Concurenta 3 PDF

CONCURENŢA - Buletinul Direcţiei Monitorizare Teritorială – Consiliul Concurenţei
CONCURENŢA
STUDII ŞI CERCETĂRI PRIVIND PROTECŢIA
CONCURENŢEI ECONOMICE
BULETINUL
DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ
CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA
Anul II, Nr. 1 (3), aprilie 2007
1
CONCURENŢA
Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice
Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială
Apare sub egida Consiliului Concurenţei - România

Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România
e-mail: competition@consiliulconcurentei.ro
Consiliul director
Alexe Gavrilă - secretar de stat, vicepreşedinte
Constantin Ciutacu - secretar de stat, vicepreşedinte
Ştefan Neagoe - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Mihai Giugariu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Benedict Sârbu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Nandor Nemenyi - subsecretar de stat, consilier de concurenţă
Colegiul de redacţie
Gheorghe Rădulescu – director
Daniel Dumitru Stan – inspector superior de concurenţă
Ovidiu Felecan – inspector superior de concurenţă
CONSILIUL CONCURENTEI - ROMÂNIA
Ion Stegăroiu – decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice

Dan Ţop – şef catedră Drept Privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
Redacţia
Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România
Consiliul Concurenţei
Direcţia Monitorizare Teritorială
e-mail: ovidiu.felecan@consiliulconcurentei.ro
ISSN 1842 – 2705
Copyright©2007
Consiliul Concurenţei - România
Editura Bibliotheca
acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) cu
avizul nr. 1142/30.06.2003, reacreditată 1 mai 2006; e-mail: biblioth@gmail.com
Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor şi

nu reprezintă în mod necesar punctele de vedere ale Consiliului Concurenţei.
2
CUPRINS
1. Nota redacţiei / 5
2. Autoritatea de concurenţă – prietenul tuturor şi amicus curiae

(Alexe Gavrilă – Vicepreşedinte, Secretar de stat; Daniel Stan – inspector
superior; Consiliul Concurenţei - România) / 9
3. Rolul şi importanţa instanţelor naţionale în domeniul protecţiei concurenţei
economice – vedere dinspre România
(Mihai Giugariu – Subsecretar de stat, Consilier de concurenţă; Lucian
Stroe – inspector superior; Consiliul Concurenţei - România) / 29
4. Ulise cel isteţ între Scylla şi Carybda sau DG Competition între
administrativ şi juridic (Partea I)
(Gheorghe Rădulescu – director Direcţia Monitorizare Teritorială; Ovidiu
Felecan – inspector superior; Consiliul Concurenţei - România) / 53
5. Administrativ şi juridic în activitatea Consiliului Concurenţei – puterile de
inspecţie
(Gabriel Bălaşa – Preşedinte Secţia comercială şi contencios administrativ,
Tribunalul Dâmboviţa – România; Vlad Ionescu – inspector, Consiliul
Concurenţei - România) / 90
6. Principiile şi instituţiile Uniunii Europene – fundamente ale extinderii şi
reformei (partea I)
(Vasile Şeclăman – Secretar general, Consiliul Concurenţei - România) / 96
7. Aspecte ale practicii judiciare în materia concurenţei şi a concurenţei
neloiale
(Conf. univ. dr. Livia Mocanu, Universitatea “Valahia” din Târgovişte,
România, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice) / 108
3
8. Aplicarea dreptului comunitar de către judecătorul naţional

(Judecător Carmen Popoiag, Tribunalul Dâmboviţa – România, Secţia
civilă) / 112
9. Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art. 81 şi 82 din Tratatul Comunităţilor
Europene – probleme procedurale
(Judecător Maria Miriţoiu, Judecătoria Târgovişte - România) / 115
10. Piaţa relevantă în dreptul concurenţei
(Asist. univ. drd.. Suzana Arsene – Universitatea “Valahia” din Târgovişte
- România; Gheorghe Popescu – judecător Tribunalul Dâmboviţa - România) /
135
11. Cooperarea între Comisie şi instanţele naţionale ale Statelor Membre în
aplicarea art. 81-82 din Tratatul Comunităţii Europene
(Judecător Ionel Florea – Tribunalul Dâmboviţa – România, Secţia
comercială şi de contencios administrativ) /139
4
NOTA REDACŢIEI
Autoevaluarea lucidă a stadiului actual în domeniul aplicării politicii

de concurenţă în România a evidenţiat faptul că au fost şi sunt depuse
considerabile eforturi, cu rezultate notabile, şi în ceea ce priveşte aplicarea
reglementărilor de concurenţă dar şi referitor la „competition advocacy” ca
obiectiv strategic prioritar (a se vedea „Promovarea culturii concurenţei,
vedere dinspre România – Competition advocacy, an outlook from
Romania, în Buletinul nostru, Anul I, nr. 2, 2006).
Sintagma de „competition advocacy” integrează acele activităţi ale
autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general,
ies din sfera obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens,
promovarea concurenţei implică toate eforturile depuse de către autoritatea
de profil în direcţia familiarizării şi/sau atragerii instituţiilor publice,
sistemului juridic, mediului universitar, mass-mediei, agenţilor economici şi
publicului larg cu avantajele unui mediu concurenţial şi/sau către sprijinirea
autorităţii respective.
Domeniul teoretic şi aplicativ al politicilor concurenţiale sau, ceea ce
am putea numi „ingineria modernă a protecţiei concurenţei economice” se
constituie şi ca o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pentru
cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior din orice
ţară, inclusiv din România.
Mai mult, studii recente au indicat existenţa unor disfuncţionalităţi
cu deosebire la interfaţa dintre autorităţile de concurenţă şi sistemul juridic;
mai ales în contextul în care aprecierea independentă prin definiţie, şi
eficientă conform aşteptărilor, a deciziilor autorităţilor de concurenţă de
către instanţele judecătoreşti, precum şi strânsa conlucrare între cele două
sfere instituţionale în materie de aplicare privată a dreptului concurenţei sunt
şi vor deveni aspecte tot mai importante ale politicilor comunitare şi
naţionale.
În acest context este de remarcat faptul că, în România, o parte
considerabilă a activităţii de promovare a concurenţei s-a desfăşurat şi se
desfăşoară prin intermediul unor substructuri speciale regionale ale
Consiliului Concurenţei, şi anume inspectoratele teritoriale de concurenţă.
Antene avansate în teritoriu ale autorităţii naţionale de concurenţă (a căror
activitate a fost apreciată la modul superlativ de reprezentanţii tuturor
5
autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat), implantate de multă vreme în

centrele socio-economice naţionale, aceste substructuri formează nodurile
unei reţele profesionale care asigură monitorizarea şi investigarea permanentă
a mediului concurenţial de pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi
promovarea de largă suprafaţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.
Astfel că lansarea în anul 2006 a revistei „Concurenţa – Studii şi
cercetări privind protecţia concurenţei economice” (Competition
survey - Studies and researches relating to economic competition),
concepută ca un buletin al Direcţiei Monitorizare Teritorială din cadrul
Consiliului Concurenţei din România, a venit să materializeze o etapă de
muncă asiduă şi să potenţeze o nouă deschidere, cu posibilităţi sporite
pentru promovarea concurenţei.
Primele două numere au fost realizate în colaborare cu Inspectoratul
de Concurenţă Dâmboviţa şi Universitatea „Valahia” din Târgovişte,
abordând un domeniu oarecum neactivat al competition advocacy în
România, şi anume acela al difuzării legislaţiei şi problematicii conexe
domeniului concurenţei în mediile universitar şi juridic.
Tematica abordată în aceste prime două numere a fost circumscrisă
unor tendinţe de mare actualitate din legislaţia naţională şi comunitară a
domeniului, tendinţe care au fost ilustrate prin prezentarea de comunicări la
două manifestări ştiinţifice de înaltă ţinută, şi anume:
• „Impactul Legii Concurenţei asupra economiei şi societăţii
româneşti în condiţiile aderării la Uniunea Europeană” (anul I, nr.1, iulie
2006) – simpozion organizat cu cadrele didactice şi studenţii de la
Facultatea de Ştiinţe Economice;
• „Aplicarea dreptului concurenţei în contextul integrării europene”
(anul 1, nr.2, octombrie 2006) – simpozion cu participarea universitarilor de
la catedra Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice.
Prezentul număr (anul II, nr.1(3), aprilie 2007) al revistei
„Concurenţa - Competition survey” (primul număr cu prezentare
multilingvă) reuneşte comunicări şi studii atât ale unor magistraţi şi
universitari, cât şi ale unor specialişti din cadrul Consiliului Concurenţei,
prezentate în cadrul seminarului cu tema „Autoritatea de concurenţă şi
instanţele judiciare - parteneri în aplicarea dreptului concurenţei la
nivel comunitar şi naţional”. Abordarea tematicilor de către magistraţi s-a
făcut din viziunea proprie a practicianului juridic (vizând, mai ales, diverse
speţe) – rolul colegiului de redacţie limitându-se doar la indicarea
bibliografiei şi a legislaţiei în vigoare.
6
Pentru viitor, revista îşi propune promovarea în continuare a acelor

căi şi mijloace prin care să se permanentizeze contactele dintre autoritatea
de concurenţă şi celelalte autorităţi şi instituţii publice, instanţele juridice,
mediul universitar, mass-media de specialitate, dintre toţi cei interesaţi în
problematica generoasă a protecţiei concurenţei economice, focalizându-se
atenţia asupra aspectelor interpretabile şi pretabile unor abordări diferite, în
aşa fel încât să se realizeze o cunoaştere exhaustivă a cât mai multe puncte
de vedere şi, poate, convergenţa unor concluzii general valabile.
Stimaţi colegi, colaboratori şi viitori colaboratori

din România, din celelalte State Membre ale Uniunii Europene,
precum şi din alte ţări,
funcţionari publici ai autorităţilor de concurenţă sau ai altor instituţii
şi autorităţi naţionale şi comunitare, magistraţi de la instanţele naţionale şi
comunitare, universitari, avocaţi, ziarişti de specialitate, reprezentanţi ai
unor asociaţii profesionale sau patronale, etc.,
oricine şi toţi cei care sunt familiarizaţi, sau care vor să se
familiarizeze şi care au ceva de spus în vastul domeniu interdisciplinar al
protecţiei concurenţei economice,
sunteţi invitaţi pe această cale să ne transmiteţi studii/articole spre
publicare în revista noastră (care se intenţionează să apară trimestrial).
Materialele selectate vor fi publicate pe cheltuiala noastră; numărul
respectiv din revistă vă va fi transmis prin e-mail şi, de asemenea, două
exemplare pe suport hârtie prin poşta obişnuită (revista fiind accesibilă şi pe
site-ul Consiliului Concurenţei din România precum şi pe alte site-uri
naţionale şi comunitare care vor fi comunicate).
Ne cerem scuze dar, deocamdată, datorită unei incapacităţi
redacţionale momentane, solicităm colaboratorilor străini ca materialele
transmise să fie scrise în engleză sau franceză (urmând ca noi să asigurăm şi
o versiune în limba română); de asemenea, solicităm colaboratorilor din
România să ne transmită şi versiunea materialului respectiv in limba engleză
sau franceză.
Dacă aţi citit aceste rânduri, înseamnă că veţi citi revista noastră,
iar a citi revista noastră, înseamnă a deveni colaborator.
Vă aşteptăm!
Redacţia
7
8
AUTORITATEA DE CONCURENŢĂ – PRIETENUL

TUTUROR ŞI AMICUS CURIAE
Alexe Gavrilă Daniel Stan

Vicepreşedinte, Secretar de stat, Inspector superior
Consiliul Concurenţei – România Consiliul Concurenţei - România
Rezumat
Este bine cunoscut faptul că Regulamentul 1/2003 EC a implementat unele direcţii
fundamentale ale reformei în domeniul aplicării politicii comunitare de concurenţă. Dar
atingerea scopurilor acestei reglementări comunitare (eficientizarea şi uniformizarea aplicării
reglementărilor de concurenţă în Comunitatea Europeană, simplificarea procedurilor
administrative, reducerea costurilor de aplicare pentru administraţia publică şi pentru agenţii
economici etc.) depinde de modalităţile concrete în care ea este aplicată. O analiză empirică a
respectivelor direcţii fundamentale ar putea evidenţia ideea că instanţele judiciare naţionale din
Statele Membre vor juca un rol din ce în ce mai important în domeniul aplicării politicii
europene de concurenţă. Instanţele naţionale pot contura o perspectivă originală şi valoroasă
în abordarea cazurilor de concurenţă; aceste instanţe sunt independente, ceea ce asigură
imparţialitatea; aplică procedurile legale, ceea ce reprezintă o componentă vitală a
implementării oricăror politici economice; beneficiază de abilitatea destul de rară de a aplica
imperative complicate (şi uneori conflictuale) ale diverselor politici naţionale şi/sau comunitare
la situaţii reale deosebit de complexe. Dar puterile şi libertăţile discreţionare tot mai sporite
acordate în cadrul reglementărilor fundamentale ale Comunităţii Europene (inclusiv şi cu
deosebire în domeniul concurenţei economice) evidenţiază deja unele probleme, cum ar fi
salvgardarea integrităţii şi coerenţei acestor reglementări fundamentale implementate de către
o multitudine de instanţe naţionale din Statele Membre. Prezentul studiu se concentrează
asupra mecanismului amicus curiae considerat ca fiind un sprijin deosebit de eficient şi
coerent pentru realizarea politicii de concurenţă a Comunităţii Europene.
I. De la administrativ la juridic – “juridificarea” politicii

de concurenţă
1. Adeseori, un început foarte potrivit pentru orice studiu în cele mai

diverse domenii, îl constituie înscrierea unor referinţe la nişte “elemente
fundamentale” sau, şi mai bine, “elemente fundamentale esenţiale”. De
exemplu, “elementele fundamentale esenţiale” ale Comunităţii Europene,
ale Tratatului European, ale Codului Civil European, ale Programului de la
Haga, ale Codului Internaţional Privat etc. Adevărul ar putea fi acela că,
9
acest mod de a începe constituie, cel puţin, o modalitate rapidă şi facilă de a

evidenţia, ab initio, unele partis-pris-uri ale autorilor, adică unele limitări
mentale şi/sau baremuri auto-impuse. Pentru a nu abuza de timpul acordat de
cititori, precum şi pentru a economisi din spaţiul redacţional al acestui număr
de revistă, am adoptat şi noi acelaşi tip de abordare pentru analiza de faţă.
2. Regulamentul Consiliului (EC) 1/2003 [1] înlocuieşte

Regulamentul 17/62 [2] şi stabileşte proceduri noi şi coerente pentru
aplicarea reglementărilor în materie de concurenţă ale Comunităţii
Europene, cu referinţă la Articolele 81 şi 82 din Tratatul Comunitar
Consolidat - ECT [3]. În completare, Comisia Europeană a mai publicat
numeroase îndrumări de referinţă (Pachetul de Modernizare) menite să
sprijine interpretarea şi aplicarea reglementării respective. Importanţa
Regulamentului 1/2003 a fost evidenţiată adeseori prin sintagme răsunătoare
şi îndreptăţite cum ar fi: “o revizuire ambiţioasă şi fundamentală a
reglementărilor de concurenţă care implementează articolele 81 şi 82 din
Tratat”, “cea mai considerabilă reformă pe concurenţă întreprinsă după
1962” [4], un “big bang” [5] etc.
3. Este bine cunoscut faptul că Regulamentul 1/2003 EC a

implementat unele direcţii fundamentale ale reformei în domeniul aplicării
politicii comunitare de concurenţă:
- descentralizarea – eliminarea obligaţiei de notificare a înţelegerilor
către Comisia Europeană;
- strânsa colaborare între autorităţile care aplică reglementările de
concurenţă – Comisia Europeană (EC) şi autorităţile naţionale de concurenţă
(NCA); instituirea Reţelei Europene de Concurenţă (ECN); accentuarea
importanţei participării la Comitetul Consultativ privind Practicile
Restrictive şi Poziţiile Dominante;
- întărirea şi extinderea puterilor de investigare şi de aplicare –
dreptul de a sigila unele locaţii, luarea de declaraţii, inspecţii la faţa locului;
- aplicarea uniformă a reglementărilor comunitare de concurenţă –
NCA trebuie să aplice Articolele 81 şi 82 în acelaşi timp cu aplicarea
reglementărilor naţionale de concurenţă etc.;
- strânsa cooperare între autorităţile care aplică reglementările
de concurenţă şi instanţele judiciare naţionale.
4. Dar succesul în realizarea scopurilor urmărite de Regulamentul

1/2003 (aplicarea efectivă şi mai eficientă a reglementărilor comunitare de
10
concurenţă, simplificarea cadrului administrativ, reducerea cheltuielilor în

administraţia publică şi a costurilor agenţilor economici etc.) depinde în cea
mai mare măsură de modalităţile practice de implementare. Trebuie să
subliniem că multe dintre componentele acestei “noi ere în reglementarea
concurenţei” existau, în fapt, cu mult timp înaintea introducerii
Regulamentului 1/2003, de ex.:
- puteri extinse de investigare şi de aplicare au fost acordate
Comisiei Europene încă prin Regulamentul 17/62 [2];
- principiul strânsei cooperări între Comisia Europeană şi autorităţile
naţionale de concurenţă a fost fundamentat prin Articolul 10 al ECT [3] şi
evidenţiat în [6];
- principiul strânsei cooperări între Comisia Europeană şi instanţele
judiciare naţionale a fost fundamentat prin Articolul 10 al ECT [3] şi
evidenţiat în [7].
În general, regimul reglementării concurenţei în Comunitatea
Europeană s-a bazat pe obligaţia “cooperării sincere” datorate de Statele
Membre către comunitate (şi, de presupus, şi între ele). Izvorul de drept
comunitar se găseşte în Articolul 10 din ECT [3] care impune Statelor
Membre atât obligaţii pozitive cât şi negative. Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (ECJ) a invocat în mai multe ocazii aceste
îndatoriri – a se vedea, de ex., [8] para. 5, unde prevederea respectivă este
evidenţiată ca fiind “o îndatorire generală a Statelor Membre, al cărei
conţinut real depinde în fiecare caz individual de prevederile Tratatului şi de
reglementările derivate”, precum şi [9] para. 18, unde se declară că “această
obligaţie de sinceră cooperare impusă instituţiilor comunitare este deosebit
de importantă pentru autorităţile judiciare ale statelor membre, care au
responsabilitatea de a asigura aplicarea şi respectarea legii comunitare în
cadrul sistemului legislativ naţional”.
Trebuie spus însă că rezultatele acestui sistem (rezultate mai mari şi
mai multe) se lasă încă aşteptate. Ceea ce înseamnă că realizarea obiectivelor
vizate va fi o sarcină continuă, îndelungată, dificilă şi costisitoare.
5. O trecere în revistă a elementelor fundamentale, a obligaţiilor şi

scopurilor menţionate mai sus poate evidenţia tot mai puternic impresia că
instanţele judiciare naţionale vor putea ajunge în curând cele mai importante
instrumente de aplicare a politicii comunitare de concurenţă. Care politică
este ea însăşi unul din elementele fundamentale ale Comunităţii Europene –
cităm în extenso din ECT [3]:
“Articolul 2. Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe
11
comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a

politicilor sau acţiunilor comune prevăzute la Articolele 3 şi 4, să
promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi
durabilă a activităţilor economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de
muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, o creştere
durabilă şi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi de
convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie şi de
ameliorare a calităţii mediului, creşterea nivelului şi calităţii vieţii,
coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre.
Articolul 3.
1. Pentru realizarea scopurilor prevăzute la Articolul 2, acţiunea
Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu termenele
prevăzute de prezentul tratat: (...)
b) o politică comercială comună;
c) o piaţă internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre,
a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor; (...)
g) un sistem care împiedică denaturarea concurenţei pe piaţa
internă;
h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară
funcţionării pieţei comune; (...)
m) întărirea competitivităţii industriei Comunităţii;
n) promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;
o) încurajarea creării şi dezvoltării de reţele transeuropene; (...)
t) o contribuţie la întărirea protecţiei consumatorilor; (...)
Articolul 4.
(1) În vederea realizării scopurilor prevăzute la Articolul 2, acţiunea
statelor membre şi a Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate
cu calendarul prevăzute de prezentul tratat, instituirea unei politici
economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale
statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi
conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise,
în care concurenţa este liberă. (…)”
Şi încă, aşa după cum ECJ a constatat în [10] para. 36 şi a repetat în

[11] para. 20:
“Articolul [81] al Tratatului constituie o prevedere fundamentală
care este esenţială pentru realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii
şi, mai ales, pentru funcţionarea pieţei interne.”
12
6. Pe lângă toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere cea de a

doua sarcină fundamentală a oricărei autorităţi de concurenţă (prima fiind,
desigur, aplicarea reglementărilor concurenţiale) – de la Directoratul
General al Concurentei (din cadrul Comisiei Europene) până la fiecare
autoritate naţională de concurenţă – care este competition advocacy
(promovarea concurenţei) [12]. În acest sens se poate spune ca autoritatea
de concurenţă este prietenul tuturor, încercând mereu să înveţe şi să
consilieze pe toţi cei interesaţi cu privire la reglementările concurenţiale.
Desigur, aceasta înseamnă că promovarea concurenţei poate şi trebuie
să fie adresată şi către instanţele juridice.
7. Fără a uita că ECJ activează şi ca o Curte Constituţională în raport

cu ECT, se înregistrează, totuşi, unele păreri care susţin că, cel puţin la o
primă vedere, revizia juridică a cazurilor pe concurenţă de către curţile
europene de justiţie evidenţiază aparenţa unei confuze harababuri [14]. Şi
aceasta, poate, din cauză că sistemul european de revizie juridică este
caracterizat prin încadrarea exclusivă cu judecători generalişti (ne referim
aici cu deosebire la CFI şi nu discutăm despre European Union Civil
Service Tribunal - EUCST), ceea ce, în fapt, înseamnă lipsa recunoaşterii
oficiale a înaltei complexităţi a cazurilor pe concurenţă. Atitudinea
respectivă este tot mai mult evidenţiată de către practica decizională a
Comisiei Europene şi de către jurisprudenţa curţilor de justiţie comunitare în
domeniul concurenţei. Fără a intra în amănunte, tehnicizarea tot mai sporită
a deciziilor juridice pe concurenţă, rolul de maximă importanţă jucat de
economia politică, precum şi multe alte circumstanţe obiective determină
mari întârzieri şi aglomerări curente de cazuri pe rol, situaţie care s-ar putea
să nu mai fie compatibilă cu esenţa rapid schimbătoare a pieţelor, cu
imperativele „celei mai vii şi dinamice politici din cadrul Uniunii
Europene”. O observaţie rezonabilă care ar putea fi făcută şi cu privire la
relaţiile dintre Comisia Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă
şi/sau instanţele juridice naţionale.
8. Este oare timpul şi ocazia de a rememora conceptul de

“juridificare” a sferei economice, aşa cum a fost reînnoit de către profesorul
Wilks [15], în special pentru a evidenţia “pericolul” ca justiţia să impună
autorităţilor de concurenţă să acţioneze în modalităţi incompatibile cu unele
interese comunitare şi naţionale şi în contradicţie cu concluziile unor analize
economice rezonabile?
13
Termenul “juridificare” (termen care, fundamentat pe principiile lui

Weber [16], a căpătat o oarecare popularitate datorită lucrărilor lui Teubner
[17]) a fost destinat a descrie procesul “prin care domenii ale vieţii
economice şi sociale devin subiectul controlului sistematic prin intermediul
legislaţiei, prin aplicarea legislaţiei de către autorităţile publice şi ca efect al
activităţii instanţelor judiciare”. Mai recent, termenul a fost utilizat de
către juriştii de la London School of Economics pentru a se scoate în
evidenţă accentuarea tendinţei de legiferare a mai multor aspecte ale vieţii
economice printre care şi politica de concurenţă.
Juridificarea, înţeleasă ca fiind creşterea puterii juridice, se referă la
sporirea atribuţiilor sistemului juridic, putându-se diferenţia cel puţin două
surse ale acestui fenomen, pe care le identificăm a fi ambiguitatea şi
complexitatea. Ca primă sursă, amplificarea atribuţiilor de interpretare se
produce atunci când este neclar care principiu sau reglementare trebuie aplicate
într-un anume caz sau când ambiguitatea este generată de posibilitatea de
interpretare a unei anumite prevederi. A doua sursă de creştere a puterii juridice
provine de la sporirea complexităţii cazurilor analizate. Ambiguitatea şi
complexitatea aferente unui anumit domeniu contribuie la sporirea puterii
sistemului juridic (precum şi a experţilor din interiorul sau din afara sistemului
respectiv). Astfel, se amplifică dependenţa de consilierea juridică şi de deciziile
instanţelor judiciare [19]. Iar ambiguitatea şi complexitatea, de obicei, sunt
implicate din plin în cazurile de concurenţă.
9. Se simte oare nevoia, există oare o modalitate şi ar putea fi oare

timpul de a se lua în consideraţie sfârşitul acestei perioade de “ambiguitate
constructivă” [20] asupra a ceea-ce-face-fiecare (şi uneori în mod izolat şi
incoerent) între autorităţile administrative şi instanţele judiciare, în cazurile
de concurenţă?
Pentru ca modernizarea aplicării politicii de concurenţă sub
îndrumarea Comisiei Europene să aibă succes este necesar ca legea să se
aplice cu o rigoare mult sporită; cultura concurenţei va deveni
predominantă, instanţele judiciare vor consolida şi vor extinde aplicarea
legii, iar agenţii economici vor avea şanse de succes pentru solicitarea de
daune în acţiuni bazate pe încălcări ale reglementărilor de concurenţă. Ar
putea fi vorba despre “răsăritul unei noi ere” a coerenţei în perfecţionarea,
aplicarea şi eficientizarea politicii de concurenţă.
10. În instanţele judiciare naţionale pot exista judecători

“generalişti” – rezidând în instanţe de jurisdicţie generală şi pronunţându-se
14
în variate tipuri de cazuri –, şi “specialişti” – care au jurisdicţie numai

asupra unor anumite feluri de cazuri (comerciale, administrative, de
concurenţă etc.). Există aspecte comune tuturor reviziilor juridice, indiferent
de felul cazului. Aspectele micro şi macro economice constituie o parte
importantă dar nu exclusivă a cadrului principial de evaluare a cazurilor pe
concurenţă. Aspectele principale ale acestor cazuri sunt, de obicei, de
mare cuprindere şi complexitate şi pot fi un amestec de “fapte” şi
“prevederi legale”. Experţii pot juca un rol important, fie acţionând în
favoarea uneia dintre părţi, fie în calitate de consultanţi ai instanţei.
11. Pentru a da un exemplu în sprijinul celor de mai sus vom

reaminti faptul că acele 4 condiţii înscrise în Articolul 81(3) al ECT [3]
(cum ar fi promovarea progresului tehnic şi economic sau asigurarea
beneficiului consumatorilor) nu sunt nişte concepte juridice clar definite
şi necesită abordări şi evaluări economice complexe. Împărtăşim opinia
altor comentatori potrivit căreia aceasta a fost motivaţia pentru care CFI şi-a
autolimitat competenţa asupra “4. (…) evaluărilor economice complexe
efectuate de către Comisie atunci când aceasta îşi utilizează libertatea pe
care i-a conferit-o Articolul 85(3) al Tratatului, cu privire la fiecare din cele
patru condiţii prevăzute, (…) [competenţa curţii fiind] limitată a verifica
dacă regulile privind procedura şi formularea motivaţiilor au fost respectate,
dacă faptele au fost stabilite cu exactitate şi dacă nu există nici o eroare
evidentă de apreciere sau vreun abuz de putere” [21].
Deşi cele 4 condiţii din Articolul 81(3) nu au fost în vreun fel
modificate, iată că acum aceste “evaluări economice complexe” vor trebui
să fie supravegheate de către instanţele naţionale care, până la momentul
respectiv, nu fuseseră considerate ca fiind competente pentru a realiza
aceasta. Cu deosebire controlul condiţiei de a nu fi eliminată concurenţa
necesită analiza pieţei produsului şi a pieţei geografice afectate, de ex. de o
înţelegere, a structurii de piaţă şi a poziţiei părţilor implicate (dacă au putere
de piaţă). Susţinem că asemenea analize pot fi efectuate în mod
satisfăcător în baza unor cercetări detaliate şi numai de către instituţii
specializate.
Suntem de acord asupra faptului că instanţele naţionale pot aborda
cazurile de concurenţă dintr-o remarcabilă şi valoroasă perspectivă: ele sunt
independente, ceea ce le asigură imparţialitatea; aplică reguli procedurale
adecvate, ceea ce constituie o componentă vitală a implementării imparţiale
şi eficiente a oricărui aspect de politică economică; aduc aportul unei
capacităţi deosebite de a recurge la diverse, complicate şi uneori conflictuale
15
norme ale unor diferite politici fundamentale în aprecierea situaţiilor reale

care pot fi deosebit de complexe. Dar tot mai extinsa libertate de a dispune,
puterile tot mai mari în anumite domenii extrem de specializate (cum este
domeniul concurenţei economice), evidenţiază existenţa unor probleme cu
privire la integritatea şi coerenţa modalităţilor de valorificare a unor sisteme
de reglementare specific comunitare în viziunea instanţelor juridice
naţionale din fiecare Stat Membru al Comunităţii Europene.
Considerăm că există o posibilitate foarte reală de apariţie a unor
decizii juridice nefundamentate şi necorespunzătoare, mai ales în cazurile pe
concurenţă. Cum ar putea fi minimizat acest pericol?
II. Judecătorii de la instanţele naţionale şi reglementările

de concurenţă
12. Reperele fundamentale ale sistemului juridic comunitar cum ar fi

principiile supremaţiei (prevalenţei) reglementărilor comunitare, al afectării
directe, al interpretării unitare, precum şi cerinţa instituirii unui sistem
eficient şi echitabil de reparaţii legale, se sprijină într-o măsură covârşitoare
pe capacitatea de susţinere a judecătorilor naţionali. Fiecare judecător de
la instanţele naţionale este, în acelaşi timp, şi un judecător al
Comunităţii Europene. Judecătorii naţionali trebuie să înţeleagă aceasta şi
să aibă capacitatea de a-şi îndeplini rolul comunitar la nivel naţional.
13. Această sarcină este dificilă şi pretenţioasă, spune un judecător

de la Curtea Supremă din Finlanda [22], din mai multe motive, multe dintre
ele privind natura sistemului juridic comunitar şi relaţia cu sistemele
naţionale. Cităm:
- Sistemul de reglementări comunitare nu este facil, ci cuprinzător şi
complex. Interacţiunea cu sistemele naţionale poate evidenţia aspecte
dificile. Fără o bună cunoaştere sistemică, determinarea semnificaţiei şi
impactului dreptului comunitar într-o anume situaţie poate constitui o
sarcină copleşitoare.
- Cunoaşterea superficială a dreptului comunitar nu mai este
suficientă pentru ca judecătorii naţionali să se achite în mod corespunzător
de sarcinile lor. Chiar şi acolo unde legislatorul comunitar a încercat, de
bună credinţă, să implementeze directive şi decizii de îndrumare,
interpretările ulterioare ale ECJ (care, să nu uităm, în raport cu ECT
16
acţionează şi ca o Curte Constituţională) pot da naştere unor situaţii în care

legea naţională să nu poată fi luată în consideraţie.
În cazul Köbler [23] a fost statuat faptul că judecătorii de la
instanţele naţionale trebuie să păstreze o atitudine critică relativ la legea
naţională, pentru a se asigura, înainte de a o pune în aplicare, că este în
conformitate cu legea comunitară – iar o asemenea analiză critică nu este
posibilă dacă judecătorul nu este familiarizat cu legislaţia comunitară.
- Legislaţia comunitară se află într-o continuă evoluţie şi se extinde
mereu în noi domenii. Un exemplu notabil în acest sens este domeniul
concurenţei economice, unde numeroase noi instrumente legale au apărut în
ultimii ani.
- Elemente importante ale legislaţiei comunitare se bazează pe
jurisprudenţa ECJ. În fapt, multe principii fundamentale au fost stabilite,
dezvoltate şi perfecţionate numai prin intermediul jurisprudenţei. Astfel
încât, mai ales pentru judecătorii din Statele Membre unde, în mod
tradiţional, jurisprudenţa joacă un rol mai puţin important, înţelegerea
corespunzătoare a sistemului legal comunitar poate să implice o orientare cu
totul nouă cu privire la gestionarea surselor de drept. Judecătorii trebuie să
capete o abilitate autonomă de a lucra cu întregul sistem legal comunitar.
- Studiul teoretic individual nu este suficient pentru a-i dota pe
judecători cu abilităţile necesare. Însuşirea modalităţilor corecte de
considerare şi de aplicare a legii comunitare în cazuri individuale necesită o
anumită practică, instruire organizată precum şi posibilitatea de a apela la
mecanismul de amicus curiae în domenii de mare specializare cum este
politica de concurenţă.
14. Este adevărat că ECJ (şi mai recent CFI) a fost capabilă să
realizeze, de multă vreme, o revizie judiciară eficientă a deciziilor Comisiei
Europene în materie de concurenţă. Astfel că, a priori, nu există nici un
motiv a se considera că judecătorii naţionali ar fi mai puţin capabili decât
cei comunitari să aplice legea naţională şi/sau comunitară în diferite cazuri.
15. Totuşi, au fost exprimate unele îngrijorări majore, ca de ex.

despre faptul că acele criterii (condiţii) consemnate în Art. 81(3) al ECT [3]
sunt prea imprecise pentru a putea fi aplicate ad literam atunci când o
înţelegere dată sau o altă practică anticoncurenţială apare într-un proces
civil. Astfel de cazuri pot implica neînţelegeri contractuale între părţile
participante la carteluri, solicitarea de daune de către o terţă parte, sau, de
ex., o simplă reclamaţie asupra unui debit contractual neonorat (a se vedea
17
refuzul d-lui Costa de a plăti o factură de energie electrică în valoare de cca.

1 Euro [24] sau refuzul d-lui Crehan de a plăti nişte preţuri inechitabile
pentru bere şi alte băuturi [25]).
Oricare ar fi natura cazului particular, problema de esenţă este aceea
că judecătorul de la instanţa naţională, care este posibil să nu fi avut nici o
experienţă particulară (să nu mai vorbim de o oarecare familiarizare) cu
principiile concurenţei economice, poate să fie chemat a decide nu numai
dacă o anumită înţelegere este restrictivă pentru concurenţă, dar şi să facă
cea dintâi a sa apreciere în instanţă asupra posibilităţii ca restricţiile
respectivei înţelegeri să poată fi apreciate (sau nu) ca fiind justificate în
raport cu nişte criterii pe care majoritatea comentatorilor le consideră
(şi pe bună dreptate) ca fiind prea vagi şi imprecise, şi care nu au fost
destinate pentru aplicabilitate directă în instanţă [26].
16. Din [26] îl mai cităm pe (Justice) Ferris, un judecător englez cu o

considerabilă experienţă în domeniul legislaţiei concurenţei:
“[Judecătorii] nu pot emite judecăţi de evaluare, cu excepţia unui
domeniu foarte limitat, şi cu siguranţă că nu în raport cu chestiuni
economice generale (...) Curtea nu ar trebui să aibă nici un rol de jucat (...)
în decizia asupra faptului dacă o înţelegere sau un anumit comportament
contribuie sau nu la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei bunurilor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic (...) Consider că nici una din
Curţile pe care le cunoaştem nu s-ar putea achita în mod corespunzător de o
asemenea sarcină”.
Remarci asemănătoare au fost făcute şi de alţi magistraţi, jurişti şi
economişti cu experienţă în domeniu.
17. Şi se mai poate evidenţia un aspect important. Judecătorii civili

care compun instanţele judiciare, spre deosebire de componenţii instanţelor
administrative, depind de părţile împricinate în ceea ce priveşte dovezile pe
care acestea le prezintă şi în baza cărora trebuie să-şi exprime opinia. Ca
urmare, există un risc considerabil ca aplicarea reglementărilor de concurenţă
în procesele civile ordinare să fie distorsionată, mai ales dacă nu există nici
o contribuţie din partea Comisiei Europene sau a autorităţii naţionale de
concurenţă competente. Sau, după cum se exprimă judecătorul Jochem
Groning, rezultatul este acela că instanţele judiciare “nu sunt pe deplin
indicate pentru aplicarea acestor reglementări” [27].
18. Fără a mai face alte comentarii asupra importanţei politicii de
18
concurenţă (de ex. pentru fundamentarea multor alte politici comunitare) şi

pentru a sugera un răspuns la dura întrebare din finalul para. 11 de mai sus,
autorii se concentrează în cadrul prezentului studiu asupra unui aspect
particular al mult doritei cooperări între agenţiile naţionale de concurenţă şi
instanţele juridice naţionale. Revizia juridică a deciziilor autorităţilor de
concurenţă, cererea şi schimbul de informaţii, autorizarea unor inspecţii
precum şi alte aspecte specifice nu intră în domeniul analizei noastre care se
focalizează asupra instituţiei amicus curiae.
III. Amicus curiae – scurtă istorie şi relevanţă
19. Dicţionarul spune că amicus curiae (plural amici curiae) este, în

fapt (ca şi alte concepte din legea comună), o sintagmă juridică latină (pe
vremea romanilor se referea la o persoană care putea să obţină sau să
mijlocească accesul la favorurile unor oameni puternici cum erau aceia care
aparţineau curiei – curţii – romane), tradusă literal ca “prietenul instanţei” şi
referindu-se la cineva care, nefiind parte într-un anume caz, se oferă în mod
voluntar să ofere informaţii/clarificări din punct de vedere juridic sau din alt
punct de vedere pentru a ajuta instanţa să decidă în cazul respectiv. Informaţia
poate fi sub forma unei expuneri juridice, a unei depoziţii nesolicitate de către
nici una dintre părţi, sau poate să fie o expunere erudită de specialitate
asupra unor aspecte implicate (în orice caz, fără a fi obligatoriu de luat în
consideraţie de către instanţă). Decizia de a admite sau de a solicita (a
invita) asemenea informaţii este la latitudinea instanţei.
Iar decizia de a răspunde la o asemenea solicitare a instanţei este la
latitudinea potenţialului amicus curiae (pentru necesităţile acestui studiu
vom considera că aceasta este diferenţa faţă de solicitările de informaţii
făcute de către instanţele naţionale în conformitate cu prevederile
Regulamentului 1/2003).
20. Astfel, ca multe alte concepte din legea comună, amicus curiae
îşi are originea în legea romană, care permite instanţei să invite terţe părţi
spre a furniza informaţii de fapt sau de drept asupra unor aspecte mai puţin
cunoscute. În legea comună engleză timpurie mecanismul a fost introdus în
secolul XIV ca fiind vorba despre un “slujitor dezinteresat al curţii” [28].
În secolele XVII şi XVIII participări ale amicus curiae au fost
semnalate în All England Reports, [29] având următorul conţinut:
19
- Principalele funcţiuni erau de a clarifica aspecte de fapt, a explica

aspecte de drept şi a reprezenta anumite grupuri de împricinaţi.
- Nu era obligatoriu ca un amicus curiae care informa despre aspecte
de fapt ca şi de drept să fie jurist.
- Un amicus curiae neasociat nici cu reclamantul şi nici cu acuzatul,
putea, totuşi, să aibă un interes în cauza respectivă.
- Permisiunea de a participa ca amicus curiae a fost întotdeauna mai
degrabă o chestiune graţioasă decât una de drept; instanţele au evitat o
definire precisă a perimetrului şi condiţiilor care să justifice utilizarea
mecanismului respectiv.
21. În Statele Unite ale Americii, la începutul sec. XIX, în cazul

Green v. Biddle [45] curţile federale au permis pentru prima dată
participarea amicus curiae la litigiu. În sec. XX, amici curiae au jucat un rol
important în multe cazuri din istoria dreptului american. După [30], amici
curiae participaseră (şi participau) la peste 90% din cazurile aduse dinaintea
US Supreme Court (multe dintre cazuri fiind pe probleme de concurenţă).
Norma 37 din “Rules of the Supreme Courts of the United States - Part VII.
Practice and Procedure” [31] afirmă că:
“1. O expunere a unui amicus curiae care aduce în atenţia Curţii
chestiuni relevante care nu i-au fost supuse încă atenţiei de către părţi, poate
să fie de un considerabil ajutor pentru Curte. O expunere a unui amicus
curiae care nu serveşte acestui scop împovărează inutil Curtea şi înaintarea
acesteia nu este favorizată.”
22. În Marea Britanie şi Irlanda, vechea instituţie “assesor”, din

dreptul maritim anglo-saxon, permite Curţii să desemneze o persoană cu
cunoştinţe şi experienţă în domeniu (a se vedea Articolul 35-15 din [32])
pentru a acorda asistenţă în diverse aspecte ale cazului.
Dar trebuie să subliniem că în Marea Britanie există Competition
Appeal Tribunal (CAT), o instanţă specializată cu competenţe inter-
disciplinare (drept, economie, afaceri şi finanţe-contabilitate). Conform legii
Regatului Unit, funcţia CAT este de a examina şi a decide asupra apelurilor
şi a altor solicitări sau reclamaţii în care este implicată concurenţa sau
reglementările economice.
În Irlanda s-a preferat o abordare penală a problemelor de concurenţă
vis-à-vis de sancţiunile administrative, iar procedura în cazurile civile
aparţinând de legea concurenţei a fost modificată; reţinem că instituţia
“assesor”-ului a fost întărită [33].
20
23. În Franţa, Curtea de Casaţie a consacrat exerciţiul instituţiei

amicus curiae în unele materii civile – a se vedea, de ex., [34]. Şi mai
trebuie să subliniem că Articolele L.462-3 şi L.470-5 din Codul Comercial
[35] acordă judecătorilor permisiunea de a apela la Consiliul Concurenţei
sau la Ministerul Economiei (prin intermediul DGCCRF – Direcţia Generală
a Concurenţei, a Consumului şi pentru Reprimarea Fraudelor) ca amicus
curiae în cazuri pe concurenţă, permiţând totodată instituţiilor citate să
depună concluzii scrise sau să înainteze observaţii orale [36].
Un Decret intrat în vigoare la 30 Decembrie 2005 stabileşte care
instanţe juridice franceze au autoritatea de a aplica legea concurenţei –
Civil Trial Courts of General Jursdiction (Tribunalul de Mare Instanţă) şi
Curţile Comerciale de la Marseille, Bordeaux, Lille, Fort de France, Lyon,
Nancy, Paris şi Rennes sunt singurele instanţe competente în acest sens
(Articolele L.420-1 la L. 420-5 din [35] şi Articolele 81 şi 82 din ECT [3]).
Apelurile împotriva deciziilor acestor instanţe pot fi aduse numai dinaintea
Curţii de Apel de la Paris (care nu judecă asupra daunelor). Acţiunile în
dezdăunare sunt bazate pe Articolul 1382 din Codul Civil care proclamă
principiul general al răspunderii pentru prejudiciile aduse [37]. Nu există
nici o restricţie privind instanţele competente a judeca în aplicarea
respectivului articol.
24. Mai consemnăm ca o altă evoluţie interesantă participarea

amicus curiae la cazuri aduse dinaintea tribunalelor internaţionale de
soluţionare a disputelor, unde se admit ca amici curiae chiar şi statele şi
organizaţiile internaţionale – a se vedea World Trade Organisation (WTO)
Dispute Settlement Mechanism [38].
25. În România, Codul de Procedura Civilă [39] stipulează:

“Art. 49.
(1) Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează
între alte persoane.
(2) Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă
un drept al său.
(3) Ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea
acesteia.”
“Art. 201(3) În domeniile strict specializate, în care nu exista experţi

autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate
21
solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti
din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de
consiliu sau în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele
întrebări.”, şi
“Art. 206(1) Expertul, precum şi cei solicitaţi să exprime punctul de

vedere potrivit art. 201 alin. 3 vor depune următorul jurământ: «Jur ca (...).
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!» (…).”
În domeniul protecţiei concurenţei economice, în România nu există

experţi autorizaţi în conformitate cu prevederile legale.
În aria noastră de interes considerăm că aceste prevederi precise ale
Codului de Procedură Civilă pot acoperi prezentarea în instanţă a unor
persoane fizice în calitate de amicus curiae, dar nu permit o astfel de
prezentare pentru persoane juridice, mai ales instituţii publice cum este
autoritatea de concurenţă. Mai mult, s-au înregistrat cazuri în România
când unor organizaţii nu li s-a permis de către instanţe prezentarea ca
amicus curiae.
26. Desigur că studiul nostru nu este, nici pe departe, complet, dar,

după câte ştim, situaţia menţionată mai sus pentru România este aceeaşi şi în
alte State Membre ale Comunităţii Europene.
IV. Aplicaţia olandeză a mecanismului amicus curiae în

domeniul concurenţei
27. În Olanda, de asemenea, Codul de Procedură Civilă [40] nu

prevede un asemenea instrument; totuşi, într-o oarecare măsură, poziţia
Procurorului Public în procedurile civile este comparabilă.
28. Astfel, considerându-se că este necesară o fundamentare legală

pentru implementarea unui mecanism oficial şi eficient de amicus curiae în
cazuri de concurenţă, a fost adoptat mai întâi, în integrum, Articolul 15 din
Regulamentul 1/2003 în Legea concurenţei olandeză - secţiunea 89h [41].
Această abordare particulară a permis Directorului General al autorităţii
olandeze de concurenţă (NMa) să aibă (în probleme de concurenţă) aceleaşi
puteri alocate procurorului public de către secţiunea 44a a [40], adică
22
puterea de a supune observaţii scrise în cazuri supuse instanţelor

administrative sau civile, dacă şi-a exprimat intenţia de a face aceasta.
Directorul General al NMa este, de asemenea, autorizat, cu permisiunea
instanţei, să facă observaţii orale în timpul şedinţelor.
29. Pentru a se clarifica toate aspectele procedurale, următorul pas a

fost implementarea legală a unor norme oficiale de aplicare [42], din
cuprinsul cărora reţinem, îndeosebi:
- dacă Directorul General al NMa decide să facă o intervenţie ca
amicus curiae, el va notifica instanţa respectivă în scris asupra acestei intenţii;
- oricare din părţile implicate într-o cauză în instanţă, sau chiar
instanţa respectivă, pot contacta NMa pentru a-i solicita intervenţia ca
amicus curiae;
- intervenţia ca amicus curiae este o competenţă şi nu o obligaţie;
Directorul General al NMa va decide, de la caz la caz, necesitatea unei
asemenea intervenţii (va analiza dacă există o raţiune suficientă pentru o
eventuală intervenţie);
- pentru a-şi formula observaţiile, Directorul General al NMa va
avea acces la toate documentele necesare din dosarul cazului; el va trata
dosarul respectiv ca pe o informaţie confidenţială;
- Oficiul Juridic al NMa are în sarcină redactarea intervenţiilor ca
amicus curiae.
Autorii prezentului studiu consideră că instituirea posibilităţii de
acces la dosarul cauzei în instanţă poate fi principala condiţie pentru
implementarea unui sistem eficient de amicus curiae din partea
autorităţii de concurenţă.
V. Reglementările Comunităţii Europene care permit

(şi impun) utilizarea mecanismului de amicus curiae
în cazuri de concurenţă
30. Articolul 234 din ECT [3] stipulează:

“Curtea de Justiţie este competentă să hotărască, cu titlu preliminar,
cu privire la:
(a) interpretarea prezentului tratat [incluzând, deci, Art. 81 si 82]; (…)
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe
judecătoreşti dintr-un Stat Membru, această instanţă judecătorească poate, în
23
cazul în care apreciază că o îndrumare în această privinţă este necesară

pentru a se pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii Europene de Justiţie să dea o
îndrumare preliminară cu privire la respectiva chestiune.”
31. Curtea Europeană de Justiţie a clarificat cele de mai sus după

cum urmează [43]:
“1. Sistemul de pronunţare preliminară [prealabilă] este un
mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene care are drept scop să
furnizeze instanţelor naţionale un mijloc de asigurare a interpretării şi
aplicării uniforme a dreptului comunitar în toate Statele Membre.
2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are competenţa de a
emite aprecieri preliminare [a se pronunţa cu titlu preliminar] asupra
legislaţiei Uniunii Europene şi asupra validităţii reglementărilor secundare.
Această competenţă generală îi este conferită de către Art. 234 al Tratatului
CE şi, în anumite cazuri, de către alte prevederi. (…)
5. În sistemul de pronunţare preliminară, rolul Curţii este de a da o
interpretare dreptului comunitar sau de a se pronunţa asupra validităţii
acestuia, şi nu de a aplica dreptul respectiv la situaţia de fapt (…), ceea ce
cade în sarcina instanţelor naţionale. (…)”
10. Nu este necesar ca părţile în cauză să ridice această problemă;
curtea naţională poate face acest lucru din oficiu.
11. Orice instanţă poate înainta o întrebare către ECJ asupra
interpretării unei reglementări comunitare în cazul în care consideră că este
necesar pentru rezolvarea unei dispute prezentate. (…)”
32. În completarea celor de mai sus, Regulamentul 1/2003 [1]

evidenţiază mecanismul amicus curiae în cazurile de concurenţă:
“Articolul 15. Cooperarea cu instanţele juridice naţionale.
(1) În procedurile de aplicare a Art. 81 sau 82 din Tratat, instanţele
Statelor Membre pot solicita Comisiei să le transmită (...) punctul său de vedere
în probleme referitoare la aplicarea regulilor comunitare de concurenţă;
3. Autorităţile de concurenţă ale Statelor Membre, acţionând din
oficiu, pot înainta observaţii scrise instanţelor naţionale din Statul Membru
respectiv, privind aspecte legate de aplicarea Art. 81 şi 82 din Tratat.
Cu permisiunea instanţei naţionale în cauză, autorităţile naţionale de
concurenţă pot, de asemenea, să înainteze observaţii orale către instanţele
naţionale din Statul Membru respectiv.
Atunci când aplicarea coerentă a Art. 81 sau 82 impune acest lucru,
Comisia, acţionând din oficiu, poate înainta observaţii scrise instanţelor din
24
Statele Membre. Cu permisiunea instanţei în cauză, Comisia poate face şi

observaţii orale. (…)
4. Prezentul articol nu aduce atingere competenţelor mai largi de a
prezenta observaţii dinaintea instanţelor naţionale, pe care legislaţia
naţională le conferă autorităţilor de concurenţă ale Statelor Membre.”
33. Mai cităm câteva prevederi relevante din Nota Comisiei

Europene privind cooperarea cu instanţele judiciare naţionale [44]:
“9. Condiţiile procedurale pentru aplicarea reglementărilor
comunitare de concurenţă de către instanţele judiciare naţionale şi
sancţiunile pe care acestea le pot impune în cazul încălcării respectivelor
reglementări, sunt pe deplin acoperite de către dreptul naţional. Totuşi, într-
o oarecare măsură, dreptul comunitar determină, de asemenea, condiţiile de
aplicare a reglementărilor comunitare de concurenţă. Respectivele prevederi
comunitare pot prevedea abilitatea instanţelor naţionale de a utiliza ele
însele anumite instrumente, cum ar fi solicitarea către Comisie a unei opinii
cu privire la aplicarea reglementărilor comunitare de concurenţă, sau acestea
pot crea reglementări cu impact obligatoriu asupra cazurilor înaintate
instanţelor, cum ar fi să permită Comisiei şi autorităţilor naţionale de
concurenţă să înainteze observaţii scrise. Aceste prevederi ale dreptului
comunitar prevalează asupra reglementărilor naţionale (...)
A. Comisia ca amicus curiae.
17. Pentru a sprijini instanţele judiciare naţionale în aplicarea
reglementărilor comunitare de concurenţă, Comisia este împuternicită să
ajute instanţele naţionale atunci când acestea găsesc necesar un asemenea
sprijin pentru a se putea decide asupra unui caz. Art. 15 din Regulamentul
1/2003 se referă la cele mai comune modalităţi pentru un astfel de sprijin:
transmiterea de informaţii (pctele. 21-26) şi de opinii ale Comisiei (pctele.
27-30), ambele situaţii la solicitarea instanţei naţionale, precum şi
posibilitatea pentru Comisie de a înainta observaţii (pctele. 31-35).
Deoarece Regulamentul prevede aceste modalităţi de sprijin, prevederile
respective nu pot fi limitate de către nici o reglementare a unui Stat
Membru. În orice caz, în absenţa unor reglementări procedurale comunitare
în această privinţă şi în măsura în care sunt necesare pentru a facilita aceste
forme de sprijin, Statele Membre trebuie să adopte reglementările
procedurale necesare pentru a permite instanţelor judiciare naţionale şi
Comisiei să utilizeze pe deplin posibilităţile oferite de Regulament.”
25
VI. Concluzii preliminare
34. Pentru a evidenţia unele concluzii preliminare ale analizei de mai

sus (autorii intenţionând să vă reţină din nou atenţia asupra subiectului într-
un studiu viitor), vom sublinia faptul că, în principal (dar nu numai) Art.
15(3) al Regulamentului 1/2003 [1] (care face parte din legislaţia prevalentă
pentru toate Statele Membre) introduce şi defineşte un instrument
(aproximativ) nou menit a asigura aplicarea consecventă a reglementărilor
comunitare de concurenţă.
Pentru a ne susţine mai bine argumentaţia vom rearanja definiţiile
reglementative de interes din Regulamentul 1/2003 (para. 32 de mai sus) în
următorul mod:
- instanţele judiciare din Statele Membre pot solicita Comisiei o opinie;
- Comisia şi autorităţile de concurenţă din Statele Membre,
acţionând din oficiu, pot înainta observaţii scrise către instanţele judiciare
naţionale;
- cu permisiunea instanţei respective, Comisia şi autorităţile de
concurenţă ale Statelor Membre pot înainta observaţii orale către instanţele
naţionale.
35. Pentru a clarifica oarecum aceste prevederi destul de generale

(ceea ce credem că era necesar), Nota Comisiei [44] introduce ad literam
noţiunea de amicus curiae.
Mai considerăm că:
35.1. Prevederile din para. 9 al [44] clarifică obligativitatea

instanţelor juridice naţionale de a admite acţiunea din oficiu ca amicus
curiae a Comisiei Europene şi a autorităţilor naţionale de concurenţă
(admisibilitate obligatorie).
35.2. Toate celelalte modalităţi de asistenţă ca amicus curiae

prevăzute în Regulamentul 1/2003 (care nu beneficiază de admisibilitate
obligatorie) nu pot, totuşi, să fie limitate de nici o reglementare a vreunui
Stat Membru şi, în absenţa unor reglementări comunitare specifice şi în
măsura necesară de a facilita aceste forme de asistenţă, Statele Membre
trebuie să adopte regulile procedurale necesare pentru aceasta
(considerăm că prevederile respective se referă la solicitarea de către
26
instanţele naţionale a unor opinii ale Comisiei şi ale autorităţilor naţionale

de concurenţă şi, de asemenea, la înaintarea de observaţii orale ale
autorităţilor de concurenţă către instanţele naţionale).
36. În completare, vom reaminti posibilitatea pe care o au instanţele

judiciare naţionale de a adresa solicitări de clarificare preliminară către ECJ
privind interpretarea art. 81 şi 82 din ECT (conf. Art. 234 din ECT) - o
prevedere neobligatorie.
Astfel, ECJ, Comisia Europeană şi autorităţile naţionale de
concurenţă sunt potenţiali amici curiae în probleme de concurenţă pentru
instanţele judiciare naţionale.
37. Revenind la definiţia generală a instituţiei amicus curiae de la

para. 19 al studiului nostru, vom observa că toate cele de mai sus corespund,
cu două mici completări:
- adăugarea admisibilităţii obligatorii evidenţiate la para. 35.1. –
impusă de o reglementare a Comunităţii Europene;
- considerarea prevederii Art. 15(3) para. 2 din [1] cu privire la
posibila solicitare a autorităţii de concurenţă pentru acces la dosarul cazului
din instanţă – acces la “orice documente necesare pentru analiza cazului”
(considerăm că această din urmă prevedere merită o tratare separată
într-un alt studiu).
38. În orice caz, Statele Membre ale Comunităţii Europene au

obligaţia de a adopta cele mai potrivite reguli procedurale care să permită
deplina utilizare a posibilităţilor oferite de către amicus curiae pentru
aplicarea reglementărilor de concurenţă.
Ne oprim, deocamdată, aici, declarând că în România, ca şi în alte
State Membre, se evidenţiază o necesitate imperativă de conformare la
această obligaţie.
Mai înscriem în final două opinii personale:
38.1. Autorii consideră că, până în prezent, în cadrul Comunităţii

Europene, implementarea olandeză a mecanismului de amicus curiae relativ
la autoritatea naţională de concurenţă cu privire la cazurile de concurenţă (a
se vedea cap. IV de mai sus) este cea mai potrivită pentru scopurile politicii
De asemenea, şi pentru a completa afirmaţia precedentă, considerăm
că soluţia franceză cu privire la restricţionarea numărului instanţelor
27
judiciare naţionale abilitate să aplice Art. 81 şi 82 ale ECT (a se vedea para.

23 de mai sus) ar putea fi o soluţie potrivită pentru aplicarea eficientă a
dreptului concurenţei în multe alte State Membre. În România, de ex.,
considerăm că din cele 235 de instanţe juridice existente, o abordare
raţională ar fi să se abiliteze numai cele 15 Curţi de Apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie pentru a examina cazuri de concurenţă.
38.2. Este o realitate faptul că judecătorii naţionali nu apelează prea

des la posibilitatea de a obţine asistenţă ca amicus curiae din partea
autorităţilor de concurenţă. Şi aceasta din cauză că judecătorilor nu le place
să li se spună de către o instanţă administrativă cum ar trebui aplicată legea.
În cazul unor neclarităţi de interpretare, este mai probabil ca judecătorii
naţionali să utilizeze Art. 234 din ECT şi să facă apel la ECJ pentru o
îndrumare preliminară. Semnalăm, totuşi, că obţinerea unui aviz legal în
calitate de amicus curiae de la autorităţile de concurenţă se poate realiza
mult mai repede decât obţinerea unei îndrumări de la ECJ, ceea ce durează,
în medie, cam doi ani…
Notă:
Bibliografia prezentului studiu se regăseşte la finele variantei în limba engleză.
28
ROLUL ŞI IMPORTANŢA INSTANŢELOR

NAŢIONALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
CONCURENŢEI ECONOMICE – VEDERE
DINSPRE ROMÂNIA
Mihai Giugariu Lucian Stroe

Subsecretar de stat, consilier de concurenţă Inspector superior
I. Protecţia liberei concurenţe economice la nivel naţional

şi european
1. Principiile Tratatului Comunităţii Europene stipulează că Statele

Membre ale Comunităţii Europene vor adopta o politică economică bazată pe
„strânsa coordonare a politicilor economice ale Statelor Membre pe Piaţa
Internă şi pe definirea obiectivelor comune şi conduse în conformitate cu
principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă 1 ”
În consecinţă, politica de protejare a liberei concurenţe economice,
fiind garantul constituirii, menţinerii şi dezvoltării economiei de piaţă
deschise, este unul din fundamentele comunităţii europene.
2. Concurenţa este mecanismul de bază al economiei de piaţă, ce

implică oferta (producători, comercianţi) şi cererea (clienţi intermediari,
consumatori). Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piaţă, în efortul de a
corespunde cerinţelor, de a satisface într-o măsură cât mai mare pretenţiile
cumpărătorilor, atât în ceea ce priveşte calitatea, diversitatea,
adaptabilitatea, cât şi preţul produselor pe care aceştia le solicită. Pentru a
deveni eficientă, concurenţa porneşte de la premisa (şi protejează premisa)
că piaţa este formată din ofertanţi independenţi unul de celălalt. Toţi
1
Art. 4 din Tratatul Comunităţii Europene – versiunea consolidată.
29
participanţii de pe piaţă îi supun pe fiecare dintre ei unei presiuni

concurenţiale benefice. Pentru a-i face pe ofertanţi capabili să exercite astfel
de presiuni pe piaţă, reglementările de concurenţă impun interzicerea
oricăror înţelegeri sau practici care ar putea să reducă eficienţa acestei
presiuni, cuantificate în final prin garantarea intereselor consumatorilor, atât
la nivel naţional cât şi la nivel european. [1] [2]
3. Pe de altă parte, concurenţa care se manifestă între ofertanţi asigură

obţinerea gradului cel mai înalt de eficienţă posibil pe piaţa respectivă, la un
moment dat. Concurenţa îi face pe toţi cei implicaţi să caute să ajungă la o
valoare de echilibru între calitatea, costul de producţie şi preţul
produsului final, scopul final fiind acela de a acoperi, în cel mai înalt
grad cu putinţă, cererea ce se manifestă pe piaţă.
De asemenea, pentru a rămâne competitivi, producătorii sunt obligaţi
să adopte în permanenţă ultimele descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, să
crească nivelului tehnic şi calitativ al produselor finale, precum şi să îşi
adapteze continuu fluxurile de producţie, în vederea creşterii productivităţii
şi a reducerii costurilor unitare de producţie. Mai mult, existenţa unui
mediu concurenţial funcţional stimulează agenţii economici să
investească în domeniile cercetării şi dezvoltării, promovând
cunoaşterea, şi să contribuie la crearea de locuri de muncă mai multe,
mai sigure şi mai bine plătite.
4. Concurenţa eficientă reprezintă, în consecinţă, „motorul” care

determină agenţii economici ce operează pe o piaţă să lupte pentru
realizarea unei repartiţii optime a resurselor, atât la nivelul propriei afaceri,
cât şi, datorită efectului sinergetic, la nivelul întregii economii.
Finalmente, acest lucru conduce la consolidarea componentei
industriale şi comerciale a Comunităţii Europene, care poate astfel să se
confrunte cu concurenţa impusă de partenerii ne-europeni, iar firmele
europene pot să-şi asigure o poziţie de succes pe piaţa mondială.
5. Politicile europene în domeniul concurenţei se bazează pe un

cadru legislativ comunitar, fundamentat în esenţă pe prevederile Tratatului
Comunităţii Europene (în principal articolele 81 şi 82).
Reglementări suplimentare se găsesc în legislaţia secundară,
adoptată de Consiliul Uniunii Europene şi de Comisia Europeană, sub forma
Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în aceasta categorie se includ:
• Regulamentul Consiliului 139/2004, privind controlul fuziunilor;
30
• Regulamentul Consiliului 1/2003 privind implementarea

reglementărilor în domeniul concurenţei prevăzute la art. 81 şi 82 din
Tratatul CE;
• Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în
cazul unor acorduri care privesc situaţii precis determinate, precum:
transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia
autovehiculelor etc.
În al treilea rând, un număr în creştere de Instrucţiuni, Note şi
Recomandări, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informaţii
esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce
mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora,
Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale [3].
Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de
Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă.
6. În baza acestor reglementări, politicile concurenţiale se

concentrează pe trei domenii principale de acţiune:
• Eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a
abuzurilor de poziţie dominantă (de exemplu a înţelegerilor încheiate
între întreprinderi concurente în scopul de a fixa anumite preţuri);
• Controlul fuziunii firmelor (pentru a se evita cazurile în care o
fuziune între două grupuri mari va conduce la crearea şi, ulterior la abuzul
de poziţie dominantă pe piaţă a acestora);
• Liberalizarea sectoarelor economice în care concurenţa este
restrânsă sau lipseşte cu desăvârşire, având de-a face cu o situaţie de
monopol (de exemplu deschiderea pentru concurenţă a sectorului de
telecomunicaţii).
7. Legea comunitară urmăreşte să protejeze Piaţa Comună şi să

stimuleze concurenţa în cadrul acestui vast spaţiu economic. Ea nu intră în
acţiune decât atunci când comerţul dintre ţările membre este afectat de
practicile respective. De exemplu, o înţelegere prin care se stabilesc
anumite preţuri, încheiată între brutării dintr-un anumit oraş, nu va avea nici
un impact asupra Pieţei Comune. În consecinţă, legislaţia europeană nu se
aplică în acest gen de situaţii. Totuşi, cadrul legislativ în vigoare într-o
anumită ţară poate să acopere şi astfel de situaţii [3].
Majoritatea Statelor Membre dispun de o legislaţie naţională proprie
care reglementează şi limitează apariţia fenomenelor anticoncurenţiale
(acorduri restrictive, abuz de poziţie dominantă şi concentrări).
31
Este şi cazul României care, începând cu anul 1996, a elaborat şi pus

în aplicare primele prevederi legale în domeniul concurenţei, sub forma
Legii concurenţei nr. 21/1996, ulterior modificată şi completată, lege
republicată în cursul anului 2005.
8. Pentru operaţionalizarea prevederilor respectivului act normativ a

fost înfiinţată autoritatea naţională de concurenţă, cunoscută actualmente
sub denumirea de Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă
autonomă, ale cărei obiective principale sunt reprezentate de:
• Continuarea consolidării şi menţinerii independenţei sale depline
faţă de orice structuri sau grupuri de interese care ar încerca să-i influenţeze
obiectivitatea şi echidistanţa;
• Asigurarea prevalenţei legislaţiei în domeniul concurenţei în faţa
oricărei alte legislaţii emise pe teritoriul naţional, în scopul evitării
promovării de prevederi cu efect anticoncurenţial;
• Colaborarea cu Direcţia Generală pentru Concurenţă din cadrul
Comisiei Europene şi cu celelalte autorităţi naţionale de concurenţă din
Statele Membre ale Uniunii Europene, inclusiv prin utilizarea Reţelei
Europene de Concurenţă;
• Exercitarea unui control ex-post real al aplicării legislaţiei şi a deciziilor
Consiliului Concurenţei şi ale Comisiei Europene pe teritoriul naţional;
• Colaborarea cu instanţele naţionale în materie de concurenţă.
Pentru realizarea acestor obiective, Consiliul Concurenţei a pus
bazele legislaţiei naţionale în domeniul concurenţei, incluzând o lege [2],
regulamente şi instrucţiuni compatibile şi interoperabile cu reglementările
legale în vigoare la nivel european, a creat o infrastructură extinsă,
performantă, cu impact deosebit la nivel central şi local şi a pregătit un
personal competitiv, bine ancorat în realitatea europeană, bine informat, în
contact direct cu personalul omolog din cadrul Comisiei Europene şi din
cadrul autorităţilor de concurenţă din Statele Membre.
9. Nu trebuie uitat faptul că activitatea desfăşurată de Consiliul

Concurenţei în perioada anterioară a contribuit în mod decisiv, atât la
obţinerea de către România a statutului de economie de piaţă funcţională,
cât şi la încheierea cu succes a negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană. Rolul instituţiei a fost şi a rămas acela de a crea şi a supraveghea
acele mecanisme de piaţă care să crească şi să conserve competitivitatea
economiei româneşti, atât pe piaţa europeană, cât şi pe cea mondială, în
ansamblul ei.
32
10. Dorinţa programatică a Consiliului Concurenţei de a juca un rol

pro-activ pe piaţă, intervenind de câte ori este posibil ex-ante, pentru
evitarea distorsionării grave a pieţelor şi a mediului concurenţial, mai
degrabă decât ex-post, în vederea stopării practicilor anticompetitive şi a
reparării prejudiciilor create, a condus la necesitatea de a promova continuu
reglementările legale, practicile naţionale şi europene în domeniul
concurenţei, prin menţinerea unui dialog permanent cu autorităţile,
reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului juridic şi academic, precum şi
cu societatea civilă din România.
Politica de promovare a culturii concurenţei în toate mediile
societăţii româneşti, la toate nivelurile, prin toate mijloacele instituţionale şi
mass-media, a fost şi a rămas una dintre priorităţile Consiliului Concurenţei,
atât în perioada de pre-aderare, cât şi în prezent. Pentru aceasta, inspectorii
de concurenţă din cadrul Direcţiei Monitorizare Teritorială, departamentul
care coordonează din punct de vedere metodologic şi administrativ
activitatea Consiliului Concurenţei în teritoriu, au organizat în ultimii ani
sute de acţiuni de promovare, sub forma seminariilor şi a meselor rotunde,
au acordat interviuri în presa scrisă şi prin intermediul posturilor de radio şi
televiziune ce operează la nivel local, şi au distribuit materiale informative
agenţilor economici şi autorităţilor administraţiei publice locale.
Pentru perioada următoare, Direcţia Monitorizare Teritorială a
prevăzut intensificarea şi diversificarea acestor eforturi, inclusiv prin
derularea a doua programe cu finanţare externă, respectiv “Programul de
Twinning PHARE – cu participarea experţilor străini” şi Programul
“Promovarea Culturii Concurenţei – Componentă a Politicii de
Concurenţă”.
11. Capacitatea de adaptare rapidă a autorităţii naţionale de

concurenţă la realităţile europene a permis compatibilizarea totală a
prevederilor legale în domeniul concurenţei cu cele incluse în acquis-ul
comunitar, cu mult timp înainte de aderarea efectivă a României la Uniunea
Europeană. De aceea, îngrijorarea manifestată uneori, inclusiv de către
mediul de afaceri şi de mediul juridic din România, în ceea ce priveşte
impactul aderării asupra politicii în domeniul concurenţei la nivel naţional
este nejustificată, deoarece, de ani de zile, Consiliul Concurenţei tratează
activitatea comercială din România conform reţetelor concurenţiale ale
Uniunii Europene.
33
II. Organizarea sistemului judiciar în România şi competenţele

în materie de concurenţă până la aderare – scurtă prezentare
12. În România, structura sistemului judiciar include instanţele

judecătoreşti (judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie), Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii,
instituţii ale căror atribuţii sunt reglementate prin Constituţie şi legi
specifice. [4] [5]
II.1. Judecătoriile
13. Judecătoriile, în prezent în număr de 177, funcţionează în fiecare

judeţ şi în municipiul Bucureşti, circumscripţiile lor fiind stabilite prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei. [6]
În sfera de responsabilitate a judecătoriilor intră judecarea, în primă
instanţă, a tuturor proceselor şi cererilor, în afara de cele atribuite spre
pronunţare, prin lege, altor instanţe, în conformitate cu dispoziţiile
articolelor 109 - 281 din Codul de procedură civilă şi ale articolelor 287 -
360 din Codul de procedură penală. [7] [8]
14. În domeniul concurenţei, judecătoriile, ca primă instanţă, au ca

atribuţie judecarea plângerilor împotriva proceselor-verbale întocmite de
către inspectorii de concurenţă, prin care se constată şi se sancţionează
contravenţii prin acordarea unei amenzi de până la 1% din cifra de afaceri
totală înregistrată în anul fiscal anterior sancţionării, contravenţii prevăzute
la articolul 50 lit. b) - e) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată [2]:
- furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete prin solicitarea
făcută conform prevederilor articolului 5 alin. (3) ori prin notificarea făcută
conform prevederilor articolului 15;
- furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete ori de documente
incomplete sau nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate
conform prevederilor articolului 35;
- furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o
formă incompletă în timpul inspecţiilor desfăşurate conform prevederilor
articolului 36;
- refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate conform
prevederilor articolului 36 şi 37.
34
În plus, judecătoriile vor judeca şi plângerile împotriva proceselor-

verbale întocmite de către inspectorii de concurenţă, prin care se constată şi
sancţionează unele contravenţii prin acordarea unei amenzi de până la 10%
din cifra de afaceri totală înregistrată în anul fiscal anterior sancţionării,
contravenţii prevăzute la articolul 51 alin. (1) lit. d) din Legea concurenţei
nr. 21/1996, republicată: „neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei condiţii
impuse printr-o decizie luată în conformitate cu prevederile Legii
concurenţei nr. 21/1996, republicată”.
II.2. Tribunalele
15. În conformitate cu prevederile legale în domeniu [6], tribunalele

au fost înfiinţate şi funcţionează în fiecare localitate de reşedinţă din cele 41
de judeţe ale României, precum şi în municipiul Bucureşti.
Structura lor organizatorică include două sau mai multe secţii [5].
Potrivit legii, se pot înfiinţa secţii civile, penale, comerciale, de contencios
administrativ, secţii maritime şi fluviale, precum şi secţii pentru conflicte de
muncă şi litigii de muncă ori de asigurări sociale. La instanţele cu volum
mic de cauze privind conflictele şi litigiile de muncă ori de asigurări sociale,
la care nu funcţionează astfel de secţii, pentru judecarea acestor cauze se
constituie complete specializate. Complete specializate se pot constitui şi
pentru judecarea cauzelor în alte materii.
În sfera de responsabilitate a tribunalelor intră judecarea, în primă
instanţă, a proceselor şi cererilor date prin lege în competenţa lor, în
conformitate cu dispoziţiile articolelor 109 - 281 din Codul de procedură
civilă [8] şi cu dispoziţiile articolelor 287 - 360 din Codul de procedură
penală [9].
Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă, potrivit regulilor de
procedură prevăzute la articolele 282 - 298 din Codul de procedură civilă şi
la articolele 361 - 385 din Codul de procedură penală.
Ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii, care nu sunt supuse apelului, conform
dispoziţiilor articolelor 299 - 316 din Codul de procedură civilă [8] şi ale
articolelor 3851 – 38519 din Codul de procedură penală [9].
16. În domeniul concurenţei, articolul 38 alin. (1) din Legea

concurenţei nr. 21/1996, republicată, prevede faptul că inspectorii de
concurenţă pot proceda la inspecţii în orice alte spaţii (altele decât sediul
35
social al agentului economic), inclusiv la domiciliul, pe terenul sau in

mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor,
directorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici supuşi investigaţiei de
către Consiliul Concurenţei, „doar în baza unui ordin emis de către
preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea judiciară dată prin
încheiere de către preşedintele tribunalului în a cărui circumscripţie
sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător delegat de
acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripţiile unor tribunale
diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre ele, oricare
dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o încheiere unică.”
Mai mult, în conformitate cu alin. (3), (4) şi (6) ale art. 38,
judecătorii au următoarele atribuţii:
- Inspecţia şi actele pe care le cuprinde se efectuează sub autoritatea
şi sub controlul judecătorului care le-a autorizat.
- Judecătorul poate inspecta locurile supuse intervenţiei, putând
decide în orice moment suspendarea sau încetarea inspecţiei.
- Inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor
Codului de procedură penală; originalele procesului-verbal şi ale
inventarului sunt transmise judecătorului care a ordonat inspecţia, iar piesele
şi documentele care nu mai sunt utile stabilirii adevărului vor fi restituite
ocupantului locului.
II.3. Curţile de apel
17. Curţile de Apel, în număr de 15 [5] [6], cu sediul stabilit de lege în

unele dintre localităţile de reşedinţă a unui judeţ şi în municipiul Bucureşti, îşi
exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale,
stabilită conform prevederilor Legii pentru organizarea judecătorească.
Atribuţiile Curţilor includ judecarea, în primă instanţă, a cauzelor
prevăzute la articolele 109 - 281 din Codul de procedură civilă şi la
articolele 287 - 360 din Codul de procedură penală.
Ca instanţe de apel, au ca atribuţii judecarea apelurilor declarate
împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de tribunale, potrivit
regulilor de procedură prevăzute la articolele 282 - 298 din Codul de
procedură civilă şi la articolele 361 - 385 din Codul de procedură penală.
Ca instanţe de recurs, judecă recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cauze prevăzute
de lege, conform dispoziţiilor articolelor 299 - 316 din Codul de procedură
civilă şi ale articolelor 3851 – 38519 din Codul de procedură penală.
36
18. În conformitate cu prevederile Legii concurenţei [2], Curtea de

Apel Bucureşti are printre competenţe şi pe cele referitoare la dispunerea
măsurilor adecvate (la cererea Consiliului Concurenţei) pentru lichidarea
poziţiei dominante pe piaţă a unui agent economic abuzând de poziţia sa
dominantă, în cazul în care, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de
Consiliul Concurenţei, conform prevederilor cap. IV-VI din lege, nu se
obţin restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului, existând
posibilitatea afectării grave a unui interes public major.
Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului
Concurenţei pentru dispunerea de măsuri extreme: securitatea publică,
pluralitatea de agenţi economici independenţi, bunăstarea consumatorilor şi
regulile prudenţiale. Sarcina probei afectării grave a unui interes public
major incumbă Consiliului Concurenţei.
În acest caz, instanţa judecătorească poate dispune, după caz:
- „Invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin
intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia dominantă;
- Invalidarea actului sau actelor de realizare a unei concentrări
creatoare de poziţie dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele
juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă persoană juridică;
- Limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă;
- Vânzarea de active;
- Restructurarea prin divizare a agentului economic.”
În conformitate cu prevederile articolului 7 alin. (4) din Legea

concurenţei nr. 21/1996, republicată, instanţa judecătorească “va putea
ordona una sau mai multe dintre măsurile de mai sus numai sub condiţia să
fie evitată orice creştere a preţurilor din această cauză sau afectarea
executării de către agentul economic a obligaţiilor asumate faţă de terţi”.
19. Alte atribuţii ale Curţii de Apel Bucureşti în domeniul protecţiei

concurenţei [2] se referă la:
- Judecarea în contencios administrativ a deciziilor adoptate de

Plenul Consiliului Concurenţei, date în conformitate cu prevederile
articolelor 45, 46 şi 47 alin. (1), şi atacate în instanţă, conform procedurii
prevăzute la articolele 20 alin. (6) şi 47 alin. (4):
Art. 20 alin. (6):
“Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen [...] vor putea fi
37
atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la

comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel
Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept de apel, împotriva ei putând fi
declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.” (se referă la toate
deciziile Consiliului Concurenţei date ca urmare a examinărilor în plen,
inclusiv la deciziile privind concentrările economice).
Art. 47 alin. (4):
“Deciziile luate de Consiliul Concurenţei [...] pot fi atacate în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile
de la comunicare. Instanţa poate ordona, la cerere, suspendarea executării
deciziei atacate.” (este vorba despre decizii ale Consiliului Concurenţei
privind înţelegerile, abuzurile de poziţie dominantă, exceptările individuale
pentru înţelegeri ori practici concertate şi decizii de măsuri interimare).
- Judecarea plângerilor contra încheierilor date de către preşedintele

tribunalului în a cărui circumscripţie sunt situate locurile ce trebuie
controlate în timpul unei inspecţii în orice spaţii, altele decât sediul social al
agentului economic sau de către un judecător delegat de acesta, încheieri
care permit desfăşurarea procedurii de inspecţie, în conformitate cu
prevederile articolului 38 alin. (7);
- Judecarea în contencios administrativ a deciziilor emise de
Consiliul Concurenţei prin care se impun sancţiuni în cazul contravenţiilor
prevăzute la articolele 50 lit. a) şi 51 alin. (1) lit. c) şi d) şi a amenzilor
cominatorii prevăzute la articolul 54, precum şi în cazul celor prevăzute la
articolul 51 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea concurenţei nr. 21/1996,
republicată;
- Judecarea cazurilor în care organele administraţiei publice centrale
sau locale au întreprins acţiuni având ca obiect sau care pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei şi refuză să se
conformeze deciziei Consiliului Concurenţei prin care se solicită încetarea
respectivelor practici, în conformitate cu prevederile articolului 9 alin. (3)
din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată;
- Judecarea în contencios administrativ a reglementărilor emise de
Consiliul Concurenţei, în conformitate cu prevederile articolului 28 alin. (2).
Acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel
Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv publicarea
actului atacat.
38
II.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
20. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are sediul in Bucureşti şi are în

componenţă un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi cel
mult 80 de judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii: Secţia
civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia
de contencios administrativ şi fiscal, Completul de 9 judecători şi Secţiile
Unite, fiecare având competenţă proprie şi asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei
sale [5].
De asemenea, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Astfel, sunt supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
deciziile Curţilor de Apel, precum şi alte hotărâri stabilite prin lege,
conform dispoziţiilor articolelor 299 - 316 din Codul de procedură civilă şi
ale articolelor 3851 - 38519 din Codul de procedură penală.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie judecă şi recursurile în interesul
legii şi recursurile în anulare declarate împotriva hotărârilor şi actelor
judecătoreşti, în condiţiile stabilite prin dispoziţiile articolului 4142 din
Codul de procedură penală.
Instanţa supremă are şi o competenţă specială de judecată pe fond, în
cazurile prevăzute de lege (articolul 29 pct. 1 din Codul de procedură
penală).
De asemenea, aceasta sesizează şi Curtea Constituţională pentru a se
pronunţa asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora.
21. În conformitate cu prevederile Legii concurenţei [2], Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie are printre competenţe şi pe cele referitoare la
judecarea recursurilor înaintate împotriva sentinţelor exprimate de Curtea de
Apel Bucureşti, sesizată de către Consiliul Concurenţei în conformitate cu
prevederile articolului 7 alin. (1), care stipulează că:
„Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul
Concurenţei (...) unui agent economic abuzând de poziţia sa dominantă, nu
se obţin restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului, Consiliul
Concurenţei, pentru motiv de afectare gravă a unui interes public major,
poate cere Curţii de Apel Bucureşti să ordone măsurile adecvate pentru
39
lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia (…).”

Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, sesizată conform alin.
(1), pot introduce recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Consiliul
Concurenţei şi agenţii economici supuşi măsurilor dispuse prin aceasta.
22. Similar, în baza articolului 20 alin. (6), Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţelor Curţii de Apel Bucureşti
privind deciziile plenului Consiliului Concurenţei.
II.5. Competenţe speciale în domeniul protecţiei concurenţei

economice
23. Din punct de vedere al protecţiei concurenţei economice, pe

lângă cele de mai sus şi ţinând seama de faptul că, prin deciziile sale,
Consiliul Concurenţei poate amenda pe autorii practicilor
anticoncurenţiale, dar nu poate dezdăuna pe eventualii prejudiciaţi în
urma respectivelor practici, toate cele 235 de instanţe juridice naţionale
mai au şi competenţa de:
• A judeca în cazurile privind acordarea de despăgubiri agenţilor
economici lezaţi pentru daunele produse în urma încălcării reglementărilor
de concurenţă, în baza:
- articolului 998 din Codul Civil, care stipulează că: “Orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală
s-a ocazionat, a-l repara.”;
- articolului 61 din Legea concurenţei [2], care stipulează că:
“Independent de sancţiunile aplicate în conformitate cu prevederile
prezentei legi, dreptul la acţiune al persoanelor fizice şi/sau juridice pentru
repararea integrală a prejudiciului cauzat lor printr-o practică
anticoncurenţială prohibită de prezenta lege rămâne rezervat.”
- A judeca în cazurile de încălcare a prevederilor legale impuse prin

articolele 5 şi 6 din Legea concurenţei [2], cazuri apărute în cadrul unor
cauze comerciale complexe (constată inclusiv nulitatea unor contracte sau
clauze contractuale şi pot impune plata de daune).
24. Interesant de menţionat este si faptul că Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru [9], cu toate modificările şi completările
ulterioare, menţionează la articolul 6 alin. (1) că, în materie comercială, se
40
taxează cererile pentru lichidarea poziţiei dominante a unui agent economic,

nivelul aplicabil în anul fiscal 2007 fiind de 39 RON 2 [10]. După ştiinţa
noastră, această prevedere a legii respective nu s-a aplicat niciodată (de
altfel, era imposibil a se aplica, fiind scoasă din orice context).
III. Momentul aderării – concluzie preliminară
25. Toate aceste competenţe ale instanţelor româneşti în materie de

concurenţă au existat, în fapt, şi înainte de aderare. După momentul aderării,
pentru instanţele din România (ca şi pentru instanţele naţionale din toate
Statele Membre), competenţele în materie de concurenţă au fost întărite şi
extinse prin prevederile Tratatului Comunităţilor Europene – versiunea
consolidată [1], prin Regulamentul CE nr. 1/2003 [11], precum şi prin alte
documente, cum ar fi: Nota Comisiei Europene privind cooperarea dintre
Comisie şi instanţele naţionale ale Statelor Membre ale Uniunii Europene,
în vederea aplicării articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE [12], precum şi
Informarea Curţii Europene de Justiţie referitoare la cererile instanţelor
naţionale cu privire la adoptarea de către instanţa europeană a unor hotărâri
cu titlu preliminar [13]. Aceste competenţe sunt prevăzute a fi extinse şi mai
mult în perioada următoare, aşa cum reiese din cercetarea lansată de către
Comisia Europeană prin “Green paper on damages actions for breach of the
EC antitrust rules [14]”.
26. În concluzie, instanţele naţionale pot judeca diverse cazuri
în materie de concurenţă apărute în cadrul unor cauze comerciale
complexe – de exemplu constatarea nulităţii unor contracte 3 [15],
încălcări ale prevederilor legale prevăzute la articolele 5 şi 6 din Legea
concurenţei nr. 21/1996, cauze de concurenţă cu impact comunitar,
judecate în conformitate cu prevederile articolelor 81 şi 82 din Tratatul
CE, solicitarea de către agenţii economici de prejudicii şi daune, ca
urmare a deciziilor în materie de concurenţă ale Consiliului
Concurenţei şi ale Comisiei Europene.
2
Articolul 6 alin. (1) a fost reglementat ultima oară la data de 01.01.2007 de Anexa 1,
subpunct II din HG 1514/2006.
3
De exemplu: Sentinţa nr. 134/2001 a Curţii de Apel Ploieşti şi Decizia nr. 436/2003 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie unde, pe lângă aprecierea conformării cu prevederile Normelor
metodologice privind admiterea la licitaţie, se decide şi asupra unui principiu de non-
existenţă a unei posibile înţelegeri la o licitaţie.
41
IV. Principalele izvoare de drept şi competenţele instanţelor

naţionale din Statele Membre ale Uniunii Europene
în domeniul concurenţei.
IV.1. Tratatul European consolidat [1]
27. Tratatul European prevede la articolul 234, printre competenţele

Curţii Europene de Justiţie, interpretarea reglementărilor legale incluse în
respectivul act comunitar fundamental:
„În cazul în care o asemenea chestiune [de interpretare] se invocă în
faţa unei instanţe judecătoreşti dintr-un Stat Membru, această instanţă
judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această
privinţă este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii de
Justiţie să se pronunţe cu privire la această chestiune.”
IV.2. Nota de informare a Curţii Europene de Justiţie

referitoare la cererile instanţelor naţionale cu privire la adoptarea de
către instanţa europeană a unor hotărâri cu titlu preliminar [13]
28. Nota de informare a Curţii Europene de Justiţie explicitează

mecanismul prin care instanţele naţionale pot solicita Curţii Europene de
Justiţie furnizarea unor pronunţări cu titlu preliminar:
“1. Sistemul de pronunţare preliminară este un mecanism
fundamental al dreptului Uniunii Europene, care are drept scop să furnizeze
instanţelor naţionale un mijloc de asigurare a interpretării şi aplicării
uniforme a dreptului comunitar în toate Statele Membre.
2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are competenţa de a
se pronunţa cu titlu preliminar asupra interpretării legislaţiei Uniunii
Europene şi asupra validităţii reglementărilor secundare. Aceasta
competenţă generală îi este conferită prin efectul articolului 234 al
Tratatului CE şi, în anumite cazuri, de către alte reglementări.
5. În cadrul procedurii de pronunţare preliminară, rolul Curţii este de
a da o interpretare dreptului comunitar sau de a se pronunţa asupra validităţii
acestuia, şi nu de a aplica dreptul respectiv la situaţia de fapt, care a
determinat declanşarea procedurii principale, ceea ce cade în sarcina
instanţelor naţionale. Nu este rolul Curţii Europene de Justiţie de a decide
asupra problemelor ridicate în cadrul procedurii principale sau de a rezolva
42
diferenţele de opinii privind interpretarea sau aplicarea reglementărilor

cuprinse în legislaţia naţională.”
IV.3. Regulamentul CE nr. 1/2003 cu privire la implementarea

prevederilor articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE [11]
29. Încă din Introducere, Regulamentul CE nr. 1/2003 prevede că

„pentru a se garanta aplicarea efectivă a normelor comunitare de concurenţă,
precum şi a mecanismelor de cooperare este necesar ca autorităţile de
concurenţă şi instanţele Statelor Membre să fie obligate să aplice articolele
81 şi 82 din Tratat atunci când aplică reglementările naţionale în domeniul
concurenţei.” Cu toate acestea, prevederile regulamentului nu împiedică
Statele Membre ca, pe teritoriul naţional, să poată adopta şi aplica
reglementări naţionale mai stricte în materie de concurenţă.
În România, în perioada de preaderare, Consiliul Concurenţei a
depus eforturi considerabile pentru a compatibiliza toate reglementările
naţionale în domeniul concurenţei (principale şi secundare) cu prevederile
comunitare în domeniul concurenţei. Mai mult, Consiliul Concurenţei
activează de multă vreme în conformitate cu aceste prevederi.
30. Competenţele instanţelor naţionale în domeniul concurenţei sunt

reglementate la articolele 15, 16 şi 21 din Regulamentul CE nr. 1/2003 [11].
Astfel, articolul 15 alin. (1) prevede că „în procedurile de aplicare a
articolului 81 sau articolului 82 din Tratat, instanţele Statelor Membre pot
solicita Comisiei să le transmită informaţiile pe care le aceasta le deţine sau
punctul său de vedere în probleme referitoare la aplicarea regulilor
comunitare de concurenţă”.
În contrapartidă, hotărârile scrise emise de instanţele naţionale, prin
care se decide cu privire la aplicarea articolelor 81 şi 82 din Tratat sunt
transmise, în copie, către Comisia Europeană de către toate Statele Membre,
imediat după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este comunicată părţilor.
31. Instanţele naţionale, în exercitarea atribuţiilor lor, pot primi

observaţii scrise din partea autorităţilor de concurenţă ale Statelor Membre,
privind aspecte legate de aplicarea articolelor 81 sau 82 din Tratat. Dacă
instanţa acceptă, autorităţile de concurenţă pot, de asemenea, înainta
observaţii sub formă orală. Drepturi similare cu cele ale instanţelor naţionale
se aplică şi autorităţii de concurenţă care funcţionează în cadrul Comisiei
Europene.
43
32. În scopul pregătirii observaţiilor lor, autorităţile de concurenţă

ale statelor membre şi Comisia pot solicita instanţei competente a statului
membru respectiv să le transmită sau să le asigure transmiterea oricăror
documente necesare pentru evaluarea cazului.
33. Regulamentul CE nr. 1/2003 prevede, de asemenea, la articolul

15 alin. (4) că: „Prezentul articol nu aduce atingere competenţelor mai
largi pe care legislaţia naţională le conferă autorităţilor de concurenţă
ale Statelor Membre de a prezenta observaţii în faţa instanţelor”.
34. Datorită necesităţii de a aplica unitar, la nivel european, legislaţia

în domeniul concurenţei, nu întotdeauna instanţele naţionale au posibilitatea
să decidă independent. În situaţia în care instanţele naţionale hotărăsc în
privinţa unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 81
sau articolul 82 din Tratat, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei,
„ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. Acestea
trebuie de asemenea să evite să ia decizii care pot intra în conflict cu o
decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor iniţiate de aceasta. În
acest scop, instanţa naţională poate evalua dacă este necesar să suspende
procedura pe care a iniţiat-o.
Atunci când autorităţile de concurenţă ale statelor membre decid în
privinţa unor acorduri, decizii sau practici în temeiul articolului 81 sau
articolului 82 din Tratat, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele
nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie” 4 .
35. În ceea ce priveşte puterile de inspecţie acordate specialiştilor

Comisiei Europene pe teritoriile Statelor Membre, articolul 21 din
Regulamentul CE nr. 1/2003 conferă acestora posibilitatea de a derula
inspecţii inclusiv în: alte incinte decât sediul social al agentului economic
supus inspecţiei, terenuri şi mijloace de transport, inclusiv în locuinţele
directorilor, administratorilor sau ale altor membri ai personalului
întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi în cauză.
În aceste situaţii, pentru evitarea abuzurilor, Regulamentul CE nr.
1/2003 prevede autorizarea de către o instanţă naţională, înainte ca decizia
de inspectare a Comisiei să poată fi pusă în practică.
Instanţa naţională are drept de control asupra autenticităţii deciziei şi
4
Articolul 16 din Regulamentul CE nr. 1/2003.
44
pentru a se asigura că măsurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare sau

excesive în raport cu gravitatea presupusei încălcări a articolelor menţionate
anterior, cu importanţa dovezilor găsite, cu implicarea întreprinderii
respective şi cu probabilitatea legitimă ca registre şi alte înregistrări
relevante pentru obiectul inspecţiei să se afle în locaţia pentru care s-a
solicitat autorizarea inspecţiei.
Instanţa naţională poate să solicite Comisiei, prin intermediul
autorităţii de concurenţă naţionale, explicaţii detaliate privind elementele
necesare pentru a permite controlul asupra proporţionalităţii măsurilor
coercitive preconizate cu gravitatea presupusei încălcări.
Totuşi, autoritatea jurisdicţională naţională nu poate nici să pună în
discuţie necesitatea inspecţiei, nici să ceară să îi fie puse la dispoziţie
informaţii din dosarul Comisiei. Legalitatea deciziei Comisiei este supusă
revizuirii numai din partea Curţii Europene de Justiţie.
Prevederile Regulamentului CE nr. 1/2003 [11] se completează cu
prevederile articolului 38 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată
[2], potrivit căruia preşedintele tribunalului în a cărei circumscripţie
sunt situate locurile de controlat sau un judecător delegat de către acesta
are competenţa de a emite autorizare judiciară în vederea efectuării unei
inspecţii în alte spaţii decât sediul agenţilor economici.
IV.4. Nota Comisiei Europene privind cooperarea dintre

Comisie şi instanţele naţionale ale Statelor Membre ale Uniunii
Europene, în vederea aplicării articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE [12]
a. Prevederi cu caracter general
36. Instanţele naţionale deţin, în limita jurisdicţiei cu privire la o

cauză, competenţe de aplicare a articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE.
Aplicarea respectivelor prevederi se poate realiza fără a fi necesară aplicarea
în paralel a reglementărilor naţionale în domeniul concurenţei.
37. Cu toate acestea, în cazul în care instanţa naţională aplică

normele de drept intern al concurenţei în cazul oricăror înţelegeri exprese
sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, al
oricăror decizii luate de aceştia sau al practicilor concertate care pot să
afecteze comerţul dintre Statele Membre, în sensul articolului 81 alin. (1)
sau al oricărei practici abuzive interzise de articolul 82 din Tratatul CE [1],
instanţa naţională este obligată să aplice, de asemenea, regulile comunitare
45
în domeniul concurenţei, în cazul respectivelor acorduri, decizii sau practici.
38. În plus, Comisia Europeană precizează că aplicarea dispoziţiilor

procedurale din dreptul intern trebuie să fie compatibilă cu principiile
generale ale dreptului comunitar. De aceea, instituţia europeană recomandă
instanţelor naţionale consultarea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie,
potrivit căreia:
- În cazul unei încălcări a dreptului comunitar, dreptul naţional
trebuie să asigure sancţiuni eficiente, proporţionale cu gravitatea faptei şi cu
scop preventiv;
- În cazul în care încălcarea dreptului comunitar aduce prejudicii
unei persoane, persoanei în cauză trebuie să i se asigure dreptul de a se
adresa instanţei naţionale în vederea obţinerii de daune-interese;
- Regulile de procedură şi sancţiunile pe care instanţele naţionale le
aplică în vederea punerii în aplicare a reglementărilor comunitare nu trebuie
să facă aplicarea acestora excesiv de dificilă sau imposibilă (principiul
efectivităţii);
- Regulile de procedură şi sancţiunile pe care instanţele naţionale le
aplică în vederea punerii în aplicare a reglementărilor comunitare nu trebuie
să fie mai defavorabile decât regulile aplicabile în scopul implementării
normelor echivalente din dreptul naţional (principiul echivalenţei).
În temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, o instanţă

naţională este obligată să renunţe la aplicarea dispoziţiilor naţionale
incompatibile cu principiile enunţate anterior.
b. Aplicarea în paralel sau consecutivă a regulilor de concurenţă

comunitare de către Comisia Europeană şi de către instanţele naţionale.
39. O instanţă naţională poate aplica reglementările comunitare în

domeniul concurenţei unei înţelegeri, decizii, practici concertate sau
comportament unilateral care afectează comerţul dintre Statele Membre în
acelaşi timp sau ulterior momentului în care Comisia Europeană face acelaşi
lucru.
40. În acest caz, Nota Comisiei Europene privind cooperarea dintre

Comisie şi instanţele naţionale ale Statelor Membre ale Uniunii Europene,
în vederea aplicării articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE [12] stabileşte
următoarele principii în vederea aplicării regulilor de concurenţă comunitare
46
de către instanţele naţionale:

• În cazul în care o instanţă naţională adoptă o decizie înaintea
Comisiei Europene, această decizie nu trebuie să intre în contradicţie cu
decizia avută în vedere de Comisie. În acest scop, instanţa naţională poate:
- Să întrebe Comisia dacă a iniţiat o procedură privind aceleaşi
înţelegeri sau practici concertate şi despre stadiul în care se află respectiva
procedură;
- Să suspende procedura iniţiată până în momentul în care Comisia
va adopta o decizie.
- În cazul în care nu există îndoieli justificate cu privire la potenţiala
decizie a Comisiei Europene sau în cazul în care, într-o acţiune similară a
fost deja adoptată o decizie, instanţa naţională poate adopta o decizie în
acţiunea aflată pe rol, conformă cu potenţiala decizie a Comisiei sau cu
decizia adoptată anterior, fără a fi nevoie să solicite Comisiei informaţiile
menţionate anterior sau să aştepte decizia Comisiei pentru a se putea
pronunţa.
• În cazul în care Comisia Europeană adoptă o decizie într-un caz
înaintea instanţei naţionale, instanţa naţională nu poate adopta o decizie
contrară deciziei Comisiei. În acest caz, efectul obligatoriu al deciziei
adoptate de Comisie nu aduce atingere interpretării dreptului comunitar de
către Curtea Europeană de Justiţie. Totuşi, dacă instanţa naţională are
îndoieli cu privire la legalitatea deciziei Comisiei, nu poate să evite efectul
obligatoriu al respectivei decizii în cazul în care Curtea Europeană de
Justiţie nu a adoptat o decizie în sens contrar. Dacă totuşi, instanţa naţională
intenţionează să adopte o decizie contrară celei adoptate anterior de către
Comisie, instanţa naţională este obligată să înainteze Curţii Europene de
Justiţie o întrebare preliminară, în conformitate cu prevederile articolului
234 din Tratatul CE [1]. În acest caz, instanţa europeană urmează să adopte
o decizie privind compatibilitatea dintre decizia Comisiei Europene şi
dreptul comunitar.
• În cazul în care instanţa naţională suspendă propriile proceduri în
aşteptarea deciziei Comisiei Europene sau în aşteptarea judecării definitive a
unei acţiuni în anulare sau a unei întrebări preliminare, instanţei naţionale îi
revine obligaţia de a examina dacă sunt necesare măsuri provizorii pentru a
garanta interesele părţilor.
c. Cooperarea dintre Comisia Europeană şi instanţele naţionale
41. Tratatul CE [1] nu furnizează în mod explicit alt mecanism de
47
cooperare, exceptându-l pe cel stabilit între instanţele naţionale şi Curtea

Europeană de Justiţie, în conformitate cu prevederile articolului 234. Cu
toate acestea, articolului 10 din Tratatul CE prevede că:
„Statele Membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare
pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul Tratat sau
care rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Statele Membre facilitează
Comunităţii îndeplinirea misiunii sale.”
42. Instanţele comunitare interpretează această prevedere comunitară

în sensul că instituţiile europene şi Statele Membre au obligaţia mutuală de
a coopera în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite de Tratatul CE [1]. În
consecinţă, articolul 10 obligă Comisia Europeană să asiste instanţele
naţionale în procesul de aplicare a reglementărilor comunitare. Reciproc,
instanţele naţionale au obligaţia de a acorda asistenţă Comisiei Europene în
vederea îndeplinirii sarcinilor sale specifice.
43. Concret, cooperarea dintre Comisia Europeană şi instanţele

naţionale se referă la:
c.1. Comisia în calitate de „amicus curiae”
Calitatea de „amicus curiae” a Comisiei Europene în raport cu

instanţele naţionale se referă la:
- Obligaţia Comisiei de a comunica informaţii instanţelor
naţionale:
44. În comunicarea informaţiilor către instanţele naţionale, Comisia
este obligată să respecte prevederile articolului 287 din Tratatul CE [1],
referitoare la confidenţialitatea informaţiilor referitoare la întreprinderi şi la
relaţiile lor comerciale sau la elementele de preţ de cost, informaţii care,
prin natura lor, constituie secret profesional.
Cu toate acestea, prevederile articolului 287 din Tratatul CE nu
trebuie interpretate ca o interdicţie totală a comunicării de către Comisie
către instanţele naţionale a informaţiilor cu caracter de secret profesional.
Aşa cum am menţionat deja, jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie stabileşte obligaţia Comisiei Europene de a comunica către
instanţele naţionale orice informaţie solicitată de instanţa respectivă,
indiferent de caracterul acesteia, în acord cu prevederile articolului 10 din
Tratatul CE.
Totuşi, în vederea respectării prevederilor articolului 287 din
48
Tratatul CE, înainte de a comunica instanţelor naţionale informaţii cu

caracter de secret profesional, Comisia solicită acestora să comunice dacă
pot şi se obligă să garanteze protejarea informaţiilor confidenţiale şi a
secretelor de afaceri. În cazul în care instanţele naţionale oferă garanţii de
protejare a informaţiilor confidenţiale şi a secretelor de afaceri, Comisia
transmite aceste informaţii, indicând explicit părţile cu caracter de secret
profesional şi cele care pot fi divulgate.
În cazul în care instanţele naţionale nu pot oferi asemenea garanţii,
Comisia Europeană nu pune la dispoziţia acestora informaţii cu caracter de
secret profesional.
- Solicitarea unui punct de vedere privind aplicarea regulilor de

concurenţă comunitare:
45. Nota [12] statuează posibilitatea instanţelor naţionale de a
solicita punctul de vedere al Comisiei Europene privind aplicarea regulilor
de concurenţă comunitare.
Instanţele naţionale pot să solicite punctul de vedere al Comisiei
Europene cu privire la aspecte economice, faptice sau juridice, fără a
prejudicia prin aceasta posibilitatea sau obligaţia instanţelor naţionale de a
înainta Curţii Europene de Justiţie o solicitare privind pronunţarea
preliminară asupra interpretării sau validităţii regulilor comunitare, în
conformitate cu prevederile articolului 234 din Tratatul CE.
În întocmirea punctului de vedere, Comisia Europeană se va limita la
a oferi instanţelor naţionale informaţiile faptice sau clarificările economice
sau juridice solicitate de instanţele naţionale, fără a se pronunţa asupra
fondului acţiunii înaintate spre judecare instanţelor naţionale.
- Transmiterea observaţiilor Comisiei Europene către instanţele

naţionale:
46. Posibilitatea Comisiei Europene de a transmite instanţelor
naţionale observaţii referitoare la un caz aflat în analiza acestora din urmă
este limitată doar la acele situaţii în care acest lucru este necesar pentru
aplicarea coerentă a prevederilor articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE.
În scopul îndeplinirii acestui obiectiv, observaţiile Comisiei
Europene se vor limita doar la analiza economică şi juridică a faptelor
subsidiare cauzei înaintate instanţelor naţionale.
Pentru a avea posibilitatea de a emite şi de a transmite observaţiile
sale către instanţele naţionale, Comisia Europeană poate să solicite acestora
să îi transmită sau să asigure transmiterea de către terţi a unei copii după
49
toate documentele care pot fi necesare pentru evaluarea cazului.
c.2. Contribuţia instanţelor naţionale în vederea facilitării rolului

Comisiei Europene de a pune în aplicare regulile comunitare în domeniul
concurenţei
47. Cooperarea mutuală dintre instanţele naţionale şi Comisia

Europeană, aşa cum a fost ea stabilită prin jurisprudenţa Curţii Europene de
Justiţie în interpretarea articolului 10 din Tratatul CE, obligă instanţele
naţionale să asigure:
- Transmiterea documentelor necesare pentru evaluarea cazurilor
asupra cărora Comisia Europeană doreşte să formuleze observaţii 5 .
- Transmiterea deciziilor adoptate de instanţele naţionale în aplicarea
prevederilor articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE.
În conformitate cu prevederile articolului 15 alin. (2) din
Regulamentul CE nr. 1/2003 [11]:
„Statele Membre transmit Comisiei o copie a oricărei hotărâri scrise
a instanţelor naţionale prin care se decide cu privire la aplicarea articolului
81 sau articolului 82 din Tratat. Această copie se transmite fără întârziere
după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este comunicată părţilor”.
Îndeplinirea acestei obligaţii oferă Comisiei posibilitatea de a
formula propriile sale observaţii în cazurile în care una dintre părţi ridică
obiecţii împotriva sentinţei adoptate de instanţele naţionale.
- Sprijin în vederea desfăşurării în bune condiţii a inspecţiilor

Comisiei Europene pe teritoriul naţional 6 .
V. Concluzii
48. Creşterea complexităţii mediului economic şi extinderea fără

precedent a Uniunii Europene a pus Comisia Europeană şi, implicit, Direcţia
Generală pentru Concurenţă din cadrul acesteia, în situaţia de a monitoriza
un număr mare de încălcări a legislaţiei comunitare în domeniul
5
A fost discutată anterior.
6
Elementele referitoare la sprijinul pe care autoritatea naţională îl oferă Comisiei Europene
în exercitarea prerogativelor acesteia în domeniul realizării de inspecţii pe teritoriul Statelor
Membre au fost deja detaliate odată cu prezentarea Regulamentului CE nr. 1/2003.
50
concurenţei, de cel mai variat tip si cu o largă distribuţie teritorială.

Limitarea jurisdicţiei Comisiei Europene doar asupra cazurilor cu
potenţial ridicat de a afecta mediul concurenţial la nivel european şi
comerţul dintre Statele Membre a reprezentat, evident, o soluţie pentru
eficientizarea activităţii Comisiei. Autorităţile de concurenţă din Statele
Membre au căpătat un rol esenţial în aplicarea regulilor comunitare de
concurenţă, în acele situaţii în care concurenţa şi mediul concurenţial sunt
afectate doar la nivel regional.
De asemenea, un rol important este actualmente deţinut de instanţele
naţionale. Atunci când se soluţionează litigii între persoane de drept privat,
acestea protejează drepturile subiective prevăzute de dreptul comunitar,
inclusiv prin acordarea de daune-interese victimelor încălcării regulilor de
concurenţă. În acest sens, rolul instanţelor naţionale este complementar celui
al autorităţilor de concurenţă din statele membre.
Aplicarea reglementărilor în domeniul concurenţei la nivel naţional a
necesitat instituirea unui sistem care să garanteze aplicarea eficientă şi
uniformă a articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE pe întreg teritoriul Uniunii
Europene. Pentru aceasta, Comisia Europeană a demarat un amplu proces de
adaptare a legislaţiei comunitare la noile realităţi. Regulamentul CE nr.
1/2003 [11], Informarea Curţii Europene de Justiţie referitoare la cererile
instanţelor naţionale cu privire la adoptarea de către instanţa europeană a
unor hotărâri cu titlu preliminar [13] sau Nota Comisiei Europene privind
cooperarea dintre Comisie şi instanţele naţionale ale Statelor Membre ale
Uniunii Europene, în vederea aplicării articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE
[12] au reprezentat paşi hotărâtori în vederea stabilirii noului cadru de
cooperare dintre instituţiile europene şi cele naţionale. Din acest punct de
vedere, se poate aprecia, fără teama de a greşi, că procesul de adâncire a
cooperării şi consultării dintre cele două tipuri de instituţii va continua, pe
măsură ce cadrul legal în domeniu se va diversifica şi va fi pus în aplicare
efectivă.
În acest moment, România se află la început de drum. Aderarea ţării
noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a condus la demararea
acestui proces de ajustare instituţională, proces facilitat în mare măsură şi de
eforturile continue depuse de Consiliul Concurenţei în direcţia diseminării
informaţiilor specifice şi a cadrului legal comunitar în domeniul concurenţei
în rândul magistraţilor, decidenţilor de la toate nivelurile administraţiei
publice centrale şi locale, agenţilor economici şi populaţiei.
51
Bibliografie selectivă:
[1] - Tratatul Comunităţii Europene – versiunea consolidată.

[2] – Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată.
[3] - Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Vrabie, Nicolae Fabian - "Politica în domeniul
concurenţei", Campanie de informare a funcţionarilor publici privind acquis-ul comunitar,
CRJ, 2002.
[4] – Constituţia României.
[5] - Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
[6] – Hotărârea de Guvern nr. 1125/2005 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.
[7] - Codul de procedură civilă.
[8] - Codul de procedură penală.
[9] - Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
[10] - Hotărârea de Guvern nr. 1514/2006 privind nivelurile pentru valorile
impozabile, impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi amenzile
aplicabile în anul fiscal 2007.
[11] - Council Regulation (EC) No 1/2003 of 16 December 2002 on the
implementation of the rules on competition laid down in Articles 81 and 82 of the Treaty,
publicat în Jurnalul Oficial seria L nr. 1, din data de 4 ianuarie 2003.
[12] - Commission Notice on the co-operation between the Commission and the
courts of the EU Member States in the application of Articles 81 and 82 EC, publicată în
Jurnalul Oficial seria C nr. 101, din data de 27 aprilie 2004.
[13] - Information note on references from national courts for a preliminary ruling,
publicată în Jurnalul Oficial seria C nr. 143, din data de 11 iunie 2005.
[14] - GREEN PAPER - Damages actions for breach of the EC antitrust rules -
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/ site/ en/com/2005/com2005_0672en01.pdf . Anexa
poate fi gasită la adresa:
http://ec.europa.eu/comm/competition/antitrust/actionsdamages/sp_en.pdf
[15] - Sentinţa nr. 134/2001 a Curţii de Apel Ploieşti şi Decizia nr. 436/2003 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
52
ULISE CEL ISTEŢ ÎNTRE SCYLLA ŞI CARYBDA

SAU DG COMPETITION ÎNTRE ADMINISTRATIV
ŞI JURIDIC
Gheorghe Rădulescu Ovidiu Felecan

Director Direcţia Monitorizare Teritorială Inspector superior
Rezumat
Chiar dacă deciziile Comisiei Europene pot fi supuse în final revizuirii juridice de
către Curtea Europeană de Justiţie (CFI şi ECJ), Comisia este aceea care creează şi
direcţionează cadrul politicii europene de concurenţă (poate fi apreciată ca fiind „designer-ul
politicii de concurenţă a Comunităţii Europene”). Directoratul General pentru Concurenţă
(DG Competition – DG Comp) al Comisiei Europene este cel dintâi „avocat al concurenţei”;
pe lângă alte importante sarcini comunitare, acesta investighează şi propune măsuri,
elaborează propunerile de decizii ale Comisiei Europene pe probleme de concurenţă şi
orchestrează implementarea liberei concurenţe în cadrul celorlalte politici comunitare.
Deciziile Comisiei Europene pe probleme de concurenţă trebuie să fie fundamentate şi
elaborate astfel încât să se asigure corespondenţa cu cerinţele administrative şi politice ale
Comisiei şi, de asemenea, să li se acorde o probabilitate rezonabilă de a trece cu bine de
oricând posibila revizuire juridică a Curţilor de Justiţie Comunitare. Nu este o sarcină uşoară
a răspunde unor cerinţe de înalt nivel, atât administrative, cât şi judiciare, într-un mediu
socio-politic dur şi pe probleme socio-economice dificile; prezentul studiu intenţionează să
reliefeze unele exemplificări ale îndemânării de care trebuie să dea dovadă DG Competiton
pentru a-şi urma calea şi a-şi îndeplini îndatoririle în contextul comunitar.
Mai mult, considerăm că orice Autoritate Naţională de Concurenţă (inclusiv cea din
România) poate învăţa cum să-şi modeleze activitatea şi să previzioneze viitorul studiind
nesfârşita saga a luptei DG Competition pentru aplicarea şi promovarea politicii de
concurenţă. Sperăm, de asemenea, că instanţele juridice naţionale abilitate să revizuiască
deciziile administrative ale Autorităţilor Naţionale de Concurenţă, precum şi acele instanţe
juridice naţionale implicate în aplicarea privată a dreptului concurenţei vor putea găsi aici
unele observaţii interesante. Şi, în sfârşit, considerăm că bibliografia anexată poate constitui
un sprijin pentru alţi cercetători din acelaşi domeniu.
A. CUVÂNT ÎNAINTE
1. Apreciat la începuturi ca fiind „o baltă adormită şi ineficientă a

administraţiei comunitare” [1], având doar „o mână de funcţionari de grad
înalt” [2] şi „foarte puţin prestigiu” [3], Directoratul General pentru
Concurenţă al Comisiei Europene (DG Competiton – DG Comp, anterior
DG IV) a dobândit de-a lungul timpului puteri substanţiale în numele
53
concurenţei şi antitrustului şi un renume comunitar deosebit de favorabil.

DG Comp este astăzi într-o poziţie aproape unică în sistemul Comunităţii
Europene deoarece Comisia poate aplica direct politica de concurenţă
comunitară indeependent de guvernele naţionale ale Statelor Membre. Şi
aceasta deoarece politica de concurenţă este din ce în ce mai larg
recunoscută ca fiind unul din nucleele esenţiale ale Tratatului European,
ca un avanpost al democraţiei, coeziunii şi progresului. Astfel, politica de
concurenţă a căpătat în UE un statut quasi-constituţional bazat în principal şi
mai degrabă pe aplicarea directă a legii către agenţii economici decât pe
exerciţiul administrativ al deciziei politice sau pe negocierea politică între
diferite grupuri de interese. Din anii ’90 ai secolului trecut, DG Comp a fost
larg recunoscută drept o instituţie deosebit de eficientă în cadrul UE (din
punct de vedere al aplicării şi al promovării) [4].
Chiar dacă deciziile Comisiei Europene (EC) pot fi supuse în final
revizuirii juridice de către Curtea Europeană de Justiţie (CFI şi ECJ),
Comisia este aceea care creează şi direcţionează cadrul politicii europene de
concurenţă (poate fi apreciată ca fiind „designer-ul politicii de concurenţă
a Comunităţii Europene”) [5].
2. În acest context, ca directorat profesional, Directoratul General

pentru Concurenţă (DG Comp) al Comisiei Europene este cel dintâi „avocat
al concurenţei”; pe lângă alte importante sarcini comunitare, acesta
investighează şi propune măsuri, elaborează propunerile de noi reglementări
şi îndrumări în materia politicii de concurenţă, elaborează propunerile de
decizii ale Comisiei Europene pe probleme de concurenţă şi orchestrează
implementarea liberei concurenţe în cadrul celorlalte politici comunitare.
Deciziile Comisiei Europene pe probleme de concurenţă trebuie să
fie fundamentate şi elaborate astfel încât să se asigure corespondenţa cu
cerinţele administrative şi politice ale Comisiei şi, de asemenea, o
probabilitate rezonabilă de a trece cu bine de oricând posibila revizuire
juridică a Curţilor de Justiţie Comunitare. Nu este o sarcină uşoară aceea de
a răspunde unor cerinţe de înalt nivel atât administrative, cât şi juridice, într-
un mediu socio-politic dur şi pe probleme socio-economice dificile, astfel
încât, mai mult decât oricare alt directorat al Comisiei Europene, DG Comp
trebuie să fie în fapt şi în primul rând un laborator de studii şi descoperiri
interdisciplinare avansate şi îndrăzneţe.
3. De ce aceasta? Să abordăm problema dintr-un punct de vedere

interesant şi original.
54
Este binecunoscut faptul că articolele 65 şi 66 ale Tratatului ECSC

(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) au devenit articolele 85 şi
86 ale Tratatului de la Roma (EC). În cuvintele lui Jean Monnet [6], citate în
[7], acele articole, „elaborate cu mare grijă de Robert Bowie, au reprezentat
o inovaţie fundamentală în Europa” şi „legislaţia esenţială antitrust care se
aplică astăzi în piaţa comună îşi are originile în acele propoziţii (...)” După
cum nota Monnet, Robert Bowie, elaboratorul prevederilor Tratatului
referitoare la concurenţă, a fost „un tânăr profesor de la Harvard (...) despre
care se spunea că este principalul expert în legislaţia antitrust americană, pe
care americanii au aplicat-o la fel de riguros ca pe nişte comandamente
morale.” (Textul american al lui Bowie a fost „prelucrat” în „idiomul
European” de către Maurice Lagrange). Astfel, prevederile asupra
concurenţei din Tratatul EC (urmând îndeaproape Tratatul ECSC) poartă
amprenta substanţială a Legii Sherman cu toată această implicită
ancestralitate americană.
Pe de altă parte, este de asemenea binecunoscut faptul că, în zilele de
început ale integrării europene, atunci când se negociau prevederile
Tratatului cu privire la organizarea Curţii Europene de Justiţie (ECJ) –
incluzând Statutul şi Regulile sale de Procedură – faţă de care cele de azi
sunt încă foarte apropiate – una din sursele principale de inspiraţie a fost
legea administrativă franceză şi, în particular, „recours pour l’excess de
pouvoir” stabilit în secolul al 19-lea de Conseil d’Etat francez şi descris în
1887 de Edouard Laferriere [8]. Maurice Lagrange, unul din primii doi
Avocaţi Generali ai ECJ şi considerat a fi unul din părinţii fondatori ai
procedurii judiciare a Uniunii Europene (UE) – în orice caz „cel ce a ţinut
condeiul” (după cum a apreciat judecătorul Legal [9]) – a învăţat tot ceea
ce ştia despre revizia judiciară a deciziilor administrative în Secţiunea
pentru Litigii a Conseil d’Etat.
Deci, reglementare administrativă urmând o obârşie americană
şi analiza judiciară a reglementării respective revendicată de la
rădăcini juridice franceze? S-ar putea spune că afacerea a început, dintru
început, cu o foarte interesantă, fertilă şi constructivă ambiguitate.
La o primă vedere, nu s-ar putea afirma că acest cadru iniţial ar putea
contribui în mod esenţial, de exemplu la clarificarea limitelor competenţei
exclusive a Comisiei Europene, nu numai în ceea ce priveşte aprecierea unor
situaţii particulare, dar şi ca instrument de acţiune politică, bazat pe Tratatul
CE, pe reglementările conexe şi pe jurisprudenţa comunitară – ceea ce este
uneori denumită “ambiguitatea constructivă” asupra a ceea-ce-face-fiecare
(şi uneori în mod izolat şi incoerent) între Comisie şi cele două trepte ale
55
justiţiei Uniunii Europene [9].
4. Prezentul studiu intenţionează să reliefeze unele exemplificări ale

îndemânării de care trebuie să dea dovadă DG Comp pentru a-şi urma calea
şi a-şi îndeplini îndatoririle în contextul comunitar. În plus, suntem siguri că
orice Autoritate Naţională de Concurenţă (inclusiv cea din România) poate
învăţa cum să-şi modeleze activitatea şi să previzioneze viitorul studiind
nesfârşita saga a luptei DG Comp pentru aplicarea şi promovarea politicii de
concurenţă. Sperăm, de asemenea, că instanţele naţionale abilitate să
revizuiască judiciar deciziile administrative ale Autorităţilor Naţionale
de Concurenţă, precum şi acele instanţe care vor fi implicate în
aplicarea privată a dreptului concurenţei, vor găsi aici unele observaţii
interesante. Şi, în sfârşit, considerăm că bibliografia anexată poate constitui
un sprijin pentru alţi cercetători din acelaşi domeniu.
B. PARTEA I – REVIZUIREA JURIDICĂ A CAZURILOR DE

CONCURENŢĂ DE CĂTRE CURŢILE DE JUSTITIE EUROPENE
I. Introducere
5. Există două Curţi de Justiţie Europene:

- Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, uzual numită Curtea
Europeană de Justiţie (ECJ), operând din 1957, care asigură aplicarea
dreptului comunitar în raport cu Statele Membre, decide asupra disputelor
între Comunitate şi Statele Membre (şi între instituţiile Comunităţii) şi
asigură interpretarea uniformă a dreptului comunitar prin răspunsuri de
îndrumare la întrebări transmise de către instanţele judiciare naţionale.
Printre altele, ECJ instrumentează şi toate apelurile de la CFI.
- Curtea de Primă Instanţă a Comunităţii Europene (CFI),
operând din 1989. CFI are jurisdicţie asupra tuturor acţiunilor directe
înaintate de persoane fizice şi juridice împotriva instituţiilor Comunităţii.
Potrivit judecătorului Bellamy [10], CFI a fost înfiinţat spre a
descongestiona ECJ de acele cazuri implicând o revizuire detaliată
(incluzând, mai ales, cazuri de concurenţă).
(Nu studiem aici European Union Civil Service Tribunal).
56
6. Potrivit Articolului 230 din ECT (versiunea Consolidată a

Tratatului Comunitar [11]), Curţile de Justiţie Comunitare au competenţa să
analizeze legalitatea actelor Comisiei Europene (angajându-se, numai, în
analize limitate). Cităm o parte din acest articol fundamental:
„Curtea de Justiţie controlează legalitatea actelor adoptate în
comun de Parlamentul European şi de Consiliu, a actelor Consiliului,
Comisiei şi ale ECB (Banca Centrală Europeană), altele decât
recomandările şi avizele, precum şi a actelor Parlamentului European
menite să producă efecte juridice faţă de terţi (...)
Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în aceleaşi condiţii,
o acţiune împotriva deciziilor al căror destinatar este şi împotriva deciziilor
care, deşi luate sub aparenţa unei reglementări sau a unei decizii adresate
unei alte persoane, o afectează în mod direct şi individual.
Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen
de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia
reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de
actul respectiv.”
7. O intervenţie juridică bine definită în probleme de concurenţă

trebuie să ofere o fundamentare solidă pentru sprijinirea, definirea,
constituirea şi integritatea politicii de concurenţă a Comunităţii Europene.
Dreptul are două roluri importante în implementarea politicii de concurenţă:
să asigure respectarea procedurilor corespunzătoare şi să vegheze le
aplicarea corectă şi consecventă a principiilor fundamentale ale
reglementărilor de concurenţă. Posibilitatea înaintării unor apeluri
independente către Curţile Comunitare de Justiţie aduce sistemul
comunitar de aplicare a reglementărilor concurenţiale la unison cu
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ECHR).
Analiza juridică a deciziilor Comisiei Europene pe cazuri de
concurenţă a marcat schimbări semnificative în ultimii ani. De exemplu,
vorbind despre proceduri, Curţile Europene au extins drepturile părţilor terţe
de a contesta deciziile Comisiei; la drept vorbind, Curţile Europene au
evidenţiat cu putere faptul că ele nu doar vor aviza formal deciziile
Comisiei, dar că intenţionează să analizeze probatoriul economic pentru a se
asigura că aceste decizii au un suport probaţional suficient şi adecvat. Având
în vedere tendinţa permanentă de creştere a valorii amenzilor în cazurile de
concurenţă, aceste schimbări au făcut ca apelarea deciziilor Comisiei să
devină o oportunitate tot mai atractivă pentru întreprinderi (a se vedea şi
para. 80 de mai jos).
57
8. Ca o declaraţie generală, este foarte dificil (poate imposibil?) a

prezice perfect (ex ante) cum va fi aplicată legea de către Curţile de Justiţie
(ex post). Procesul clarificării legale poate fi aplicat şi reglementărilor şi
standardelor, deoarece ambele categorii pot genera incertitudini, În această
privinţă, se poate distinge între o incertitudine de tip I (referitor la standarde,
care sunt ex ante incomplete prin definiţie) şi incertitudinea de tip II
(referitor la reglementări, care sunt ex post incomplete prin definiţie) [12].
S-a mai susţinut, de asemenea, că între incertitudine şi litigiu există o
relaţie bilaterală: mai multă incertitudine generează mai mult litigiu (părţile
vor avea tendinţa de a se disputa mai des) şi mai mult litigiu duce la mai
puţină incertitudine (instanţele juridice au oportunitatea de a elimina unele
ambiguităţi ale legii). Cităm aici din judecătorul Posner:
„Dacă [incertitudinea legală] e mare, vor fi multe litigii (...). Dar din
momentul când litigiile (...) generează precedente, creşterea numărului de
litigii va conduce la o reducere a incertitudinii de drept, cauzând scăderea
numărului de litigii în perioada următoare. Până la urmă, având numai
câteva noi precedente, incertitudinea va creşte, pe măsură ce vechile
precedente se depreciază (pentru că sunt mai puţin relevante într-un mediu
schimbat), iar această incertitudine va provoca o nouă sporire a numărului
de litigii şi, prin urmare, creşterea numărului de precedente” [13].
Trebuie să subliniem că numărul de litigii (şi al cazurilor aflate
pe rol) pe probleme de concurenţă aduse în faţa Curţilor de Justiţie
comunitare depăşeşte de departe alte feluri de litigiu.
9. Mai evidenţiem faptul că reglementările de concurenţă

constituie un domeniu al dreptului comunitar în care relevanţa
metodelor tradiţionale (atât administrative cât şi juridice) este în mod
constant supusă unei considerabile re-examinări în teorie şi în practică.
De ce? Sunt multe răspunsuri posibile, dar în această Parte Întâi a studiului
nostru preferăm să consemnăm câteva opinii al judecătorului Legal de la
CFI [9]:
- legea concurenţei este o reglementare legală de drept public
(autorul eventualei măsuri analizate juridic este o instituţie publică activând
în interes general); cei mai mulţi dintre cei specializaţi în domeniu sunt
oameni proveniţi din zona afacerilor şi a societăţilor comerciale;
- penalităţile au o natură quasi-penală, ceea ce are efectul întăririi
drepturilor entităţilor sancţionate şi al creşterii corelate a obligaţiilor
instituţiei publice;
58
- importanţa intereselor aflate în joc impune un grad considerabil

de vizibilitate (transparenţă) a procesului şi un nivel înalt de investiţie
intelectuală (ceea ce facilitează abordarea mereu proaspătă, dincolo de
rutină, a caracteristicilor fiecărui caz);
- vasta experienţă a dreptului concurenţei în Statele Unite are o
considerabilă influenţă asupra dreptului concurenţei în UE (inclusiv
asupra regulilor procedurale); de ex.: nu există în franceză nici un cuvânt
pentru “standards”, care în “standards of proof” (exigenţe de probaţiune) a
fost redat prin „exigences de prevue”, iar în ”standards of reviews“ (nivele
de revizuire), a fost tradus prin “degree de controle” (noţiunea de
„standard”, evocând un model de referinţă ce provine dintr-un cadru
intelectual bazat pe un precedent în luarea deciziilor, ceea ce nu constituie o
moştenire europeană comună);
- „specificul economiei ca domeniu ştiinţific o face să nu poată fi
tratată ca orice altă arie de expertiză, în sensul că multe din conceptele şi
metodele ei se suprapun şi, uneori, se substituie raţionamentului juridic,
în termeni de substanţă şi uneori de procedură”; aceasta înseamnă că
insistenţa crescută pe utilizarea analizei economice, ca urmare a reformelor
succesive ale reglementărilor privind înţelegerile şi controlul fuziunilor, a
transformat dreptul concurenţei într-un subiect de mare complexitate tehnică
în tratarea căruia economiştii sunt în avantaj faţă de jurişti.
Vom adăuga observaţia că politica de concurenţă este politica
cea mai vie şi constructivă în cadrul Uniunii Europene.
Unul din rezultatele tuturor celor de mai sus este situaţia foarte
specială pe care o deţine în mod curent concurenţa în spaţiul juridic al UE.
10. De exemplu, cererile în anulare şi în despăgubire incluzând,

printre altele, regulile de admisibilitate şi efectele, sunt bazate istoric pe
teoria “recours pour exces de pouvoir”. În acest tip de acţiune, uneori
descrisă ca “proces împotriva unui act administrativ”, rolul judecătorului
este de a decide legalitatea obiectivă a deciziei în cauză. Decizia poate fi
anulată total sau parţial, pentru violarea regulilor de competenţă şi
procedură (“legalitate externă sau aparentă”), incluzând obligaţia de a se
declara motivaţiile atunci când aceasta se cere, sau pentru violarea unei
reguli substanţiale de drept (“legalitate internă sau intrinsecă”) dacă regula
respectivă ocupă o poziţie mai înaltă în ierarhia normelor de drept (a se
vedea şi para. 41 de mai jos).
11. Citându-l din nou pe judecătorul Legal [9], în cazurile de
59
concurenţă, “distincţia esenţială este între lege, fapte şi apreciere” (legea şi

faptele sunt supuse unui control complet de legalitate şi acurateţe; aprecierea
complexă este supusă unui control limitat în principiu la eroarea manifestă
de evaluare). În practică, de cele mai multe ori, CFI verifică profunzimea,
relevanţa şi consistenţa raţionamentului Comisiei.
12. Judecătorii comunitari verifică dacă deciziile Comisiei Europene

sunt conforme cu legea şi casează o decizie sau resping un apel. Dar ei nu
sunt împuterniciţi să dea o nouă decizie în locul celei casate.
În principiu, controlul Curţilor Comunitare este mai puţin strict
asupra deciziilor cuprinzând argumente economice complexe. Instanţele
judiciare comunitare nu sancţionează orice eroare, ci pe acelea care sunt
„erori manifeste (evidente)”. Dar aceasta nu înseamnă că judecătorii
consideră că nu sunt capabili să se ocupe cu probleme economice
complexe. Problema este că o complexă verificare economică reflectă o
alegere de politică economică, competenţă ce aparţine Comisiei ca fiind
aceea care defineşte şi implementează obiectivele legii concurenţei.
Judecătorii verifică ex post că aceste obiective sunt compatibile cu dreptul
comunitar. Amândouă instanţele (şi cea administrativă şi cea judiciară)
manipulează concepte economice, dar pentru Comisie aceste concepte sunt
instrumente de management în timp ce pentru judecători ele sunt
obiective ale verificării [14].
Deci, Curţile Comunitare sunt limitate la a revizui „legalitatea”
deciziilor Comisiei Europene (adică ele nu au deplină jurisdicţie asupra
esenţei cazurilor). Judecătorii nu trebuie să facă o apreciere independentă a
faptelor, ci, mai degrabă „să efectueze, ghidaţi de reclamant, o urmărire a
erorilor comise”. Judecătorul poate anula o decizie numai în cazul în care
Comisia a comis o eroare; în plus, când o decizie este casată, Comisia este
întotdeauna cea care emite o a doua decizie, mai adecvată, în acelaşi caz,
dacă aceasta se justifică.
13. Aderând formal la această îngustă limitare a controlului juridic,

în cuprinsul multor instrumentări de cazuri pe concurenţă, ECJ şi în special
CFI s-au angajat, în fapt, în analize aprofundate de înalt nivel pe
probleme de concurenţă [15]. Drept rezultat, în 1975, în cazul Sugar
Cartel, ECJ a produs 200 pagini de sentinţă (aproape 500 pagini în format
CMLR – Common Market Law Report) pentru a examina afirmaţiile despre
diferite pieţe precum şi interacţiunea dintre concurenţă şi politicile agricole;
iar sentinţa completă a CFI în cazurile Cement cartel 2000 se întinde pe
60
aproape 1200 pagini [16].
14. În [17], de exemplu (citat literal şi într-o judecată recentă [18]),

Curtea a considerat că:
„Preambul (...)
„39. Deşi Curtea recunoaşte că, Comisia are o sferă de competenţe în
ceea ce priveşte problemele economice, aceasta nu înseamnă că instanţele
juridice comunitare trebuie să se abţină de la a revizui interpretarea dată de
Comisie informaţiilor de natură economică. Curţile Comunitare nu numai că
trebuie, inter alia, să stabilească dacă probatoriul corespunzător este efectiv
corect, temeinic şi consecvent, dar şi dacă acel probatoriu conţine toate
informaţiile care trebuie luate în consideraţie pentru a se evalua o situaţie
complexă şi dacă este capabil să susţină concluziile evidenţiate în baza lui.
O asemenea revizuire este cu atât mai necesară în cazul unei analize
prospective atunci când se examinează o proiectată fuziune cu efect de
conglomerat.”
15. S-a subliniat de multe ori că CFI poate şi trebuie să examineze

îndeaproape evaluările Comisiei asupra informaţiilor de natură economică,
în special în lumina utilizării sporite a unor teorii economice sofisticate cu
privire la concurenţă [19]. Limita intensităţii reviziei efectuate asupra
analizelor comisiei este faptul că, Comunitatea (Curţile Comunitare) nu
poate să-şi substituie propria evaluare aceleia a Comisiei. Finalmente,
ECJ a susţinut că necesitatea unei revizii judiciare eficiente este
presantă în cazul analizele prospective [20]. S-a mai declarat că această
afirmaţie trebuie luată în sensul că este totdeauna nevoie de revizuirea
judiciară efectivă a analizelor bazate pe reglementări de concurenţă.
Sunt interesante declaraţiile CFI din [21]:
“60. Trebuie evidenţiat mai întâi faptul că, Comisia are o limită (o
atribuţie de competenţă) în ceea ce priveşte evaluarea aspectelor economice
(...) De aici urmează că, competenţa reviziei juridice de către Comunitate
(de către Curţile Comunitare) este restricţionată la a verifica dacă faptele
reţinute sunt corecte şi dacă nu a existat o eroare evidentă de evaluare
(Cazurile Unite C-68/94 şi C-30/95 Franţa şi alţii v. Comisie (Kali & Salz)
(1998) ECR I-1373, paragrafele 223 şi 224, şi Cazul C-12/03 P Comisie v
Tetra Laval (2005) ECR I-987, paragraph 38) (…)
62. În ceea ce priveşte esenţa competenţei de revizuire juridică a
Comunităţii, este necesar a se atrage atenţia asupra diferenţei esenţiale
dintre chestiunile şi susţinerile de fapt, pe de o parte, care pot fi apreciate ca
61
fiind incorecte de către Curte în lumina argumentelor şi probelor prezentate

şi, pe de altă parte, aprecierile de natură economică.”
Cele de mai sus par a evidenţia afirmaţia CFI că această instanţă este
împuternicită să aplice numai un nivel limitat de analiză faţă de o decizie a
Comisiei, dar, în fapt, apare foarte clar în judecăţile CFI că verificarea
probelor reţinute şi evaluarea acestora sunt strâns legate şi că instanţa a
cercetat în profunzime evaluările economice şi juridice ale Comisiei, până la
punctul de a aprecia pe care din experţii economici citaţi de către aceasta îl
consideră mai convingător (vezi paras. 455, 456 în [21]). În judecata asupra
cazului “Wood Pulp”, de exemplu, ECJ s-a bazat pe rapoartele experţilor
numiţi de către instanţă pentru a răsturna descoperirile şi concluziile
Comisiei [22].
16. Extinderea şi nivelul revizuirii juridice de către Curţile

Comunitare a deciziilor Comisiei în domeniul concurenţei au atras atenţia
cercetătorilor din domeniu cu deosebire după anularea de către CFI a trei
decizii de fuziune în 2002. Luând în consideraţie şi sentinţa ECJ din 15
februarie 2005 asupra apelului Comisiei în cazul Tetra Laval [17] se poate
conchide rezonabil că nivelurile de revizuire fixate de CFI:
- cu privire la probarea de către Comisie a susţinerilor sale
economice şi
- cu privire la verificarea de către autoritatea judiciară a evaluărilor
economice ale Comisiei,
au fost însuşite de către cea mai înaltă instanţă [9].
17. Reformele introduse prin “pachetul de modernizare” referitor la

implementarea reglementărilor de concurenţă ale Comunităţii Europene [24]
au generat o proliferare de noi reglementări al căror caracter juridic nu este
neapărat clar (existând, în consecinţă, posibilitatea de a fi atacate în faţa
Curţilor Europene, de ex., prin implicarea lor în diverse decizii). A se vedea,
de ex., numeroasele instrumente de explicitare (note de îndrumare, ghiduri
etc.) pe care Comisia le-a adoptat în vederea clarificării practicii ei
decizionale, noile reguli obligatorii prevăzute de Regulamentul 1/2003
(constatări de inaplicabilitate, decizii de a muta un caz de la o Autoritate de
Concurenţă Naţională) etc.
62
II. Privire de ansamblu asupra revizuirii juridice directe.
18. Există patru tipuri de acţiuni directe de verificare juridică:
a. Acţiuni în anulare: se solicită o sentinţă de casare pentru o

decizie a Comisiei; se fundamentează pe foarte importantul Articol 230 al
ECT [11].
b. Acţiuni vizând absenţa acţiunii specifice (abţinerea de a
acţiona): se solicită o sentinţă declarând că, Comisia nu şi-a îndeplinit
însărcinarea de a adopta o măsură specifică; se fundamentează pe Articolul
232 al ECT, din care cităm o parte:
„În cazul în care, prin încălcarea prevederilor prezentului tratat,
Parlamentul European, Consiliul sau Comisia se abţin să hotărască, Statele
Membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza Curtea de Justiţie
pentru a se constata această încălcare.
Această acţiune este admisibilă numai în cazul în care instituţia respectivă a
fost solicitată în prealabil să acţioneze. În cazul în care, la expirarea unui
termen de două luni de la data acelei solicitări, instituţia nu şi-a precizat
poziţia, acţiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiţie în
condiţiile stabilite de paragrafele precedente cu o plângere împotriva unei
instituţii a Comunităţii care a omis să îi adreseze un act, altul decât o
recomandare sau un aviz. (...)” [11].
c. Acţiuni pentru modificarea amenzilor: se solicită o sentinţă care
să revizuiască deciziile Comisiei impunând amenzi sau penalităţi de plată
periodice; se fundamentează pe Articolul 229 al ECT, din care cităm:
„Regulamentele adoptate în comun de Parlamentul European şi de
Consiliu în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat pot conferi Curţii
de Justiţie competenţa de fond nelimitată în privinţa sancţiunilor
prevăzute de aceste regulamente.” [11]; a se vedea şi [25].
Trebuie notat că (de ex.: în raport cu înţelegerile prevăzute la Art. 81
ECT) suntem tentaţi să asociem deciziile extreme cu amenzi mari şi
menţinerea unui statu quo cu amenzile moderate. Astfel, este interesant de
notat că, Curţile Comunitare reduc aproape invariabil amenzile impuse de
Comisie (care ar putea fi acuzată de extremism datorită procedurilor sale
inchizitoriale - proceduri de anchetă), dar a se vedea şi para. 80 de mai jos
şi [26].
d. Acţiuni în dezdăunare: se solicită o compensare a daunelor în
materia responsabilităţii extracontractuale a Comisiei; se fundamentează pe
63
Articolul 235 al ECT, din care cităm:

„Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze litigiile care au ca
obiect repararea prejudiciilor menţionate la al doilea paragraf al articolului
288” [11],
şi pe Articolul 288(2), al ECT, din care cităm:
„În materie de răspundere extracontractuală, Comunitatea este
obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune
reglementărilor juridice ale Statelor Membre, orice prejudiciu cauzat de
instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor.” [11]
III. Admisibilitatea acţiunilor în anulare
19. În domeniul politicii şi reglementărilor comunitare de concurenţă,

acţiunile în anulare reprezintă cel mai comun tip de acţiune de revizuire
judiciară şi sunt abordate prioritar în prezentul studiu (autorii nu se ocupă aici,
de exemplu, cu posibilitatea indirectă de atac a deciziilor privind concurenţa
ale Comisiei Europene în faţa instanţelor judiciare naţionale precum şi la
atribuţiile respective ale ECJ înscrise la Articolul 234 al ECT [11]).
Cele mai multe studii realizate cu privire la acţiunile în anulare nu se
axează în mod special pe probleme de concurenţă. Autorii au găsit, totuşi,
unele referinţe pe care le recomandă pentru consultare ca aducând aporturi
substanţiale în această problemă (a se vedea, de ex. [27], [28], [29]).
20. O acţiune în anulare poate fi formulată împotriva oricărei

decizii a Comisiei Europene (Articolul 230, ECT). Orice măsură a
Comisiei poate fi calificată drept o decizie în înţelesul Articolului 230
dacă aceasta este menită să producă efecte legale şi provoacă o
modificare în poziţia legală a reclamanţilor (“aducând o schimbare
distinctă în poziţia [lor] legală” – a se vedea [30]).
Orice decizie a Comisiei Europene emisă în baza reglementărilor
comunitare în materie de concurenţă, pentru a pune capăt unei încălcări sau
pentru a impune o amendă, este obligatorie. Părţile implicate pot înainta o
acţiune la CFI spre a anula respectiva decizie, pe temeiuri de fapt ori de
drept. Înaintarea acţiunii respective către instanţă nu suspendă prin ea însăşi
aplicarea deciziei (părţile pot însă să solicite suspendarea deciziei de către
CFI). De obicei Comisia este de acord să suspende, de ex., amenzi, cât timp
apelul este pe rol, cu condiţia punerii la dispoziţie a unei garanţii
bancare acoperind amenda plus dobânda respectivă.
64
21. Pentru ca un act administrativ să poată deveni subiectul unei

acţiuni în anulare, mai întâi trebuie ca acesta să fi fost adoptat de o instituţie
a Comunităţii [31]. Considerând şi prevederile cuprinse în aşa-numitul
„pachet de modernizare” în materia concurenţei economice [24], această
condiţie permite o distincţie între acele acte adoptate de Comisia Europeană
care cad sub incidenţa Art. 230 ECT şi acele decizii şi judecăţi ale
Autorităţilor Naţionale de Concurenţă şi ale instanţelor juridice naţionale
care nu cad sub această incidenţă; mai departe, actele adoptate fie de către
Comitetul Consultativ în materie de concurenţă (compus din reprezentanţi ai
autorităţilor de concurenţă din Statele Membre), fie în cadrul Reţelei
Autorităţilor de Concurenţă Naţionale (instituţie comunitară cu caracter
consultativ şi de coordonare), se situează în afara incidenţei unei posibile
acţiuni în anulare [32].
22. În al doilea rând, numai actele administrative care produc efecte

legale asupra unei persoane (afectând-o într-un mod nefavorabil) pot fi
atacate pe baza art. 230 ECT [33]. Originile acestei declaraţii pot fi găsite în
sentinţa ERTA (European Road Transport Agreement) potrivit căreia o
acţiune în anulare este admisă împotriva “tuturor actelor emise de instituţii,
indiferent de natura ori forma lor, care sunt menite să aibă efecte legale”
[34]. Trebuie, de asemenea, să avem în vedere o declaraţie din [35] care
afirmă că toate actele “menite să aibă efecte legale vis-à-vis de părţi
terţe” pot fi atacate pe baza art. 230 ECT. Deciziile Comisiei privind
implementarea reglementărilor de concurenţă produc un astfel de efect.
23. În al treilea rând, actul relevant trebuie să fie de natură definitivă

(un act pregătitor care constituie un pas către o decizie finală nu poate fi
atacat); este un principiu stabilit în sentinţa IBM v. Comisie [30], din care
cităm ceea ce a reţinut ECJ:
“reiese cu claritate din jurisprudenţă că în principiu un act este
revizuibil numai dacă este o măsură care stabileşte în mod definitiv poziţia
Comisiei sau a Consiliului cu privire la finalizarea acelei proceduri, şi nu o
măsură provizorie menită să netezească drumul spre decizia finală” (cu
unele excepţii – a se vedea şi o foarte documentată discuţie în [32]).
24. În practică, este în general limpede dacă actul atacat produce

efecte legale. Totuşi, se pot ridica întrebări dacă, în unele cazuri complexe
implicând mai multe etape procedurale, reclamantul ar dori să atace unul din
65
celelalte acte implicate în respectiva procedură (altul decât decizia finală a

Comisiei). Cum s-a spus mai sus, şi ca o regulă generală, numai actele
administrative care stabilesc definitiv poziţia Comisiei sunt deschise atacului.
De exemplu, orice act prin care Comisia încheie o investigaţie
constituie o decizie care poate fi atacată într-o acţiune în anulare. În cazurile
care implică înţelegeri interzise sau abuzuri de poziţie dominantă, sunt
apreciate drept decizii următoarele acte procedurale:
- Stabilirea existenţei unei încălcări.
- Impunerea de amenzi.
- Ordonarea încetării unui anumit comportament.
- Impunerea de reparaţii şi diverse angajamente.
- Declaraţia că nu s-a comis nici o încălcare a reglementărilor de
concurenţă.
În cazurile de fuziune, măsurile care pot fi apreciate ca decizii includ
următoarele:
- Declararea unei fuziuni ca fiind compatibilă cu piaţa comună.
- Interzicerea unei fuziuni propuse.
- Autorizarea unui fuziuni în anumite condiţii.
- Transmiterea unui caz către o autoritate naţională de concurenţă.
- Revocarea unei decizii anterioare.
Spre deosebire, actele administrative care sunt numai paşi
preliminari spre o decizie finală nu sunt considerate ca fiind decizii potrivit
Articolului 230 ECT şi nu pot face obiectul apelului. De exemplu, o
întreprindere nu poate ataca un act al Comisiei care i-a transmis o declaraţie
de obiecţiuni, deoarece acest act este considerat a fi numai un pas
procedural pregătitor (chiar dacă primirea declaraţiei respective poate avea
consecinţe semnificative pentru adresant) – a se vedea [36]:
„Rezumat.
1. Pentru a se stabili dacă măsurile sunt acte în înţelesul articolului
173 [n.a.: vechea numerotare a articolului 230 din ECT] este necesar a se
lua în consideraţie esenţa lor, întrucât forma în care se prezintă acestea este,
în principiu, nerelevantă în această privinţă.
Măsurile care produc efecte legale obligatorii de o asemenea natură
încât afectează interesele reclamantului prin modificarea evidentă a poziţiei
sale legale, constituie acte sau decizii posibil a fi atacate printr-o cerere de a
fi declarate nule.
Măsurile cu caracter pur pregătitor nu pot fi ele însele subiect al unei
cereri de a fi declarate nule (…)”
66
25. Şi totuşi, în timpul procedurilor administrative, Comisia se poate

vedea obligată să efectueze acte investigative şi organizaţionale care ar
putea afecta poziţia legală a întreprinderilor implicate. În sentinţa
Cimentului [37], de exemplu, a fost atacată o scrisoare prin care Comisia
retrăsese beneficiul imunităţii la amenzi. ECJ a statuat că atacul este
admisibil de vreme ce scrisoarea a fost “o măsură care produce efecte legale
atingând interesele întreprinderii implicate şi care este obligatorie pentru
aceasta. Actul respectiv constituie deci nu o simplă opinie, ci o decizie.”
În alte cazuri, respingerea unei plângeri [38], o scrisoare detaliind
motivele pentru care Comisia nu va da urmare unei plângeri [39], acordarea
sau refuzul acordării către o terţă parte a accesului la dosar (vezi cartelul
Lombard) [40], refuzul de a asculta terţe părţi interesate şi chiar o nota
(instrucţiune) a Comisiei care a interpretat forma unei directive (dar a
introdus noi obligaţii legale [41]) au fost considerate acte la fel de atacabile
în sensul Art. 230 ECT pentru a putea face obiectul unei acţiuni în anulare.
26. Forma măsurii (actului, deciziei) este irelevantă. De exemplu, în

Air France v. Comisia Europeană [42], CFI a examinat chestiunea dacă o
declaraţie orală făcută de purtătorul de cuvânt al Comisarului pentru
Concurenţă a constituit o decizie (purtătorul de cuvânt a declarat că achiziţia
propusă a Dan Air de către British Airways nu avea nevoie să fie notificată
în conformitate cu reglementările CE privind fuziunile). Cităm:
“Rezumat.
1. Pentru a se stabili dacă unele măsuri sunt acte în înţelesul
Articolului 173 [nou 230] al Tratatului, este necesar să se examineze esenţa
lor. Orice măsură ale cărei efecte legale sunt obligatorii faţă de reclamant şi
capabile a-i afecta interesele prin cauzarea unei modificări distincte în
poziţia sa legală este un act sau o decizie care poate face obiectul unei
acţiuni în anulare (…)
2. Dat fiind că alegerea formei de prezentare a unui act al unei
instituţii nu poate modifica acel act, şi că forma actului este lipsită de
consecinţă în ceea ce priveşte posibilitatea contestării acestuia printr-o
acţiune în anulare, faptul că un act ia o formă neuzuală, chiar într-atât încât
nu există ca document scris decât sub forma unei transcrieri făcută de o terţă
parte, şi că nu a fost notificat într-o modalitate reglementată, nu exclude
posibilitatea introducerii unei acţiuni în anulare atunci când actul respectiv a
produs cu certitudine efecte legale cu privire la terţe părţi. Acesta este cazul
când o declaraţie făcută în numele unui Comisar este raportată de către o
agenţie de presă (…)”
67
Deci, CFI a reţinut că declaraţia orală a produs efecte legale şi că

acţiunea a fost, în consecinţă, admisibilă.
27. Deşi actele pregătitoare, ca regulă generală, nu pot face obiectul

revizuirii judiciare, totuşi trebuie arătat că şi unele decizii luate în timpul
fazei de investigare pot fi atacate. De exemplu, a se vedea [43]:
“Rezumat.
1. O decizie adoptată în legătură cu o procedură pentru aplicarea
regulilor de concurenţă în care Comisia a considerat că documentele
furnizate de o întreprindere nu puteau beneficia de tratamentul de
confidenţialitate garantat prin reglementările comunitare şi pot aşadar să fie
comunicate unei terţe părţi care a făcut o plângere, este definitivă ca
încadrare şi independentă de decizia ulterioară asupra posibilei existenţe a
unei încălcări. De vreme ce aceasta are efect legal în relaţie cu
întreprinderea în cauză şi este de o asemenea natură încât să producă o
modificare evidentă în poziţia legală a acelei întreprinderi şi să-i afecteze
interesele, o astfel de decizie poate fi atacată de numita întreprindere pe
calea unei acţiuni în anulare potrivit articolului 173 [nou 230] (…)”
Asemenea acte includ şi decizii care:
- dispun întreprinderilor să transmită informaţii;
- interzic accesul la dosarul cazului;
- solicită desecretizarea unor documente pentru care s-a cerut
beneficiul confidenţialităţii.
28. Decizii care dispun sau refuză dispunerea unor măsuri interimare
pot de asemenea să fie atacate. Sprijinim această opinie pe declaraţiile Curţii
în [44]:
“Rezumat (…)
3. Este în conformitate cu principiile fundamentale ale comunităţii ca
orice măsuri interimare care se dovedesc a fi necesare să fie luate de către
instituţia comunitară căreia îi este dată sarcina de a primi plângeri de la
guverne sau de la indivizi, de a face cercetări şi de a lua decizii privind
încălcările găsite ca existente; pe când rolul curţii de justiţie constă în
asumarea revizuirii legale a acţiunii efectuate de comisie în chestiunile
respective. În această privinţă, drepturile celor implicaţi sunt protejate prin
faptul că, dacă măsurile interimare decise de comisie afectează nefavorabil
interesele legitime ale oricărei părţi, persoana afectată poate întotdeauna să
obţină revizuirea deciziei respective, prin recursul judiciar adecvat,
68
solicitând, dacă este necesar, măsuri de urgenţă conform articolului 185

[nou 242] sau articolului 186 [nou 243] al Tratatului EEC.”
29. Destinatarii deciziilor Comisiei în materie de antitrust şi de

fuziuni au întotdeauna posibilitatea de a înainta o acţiune în anulare.
Este de asemenea limpede că orice potenţial reclamant este
îndreptăţit să aducă înaintea instanţelor comunitare orice decizie a CE de a
închide un caz ori de a respinge parţial o plângere [36; 54].
30. Adeseori, concurenţi ai întreprinderilor investigate doresc să

atace o decizie a Comisiei, în special dacă respectiva decizie avizează o
fuziune sau declară că nu a avut loc nici o încălcare a regulilor concurenţei.
Concurenţii întreprinderilor investigate care au participat activ la
procedurile administrative ale Comisiei în timpul tratării cazurilor respective
au dreptul de a contesta deciziile (a se vedea Air France v. Comisia
Europeana [42]). Astfel, concurenţii părţilor participante la fuziune pot ataca
deciziile care aproba fuziunea dacă au participat la cercetarea cazului – a se
vedea, de ex., [18] şi [51].
31. Terţele părţi sunt îndreptăţite a înainta o acţiune în anulare dacă

pot arăta că respectiva decizie a Comisiei Europene este de interes direct şi
individual pentru acestea. Aici trebuie făcută observaţia că, pe când este
destul de accesibilă demonstrarea unui interes direct (este suficient a se arăta
că nu sunt necesare măsuri de punere în aplicare din partea autorităţii
emitente pentru ca decizia respectiva să producă efecte legale), poate fi
dificil a se demonstra interesul individual.
Petiţionarii individuali care doresc să înainteze la ECJ o acţiune în
anulare împotriva unei decizii care nu le este adresată trebuie să
demonstreze că sunt direct şi individual interesaţi de aceasta. Cum am mai
menţionat, condiţia “interesului direct” impune a se proba că actul respectiv
poate produce efecte imediate asupra situaţiei legale a persoanei respective
fără nevoia unei intervenţii ulterioare a Autorităţilor de Concurenţă
Naţionale sau Comunitare [45].
Condiţia “interesului individual” impune reclamanţilor să probeze că
decizia îi afectează datorită unor anume atribute distinct-specifice fiecăruia,
sau “având în vedere circumstanţele prin care se diferenţiază de orice altă
persoană, şi datorită căror factori se disting în mod individual întocmai ca şi
persoana căreia se adresează decizia respectivă” [46]. Pentru cazurile de
concurenţă această cerinţă este enunţată cu flexibilitate (şi este adesea
69
discutabilă). Participarea activă a terţelor părţi în procedurile administrative

permite în general prezumpţia de a fi direct şi individual interesat. Totuşi,
uneori, ECJ nu cere ca reclamantul să fi participat efectiv la respectiva
procedură administrativă (de ex. [47]) – este suficient ca procedura
administrativă să fi prevăzut posibilitatea pentru reclamant de a interveni ca
parte implicată sau de a fi audiat pentru a face comentarii.
32. Astfel, interpretând mai strict noţiunea de interes individual, ECJ

a cerut de multe ori reclamantului să arate că are atribute specifice sau că
există circumstanţe specifice care-l disting individual în acelaşi fel ca pe
adresantul deciziei [48]. Cităm în extenso:
“36. Totuşi, o măsură de aplicabilitate generală cum este o anumită
reglementare poate să fie, în anumite circumstanţe, de interes individual
pentru anumite persoane fizice sau juridice – în funcţie de natura deciziei
respective (vezi, în particular, Cazul C-358/89 Extramet Industrie v Consiliu
(1991) ECR I-2501, paragraph 13; Cazul C 309/89 Codorniu v Consiliu
(1994) ECR I-1853, paragraph 19, şi Cazul C-41/99 P Sadam Zuccherifici şi
Alţii v Consiliu (2001) ECR I-4239, paragraf 27). Se întâmplă aşa când
măsura în chestiune afectează în mod specific persoane fizice sau juridice
datorită unor atribute specifice lor, ori datorită unei situaţii de fapt care le
diferenţiază de alte persoane şi le distinge individual în acelaşi fel ca pe
adresantul deciziei respective (vezi, în particular, Cazul 25/62 Plaumann v
Comisie (1963) ECR 95, 107, şi Cazul C-452/98 Nederlandse Antillen v
Consiliu (2001) ECR I-8973, paragraph 60).”
Pentru a conchide, nefiind suficient pentru un reclamant să arate că

activităţile sale de afaceri sunt afectate de către decizie, el trebuie să mai
demonstreze că există atribute care-l disting de alte întreprinderi active din
acelaşi sector, cel mai important factor de distingere pe care Curţile
Comunitare l-au acceptat fiind participarea reclamantului la investigaţia
care a condus la decizia Comisiei. De aceea, este important pentru orice
terţă parte să-şi exercite drepturile sale procedurale în timpul unei
investigaţii a Comisiei pentru a-şi prezerva dreptul de a ataca o eventuală
decizie nefavorabilă a acesteia în faţa Curţilor Comunitare, la o dată
ulterioară. Într-adevăr, orice terţă parte care nu a participat în investigaţia
Comisiei întâmpină o opoziţie puternică pentru a-i fi admis cazul – de
exemplu, vezi [49] unde s-a afirmat că:
“Rezumat.
O decizie care acordă exceptarea pentru un sistem selectiv de
70
distribuţie nu poate fi privită ca fiind de un interes individual, în înţelesul

paragrafului al 4-lea al Articolului 173 [nou 230] al Tratatului, pentru o
întreprindere aflată în concurenţă cu distribuitorii autorizaţi care nu a
participat la procedura administrativă sau care a solicitat furnizorului
admiterea în respectiva reţea de distribuţie selectivă, deoarece se află într-o
situaţie care nu poate fi distinsă de aceea a altor numeroşi operatori
economici de pe piaţa paralelă (…)
Nici nu este necesar, pentru ca poziţia întreprinderilor interesate de
prevederea Articolului 19 (3) al Regulamentului Nr. 17 să fie protejată
juridic, ca acele întreprinderi să fie privite ca interesate individual într-o
decizie pentru care nu şi-au exercitat dreptul de a-şi face cunoscute opiniile
către Comisie.”
33. Trebuie să mai notăm că în [52] CFI a extins acest drept şi către
o terţă parte care nu fusese activă pe pieţele afectate de fuziune. CFI a ţinut
cont în acest caz de următoarele:
- Reclamantul participase activ la procedurile de control al fuziunii.
- Comentariile reclamantului influenţaseră şi cursul procedurilor şi
decizia finală.
- Au existat unele dovezi că piaţa pe care activase reclamantul şi
piaţa relevanta luată în consideraţie în decizie ar putea converge.
Şi, de asemenea, în [53], CFI a admis o acţiune în anulare împotriva
unei decizii a Comisiei de transmitere a sarcinii de evaluare a unei fuziuni
către autorităţile spaniole, acţiune înaintată de un concurent care participase
la procedura administrativă a Comisiei. CFI a raţionat că decizia în cauză a
lipsit reclamantul de oportunitatea ca respectiva fuziune sa fie verificată de
către Comisie, precum şi de dreptul său de a solicita ca eventuala decizie a
Comisiei în cazul respectiv sa fie revizuită de către CFI.
34. Mai trebuie subliniat că numărul reclamanţilor potenţiali pentru

un anumit caz poate fi extrem de mare. Cităm aici Art. 27(3) al
Regulamentului 1/2003 [69]:
„Dacă Comisia consideră necesar, poate de asemenea să audieze şi
alte persoane fizice sau juridice. Solicitările de a fi audiate venite din partea
unor astfel de persoane vor fi acordate atunci când acestea demonstrează
existenţa unui interes suficient (…)”
Vis-à-vis de acest fel de declaraţie, cazuistica legală oferă multe

exemplificări cum ar fi admiterea acţiunilor în anulare înaintate de către
71
furnizori, consumatori sau asociaţii ale consumatorilor [54], asociaţii inter-

profesionale ale întreprinderilor [55, 18], asociaţii de clienţi şi utilizatori
[56], asociaţii reprezentative ale lucrătorilor prin consiliul acestora [57, 58],
comisii consultative ale diferitelor barouri din UE [59], concurenţi reali sau
potenţiali [42] sau chiar non-concurenţi operând pe pieţe învecinate [60].
IV. Înaintarea acţiunilor în anulare
IV.a. Termene
35. Articolul 230(5) din ECT [11] statuează că:

„Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen
de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia
reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de
actul respectiv.”
36. O acţiune în anulare poate fi înaintată în termen de două luni

(plus zece zile suplimentare acordate în funcţie de distanţa la care se află
reclamantul – a se vedea Articolul 102(2) din [66]). Momentul de când
începe să curgă această perioadă depinde de calitatea celui care înaintează
acţiunea, astfel:
- Adresanţii deciziei. Termenul începe să curgă din momentul în
care adresantul este notificat asupra deciziei (ori, dacă nu este notificat, din
momentul în care adresantul ia cunoştinţă de decizie – de ex. prin
publicare).
- Terţe părţi. Dacă decizia nu este publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene (OJ), termenul începe să curgă din momentul în care terţa
persoană dobândeşte cunoaşterea efectivă a deciziei. Dacă o decizie este
publicată în Jurnalul Oficial, cazuistica legală sugerează că timpul începe să
curgă de la data publicării, chiar dacă terţa parte a obţinut o copie a deciziei
înainte de a fi fost publicată – a se vedea [61]:
“Rezumat.
1. În conformitate cu formularea exactă a celui de-al cincilea
paragraf al Articolului 173 [nou 230] al ECT, criteriul datei în care decizia
contestată ajunge la cunoaşterea reclamantului ca început al perioadei de
instituire a procedurilor pentru anulare, este subsidiar criteriilor publicării
sau notificării. Deoarece decizia contestată, nenotificată aplicantului, a fost
publicată, data publicării este pentru petiţionar începutul perioadei de
72
instituire a procedurilor, şi nu data când acesta ar fi putut să fi auzit de

decizie (…)”
şi [62]:
“Rezumat.
- Avându-se în vedere formularea efectivă a celui de-al cincilea
paragraf al Articolului 173 din Tratatul Uniunii Europene (acum, după
amendament, Articolul 230 ECT), criteriul zilei calendaristice în care o
măsură ajunge la cunoştinţa unui reclamant, ca punct de plecare al perioadei
prescrise pentru instituirea procedurilor, este subsidiar criteriilor publicării
ori notificării măsurii…”
37. Cele de mai sus ar putea fi deosebit de importante, de ex., atunci

când o terţă parte vrea să atace o decizie care avizează o fuziune în Faza II,
decizia respectivă fiind accesibilă pe internet cu mult înainte de a fi
publicată în Jurnalul Oficial. Totuşi, cum nici un caz judecat încă nu a
confirmat că această regulă s-ar aplica şi la cazurile de fuziuni, considerăm
că terţele părţi în astfel de cazuri ar trebui să considere că termenul limită
curge de când acestea iau efectiv la cunoştinţă decizia respectivă.
38. În conformitate cu prevederile Art. 250(3) din ECT, limite

adiţionale de timp pot fi acordate acelor reclamanţi care sunt situaţi mai
departe din punct de vedere geografic.
Apelul poate fi înaintat în orice limbă oficială a Comunităţii.
Reclamanţii trebuie să fie asistaţi de avocaţi abilitaţi de a practica într-o
jurisdicţie a Statelor Membre ori a Statelor EEA (a se vedea [63] Art. 19).
Curţile Comunitare urmăresc cu stricteţe limitele temporale. Pierderea
termenului limită are consecinţe serioase pentru orice reclamant potenţial,
acesta pierzându-şi dreptul de a mai produce un atac direct sau indirect.
Înaintarea unei acţiuni în anulare nu naşte efecte suspensive, dar
ECT permite Curţilor Comunitare să ordone o amânare a executării (care nu
acoperă neapărat întregul act atacat) sau măsuri interimare [64] – a se vedea
Art. 242 ECT: „Acţiunile înaintate Curţii de Justiţie nu au efect suspensiv.
Cu toate acestea, în măsura în care consideră că împrejurările o impun,
Curtea de Justiţie poate ordona suspendarea executării actului atacat.”.
IV.b. Conţinut şi motivaţie
39. Acţiunea în anulare trebuie să invoce toate legile şi faptele pe

care reclamantul doreşte să le invoce. Apelul “îngheaţă litigiul” în sensul că
73
nu mai este posibil a se adăuga noi argumente în timp ce procedurile legale

sunt în curs, cu excepţia apariţiei unor probleme noi în timpul procedurii
scrise (vezi Art.42(2) din [65] şi Art. 48(2) din [66]).
40. Reclamanţii pot invoca mai multe motivaţii de revizuire în

sprijinul acţiunii lor.
Există patru “motivaţii pentru revizuire” (vezi Art. 230(2) ECT):
pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme
fundamentale de procedură, de încălcare a tratatului (ECT) sau a
oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia, ori de abuz de
putere. De exemplu, o insuficientă motivare a deciziei Comisiei poate
constitui atât o încălcare a unei cerinţe procedurale, cât şi o încălcare a ECT
(pentru că Art. 253 ECT cere Comisiei să-şi motiveze deciziile –
„Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate împreună de Parlamentul
European şi de Consiliu, precum şi cele adoptate de Consiliu sau de Comisie
vor conţine motivaţiile prin care au fost fundamentate şi vor face referinţă la
toate propunerile sau avizele a căror obţinere a fost necesară pentru emiterea
respectivelor acte în conformitate cu prevederile prezentului tratat.”)
41. Există o diferenţă între motivaţiile pentru anulare legate de

“legalitatea aparentă” (pe care Curţile Comunitare le pot invoca din oficiu,
ca o completare proprie – chiar dacă părţile nu au făcut aceasta în apelul lor)
şi cele legate de “legalitatea intrinsecă” (care nu pot fi invocate în acest fel).
Motivaţii care ţin de legalitatea aparentă pot fi:
- lipsa de competenţă (se poate anula un act administrativ deoarece
instituţia care l-a adoptat nu avea competenţa legală să facă aceasta), în două
tipuri de circumstanţe referitor la dreptul concurenţei: (1) ratione personae –
de ex., în cazul AKZO întreprinderile au atacat competenţa Comisarului
pentru Concurenţă de a lua decizia să dispună verificări în conformitate cu o
autorizaţie care îi fusese acordată de către Colegiul Comisarilor [67], şi (2)
ratione loci – de ex., în cazul Gencor părţile au atacat competenţa Comisiei
de a decide asupra fuziunii unor întreprinderi care activau în principal în
afara Comunităţii Europene [68];
- încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale (rezultând din
incorecta evaluare a regulilor care guvernează atât procedura, cât şi forma
oricărui act); Curţile Comunitare sunt competente să determine dacă o
cerinţă procedurală este esenţială (de ex. o încălcare a îndatoririi de a
consulta [70]; o încălcare a dreptului la apărare, în special a îndatoririi de a
permite părţilor implicate într-o decizie să facă observaţii, după cum se
74
prevede în Art. 27 al Regulamentului 1/2003; insuficienta motivare a unei

decizii poate, de asemenea, să constituie o astfel de încălcare [71] etc.).
Pentru a se evita unele consecinţe prea radicale, anularea se aplică
numai dacă, în absenţa neregularităţii, procedura administrativă ar fi
determinat ajungerea la un rezultat diferit [72].
Motivaţii care ţin de legalitatea intrinsecă pot fi:
- pentru dreptul concurenţei, încălcări de către Comisie a
regulilor de concurenţă din ECT, a legislaţiei secundare sau a
principiilor generale ale dreptului comunitar (proporţionalitatea etc.) (a
se vedea [73]); această cauză este invocată atunci când Comisia comite erori
de drept sau apreciază în mod eronat faptele la care aplică legea (există
numeroase exemple în jurisprudenţă);
- abuzul de putere, prin care o autoritate publică îşi exercită
competenţa pentru a obţine o finalizare care este străină de scopurile
respectivei competenţe [74]; după câte cunosc autorii, având în vedere
extinderea competenţelor Comisiei în privinţa implementării politicii de
concurenţă, această motivaţie nu a fost niciodată invocată cu succes.
V. Esenţa revizuirii juridice
42. Există două domenii esenţiale ale revizuirii juridice care au

evoluat semnificativ în anii recenţi:
- Sfera de extindere a revizuirii juridice.
- Măsurile corective.
V. a. Sfera de extindere a revizuirii juridice
43. După cum am mai menţionat, Curţile Comunitare au declarat

întotdeauna că respectă diviziunea puterilor între puterea administrativă şi
cea juridică. Astfel, Curţile se autolimitează la a verifica legalitatea
deciziilor Comisiei şi refuză să reexamineze respectivele acte administrative
prin iniţierea unor evaluări separate, acordând Comisiei o largă competenţă,
mai ales în ceea ce priveşte evaluările economice complexe.
Am mai subliniat de asemenea că modelul revizuirii judiciare la
nivelul Comunităţii Europene derivă, în principal, din modelul francez al
„recours pour exces de pouvoir”, care evidenţia deja o diviziune rigidă a
puterilor între administrativ şi judiciar şi se axa pe piatra unghiulară a
“erorii”. În conformitate cu cele stabilite în cuprinsul unor bine-cunoscute
75
cazuri (de ex. Aalborg Portland [75] şi Kali und Salz, [77]), legislaţia
concurenţială conferă Comisiei o sferă de competenţe, mai ales în legătură
cu evaluările de natură economică, competenţe pe care Curţile Comunitare
“le pot numai atenua, dar nu le pot uzurpa” [77].
44. Dar, în fapt, termenul “eroare” permite Curţilor Comunitare să

modifice caracterizările cazurilor de către Comisie. Aceasta înseamnă că
eficienţa sistemului depinde foarte mult de gradul de autoconstrângere
exercitat de judecători în vânătoarea erorilor.
Limita de competenţă a Comisiei se referă în principal la aprecierea
faptelor atunci când sunt implicate evaluări economice complexe. Totuşi,
chiar şi în aceste cazuri, revizuirea judiciară poate fi exercitată pentru a se
asigura că raţionamentul Comisiei este logic, coerent şi proporţional.
Aceasta lasă destul spaţiu pentru intervenţia Curţilor Comunitare în
corectarea erorilor.
45. Simţim nevoia să reamintim aici cele citate la para. 14 de mai sus
(din [17] şi [18]) cu privire la sferele de competenţe şi să subliniem din nou
opinia judecătorului Legal, că Preambulul 39 citat este elaborat într-o formă
generală care îl face aplicabil nu numai în cazuri de fuziune dar şi
pentru orice alte decizii care implică interpretarea informaţiilor de
natură economică [9].
46. De asemenea, în sentinţa la apelul Tetra Laval, ECJ confirmă

extinderea sferei de competenţe a Comisiei cu privire la problemele
economice – nu în ceea ce priveşte colectarea informaţiilor, nici ca utilizare
riguroasă a unei metode ştiinţifice de demonstraţie, dar mai degrabă în
alegerea abordării celei mai potrivite pentru analiza unei situaţii sau a
unui fenomen dat. Poate fi vorba despre alegerea metodologiei economice,
orice teorie fiind admisibilă în măsura în care oferă instrumente utile pentru
a se ajunge la un rezultat convingător. Competenţa Comisiei apare şi în
privinţa determinărilor globale stabilite pe baza metodologiei (la definirea
produselor ori serviciilor, sau a pieţelor implicate într-un caz dat, etc.), în
măsura în care aceste determinări fundamentale:
- sunt în mod logic integrate în decizie;
- nu sunt contrazise de fapte, şi
- nu sunt, în mod evident, contrare metodelor acceptate de
raţionament economic (a se vedea [78] şi [79]).
76
47. Din această abordare apare că nivelul probaţiunii şi nivelul

(intensitatea) revizuirii nu sunt două noţiuni separate, ci se constituie ca
aspecte ale unui singur sistem de control pentru că, ceea ce trebuie să
probeze Comisia, CFI este împuternicită să verifice. În apelul Comisiei în
cazul Tetra Laval, ECJ a acceptat faptul că cele două noţiuni au sens
numai considerate împreună.
48. Dar cele două noţiuni sunt şi diferenţiate dacă privim nivelul
probaţiunii prin prisma consecinţelor sale în termenii obligaţiei de a se
specifica motivaţiile (de ce şi cum se ajunge la o concluzie dată), ceea ce
este o cu totul altă problemă, deoarece obligaţia de a se specifica motivaţiile
este o cerinţă procedurală pe când existenţa unui probatoriu suficient
implică valoarea acestuia. O anulare bazată pe o violare a acestei obligaţii
procedurale nu obligă Comisia să-şi reconsidere concluziile, ci numai să
furnizeze motivaţiile adecvate care ar putea exista (cu toate că nu au fost
specificate în textul deciziei). Modul foarte detaliat de redactare folosit atât
de Comisie cât şi de CFI este un stimulent pentru ridicarea standardelor de
probaţiune şi revizuire deoarece scoate în evidenţă posibilele slăbiciuni şi
inconsistenţe ale documentării şi ale raţionamentului administrativ. Un alt
stimulent în acelaşi sens este publicarea de către Comisie a diverselor
îndrumări; câtă vreme îndrumările respective nu au fost judecate ca fiind
ilegale, ele conferă tuturor părţilor implicate (datorită principiului
aşteptării legitime), dreptul de a fi tratate în modalitatea descrisă de către
Comisie în îndrumări [9].
49. Având în vedere cele de mai sus, unui reclamant i se cere să

demonstreze că decizia în cauză este invalidă din cauza erorilor legale. Nu
este suficient a se arăta că altă decizie ar fi fost mai potrivită.
Reclamantul nu va avea succes dacă doar declară că nu este de acord
cu concluziile Comisiei; el trebuie să arate că probatoriul şi raţionamentul
Comisiei sunt neconcluzive şi contradictorii, sau că aceasta a ignorat
probele aflate la dosar. Deşi sentinţe recente arată că, Curţile Comunitare nu
tolerează emiterea unor decizii slab argumentate sub eticheta sferei de
competenţă, în acelaşi timp este foarte puţin probabil ca acestea să accepte
de la reclamanţi nişte apeluri vag argumentate care să nu se bazeze pe
probatoriul supus Comisiei în timpul investigaţiei.
50. În practică, Curţile Comunitare se concentrează pe următoarele

întrebări:
77
- se bazează decizia pe o interpretare corectă a legii?

- au fost faptele corect stabilite?
- a comis Comisia o eroare evidentă de apreciere?
- decizia a fost corect motivată?
- drepturile procedurale au fost respectate?
Extinderea revizuirii judiciare şi, în consecinţă, limita de competenţă
de care se bucură Comisia, diferă pentru fiecare din aceste motivaţii practice
de revizuire.
51. Până relativ curând, Curţile de Justiţie Comunitare ezitau a

întreprinde verificări în profunzime a evaluării faptelor de către Comisie.
Drept rezultat, Comisia a avut adesea succes în salvarea propriilor decizii de
la desfiinţarea în apel invocând, pur şi simplu, larga sa competenţă în
evaluarea problemelor economice complexe.
Dar Curţile Comunitare au desfiinţat deciziile/susţinerile Comisiei,
de ex. în domeniul fuziunilor, în unele cazuri cheie:
- Airtours [79], Schneider [78], Tera Laval [17] şi MCI [23],
invalidând o interdicţie de fuziune;
- SEB/Moulinex [50], invalidând parţial o aprobare de fuziune;
- Honeywell [21], sprijinind aprobarea fuziunii dar invalidând unele
susţineri ale Comisiei;
- IMPALA [18], invalidând aprobarea unei fuziuni.
Aceste cazuri au anunţat o nouă tendinţă de accentuare a rolului activ
al Curţilor Comunitare. În toate cazurile, CFI a analizat cu grijă
raţionamentul şi probatoriul pe care s-a bazat Comisia şi a găsit că acestea
nu corespund standardului juridic necesar pentru a fundamenta
concluziile acesteia (a se vedea o discuţie în [51]).
Realitatea este că, în ceea ce priveşte interpretarea legii, în prezent,
Curţile Comunitare nu mai ezită să facă evaluări complete ale deciziilor
Comisiei şi, dacă este cazul, să substituie propria lor interpretare în locul
celei aparţinând Comisiei.
52. Deci, ECJ a clarificat că, chiar dacă Comisia se bucură de o largă
competenţă în evaluarea problemelor economice complexe, Curţile
Comunitare pot totuşi să revizuiască interpretarea de către Comisie a
probatoriului economic. În particular, ECJ a stabilit că este rolul Curţilor
Comunitare să determine dacă probatoriul pe care s-a bazat Comisia este
temeinic şi logic, conţine toate informaţiile care trebuie luate în consideraţie
pentru evaluarea cazului şi, cel mai important, dacă poate să fundamenteze
78
concluziile respective. Deoarece nu există nici un motiv ca revizuirea

judiciară să fie mai strictă în controlul fuziunilor decât în alte domenii,
argumentarea din sentinţele ECJ se aplică în mod egal şi în alte
domenii ale concurenţei. De aceea, problema rămânând deschisă,
considerăm că nivelul de revizuire conturat în cazurile de fuziuni este cel
solicitat pentru toate cazurile de concurenţă în general.
53. Finalmente, mai trebuie notat că sfera de competenţe a

Comisiei este continuu îngustată de cazurile judecate precum şi de
regulile pe care Comisia şi le auto-impune prin note de îndrumare,
indicaţii şi precedente decizionale.
54. În altă ordine de idei, într-un efort de a contrabalansa competenţa

acordată Comisiei pe probleme de fond, Curţile Comunitare au fost
întotdeauna foarte stricte atunci când au revizuit cazurile prezentate bazate
pe drepturi procedurale, incluzând:
- Dreptul de a fi audiat, a se vedea [60], din care cităm:
“Rezumat (…)
2. Este clar, cu toate acestea, atât din esenţa şi obiectivul procedurii
de audiere, cât şi din articolele 5, 6, şi 7 ale regulamentului nr. 99/63, că
acest regulament, în pofida cazurilor special abordate la articolele 2 şi 4,
aplică regula generală că persoanelor ale căror interese sunt sensibil afectate
de o decizie luată de o autoritate publică trebuie să li se ofere oportunitatea
de a-şi face cunoscut punctul lor de vedere (…)”, şi de asemenea [56];
- şi, Dreptul de acces la dosar, a se vedea [80], din care cităm:
“Rezumat (…)
7. Ca un corolar al principiului respectării dreptului la apărare,
dreptul de acces la dosar înseamnă că în cursul procedurii administrative
pentru aplicarea regulilor de concurenţă Comisia trebuie să ofere
întreprinderii implicate oportunitatea de a examina toate documentele din
dosarul investigaţiei care pot fi relevante pentru apărarea sa. Acele
documente includ atât probele incriminatorii, cât şi probele disculpatorii, în
afară de secretele de afaceri ale altor întreprinderi, de documentele interne
ale Comisiei sau alte informaţii confidenţiale implicate.
Nu mai puţin, faptul de a nu comunica un document constituie o
încălcare a dreptului la apărare numai dacă întreprinderea implicată arată,
mai întâi, că, Comisia s-a bazat pe acel document pentru a-şi fundamenta
obiecţiunea cu privire la existenţa unei încălcări şi, în al doilea rând, că
obiecţiunea poate fi dovedită numai prin referire la acel document. În
79
particular, întreprinderile implicate sunt cele care trebuie să arate că

rezultatele la care a ajuns Comisia în decizia sa ar fi fost altele dacă
documentul care nu a fost comunicat întreprinderii în cauză şi pe care
Comisia s-a bizuit spre a face constatarea încălcării împotriva acelei
întreprinderi ar fi trebuit respins ca probă. Pe de altă parte, dacă un
document disculpatoriu nu a fost comunicat, întreprinderea implicată trebuie
numai să demonstreze că nedezvăluirea acestuia a putut să influenţeze, în
dezavantajul său, cursul procedurilor şi conţinutul deciziei Comisiei, până
acolo încât ar fi fost posibilă evidenţierea unor probe care să contrazică
constatările Comisiei (…)”
Deci, pentru a avea succes cu argumentaţia că o decizie trebuie
desfiinţată pentru că, de exemplu, Comisia nu a făcut accesibile anumite
documente din dosar, nu este suficient a arăta că, aceasta era obligată să
dezvăluie respectivele documente. Reclamantul trebuie de asemenea să arate
că nedezvăluirea i-a afectat capacitatea de a-şi apăra efectiv interesele şi că
accesul la documente ar fi putut afecta rezultatul cazului.
55. Repetăm că este din ce în ce mai evident faptul că instanţele

juridice comunitare devin tot mai doritoare să efectueze revizuiri în
profunzime ale deciziilor Comisiei Europene, mai ales în ceea ce priveşte
probatoriul pe care se bazează aceasta pentru a-şi fundamenta afirmaţiile şi
concluziile. Totuşi, aceste instanţe au evidenţiat şi o tot mai mare lipsă
de îngăduinţă faţă de reclamanţii care înaintează argumente vagi şi
nefundamentatate sau argumente de procedură pur tehnice fără
relevanţă reală în ceea ce priveşte drepturile de apărare ale
petiţionarului [56].
V. b. Măsuri corective
56. Singura măsură corectivă pe care o Curte Comunitară o poate

dispune într-o acţiune în anulare este aceea de a declara nul, parţial sau în
întregime, actul administrativ atacat. Curtea Comunitară nu are competenţa
de a adopta un nou act sau de a modifica actul atacat. Aşadar, dacă un
reclamant atacă o decizie care interzice o fuziune, Curtea Comunitară poate
anula decizia respectivă dar nu poate aproba acea fuziune. Tot aşa, dacă o
terţă parte atacă o decizie de a se pune capăt unei investigaţii deschise pe
Articolul 82, investigaţie care a concluzionat că nu a avut loc un abuz,
Curtea Comunitară nu poate adopta o decizie care să stabilească existenţa
unui abuz. Totuşi, Comisia trebuie să adopte măsurile necesare pentru a
80
se da consecinţă sentinţei – a se vedea Articolul 233(1) din ECT:

“ Instituţia sau instituţiile emitente ale actului anulat sau a căror
abţinere de a acţiona a fost declarată contrară prezentului tratat sunt
obligate să ia măsurile impuse pentru executarea hotărârii Curţii de
Justiţie.” [11].
În cazul în care Curtea Comunitară anulează o decizie a Comisiei în
exclusivitate pe temeiuri procedurale (de exemplu, pentru că aceasta a
furnizat o motivaţie insuficientă sau nu a respectat dreptul la apărare)
rezultatul poate fi acela că, Comisia adoptă o nouă decizie care o confirmă
pe cea precedentă, dar care corectează greşelile procedurale.
Există o excepţie importantă cu privire la limitările referitoare la
competenţa de revizuire a Curţilor Comunitare. După cum am menţionat
deja, Curţile Comunitare au jurisdicţie nelimitată de a revizui deciziile
impunând amenzi şi amenzi cominatorii. În apelurile la aceste cazuri, o
Curte Comunitară poate înlocui evaluarea Comisiei cu a sa proprie şi poate
adopta o nouă decizie, confirmând, majorând sau, cel mai adesea, reducând
sau anulând amenda (a se vedea, de exemplu, [81]). În legătură cu
amenzile, Curţile Comunitare pot schimba deciziile Comisiei pur şi
simplu pentru că au o perspectivă diferită. Este un standard mai strict al
revizuirii judiciare care pare justificat pentru a se asigura o mai bună
protecţie pentru drepturile părţilor, în probleme care pot duce la impunerea
de sancţiuni administrative.
VI. Probleme procedurale
VI. a. Procedură scrisă şi orală
57. La CFI cazurile sunt de obicei audiate de către un complet de trei

sau cinci judecători de cameră, cu unul dintre judecători desemnat ca
judecător raportor.
58. Procedurile de revizuire cuprind atât o fază scrisă, cât şi o

audiere orală, faza scrisă fiind cea mai importantă. Un caz începe prin
depunerea unui apel împotriva deciziei Comisiei, urmat de înregistrarea
apărării Comisiei. Această primă rundă de dezbateri este urmată de o a doua
rundă dacă reclamantul doreşte să răspundă la apărarea Comisiei.
În apelul său reclamantul trebuie să prezinte toate argumentele legale
şi să consemneze întregul probatoriu disponibil. Într-un stadiu ulterior,
81
reclamantul poate invoca noi argumente sau să introducă noi probe doar
dacă acestea se bazează pe evenimente care îi erau necunoscute la momentul
depunerii apelului.
59. Un apel poate fi prezentat în oricare dintre limbile oficiale ale

Comunităţii. Limba aleasă va fi limba cazului în apel şi toate prezentările
ulterioare, incluzând pledoariile orale, trebuie să fie în acea limbă. Totuşi,
de vreme ce limba internă de lucru a Curţilor Comunitare este
franceza, toate prezentările scrise în altă limbă sunt traduse de aparatul
Curţilor Comunitare în franceză. Ca atare, pentru a reduce riscul real al
erorilor sau interpretărilor de traducere, petiţionarii trebuie să-şi elaboreze
prezentările într-un stil limpede şi direct. Curţile Comunitare au adoptat
indicaţii practice stabilind instrucţiuni asupra formei în care trebuie înaintate
prezentările (sugerându-se până şi numărul maxim de pagini).
60. Probatoriul constă, în principal, din documentele introduse în

timpul procedurii scrise. Este posibilă utilizarea declaraţiilor unor experţi; în
ultimii ani, după cum s-a argumentat deja mai sus, probatoriul economic a
căpătat o tot mai mare importanţă, ca rezultat al accentului pus pe analiza
economică în procedurile de concurenţă. Curţile Comunitare evaluează
legalitatea deciziilor Comisiei prin referirea la probatoriul care a existat la
momentul când decizia a fost adoptată. Aşadar, documentele care nu au fost
supuse Comisiei în timpul investigaţiei şi pe care Comisia nu le-a putut lua
în consideraţie, nu pot fi admise la revizuiirea juridică a cazului. Spre
deosebire, sunt admise noi studii ale unor experţi care pot arăta că evaluarea
făcută de Comisie asupra probatoriului aflat pe rol a fost defectuoasă.
61. După ce procedura scrisă a fost încheiată, judecătorul raportor

elaborează un raport preliminar, care este prezentat celorlalţi judecători care
audiază cazul. Adeseori, înainte de audierea orală, Curtea Comunitară
transmite părţilor întrebări la care trebuie răspuns în scris.
62. Audierea orală oferă părţilor oportunitatea de a evidenţia

principalele aspecte ale cazului, în prima fază, prin declaraţii introductive.
Cea mai importantă parte a audierii este sesiunea de întrebări şi răspunsuri
în timpul căreia judecătorii pun părţilor întrebări. De obicei audierile ţin mai
mult de 1-2 zile.
82
VI.b. Procedura rapidă
63. Apelurile în cazurile de concurenţă durează de obicei mai mult

de doi ani, în multe cazuri considerabil mai mult. Această întârziere este
unul din principalele obstacole pentru eficienţa revizuirii judiciare la nivelul
instanţelor juridice europene. De exemplu, Airtours (devenit apoi MyTravel)
a avut de aşteptat aproape trei ani înainte ca CFI să desfiinţeze decizia
Comisiei care interzicea o propusă fuziune cu First Choice. Dat fiind
considerabilul interval de timp, Airtours a hotărât să nu mai solicite o
reevaluare a fuziunii, dar, în schimb, a dat în judecată Comisia pentru
daune [82].
Potrivit judecătorului Vesterdorf, „principala problemă a sistemului
curent de revizuire judiciară nu este eficienţa sa relativ la intensitatea cu care
se revizuie deciziile Comisiei, ci relativ la viteza acestei revizuiri (…)” [83].
64. În anul 2001 a fost instituită o procedură rapidă, încercându-se a

se remedia problema întârzierilor – a se vedea Articolul 76.a, din Regulile
de Procedură ale CFI [66] şi Articolul 62.a, din Regulile de Procedură ale
ECJ [65].
Această procedură rapidă:
- permite Curţilor Comunitare să dea prioritate unor anumite cazuri;
- de obicei are numai o rundă de pledoarii scrise şi o audiere orală
mai extinsă pentru a se compensa abrevierea procedurilor scrise.
În Tetra Laval (CFI) şi Schneider, care au fost revizuite conform
procedurii rapide, CFI a emis sentinţa în aproape un an (în jur de un an şi
jumătate pentru sentinţa la IMPALA).
65. Procedura rapidă prezintă două probleme:

- Cazurile pe procedură rapidă blochează cu prioritate resursele
Curţii Comunitare, ceea ce înseamnă că sunt operate cu prioritate aceste
cazuri, în timp ce toate celelalte sunt şi mai mult întârziate.
- Procedura rapidă este accesibilă numai pentru cazurile urgente şi
care nu implică aspecte complexe (în Ineos Phenol v Comisia [84], scoasă
din registru, CFI nu a aprobat procedura rapidă pentru că problemele aflate
pe rol erau prea complicate). Cazurile de concurenţă rareori îndeplinesc
cerinţa lipsei de complexitate, chiar dacă un petiţionar care solicită
procedura rapidă poate arăta că este pregătit să-şi limiteze apelul la cele mai
importante aspecte în cazul în care Curtea Comunitară ar decide să accepte
această procedură.
83
Cererea pentru procedură rapidă trebuie înaintată Curţii Comunitare

în acelaşi timp cu depunerea apelului.
VI. c. Costuri
66. Nu există taxe impuse de Curţile Comunitare pentru apeluri la

CFI sau la ECJ. În mod normal, partea câştigătoare îşi recuperează costurile.
Dacă un reclamant are succes, el îşi poate recupera costurile de la Comisie;
dar dacă nu are succes, va trebuie să plătească propriile costuri precum şi
costurile Comisiei. În general costurile Comisiei nu sunt foarte mari pentru
că aceasta foloseşte rareori consilieri din afară şi, de asemenea, nu-şi poate
recupera costurile de reprezentare pentru propriul aparatul juridic. Dacă
părţile nu se pun de acord asupra valorii costurilor recuperabile (ceea ce se
întâmplă deseori în practică), partea câştigătoare poate cere Curţii
Comunitare să fixeze o sumă.
VII. Aspecte speciale
67. Procedurile de revizuire judiciară pot cuprinde unele aspecte

speciale:
- intervenţiile unei terţe părţi;
- măsurile interimare;
- acţiunile în despăgubire.
VII. a. Intervenţiile unei terţe părţi
68. După cum s-a menţionat mai sus, orice persoană fizică sau
juridică poate să intervină ca terţă parte într-un caz aflat dinaintea Curţilor
Comunitare, dacă poate arăta că are un interes în rezultatul cazului. Singura
excepţie de la această regulă este că Statele Membre şi instituţiile
Comunităţii Europene pot interveni întotdeauna, fie că au sau nu un interes
asupra rezultatului. Pentru a determina existenţa unui astfel de interes,
Curţile Comunitare aplică un standard mai strict pentru persoanele fizice şi
întreprinderile individuale decât pentru asociaţii. În amândouă cazurile,
totuşi, partea terţă care intervine trebuie să sprijine poziţia uneia din părţile
implicate.
84
69. Persoanele fizice şi întreprinderile ca persoane juridice

individuale trebuie să aibă un interes direct şi real în rezultatul cazului.
Interesul trebuie să fie legat mai degrabă de decizia finală a Curţii
Comunitare decât de argumentaţiile avansate (vezi para. 53 şi 57 în [85]).
Aşadar, de ex. dacă părţile participante la o fuziune atacă o decizie care
interzice acea fuziune, concurenţii părţilor participante pot, de obicei, să
intervină; dacă un astfel de concurent atacă o decizie de aprobare a unei
fuziuni, părţile participante la fuziune pot, de asemenea, interveni, deoarece
acestea au un interes în sentinţa finală care hotărăşte dacă decizia Comisiei
poate fi menţinută. Regulile pentru asociaţiile de întreprinderi sunt mai
liberale şi nu este esenţial ca interesul asociaţiei (sau interesul membrilor
săi) să fie direct şi real sau legat de partea operativă a sentinţei finale [86] –
a se vedea şi cazul IMPALA.
70. Dacă o parte intervenientă intenţionează să înainteze o declaraţie

scrisă, intervenţiile trebuie înregistrate în termen de şase săptămâni urmând
publicării apelului respectiv în anulare în Jurnalul Oficial. Părţile terţe care
intervin după această perioadă pot doar să facă declaraţii la audierea orală.
VII. b. Măsuri interimare
71. Acţiunile în anulare nu suspendă automat decizia contestată. Totuşi,

un reclamant poate solicita Curţii Comunitare să adopte măsuri interimare,
inclusiv suspendarea unei decizii atacate. O cerere pentru măsuri interimare
poate fi depusă oricând după ce acţiunea în anulare a fost înregistrată.
72. Solicitările pentru măsuri interimare sunt, de obicei, audiate de

Preşedintele CFI. Pentru a reuşi, reclamantul trebuie să arate că solicitarea
lui satisface fiecare din următoarele trei cerinţe:
- Caz la prima facie (un caz la prima vedere, la prima apariţie;
adevărat, valid or limpede la prima vedere): reclamantul trebuie să aibă un
caz la prima facie;
- Urgenţa: reclamantul trebuie să arate că va suferi o daună serioasă
şi ireparabilă dacă decizia atacată nu va fi suspendată de urgenţă;
- Echilibrul intereselor: interesele reclamantului trebuie să
cântărească mai greu decât alte interese implicate; CFI trebuie să evalueze
dacă riscul de daune pentru reclamant depăşeşte orice altă daună care ar
putea rezulta din suspendarea deciziei.
85
73. Cel mai dificil test este urgenţa. Deşi Curţile Comunitare acceptă
atât dauna imaterială cât şi pe cea materială, ele cer ca pretinsa dauna să fie
solid fundamentată. Pagubele materiale, de obicei, nu sunt considerate
ireversibile, doar dacă sunt atât de severe încât reclamantul riscă să dea
faliment. Argumentul invocat de Curţile Comunitare pentru a justifica
această abordare restrictivă este acela că, dacă reclamantul are succes în
acţiunea principală, el poate ca urmare să revendice daune de la instituţiile
Comunităţii în conformitate cu prevederile Articolul 288(2) al ECT (vezi
mai jos „Acţiuni în despăgubire”). Problema este că, condiţiile pentru o
acţiune reuşită în despăgubire sunt mai riguroase decât pentru o acţiune în
anulare, astfel că un reclamant care a avut succes cu o acţiune în anulare
poate apoi să rateze acţiunea în despăgubire.
74. Trebuie să spunem că măsurile interimare sunt rareori acordate şi

că sunt cazuri dificil de probat. Măsurile interimare sunt cel mai probabil a
fi acordate atunci când sunt solicitate pentru a se suspenda dispoziţii de a se
desface ceea ce s-a făcut sau dispoziţii corective controversate a căror
suspendare nu ar fi probabil să producă daune semnificative de
concurenţă.
Pentru toate cele de mai sus recomandăm consultarea extrem de
interesantului caz IMS (Intercontinental Marketing Services) C-418/01
[87] (cu toată cazuistica subsecventă), din care cităm:
“Descoperind un risc real şi tangibil pe care dispoziţia interimară ar
putea-o cauza către IMS, Preşedintele a continuat cercetarea găsind că,
totuşi, nu este nevoie de o reparaţie interimară, conform analizei echilibrului
de interese”.
CFI a suspendat astfel chiar şi o dispoziţie interimară a Comisiei,
obligând IMS să acorde licenţe către terţele părţi pentru folosirea structurii
respective cu copyright protejat a IMS.
VII. c. Acţiuni în despăgubire
75. Un reclamant poate pretinde despăgubiri de la instituţiile

Comunităţii Europene pentru răspundere non-contractuală; a se vedea
Articolul 288(2) al ECT:
„În materie de răspundere extracontractuală, Comunitatea este
obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor
juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de
agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor.”[11].
86
Pe de altă parte, răspunderea contractuală a Comunităţii este

guvernată de legea aplicabilă la contractul în chestiune (Art. 288(1) ECT:
„Răspunderea contractuală a Comunităţii este guvernată de legea aplicabilă
contractului respectiv”).
76. Pentru a avea succes cu o acţiune în despăgubire, este necesar ca

reclamantul să demonstreze tot ceea ce urmează, şi anume că:
- comisia a acţionat nelegal;
- reclamantul a suferit pagube;
- există o legătură cauzală între acţiunea Comisiei şi paguba suferită.
77. Termenul limită pentru acţiunile în despăgubire este de cinci ani

de la momentul când condiţiile prevăzute în Articolul 288 al ECT au fost
îndeplinite (incluzându-se producerea pagubei).
78. Pentru a arăta că, Comisia a acţionat nelegal, reclamantul trebuie

să demonstreze că aceasta a încălcat o prevedere legală menită să protejeze
pe reclamant (de exemplu, că a interzis o fuziune chiar dacă nu erau
întrunite condiţiile pentru interzicere). Standardul relevant pentru a se
aprecia în ce măsură încălcarea unei prevederi legale poate da naştere unei
răspunderi variază cu gradul de competenţă al Comisiei: cu cât este mai
mare competenţa, cu atât mai serioasă ar putea fi încălcarea.
79. Autorii au găsit două cazuri aflate pe rol în care reclamanţii au

solicitat despăgubiri din partea Comisiei, şi anume:
- MyTravel v. Comisie – cuantumul sumei solicitate în despăgubire
fiind confidenţial [82];
- Schneider Electric, care a solicitat ca despăgubire de la Comisie
cca. 1.66 miliarde Euro, după ce CFI a anulat deciziile Comisiei de a
interzice fuziunea lui Schneider Electrics cu Legrand şi de a închide o nouă
investigaţie care fusese deschisă după ce Schneider implementase dispoziţia
Comisiei de a desfiinţa Legrand [88].
Finalizarea acestor cazuri va clarifica unele condiţii în care
încălcarea administrativă a reglementărilor de concurenţă, mai ales în ceea
ce priveşte deciziile eronate în cazuri de fuziuni, ar putea justifica pretenţii
de despăgubire faţă de Comisie.
80. Pentru a finaliza Partea întâi a studiului nostru, vom sublinia aici
că, deoarece declararea de către instanţa juridică a anulării conduce direct la
87
nulitatea actului atacat (în conformitate cu Articolul 231 ECT) dar Curtea nu
poate substitui decizia sa celei a Comisiei, este posibil ca acţiunile în
anulare pe reglementări de concurenţă să nu mai fie considerate ca un mijloc
unic de intervenţie al reclamanţilor. Care ar putea avea un interes tot mai
sporit de a obţine, în paralel, o revizuire a sancţiunii ce le-a fost impusă prin
depunerea unui apel şi într-un domeniu în care (după cum am menţionat mai
sus) Curţile Comunitare au deplină jurisdicţie – revizuirea amenzilor impuse
administrativ – a se vedea şi cazul Graphite Electrodes [26] (şi toate
cazurile subsecvente), din care cităm:
“165… Curtea are, nu mai puţin (…) jurisdicţie nelimitată în
înţelesul Art. 229 CE în ceea ce priveşte acţiunile înaintate împotriva
deciziilor prin care Comisia a fixat o amendă, şi poate aşadar să anuleze, să
reducă sau să majoreze amenda impusă”.
Mai mult, reclamanţii pot încerca din ce în ce să mai des să
provoace responsabilizarea în dezdăunare a Comisiei şi să obţină
despăgubiri compensatorii de la Curţile Comunitare.
VIII. O concluzie intermediară
81. Fără a uita că ECJ activează şi ca o Curte Constituţională în

raport cu ECT, consemnăm că există voci care susţin că, cel puţin la o
primă vedere, revizuirea judiciară a cazurilor pe concurenţă de către Curţile
Comunităţii Europene poate evidenţia pentru oricine o perspectivă către un
anumit fel de confuză harababură. După micul excurs juridic de mai sus
autorii sunt foarte înclinaţi să gândească la fel. Şi asta, poate, din cauză că
sistemul european de revizie juridică este caracterizat prin încadrarea
exclusivă cu judecători generalişti (ne referim aici cu deosebire la CFI şi nu
discutăm despre European Union Civil Service Tribunal - EUCST) – ceea
ce, în fapt, înseamnă lipsa recunoaşterii oficiale a înaltei complexităţi a
cazurilor pe concurenţă. Atitudinea respectivă este tot mai mult evidenţiată
de cazurile aduse dinaintea Curţilor Comunitare, dar şi de către practica
decizională a Comisiei Europene. Fără a intra, deocamdată, în amănunte,
este evident faptul că tehnicizarea tot mai sporită a deciziilor juridice pe
concurenţă, rolul de maximă importanţă jucat de economia politică, precum
şi multe alte circumstanţe obiective determină mari întârzieri şi aglomerări
curente de cazuri pe rol, situaţie care s-ar putea să nu mai fie compatibilă cu
esenţa rapid schimbătoare a pieţelor, cu imperativele „celei mai vii şi
88
dinamice politici din cadrul Uniunii Europene”. Se simte oare nevoia, există
oare o modalitate şi ar putea fi oare timpul de a se lua în consideraţie
sfârşitul acestei perioade de “ambiguitate constructivă” asupra a ceea-ce-
face-fiecare (şi uneori în mod izolat şi incoerent) între autorităţile
administrative şi cele două trepte de instanţe judiciare comunitare, în
cazurile de concurenţă?
O întrebare rezonabilă care se pune cu aceeaşi intensitate şi asupra
relaţiei dintre Autorităţile Naţionale pentru Concurenţă şi Instanţele Juridice
Naţionale.
- va urma -
Notă:
Bibliografia prezentului studiu se regăseşte la finele versiunii în limba engleză.
89
ADMINISTRATIV ŞI JURIDIC ÎN ACTIVITATEA

CONSILIULUI CONCURENŢEI – PUTERILE DE
INSPECŢIE
Gabriel Bălaşa Vlad Ionescu

Preşedinte Secţia comercială Inspector
şi contencios administrativ Consiliul Concurenţei - România
Tribunalul Dâmboviţa – România
Rezumat
Aflată prin definiţie şi scop în avangarda politicilor comunitare, revendicându-se
ca o disciplina de frontieră între economic, administrativ şi juridic - la nivel academic şi
aplicativ - politica protecţiei concurenţei economice a devenit în ultimele decenii o
adevărată provocare pentru cercetători, economişti, jurişti, politicieni, funcţionari publici,
mass-media, etc. Şi, îndeosebi, revizia juridica a deciziilor administrative în materie de
concurenţă, reconsiderarea perpetuă a schimburilor productive de fundamentări
reciproce între instanţele administrative şi juridice la nivelul Comunităţii Europene, sau
ceea ce am putea numi delicata balanţă intre administrativ si juridic, se constituie ca un
deosebit de productiv generator de idei şi de soluţii pragmatice pentru activitatea
autorităţilor de concurenţă comunitare si naţionale. Cu referire la cadrul instituţional şi
legislativ al Consiliului Concurenţei din România, prezentul studiu încearcă să
argumenteze un punct de vedere despre interacţiunea dintre administrativ şi juridic într-
unul din domeniile de mare importanţă ale aplicării reglementărilor de concurenţă, şi
anume inspecţiile la faţa locului.
1. Concurenţa nu este decât un alt nume pentru realitatea vieţii

sociale, în care toţi suntem obligaţi nu numai să trăim împreună cu
ceilalţi dar şi să căutăm cât putem ca prin comportamentul nostru să nu-i
prejudiciem pe aceştia; la nivelul economiei această regulă a unei vieţi
sociale corporatiste s-a tradus prin termenul de concurenţă.
Importanţa deosebită acordată concurenţei reiese în primul rând
din statutul special de care se bucură aceasta la nivelul Uniunii Europene,
dar şi din impunerea unor reglementări de natură a înăspri politica de
sancţionare a agenţilor economici care încalcă regulile concurenţei, fiind
create în acelaşi timp şi instrumente juridice specifice care să asigure o
aplicare efectivă a principiilor în materie de concurenţă.
2. Un astfel de instrument îl constituie şi exercitarea de către

inspectorii de concurenţă a puterilor de inspecţie la sediile societăţilor
90
comerciale dar şi în orice alte locaţii aparţinând conducătorilor,

administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici sau
asociaţiilor de agenţi economici supuşi investigaţiei.
3. Cu privire la natura măsurilor dispuse în materie de concurenţă,

având în vedere faptul că Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat ca
autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, considerăm
că măsurile dispuse de Consiliu şi sancţiunile aplicate de acesta pe baza
dispoziţiilor legale atacate sunt de natură administrativă şi nu
jurisdicţională.
Procedura prin care Consiliul Concurenţei îşi îndeplineşte
atribuţiile stabilite de lege, în principal de a constata şi sancţiona
practicile anticoncurenţiale, prezintă anumite similitudini cu
procedurile jurisdicţionale, fără însă a se identifica cu acestea.
4. Împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse

investigaţiei pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigaţie
este examinat în plenul Consiliului Concurentei, nu impune
caracterizarea activităţii Consiliului ca o activitate jurisdicţională, căci
prin aceasta Consiliul nu soluţionează un litigiu privind existenţa,
întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane –
atribuţii de esenţa activităţii jurisdicţionale – şi nici nu adoptă măsuri
de tragere la răspundere juridică de competenţa instanţelor judiciare, ci
efectuează operaţii tehnico-juridice de cercetare, deliberare şi decizie,
specifice iniţierii şi adoptării oricărui act administrativ.
Inspectorii de concurenţă desfăşoară o activitate administrativă
de cercetare şi de strângere a dovezilor, pe baza cărora se poate lua o
decizie la nivel administrativ. Procedura de investigaţie nu-i transformă
pe aceştia în procurori, ei rămân mai departe funcţionari publici de
înaltă specializare angajaţi ai unei autorităţi administrative care-şi
desfăşoară activitatea de cercetare şi de constatare a faptelor de
concurenţă în cursul activităţii pe care o desfăşoară potrivit legii
concurenţei. Când prin art. 33 din lege se face referire la art. 214 din
Codul de procedură penală, stabilindu-se că, în cazul infracţiunii
prevăzute la art. 60 alin. (1) din lege, inspectorii de concurenţă, vor
putea efectua numai actele stabilite prin art. 214 din Codul de procedură
penală, acest lucru nu poate conduce la ideea încheierii de către aceştia
a unor acte de procedură penală, aceştia încheind numai nişte acte
administrative, ce vor putea fi folosite conform art. 214 cod procedură
91
penală ca mijloace de probă de către organele de urmărire penală şi de

către instanţele de judecată.
5. În sprijinul celor de mai sus cităm:

• Din Legea concurenţei nr.21/1996 republicată:
- „Art. 33 - (1) Descoperirea şi investigarea încălcărilor prevederilor
prezentei legi incumbă Consiliului Concurenţei care acţionează prin
inspectorii de concurenţă.
(2) În cazul infracţiunii prevăzute la art. 60 (1) din prezenta lege,
personalul desemnat în condiţiile alin. (1) va putea efectua numai actele
stabilite prin art. 214 din Codul de procedură penală.
- Art. 60 - (1) Participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod
determinant a unei persoane fizice la conceperea, organizarea sau realizarea
practicilor interzise de art. 5(1) şi de art. 6 şi care nu sunt exceptate conform
prevederilor art. 5(2) sau ale art. 8 constituie infracţiune si se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea Consiliului
Concurenţei (...)”
• Din Codul de procedură penală:
„Art. 214 - Actele încheiate de unele organe de constatare.
(1) Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de
la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească
proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale
unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care
constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o
controlează potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei
publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori
sub controlul lor.
(2) Organele arătate mai sus au dreptul să reţină corpurile delicte, să
procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze orice alte acte,
când legea prevede aceasta.
(3) Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la
descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea
dispune altfel.
(4) În caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să
înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreuna cu lucrările efectuate
92
şi cu mijloacele materiale de probă.

(5) Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace
de probă.”
• Din Codul penal:
„Art. 145: Public.
(1) Prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes
public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate
publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care,
potrivit legii, sunt de interes public.”
6. De altfel, aceste prevederi vin să întărească ipoteza după care

puterile de inspecţie se exercită nu într-un cadru penal, ci într-unul civil, şi
sub autoritatea administrativă a Consiliului Concurenţei, întrucât atunci când
este vorba despre o infracţiune, inspectorii nu mai pot face inspecţii, trebuind
să se limiteze doar la luarea unor declaraţii de la făptuitor şi martorii care au
fost de faţă la săvârşirea infracţiunii şi să întocmească un proces verbal despre
împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia, fiind excluse orice alt fel de acte.
Un alt argument poate fi şi acela că legea nu foloseşte termenul de
percheziţie, folosit în procedura penală, ci tocmai pentru a se sublinia
diferenţa de această procedură, şi faptul că este vorba despre o
procedură civilă-administrativă se foloseşte termenul de inspecţie.
7. Inspectorii de concurenţă, cu excepţia debutanţilor, sunt competenţi

să-şi exercite puterile de inspecţie în scopul obţinerii informaţiilor necesare
pentru instrumentarea cauzelor semnalate de încălcare a legii. Puterile de
inspecţie la orice spaţiu, teren sau mijloace de transport care sunt direct legate
de activitatea agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economiei ale
căror acte şi fapte fac obiectul investigaţiei, sunt exercitate în baza deciziei de
deschidere a investigaţiei şi de numire a inspectorilor ca raportori asupra
respectivului caz, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate. Singura cerinţă
legală se referă la necesitatea existenţei unor indicii că pot fi găsite documente
sau pot fi obţinute informaţii considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii
lor, iar rezultatele trebuie să fie consemnate într-un proces-verbal de
constatare şi inventariere.
8. Dar puterile de inspecţie acordate inspectorilor de concurenţă sunt

mult mai largi, şi ele se pot face şi la orice alte spaţii, inclusiv domiciliul,
terenuri sau mijloace de transport aparţinând conducătorilor,
93
administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici sau

asociaţiilor de agenţi economici supuşi investigaţiei. Pentru această
categorie de inspecţii asupra unor locuri care nu au o legătură directă cu
activitatea agenţilor economici, legea a prevăzut însă câteva condiţii
suplimentare. Astfel în afara existenţei unor indicii că pot fi găsite
documente sau pot fi obţinute informaţii considerate necesare pentru
îndeplinirea misiunii lor, se cere un ordin emis de către preşedintele
Consiliului Concurenţei şi o autorizarea judiciară dată prin încheiere de
către preşedintele tribunalului în a cărui circumscripţie sunt situate locurile
de controlat sau de către un judecător delegat de acesta, ca o garanţie a
inviolabilităţii domiciliului. Considerăm că este important de reţinut
faptul că această autorizare nu se poate cere şi acorda decât pentru o
inspecţie domiciliară şi nu pentru una corporală.
9. După obţinerea ordinului emis de către preşedintele Consiliului

Concurenţei, este necesar să se ceară autorizarea judiciară la tribunalul în a
cărui circumscripţie sunt situate locurile de controlat, autorizare care se va
da de către Preşedintele Tribunalului sau de către un judecător delegat de
acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripţiile unor tribunale
diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre ele, oricare
dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o încheiere unică.
Trebuie reţinut că această autorizare nu se poate solicita decât după
deschiderea unei investigaţii, numirea unui inspector-raportor asupra
acesteia şi obţinerea unui ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei,
toate acestea desfăşurate în această ordine, reprezentând o condiţie esenţială
de legalitate a unei asemenea autorizări.
10. Cererea de autorizare nu trebuie să fie una formală; ea trebuie să

cuprindă toate informaţiile de natură a justifica inspecţia cu precizarea
indiciilor pe care inspectorul le are, iar judecătorul sesizat este ţinut să
verifice dacă cererea este întemeiată.
11. Inspecţia şi actele pe care le cuprinde se efectuează sub

autoritatea şi sub controlul judecătorului care le-a autorizat, iar
judecătorul poate inspecta locurile supuse intervenţiei, putând decide în
orice moment suspendarea sau încetarea inspecţiei. Această competenţă
a judecătorului subliniază natura administrativă a autorizării judiciare
de efectuare a inspecţiei, judecătorul putând fi sesizat de persoana
interesată sau chiar din oficiu, cu privire la depăşirea limitelor sau a
94
scopului inspecţiei, ori a încălcării unor drepturi, motiv pentru care

acesta poate suspenda sau reveni asupra inspecţiei şi să dispună
încetarea acesteia.
12. Fiind vorba despre o inspecţie specială care nu are legătură

cu locul unde se desfăşoară activitatea economică, legiuitorul a dorit să
lase la dispoziţia persoanelor inspectate posibilitatea de a se adresa, la
rândul lor, celui care a dat încheierea de autorizare atunci când sunt
depăşite limitele acesteia sau le sunt încălcate alte drepturi, şi de a
obţine la rândul lor după aceeaşi procedură urgentă suspendarea sau
încetarea inspecţiei respective. Cu privire la efectuarea acestei inspecţii,
oricare ar fi împrejurările, inspecţia nu poate începe înainte de ora 8,00
şi nu se poate prelungi după ora 18,00 şi trebuie efectuată în prezenţa
ocupantului locului sau a reprezentantului său, numai inspectorii de
concurenţă, ocupantul locului sau reprezentantul său putând lua
cunoştinţă de piese şi documente înaintea ridicării acestora. Inventarele
şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor Codului de procedură
penală, respectiv obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la
care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi
însemnate de către acesta spre neschimbare după care se etichetează şi
se sigilează.
Originalele procesului-verbal şi ale inventarului sunt transmise
judecătorului care a ordonat inspecţia, iar piesele şi documentele care nu
mai sunt utile stabilirii adevărului vor fi restituite ocupantului locului.
13. Încheierea de autorizare judiciară a inspecţiei poate fi atacată cu

recurs la curtea de apel, iar recursul nu este suspensiv de executare. În ceea
ce priveşte Consiliul Concurenţei, acesta este informat de îndată despre
începerea inspecţiei şi despre operaţiunile efectuate. Cu privire la natura
încheierii de autorizare, aceasta are un pronunţat caracter administrativ,
având în vedere faptul că este pronunţată de preşedintele tribunalului, care
în calitatea lui de preşedinte îndeplineşte o funcţie administrativă, sau de un
judecător delegat de acesta. Ţinând cont de natura acesteia, credem că
încheierea nu poate fi privită ca un act jurisdicţional de natură penală, fiind
mai degrabă o încheiere pronunţată în materie civilă-administrativă, ceea ce
face ca şi recursul împotriva acesteia să fie soluţionat de către secţia
administrativă a Curţii de Apel şi nu de către secţia penală.
95
PRINCIPIILE ŞI INSTITUŢIILE UNIUNII

EUROPENE – FUNDAMENTE ALE EXTINDERII
ŞI REFORMEI
(Partea I-a)
Vasile Şeclăman
Secretar general
Consiliul Concurenţei - România
I. Principiile de bază ale Uniunii europene
Principiile inovatoare ale primului edificiu al Uniunii Europene de

astăzi, care au contribuit la crearea fundamentelor instituţiilor comunitare şi
care au direcţionat evoluţia integrării pot fi sintetizate în număr de patru:
1. Rolul esenţial al instituţiilor

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene au trăit pe viu ororile
războiului şi au tras concluzia că relaţiile internaţionale trebuie să se bazeze
pe egalitate, arbitraj şi conciliere, principii fundamentale pentru orice sistem
democratic, iar o nouă Comunitate Europeană trebuie să aibă ca fundament
forţa dreptului şi nu dreptul forţei. Un nou tip de relaţii între ţările vest-
europene se putea configura doar în spiritul democraţiei şi al pacifismului,
care trebuia să ghideze politic prima organizaţie integraţionistă –
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – şi s-o consacre ca pe o
realizare istorică unică şi fără precedent.
2. Independenţa instituţiilor comunitare

De la început instituţiile comunitare au fost gândite nu numai prin
prisma atribuţiilor sau funcţiilor lor, dar şi prin prisma autorităţii lor
independente. Instituţiile comunitare beneficiază şi în prezent de statutul
conferit Înaltei Autorităţi C.E.C.O., care prevedea numirea membrilor săi
(actualii comisari) prin acordul comun al guvernelor (dar aceştia erau şi sunt
personalităţi independente care promovează interesele comunitare şi nu
reprezentanţi naţionali acţionând după instrucţiunile guvernelor ţărilor
96
respective); Înalta Autoritate (azi Comisia) îşi asumă răspunderea exclusivă

în faţa Adunării Parlamentare (azi Parlamentul European).
3. Cooperarea între instituţii

Dacă pentru Jean Monnet independenţa Înaltei Autorităţi nu putea fi
pusă în discuţie, totuşi el a recunoscut necesitatea ca Statele Membre să-şi
apere interesele lor. El nu dorea limitarea excesivă a Comunităţii la
obiective de ordin tehnic şi întrezărea intervenţia autorităţilor comunitare în
domeniul macroeconomic, rezervat de regulă autorităţilor naţionale. Aceasta
explică crearea Consiliului de Miniştri, care la început îşi putea da acceptul
doar în anumite cazuri şi care avea nevoie la luarea deciziilor de majoritate,
nu de unanimitate. Înalta Autoritate avea rolul de iniţiator, rol care prin
prisma actualelor atribuţii ale Comisiei, era esenţial pentru promovarea
intereselor comunitare, iar sistemul celor patru instituţii bazat pe principiul
cooperării şi nu al subordonării a avut o eficienţă ridicată în procesul de
luare a deciziilor.
4. Egalitatea între Statele Membre

Principiul de reprezentare al statelor în Consiliul de Miniştri a
constituit o chestiune dificilă, deoarece unele ţări nu aveau potenţialul
Franţei şi Germaniei în materie de cărbune şi oţel şi de aceea au insistat pe
regula unanimităţii, în timp ce Germania a solicitat un sistem de
reprezentare direct proporţional cu nivelul producţiei.
Tratatul C.E.C.O. poate fi considerat drept un act de încredere între
Franţa şi Germania, o încercare de depăşire a confruntării şi a tensiunilor din
trecut şi de realizare a cooperării între parteneri egali, interesaţi de progresul
comun şi de bunăstarea ţărilor lor.
Cinci decenii de “construcţie” a U.E. au marcat profund istoria

continentului european, precum şi mentalităţile locuitorilor săi, modificând,
de asemenea, echilibrele puterii. Guvernele Statelor Membre, de orice
culoare politică au fost ele, au ştiut că epoca suveranităţii absolute a trecut,
iar progresul economic şi social este condiţionat de unirea eforturilor şi de
viziunea unui “viitor de acum încolo împărtăşit”, cum se exprima Robert
Schuman în Declaraţia sa. Numai astfel vechile naţiuni au putut să-şi
continue progresul economic şi social, să-şi menţină influenţa lor în lume.
Intrarea în vigoare şi funcţionarea tratatelor semnate la Roma, ca o
continuare obiectivă a celui de la Paris, a condus la crearea unor Comunităţi
distincte, C.E.E. fiind cea mai importantă şi complexă. Ca rezultat al
97
evoluţiei în timp, această coexistenţă nu a putu fi prea lungă, prezentând

inconveniente din ce în ce mai evidente (cel mai vizibil, dar nu cel mai grav,
fiind cel al dublei funcţiuni în exercitarea procesului decizional).
Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965 (intrat în vigoare la 1
iulie 1967), a realizat această unificare necesară şi obiectivă. Cele trei
Consilii de Miniştri, cele două Comisii şi Înalta Autoritate C.E.C.O. au fost
înlocuite printr-un Consiliu unic şi o Comunitate unică. Comunităţile (cele
trei) au fost dotate cu un buget de funcţionare unic, fiind controlate de o
Curte de Conturi unică.
Analizele întreprinse de către specialiştii în domeniu relevă faptul că
“părinţii” Comunităţii au preferat o structură instituţională care să
oglindească situaţia din Statele Membre, adică să aibă un legislativ ales, un
executiv care să oglindească echilibrul de forţe din legislativ şi o instituţie
juridică menită să rezolve toate disputele legate de aplicarea dreptului
comunitar; în plus, toate instituţiile comunitare trebuiau să fie independente
de autorităţile Statelor Membre şi să fie situate în acelaşi loc pe teritoriul
Comunităţii [1].
În concordanţă cu toate acestea, structura instituţională a actualei
Uniuni Europene a căpătat următoarele caracteristici:
- Atribuţii complexe. Cel puţin trei dintre instituţiile de bază ale
U.E. (Comisia, Consiliul Ministerial şi Parlamentul) au avut mai multe
atribuţii despre care nu se poate spune că pot fi transpuse în “tradiţionala”
distincţie între puterile legislativă, executivă, juridică şi consultativă.
- Structura policentrică. Deşi centrul de greutate al instituţiilor
U.E. a fost fixat la Bruxelles, acestea au sedii şi în Luxemburg şi
Strasbourg; separate de sediile funcţionale mai sunt centrele de cercetare
nucleară ale EURATOM Italia sau Anglia. Acest lucru a prezentat un
dezavantaj logistic în funcţionarea armonioasă a “construcţiei comunitare”.
- Loialitate pentru mai multe cauze. În cazul ideal, toate instituţiile
Uniunii Europene trebuiau să fie astfel constituite şi concepute încât să fie
loiale numai Comunităţii, lucru imposibil, atât principial, cât şi pragmatic.
Comisia se apreciază că este cu siguranţă instituţia loială Uniunii Europene.
Consiliul de Miniştri, însă, reprezintă interesele statelor membre, iar Curţii
de Justiţie îi este cerut să fie total imparţială.
- Separarea puterilor. Principiul a fost enunţat de către filozoful
francez Montesquieu încă din secolul XVIII, înfiinţarea instituţiilor franceze
postrevoluţionare fiind inspirată din acest principiu. El precizează că, în
exercitarea atribuţiilor, puterile legislativă, executivă, juridică şi consultativă
trebuie să fie independente. Principiul se aplică şi instituţiilor Uniunii
98
Europene, deşi acestora li s-au conferit, de-a lungul timpului, mai multe
atribuţii ce nu sunt conforme acestuia.
Se poate spune că Uniunea Europeană este o entitate specifică şi

chiar particulară, fiind o entitate regională cu vocaţie internaţională, şi având
multe dintre atributele unui stat naţional. Uniunea armonizează legislaţiile
ţărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilităţi în
aplicarea măsurilor legislative şi cu un sistem executiv şi jurisdicţional în
care firmele, organizaţiile nonguvernamentale, societatea civilă şi cetăţenii
individuali trebuie să se regăsească [2]. Uniunea întreţine relaţii diplomatice
cu variate entităţi terţe şi devine semnatara a tot mai numeroase tratate şi
acorduri bi, pluri sau multilaterale. Cu toate acestea, Uniunea Europeană
este destul de departe de atributele unei entităţi statale, deoarece: nu are
guvern în adevăratul sens al cuvântului; nu exercită într-o manieră electorală
o serie de abilităţi; nu gestionează decât parţial afacerile interne, justiţia şi
apărarea, iar în materie de politică externă exercită multe atribute doar pe
baze interguvernamentale.
Calendarul implementării obiectivelor integrării economice vest-
europene a fost deosebit de încărcat pe parcursul perioadei care s-a scurs de
la crearea Uniunii Europene. Decalajele, dificultăţile şi confruntările de
interese pe plan politic, economic şi social s-au repercutat negativ asupra
procesului de integrare economică şi instituţională şi de armonizare a
politicilor pe plan intern şi extern. În context, se afirmă că unele obiective
ale integrării au fost atinse, iar altele, deşi realizate, sunt considerate de
Statele Membre ca fiind imperfecte [3].
Semnificativă este şi apariţia unor dificultăţi serioase în domenii în
care se consideră că s-au obţinut realizări esenţiale pentru însăşi existenţa şi
funcţionarea Uniunii Europene, cum sunt politica agricolă comună şi
politica comercială comună. Analiza acestor dificultăţi prin prisma
cauzelor generatoare relevă următoarele:
- presiunile protecţioniste puternice manifestate în ţările comunitare
sub influenţa dificultăţilor de natură economică, în special în perioadele
ulterioare crizelor din 1974-1975, 1981-1982 şi 1992-1993, au pus adesea în
pericol libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor în cadrul Uniunii
Europene;
- deficienţele tot mai evidente în funcţionarea politicii agricole
comune au făcut ca ţările comunitare – atât cele mari consumatoare de
produse agroalimentare (Germania şi Marea Britanie), cât şi ţările mari
producătoare de astfel de produse (Franţa şi Italia) – să solicite reformulări
99
în acest domeniu, inclusiv în principiile sale de bază;

- diversificarea relaţiilor comerciale externe ale Uniunii Europene ca
entitate cu ţările terţe, alături de rigiditatea mecanismelor de politică
comercială comună, au făcut din ce în ce mai dificilă realizarea unor soluţii
de compromis între interesele comerciale ale ţărilor membre.
Dezvoltarea integrării economice pe orizontală în cadrul Uniunii

Europene – prin lărgirea ariei geografice – şi pe verticală, prin adăugarea de
noi domenii reglementate de politici comunitare şi prin creşterea
complexităţii mecanismelor existente – au făcut ca structura instituţională
supranatională, iniţial construită, să devină tot mai ineficientă în
administrarea şi conducerea procesului de integrare.
Complexele provocări ale extinderii europene necesită noi forme de
guvernare europeană. Aceste instituţii au întreaga responsabilitate în ceea ce
priveşte designul implementării şi prezentării politicilor economice.
Interacţiunea dintre guvernarea naţională şi factorii de decizie ai Uniunii
Europene a fost mult întărită în ultimii ani. Pentru a conduce o Uniune
Europeană lărgită este nevoie de instituţii puternice şi de o viziune colectivă
asupra problemelor pe care le implică acest proces [4].
Instituţiile comunitare, împreună cu celelalte organisme comunitare
prevăzute de Tratate şi cu organismele subsidiare create în limitele
Tratatelor, alcătuiesc ceea ce se numeşte “sistemul instituţional comunitar”.
Doctrina juridică a Comunităţii Europene a apreciat că prezenţa celor patru
componente în sistemul instituţional comunitar exprimă voinţa fondatorilor
integrării europene de a face din această combinaţie de atribuţii
“fundamentul şi motorul integrării comunitare” [5]. Dispoziţiile exprese ale
Tratatelor stabilesc atribuţiile specifice pe care fiecare instituţie comunitară
le are pentru a aduce la îndeplinire sarcinile încredinţate Comunităţii de
către Statele Membre.
În cadrul studiului de faţă vom prezenta mai pe larg Curtea
Europeană de Justiţie.
II. Curtea Europeană de Justiţie
Curtea Europeană de Justiţie este a patra instituţie principală a

Uniunii Europene şi îşi desfăşoară activitatea pe baza articolelor 165-188
din Tratatul de la Roma şi a cap. L din Tratatul de la Maastricht. A fost
înfiinţată în 1952 şi are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi
100
aplicării dreptului comunitar.

Curtea Europeană de Justiţie are competenţa de a soluţiona litigii
care implică Statele Membre, instituţii comunitare, companii sau persoane
fizice din spaţiul Uniunii Europene.
Cei 27 de judecători membri ai Curţii Europene de Justiţie aleg pe
Preşedintele Curţii, pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit.
Curtea de Justiţie este o instituţie comună a celor trei Comunităţi,
care a luat fiinţă pe baza convenţiei semnate la Roma şi a tratatelor din
1957. Fiecare tratat constitutiv este însoţit de un protocol cu aceeaşi forţă
juridică referitor la statutul Curţii, în care se face referire la organizarea şi
funcţionarea acesteia, precum şi la proceduri. Statutele respective au fost
armonizate prin Convenţia referitoare la instituţiile comunitare comune şi
prin tratatul de fuziune. Curtea Europeană de Justiţie a fost înfiinţată ca o
autoritate independentă, care să asigure respectarea, interpretarea şi
aplicarea unitară a legislaţiei comunitare primare şi secundare într-o manieră
uniformă, fără a o lăsa la latitudinea instanţelor juridice naţionale. Tratatele
stipulează prevalenţa legilor Uniunii Europene în faţa celor naţionale.
Jurisdicţia acoperă numai probleme specifice legate de legislaţia
comunitară. Punerea în discuţie într-o instanţă naţională a legilor comunitare
atrage de regula intervenţia de îndrumare a Curţii de Justiţie.
Din 1989 a fost creată şi Curtea de Primă Instanţă, formată din 25
(acum 27) judecători numiţi pe o perioadă de 6 ani, de comun acord cu
guvernele statelor membre, dintre persoanele ale căror independenţă şi
calificare sunt indiscutabile. Începând cu decembrie 2005 funcţionează şi
European Civil Service Tribunal.
Curtea de Justiţie este singurul organ de control de natură legală al

Uniunii Europene, care are nu numai o simplă funcţie juridică, ci şi alte
responsabilităţi importante, cum ar fi:
- clarificarea drepturilor şi obligaţiilor instituţiilor europene în
raporturile dintre ele, precum şi a raporturilor legale dintre Statele Membre
şi Uniunea Europeană;
- verificarea compatibilităţii legislaţiei secundare, adoptate de
Consiliu şi Comisie, cu prevederile tratatelor şi cu principiile legale
generale;
- rezolvarea acţiunilor persoanelor fizice şi juridice împotriva
măsurilor Uniunii Europene, a reclamaţiilor oficialităţilor europene legate
de condiţiile de angajare, investigarea actelor administrative ale Comisiei şi
ale autorităţilor naţionale;
101
- rezolvarea cererilor pentru despăgubiri;

- implicarea în libera circulaţie a forţei de muncă, securitatea socială
şi oportunităţile egale;
- exercitarea rolului de curte de arbitraj, când arbitrează anumite
cazuri specifice şi încearcă realizarea unui acord între părţi.
Consiliul, Comisia sau Statele Membre pot solicita opinia Curţii
Europene de Justiţie asupra compatibilităţii oricărui acord între Uniunea
Europeană şi state terţe sau organizaţii internaţionale. În această privinţă
Curtea poate monitoriza valabilitatea legilor internaţionale şi corespondenţa
cu legislaţia naţională şi comunitară.
În faţa Curţii Europene de Justiţie pot fi introduse acţiuni ale
instituţiilor europene, ale statelor membre şi ale unor persoane fizice şi
juridice pentru anularea unor acte obligatorii emise de instituţii europene,
acţiuni ale Comisiei sau ale unui Stat Membru împotriva altui Stat Membru
pentru nerespectarea obligaţiilor ce-i revin conform tratatelor europene şi
legislaţiei secundare adoptată de instituţiile europene (precum şi conform
tratatelor sau acordurilor încheiate de Uniunea Europeană). De asemenea, se
pot introduce acţiuni de către instituţiile europene sau ţările membre
împotriva Consiliului sau Comisiei pentru eşecul unor acţiuni impuse de
legile comunitare. Curtea de Justiţie este solicitată ca prin decizii
preliminare, pe baza articolului 177 al Tratatului CEE, să decidă asupra
interpretării şi aplicării legilor comunitare în cazuri aduse în faţa instanţelor
naţionale sau prezentate Curţii Europene de către instanţele respective.
Astfel de decizii preliminare sunt obligatorii pentru curţile naţionale şi
formează o legătură importantă între Curtea Europeană de Justiţie şi
instanţele naţionale şi ele asigură aplicarea uniformă a legilor comunitare în
cadrul Uniunii Europene şi contribuie la crearea unei consistente
jurisprudenţe.
III. Trăsături generale ale instituţiilor Uniunii Europene;

extindere şi reformă
Cele mai importante aspecte în ceea ce priveşte particularităţile

structurii instituţionale a Uniunii Europene sunt următoarele:
- În primul rând, existenţa sistemului juridic şi a Curţii Europeane de
Justiţie, ambele semănând cu instituţiile similare din sistemele naţionale.
- În al doilea rând, un factor de diferenţiere funcţională, devenit între
timp extrem de marcant: formularea politicii Uniunii Europene din cadrul
102
Statelor Membre şi-a pierdut din ce în ce mai mult caracterul de politică

externă clasică.
- În al treilea rând, trecerea treptată, în cadrul Consiliului, la
majoritatea calificată, creşterea enormă a importanţei Parlamentului
European, devenit între timp în multe domenii un partener cu drepturi egale,
precum şi faptul că prin Tratatul de la Amsterdam, pilonul al treilea, ultima
redută a principiului suveranităţii naţionale, a început să dovedească
tendinţe, ce-i drept încă timide, de supranaţionalizare.
Pe lângă toate acestea se menţin în continuare indiciile pentru

caracterul interstatal al Uniunii Europene, mai ales în ceea ce priveşte
Politica Externă şi de Securitate Comună. Cu toate acestea, din analizele
efectuate asupra sistemului instituţional al Uniunii Europene, a rezultat clar
faptul că această formă de cooperare între state marchează unul din polurile
extreme ale politicii internaţionale, un pol care are analogii nenumărate cu
politica dusă în cadrul sistemelor politice naţionale.
Acquis-ul comunitar este în primul rând rezultatul metodei
comunitare (metoda Monnet), adică a jocului triunghiular instituţional
(Comisie, Consiliu, Parlament), a votului majoritar, a rolului de iniţiativă a
Comisiei, a primordialităţii dreptului european, a respectului faţă de rolul
ţărilor mici în acest ansamblu.
Metoda interguvernamentală a fost şi ea folosită în arhitectura
comunitară – exemplu Politica Externă şi de Securitate Comună – dar
contribuţia sa istorică la construcţia comunitară este mai mică. Această
evoluţie către metoda interguvernamentalä ar coincide cu apariţia unor
tensiuni între ţările mari şi cele mici, aproape inexistentă timp de 40 de ani
de evoluţie a Uniunii Europene. În cadrul procedurii interguvernamentale,
ţările mici au sentimentul că mărimea şi greutatea statelor reprezintă
elementul determinant.
Sfidarea lărgirii, care a reprezentat sursa problemelor specifice la
Nisa, a pus problema metodei; nu este în discuţie alegerea între metoda
comunitară şi cea interguvernamentală, ci determinarea ponderii lor în
viitorul ,,construcţiei” europene.
Dezbaterea în jurul reformei instituţionale a lăsat oarecum în urmă

problemele de substanţă ale „construcţiei” europene. Au fost evocate
arhitecturi instituţionale savante, au fost enunţate sintagme ca „centrul de
gravitaţie”, „avangardă”, „grupuri pionier”, dar cu puţine referiri la conţinut
şi finalitate.
103
În acest sens, se impun câteva teme de reflecţie privind fondul problemei:

- Direcţia construcţiei europene (ce fel de entitate va fi Uniunea
Europeană?);
- Proiectul „civilizaţional” şi geopolitic pe care trebuie să-l
circumscrie construcţia europeană;
- Locul Uniunii Europene în lume;
- Relaţiile cu S.U.A., Rusia , China etc.
În orice caz, logica instituţională trebuie însoţită de logica culturală şi a
diversităţi istorice. „Diversitatea este avantajul real al Europei, arma ei secretă”.
Ţările integrate din centrul şi estul Europei au parcurs aproape toate,
procesul de transformare a economiilor lor după 50 de ani de planificare
centralizată. Exigenţele pentru aderare ca membru cu drepturi depline au
prezentat o sfidare majoră pentru ţările în tranziţie, deoarece ele au fost
nevoite să preia acquis-ul comunitar plecând de la un nivel mai jos decât al
oricărui alt candidat precedent. În acelaşi timp, Uniunea Europeana nu a stat
pe loc şi a devenit din ce în ce mai complexă, integrându-se în continuare în
domenii diverse (uniunea monetară, cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne sau al politicii externe şi apărării).
Politologul şi scriitorul Timothy Garton Ash atrăgea atenţia într-un
articol publicat în „Le Monde” (august 1999) că acquis-ul creşte mai repede
decât capacitatea ţărilor din est de a-l asimila şi propunea, în consecinţă,
derogări, pentru a face realistă posibilitatea de integrare în Uniunea
Europeană a ţărilor candidate.
Extinderea spre centru, est şi sud a Uniunii Europene a schimbat
fundamental configuraţia Uniunii. În ciuda unor transformări mai mult sau
mai puţin rapide a ţărilor candidate, intrarea noilor membri în Uniunea
Europeană a determinat o creştere a decalajelor în ceea ce priveşte
dezvoltarea şi prosperitatea în interiorul Uniunii. De la început, fiecare nou
Stat Membru a supraîncărcat sistemul de redistribuire la nivel european în
agricultură şi în ceea ce priveşte fondurile structurale. Europa are deci
nevoie de un nou contract de solidaritate pentru a nu produce
suprasolicitarea donatorilor şi frustrarea beneficiarilor.
IV. Scenarii privind viitoru1 Uniunii Europene
Uniunea Europeană este un organism viu, aflat într-o continuă

evoluţie şi transformare, motiv pentru care viitorul ei face subiectul a
numeroase studii. Interesul faţă de acest subiect este cu atât mai mare, cu cât
104
de el depinde într-o măsură semnificativă echilibrul politic şi economic al

întregii lumi. Pacea, securitatea şi stabilitatea pe continent şi în lume sunt
condiţionate de stabilirea unor bune relaţii de cooperare între partenerii
europeni. Pentru ca acestea să funcţioneze în bune condiţii şi eficient, timpul
a demonstrat că se impune adoptarea unor măsuri urgente, care să conducă
la simplificarea structurilor instituţionale şi a cadrului legislativ comunitar,
şi, de asemenea, la clarificarea competenţelor. O problemă serioasă are în
prezent Parlamentul European, majorarea numărului prerogativelor acestuia
nereuşind să conducă la micşorarea deficitului democratic. Eurodeputaţii nu
concurează între ei pentru bunăvoinţa electoratului, nu au circumscripţii
electorale şi nu sunt reprezentativi pentru naţiunile care i-au trimis în
parlament.
Unitatea de Studii Prospective de pe lângă Comisia Europeană a

lansat la începutul anului 1997, sub coordonarea lui Gilles Bertrand, proiectul
“Scenarii Europa 2010”, cu obiectivul de a crea un set de imagini coerente şi
stimulative despre viitorul continentului. Cele cinci teme alese şi-au propus să
încurajeze dezbaterile în privinţa viitorului integrării europene şi să plaseze
într-o perspectivă mai largă politicile şi strategiile Uniunii Europene,
contribuind la perfecţionarea acestora: instituţiile, coeziunea socială,
adaptabilitatea economică, extinderea şi contextul internaţional.
Primul scenariu, “Triumful pieţelor”, este şi cel mai realist dintre

toate acestea. Europa evoluează spre o piaţă liberă urmând modelul Statelor
Unite ale Americii prin diminuarea sistemelor de protecţie sociala, adică
decăderea “wellfare state”. Uniunea Europeana se axează pe aspectele
economice ale integrării pe piaţa unică şi reduce la maximum cheltuielile
publice. Conform acestui scenariu, Uniunea tinde să se lărgească foarte
rapid, deoarece suveranitatea naţională nu mai este ameninţată de politica de
integrare, ţările candidate primind doar ajutoare financiare limitate. Forţa de
muncă este ocupată într-un procent foarte mare, comerţul mondial
înregistrează o creştere spectaculoasă, productivitatea muncii ia avânt
datorita noilor tehnologii, iar stabilitatea monedei Euro duce la creşterea
randamentului. Deşi inegalitatea şi excluderea s-au accentuat, ele rămân la
niveluri acceptabile. Majoritatea statelor lumii au îmbrăţişat principiile
liberului schimb, eliberându-se de povara cheltuielilor sociale.
Scenariul numărul 2, “O sută de flori”, prezintă o criza majoră a

guvernării care apare în câteva dintre statele membre, în special în statele
105
mari. Confruntată cu o societate în transformare rapidă, birocraţia naţională

nu se poate adapta şi pierde contactul cu realităţile cotidiene. Cetăţenii
demonstrează o neîncredere crescândă faţă de elitele din politică şi
administraţie şi îşi îndreaptă atenţia spre nivelul local, contribuind astfel la
fragmentarea economică şi politică a continentului. Din cauza crizei
politice, procesul de integrare trebuie să se întrerupă. Europa este incapabilă
să dezvolte o politică externă şi de securitate coerentă. Fără a-şi putea regăsi
stabilitatea, Uniunea este pusă în faţa unor noi presiuni din partea unor
ameninţări noi, non-militare, precum crima organizată, poluarea mediului,
imigraţia ilegală şi traficul de fiinţe.
În scenariul numărul 3, “Responsabilităţi împărţite”, guvernele

europene decid, sub influenţa benefică a celei de-a treia revoluţii industriale,
să reformeze profund sectorul public la toate nivelurile – local, regional,
naţional şi european – conform principiilor descentralizării, transparenţei,
responsabilizării şi subsidiarităţii. În anul 2010 Uniunea urma să fie extinsă
la un număr de 27 state. Uniunea Europeană este susţinută de o politică
externă şi de securitate eficientă şi este capabilă să stabilească un solid
parteneriat politic cu vecinii săi, bazându-se pe subiecte de interes comun –
lupta împotriva crimei organizate, stabilizarea economică şi degradarea
mediului.
Scenariul numărul 4, “Societăţi creatoare”. După masive

demonstraţii de nemulţumire publică, o noua elită roşu-verde preia puterea
în Europa de vest promovând o reformă radicală a sistemului de pensii şi
impozitare şi se preocupă de standardele sociale şi de mediu. Acest lucru
conduce la tensiuni politice şi la încetinirea procesului de integrare.
Preocuparea Uniunii pentru problemele interne conduce la subevaluarea
problemelor de politică externă, iar concentrarea excesivă pe proiectele pe
termen scurt va conduce la eşecul experimentului european social-ecologist.
Scenariul numărul 5, “Vecini turbulenţi”, vizează un context

regional instabil: Uniunea Europeană se confruntă cu un conflict militar în
vecinătatea sa şi trebuie să se înzestreze rapid cu capabilităţi de apărare.
Politica Externă şi de Securitate Comună absorb cea mai mare atenţie
politică, iar Uniunea, dominată de marile state membre, joacă un rol
unilateral şi dominant în relaţiile cu vecinii săi. Severa instabilitate regională
conduce la o clară linie de demarcaţie între ţările avansate şi ţările Europei
centrale şi de răsărit, devenite membre ale Uniunii şi celelalte ţări lăsate pe
106
dinafară, prinse într-o spirală negativă a subdezvoltării socio-economice şi a

insecurităţii crescute. Adoptând o atitudine strict defensivă, Uniunea
Europeană întârzie reformele socio-economice interne şi eşuează în
remodelarea continentului pe baze cooperative.
(Partea a II-a a studiului nostru va încerca să extragă unele concluzii cu privire la

actualizarea şi prognoza în continuare a acestor scenarii.)
Bibliografie selectivă
1. Cairns, W., An Introduction to European Community Law, Cavendish, 2002.

2. Miron, D., Economia integrării europene, Ed. ASE, Bucharest, 2001.
3. Albu, C., Uniunea Europeană - realitate a anului 1994, studiu I.E.M., Bucureşti,
1994.
4. Şeclăman, V., Baza juridică de reglementare a relaţiilor comerciale pe plan
intern şi extern ale României: analiza fenomenului concurenţial din economia naţională –
doctoral paper, ASE, June 2002.
5. Lefter, C., Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, 2001.
6. Moisi, D., Financial Times, 15 January 2001.
107
ASPECTE ALE PRACTICII JUDICIARE ÎN

MATERIA CONCURENŢEI ŞI A CONCURENŢEI
NELOIALE
Conf. univ. dr. Livia Mocanu

Universitatea “Valahia” din Târgovişte – România
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Rezumat
O piaţă bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă implică două componente:
adoptarea legislaţiei relevante şi traducerea ei în practică. Asigurarea unui mediu
concurenţial normal reprezintă un obiectiv important pentru România, mai cu seamă în
ipostaza de stat membru al Uniunii Europene. În atingerea acestui obiectiv rolul instanţelor
judecătoreşti este esenţial şi tot mai vizibil prin soluţiile date în diverse speţe născute pe
tărâmul practicilor anticoncurenţiale. Studiul de faţă surprinde aspecte din jurisprudenţa
românească în materie, cu accent pe practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
1. Introducere
Prin modificările succesive aduse legislaţiei concurenţei în contextul
imperativului aderării României la Uniunea Europeană 1 s-a procedat la o
extindere semnificativă a competenţei instanţelor judecătoreşti în rezolvarea
litigiilor privind concurenţa şi anume a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. De
altfel, în cuprinsul Legii nr. 21/1996 sunt reflectate prevederile art. 81 şi art.
82 din Tratatul de la Nisa, prin care sunt interzise practicile care denaturează
concurenţa pe piaţa comunitară precum şi dispoziţiile art. 87- 89, privitoare
la ajutorul de stat şi ale art. 86, ce au în vedere ajutorul de stat acordat
agenţilor economici din sectorul public.
Prin acest act normativ s-a stabilit totodată că, în domeniul protecţiei
concurenţei, există o singură autoritate administrativă autonomă, Consiliul
1
Legea pentru combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991 a fost modificată prin Legea nr.
298 din 7 iulie 2001 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 313 din 12 iunie 2001;
Legea concurenţei nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003, aprobată şi
completată prin Legea nr. 184/2004 şi din nou modificată prin Legea nr. 538/2004, în baza
căreia a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 742 din 16 august 2005.
108
Concurenţei, eliminându-se atribuţiile jurisdicţionale ale Preşedintelui

acestei instituţii. 2
Subliniind definirea competenţelor puterii judecătoreşti, trebuie
arătat că, prin Legea nr. 21/1996, desfiinţarea unor operaţiuni de concentrare
nepermise, care denaturează concentrarea economică, precum şi luarea
celorlalte măsuri prevăzute de art. 7, nu este de competenţa Consiliului
Concurenţei, ci a justiţiei şi anume a Curţii de Apel Bucureşti, care se
pronunţă în fond asupra cererilor acestui Consiliu. 3
2. Aspecte ale practicii judiciare a Instanţei Supreme

Instanţa Supremă a judecat mai multe speţe vizând practicile
anticoncurenţiale al căror scop este restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei.
a) O primă situaţie a avut în vedere decizia Ministerului Educaţiei şi
Cercetării care, în cadrul procedurii de evaluare a manualelor şcolare pentru
învăţământul preuniversitar, a introdus şi criteriul de preţ alături de criteriile
de calitate, căruia i s-a acordat o pondere de 40% din punctajul totalul de
100 de puncte. Incidente în cauză au fost dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a) din
Legea nr. 21/1996, potrivit cărora sunt considerate practici interzise:„
fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de
cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adausurilor, precum şi a oricăror
alte condiţii comerciale”.
În speţă, unele edituri au apreciat că această decizie conduce la o
limitare a comerţului, practică ce este interzisă de art. 9 din Legea
concurenţei.
Consiliul Concurenţei a statuat că prin acest criteriu concurenţa nu a
fost denaturată, deoarece nu s-au creat premisele ca una din edituri să
dobândească o poziţie de monopol sau cel puţin să aibă o poziţie dominantă
pe piaţă.
Instanţa Supremă 4 şi-a însuşit argumentele Consiliului arătând că, în
cazul în care nu se poate reţine poziţia dominantă a unui agent pe piaţă, nu
se pune problema stabilirii unor preţuri de ruinare. În plus de aceasta,
instanţa de recurs reţine următorul argument: „Consiliul Concurenţei nu se
2
Rozalia Ana Lazăr, Consideraţii privind rolul instanţelor judecătoreşti din România în
domeniul concurenţei din perspectivă europeană şi în contextul reformei judiciare, în revista
Curierul Judiciar nr. 6/2005, p. 98.
3
E. Mihai, Câteva consideraţii privind art. 7 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, în Revista
Curierul Judiciar nr. 11- 12/2004, p. 167-170.
4
Decizia nr. 4144 din 25 noiembrie 2003 publicată în C.J. nr. 7-8/2004, p. 83.
109
poate pronunţa asupra legalităţii introducerii criteriului preţ din perspectiva

legislaţiei achiziţiilor publice”.
Pe marginea acestor considerente, remarcăm faptul că instanţa de
judecată invocă legislaţia achiziţiilor publice ca fiind de natură a sustrage
controlului de legalitate, venit atât din partea Consiliului Concurenţei, cât şi
din partea puterii judecătoreşti, evaluarea manualelor şcolare.
În acest context, în acord cu opiniile exprimate în doctrină 5 ,
considerăm că legislaţia achiziţiilor publice, menită la rândul său să asigure
libera concurenţă, nu elimină aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr.
21/1996 care obligă Consiliul Concurenţei să atace în justiţie orice acţiuni
ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având ca obiect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
b) Concurenţa neloială prin crearea riscului de confuzie a generat
mai multe situaţii litigioase. În acest sens, Instanţa Supremă s-a pronunţat 6
reţinând că, în acord cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991,
“…faptele pe care legea le consideră acte de concurenţă neloială sunt cele
care urmăresc crearea unei confuzii, tinzând să producă, în viziunea
consumatorului, ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de
la un concurent sau există legături strânse între oferte. De aceea, reclama
comparativă implicând elemente de neloialitate în scopul obţinerii unor
avantaje de piaţă, este ilicită când comparaţia este inexactă şi lipsită de
obiectivitate”.
În speţă, publicarea unor articole de presă nu a fost considerată o
practică neloială câtă vreme afirmaţiile proveneau de la persoane care au
participat la manifestarea expoziţională reflectată în mass-media. Instanţa a
reţinut inexistenţa afirmaţiilor peiorative, lipsa de favorizare a intereselor
agentului economic agresiv, simpla efectuare a comparaţiilor între servicii
fiind insuficientă pentru caracterizarea acţiunii denigratoare. Scrisoarea, ce a
făcut obiectul analizei activităţii de concurenţă neloială, prezintă câteva
aspecte referitoare la două evenimente expoziţionale RITS şi TNT, afirmând
comparativ că unul este un târg independent care beneficiază de prezentare
internaţională şi are tarife pentru expoziţii române mai mici, iar celălalt este
un târg mixt cu tarife preferenţiale pentru membrii asociaţiei. Caracterizând
această scrisoare ca un act de comparaţie necesară, fără a fi îndreptat
5
Pentru o opinie nuanţată a se vedea Adriana Man, Narcisa Varo (Cozea), Aspecte
actuale ale practicii judiciare în materia concurenţei comerciale, în revista Curierul Judiciar
nr.12/2006, p. 85-86.
6
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 2412 din 18 aprilie 2003,
publicată în C.J. nr. 7-8/2004, p. 79.
110
împotriva bunului renume al concurentului, pentru a-i prejudicia reputaţia,

instanţele au reţinut că nu suntem în prezenţa unui act de concurenţă
neloială.
Această speţă ne permite prezentarea unor aspecte relative la
noţiunea de confuzie, ca act de concurenţă neloială.
În doctrină şi în jurisprudenţă se admite că pentru exercitarea acţiunii
în concurenţă neloială este suficient să existe doar un risc de confuzie, chiar
dacă o confuzie propriu-zisă în mintea consumatorului nu a avut încă loc. 7
Confuzia se creează prin imitarea elementelor care sunt susceptibile
să atragă clientela, aşadar a elementelor care exercită o atracţie mai
puternică asupra destinatarilor produselor sau serviciilor oferite.
Pornindu-se de la această împrejurare, s-a arătat că inducerea în
eroare a clienţilor poate să privească fie identitatea întreprinderii căreia
aceştia i se adresează, fie originea produselor achiziţionate, astfel încât s-ar
putea deosebi, pe de o parte, confuzia între întreprinderi, iar, pe de altă
parte, confuzia între produse. 8
Riscul de confuzie se apreciază în funcţie de împrejurările concrete
ale speţei. 9 Trebuie să se ţină cont nu de detalii, ci de impresia de ansamblu,
urmând ca accentul să fie pus, de regulă, pe elementele de asemănare, iar nu
pe diferenţe. Dacă elementele de diferenţiere sunt mult mai numeroase decât
cele de asemănare, nu mai putem vorbi de un risc de confuzie.
Cu siguranţă, pentru activitatea instanţelor analiza concretă a
conceptului de confuzie nu este un demers deloc uşor, relevant sub acest
aspect fiind un litigiu de notorietate dintre o firmă din străinătate –
PARMALAT ITALIA SPA – şi una din România – RIENI DRINKS SA –
litigiu care a constituit obiectul a două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
7
Yolanda Eminescu, Concurenţa neleală. Drept român şi comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993; J.J. Burst, Concurrence deloyale et parasitisme, Dalloz, col. Droit
usuel/affaires, Paris, 1993, p.15.
8
Y. Serra, Le droit francais de la concurrence, Dalloz, col. Connaissance du droit, Paris,
1993, p. 38; Ioan Schiau, Alexandru Mihai – Marin, Producerea confuziei prin utilizarea unor
elemente incorporale, în revista de Drept Comercial nr.10/2002, p. 126-127; Gabriel Boroi,
Dana Boroi, Concurenţa neloială prin crearea riscului de confuzie, în revista Curierul
Judiciar nr. 10/2003, p. 94.
9
Yolanda Eminescu, op.cit., p. 46-48; A. Singh, Le risque du confusion: un concept a
geometrie variable, în „Gazette du Palais“ nr. 261 din 18.09.2002, p. 26.
111
APLICAREA DREPTULUI COMUNITAR DE

CĂTRE JUDECĂTORUL NAŢIONAL
Judecător Carmen Popoiag

Secţia civilă
Urmare a ratificării de către ţara noastră a „Tratatului de Aderare a

României şi Bulgariei la U.E”, şi a obţinerii de la data de 1.01.2007 a
statutului de „stat membru” al UE, devine deosebit de importantă şi necesară
sarcina de a cunoaşte şi de a aplica dreptul comunitar, ce are drept izvoare:
legislaţia primară (tratatele de constituire a Comunităţilor Europene),
legislaţia secundară (legi şi măsuri ale instituţiilor comunitare) şi
jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, ce constituie o sursă majoră de
drept comunitar.
Tratatele europene au stabilit o ordine juridică specifică prin
impunerea unor reguli ce creează în mod direct drepturi pentru statele
membre, dar şi pentru persoanele fizice şi juridice din cadrul acestor state
membre ale Comunităţii, impunând totodată şi obligaţii, conturându-se
principiul „aplicabilităţii directe” a dreptului comunitar ce constă în aceea că
independent de dreptul naţional, dreptul comunitar conferă drepturi şi
impune obligaţii direct, fără a fi necesară intervenţia autorităţilor naţionale.
Acceptarea „autonomiei juridice” a dreptului comunitar faţă de
dreptul naţional trebuie analizată în raport de „efectul direct” al dispoziţiilor
comunitare, în privinţa căruia Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene s-a
pronunţat în sensul că „dispoziţiile Tratatelor produc efecte directe şi dau
naştere pentru justiţiabili la drepturi individuale pe care organele
jurisdicţionale de drept intern trebuie să le protejeze”.
Astfel, în cauza „Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen
26/62” Curtea a statuat: „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de
drept comunitar, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane,
deşi doar pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept
sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.
Independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar dă
naştere nu numai unor obligaţii, în sarcina particularilor, ci şi unor drepturi,
112
drepturi ce iau naştere nu numai în situaţia în care sunt prevăzute în mod

expres prin Tratat, ci şi prin obligaţiile pe care Tratatul le impune într-un
mod foarte bine definit, atât particularilor, cât şi statelor membre şi
instituţiilor comunitare”.
Consacrarea de CEJ, prin jurisprudenţa sa constantă, a principiului
efectului direct priveşte dispoziţiile Tratatului şi regulamentelor, iar în
privinţa directivelor, conform aceleiaşi jurisprudenţe s-a statuat că deşi
directivele nu sunt direct aplicabile, prevederile lor pot avea efect direct.
De aceea considerăm că „efectul direct” trebuie înţeles sub două
aspecte: în primul rând, în privinţa obligaţiilor impuse autorităţilor,
instituţiilor naţionale şi persoanelor, şi în al doilea rând în privinţa
drepturilor acelora în favoarea cărora au fost prevăzute acele obligaţii.
Astfel, măsurile comunitare au efect direct când creează drepturi pentru
cetăţeni, care au deci posibilitatea de a invoca aceste dispoziţii în faţa
curţilor şi tribunalelor naţionale, pentru protejarea drepturilor conferite prin
reglementările Comunităţii.
Din cele expuse mai sus rezultă că prevalenţa dreptului comunitar
asupra dreptului naţional, autonomia ordinii juridice comunitare şi efectul
direct al dreptului comunitar trebuie avute în vedere de judecătorul naţional
chemat să aplice dreptul comunitar.
Drepturile conferite de majoritatea prevederilor Tratatului trebuie
susţinute de curţile şi tribunalele naţionale. Şi aceasta deoarece art.10 din
Tratat prevede că: „statele membre vor lua măsurile necesare, generale sau
speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din acest
Tratat sau care rezultă din măsurile luate de instituţiile Comunităţii”
(expresia „statele membre” acoperă toate autorităţile naţionale, fie
legislative, administrative sau judiciare).
Judecătorului naţional (care acum a devenit judecător comunitar) îi
revine obligaţia de a analiza, în speţele ce-i sunt supuse judecăţii, atât
problema compatibilităţii dreptului naţional cu dreptul comunitar, dar şi de a
aplica, atunci când normele naţionale nu sunt conforme normelor
comunitare, dreptul comunitar căruia trebuie să-i recunoaştem supremaţia
(forţa juridică supremă), şi efectul direct.
Pentru a aprecia corect dimensiunile şi scopul politicilor comunitare
în materia concurenţei este esenţial să înţelegem teoria economică pe care se
sprijină activităţile Comisiei şi jurisprudenţa Curţii.
Teoria economică neo-clasică se bazează pe prezumţia că societatea
sau bunăstarea consumatorului este dependentă de starea de perfectă
concurenţă ce ar trebui să existe pe piaţă. Pentru aceasta ar trebui ca mai
113
multe condiţii să fie îndeplinite: să existe produse identice, să existe un

număr infinit de vânzători şi cumpărători, liberă intrare şi ieşire de pe piaţă,
întreaga informaţie să fie disponibilă, la îndemâna cumpărătorilor sau
vânzătorilor pentru a le permite să adopte decizii raţionale. Este evident că o
asemenea piaţă nu există, dar acest model al concurenţei perfecte poate fi
utilizat ca un instrument al înţelegerii modului în care ar trebui să opereze
întreprinderile în condiţii teoretice şi ca punct de plecare atunci când sunt
analizate condiţiile reale de pe piaţă.
De asemenea, deşi trebuie să ne concentrăm asupra concurenţei în
Uniunea Europeană, nu este lipsit de sens să facem câteva referiri asupra
jurisprudenţei americane în materia combaterii monopolurilor, care a
influenţat modul în care CEJ a decis în diferite cauze ce priveau acordurile
între întreprinderi sau abuzul de poziţie dominantă. Legislaţia federală
americană este caracterizată de concizie în materie concurenţială,
principalele prevederi regăsindu-se în Legea Sherman din 1890, Legea
Clayton şi Legea Comisiei Federale de Comerţ, ambele din 1914. Brevitatea
dispoziţiilor legale a condus la dezbateri intense, reflectate atât în
jurisprudenţa Curţii Supreme americane, cât şi în mediul academic şi au
determinat naşterea a două şcoli de drept concurenţial. Şcoala de la Harvard,
cu origini în anii ’30, acordă o mare importanţă structurii pieţei ca o cauză a
declinului pieţei şi faptului că profiturile foarte mari apar ca rezultat al
concentrării excesive pe piaţă, ceea ce produce prejudicii consumatorului.
Şcoala de la Chicago se concentrează pe două „adevăruri”. Primul constă în
faptul că scopul pieţei este alocarea eficientă a resurselor şi, de aceea,
singura grijă a dreptului este să prevină alocarea ineficientă a resurselor. Al
doilea constă în faptul că nu este nevoie de intervenţia statului în
funcţionarea pieţei.
Toate aceste idei se reflectă în dreptul comunitar al concurenţei, fără
a se putea spune că se preia o teorie sau alta, deoarece pe lângă evoluţia
constantă, un număr de alte obiective ale Comunităţii au intervenit în modul
în care sunt percepute politicile concurenţiale ale Comunităţii. De la regulile
concurenţiale specifice numai domeniului cărbunelui şi oţelului la sfârşitul
anilor ’50, în prezent sunt aplicabile în cadrul Pieţei interne un set complex
de reguli, ce sunt obligatorii pentru guvernele statelor membre, societăţile
comerciale ce operează în cadrul Comunităţii şi cetăţenii UE.
114
SANCŢIUNEA ÎNCĂLCĂRII DISPOZIŢIILOR

ART. 81 ŞI 82 DIN TRATATUL COMUNITĂŢILOR
EUROPENE – PROBLEME PROCEDURALE
Judecător Maria Miriţoiu

Judecătoria Târgovişte – România
Capitolul 1. Introducere
Omenirea visează de sute de ani la o Europă unită în care să nu mai

existe graniţe, diferenţe de limbă şi bariere economice.
În anul 1632, Jan Comenski (cunoscut în istorie sub numele de
Comenius) scria în lucrarea sa „Didactica magna”: „Suntem cu toţii
cetăţenii aceleiaşi lumi şi avem cu toţii acelaşi sânge. Să urăşti un om pentru
că nu s-a născut în aceeaşi ţară, pentru că vorbeşte o limbă diferită de a ta
sau pentru că are altă părere despre un subiect sau altul este cea mai mare
nebunie... Să nu avem decât un scop în viaţă – bunăstarea omenirii – şi să
respingem orice resentiment legat de limbă, naţionalitate sau religie” 7 .
De la acest moment până în anii 1950-1951 au trecut patru sute de
ani de istorie înecată în sânge iar omenirea s-a sfâşiat în războaie şi s-a bătut
din motive religioase. Abia după cel de-al doilea masacru mondial, din
teama de încă un război, un gând luminos a prins fiinţă – punerea bazelor
unei Europe Unite. De atunci şi până în prezent, cărămidă cu cărămidă, se
construieşte „ideea unei Europe a Statelor Unite” 8 .
Definirea regulilor privind concurenţa

Regulile privind concurenţa reprezintă un corolar al prevederilor
comunitare relative la libera circulaţie a mărfurilor. Scopul edictării acestor
reguli prin Tratat, este acela de a asigura o concurenţă liberă,
nedistorsionată, care să promoveze circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi să
împiedice apariţia unor restricţii în funcţionarea pieţei comune, restricţii
7
Citat de W.şi A. Durant, Civilizaţii istorisite, vol. 22, Preludiu la epoca luminilor, vol. III. Ed.
Prietenii Cărţii, Bucureşti.2006, pag. 229-230.
8
A. Fuerea, Ideea Europei Statelor Unite – trecut, prezent şi viitor în Revista Română de
Drept Comunitar nr. 2/2004, pag. 20-27.
115
care ar putea afecta comerţul dintre statele membre şi interesul general al

întreprinderilor şi consumatorilor.
Aceste reguli se adresează în primul rând întreprinderilor,
presupunându-se că statele membre au luat măsuri de competenţa lor strictă
sau la nivel comunitar, măsuri care favorizează libera circulaţie a mărfurilor.
Iniţial, aceste măsuri au avut o influenţă clară privind formarea
politicii concurenţei, deoarece ceea ce era interzis statelor, trebuia să fie
interzis şi întreprinderilor. S-a arătat că în cazul în care barierele comerciale
apar prin interacţiunea măsurilor publice şi a comportamentului
întreprinderilor, procedurile în cauză trebuie să se refere la ambele grupuri
de prevederi, decizia de a le invoca pe unele dintre ele fiind destul de
dificilă pentru partea în litigiu. 9
Toate regulile privind concurenţa îşi au sorgintea în prevederile
generale ale art.3 care stabilesc mijloacele şi căile de realizare a obiectivelor
comunitare formulate la art.2 din Tratat. În concret ele se referă la realizarea
unei politici comerciale comune (litera b), realizarea unei pieţe interne
caracterizată prin abolirea între statele membre a obstacolelor la libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor (lit.c), un
regim asigurând că nu este denaturată concurenţa (lit.g), apropierea
legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune (lit.h).
Aceste prevederi trebuie să se raporteze şi la dispoziţiile art.3 A, care
impune statelor şi Comunităţii ca, în realizarea obiectivelor comunitare,
acţiunea lor pentru stabilirea politicii economice să se conformeze
principiului unei economii de piaţa deschise în care concurenţa este liberă.
De aceea, orice acte având scopul de a împiedica, restrânge ori distorsiona
concurenţa vor putea avea ca rezultat funcţionarea necorespunzătoare a
pieţei comune, crearea de dezechilibre sau de discontinuităţi în raporturile
intracomunitare care sunt astfel concepute şi adaptate încât să satisfacă
exigenţele unei economii deschise de piaţă. 10
Capitolul 2. Sfera de aplicare a art.81 par.1 si 2 din Tratat
Art. 81 par.1 din Tratat declară a fi interzise ca incompatibile cu

piaţa comună toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor de
întreprinderi şi practicile concertate care pot afecta comerţul dintre state şi
9
O. Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare. Ed.
All Beck. Bucureşti. 1999.pag. 66.
10
O. Manolache, op. cit. pag. 67
116
care au ca obiect ori efect al lor împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea

concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, acelea care:
a) direct sau indirect fixează preţurile de vânzare sau de cumpărare
ori alte condiţii comerciale;
b) limitează ori controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică
ori investiţiile;
c) împart pieţele ori sursele de aprovizionare;
d) aplică unele condiţii diferite tranzacţiilor echivalente cu alţi
parteneri comerciali, situându-i prin aceasta într-un dezavantaj concurenţial;
e) face încheierea de contracte dependentă de acceptarea de către
celelalte părţi a unor obligaţii suplimentare, care, prin natura lor, sau potrivit
uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu astfel de contracte.
Articolul 81 paragraful 2, consideră ca fiind de drept nule orice astfel
de acorduri sau decizii, interzise conform paragrafului 1.
Unele acorduri, decizii sau practici concertate pot fi, totuşi, permise.
În acest sens, articolul 81, paragraful 3, declară inaplicabile prevederile
paragrafului 1 în cazul:
- oricărui acord sau categorii de acorduri dintre întreprinderi, oricărei
decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi, oricărei
practici concertate ori categorii de practici concertate, care contribuie la
perfecţionarea producţiei şi distribuirii de mărfuri ori la promovarea
progresului tehnic şi economic, cât timp urmează să se aloce consumatorilor
o parte echitabilă a beneficiilor ce rezultă, şi care:
a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt
indispensabile pentru realizarea acestor obiective;
b) nu dau unor astfel de întreprinderi posibilitatea de a elimina
concurenţa în ce priveşte o parte substanţială a produselor în discuţie.
Din analiza textului art. 81 rezultă că acesta instituie o regulă
prohibitivă a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea. Se poate
constata, de asemenea, că textul art. 85 instituie regula desfăşurării unor
relaţii juridice corecte în cadrul circuitului comercial 11 .
2.1) Noţiunea de „întreprindere” şi „asociaţie de întreprinderi”
Acordurile, deciziile sau practicile concertate interzise sunt

convenite, luate, respectiv realizate între întreprinderi, asociaţii de
întreprinderi, după caz. Cât priveşte noţiunea de „întreprindere”, textul legal
11
O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Ediţia 5, Editura C.H. Beck , Bucureşti 2006,
pag. 326
117
nu furnizează nici o definiţie, deşi ea este folosită în diverse contexte. Din

enumerarea cu titlu exemplificativ a unor domenii ale acordurilor, deciziilor
sau practicilor s-ar putea deduce că în cauză ar putea fi oricare întreprindere
care desfăşoară o activitate economică într-un sens extrem de larg –
producţie, comerţ, servicii, investiţii – indiferent că este persoană fizică sau
juridică, capabilă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în cadrul
concurenţial comunitar.
În privinţa societăţilor, nu interesează dacă ele sunt comerciale ori
cooperative şi nici forma lor juridică. Alegerea unei forme juridice nu ar
putea afecta natura economică a activităţii exercitate. S-a observat că „dacă
organizarea unei întreprinderi sub forma unei societăţi cooperative nu
constituie prin ea însăşi un comportament restrictiv de concurenţă, un astfel
de mod de organizare poate, ţinând seama de contextul în care operează
cooperativa, să constituie totuşi, un mijloc apt să influenţeze asupra
comportamentului comercial al întreprinderii membre a cooperativei de
natură de a restrânge jocul concurenţei de piaţă în care aceste întreprinderi
îşi desfăşoară activităţile lor comerciale” 12 .
În practică s-a arătat că în conceptul de întreprindere, în înţelesul art.
81 şi 82 C.E., intră toate entităţile angajate într-o activitate economică şi că
el nu include organizaţiile implicate în managementul sistemului public de
securitate socială, care îndeplineşte exclusiv funcţie socială şi realizează o
activitate bazată pe principiul solidarităţii naţionale care este în întregime
non-profit.
În aprecierea Curţii de justiţie, art. 81 nu priveşte acordurile sau
practicile concertate între întreprinderile aparţinând aceluiaşi concern şi
având statut de societate-mamă şi de filială, dacă întreprinderile formează o
unitate economică în cadrul căreia filiala nu are vreo libertate economică
reală de a determina sensul acţiunii sale pe piaţă şi dacă acordurile sau
practicile au în vedere numai o repartizare internă de sarcini ca între
întreprinderi. Într-un sens asemănător, Curtea de justiţie a decis că
“recunoaşterea că o filială are propria sa personalitate juridică nu este
suficientă spre a se exclude posibilitatea atribuirii comportamentului său
societăţii-mamă. Aceasta se întâmplă în special când societatea-filială nu îşi
determină în mod autonom comportamentul său de piaţă, ci, în esenţă,
urmează directivele societăţii-mamă” 13 .
Determinant în aplicarea art. 81 este, aşadar, criteriul independenţei
subiecţilor acordurilor în cauză sau al inexistenţei unor astfel de raporturi de
12
Cauza 61/89 Dansk Pelsdyravler forening.
13
Cauza 6/72 , Europemballage Corp.and Continental Can Company Inc. c. Comisiei
118
subordonare urmare cărora o parte să determine conduita celeilalte părţi prin

exercitarea efectivă a unei puteri de control. Astfel, criteriul personalităţii
juridice proprii, chiar recunoscut, nu este relevant din acest punct de vedere
câtă vreme conduita unei părţi este atribuită altei părţi. În scopul aplicării
regulilor concurenţei, unitatea de conduită a subiecţilor – societate mamă şi
filială – pe piaţă este precumpănitoare faţă de separarea formală între aceste
societăţi ce rezultă din personalitatea juridică distinctă a lor.
Având în vedere acest considerent, Curtea de justiţie a subliniat că,
atunci când o întreprindere constituită într-o ţară terţă, în exercitarea
puterilor sale de a-şi controla filialele stabilite în cadrul Comunităţii,
dispune ca acestea să aplice o decizie de a mări preţurile, a căror
implementare uniformă împreună cu alte întreprinderi constituie o practică
interzisă potrivit art. 81 paragraful 1, conduita filialelor trebuie să fie pusă în
sarcina societăţii-mamă 14 .
Nici asociaţiile de întreprinderi nu sunt definite ca atare. Elementele
ce ar putea caracteriza aceste entităţi s-ar putea circumscrie modului liber de
constituire, fără existenţa vreunei relaţii de subordonare, ceea ce implică
autonomia formală şi operaţională a membrilor lor şi, prin urmare,
menţinerea statutului lor iniţial. Fiecare membru al asociaţiei îşi păstrează
personalitatea juridică. Deciziile care sunt luate colectiv nu afectează
deplinătatea acestei personalităţi.
2.2) Practicile anticoncurenţiale. Definire şi natură juridică
Prin art. 81 s-a înţeles să se cuprindă orice act prin care se constituie
bariere ori restricţii la comerţul comunitar. Prin acest articol s-au precizat
unele domenii în care acordurile, deciziile şi practicile concertate pot să
afecteze comerţul dintre state, împiedicând, restrângând ori denaturând
concurenţa, dar nu s-a dat o definiţie a acestor acorduri, decizii şi practici.
Pot fi situate, de aceea, în categoria acestor acte: acordurile comerciale
colective exclusive între producătorii naţionali şi cumpărători, acordurile de
adaptare a preţurilor de import la nivelul preţurilor naţionale; acordurile de
împărţire a pieţelor şi a surselor de aprovizionare, practicile de reducere
colectivă a cifrei de afaceri a producătorilor dintr-un stat, creşterile
simultane de preţuri, restricţii privind importurile, interdicţii ori restricţii
privind exporturile prin fixare de cote la export, rabaturi de preţuri,
promisiuni de a nu contesta valabilitatea brevetelor etc. Nu există vreo
14
Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. C. Comisiei
119
limitare a modalităţilor contractuale ale actelor concurenţiale incidente. Nu

interesează nici forma acordurilor respective, ele putând să fie şi verbale.
În concret, Comisia a considerat, prin decizia 94/601 din 13 iulie
1994, că un mare număr de întreprinderi au încălcat art. 81, paragraful 1,
prin participarea în anumite perioade determinate, la un acord şi o practică
concertată datând de la mijlocul anului 1986, în virtutea cărora furnizorii de
carton din Comunitatea europeană, s-au regrupat regulat în cadrul unor
întruniri secrete şi instituţionalizate în scopul de a negocia şi de a adopta un
plan sectorial comun de restrângere a concurenţei; au decis de comun acord
măriri regulate ale preţurilor pentru fiecare calitate a produsului în fiecare
monedă naţională; au planificat şi pus în aplicare măriri de preţuri simultane
şi uniforme în ansamblul CE; s-au înţeles pentru a menţine plăţile din piaţa
principalilor fabricanţi la niveluri constante, cu modificări ocazionale; au
luat din ce în ce mai frecvent de la începutul anului 1990, măsuri concertate
de control al aprovizionării pieţei comunitare, în scopul de a pune în
aplicare acele măriri de preţuri concertate; au schimbat informaţii
comerciale privind livrările, preţurile, hotărârile de producţie, comenzile şi
indicele de utilizare a maşinilor, în scopul de a susţine măsurile de mai sus.
Curtea a decis, cu privire la categoria acordurilor, că, deşi
dobândirea de către o societate a unor acţiuni într-o societate concurentă nu
constituie prin ea însăşi un comportament care restrânge concurenţa, această
achiziţionare poate, totuşi, să constituie un instrument de influenţare a
comportamentului comercial al societăţilor în cauză astfel încât să restrângă
ori să distorsioneze concurenţa pe piaţa în care ele îşi realizează afacerile, şi,
astfel, chestiunea trebuie examinată prin prisma art. 85. Asemenea situaţie
poate să survină atunci când, prin achiziţionarea unui pachet de acţiuni ori
prin clauze subsidiare în acord, societatea investitoare obţine controlul legal
ori de facto al comportamentului comercial al celeilalte societăţi sau când
acordul prevede cooperarea comercială între societăţi ori creează o structură
susceptibilă de a fi folosită pentru această cooperare sau când acordul dă
posibilitatea companiei investitoare de a-şi consolida poziţia sa într-o etapa
ulterioară şi de a dobândi controlul efectiv al celeilalte companii 15 .
Având în vedere modalităţile acordurilor dintre întreprinderi se poate
distinge între acorduri orizontale, situate în aceeaşi etapă a procesului
economic (acorduri între producători de limitare a producţiei sau între
detailişti), şi acorduri verticale care au în vedere diverse etape ale
procesului economic (acorduri între producători şi vânzători en-gros,
15
Cauza 142 si 156 (conexate) British American Tobacco Ltd. and R.J. Reynolds Industries
Inc. c. Comisiei)
120
acorduri comerciale exclusive, menţinerea preţurilor de revânzare,

contractele de vânzare pe termen lung etc.). Din modul în care sunt redactate
art. 81 şi art. 82 nu rezultă vreo distincţie privind aplicarea art. 81 numai
acordurilor orizontale şi aplicarea art. 82 (abuzul de poziţie dominantă)
numai acordurilor verticale 16 .
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi sunt considerate a fi acte de
voinţă colectivă care emană de la organul competent al unui grup
profesional. Astfel, prin deciziile comitetului de navlu fluvial din Germania,
comitet compus din reprezentanţii profesiilor respective şi din reprezentanţii
încărcătorilor, comerţul dintre statele membre este considerat a fi afectat,
aceste decizii neputând evita controlul judiciar conform dreptului european
al concurenţei.
Deciziile se disting de actul iniţial prin care întreprinderile s-au
reunit într-o asociaţie. Astfel, toate actele adoptate de către asociaţie ulterior
actului iniţial, sunt considerate ca fiind decizii, indiferent de denumirea pe
care asociaţii o dau în fapt actelor respective. Chiar şi o recomandare ar
putea fi considerată ca o decizie în sensul discutat sau cel puţin ca o practică
concertată.
Practicile concertate, astfel cum a precizat Comisia, reprezintă o
formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă
riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii
de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă. Noţiunea ca
atare îşi are sorgintea în dreptul american – US Sherman Antitrust Act –
care include în formele de cooperare care nu se bazează pe convenţiile
tradiţionale şi alte forme care pot să afecteze concurenţa (conspiracy). Un
termen asemănător poate fi întâlnit şi în dreptul englez – „arrangements”.
Conceptul de practică concertată a fost definit şi clarificat prin jurisprudenţa
Curţii de justiţie. În primul rând s-a arătat că art. 81 trasează o distincţie
între acest concept şi conceptele de „acorduri între întreprinderi” şi „decizii
ale asociaţiilor de întreprinderi”. Scopul acestei distincţii este de a aduce în
cadrul interdicţiei acestui articol „o formă de coordonare între întreprinderi
care, fără a fi ajuns în stadiul în care un acord propriu-zis să fi fost încheiat,
înlocuiesc conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele”.
În acelaşi timp, Curtea a evidenţiat că, prin natura sa, „o practică concertată
nu are toate elementele unui contract, dar poate inter alias să rezulte dintr-o
coordonare care devine aparentă din comportamentul participanţilor”,
remarcând că „un comportament paralel, deşi nu poate fi prin el însuşi
16
O. Manolache, op. cit. pag. 72.
121
identificat cu o practică concertată, poate fi socotit, totuşi, ca o dovadă

serioasă a unei asemenea practici dacă el conduce la condiţii de concurenţă
care nu corespund condiţiilor normale ale pieţei, având în vedere natura
produselor, mărimea şi numărul întreprinderilor şi volumul acelei pieţe” aşa
cum se întâmplă dacă „din comportamentul paralel rezultă posibilitatea
pentru cei în cauză de a încerca să stabilizeze preţurile la un nivel diferit de
cel la care ar fi condus concurenţa şi de a consolida poziţiile stabilite în
detrimentul libertăţii efective de circulaţie a produselor în piaţa comună şi al
libertăţii consumatorilor de a-şi alege furnizorii” 17 .
S-a considerat că este contrar regulilor concurenţei faptul
producătorului de a coopera cu concurenţii săi, în orice mod, în scopul de a
determina o linie de acţiune coordonată privind o schimbare a preţurilor şi
de a asigura succesul său prin eliminarea prealabilă a oricărei incertitudini în
privinţa conduitei altora legată de elementele esenţiale ale acestei acţiuni.
Aşadar, practicile concertate necesită convergenţa comportamentelor
întreprinderilor prin contacte directe care să ducă la înlocuirea riscurilor
concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe piaţă în privinţa beneficiarilor
de produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi zonelor
teritoriale ale afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contacte de informare
reciprocă sau ocazionale, fără a se disimula intenţiile, dar care în realitate ar
echivala cu o concertare subînţeleasă. Dar chiar şi simple comportamente
paralele pot să constituie probe în identificarea unei practici concertate, dacă
ele conduc la condiţii de concurenţă care nu corespund cadrului obişnuit al
pieţei dependent de natura mărfurilor, de mărimea şi numărul
întreprinderilor şi de dimensiunile pieţei respective. Desigur, pentru a
caracteriza practica respectivă ca fiind concertată, mai trebuie furnizate şi
alte argumente. Esenţial în stabilirea dacă o practică este sau nu concertată,
este existenţa unei cooperări între concurenţi, incompatibilă cu regulile de
concurenţă stabilite de Tratat.
2.3) Efectele practicilor anticoncurenţiale
Articolul 81 paragraful 1, instituie o interdicţie care este direct

aplicabilă, fiind necesară întrunirea, astfel cum s-a arătat mai sus, a două
criterii. Astfel, pentru a intra în domeniul interdicţiei, aceste acorduri,
decizii sau practici trebuie să aibă ca obiect sau efect al lor împiedicarea,
restrângerea sau distorsionarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi să
17
Cauza 48/ 69 Imperial Chemical Industries Ltd.
122
tindă să aibă un efect dăunător asupra comerţului dintre statele membre.

Curtea de justiţie a adus precizări în acest sens, subliniind că „în
scopul aplicării art. 81 paragraful 1 nu este nevoie să se ţină seama de
efectele concrete ale unui acord când el are ca obiect al său împiedicarea,
restrângerea ori distorsionarea concurenţei” 18 . În plus, fiecare acord trebuie
examinat în contextul său economic, în lumina situaţiei de pe piaţa
relevantă. Curtea a admis că, atunci când societăţile în cauză sunt corporaţii
internaţionale care realizează afaceri pe scară mondială, relaţiile în afara
Comunităţii nu pot să fie ignorate şi este necesar să se ia în considerare în
special posibilitatea ca acordul în cauză să fie parte a unei politici de
cooperare globală între ele 19 .
Pentru a se observa dacă un acord, decizie ori o practică are ca obiect
sau efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei este
suficientă, aşadar, constatarea caracterului restrictiv, nefiind necesar ca
efectele concrete să fi şi survenit. Absenţa în decizia contestată a oricărei
analize a acestor acorduri asupra concurenţei între produse similare, de
diferite mărci a fost considerată a nu constitui în sine un viciu al deciziei. Se
impune însă, ca acel caracter restrictiv, să fie semnificativ, pronunţat.
Aşa cum a indicat Comisia, acordurile ale căror efecte asupra
comerţului între statele membre ori asupra concurenţei sunt neglijabile nu
intră în cadrul interdicţiei privind acordurile cuprinse în art. 81 paragraful 1
(regula cunoscută sub denumirea „de minimis”). Sunt interzise numai acele
acorduri care au un apreciabil impact asupra condiţiilor pieţei, care modifică
apreciabil poziţia de piaţa (adică vânzările şi posibilităţile de aprovizionare)
a întreprinderilor terţe şi a beneficiarilor. Noţiunea cantitativă „apreciabil”
nu este, totuşi, un criteriu absolut, deoarece, în fapt, în cazuri individuale,
chiar acordurile între întreprinderi care depăşesc aceste limite pot să aibă
numai un efect neglijbil asupra comerţului între state ori asupra concurenţei
şi, deci, să nu intre în sfera interdicţiei.
Dacă din examinarea acordului nu rezultă că s-a intenţionat o
restrângere a concurenţei trebuie să se treacă la o examinare a efectelor
acordului, stabilindu-se dacă în mod real concurenţa este sau nu împiedicată,
restrânsă sau distorsionată apreciabil. Pentru a se putea stabili dacă în mod
real concurenţa a fost împiedicată trebuie să se facă o comparaţie cu starea
concurenţei în situaţia în care acordul nu ar fi existat. Curtea de justiţie a
indicat în acest spirit că, în cazul unui acord de comerţ exclusiv, natura şi
18
Cauzele 56 si 58/1964 conexate , Consten and Grunding
19
Cauzele 142 si 156 conexate , British American Tobacco Ltd.and other
123
cantitatea produselor ce fac obiectul acestuia trebuie să fie luate în

considerare. În plus, poziţia producătorului şi a comerciantului exclusiv ce
se ocupă de acest produs pe piaţă urmează să fie cercetată. Va mai fi
examinat faptul dacă acordul respectiv este unul izolat sau dacă formează o
parte a unui complex de acorduri. Va mai fi examinată şi posibilitatea unui
prea mare radicalism al regulilor destinate să protejeze pe comerciantul
exclusiv, ori, din contră, dacă ele permit reexportul şi importarea paralelă a
produselor în cauză, neimpunându-se ca relaţia cu alte acorduri să fie una
juridică.
În concluzie, acordurile, deciziile sau practicile concertate vor
împiedica, restrânge ori distorsiona concurenţa în cadrul pieţei comune dacă
ele vor influenţa comportamentul liber pe piaţă al uneia sau mai multor
întreprinderi participante ori au sau pot avea un impact apreciabil asupra
condiţiilor pieţei prin modificarea poziţiei întreprinderilor terţe ori a
beneficiarilor. Nu întotdeauna această modificare a poziţiei terţilor rezultă
automat din faptul afectării concurenţei între părţile la acord, după cum nici
concurenţa între părţi nu este în întregime afectată. De aceea, poziţia terţilor
trebuie să fie cercetată mai profund pentru a se putea constata care sunt
elementele care afectează concurenţa.
Ca regulă generală, concurenţa poate fi distorsionată în înţelesul art.
81 par.1, nu numai prin acorduri care o limitează, dar şi prin acorduri care
împiedică ori restrâng concurenţa care s-ar putea produce între una dintre
părţile acordului şi părţile terţe. În acest sens s-a arătat că este irelevant dacă
părţile la un acord sunt sau nu pe picior de egalitate în ceea ce priveşte
poziţia şi funcţia lor în economie. Acest lucru este valabil cu atât mai mult,
de vreme ce, printr-un astfel de acord, părţile ar putea căuta, prin
împiedicarea ori limitarea concurenţei părţilor terţe în privinţa produselor, să
creeze ori să garanteze pentru profitul lor un avantaj nejustificat pe
socoteala consumatorului sau a beneficiarului, contrar obiectivelor generale
ale art. 85.
În legătură cu aprecierea măsurilor statale cu privire la regulile de
concurenţă, Curtea de justiţie a apreciat că o reglementare statală, prin ea
însăşi nu poate să fie considerată a fi contrară dispoziţiilor Tratatului privind
concurenţa (art. 81 în relaţie cu art. 3 si 5), chiar dacă ea generează restricţii
de concurenţă. Dar situaţia este diferită atunci când măsura statală are o
legătură directă cu un comportament trecut sau viitor (contrar art. 81) între
operatorii economici, ca în cazul când un stat membru trebuia: 1) să impună
sau să favorizeze încheierea de înţelegeri contrare art. 81 par. 2) să
întărească efectele unui acord, în special sprijinind efectele unui acord
124
preexistent în sectorul dat; 3) să delege operatorilor particulari puterea de a

lua de o manieră concertată decizii de intervenţie în materie economică. În
aceste condiţii reglementările respective ar elimina efectul util al regulilor
de concurenţă aplicabile întreprinderilor. În schimb, a conchis Curtea de
justiţie, simplul fapt că o legislaţie produce efecte restrictive de concurenţă
asemănătoare celor ce rezultă dintr-un comportament interzis prin art. 81 nu
permite să fie considerată a fi contrară acestor dispoziţii 20 .
În aceeaşi materie, s-a reţinut prin jurisprudenţa Curţii de justiţie că
art. 81 si 82 CE se aplică numai comportamentului anticoncurenţial în care
s-au angajat întreprinderile din propria lor iniţiativă. Dacă acest
comportament este cerut întreprinderilor de legislaţia naţională ori dacă
această legislaţie creează un cadru legal, care el însuşi elimină orice
posibilitate de activitate concurenţială din partea lor, art. 81 si 82 nu se
aplică. Într-o asemenea situaţie, restrângerea concurenţei nu poate fi
atribuită, cum aceste prevederi cer implicit, comportamentului autonom al
întreprinderilor. Dar, art. 81 si 82 se pot aplica, totuşi, dacă se constată că
legislaţia naţională nu împiedică întreprinderile să se angajeze în
comportamente autonome care împiedica, restrâng sau denaturează
concurenţa. Aşa fiind, când Comisia ia în considerare aplicabilitatea art. 81
si 82 la comportamentul întreprinderilor, o evaluare anterioară a legislaţiei
naţionale ce afectează acest comportament trebuie să fie îndreptată, prin
urmare, numai spre aprecierea faptului dacă această legislaţie împiedică
întreprinderile să se angajeze în comportamente autonome care împiedică,
restrâng sau denaturează concurenţa.
Instituirea unei pieţe comune şi funcţionarea unei pieţe interne
caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor, nu pot fi garantată dacă
actele sau faptele de comerţ sunt supuse unor practici restrictive sau
limitative care alterează sensul relaţiilor intracomunitare ce trebuie stabilite
potrivit cu obiectivele promovării şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii.
Înţelesul noţiunii de „afectare a comerţului” dintre statele membre
este acela dat de scopul edictării regulilor de la art. 81, de a se interzice
orice acorduri care pot să aibă o asemenea consecinţă. Afectarea ar putea
consta într-o influenţă directă sau indirectă, reală sau potenţială, asupra
sistemelor de comerţ dintre statele membre prin diverse modalităţi, cum ar fi
împărţirea pieţelor privind anumite produse între statele membre, creşterea
sau scăderea volumului comerţului dintre state, practicarea unor preţuri
20
Cauza 2/91 , Meng, hot. din 17.1.1992
125
ridicate pe plan intern în scopul finanţării exportului către alte state membre.
Nu se impune, faţă de formularea existentă în text, ca afectarea să fie reală,
să se fi produs în practică. Aplicabilitatea regulei nu este dependentă de
producerea consecinţelor negative, ci este suficient ca acordurile, deciziile
sau practicile în cauză să poată determina un efect dăunător asupra
comerţului dintre state.
În concluzie, afectarea comerţului constituie o condiţie de aplicare a
interdicţiei. Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţă, conceptul în cauză este
destinat să definească graniţele între zonele sub incidenţa dreptului
comunitar şi, respectiv, a dreptului naţional, condiţia fiind pusă în evidenţă
pentru a repartiza competenţele între Comunitate şi statele membre în
vederea aplicabilităţii dreptului comunitar. În acest context, ceea ce este cu
deosebire important este faptul dacă un acord este susceptibil sau nu de a
constitui o ameninţare directă sau indirectă, reală sau potenţială, pentru
libertatea comerţului dintre statele membre într-un mod care ar putea
prejudicia realizarea obiectivelor într-un singur stat dintre membrii
comunitari. Astfel cum s-a precizat de către Curtea de Justiţie în Cauza 56 si
58 /64, Consten and Grunding „faptul că un acord încurajează o creştere,
chiar considerabilă, în volumul comerţului dintre statele membre nu este
suficient spre a se exclude posibilitatea ca acordul „să afecteze” comerţul
dintre state cu semnificaţia din art. 81.”
Nu există nici un impediment în aplicarea art. 81 când una dintre
părţile participante la acord, decizie sau practica concertată este stabilită
într-un stat terţ, dacă se produc efecte în statele membre. Chiar cazurile în
care sunt implicate numai întreprinderi din ţări terţe pot să intre în domeniul
interdicţiei stabilite în art. 81 par.1 dacă ele conduc la o restrângere a
concurenţei în spaţiul Comunităţii, care este susceptibilă de a afecta
comerţul dintre statele membre, nefiind relevant dacă acordul s-a încheiat în
cadrul sau în afara Comunităţii.
Curtea de Justiţie a validat acest punct de vedere (regula locului
producerii efectului) atunci când a decis că, dacă producătorii stabiliţi în
afara Comunităţii vând direct cumpărătorilor stabiliţi în Comunitate şi se
angajează în concurenţa preţurilor în scopul de a câştiga comenzi de la
aceşti clienţi, încât aceasta constituie concurenţă în cadrul pieţei comune,
urmează ca, atunci când acei producători convin asupra preţurilor de pretins
clienţilor lor din Comunitate şi dau urmare acestei concertări prin vânzări
care sunt real coordonate, ei participă la înţelegerea care are obiectul
restrângerii concurenţei în cadrul pieţei comune în înţelesul art. 81 al
Tratatului.
126
Capitolul 3. Sancţiunea încălcării art. 81 par. 1 din Tratat
Orice acord sau decizie este automat nulă, potrivit art. 81 par.2 din
Tratat. Sunt supuse acestei sancţiuni nu numai noile acorduri sau decizii
care au urmat unor reglementări comunitare – Regulamentul nr. 17 din 16
februarie 1962 – dar şi cele existente la această dată şi în legătură cu care
exista obligaţia de notificare către Comisie în virtutea acestui Regulament.
În prezent aceste reguli sunt înlocuite prin dispoziţiile Regulamentului
Consiliului nr. 1 /2003 din 16.02.2002 privind implementarea regulilor
privind concurenţa prevăzute în art. 81 şi 82 ale Tratatului.
Deşi prin art. 81 par.2, se declară nule doar acordurile şi deciziile
interzise, nu există nici un impediment legal în considerarea ca nule a
practicilor concertate, ele având trăsături şi efecte asemănătoare celorlalte
două categorii, fiind deci, interzise. De fapt, şi Regulamentele menţionate le
tratează nediscriminatoriu din punct de vedere al nulităţii.
Ca regulă generală, dacă în acorduri, decizii sau practici există
elemente care nu cad sub incidenţa interdicţiei potrivit art. 81 par.1, ele nu
vor fi considerate automat nule. În practică s-a decis că respectivele
constatări ale unei încălcări a art. 81 par.1 trebuie să fie limitate numai la
acele părţi dintr-un contract care constituie o încălcare, în măsura în care ele
se pot separa de restul acordului. În caz contrar, dacă anumite clauze din
acord constituie o compensaţie pentru cele interzise sau care nu au
posibilitatea individuală de existenţă, adică nu sunt normal separabile în
privinţa obiectului şi efectelor lor, acordul urmează a fi considerat în
întregime nul.
Comisia are competenţa de a constata existenţa unei încălcări a art.
81 din Tratat. Ea va acţiona în acest sens la cererea statelor membre, a
persoanelor fizice sau juridice care reclamă un interes legitim sau din
proprie iniţiativă, aşa cum se dispune prin art. 7 şi 8 din Regulamentul nr. 1/
2003. În acest scop, Comisia va da o decizie prin care cere întreprinderilor
sau asociaţiilor de întreprinderi să pună capăt acestei încălcări, având
opţiunea, sub rezerva altor dispoziţii ale Regulamentului, ca, înainte de
luarea deciziei, să adreseze recomandări acestor întreprinderi sau asociaţii
spre a pune capăt încălcării.
Decizia de constatare a încălcării prevederilor legale în materie de
concurenţă şi de impunere a încetării ei poate fi însoţită de unele sancţiuni
pecuniare.
Prin art. 3 din Regulamentul nr. 1/2003 se arată că vechiul sistem
127
bazat pe dispoziţiile cuprinse în Regulamentul nr. 17 / 1962 trebuie înlocuit

cu un sistem de exceptare, aplicabil direct, în care autorităţile concurenţei şi
instanţele statelor membre să aibă puterea de a aplica nu numai art. 81 par. 1
şi art. 82 ale Tratatului, care are aplicabilitate directă în virtutea
jurisprudenţei C.J.C.E., ci şi art. 81 par. 3 al Tratatului.
Conform Regulamentului nr. 1/2003, instanţele naţionale trebuie să
joace un rol esenţial în aplicarea regulilor de concurenţă ale Comunităţii.
Atunci când iau hotărâri privind litigii private individuale, ele apără
drepturile conferite de legislaţia Comunităţii, de exemplu prin acordarea de
despăgubiri victimelor încălcărilor. Rolul instanţelor naţionale este, aici,
complementar cu cel al autorităţilor concurenţei din statele membre. De
aceea, trebuie să li se permită să aplice art. 81 şi 82 ale Tratatului în
întregime. Prevederile acestui regulament nu se aplică legislaţiilor naţionale
care impun sancţiuni penale persoanelor fizice, decât în măsura în care astfel
de sancţiuni reprezintă mijloacele prin care se impun întreprinzătorilor
regulile de concurenţă.
Conform art. 8 din Regulamentul nr. 1/2003, aplicarea legislaţiei
naţionale a concurenţei deciziilor sau practicilor concertate, în înţelesul
prevederilor art. 81 par. 1 al tratatului nu va putea conduce la interzicerea
acestor înţelegeri, decizii sau practici concertate dacă acestea nu sunt
interzise şi de către legislaţia Comunitară a concurenţei.
Comisia şi autorităţile de concurenţă din statele membre trebuie să
formeze împreună o reţea a autorităţilor publice care aplică regulile
comunitare ale concurenţei în strânsă cooperare (art. 15 din Regulamentul
nr. 1 /2003). Fără a aduce atingere vreunei prevederi naţionale contrare,
schimbul de informaţie şi utilizarea ca dovezi va fi permisă între membrii
reţelei chiar atunci când informaţiile sunt confidenţiale. Aceste informaţii
pot fi utilizate pentru aplicarea art. 81 şi art. 82 din Tratat precum şi pentru
aplicarea în paralel a legislaţiei naţionale a concurenţei cu condiţia ca
aplicarea acesteia din urmă să se refere la acelaşi caz şi să nu ducă la
rezultate diferite.
Dacă regulile concurenţei urmează să fi aplicate consecvent şi, în
acelaşi timp, reţeaua trebuie condusă în cel mai bun mod posibil, atunci este
esenţial de reţinut regula conform căreia autorităţile naţionale de concurenţă
ale statelor membre sunt automat lipsite de competenţa lor dacă Comisia
iniţiază propriile proceduri. Atunci când, o autoritate naţională a unui stat
membru acţionează deja într-un caz, iar Comisia intenţionează să iniţieze
proceduri, ea trebuie să se străduie să procedeze ca atare cât mai curând
posibil. Înaintea iniţierii procedurilor, Comisia trebuie să consulte
128
autoritatea naţională în cauză (art. 17 din Regulamentul nr. 1 /2003).

Pentru a asigura tratarea cazurilor de către cele mai potrivite
autorităţi din cadrul reţelei, trebuie să se stabilească o prevedere generală
care să permită autorităţilor de concurenţă să suspende sau să închidă un caz
conform motivaţiei că o altă autoritate tratează sau a tratat deja cazul,
obiectivul fiind ca fiecare caz să fie soluţionat de o singură autoritate.
Capitolul 4. Declararea inaplicabilităţii art. 81 par.1 din Tratat,

conform art.81, par.3
4. 1. Condiţiile de inaplicabilitate a art. 81 par.1 din Tratat
În conformitate cu art. 81.par.3, dispoziţiile par. 1 al aceluiaşi articol

pot fi declarate ca inaplicabile, cu titlu individual sau general, în cazul
acordurilor sau categoriilor de acorduri dintre întreprinderi, al deciziilor sau
categoriilor de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi sau al practicilor
concertate ori categoriilor de practici concertate, daca sunt îndeplinite
următoarele patru condiţii:
a) să contribuie la perfecţionarea producţiei şi distribuirii de mărfuri
ori la promovarea progresului tehnic şi economic. Aceasta este o condiţie
pozitivă însemnând că această perfecţionare sau promovare trebuie să aibă
avantaje care pot să fie constatate obiectiv. Aceste avantaje urmează a
compensa dezavantajele pe care ele le-ar putea provoca în domeniul
concurenţei. În consecinţă, Comisia, în decizia de exceptare pe care o va da,
va hotărî dacă beneficiile ce rezultă din perfecţionarea sau promovarea ce
poate fi constatată obiectiv sunt suficiente spre a duce la concluzia că
restricţiile ce afectează concurenţa sunt indispensabile.
b) să facă posibilă o corectă repartizare pentru consumatori a
avantajelor (beneficiilor) ce rezultă din aceste perfecţionări sau promovări.
Această condiţie, de asemenea pozitivă, s-ar putea referi la avantajele create
prin reduceri de preţuri şi, concomitent, îmbunătăţiri calitative ale
produselor.
c) să nu impună în sarcina întreprinderilor în cauză restricţii care nu
sunt indispensabile atingerii obiectivelor ce constituie esenţa celor două
cerinţe precedente. Prin această condiţie negativă se permit, deci, restrângeri
ale concurenţei, prin care nu trebuie, totuşi, să se aducă atingere scopurilor
129
acordurilor, deciziilor sau practicilor. Restrângerile urmează să aibă un

caracter obiectiv, ele vor fi inerente acordurilor, deciziilor sau practicilor şi
nu pot fi ignorate sau înlăturate. Efectele negative ale restrângerilor
concurenţei sunt compensate prin efectele preponderent pozitive ale actelor
şi practicilor respective. În concluzie, aceste efecte pot fi acceptate în
funcţionarea pieţei în cadrul concurenţial, întrucât ele sunt tolerabile ca o
consecinţă a faptului că sunt inevitabile şi nu afectează obiectivele
urmărite 21 .
d) să nu dea posibilitatea acestor întreprinderi să elimine concurenţa
cu privire la o parte substanţială a produselor în cauză. Această condiţie
negativă are un caracter fundamental, întrucât celelalte condiţii vor deveni
inutile sau inoperante câtă vreme ar fi posibil contrariul constând în
consecinţa eliminării concurenţei. Astfel, în cazul când printr-un acord s-ar
determina dominarea pieţei de către un anumit produs sub aspect cantitativ
al preţurilor, fără a se garanta un minim protejat al concurenţei sau o reală
concurenţă, se înţelege că acel acord nu se va putea înscrie în condiţiile de
exceptare stabilite. Concurenţa care trebuie asigurată poate fi nu numai o
concurenţă actuală, dar şi una potenţială în sensul existenţei unei posibilităţi
în perspectiva apropiată de realizare a ei.
În practică s-a demonstrat că, indiferent de circumstanţe, esenţial în
aplicarea dispoziţiilor legale privind concurenţa este asigurarea cerinţelor de
bază şi atingerea obiectivelor Tratatului, în special, crearea unei pieţe unice
îndeplinind condiţii similare celor ale unei pieţe naţionale. S-a subliniat că
este lipsit de importanţă gradul de concurenţă care poate fi garantat, câtă
vreme aceste cerinţe şi obiective nu sunt afectate. Dispoziţiile Tratatului
privind concurenţa, în special cele privind art. 3 şi art.81, în sensul ca
aceasta să nu fie denaturată, nu trebuie să fie interpretate strict cu
semnificaţia că ar fi întotdeauna necesar să se promoveze o concurenţă
perfectă. Este suficient un minim protejat al concurenţei, care să ţină seama
de diversele împrejurări ce pot să existe în cadrul proceselor economice şi
comerciale şi de la care să se pornească în aprecierea adecvării
comportamentelor concurenţiale la anumite standarde comunitare.
Articolul 81 paragraful 3, face posibile unele forme de cooperare sau
de specializare a factorilor economici şi comerciali, care, deşi restrâng
concurenţa, ele sunt utile în realizarea obiectivelor şi nu au un efect
precumpănitor, esenţial dăunător, la nivel major, care să o submineze
ireductibil.
21
O. Manolache, op. cit. pag. 83.
130
Capitolul 5. Probleme procedurale în aplicarea art. 81 si 82 din

Tratatul instituind Comunitatea Europeană
Aceste chestiuni procedurale sunt prevăzute de Regulamentul nr.

1/2003. Într-o primă etapă, Comisia, primind cererile şi notificările
prevăzute, le va transmite, împreună cu copii ale celor mai importante
documente depuse la dosar, în scopul stabilirii existenţei încălcărilor art. 81
si 82 ale Tratatului ori al obţinerii unei negative clearance ori decizii în
aplicarea art. 81,par.3, autorităţilor competente ale statelor membre.
Procedura astfel stabilită va fi realizată în strânsă şi constantă legătură cu
aceste autorităţi competente, care vor avea dreptul de a-şi exprima punctele
lor de vedere asupra acestei proceduri. Înainte de luarea unei decizii urmare
procedurii respective sau a unei decizii privind reînnoirea, modificarea ori
revocarea unei decizii date potrivit art. 81, par.3, va trebui să fie consultat
un Comitet consultativ asupra practicilor restrictive şi poziţia dominantă în
cadrul unei întruniri comune stabilită şi condusă de Comisie (art. 14, par.3-
4). Conform art. 14 din Regulamentul nr. 1 /2003 Comitetul consultativ
trebuie să fie compus din reprezentanţi ai autorităţilor de concurenţă ale
statelor membre. În şedinţele în care sunt discutate probleme generale,
statele membre trebuie să fie capabile să desemneze un reprezentant
suplimentar, fără a aduce un prejudiciu membrilor Comitetului de a fi
asistaţi de alţi experţi ai statelor membre.
Conform art. 86 din Tratat, Comisia, va asigura, în îndeplinirea
obligaţiilor sale, aplicarea principiilor stabilite în art. 81 si 82.
La cererea unei autorităţi de concurenţă, Comisia include pe agenda
Comitetului Consultativ cazurile de care se ocupă autoritatea de concurenţă
respectivă, pe baza prevederilor articolului 81 sau 82 din Tratat. Comisia
poate să facă acest lucru şi din proprie iniţiativă, în cooperare cu autorităţile
competente din statul membru care îi va da asistenţa sa. În orice situaţie,
Comisia va informa autoritatea de concurenţă respectivă.
Astfel, în realizarea sarcinilor ce-i sunt încredinţate potrivit art. 87 şi
prin prevederile adoptate în baza art. 85 al Tratatului, Comisia poate să
obţină toate informaţiile necesare de la guvernele şi autorităţile competente
ale statelor membre şi de la întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi. Dacă o
întreprindere sau o asociaţie de întreprinderi nu furnizează informaţiile
cerute în termenul fixat ori furnizează informaţii incomplete, Comisia va
cere prin decizie ca informaţiile să fie furnizate. Decizia va specifica acele
informaţii cerute, termenul în care urmează să fie furnizate şi penalităţile
131
prevăzute de Regulament. Se va preciza, de asemenea, că există un drept de

revizuire a deciziei de către organele comunitare de justiţie.
Comisia va putea să decidă desfăşurarea unei anchete generale în
acel sector economic în care tendinţa comerţului dintre statele membre,
variaţiile preţurilor, inflexibilitatea preţurilor ori alte circumstanţe sugerează
că în sectorul economic respectiv concurenţa este restricţionată ori
distorsionată în cadrul pieţei comune. În cursul anchetei ea poate să ceară
întreprinderilor din sectorul în cauză să furnizeze informaţiile necesare
pentru a da efect principiilor formulate în art. 81 si 82 şi pentru realizarea
sarcinilor încredinţate Comisiei.
La cererea Comisiei, autorităţile naţionale competente vor
întreprinde investigaţiile pe care Comisia le consideră necesare şi pe care le
poate realiza ea însăşi, ori investigaţiile ordonate prin decizie.
Potrivit art. 15 din Regulamentul nr. 1, par. 2, statele membre vor
transmite Comisiei copia oricărei hotărâri luate de către instanţele naţionale
în aplicarea art. 81 şi 82 din Tratat. Această copie va fi transmisă imediat
după ce hotărârea scrisă în formă completă a fost transmisă părţilor.
Comisia poate, prin decizie, să impună întreprinderilor sau
asociaţiilor de întreprinderi amenzi când, cu intenţie sau din neglijenţă:
a) furnizează informaţii incorecte sau înşelătoare într-o cerere pentru
negative clearance sau într-o notificare;
b) furnizează informaţii incorecte în răspunsul la o cerere de
informare sau într-o anchetă generală ori nu furnizează informaţiile în
termenul fixat prin decizie;
c) pun la dispoziţie registrele cerute ori alte înregistrări comerciale în
formă incompletă în timpul investigării ori refuză să se supună unei
investigări ordonate prin decizia Comisiei.
Pe de alta parte, Comisia poate, prin decizie, să impună
întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi penalităţi cu titlu
cominatoriu, calculate de la data indicată în decizie, în scopul de a le obliga,
potrivit Regulamentul nr. 1/2003, să furnizeze informaţii complete şi corecte
cerute prin decizia luată de Comisie sau să se supună unei investigări care a
fost ordonată prin decizia luată în acest sens.
În cazul în care Comisia, după parcurgerea acestor etape de informare,
anchetă şi investigare, constată că există o încălcare a principiilor stabilite la
art.81 şi 82, ea va propune, potrivit art. 85, măsuri corespunzătoare spre a
determina încetarea ei, iar dacă aceasta încetare nu se produce, ea va
consemna această încălcare a principiilor într-o decizie motivată.
Autorităţile de concurenţă ale statelor membre, acţionând din proprie
132
iniţiativă, pot să transmită observaţiile scrise către instanţele naţionale

referitoare la probleme legate de aplicarea art. 81 şi 82 din Tratat. De
asemenea, cu acceptul instanţelor respective, acestea pot să facă observaţii
orale către instanţele naţionale. Atunci când aplicarea coerentă a art. 81 şi 82
din Tratat o cere, Comisia, din proprie iniţiativă, poate transmite observaţiile
scrise la instanţele statelor membre. Cu acceptul instanţei respective, Comisia
poate face şi observaţii orale (art. 15 par. 3 din Regulamentul nr. 1/2003).
Comisia poate, prin decizie, să impună întreprinderilor şi
asociaţiilor de întreprinderi amenzi care să nu depăşească 1% din totalul
cifrei de afaceri din anul fiscal anterior în cazul în care, fie cu intenţie, fie
din neglijenţă: furnizează informaţii incorecte sau făcute cu intenţia de a
induce în eroare, ca răspuns la o solicitare făcută potrivit art. 17 sau art. 18
(2); prezintă registrele şi celelalte evidenţe solicitate, legate de afaceri, în
formă incompletă, în timpul inspecţiei desfăşurate potrivit art. 20 sau refuză
să se supună inspecţiilor ordonate printr-o decizie adoptată potrivit art.
20(4); încalcă art. 81 par.1 ori art. 82 din Tratat ori contravin unei decizii
care ordonă măsuri provizorii potrivit art. 8 sau omit să se conformeze unor
angajamente, devenite obligatorii printr-o decizie, potrivit art. 9.
Pentru fiecare întreprinzător şi asociaţie de întreprinzători
participanţi la încălcare, amenda nu va depăşi 10% din cifra sa de afaceri
totală din anul fiscal anterior.
Atunci când încălcarea săvârşită de o asociaţie este legată de
activităţile membrilor săi, amenda nu va depăşi 10% din suma cifrelor de
afaceri totale ale fiecărui membru activ pe piaţa afectată de încălcarea
săvârşită de asociaţie. În stabilirea cuantumului amenzii, se va avea în
vedere atât gravitatea cât şi durata încălcării.
Deciziile prin care se impun amenzi nu au o natură penală şi nici nu
trebuie să afecteze încrederea întreprinderilor respective şi bunul lor
renume. Deciziile pot fi aplicate chiar după ce s-a pus capăt încălcărilor
dispoziţiilor privind concurenţa şi nu mai există nici un efect prejudicial.
Penalităţile cu titlu cominatoriu pot fi impuse în cuantum ce nu poate
depăşi 5% din media cifrei de afaceri zilnice din anul fiscal anterior, pe zi,
în scopul de a obliga întreprinderile sau asociaţiile de întreprinderi să
înceteze o încălcare a art. 81 şi 82, să se conformeze unor angajamente,
devenite obligatorii printr-o decizie, potrivit art.9 din Regulamentul nr.
1/2003, să furnizeze informaţiile complete şi corecte, care au fost cerute prin
decizie luată potrivit art. 17 sau 18 (3) precum şi să se supună unei inspecţii
care a fost ordonată prin decizie emisă potrivit art. 20(4). Aceste penalităţi
vor înceta să fie aplicate în momentul în care sunt satisfăcute prevederile
133
deciziei, Comisia având posibilitatea să fixeze suma totală la o cifră mai

mică decât aceea care s-ar fi cuvenit potrivit deciziei iniţiale.
Aplicarea penalităţilor cu titlu cominatoriu nu împiedică sau nu
exclude aplicarea sancţiunii privind plata unei amenzi privind încălcarea art.
81, par.1 şi a art. 82 sau privind săvârşirea unei încălcări a unei obligaţii
impuse în caz de exceptare individuală.
Curtea de Justiţie va avea competenţă judecătorească nelimitată
pentru revizuirea deciziilor prin care Comisia a fixat o amendă sau o
penalitate cu titlu cominatoriu; ea poate să reducă, să mărească ori să
anuleze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu (art. 31 din
Regulamentul nr. 1/2003).
Pentru a ajunge la o aplicare corespunzătoare a legii comunitare a
concurenţei, statele membre trebuie să desemneze şi să împuternicească
autorităţile pentru aplicarea art. 81 şi 82 din Tratat în calitate de autorităţi publice
de impunere a legii. Statele trebuie să fie capabile să desemneze autorităţile
administrative precum şi cele judecătoreşti pentru îndeplinirea diferitelor funcţii
conferite autorităţilor de concurenţă prin Regulamentul nr. 1/2003.
Capitolul 6. Concluzii
Existenţa pe piaţă a liberei concurenţe, manifestată cu bună credinţă,

prin acte şi fapte realizate prin folosirea unor uzanţe cinstite, se măsoară
prin raportare la trei condiţii, care în realitate reprezintă chiar elementele
constitutive ale concurenţei licite, anume:
- producătorii şi prestatorii de servicii au pe piaţă un acces liber;
- producătorii şi prestatorii de servicii au pe piaţă deplină libertate de
acţiune;
- utilizatorii şi consumatorii dispun de libertatea neîngrădită de a
alege oferta pe care o doresc. 22
În cadrul Constituţiei Uniunii Europene se reiau în întregime
dispoziţiile art. 81, 82 şi 86 din Tratatul Uniunii Europene. În acest fel toate
aceste dispoziţii al căror conţinut a fost explicat, perfecţionat şi îmbunătăţit
prin practică şi experienţa anilor de aplicare îşi păstrează viabilitatea şi pe
viitor în măsura în care Constituţia Uniunii Europene va intra în vigoare.
22
Revista de drept comercial, nr. 6/2001, D. Clocotici, Reglementarea normativă a
practicilor anticoncurenţiale. Examinarea comparativă a legislaţiei României şi a Convenţiilor
Uniunii Europene, pag. 27.
134
PIAŢA RELEVANTĂ
ÎN DREPTUL CONCURENŢEI
Asist. univ. drd. Suzana Arsene Judecător Gheorghe Popescu

Universitatea “Valahia” din Târgovişte - România Tribunalul Dâmboviţa – România
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Piaţa reprezintă reperul fundamental în abordarea oricărei probleme

legate de concurenţă. Însă, nu ne referim la accepţiunea din limbajul comun
al termenului de „piaţă”, ci la noţiunea specifică dreptului concurenţei şi
anume, aceea de „piaţă relevantă”.
Numai în cadrul unei pieţe relevante se poate aprecia şi măsura
intensitatea competiţiei actuale sau potenţiale, spre a se decide dacă devine
necesar controlul comportamentului uneia sau mai multor întreprinderi, cât
şi instituirea de eventuale restricţii ori aplicarea de sancţiuni.
Devine ca atare necesar ca semnificaţia globală a pieţei să se
adapteze la cerinţele dreptului concurenţei, prin restrângerea substanţială a
sensului generic. Astfel, se configurează noţiunea de „piaţă relevantă” (
„relevant market”), care mai este denumită şi prin sintagmele „piaţă
pertinentă”, „piaţă de referinţă”, „piaţă în cauză” etc.
Caracteristicile pieţei relevante au fost degajate iniţial de
jurisprudenţa federală din Statele Unite ale Americii, în aplicarea legii din 2
iulie 1980, cunoscută sub denumirea de Sherman Act, care instituise
restricţii împotriva monopolizării.
Astfel, piaţa relevantă poate fi definită ca fiind locul teoretic unde se
confruntă oferta şi cererea de produse sau servicii considerate de
cumpărători sau utilizatori ca fiind substituibile între ele, dar nesubstituibile
cu alte bunuri sau servicii oferite.
Consiliul Concurenţei a caracterizat piaţa relevantă ca fiind piaţa pe
care se desfăşoară concurenţa cuprinzând un produs sau un grup de produse
şi aria geografică pe care acestea se produc şi/sau se comercializează. 23
Din analiza definiţiilor de mai sus putem deduce că noţiunea de
„piaţă relevantă” este una complexă, implicând două componente, aflate în
23
Pct. 1 din Instrucţiunile din 28.02.1997 cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul
stabilirii părţii substanţiale de piaţă, în “Monitorul Oficial” nr. 57 bis din 04.04.1997.
135
interdependenţă, una funcţională (materială) şi una spaţială (geografică).

Astfel, vom analiza aspectul funcţional (material) „piaţa produsului” şi
aspectul „ratione loci” – „piaţa geografică”.
1. PIAŢA SECTORIALĂ
Piaţa sectorială sau, potrivit terminologiei utilizate de către Consiliul
Concurenţei, piaţa produsului, include toate produsele şi/sau serviciile
considerate de către consumatori ca substituibile sau interschimbabile cu
produsele sau serviciile agenţilor economici investigaţi, datorită
caracteristicilor, preţului şi utilizării date, respectiv pe toţi agenţii economici
care comercializează respectivele produse sau servicii 24
Doctrina şi practica dreptului concurenţei indică drept principale
metode pentru precizarea pieţei produsului pe cea a substituibilităţii în
consum şi pe cea a substituibilităţii în producţie.
Metoda substituibilităţii în consum permite determinarea
probabilităţii de întocmire a cererii pentru un produs cu cererea pentru un alt
produs, în funcţie de utilitatea finală a acestuia, de natura, caracteristicile
sale fizice şi materiale (formă, compoziţie, confort în utilizare, durabilitate),
de gradul de satisfacţie pe care o asigură în raport de nevoile şi preferinţele
consumatorilor, de preţ, de structura cererii, de specificul tehnologiei de
fabricaţie, de modul de distribuţie chiar etc. 25
Posibilitatea substituirii denotă totodată existenţa virtuală a unor
alternative de care beneficiază consumatorii. Ei au opţiunea între două sau
mai multe variante, hotărându-se în favoarea unuia sau altuia dintre bunurile
cu aptitudine de a se înlocui.
Determinarea substituibilităţii se realizează pe baza mecanismului
denumit „elasticitatea încrucişată a cererii” care se poate traduce prin
„variaţia în procente a cantităţii de înlocuitor” 26 în urma creşterii preţului
produsului de referinţă. Pentru realizarea acestei evaluări sunt necesare două
premise: majorarea de preţ trebuie să afecteze numai produsul în cauză în
timp ce preţul celorlalte produse rămâne constant, iar veniturile
consumatorilor trebuie să rămână constante. Concluzia că produsele sunt
substituibile sau interschimbabile se poate trage atunci când răspunsul la
întrebarea de mai sus este pozitiv şi semnificativ. Nu se cere ca produsele să
24
Art.4. par.1. din Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea
Concurenţei nr. 21/1996, Monitorul Oficial nr. 6 bis/09.06.1997;
25
E. Mihai, Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pag. 33;
26
R. Vrânceanu, Despre bazele economice ale dreptului concurenţei, în Revista “Profil:
Concurenţa”, nr. 3-4/1999, pag. 26;
136
fie pe deplin identice ca funcţionalitate sau caracteristici, ci determinant este

ca ele să constituie o alternativă economică reală faţă de bunurile
comparabile, satisfăcând dorinţele sau necesităţile consumatorilor, în sensul
ca aceştia să aibă efectiv o alegere, atunci când iau decizia de a cumpăra 27 .
Metoda substituibilităţii în producţie sau a elasticităţii ofertei
presupune determinarea posibilităţii altor întreprinderi de a pătrunde pe
piaţa produsului, atunci când preţul este menţinut peste costul marginal o
perioadă de timp suficient de îndelungată. Dacă există întreprinderi care pot
să producă bunul respectiv cu cheltuieli rezonabile, atunci piaţa relevantă
trebuie să-i includă şi pe aceştia, astfel neexistând bariere tehnologice la
intrarea pe piaţă. Practic, existenţa vânzătorilor potenţiali, dispuşi să
migreze de pe o piaţă relevantă pe alta, exercită efecte benefice pentru
consumatori, în sensul că restrânge marja de manevră a producătorilor deja
implantaţi, care ar tinde să sporească preţurile pentru a-şi mări profiturile.
În esenţă, criteriul ofertelor substituibile, provenite de la alţi agenţi
economici decât cei implantaţi în zona analizată defineşte piaţa relevantă
prin disponibilitate de produse sau servicii care se constituie în mijloace
alternative de a satisface aceeaşi cerere a consumatorilor. 28
2. PIAŢA GEOGRAFICĂ
Piaţa geografică reprezintă teritoriul în care sunt amplasaţi agenţii
economici implicaţi în producerea şi/sau comercializarea
produselor/serviciilor care alcătuiesc piaţa produsului. Această arie
geografică se caracterizează prin condiţii suficient de omogene şi se
diferenţiază de ariile geografice vecine prin condiţii de concurenţă
substanţial diferite (pct.1 lit.b din Instrucţiunile cu privire la definirea pieţei
relevante, în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă). 29
Factori ce sunt luaţi în considerare în delimitarea pieţei geografice ţin
de tipul şi caracteristicile produselor/serviciilor implicate, existenţa barierelor
de intrare pe piaţă, preferinţele consumatorilor, diferenţele dintre cotele de piaţă
ale agenţilor economici, taxe vamale, avize şi autorizaţii etc. Uneori şi
cheltuielile de transport devin prohibitive în cazul unor distanţe mari de la locul
producţiei la locul de desfacere. Aceasta este, de exemplu, situaţia sfeclei de
zahăr al cărei transport necesită cheltuieli mari care exclud deplasarea acesteia
27
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, 1998, Pag. 376;
28
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Casaţie Franceză, secţia comercială, prin decizia
din 10.03.1992, în B.O.C.R.F.
29
Publicate în Monitorul Oficial nr. 57 bis/04.04.1997;
137
pe distanţe mari. O situaţie asemănătoare o prezintă şi cimentul.

Alte produse prezintă o indisponibilitate geografică în sensul că, din
cauza fragilităţii, alterabilităţii rapide sau a volumului (ponderii) foarte mari,
nu oferă premise convenabile pentru a avea acces în altă zonă decât cea de
origine. Trebuie să menţionăm că pentru a fi considerate ca făcând parte din
aceeaşi piaţă geografică relevantă nu este necesar ca bunurile să fie fabricate
în aceeaşi localitate sau în localităţi învecinate (apropiate). Ceea ce contează
este ca bunurile să prezinte acelaşi grad de accesibilitate pentru cumpărător,
astfel ca fiecare dintre ele să constituie o alternativă economică reală
comparativ cu celelalte oferte similare de pe piaţă. 30
Nu trebuie confundată piaţa geografică cu teritoriul naţional. Într-
adevăr, pentru anumite produse sau servicii teritoriul naţional reprezintă
piaţa geografică (de exemplu, în cazul berii) însă pentru alte produse piaţa
geografică poate fi o anumită regiune (cimentul), o anumită localitate (de
exemplu, pentru serviciile oferite de S.C. COMPLEX CONDOR S.A. piaţa
geografică o reprezenta staţiunea Mamaia) sau chiar părţi dintr-o localitate,
în funcţie de puterea de dominaţie a întreprinderilor implicate. Vis-à-vis de
fenomenul globalizării, putem menţiona că uneori, piaţa geografică poate
avea chiar dimensiuni internaţionale.
Delimitarea ariei geografice se realizează într-un mod similar cu
delimitarea pieţei sectoriale. Astfel, dacă o majorare semnificativă de preţ
pentru bunurile vândute într-o anumită zonă determină o deplasare
consistentă a consumatorilor spre produsele similare vândute în altă zonă,
atunci cele două zone trebuie considerate ca făcând parte din aceeaşi piaţă
geografică relevantă, pentru bunurile respective.
Economiştii sunt de părere că o piaţă va fi cu atât mai concurenţială

cu cât numărul şi puterea celor care fac oferte şi formulează cereri va fi mai
mare, produsele sau serviciile oferite mai diferenţiate, piaţa mai transparentă
sau mai permisivă, produsele sau serviciile oferite mai substituibile sau
interschimbabile şi mai complementare unele altora, iar veniturile
consumatorilor mai mari.
Activitatea concurenţială a agenţilor economici competitori are la
bază interesul fiecăruia de a-şi asigura obiectivele economice, în principal,
prin maximizarea profitului. Astfel, concurenţa este considerată calea de
satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică.
30
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, 1998, Pag. 385.
138
COOPERAREA ÎNTRE COMISIE SI INSTANŢELE

NAŢIONALE ALE STATELOR MEMBRE ÎN
APLICAREA ART. 81-82 DIN TRATATUL
COMUNITĂŢII EUROPENE
Judecător Ionel Florea

Secţia comercială şi de contencios administrativ
Comisia Europeană este instituţia responsabilă la nivel european de

modul cum este implementată politica în domeniul concurenţei. În afara
acesteia, în cadrul politicii în domeniul concurenţei acţionează şi autorităţile
naţionale investite cu competenţe în acest domeniu.
Conform art. 11 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1 /2003 din
16 decembrie 2002 de punere în aplicare a regulilor de concurenţă
prevăzute în art. 81 şi 82 din Tratat, Comisia şi autorităţile naţionale din
domeniul concurenţei din statele membre aplică regulile comunitare de
concurenţă „în strânsă colaborare”.
Sediul materiei cooperării dintre Comisia Europeană, autorităţile de
concurenţă din statele membre şi instanţele naţionale îl reprezintă Capitolul
IV (art. 11 – 16) din Regulament în aplicarea căruia au fost adoptate Nota
Comisiei privind cooperarea între Comisia şi instanţele naţionale ale statelor
membre în aplicarea art. 81-82 din Tratatul Comunităţii Europene şi Nota
Comisiei privind cooperarea între autorităţile naţionale din domeniul
concurenţei.
Adoptarea Regulamentului 1/2003 a fost determinată de faptul că
regimul centralizat instituit de Regulamentul 17/1962, primul Regulament
cu privire la aplicarea regulilor de concurenţă prevăzute de art. 85-86
(actualele art. 81-82) din Tratat, nu mai era în măsură să asigure echilibrul
între necesitatea existenţei unei supravegheri eficace şi cea a simplificării
controlului administrativ.
În viziunea Regulamentului 1/2003, raporturile dintre Comisie şi
autorităţile naţionale în această materie nu mai sunt guvernate doar de
principiul „bunei credinţe comunitare” statuat de art.10 din Tratat, iar
139
cooperarea dintre acestea devine o obligaţie pentru a cărei respectare

Regulamentul instituie modalităţi complete.
Regulamentul este act normativ comunitar direct aplicabil în toate
statele membre, inclusiv în România, nefiind necesară o măsură de
transpunere a acestuia.
Regulamentul 1/2003 abilitează instanţele naţionale să aplice în
anumite cazuri dreptul comunitar al concurenţei, în special art. 81 şi 82
Tratat. Aplicarea paralelă de către acestea a dreptului naţional al concurenţei
nu poate conduce la concluzii diferite de cele care decurg din aplicarea
dreptului comunitar al concurenţei, acestea sunt ţinute de jurisprudenţa
jurisdicţiilor comunitare, de reglementările, deciziile, comunicările şi
principiile directoare ale Comisiei privind aplicarea art.81 şi 82 din Tratat.
Totodată, instanţele naţionale din statele membre sunt ţinute să
respecte regula de convergenţă prevăzută de art. 16 alin. 1 din Regulament,
potrivit căruia, în cazul în care instanţele naţionale din statele membre
statuează asupra unor acorduri, decizii sau practici ce ţin de art. 81 şi 82 din
Tratat care fac deja obiectul unei decizii a comisiei, ele nu pot lua decizii
contrare celei adoptate de Comisie.
Ele trebuie să evite, de asemenea luarea unor decizii care pot intra în
conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor iniţiate
de aceasta. În acest scop, instanţa naţională poate evalua dacă este necesar
să suspende procedura. Această obligaţie nu prejudiciază drepturile şi
obligaţiile ce decurg din Tratat.
Regulamentul 1/2003 pune la îndemâna instanţelor naţionale
instrumentele adecvate în scopul asigurării respectării principiului
convergenţei în aplicarea regulilor comunitare de concurenţă.
În interpretarea art. 10 din Tratat care impune statelor membre să
faciliteze îndeplinirea misiunii Comunităţii, jurisdicţiile comunitare au stabilit
că instituţiilor europene şi statelor membre le revin obligaţii reciproce de
cooperare loială în scopul realizării obiectivelor Tratatului. Prin urmare, art.
10 impune asistarea de către Comisie a instanţelor naţionale atunci când
acestea aplică regulile comunitare de concurenţă şi, totodată, obligaţia
instanţelor naţionale de a asista Comisia în îndeplinirea misiunii sale.
Asistarea instanţelor naţionale de către Comisie

Rolul Comisiei în asistarea instanţelor naţionale este desemnat prin
expresia „amicus curiae”, care exprimă sprijinul pe care Comisia trebuie să-l
acorde acestora în instrumentarea cazurilor în care aplică regulile
comunitare de concurenţă. Acest rol se realizează în principal pe două căi:
140
comunicarea de informaţii, avizul Comisiei.

Ambele forme de cooperare implică o cerere de asistenţă din partea
instanţei. Dacă cererea provine de la una din părţile litigante, Comisia le
informează că astfel de contacte nu pot avea loc decât după înregistrarea
unei cereri de asistenţă din partea instanţei.
Aceste forme de cooperare trebuie să asigure respectarea de către
Comisie a independenţei instanţelor naţionale. În consecinţă, asistenţa
oferită de Comisie nu leagă instanţele naţionale.
De asemenea, Comisia trebuie să respecte obligaţiile care îi incumbă
privind secretul profesional.
Comisia publică un rezumat al cooperării sale cu jurisdicţiile
naţionale în Raportul anual privind politica de concurenţă.
Comunicarea de informaţii
Rolul Comisiei în asistarea instanţelor naţionale în aplicarea
regulilor comunitare de concurenţă se exprimă în special în obligaţia de
comunicare a informaţiilor solicitate de acestea. O instanţă naţională poate
să solicite Comisiei în special documente aflate în posesia sa sau informaţii
privind procedura, în scopul de a determina, dacă un anumit caz se află pe
rolul Comisiei, dacă aceasta a deschis o procedură, în scopul de a determina
dacă un anumit caz se află pe rolul Comisiei, dacă aceasta a deschis o
procedură sau dacă aceasta a statuat deja. O instanţă naţională poate, de
asemenea, să solicite Comisiei data la care o decizie va fi cel mai probabil
luată, pentru a putea determina dacă este cazul să se abţină să statueze sau să
adopte măsuri provizorii.
Termenul în care Comisia trebuie să furnizeze informaţiile solicitate
este de 1 lună de la data primirii solicitării .
Cererile de aviz asupra problemelor privind aplicarea regulilor

Atunci când instanţele naţionale aplică dreptul comunitar al
concurenţei acestea pot să caute mai întâi în jurisprudenţa jurisdicţiilor
comunitare, în reglementările, deciziile, comunicările şi principiile
directoare ale Comisiei privind aplicarea art. 81 şi 82 din Tratat. Atunci
când aceste instrumente nu furnizează informaţii suficiente, instanţele
naţionale pot să ceară Comisiei avizul asupra unor probleme privind
aplicarea regulilor comunitare de concurenţă. Instanţele naţionale solicită
avizul Comisiei asupra unor chestiuni economice, de fapt şi juridice, fără a
aduce atingere posibilităţii sau obligaţiei acestei instanţe de a sesiza Curtea
141
de Justiţie cu o întrebare preliminară privind interpretarea sau validitatea

dreptului comunitar în aplicarea art. 234 din Tratat.
Termenul în care Comisia trebuie să emită avizul solicitat este de 1
lună de la primirea solicitării .
În avizul său, Comisia trebuie să se limiteze la a comunica
informaţiile economice, de fapt şi juridice certe, fără a se pronunţa asupra
fondului litigiului cu care instanţa naţională este învestită. Mai mult, spre
deosebire de interpretarea dreptului comunitar de către jurisdicţiile
comunitare, care este obligatorie, avizul Comisiei nu leagă din punct de
vedere juridic instanţa naţională.
Comunicarea de observaţii instanţelor naţionale de către Comisie

Atunci când aplicarea coerentă a art. 81 şi 82 o cere, Comisia, din
oficiu, poate comunica observaţii scrise instanţelor naţionale şi, cu
autorizarea acestora, şi observaţii orale.
Aceeaşi posibilitate o au, potrivit art. 15 alin.3 din Regulament şi
autorităţile de concurenţă din statele membre, fără ca acest text să aducă
atingere prerogativelor mai extinse pe care dreptul naţional le oferă
autorităţilor de concurenţă din statele membre de a prezenta observaţii
instanţelor naţionale.
În scopul pregătirii observaţiilor lor, autorităţile de concurenţă din
statele membre şi Comisia pot solicita jurisdicţiei competente a statului
membru să le transmită toate documentele necesare examinării cazului.
Obligaţia instanţelor naţionale de a facilita rolul Comisiei în

aplicarea regulilor comunitare de concurenţă.
Regulamentul 1/2003 furnizează trei exemple de asistenţă:
- comunicarea de documente necesare în scopul pregătirii
observaţiilor pe care Comisia intenţionează să le prezinte într-un caz (art. 15
alin.3 analizat mai sus);
- comunicarea, fără întârziere, a copiei oricărei hotărâri scrise luate
de către instanţele naţionale statuând asupra aplicării art. 81şi 82 din Tratat
în cazul în care hotărârea competentă este notificată în scris părţilor;
- autorizarea dată de către instanţele naţionale (dacă dreptul naţional
o cere) pentru a permite unei autorităţi naţionale dispunând de o putere de
constrângere să asiste Comisia în efectuarea unei inspecţii, dacă
întreprinderea se opune inspecţiei .
În acest ultim caz instanţele naţionale nu pot aprecia legalitatea
deciziei Comisiei şi nici necesitatea inspecţiei şi nu pot cere informaţii în
142
dosarul Comisiei. Ele pot verifica doar autenticitatea deciziei Comisiei şi

dacă măsurile coercitive nu sunt arbitrare sau excesive în raport de obiectul
inspecţiei. În cazul în care inspecţia vizează o aşezare necomercială,
instanţele naţionale pot avea în vedere şi probabilitatea rezonabilă ca
probele să fie localizate aici.
În orice caz, autorizarea trebuie dată într-un termen de natură să
permită Comisiei să ducă la bun sfârşit inspecţia.
143
144
145
146

Concurenta 3 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concurenta 3 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONCURENŢA - Buletinul Direcţiei Monitorizare Teritorială – Consiliul Concurenţei

Anul II, Nr. 1 (3), aprilie 2007

Apare sub egida Consiliului Concurenţei - România

Ion Stegăroiu – decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice

ISSN 1842 – 2705

Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor şi

2. Autoritatea de concurenţă – prietenul tuturor şi amicus curiae

8. Aplicarea dreptului comunitar de către judecătorul naţional

Autoevaluarea lucidă a stadiului actual în domeniul aplicării politicii

autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat), implantate de multă vreme în

Pentru viitor, revista îşi propune promovarea în continuare a acelor

Stimaţi colegi, colaboratori şi viitori colaboratori

AUTORITATEA DE CONCURENŢĂ – PRIETENUL

Alexe Gavrilă Daniel Stan

I. De la administrativ la juridic – “juridificarea” politicii

1. Adeseori, un început foarte potrivit pentru orice studiu în cele mai

acest mod de a începe constituie, cel puţin, o modalitate rapidă şi facilă de a

2. Regulamentul Consiliului (EC) 1/2003 [1] înlocuieşte

3. Este bine cunoscut faptul că Regulamentul 1/2003 EC a

4. Dar succesul în realizarea scopurilor urmărite de Regulamentul

concurenţă, simplificarea cadrului administrativ, reducerea cheltuielilor în

5. O trecere în revistă a elementelor fundamentale, a obligaţiilor şi

comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a

Şi încă, aşa după cum ECJ a constatat în [10] para. 36 şi a repetat în

6. Pe lângă toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere cea de a

7. Fără a uita că ECJ activează şi ca o Curte Constituţională în raport

8. Este oare timpul şi ocazia de a rememora conceptul de

Termenul “juridificare” (termen care, fundamentat pe principiile lui

9. Se simte oare nevoia, există oare o modalitate şi ar putea fi oare

10. În instanţele judiciare naţionale pot exista judecători

în variate tipuri de cazuri –, şi “specialişti” – care au jurisdicţie numai

11. Pentru a da un exemplu în sprijinul celor de mai sus vom

norme ale unor diferite politici fundamentale în aprecierea situaţiilor reale

II. Judecătorii de la instanţele naţionale şi reglementările

12. Reperele fundamentale ale sistemului juridic comunitar cum ar fi

13. Această sarcină este dificilă şi pretenţioasă, spune un judecător

acţionează şi ca o Curte Constituţională) pot da naştere unor situaţii în care

15. Totuşi, au fost exprimate unele îngrijorări majore, ca de ex.

refuzul d-lui Costa de a plăti o factură de energie electrică în valoare de cca.

16. Din [26] îl mai cităm pe (Justice) Ferris, un judecător englez cu o

17. Şi se mai poate evidenţia un aspect important. Judecătorii civili

18. Fără a mai face alte comentarii asupra importanţei politicii de

concurenţă (de ex. pentru fundamentarea multor alte politici comunitare) şi

III. Amicus curiae – scurtă istorie şi relevanţă

19. Dicţionarul spune că amicus curiae (plural amici curiae) este, în

- Principalele funcţiuni erau de a clarifica aspecte de fapt, a explica

21. În Statele Unite ale Americii, la începutul sec. XIX, în cazul

22. În Marea Britanie şi Irlanda, vechea instituţie “assesor”, din

23. În Franţa, Curtea de Casaţie a consacrat exerciţiul instituţiei

24. Mai consemnăm ca o altă evoluţie interesantă participarea

25. În România, Codul de Procedura Civilă [39] stipulează:

“Art. 201(3) În domeniile strict specializate, în care nu exista experţi

“Art. 206(1) Expertul, precum şi cei solicitaţi să exprime punctul de

În domeniul protecţiei concurenţei economice, în România nu există

26. Desigur că studiul nostru nu este, nici pe departe, complet, dar,

IV. Aplicaţia olandeză a mecanismului amicus curiae în

27. În Olanda, de asemenea, Codul de Procedură Civilă [40] nu

28. Astfel, considerându-se că este necesară o fundamentare legală

puterea de a supune observaţii scrise în cazuri supuse instanţelor

29. Pentru a se clarifica toate aspectele procedurale, următorul pas a

V. Reglementările Comunităţii Europene care permit

30. Articolul 234 din ECT [3] stipulează:

cazul în care apreciază că o îndrumare în această privinţă este necesară