂNIA S.R.L., o societate cu răspundere limitată organizată şi funcţionând în conformitate cu
legislaţia din România, având sediul în Bucureşti, Bd. Carol I nr. 31-33, Sector 2, România, înregistrată la
Registrul Comerţului sub nr. J40/25628/1994, şi având cod unic de înregistrare 6646770 – „Burda România”.
8. Obiectul principal de activitate al Burda România constă în Cod CAEN 5814 - Activităţi de
editare a revistelor şi periodicelor.
9. Cu toate că există două întreprinderi care acţionează în calitate de cumpărători, operaţiunea de concentrare
economică se traduce din punct de vedere concurenţial ca şi dobândirea controlului unic al grupului din care fac
parte BVO şi Burda România („Grupul Burda”) asupra SHR.
10. Achizitorii sunt parte a grupului Hubert Burda Media, societate media globală, deţinută de familia Burda,
activând în tipărirea şi publicarea de reviste. Portofoliul grupului cuprinde sute de reviste comercializate pe plan
internaţional, găzduire web şi conţinut radio, producţii de televiziune şi campanii de marketing direct. În plus,
Grupul Burda este activ în domeniile afacerilor digitale şi lifestyle digital. În România, Grupul Burda este
prezent în domeniul editării de reviste şi periodice precum şi în activitatea de difuzare de presă prin Burda
România.
11. SANOMA HEARST ROMANIA S.R.L., o societate cu răspundere limitată, organizată şi funcţionând în
conformitate cu legislaţia din România, având sediul social în Str. Buzeşti nr. 85, et. 4, 5, 6, 7, 8, Sectorul 1,
Bucureşti, România, fiind înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. J40/2509/1999, şi având cod unic de
înregistrare 11570015 – “SHR”.
12. Obiectul principal de activitate al SHR constă în Cod CAEN 5814 - Activităţi de editare a revistelor şi
periodicelor.
13. SHR este o întreprindere activă pe piaţa revistelor şi periodicelor din România, furnizând următoarele tipuri
de servicii: servicii de editare reviste, servicii de vânzare spaţiu de publicitate în reviste, precum şi de alte
servicii subsidiare şi adiacente primelor două (operarea de website-uri şi portaluri web, operarea de aplicaţii
pentru telefoane mobile şi tablete, servicii editoriale pentru terţi).
14. Operaţiunea prin care BVO şi Burda România dobândesc controlul unic direct asupra SHR este o concentrare
economică în sensul art. 10 alin. (1) lit. b) din Lege şi a Regulamentului Consiliului Concurenţei privind
concentrările economice.
15. Operaţiunea de concentrare economică îndeplineşte cumulativ condiţiile de prag prevăzute de art.14 din
Lege, prin urmare, aceasta trebuie supusă controlului Consiliului Concurenţei în conformitate cu art.15 din Lege,
în vederea analizei compatibilităţii ei cu un mediu concurenţial normal. Operaţiunea notificată nu are dimensiune
comunitară în sensul Regulamentului CE privind concentrările economice 139/2004, întrucât cifra de afaceri
comunitară a întreprinderilor implicate nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevǎzute de art.1 alin.3 din
Regulamentul CE privind concentrările economice 139/2004.
16. Pieţele relevante ale produsului sunt următoarele: piaţa revistelor de masă, piaţa revistelor de decoraţiuni
interioare, piaţa revistelor pentru părinţi, piaţa revistelor pentru copii, piaţa revistelor adresate bărbaţilor, piaţa
revistelor glossy pentru femei, piaţa revistelor de masă pentru femei, piaţa revistelor cu profil auto, piaţa
revistelor cu profil de sănătate, piaţa revistelor privind celebrităţile, piaţa revistelor de nuntă, piaţa revistelor de
6
www.consiliulconcurentei.ro
101
călătorii, piaţa prestării de servicii editoriale, piaţa de publicaţii online, piaţa prestării de servicii editoriale, piaţa
de publicaţii online; piaţa publicităţii prin intermediul revistelor de masă, piaţa publicităţii prin intermediul
revistelor de decoraţiuni interioare, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor pentru părinţi, piaţa publicităţii
prin intermediul revistelor pentru copii, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor adresate bărbaţilor, piaţa
publicităţii prin intermediul revistelor glossy pentru femei, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor de masă
pentru femei, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor cu profil auto, piaţa publicităţii prin intermediul
revistelor cu profil de sănătate, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor privind celebrităţile, piaţa publicităţii
prin intermediul revistelor de nuntă, piaţa publicităţii prin intermediul revistelor de călătorii, piaţa publicităţii on-
line.
17. Piaţa publicităţii on-line include publicitatea pe paginile de internet ale publicaţiilor, publicitatea prin
intermediul portalurilor web şi publicitatea prin intermediul aplicaţiilor pe telefoane mobile şi tablete.
18. Pentru toate pieţele identificate mai sus dimensiunea geografică a acestora este naţională.
19. În Orientările privind evaluarea concentrărilor orizontale în temeiul Regulamentului Consiliului privind
controlul concentrărilor economice între întreprinderi se precizează că este puţin probabilă identificarea de către
Comisia Europeană a unor probleme de concurenţă orizontale în cazul unei concentrari cu un IHH1 cuprins între
1.000 şi 2.000 la încheierea concentrării şi a unei valori delta sub 250, sau în cazul unui IHH peste 2.000 la
încheierea operaţiunii şi unei valori delta sub 150.
20. Principalele probleme de ordin concurenţial ridicate de operaţiunea de concentrare economică supusă
controlului Consiliului Concurenţei constă în efectele pe orizontală:
cotele mari de piaţă rezultate în urma concentrării respective (măsurate în funcţie de audienţă în % şi total – %,
respectiv %, de tiraj total difuzat – % şi %, precum şi în funcţie de veniturile brute din publicitate – %) pe piaţa
revistelor de masă, respectiv pe piaţa publicităţii prin intermediul revistelor de masă; cotele mari de piaţă
rezultate în urma concentrării respective (măsurate în funcţie de audienţă în % şi total – %, respectiv %, de tiraj
total difuzat – % şi %) pe piaţa revistelor de decoraţiuni interioare; cotele mari de piaţă rezultate în urma
concentrării respective (măsurate în funcţie de audienţă în % şi total – %, respectiv %, de tiraj total difuzat – % şi
%, precum şi în funcţie de veniturile brute din publicitate – %) pe piaţa revistelor pentru părinţi, respectiv pe
piaţa publicităţii prin intermediul revistelor pentru părinţi.
21. La toate pieţele mai sus identificate (pct. 20 al prezentei decizii), valoarea indicelui IHH depăşeşte , iar
valoarea delta este .
22. Pe celelalte pieţe relevante identificate nu rezultă apariţia unor suprapuneri la nivel orizontal, iar în
Orientările privind evaluarea concentrărilor neorizontale în conformitate cu regulamentul Consiliului privind
controlul concentrărilor economice între întreprinderi (2008/C 265/07) “în comparaț ie cu concentrările
orizontale, concentrările neorizontale sunt mai puț in susceptibile să ridice obstacole semnificative în calea
concurenț ei efective”.
23. Având în vedere considerentele mai sus prezentate, rezultă că operaţiunea propusă conduce la afectarea
mediului concurenţial normal prin consolidarea unei poziţii dominante pe piaţa revistelor de masă, respectiv pe
piaţa publicităţii prin intermediul revistelor de masă, pe piaţa revistelor de decoraţiuni interioare, pe piaţa
revistelor pentru părinţi, respectiv pe piaţa publicităţii prin intermediul revistelor pentru părinţi.
24. În data de 16.10.2013, prin adresa, înregistrată la Consiliul Concurenţei sub nr. RG 12406, Burda Verlag
Osteuropa GMBH şi Burda România SRL, prin intermediul , au depus angajamente în vederea înlăturării
îngrijorărilor de ordin concurenţial identificate de Consiliul Concurenţei (Anexa, parte integrantă din prezenta
decizie).
25. Burda Verlag Osteuropa GMBH şi Burda România SRL, prin intermediul , precizează că activităţile
cesionate vor putea fi achiziţionate împreună sau separat.
26. Burda România şi BVO se angajează să depună toate diligenţele pentru a găsi unul/mai mulţi cumpărători
pentru activităţile cesionate în vederea încheierii unui contract de vânzarecumpărare cu caracter obligatoriu.
27. Pentru a permite potenţialilor cumpărători să obţină informaţii suficiente despre activităţile cesionate, sub
condiţia clauzelor obişnuite de păstrare a confidenţialităţii şi în funcţie de stadiul în care se află procedura, Burda
România şi BVO vor furniza potenţialilor cumpărători informaţii suficiente cu privire la activităţile cesionate,
pentru a permite cumpărătorului să evalueze integral valoarea, anvergura şi potenţialul comercial al activităţii/lor
cesionate.
28. Burda România şi BVO vor transmite Consiliului Concurenţei rapoarte periodice privind eforturile
întreprinse în vederea îndeplinirii angajamentelor, inclusiv cu privire la cumpărătorii potenţiali ai activităţii/lor
cesionate şi evoluţia negocierilor cu aceştia, la fiecare două luni, primul termen începând să curgă de la data
prezentei decizii a Consiliului Concurenţei. Aceste obligaţii de raportare vor continua până la finalizarea
tranzacţiei.
29. Burda România şi BVO vor supune aprobării Consiliului Concurenţei potenţialii cumpărători identificaţi
pentru fiecare dintre activităţile cesionate şi vor semna cu aceştia contracte care să asigure transferul viabil şi
integral al activităţilor cesionate, precum şi să îndeplinească orice formalitate cerută de lege în vedere asigurării
valabilităţii şi opozabilităţii faţă de terţi a acestui transfer.
30. Burda România şi BVO se obligă să păstreze viabilitatea, competitivitatea şi potenţialul comercial al
activităţilor cesionate. În acest sens, (a) vor depune toate diligenţele pentru a păstra viabilitatea, potenţialul
102
comercial şi competitivitatea activităţilor cesionate de la data emiterii deciziei de autorizare a operaţiunii de
concentrare economică până la data finalizării tranzacţiei, în conformitate cu bunele practici de afaceri şi în
contextul unei activităţi normale şi să reducă la minimum orice risc de diminuare a potenţialului de
competitivitate al activităţilor cesionate (pentru acele reviste care sunt în prezent editate de către Burda
România); (b) până la finalizarea tranzacţiei, nu se va desfăşura nicio acţiune care ar avea un impact negativ
semnificativ asupra valorii economice, administrării sau competitivităţii activităţilor cesionate sau care ar fi
probabil să afecteze natura şi scopul activităţii, strategia industrială sau comercială ori politica de investiţii a
activităţilor cesionate; (c) se vor menţine activităţile cesionate în aceleaşi condiţii ca şi în perioada anterioară
deciziei Consiliului Concurenţei şi să ofere resurse suficiente în continuarea planurilor de afaceri existente.
31. Burda România şi BVO se obligă să menţină o gestiune separată a activităţilor cesionate, şi anume: (a) ca
începând cu data emiterii deciziei de autorizare, să se păstreze activităţile cesionate separat de celelalte activităţi;
(b) ca până la finalizarea tranzacţiei, să se asigure că activităţile cesionate sunt tratate ca entităţi distincte şi
vandabile faţă de activităţile reţinute.
În temeiul art. 20 alin. (41) din Legea concurenţei 21/1996, republicată, cu completările şi modificările ulterioare
şi al art. 10 alin. (3) din Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei
DECIDE
Art. 1. În conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin.(2) lit. b) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată , cu
completările şi modificările ulterioare şi ale Regulamentului privind concentrările economice se emite prezenta
decizie de neobiecţiune privind concentrarea realizată de către Burda Verlag Osteuropa GMBH (având sediul în
Hubert-Burda-Platz nr. 1, 77652 Offenburg, Germania, înregistrată sub nr. HRB 471587) şi Burda România SRL
(având sediul în Bucureşti, Bd. Carol I nr. 31-33, Sector 2, România, înregistrată sub nr. J40/25628/1994 şi
având cod unic de înregistrare 6646770) prin preluarea controlului unic direct asupra Sanoma Hearst România
SRL (având sediul social în Str. Buzeşti nr. 85, et. 4, 5, 6, 7, 8, Sectorul 1, Bucureşti, România, fiind înregistrată
sub nr. J40/2509/1999 şi având cod unic de înregistrare 11570015) cu condiţia respectării angajamentelor
propuse şi acceptate de către Consiliul Concurenţei (Anexa).
103

CONCURENTA IN MEDIUL DE AFACERI - Suport de Curs in Extenso

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONCURENTA IN MEDIUL DE AFACERI - Suport de Curs in Extenso

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concurența în mediul de afaceri – suport de curs Conf.univ.dr.

Anca Popescu - Cruceru

CONCURENŢA ÎN MEDIUL DE AFACERI

A. Combaterea și pedepsirea faptelor de concurență neloială în reglementarea Legii

Ponderea în notare, exprimată în %

- răspunsurile la examen 60%

- testarea periodică prin lucrări de control 10%

- testarea continuă pe parcursul semestrului 20%

- activităţile gen teme / referate / eseuri / traduceri / proiecte etc. 10%

Modalitatea practică de evaluare finală, E : Lucrare scrisă – test grilă

- răspunsurile la examen: 25% - răspunsurile la examen / probă de verificare / colocviu

- activităţile gen teme/referate / proiecte: 10%

A. Combaterea și pedepsirea faptelor de concurență neloială în

Principiul derulării concurenţiale este cel al exercitării concurenţei în limitele legii,

Publicitatea – mijloc de concurenţă neloială

Publicitatea comparativă și publicitatea înșelătoare

B. Noţiuni despre piaţă în sensul reglementării concurenţei la nivel

C. Dumpingul – concurența neloială pe piața internațională

Practicile de dumping sunt reglementate de Acordul general pentru produse și comerț

E. Deturnarea concurenței la nivel macroeconomic – faptele

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. c)

Concluziile avocatului general Bot prezentate la data de 26 martie 2009.

Cauze conexate C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P.

culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2009 pagină I-08681

I – Cadrul juridic

13. În al treilea rând, Comisia ține seama de durata încălcării.

„Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii

(2) Acesta poate fi cazul în special dacă:

– ulterior primirii comunicării privind obiecțiunile, o întreprindere informează Comisia că nu contestă

II – Situația de fapt

21. La 11 iunie 2002, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

III – Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților

36. Erste, RZB, BA-CA și ÖVAG solicită Curții:

– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și

37. Comisia, în toate cauzele, solicită Curții:

– respingerea în totalitate a recursurilor formulate de recurente;

– confirmarea hotărârii atacate și

– obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

V – Motivele de recurs

A – Motivele invocate de Erste (C-125/07 P)

– al doilea aspect al motivului se întemeiază pe o eroare de drept referitoare la imputabilitatea încălcării.

B – Motivele invocate de RZB (C-133/07 P)

C – Motivele invocate de BA-CA (C-135/07 P)

– al doilea aspect este întemeiat pe o încălcare a principiilor de administrare a probelor.

– cea de a patra critică este întemeiată pe încălcarea dreptului de a fi ascultat.

D – Motivele invocate de ÖVAG (C-137/07 P)

VI – Reunirea recursurilor și tratarea acestora în cadrul prezentelor concluzii

VII – Observații preliminare

A – Cu privire la dimensiunea controlului exercitat de Curte în cadrul prezentelor recursuri

B – Contextul juridic și de fapt al controlului practicilor și acordurilor anticoncurențiale (23)

VIII – Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE

102. Am organizat diversele critici invocate de recurente în patru aspecte.

109. Apreciem că diversele critici formulate de recurente trebuie să fie respinse.

2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului cu privire la o

133. În susținerea acestei concluzii, ÖVAG formulează două critici.

– În ceea ce privește Hotărârea VGB și alții/Comisia

142. Considerăm că această critică nu este întemeiată.

144. În Hotărârea Windsurfing International/Comisia(58), Curtea a amintit că articolul 81 alineatul (1) CE nu

150. Nu credem acest lucru.

– În ceea ce privește Hotărârea Bagnasco și alții

168. Într-adevăr, deși argumentația Tribunalului se întemeiază pe jurisprudența sa constantă(60) considerăm că

– Cu privire la caracterul insuficient și contradictoriu al motivării