Sunteți pe pagina 1din 93

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA


Facultatea de Drept
Catedra Drept Public

TEZA DE LICENŢĂ

Reglementarea juridică a
tarifului vamal

A elaborat:
Dolghieru Dumitru,
student anul IV,
secția cu frecvență la zi
Conducător ştiinţific:
Mereuță Ion,

CHIŞINĂU - 2018
Cuprins:
Introducere...............................................................................................................3

I.Noţiuni generale privind tarifele vamale


1.1. Noțiunea, funcțiile și clasificarea tarifelor vamale............................................7
1.2. Tariful vamal - regulator principal al importului..............................................20
1.3. Norme internaţionale privind folosirea tarifelor vamale.................................28
1.4. Cadrul internaţional care reglementează principiile de funcţionare a tarifelor
vamale GATT...........................................................................................................35

II. Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.


Nomenclatorul vamal de la Bruxelles
2.1 Elaborarea şi punerea în aplicare a sistemului armonizat..............................44
2.2 Descrierea sistemului armonizat.......................................................................51
2.3 Metodele de evaluare vamală a mărfurilor......................................................60

III. Instrumente de tehnică vamală şi tarifară practicate de ţările care folosesc


tarife vamale
3.1 Importul şi exportul temporar...........................................................................64
3.2 Operaţiuni de tranzit.........................................................................................70
3.3 Reexporturi.......................................................................................................73
3.4 Zonele libere – o formă a promovării constructive a exportului...................81

Concluzii și recomandări......................................................................................87
Bibliografie.............................................................................................................90

2
Introducere

Actualitatea problemei abordate. Una din problemele principale ale statului


este necesitatea reglementării eficiente a activității economice externe cu ajutorul
instrumentelor tradiționale, tarifare și netarifare, de influență. Este evident că, în
condițiile economiei de piață, cele mai eficiente moduri de reglementare de stat
sunt cele care se bazează pe factorii economici și nu abuzează în măsuri cu caracter
administrativ.
Cu ajutorul reglementărilor tarifar-vamale, statul gestionează fluxul de
exporturi și importuri al mărfurilor, luînd în considerare obiectivele pe termen lung
de dezvoltare a țării, asigurînd stabilitatea balanței de plăți și cursul stabil al
monedei naționale. Astfel, obiective ale politicii tarifar-vamale pentru atingerea
scopurilor propuse sunt: asigurarea utilizării cît mai eficiente a instrumentelor de
control vamal și de schimb de mărfuri pe teritoriul vamal, protecția pieței,
promovarea dezvoltării economice, înaintarea pentru aplicare a obiectivelor
politicii economice, asigurarea de venituri în bugetul de stat.
Totodată, actualitatea temei se datorează ascendenței integrării economiei
Republicii Moldova în economia mondială, în special în cea a Uniunii Europene.
În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, pe de o parte, și din necesitatea
protejării sistemului financiar-economicinstabil al țării, pe de altă parte, se impune
necesitatea creării unor metode noi de utilizare, a unorinstrumente optime de
reglementare a tarifului vamal.
Evoluţia vieţii mondiale şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale în tot mai
multe domenii, în special în domeniul economic, social şi umanitar, determină
necesitatea elaborării şi formulării de noi principii şi norme, care să reglementeze
în mod adecvat relaţiile între state.
În ultimii ani activitatea de export-import a sporit considerabil în complexitate
şi în importanţă. Nici un stat, oricât de bogat şi de înzestrat din punct de vedere
tehnic ar fi el, nu poate să producă tot ceea ce îi este necesar pentru continua sa

3
dezvoltare, după cum nu poate să consume singur tot ceea ce este în putere să
producă. Toate statele lumii, îndiferent de mărimea lor şi de potenţialul economic
de care dispun, au ceva de dat, dar şi ceva de primit din circuitul mondial de valori
şi de cunoştinţe. Profiturile, dar şi riscurile însemnate ale activităţii de export-
import reclamă prezenţa unor profesionişti cu un înalt grad de pregătire teoretică şi
practică. Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională constituie, fără
îndoială unul dintre factorii cei mai importanţi ai dezvoltării economice. Politica
comercială cuprinde ansamblul normelor adoptate de stat ca atribut al suveranităţii
sale, determină modul de conexare a economiei naţionale a unui stat la economia
mondială prin norme de ordin administrativ, fiscal, vamal şi valutar. Apariţia între
state a relaţiilor comerciale complexe duce la amplificarea raporturilor cu aşa
organisme internaţionale ca Uniunea Europeană, Organizaţia Mondială a
Comerţului, care le oferă acestora noi posibilităţi de a-şi diversifica gama de
activităţi economice internaţionale, ocupîndu-şi fiecare din ele locul său în
diviziunea internaţională a muncii.
Tranziţia la economia de piaţă şi participarea tot mai activă în comerţul
mondial a statelor Europei Centrale şi de Est, generează realităţi economice şi
juridice noi. În consecinţă apar legi şi norme internaţionale care nu numai reflectă
relaţiile şi raporturile sociale, însă contribuie la dezvoltarea fructuoasă a acestora.
În această privinţă este foarte importantă alinierea legislaţiilor interne la legislaţia
europeană, precum şi alăturarea la convenţii internaţionale în domeniile date.
Cunoaşterea principalelor reglementări în acest domeniu, consacrate de convenţii
internaţionale constituie o condiţie esenţială a bunei desfăşurări a relaţiilor în
cauză. Totodată, asimilarea experienţei internaţionale, realizărilor tehnicii
legislative a ţărilor cu o economie de piaţă avansată contribuie la crearea şi
ajustarea cadrului legislativ naţional la standartele europene şi mondiale, la
eliminarea carenţelor, lacunelor şi incoerenţelor care persistă în dispoziţiile
normative ce reglementează domeniul comercial, vamal şi valutar.

4
Scopul lucrării constituie analiza reglementării tarifelor vamale prin prisma
operaţiunilor de export-import în practica internă și internaţională sub aspect
legislativ în corelaţie cu armonizarea politicii vamale cu cea a Uniunii Europene şi
cu acordurile şi convenţiile internaţionale care reglementează acest domeniu.
Pentru realizarea scopului propus au fost stabilite următoarele obiective:
a) a defini noțiunea de tarif vamal;
b) a clasifica tariful vamal;
c) a identifica și evalua funcțiile tarifelor vamale;
d) a analiza sistemul de codificare a mărfurilor;
e) analiza unor instrumente de tehnică vamală.
Baza teoretico-metodologică. La elaborarea prezentei lucrări, au fost studiate
un număr mare de monografii, manuale de specialitate, convenţii internaţionale,
uzanţe comerciale internaţionale. O atenţie deosebită a fost atrasă studiilor, printre
care menţionăm autorii: Erhan I., Sоrbu E., Melnic V., Ursu V., Calenic N., Obreja
E., Pasat A.O., Mincu G., Furdui V., Radu Gh. Cîrnaț T., Țurcan P. În lucrarea
dată o deosebită atenţie se acordă normelor internaţionale privind folosirea tarifelor
vamale, este tratat pe larg cadrul internaţional care reglementează principiile de
funcţionare a tarifelor vamale G.A.T.T.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific (metode de cercetare): conţine
un complex de metode analitice, de observaţie a evenimentelor şi transformărilor
în materiatarifelor vamale, metode de comparaţie, principalul avantaj al acestei
metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, metode de cercetare a
documentelor şi actelor ce ţin de dreptul vamal, metode de inducţie şi deducţie,
metode de analiză juridică și metode de prognozare.
Structura şi volumul lucrării: Structura tezei de licență este efectuată în
conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări ştiinţifice. Lucrarea
conţine o introducere, la fel şi ea structurată, subiectul lucrării propriu-zis,
concluziile - atât la conţinutul subiectului cât şi la actualitatea temei propusă spre

5
cercetare, cât şi lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază
teoretică pentru întocmirea lucrării.
În „Introducere” se analizează actualitatea temei investigate, scopul şi
sarcinile, suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific, gradul de elaborare a temei de
investigare, noutatea ştiinţifică a lucrării, semnificaţia şi valoarea ei aplicativă.
Capitolul I întitulat ”Noţiuni generale privind tarifele vamale” expune o
analiză riguros ştiinţifică asupra conceptului, noţiuniitarifelor vamale, se face o
analiză a normelor internaţionale privind folosirea tarifelor vamale și a cadrul
internaţional care reglementează principiile de funcţionare a tarifelor vamale
GATT.
Capitolul II intitulat ”Sistemul armonizat de descriere şi codificare a
mărfurilor. Nomenclatorul vamal de la Bruxelles” este consacrat analizei
sistemului armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. De asemenea lucrarea
cuprinde o descriere detaliată a Nomenclatorului Vamal de la Bruxelles. În lucrare
sunt abordate metodele de evaluare vamală a mărfurilor conform Nomenclatorului
Vamal de la Bruxelles.
În al treilea capitolul cu denumirea de ”Instrumente de tehnică vamală şi
tarifară practicate de ţările care folosesc tarife vamalesedescrie amănunţit
instrumentele de tehnică vamală şi tarifară practicate de ţările care folosesc tarife
vamale. La acest capitol sunt examinate, în special, importul şi exportul temporar,
operaţiuni de tranzit, reexporturi, zonele vamale libere ca forme a promovării
constructive a exportului.
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observaţiilor
şi concluziilor.
Cuvinte cheie – tarif vamal, import, export, comerț, relații economice
internaționale, relații externe, vamă, marfă.

6
I. Noţiuni generale privind tarifele vamale

1.1. Noțiunea, funcțiile și clasificarea tarifelor vamale

Termenul „tarif” este de proveniență arabăși înseamnă listă, registru1, prin


care se înțelege o listă de prețuri, sistem de plăți perceputepentru primirea unor
servicii. Pe lîngă tariful vamal, există tarife de asigurare, tarife de transport,tarife
pentru serviciile de telecomunicații ș.a.2.
După cum este menționat în „Dicționarul enciclopedic” ale autorilor
Brocgauz șiEfron3, tabelele pentru perceperea a tot felul de taxe, inclusiv și taxelor
vamale, auînceput a se aplica și în alte state, iar cuvîntul „tarif” a intrat în utilizare
comună.
În literatura de specialitate, în funcție de prioritatea acordată politicii
comerciale și decontextul utilizării, noțiunea de „tarif vamal” este tratată atît în
sens larg, cît și în sens îngust. Însens larg, tariful vamal este privit ca un instrument
special de realizare a politicii comerciale astatului, avînd drept scop echilibrarea
importului și exportului de mărfuri, cît și protejarea piețeiinterne prin instituirea și
aplicarea mecanismului de percepere a taxelor vamale. Iar în sensîngust, conceptul
de tarif vamal este utilizat drept document, care conține lista sistematizată ataxelor
vamale4.
În literatura de specialitate romînă, unul din autori, Moldovan A.T., definește
tariful vamal ca un catalog cecuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale și taxa vamală percepută asuprafiecărui produs sau grupăîn parte, fiind
cuprinse uneori în acest catalog și mărfurile scutite deimpunerea vamală la

1
Dexonline. Dicționare ale limbii romвne. http://dictionare.edu.ro/definitie/tarif/719632(vizitat 08.12.2015).
2
Dexonline. Dicționare ale limbii romвne. http://dexonline.ro/lexem/tarif/56541 (vizitat08.12.2015).
3
Брокгауз Ф.А., Ефрон И.А. Энциклопедический словарь. Санкт-Петербург: Изд.Семеновская
Типолитография (И.А. Ефрона), 1890, с.374.
4
Țurcan Pavel. Reglementarea tarifară a operațiunilor de import-export. Teza de doctor, Chișinău, 2015, p.43.

7
importul lor pe teritoriul vamal al țării respective sau exportul lor pestegranițele
țării1.
O noțiune asemănătoare o întîlnim și la savantul Caraiani Gh., care susține că
tarifulvamal reprezintă o listă a produselor care fac obiectul importurilor, cu
indicarea taxelor vamalepe produse2 . Iar noțiunea propusă de autoarea Mladen C.
se reduce la „ansamblultaxelor de import și export reprezintă tariful vamal al
fiecărui stat”3.
Codul Vamal al Republicii Moldova4, precum și Legea cu privire la tariful
vamal5 definesctariful vamal ca un catalog care cuprinde nomenclatorul de mărfuri
introduse pe sau scoase depe teritoriul vamal, precum și cuantumul taxei vamale la
aceste mărfuri.
Potrivit intereselor economice naţionale ale statelor, practica comerţului
internaţional a constatat tariful vamal ca fiind un instrument principal pentru
reglementarea schimburilor comerciale externe. Această practică a fost legiferată
în articolul XI a Acordului General asupra Tarifelor Vamale şi Comerţului
(G.A.T.T.), prin care se stabileşte că părţile contractante la acest acord nu vor
institui şi nu vor menţiona alte prohibiţii şi restricţii la import în afara taxelor
vamale.6 Tariful vamal reprezintă o listă a produselor care fac obiectul importurilor
cu indicarea taxelor vamale de produse7.
Funcțiile. În ultimele decenii, importanța tarifului vamal a scăzut odată cu
creșterea unor bariere indirecte ale reglementării comerțului extern, așa ca: diferite
standarde tehnice sau stabilirea unor limite benevole la exportul de mărfuri în baza

1
Moldovan A.T. Drept vamal. București: Editura C.H. Beck, 2006, p.134.
2
Caraiani Gh. Reglementгri interne și internaționale privind vгmuirea mгrfurilor.București: Lumina Lex, 1997,
p.36.
3
Mladen C. Drept vamal: Auxiliar curricular pentru specialitatea lucrгtor vamal.București: Editura Economicг,
2000, p.84.
4
Codul Vamal al Republicii Moldova. Nr. 1149-XIV din 20.07.2000. Оn: Monitorul Oficialal Republicii Moldova,
ediюie specialг din 01.01.2007.
5
Legea Republicii Moldova Nr. 1380-XIII din 20.11.1997 cu privire la tariful vamal. Оn:Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 01.01.2007, nr. ediție specialг.
6
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) din 30 octombrie 1947, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1948.
7
Puşcuţa S. Activitatea Serviciului fiscal de stat. Chişinău, revista „Finconsultant” nr. 2, 2007, p. 6.

8
înțelegerilor neformale1. Măsuri decisive pentru eliminarea acestor bariere sunt
întreprinse de OMC. Recomandările acestei organizații sunt îndreptate spre
ridicarea rolului tarifului vamal în reglementarea activității economice externe2. În
așa fel putem spune că tariful vamal este instrumentul principal al politicii vamale
și a reglementării de stat a pieței interne a mărfurilor în legătură cu piața mondială.
În baza tarifului vamal, cotele medii ale taxelor vamale în țările dezvoltate în
condițiileactuale nu sunt mari, dar influența lor asupra comerțului extern este
destul de însemnată. Cu ajutorul unor taxe mici este posibil a face importul unor
mărfuri neconvenabil și a stimula producerea lor în interiorul țării, impozitвndu-le
cu taxe mai mari comparativ cu materia primă necesară pentru producerea lor.
Evidențiem, în același timp, că experiența industrializării anumitor state
dovedește că tariful vamal poate fi un instrument efectiv, îndreptat spre stimularea
importului de mărfuri necesare anumitor ramuri ale industriei. În aceste scopuri, se
aplică așa instrumente ca: utilizarea facilităților concrete în cadrul regimurilor
vamale de prelucrare și aplicarea diferențiată a taxelor vamale în funcție de gradul
în care se încadrează importul acestor mărfuri în strategia dezvoltării economice.
Jucînd nemijlocit rolul de regulator, tariful vamal îndeplinește în același timp
și altă funcție – este o măsură indirectă de influență asupra altor state în scopul
asistenței dezvoltării exportului.
Am identificat că tariful vamal, de regulă, îndeplinește următoarele funcții:
funcția fiscală, funcția de protecție, funcția regulatoare și funcția comercial-
politică.
Considerăm necesar a analiza mai detaliat aceste funcții:
- funcția fiscală – asigură acumulările necesare în bugetul de stat3. Fără
îndoială, caracteristicile dominante de aplicare a tarifului vamal sunt acumularea
de venituri bugetare și protecția pieței interne de concurența străină. După cum s-a
menționat, una din funcțiile tarifului vamal este acumularea veniturilor în bugetul

1
Țurcan Pavel., op.cit., p.49.
2
World Trade Organization https://www.wto.org/ (vizitat 6.02.2016).
3
Erhan I., Cвrnaț T. Drept vamal comunitar. Chișinгu: Print-Caro SRL, 2011, p.189.

9
de stat. Însă, experiența mondială ne demonstrează că, odată cu dezvoltarea
economică a statului, rolul taxelor vamale de import în calitate de venit scade1.
Constatăm că modelele folosirii tarifului vamal în scopul de a îndeplini
funcțiile fiscale pot fi foarte diverse. Astfel, una dintre ele se bazează pe
introducerea de taxe pentru bunurile de larg consum, unde rata taxei se menține la
un nivel scăzut pentru a maximiza veniturile vamale la bugetul de stat. Rata
scăzută de taxe stimulează importatorii să introducă marfă oficial, nu să caute căi
de contrabandă. Suntem de acord că acoperirea largă a unui număr mare de rubrici
de mărfuri cu taxe de import permite țării să aibă cantități mari de bunuri la import.
Concretizăm că obiective fiscale se pot realiza prin impozitarea vamală doar a
anumitor categorii de bunuri, dar rata taxei ar trebui să fie semnificativ mai mare
decît în prima variantă, pentru a menține un anumit nivel de venituri vamale.
Este, de asemenea, posibilă utilizarea opțiunii, prin care se pune în aplicare o
rată a taxei scăzute pentru toate bunurile care trec frontiera vamală a țării,
indiferent de direcția de mișcare - export, import, tranzit, dar aceasta poate avea
doar un efect fiscal temporar, deoarece reacția din partea partenerilor comerciali va
fi una adecvată, reducerea volumului comerțului exterior.
Considerăm că aplicarea tarifului vamal efectuează întotdeauna funcția
fiscală, deoarece tariful vamal este privit și ca un impozit care este un mijloc de
completare a trezoreriei statului și este suportată de către consumatorul final.
Efectul fiscal depinde de nivelul taxei vamale. Dacă nivelul taxei este mic, atunci
și efectul acestei taxe este mic, iar în cazul în care nivelul taxei este în creștere,
atunci se intensifică și efectul fiscal al acesteia.
- funcția de protecție – se manifestă prin creșterea prețurilor la produsele de
import și apărarea producției interne de concurența străină, care poate cauza un
prejudiciu considerabil producătorilor autohtoni de aceleași mărfuri sau mărfuri
similare2. Tariful vamal de import are efect de protecție, deoarece taxa vamală

1
Caraiani Gh. Reglementгri interne și internaționale privind vгmuirea mгrfurilor.București: Lumina Lex, 1997,
p.28.
2
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.189.

10
scade competitivitatea mărfurilor asupra cărora se aplică. Odată cu majorarea
nivelului taxei, cresc orientările sale protecționiste ca un instrument al politicii de
comerț exterior.
Evidențiem faptul că acest lucru este și mai important atunci cînd importul
semnificativ limitează posibilitățile de realizare a producției naționale de către
producătorii autohtoni în așa măsură încît le amenință cu falimentul și pierderea de
locuri de muncă în țară. Necesitatea protejării producătorilor autohtoni este legată
de faptul că pe piața internațională există producători de mărfuri mai competitivi
decît producătorii autohtoni. Chiar și în cele mai industrializate state sunt ramuri
ale economiei și întreprinderi care necesită protecție față de concurența excesivă
străină. Reprezentanții mediului de afaceri obțin de la guvern stabilirea taxelor de
import mari, cînd acest lucru răspunde și intereselor naționale (mai ales cînd este
vorba de domeniile de producere de perspectivă).
Susținem ideea că, pentru a combina economia națională cu economia
mondială prin schimburile comerciale și a egala prețurile interne și internaționale,
este necesar a introduce echilibrat mărfuri străine pe piața națională, mai ales
produsele finite. Funcția dată a tarifului vamal se realizează prin intermediul
taxelor ad valorem, specifice și combinate. Menționăm că cele preferate sunt taxele
vamale ad valorem, deoarece doar acestea păstrează nivelul de protecție, indiferent
de schimbarea prețurilor la mărfuri pe piața internațională. Introducerea taxelor
combinate este urmată de scăderea importului, în special, a producției alimentare
finite și a mărfurilor de destinație industrial-tehnică. Respectiv, acest instrument se
poate utiliza pentru protecția producției proprii, deoarece taxele combinate și
specifice sunt imposibil de ocolit prin scăderea valorii mărfurilor.
Diferențierea cotelor taxelor vamale indicate în tariful vamal caracterizează
nivelul de realizare a funcțiilor de bază ale tarifului vamal, și anume: cu cît mai
multe cote ale taxelor sunt în tariful vamal, cu atît mai bine sunt protejate anumite
domenii ale economiei statului sau anumite întreprinderi.

11
Tariful vamal este un instrument flexibil ce protejează producătorul local față
de mărfurile din străinătate1. În esență, are o funcție de protecție chiar și atunci
cînd producția internă nu intră în competiție directă cu bunurile străine. De
exemplu, dacă o țară dorește să reducă cheltuielile valutare ale cetățenilor săi, în
legătură cu problemele balanței de plăți, guvernul va crește prețul unor bunuri
străine, deși mărfurile interne similare lipsesc, în scopul de a reduce temporar
consumul. În acest caz, utilizarea tarifului vamal are simultan ambele funcții,
fiscală și de protecție. Astfel, o țară care aplică tarife vamale (în special, taxe de
import) rezolvă atît problema de acumulare a veniturilor cît și problema protejării
pieței naționale.
Adversarii măsurilor protecționiste susțin că tarifele vamale scad nivelul
bunăstării în țările care comercializează mărfuri, iar introducerea unilaterală a
tarifelor deseori contribuie la apariția „războiului comercial”, care subminează
stabilitatea comerțului internațional și a economiei mondiale în ansamblu.
Majorarea tarifului, de cele mai dese ori, duce la ridicarea poverii fiscale a
consumatorului. Cu atît mai mult, tariful vamal de import contribuie la ridicarea
prețurilor și, ca urmare, la creșterea costului vieții în țară.
Considerăm funcția de protecția se consideră ca prioritară pentru aplicarea în
Republica Moldova în cazul produselor care fac concurență producătorilor
autohtoni. Nu de puține ori, în practică sunt întвlnite situații cînd produsele
importate sunt comercializate la un preț cu mult mai mic decît produsul autohton.
Prin neaplicarea măsurilor de protecție statul doar înrăutățește starea agenților
economici autohtoni, care și așa este destul de grea.
Suntem de părerea ca organele vamale la depistarea diferențelor de prețuri la
produsele importate și la cele din interiorul Republicii Moldova să aplice fără
ezitare taxele excepționale, pentru a implementa funcția de protecție a tarifului
vamal.

1
Pasat A.O. Drept vamal al Republicii Moldova. Note de curs. Galați: Editura Zigotto,2013, p.116.

12
- funcția regulatoare – are o anumită influență la formarea structurii de
producere, la mecanismul de formare a prețurilor, facilitează dezvoltarea anumitor
ramuri și stopează dezvoltarea altora.
Funcția regulatoare a tarifului vamal se manifestă și prin faptul că acesta este
un instrument de reglementare de stat a prețurilor. După cum s-a menționat deja,
există anumite diferențe între prețurile interne și cele mondiale, cauzate de
prezența unor niveluri diferite la costurile de producție și diferența în sistemul
fiscal. În același timp, trebuie să subliniem că se urmăresc anumite legități, și
anume: excesul de preț asupra mărfurilor interne face profitabil importul de
mărfuri străine și invers, nivelul scăzut al prețurilor interne stimulează exporturile
de bunuri pe piața internațională.
Un exemplu de aplicare a mecanismului de tarifare ca autoritate de
reglementare a importurilor este utilizarea sa de către Guvernul SUA pentru a
echilibra piața națională a produselor petroliere. La căderea prețurilor la produsele
petroliere pe piața mondială, SUA introduce o taxă de import semnificativă,
obținвnd astfel venituri suplimentare și creвnd obstacole semnificative pentru
importatorii de petrol ieftin. În această situație, țările vвnzătoare încep să suporte
pierderi substanțiale atît din cauza prețurilor mai mici, precum și din micșorarea
exporturilor, fiind nevoite să aleagă micșorarea volumului de extrageri, reducînd
astfel oferta pe piața americană. Astfel, se realizează funcția de reglementare a
tarifului, în scopul de a stabiliza piața1.
Constatăm că funcția de reglementare a tarifului vamal în protecția pieței
naționale se poate realiza și prin escaladarea taxelor, și anume creșterea ratelor
taxelor vamale în funcție de gradul de prelucrare a mărfurilor. Astfel, considerăm
binevenit ca prin efectuarea politicii regulatorii, importatorilor din Republica
Moldova să li se creeze condiții în care să nu fie rentabilă din punct de vedere
economic de a introduce produse finite, dar să fie rentabil introducerea de materii
prime, pentru dezvoltarea unor ramuri sau subramuri ale economiei naționale.

1
Țurcan P., op.cit., p.52.

13
În plus, funcția de reglementare a tarifului vamal se manifestă prin faptul că
acesta este un instrument pentru utilizarea rațională a valutei străine în țările cu
rezerve reduse valutare, precum și în punerea în aplicare a obiectivelor sociale.
Astfel, tarifele vamale ridicate la bunuri de lux și unele produse finite limitează
importurile, în timp ce reducerea ratelor taxelor pentru bunurile de consum și
materii prime pentru industrie stimulează fluxurile comerciale în țară.
Acest model de politică tarifară promovează utilizarea rațională a valutei
străine, reieșind din interesele generale și nevoile esențiale ale țării.
Totodată, susținem ideea că tariful vamal menține balanța dintre marfă și
capacitatea de plată a țării. Nu întвmplător încă în procesul de elaborare a GATT,
care orientează țările membre la liberalizarea comerțului extern, în textul
convenției a fost introdus art. XII „Restricții în scopul de a asigura balanța de
plăți”, în care se menționează că în scopul asigurării situației sale financiare și
balanței de plăți, statul sau GATT poate limita cantitatea sau prețul mărfii permise
de a fi importate1.
- funcția comercial-politică (care poate fi privită ca și funcție de
reglementare) este un instrument de influență indirectă asupra politicii economice a
altor state, joacă un rol aparte în atingerea balanței intereselor economice între
anumite state2.
Datorită tarifului vamal, ca instrument de politică comercială externă, se
produce raționalizarea structurii de mărfuri, se menține un raport optim de venituri
valutare și cheltuieli în stat. În plus, tariful vamal este un instrument economic de
influență a relațiilor economice externe ale țării. Prin folosirea acestui instrument,
guvernul poate controla volumul și natura traficului de mărfuri, adică poate stimula
circulația mărfurilor sau, dimpotrivă, poate bloca circulația lor.
În acest sens, menționăm că stimularea poate avea loc nu numai în cazul unui
anumit grup de marfă, dar, de asemenea, și dintr-o anumită țară sau grup de țări.

1
GATT – Instruments de base et documents divers (IBDD), publiйs par le Secrйtariat du GATT, Volume IV, Texte
de l'Accord gйnйral.Genève, mars 1969.
2
Caraiani Gh. Manual pentru declaranți și experți vamali. București: Lumina Lex, 2001, p.29.

14
Scăderea volumului de export, din cauza scăderii importului, poate afecta atît de
semnificativ în cît efectul benefic de la introducerea tarifului asupra ocupării forței
de muncă în industria concurentă cu importurile poate fi acoperit de influența
negativă a ocupării forței de muncă în industria de export. Tariful poate duce la
scăderea nivelului general de ocupare a forței de muncă, din motivul protejării
locurilor de munca la întreprinderile locale care produc mărfuri ce concurează cu
cele de import, tariful de import, în același timp, duce la scăderea ocupării forței de
muncă în industria de export și alte sectoare legate de export.
În procesul colaborării bilaterale, regionale sau multilaterale tariful vamal de
import permite a obține scăderea taxelor vamale în țările parteneri comerciali.
Totodată, este posibilă folosirea tarifului vamal ca o măsură de retorsiune la
acțiunile discriminatorii din partea altor state (de exemplu, a lipsi anumite state de
preferințele acordate anterior sau de utilizarea taxelor la nivel mai mic).
Din punctul de vedere al funcției comercial-politice a tarifului vamal, nivelul
ridicat al taxelor vamale favorizează eficacitatea acestor negocieri, pe cînd nivelul
mic al taxelor vamale, scade eficacitatea acestor negocieri1.
Tariful vamal, ca instrument principal de realizare a reglementării tarifare, în
multe state se folosește ca un instrument care asigură evidența strictă din partea
statului a controlului cu privire la trecerea peste frontiera vamală. Aceasta se
realizează ca urmare a aplicării unei taxe vamale care impune organele vamale a
identifica concret mărfurile, a calcula corect cantitatea și valoarea ei pentru a putea
perfecta actele vamale și a achita impozitele.
Clasificarea. Pentru o aplicare mai eficientă a tarifului vamal, acesta se
clasifică după mai multe criterii în literatura de specialitate2.
Astfel, în funcюie de obiectul de impozitare, tariful vamal se оmparte în:
- tariful vamal de import – catalog ce cuprinde nomenclatorul de mărfuri єi
cota taxelor vamale aplicate la introducerea mărfurilor pe teritoriul vamal. Tariful

1
Caraiani Gh. Manual pentru declaranți și experți vamali. București: Lumina Lex, 2001.,p.28.
2
Țurcasn P., op.cit., p.54.

15
vamal de import este definit ca cel mai tradițional instrument utilizat în vederea
realizării politicii economice a oricărui stat, deoarece implementarea lui presupune
nu numai determinarea poziției tarifare și a taxei vamale ce trebuie să fie
percepută, dar și stabilirea valorii în vamă și a țării de origine a mărfii1. El serveєte
ca o bază pentru reglementarea activităюii economice externe.
Conform practicii s-a stabilit că, cel mai des pe plan internațional este utilizat
tariful vamal de import. De asemenea, și Republica Moldova utilizează acest tip de
tarif vamal, iar ca tendință are de a majora preюul produselor importate, aplicîndu-
se, taxele vamale la import.
- tariful vamal de export – catalog ce cuprinde nomenclatorul de mărfuri și
cota taxelor vamale aplicate la scoaterea mărfurilor de pe teritoriul vamal2. Acest
tarif vamal este folosit de un număr restrвns de state, preponderent aflate în curs de
dezvoltare, cedispun de resurse naturale, fiind totodată un instrument de exercitare
a controlului asupra exportului.
Observăm scopul aplicării unui asemenea tarif este menюinerea preюurilor
pentru o anumită categorie de marfă pe piaюa internă єi pe piaюa internaюională;
- tarif vamal mixt – catalog ce cuprinde nomenclatorul de mărfuri și cotele
taxelor vamale aplicate la introducerea și scoaterea mărfurilor de pe teritoriul
vamal3;
- tarif vamal de tranzit – catalog ce cuprinde nomenclatorul de mărfuri și
cotele taxelor vamale aplicate la tranzitarea mărfurilor peste teritoriul vamal.
Menționăm că, în prezent, taxele vamale de tranzit sunt anulate, iar în statele unde
se încasează diverse taxe vamale pentru tranzitul de mărfuri, tariful vamal de
tranzit este înlocuit cu o listă de taxe vamale de tranzit4.

1
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.189.
2
Малиновская В.М. Таможенное право России. Учебник по публичному и частномуправу в 2-х томах. Т.1.
Публичное право. Москва: Статус, 2008, с.53.
3
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.189.
4
Малиновская В.М., op.cit., с.53.

16
După structura sa (sau după metoda de aplicare a plăților vamale), tariful
vamal este de două tipuri: tarif vamal cu o coloană (numit și simplu) și tarif vamal
cu mai multe coloane (numit și compus).
Tariful vamal cu o coloană (simplu) se bazează pe o singură rată de impozit
vamal, adică o singură listă de taxe vamale care se aplică mărfurilor indiferent de
țara de origine. Acest tarif este universal, dar nu oferă o manevrabilitate suficientă
în politica vamală, nu prevede preferințe sau discriminări și este puțin utilizat1.
Tariful vamal simplu după modul de stabilire este întotdeauna autonom, adică este
stabilit de țara gazdă fără acorduri cu alte state în domeniul reglementărilor
tarifare.
Tariful vamal cu mai multe coloane (compus) se bazează pe două, trei sau mai
multe categorii de taxe vamale pentru un anumit produs, care se aplică diferit față
de țara de unde provine marfa. Fiecare taxă se aplică față de anumite țări sau
grupuri de țări2. În baza acestor tarife cu niveluri diferite ale taxelor vamale se
permite statelor să pună în aplicare o politică vamală diferită în raport cu diferite
țări.
Tariful vamal cu mai multe coloane (compus), conține următoarele coloane de
taxe vamale: Prima coloană, ca regulă, este coloana taxelor generale (mai sunt
numite și maximale, autonome sau de bază)3. Coloana taxelor respective sunt
aplicate asupra mărfurilor din țări cu care nu sunt încheiate acorduri comerciale și
cărora nu li se acordă clauza națiunii celei mai favorizate.
Următoarea coloană este coloana taxelor convenționale, care se aplică asupra
mărfurilor din țările cu care sunt încheiate acorduri și cărora li se acordă clauza
națiunii celei mai favorizate4. Aceste taxe sunt mult mai mici decît cele maximale.
În tariful vamal al UE, de exemplu, diferența dintre ele sunt de 1.5-2.0 ori. În SUA
și Japonia, această diferență este și mai mare.

1
Caraiani Gh. Reglementгri interne și internaționale privind vгmuirea mгrfurilor. București: Lumina Lex, 1997,
p.36.
2
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.190.
3
Ibidem.
4
Ibidem.

17
În practica internațională, clauza națiunii celei mai favorizate poate apărea
sub diverse forme și conținuturi, și anume1:
- clauza condiționată – prin care avantajele acordate statului terț se aplică
noului stat beneficiar al clauzei, numai condiționat de primirea din partea acestuia
a anumitor compensații echivalente, care pot fi de aceeași natură sau de natură
diferită;
- clauza necondiționată – prin care avantajele acordate statului terț beneficiar
se extind automat și necondiționat în relația cu noul stat partener, beneficiar al
clauzei fără a fi luate în seamă condițiile în care această clauză se aplică de părțile
lor cu terții;
- clauza unilaterală – prin care numai o parte se obligă să-și acorde reciproc
tratamentul cel mai favorabil existent în relația fiecăruia cu terții, condiționat sau
necondiționat;
- clauza generală – privește relațiile economice în ansamblu dintre țările
semnatare;
- clauza specială – se referă numai la anumite domenii, de regulă numai la
schimburile de mărfuri2.
Totodată, observăm că tarifele vamale complexe oferă, de asemenea, taxe
preferențiale deosebit de scăzute. Acestea se utilizează de țările care creează
grupuri economice închise, precum și în relațiile cu țările care sunt în curs de
dezvoltare.
O altă clasificare a tarifelor vamale este în funcție de modul de stabilire a
taxelor vamale, conform căreia tarifele vamale pot fi împărțite în: tarif vamal
general (autonom); tarif vamal diferențiat; tarif vamal convențional; tarif vamal
preferențial.
Tariful vamal general constă în ansamblul taxelor vamale aplicabile
mărfurilor importate sau exportate, indiferent de statul din care provin sau către

1
Țurcan P., op.cit., p.56.
2
Caraiani Gh., Cazacu C. Vгmuirea mгrfurilor de export-import. București: EdituraEconomicг, 1996, p.53.

18
care se importă1. Acest tarif vamal se aplică între statele care nu au încheiat
convenții sau acorduri în acest domeniu și conține o singură coloană de taxe
vamale pentru toate mărfurile supuse impunerii vamale.
Tariful vamal diferențiat este practicat din interese protecționiste ale
economiei naționale și are un regim superior tarifului vamal general. Acest tarif se
stabilește pentru vвnzările de mărfuri sau produse numai în relațiile cu anumite
state2.
Tariful vamal convențional conține taxe vamale stabilite prin convenții între
state sau prin clauze ale diverselor acorduri comerciale privind toate operațiunile
de import – export de mărfuri sau produse. De regulă, printre aceste clauze se
regăsește și clauza națiunii celei mai favorizate, adică una din coloanele de taxe
vamale convenționale se referă la mărfurile importate din țările care beneficiază de
această clauză.
Tariful vamal preferențial este tariful vamal care se practică în toate statele
contemporane și constă în practicarea de taxe vamale în cuantumuri reduse și în
exceptarea de la plata taxelor vamale a unor categorii de mărfuri și produse,
eliminвndu-se obstacolele din comerțul internațional3. Prin practicarea unui tarif
vamal preferențial se reduce simțitor efectul fiscal al taxelor, care sunt incluse în
prețul mărfurilor și produselor importate și suportate de cumpărători.
Taxele vamale preferențiale se pot baza pe principiul reciprocității sau pe cel
al nereciprocității. În favoarea țărilor în curs de dezvoltare, Acordul General pentru
Tarife și Comerț a instituit sistemul generalizat de preferințe vamale reciproce și
nediscriminatorii SGP, care este un ansamblu de reguli comerciale potrivit cărora
țările dezvoltate aplică scutirea integrală sau parțială de taxe vamale asupra
importului de produse manufacturate care provin din țările în curs de dezvoltare,
beneficiare de preferințe. Aceste preferințe, fiind unilaterale, nu constituie obiectul

1
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.190.
2
Moldovan A.T., op.cit., p.173.
3
Ibidem, p.174.

19
negocierilor între țările donatoare și cele beneficiare1. De exemplu, în Japonia
tarifele preferențiale se aplică la mărfurile originare din țările în curs de dezvoltare
și sunt de regulă mai mici decît cele aplicate la mărfurile provenite din țările
dezvoltate.

1.2. Tariful vamal – regulator principal al importului

Politica vamală reprezintă o componentă a politicii economice care cuprinde


conceptele, legile și normele ce reglementează modalitătile tehnice și financiare de
intrare sau de ieșire a mărfurilor în/sau de pe teritoriul vamal al unui stat. În
Republica Moldova, politica vamală constituie un mijloc de stimulare a economiei
naționale, a creșterii, diversificării și modernizării producției interne, a lărgirii
schimburilor interstatale.
Pe plan juridic, politica vamală se exprimă printr-un ansamblu de dispoziții,
reglementări și norme ce aparțin, mai ales, domeniului comerțului exterior.
Instrumentele de politică vamală sunt:
- tariful vamal, care prevede taxele vamale;
- legislația vamală reprezentatăîn special de codurile vamale si
regulamentele vamale;
- institutiile de aplicare a politicii vamale, cu deosebire vamile.
Tariful vamal reprezintă una din principalele reglementări în domeniul vamal,
deoarece cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale și taxele
vamale percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse în parte.
Cadrul normativ ce prevede reglementarea tarifară a operațiunilor de import-
export constituie totalitatea actelor legislative єi normative subordonate legii, care
determină conceptul, funcюiile, scopurile și clasificarea, adică mediul legal de
reglementare a activității economice externe.

1
Erhan I., Cвrnaț T., op.cit., p.192.

20
Reglementarea tarifară a operațiunilor de import-export trebuie să fie
efectuată în strictă conformitate cu Constituюia Republicii Moldova, legislaюia
naюională єi tratatele internaюionale la care юara noastră este parte.
Conform prevederilor Constituюiei Republicii Moldova art.126, sunt stabilite
obligațiile statului în domeniul economiei, care ar trebui săasigure b) „libertatea
comerțului și activității de întreprinzător, protecția concurenței loiale,crearea unui
cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție”1. Această obligațieare o
legătură directă cu reglementarea tarifară, mai ales pentru că din ea se desprinde
principiulliberalizării importurilor și exporturilor, înțelegвnd astfel că exportul și
importul mărfurilor din șiîn Republica Moldova sunt liberalizate.
Art.129 din Constituție, „Activitatea economică externă”, stabilește că
„Parlamentulaprobă direcțiile principale ale activității economice externe”, iar
“Guvernul asigură protejareaintereselor naюionale în activitatea economică
externă, promovează politica liberului schimb saupolitica protecюionistă, pornind
de la interesele naюionale.” Aceste prevederi se aplică în cadrulactivității
economice externe, prin reglementarea tarifară și netarifară a operațiunilor de
importexport.
Pentru a exclude posibilitatea ca statele să limiteze importurile prin mijloace
financiare, altfel decât tariful vamal, impozitele interne, pe circulaţia mărfurilor
importate, precum şi orice alte taxe, trebuie să fie egale ca procent cu cele aplicate
produselor similare din producţia internă. În practică, dacă marfa importată este
absolut similară cu marfa de producţie internă (caz întîlnit rar în schimburile
internaţionale), preţurile de vânzare cu amănuntul, care include şi profitul celui
care desface marfa pe piaţa internă, vor tinde să se alinieze la preţul mărfii oferite
în cea mai mare cantitate.
Astfel, tariful vamal, ca regulator principal al importului are în vedere
garantarea posibilităţii ca întreprinderile importatoare să poată opta, din

1
Constituюia Republicii Moldova din 29.07.1994. Оn: Monitorul Oficial Nr. 1 din18.08.1994.

21
considerente comerciale între aprovizionarea din import sau cea din interior (art. X
din G.A.T.T.).1
Conform acestei reguli în cazul în care preţul mărfii de import la care s-a
adăugat taxa vamală aste inferior preţului mărfii similare din producţie internă,
importul trebuie să poată opta pentru o aprovizionare din import, indiferent dacă
produsele similare nu-şi găsesc plasament din această cauză.
La sfirşitul acestei reguli, art. XI din G.A.T.T., stabileşte că ţările membre vor
renunţa la îngrădirile de ordin cantitativ existente. În acest sens, este de menţionat
că în prezent 90% din produsele care fac obiectul comerţului între ţările membre
ale G.A.T.T. nu mai sunt supuse nici unor restricţii cantitative (sunt produse
liberalizate), pe cînd doar 10% din schimbul de mărfuri sunt supuse acestor
restricţii cantitative.
De la acest principiu se admite o derogare enunţată în art. XII al G.A.T.T. şi
anume, se permite întroducerea de restricţii cantitative având ca scop salvgardarea
balanţei de plăţi, atunci cînd se află în dezechilibru. Întroducerea unor restricţii pe
această bază necesită însă, prezentarea de explicaţii cu privire la situaţia balanţei de
plăţi şi în orice caz, restricţiile trebuie aplicate tuturor ţărilor, fără determinare.
În condiţiile actualei creşteri a independenţei economice dintre naţiuni se
manifestă o tendinţă obiectivă de reducere a taxelor vamale. Cel mai important
acord cu privire la scăderea taxelor vamale s-a obţinut în urma celei de-a şasea
conferinţe tarifare a G.A.T.T., care a primit denumirea de “Runda Kennedy”.
Negocierile din cadrul acestei runde s-au purtat între 4 mai 1964 şi 30 iunie 1967,
durînd deci, peste 3 ani2.
Trebuie menţionat că negocierile tarifare ale G.A.T.T. se desfăşoară în cadrul
unei conferinţe tarifare, denumită “runda de tratative”.
În cadrul acestor “runde” se realizează anumite concesii tarifare. Aceste
concesii pot îmbrăca următoarele forme:

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 79;
2
Chibuţiu A.op.cit., p.167.

22
a) Reduceri directe de taxe vamale la anumite mărfuri sau grupe de
mărfuri;
b) Micşorarea decalajului dintre tarifele generale şi cele preferenţiale;
c) Consolidarea taxelor vamale în vigoare la nivelul existent în sensul
menţinerii acestor taxe pe o perioadă de timp determinată pentru mărfurile la care
se percep taxe vamale;
d) Consolidarea mărfurilor asupra cărora nu se percep taxe vamale, în
sensul că statele semnatare pot hotărî ca comerţul cu produsele respective, să se
desfăşoare în continuare fără a se percepe taxe vamale de import.
În cadrul negocierilor tarifare, concesiile tarifare se realizează pe două căi sau
metode:
a) Metoda reducerii directe a taxelor vamale. Acesta poate să îmbrace
forma reducerii taxelor vamale fie “produs cu produs”, fie “ţară cu ţară” şi
constituie în general metoda de lucru pentru tratativele bilaterale, putînd servi şi ca
bază pentru tratativele multilaterale;
b) Metoda reducerii liniare a taxelor. Este o metodă de lucru specifică
tratativelor multilaterale. Această metodă prezintă o serie de avantaje faţă de prima
şi anume:
- fiind stabilit de la începutul tratativelor, procentul de reducere al taxelor
vamale şi grupele de mărfuri la care se referă această reducere, părţile contractante
au posibilitatea să cunoască chiar de la început volumul concesiilor pe care trebuie
să le ofere şi pe care le vor primi;
- tratativele se vor simplifica datorită compensării pierderilor la unele
produse cu cîştiguri la alte produse, dat fiind faptul că această metodă vizează în
general o gamă largă de produse.1
Clasificarea mărfurilor a suscitat interes încă din timpuri îndepărtate. Acest
interes este datorat, în general, dorinţei autorităţilor de a preleva taxele asupra
mărfurilor care circulă pe teritoriul lor sau care trec frontiera. Prin urmare, odată cu

1
Caraiani Gh., Cazacu C., op.cit., p.80.

23
dezvoltarea solicitărilor industriale apare necesitatea de a determina amploarea
acestor mărfuri chiar atunci cînd acestea nu sunt supuse unor drepturi sau taxe.
Primele sisteme de clasificare a mărfurilor au fost foarte simple şi nu au
cuprins decât o listă alfabetică a mărfurilor cărora li se aplicau taxe sau drepturi
care erau exceptate de acestea. Pe măsura lărgirii avantajului drepturilor sau
taxelor, cât şi exceptărilor de la acestea, al creşterii în paralel al numărului de liste
alfabetice distincte ale mărfurilor, s-a înţeles că este avantajos să se dispună de un
sistem de clasificare a mărfurilor, care să corespundă şi altor necesităţi decât celor
de aplicare a impozitelor. De aceea au fost elaborate tarifele vamale care să
răspundă atât criteriilor privind natura mărfurilor, cât şi statutului lor fiscal,
produsele făcînd obiectul unui tratament în materie de taxe.1
De asemenea,având în vedere că nivelul şi importanţa schimburilor
internaţionale continuă să crească, cei interesaţi în comerţul internaţional au
început să fie conştienţi de dificultăţile care decurg din diferenţele profunde ce
există între nomenclaturile vamale ale diferitor ţări, diferenţe chiar în concepţia de
clasificare, diferenţe de ordinul structurilor interne a rubricilor, diferenţe în
definiţia şi deservirea mărfurilor. Astfel, a apărut necesitatea imperioasă de a
dispune de o nomenclatură vamală cu caracter permanent care:
- să asigure o clasificare metodică a mărfurilor care aprovizionează comerţul
alimentar;
- să stabilească pentru fiecare marfă locul cel mai potrivit şi care să fie
acelaşi în toate tarifele care adoptă această clasificare;
- să unifice terminologia şi limbajul vamal, astfel încât să le facă cât mai
receptabile atât tehnicienilor, cât şi publicului şi să simplifice astfel sarcina
importatorilor, exportatorilor, producătorilor şi serviciilor administrative;
- să faciliteze negocierile tarifelor şi acordurilor comerciale şi vamale,
bilaterale sau multilaterale, ca şi aplicarea sau interpretarea lor corectă;

Bomboş Sever Gabriel, Nicolaie Vasile Dragoş. Reglementări şi uzanţe internaţionale comerciale şi civile.
1

Bucureşti, 1992, p.117.

24
- să faciliteze, în fine, culegerea uniformă a datelor destinate elaborării
statisticelor detaliate comparate.
Acţiunea întreprinsă în vederea stabilirii unei nomenclaturi comune destinate
facilitării comerţului internaţional a început de aproape un secol. Aceasta s-a
concretizat prin punerea la punct a unui sistem de clasificare utilizat în scopuri
tarifare, cât şi statistice.
Astfel , Belgia prezintă între 1831 şi 1854 statisticile comerţului său exterior
pe trei grupe: 1. materii prime; 2. produse consumabile; 3. articole manufacturate.
Mai tîrziu această clasificare a fost abandonată în favoarea unei enumerări
alfabetice.
Pe plan mondial, diverse congrese economice ţinute între 1853 şi 1908 vizau
stabilirea unei nomenclaturi statistice internaţionale. Primul dintre acestea, reunit la
Bruxelles, în 1853, s-a declarat în favoarea unei nomenclaturi tarifare
internaţionale uniforme. Acest congres s-a hotărît că în cazul în care cea mai mare
parte a naţiunilor utilizau nomenclaturi statistice strîns legată de nomenclatura lor
tarifară, orice amendament adus uneia trebuia aplicat şi celeilalte.1
Alte congrese statistice internaţionale s-au ţinut la Haga(1869) la
Petersburg(1872), la Budapesta(1872), şi pentru a permanentiza lucrările lor, s-a
fondat în 1885 Institutul Internaţional de Statistică. În 1889, la Paris, s-a pus în faţa
Congresului Internaţional al Comerţului şi Industriei, problema că toate naţiunile
să adopte pentru tarifele lor vamale şi statisticile celor oficiale, un sistem de
clasificare comparabil şi o tehnologie uniformă.
În 1889 de asemenea, s-a reunit la Washington prima conferinţă internaţională
a statelor americane, care au recomandat adoptarea unui nomenclator comun de
descriere al mărfurilor în ordine alfabetică şi în termen echivalent în engleză,
portugheză şi spaniolă.

1
Bomboş Sever Gabriel, Nicolaie Vasile Dragoş, op.cit., p.118.

25
Dar prima nomenclatură statistică internaţională uniformă a fost adoptată la
ce-a de-a doua conferinţă internaţională de statistică sub forma unei Convenţii,
semnată la Bruxelles, în 1913, de 28 ţări.
Nomenclatorul cuprinde 186 de poziţii repartizate în cinci grupe: animale vii,
alimente şi băuturi, materii prime şi semiproduse manufacturate, aur şi argint. Ea a
servit ca bază la elaborarea primei statistici comerciale efectuată în 1922 de Biroul
Internaţional de Statistică Comercială. Acest nomenclator a fost, de asemenea,
utilizat direct sau indirect de tarifele unor ţări.
În mai 1927, ideea stabilirii unui cadru comun pentru tarifele vamale ale
diferitelor ţări a fost reţinută sub forma unei Recomandări de Conferinţă
economică mondială reunită sub egida Societăţii Naţiunilor. Un comitet de experţi
a fost însărcinat cu pregătirea unui proiect de nomenclatură vamală, care a fost
elaborat în prima versiune în 1931 şi apoi revizuit în 1937. Această nomenclatură,
cunoscută ca “Nomenclatura de la Geneva” cuprindea 991 de poziţii repartizate în
864 capitole grupate la rîndul lor în 21 de secţiuni. Printre poziţiile principale, care
făceau obiectul unei nomenclaturi, constituite de la 1 la 991, erau incluse două, trei
sau patru subpoziţii. Poziţiile principale aveau, în principiu, un caracter
obligatoriu. Ţările puteau să reducă subpoziţiile regrupîndu-le între ele, fie să
stabilească noi distincţii.1
O astfel de metodă trebuia să permită ca toate tarifele să cuprindă un
minimum de dezvoltare şi să evite o simplificare exagerată. De altfel, o descriere,
foarte detaliată rămîne posibilă fără ca să influenţeze uniformitatea nomenclaturii
tip.
În materie de comerţ exterior există legături foarte strînse şi chiar o anumită
interdependenţă între domeniul vamal propriu zis şi domeniul statistic, obiectivul
fiind strict acelaşi atât pentru mărfurile importate, cât şi pentru cele exportate. Din
această cauză, în cea mai mare parte a tarifelor, datele elementare de statistică ale

1
Caraiani Gh.. op.cit., p.65.

26
comerţului internaţional sunt culese pe baza documentelor vamale de import sau
export. Este deci indispensabil de stabilit, chiar în lipsa unei uniformităţi de
structură cel puţin o concordanţă cât se poate de strictă între cele două clasificări.
Încă din 1951, ca urmare a lucrărilor efectuate de grupul de studii, pentru
uniunea vamală europeană pe de o parte şi Comisia de Statistică a Naţiunilor
Unite, pe de altă parte, a fost stabilit un tabel de concordanţă în două sensuri. Acest
tabel a fost refăcut de Consiliul de Cooperare Vamală în 1956 pe baza
nomenclaturii revizuite în 1955.
La sfîrşitul anilor ’60, părţile antrenate în comerţul internaţional au resimţit
necesitatea raţionalizării şi armonizării datelor ce figurează pe documentele
întocmite în comerţul exterior şi mai ales a raţionalizării descrierii şi codificării
ţărilor, unităţilor de cantitate, a modalităţilor de transport propriu pentru unele
mărfuri şi în mod special al mărfurilor şi s-a constatat de altfel că în cursul
aceleiaşi tranzacţii internaţionale o marfa poate să fie descrisă în cca 17 feluri.
Apariţia tehnică de transmitere automată a datelor putea cu certitudine să
remedieze această situaţie, cu condiţia să existe un cod recunoscut pe plan
internaţional pentru indentificarea mărfurilor. Aceste preocupări au fost în mod
esenţial concretizat prin studii întreprinse de Comisia Economică pentru Europa
din grupul de lucru asupra facilitării procedurilor in comerţul internaţional şi în
cadrul unui grup de experţi care au analizat necesitatea unor astfel de date în
documente.
La începutul anului 1970, reprezentanţii Consiliului de Cooperare Vamală au
studiat această evoluţie cu alte organisme internaţionale, iar cu ocazia unei
reuniuni a Comisiei Economice pentru Europa, s-a convenit că, fiind cel mai bine
plătit, Consiliul de Cooperare Vamală să ia iniţiativa unui studiu asupra
problemelor legate de descrierea şi codificarea mărfurilor.1

1
Bomboş Sever Gabriel, Nicolaie Vasile Dragoş. Op. cit., pag. 119-121.

27
Studiile, ca şi lucrările pregătitoare, efectuate sub auspiciile Consiliul de
Cooperare Vamală, a permis stabilirea după 13 ani a “Sistemului armonizat de
descriere şi codificare a mărfurilor”, şi să fie stabilită o Convenţie internaţională
care să-i asigure aplicabilitatea în practică.

1.3. Cadrul internaţional care reglementează principiile de funcţionare a


tarifelor vamale G.A.T.T.

Principalul acord internaţional care reglementează principiile de funcţionare


a tarifelor vamale este Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.).1
La prima sesiune a Consiliului Economic şi Social al ONU a fost adoptată
decizia de a se convoca o Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Utilizarea
Forţei de Muncă în scopul de a elabora o cartă a unei organizaţii comerciale
internaţionale. Comisia pregătitoare, formată din reprezentanţii a 23 de state, a
hotărît că paralel cu activitatea de elaborare a cartei şi pînă la rectificarea ei, să
iniţieze şi primele negocieri pentru reducerea taxelor vamale şi a altor restricţii din
comerţul internaţional. Aceste negocieri au avut loc în octombrie 1947, iar
rezultatele lor au fost cuprinse în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Acest
tratat, care urma să fie o anexă la Carta viitoarei organizaţii comerciale
internaţionale, încorpora şi o serie de reguli după care să se călăuzească statele
membre în desfăşurarea schimburilor comerciale reciproce. Tratatul a intrat în
vigoare în ianuarie 1948. Organizaţia Mondială a Comerţului urma să funcţioneze
ca agenţie specializată sub auspiciile Naţiunilor Unite din Cartă, să creeze nu
numai o disciplină în comerţul mondial, ci şi reguli referitoare la forţa de muncă,
practici restrictive, investiţii internaţionale, servicii acorduri pentru produsele de
bază.2

1
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) din 30 octombrie 1947, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1948;
2
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 58;

28
În 1948 a fost adoptată Carta pentru Organizaţia Mondială a Comerţului sub
denumirea de “Carta de la Havana”. Ea a fost ratificată de statele semnatare si
deci organizaţia respectivă nu a mai luat fiinţă, rămînînd în vigoare numai Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ, care nu are statut juridic de organizaţie
internaţională, dar întreţine legături cu organizaţiile specializate ale O.N.U.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ reprezintă o înţelegere contractuală
între 103 guverne care împreună deţin peste 90% din comerţul mondial de mărfuri.
Obiectivul acestuia este de a oferi mediului internaţional comercial, siguranţa şi
previzibilitatea, condiţii pentru dezvoltarea investiţiilor şi crearea de noi locuri de
muncă. În acest fel, sistemul multilateral de comerţ contribuie la creşterea
economică şi dezvoltarea comunităţii internaţionale. Deosebit de importantă este
natura contractuală a G.A.T.T., potrivit căreia membrii sunt numiţi părţi
contractante. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ este deci un tratat
multilateral internaţional prin care ţările membre se obligă să respecte anumite
principii şi reguli în domeniul relaţiilor comerciale, să elimine sau să consolideze
taxele şi să înlăture alte obstacole din calea schimburilor comerciale reciproce, în
sensul realizării în mod treptat a liberalizării comerţului internaţional.1 Tarifele
vamale au format obiectul unor înţelegeri multilaterale stabilite în scopul asigurării
unei aplicări nediscriminatorii a taxelor vamale şi evitării folosirii unor metode de
majorare a protecţiei precum şi pentru facilitarea negocierilor de convenire a unor
concesii vamale reciproce.
Fundamentarea teoretică a G.A.T.T. se anexează pe folosirea tarifului vamal
ca instrument principal de reglementare a schimburilor comerciale internaţionale.2
Se are în vedere garantarea posibilităţii ca întreprinderile importatoare să poată
opta pe considerente comerciale între aprovizionarea din import sau cea din
interior(în cazul în care preţul mărfii de import la care s-a adăugat taxa vamală este

1
Буков Е. А., Галанджи Е. Ф.Учебник пособие в помощь слушателям изучающим таможенное дело.
Москва, 1994 , с.78.
2
Chibuţiu A. op.cit., p.169.

29
inferior preţului mărfii similare din producţia internă, importatorul poate opta
pentru o aprovizionare din import).
În spiritul acestei reguli, art. XI G.A.T.T. stabileşte că ţările membre vor
renunţa la îngrădirile de ordin cantitativ existent. De la această regulă se admite o
derogare enunţată în art. XII G.A.T.T. şi anume întroducerea restricţiilor cantitative
cu scopul salvgardării balanţei de plăţi aflate în dezechilibru, deoarece însoţită de
condiţia, enunţată în art. XIII G.A.T.T., ca aceste îngrădiri să fie aplicate în mod
nediscriminatoriu în relaţiile dintre părţile contractante.1
În acest sens, art. XII G.A.T.T. prevede: “Valoarea vamală a mărfurilor
importate trebuie să se bazeze pe valoare reală a mărfii respective, la care, se
aplică taxa, sau pe valoarea unei mărfi similare şi nu trebuie să se bazeze pe
valoarea produselor de origine naţională sau pe valori arbitrare sau
fictive”.2Urmează precizarea privind coeficientul de transformare a preţului de
import în valută străină în preţ de import in valută naţională. În acest sens, art. VII
G.A.T.T. prevede: “Cînd pentru o parte contractantă apare necesitatea în scopul
aplicării prevederilor mai sus enunţate, să convertească în propria sa monedă un
preţ exprimat în moneda altei ţări, costul de schimb ce va folosi pentru
conversiune trebuie să se bazeze, pentru fiecare dintre monedele respective, pe
paritatea respectivă în conformitate cu un acord special de schimb încheiat în
cadrul G.A.T.T. sau pe paritatea stabilită conform articolelor Fondului Monetar
Internaţional, pe o rată recunoscută de Fond.”3
Pentru a exclude posibilitatea ca statele să poată limita importurile prin
mijloacele fiscale diferite de taxele vamale, statutul G.A.T.T. prevede în art. III că,
“produsele din teritoriul oricărei părţi contractante nu vor fi supuse direct sau
indirect la taxe sau alte impuneri interne, de orice natură superioare celor
aplicate, direct sau indirect, produselor naţionale similare.” Această regulă
denumită “regim naţional în materie de taxe şi reglementări interne” are în vedere

1
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) din 30octombrie1947, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1948;
2
Ibidem.
3
Ю.Павлов, И.Кудявцев. Op. cit., стр.106;

30
garantarea posibilităţii de obţinere, pe considerente comerciale, între
aprovizionarea din producţia indigenă sau de import.
Recunoscînd că deseori taxele vamale constituie un serios obstacol în calea
comerţului internaţional, ţările membre G.A.T.T. au convenit că periodic să
organizeze negocieri pentru reducerea reciprocă a acestor taxe. În legătură cu
metodele de desfăşurare a negocierilor trebuie menţionat principiul “furnizorului
principal”, conform căruia pot solicita concesii numai acei exportatori care
acţionînd împreună deţin ponderea principală în exportul produsului respectiv.
Această regulă evită situaţia ca o concesie întrodusă în favoarea unui furnizor
marginal să beneficieze în practică în virtutea clauzei naţiunii celei mai favorizate,
unui furnizor mult mai important, fără ca acestuia din urmă să i se fi oferit în
schimb o concesie echivalentă. Concesiile tarifare pot lua forma unei reduceri
efective la nivelul unei taxe în sensul de a nu majora. Odată convenite, concesiile
vamale nu pot fi retrase decât după negocieri cu partenerii cu care respectivele
concesii au fost stabilite sau cu oricare alt partener recunoscut ca furnizor
principal.1
Principiul de bază al activităţii în cadrul G.A.T.T., este cel al nediscriminării
în relaţiile comerciale dintre părţile contractante în particular, clauza naţiunii celei
mai favorizate (definită ca normă fundamentală a relaţiilor comerciale
internaţionale în G.A.T.T. în 1947).
În esenţă clauza naţiunii celei mai favorizate presupune aplicarea unui
tratament egal, nediscriminatoriu între cei doi parteneri. Ca urmare, orice avantaj
ce se acordă unei părţi terţe de către unul din parteneri trebuie extins şi în
raporturile dintre ei.
Clauza naţiunii celei mai favorizate a fost aplicată în formă necondiţionată şi
care presupune extinderea automată necondiţionată a avantajelor.2

1
Gheorghe Caraiani. Op. cit., pag. 60-61;
2
A. Chibuţiu. Op. cit., pag. 139;

31
Comerţul cu servicii prezintă o mare importanţă în comerţul internaţional
prin ponderea ridicată pe care o deţine (circa 20%). Este de reţinut aspectul că
serviciile deţin o pondere tot mai ridicată în produsul intern brut al statelor (în
ţările dezvoltate a ajuns la circa 60%).1
Pe parcursul negocierilor s-au manifestat mari divergenţe în ceea ce priveşte
definiţia serviciilor, sfera de aplicare a regulilor şi disciplinelor, problema clauzei
naţiunii celei mai favorizate în acest domeniu.
Tot din prima secţiune a Declaraţiei, fac parte negocierile tarifare (negocieri
privind taxele vamale). Negocierile tarifare nu au constituit obiectivul tradiţional,
adesea exclusiv, al celor şapte runde anterioare din cadrul G.A.T.T., care au avut ca
efect o diminuare a nivelului mediu al protecţiei tarifare practicate de ţările
industriale de la cca 40% la aproximativ 4,7%. Cu toate acestea, se înregistrează
încă în numeroase ţări niveluri ridicate la protecţia tarifară în unele sectoare,
precum şi progresivitate a nivelului taxelor în funcţie de gradul de prelucrare a
produselor. Rezultatele notabile, pe ansamblu, ale rundelor anterioare, precum şi
atenţia sporită acordată de către ţările industrializate domeniilor noi incluse pe
agenda acelei runde, au avut ca efect o aparentă plasare a negocierilor tarifare pe
planul doi, cel puţin din punctul de vedere al ritmului negocierilor. Numeroase ţări
mici şi mijlocii, în special cele în curs de dezvoltare, au sublimat însă necesitatea
ajungerii la rezultate substanţiale, în negocierile tarifare, în măsură să asigure un
acces sporit pe pieţele externe.
Principalele confruntări în negocierile privind taxele vamale au fost legate de
nivelul general al reducerilor, gama produselor acoperite, procedura de negocieri şi
nivelul angajamentelor participanţilor. Cu ocazia reuniunii ministeriale de la
Montreal, s-a convenit ca negocierile tarifare din cadrul Rundei Uruguay ar trebui
să ajungă la reduceri cel puţin echivalente cu cele convenite la Runda Tokyo,

1
Tudor Georgescu, Gh. Caraiani. Op. cit., pag 72;

32
respectiv o diminuare cu circa o treime, acest obiectiv fiind însoţit şi de convenirea
procedurilor de negocieri.1
Ca şi în rundele anterioare, definirea unei metode comune de efectuare a
reducerilor a constituit un prim şi important obstacol.
Pînă la Runda Dilon, procedura utilizată a fost bazată pe tehnica cererii şi
ofertei, produs cu produs. Runda Kennedy a introdus ca inovaţie metoda reducerii
liniare, constatînd reducerea generală a taxelor vamale cu un procent convenit, iar
în cadrul Rundei Tokyo, această procedură se ameliorează, întroducîndu-se o
formulă de armonizare în măsură să conducă la o reducere mai accentuată a taxelor
vamale ridicate. Pe parcursul negocierilor, desfăşurate pînă la sfîrşitul anului 1990,
a fost evidentă preferinţa participanţilor, cu excepţiaSUA, pentru utilizarea unor
formule cu efect de armonizare asemănătoare celei din runda anterioară. Pentru
lărgirea concesiilor această tehnică ar fi putut fi suplimentară, de la caz la caz,
pentru ţările interesate cu tehnica cerere – ofertă anexată de produs. Această
procedură ar fi prezentat avantajul facilităţii negocierilor conducînd totodată la
atingerea obiectului global de reducere convenit pentru această rundă şi oferind un
grad de siguranţă sporit ţărilor mici şi mijlocii în satisfacerea intereselor lor de a
beneficia de un acces îmbunătăţit pe pieţele externe (spre deosebire de formula
cerere – ofertă care se plasează într-o poziţie de negociere mai nefavorabilă în
raport cu marii parteneri comerciali). Procedura de negociere convenită în
ianuarie 1990 a reţinut această ultimă variantă, lăsînd totuşi posibilitatea ca
participanţii interesaţi să-şi poată baza ofertele lor de reduceri tarifare pe folosirea
unei alte formule. Adoptarea procedurii de negociere a marcat intrarea efectivă în
procesul de schimb de concesii pînă la sfîrşitul anului 1990, cca 50 de participanţi
au prezentat oferte tarifare şi şi-au desfăşurat numeroase negocieri bilaterale vizînd
îmbunătăţirea acestora.2

1
Сандрвский К.К. Таможенное право. Киев 1974, стр.48; А. Ф. Ноздрачев. Таможенное право. Москва 1998,
с.119; Gh. Caraiani, C. Cazacu. Vamuirea mărfurilor de export – import. Editura Economica, Bucureşti, 1996, p.60.
2
Chibuţiu A., op.cit., p.142.

33
În ceea ce priveşte aria produselor acoperite, ţările în curs de dezvoltare au
insistat că negocierile să acopere întregul univers tarifar, respectiv atât produsele
industriale, cât şi cele agricole. Adoptarea problemei accesului pe pieţe în mai
multe grupuri de negocieri a împiedicat însă adoptarea unei decizii clare, vizînd
acoperirea de către grupul de negocieri asupra taxelor vamale a întregului univers
tarifar, respectiv atât produselor industriale, cât şi cele agricole.
Cu privire la contribuţia participanţilor la liberalizarea tarifară, este de
menţionat insistenţa majorităţii tarifare industrializate ca ţările în curs de
dezvoltare să aducă o contribuţie sporită comparativă cu rundele anterioare, atât
prin efectuarea de reduceri de taxe vamale (celor mai avansate solicitîndu-se să
urmeze acelaşi regim ca şi ţările dezvoltate), cât şi prin sporirea considerabilă a
consolidării tarifare1.
Ţările în curs de dezvoltare au susţinut însă să fie respectat principiul general
de negociere înscris de la Punta del Este, conform căreia nu ar trebui să li se
solicite contribuţii incompatibile cu nevoile lor comerciale şi de dezvoltare.
Totodată ele au solicitat ca măsurile autonome de liberalizare pe care le-au pus în
aplicare să fie recunoscute drept aport la realizarea obiectivului rundei de
liberalizare a comerţului.
Runda Uruguay, aşa cum s-a stabilit la Punta del Este, urma să se încheie în
patru ani. Reuniunea ministerială de la Montreal din decembrie 1998 a marcat
progrese importante în desfăşurarea negocierilor dar şi în număr însemnat de
divergenţe în probleme cheie ale acestor negocieri multilaterale. Runda Uruguay ar
fi trebuit deci, să se încheie la reuniunea ministerială din decembrie 1990 la
Bruxelles. Unele progrese s-au realizat cu acest prilej, însă nu s-a putut ajunge la o
înţelegere privind accesul pe piaţa produselor agricole, cât şi a ceea ce priveşte
reducerea ajutoarelor financiare. Desigur că probleme mai mari au rămas de

1
Chibuţiu A., op.cit., p.143.

34
soluţionat şi în alte sectoare. În faţa acestui eşec al reuniunii de la Bruxelles,
miniştrii au decis să prelungească Runda Uruguay1.
Am putea spune că negocierile privind schimbul de concesii tarifare
continuă. Rezultatele acestora se vor înscrie ca şi în trecut într-un protocol tarifar,
punerea în aplicare a concesiilor vamale convenite ar urma să se facă progresiv în
cadrul unei perioade ce urmează să se convingă (propunerile actuale merg de la 5
pînă la 8 ani). În concluzie putem afirma că unul din rezultatele Rundei
Uruguay a fost crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). G.A.T.T., sub
auspiciile căruia au fost lansate negocieri, a incetat în prezent să mai fie o
organizaţie separată şi a fost inclus în cadrul OMC.

1.4. Norme internaţionale privind folosirea tarifelor vamale

În toate timpurile oamenii au fost preocupaţi să atribuie o valoare mărfurilor


pe care le-au produs sau le-au vîndut fie în comparaţie cu alte produse, fie în raport
cu o anumită unitate monetară.
Începutul secolului XX, concomitent cu expansiunea comerţului şi cu
internaţionalizarea acestuia, a marcat în rîndul factorilor interesaţi o sporire a
preocupărilor de a găsi metode de evaluare a mărfurilor care pot fi utilizate pe plan
mondial. evaluarea mărfurilor pe baza unor criterii naţionale se transformă odată
cu trecerea timpului într-o veritabilă frînă în calea comerţului internaţional.
În anul 1947, în cadrul unui organism internaţional, respectiv în cadrul
G.A.T.T. s-a hotărît demararea lucrărilor pentru punerea în aplicare a unui articol al
acestui Acord, respectiv art.VII, pentru crearea unui sistem de evaluare a mărfurilor
în scopuri vamale care să răspundă atât intereselor comerţului, cât şi intereselor
administraţiilor statelor membre.2

1
Chibuţiu A., op.cit., p.143.
2
Caraiani Gh., op.cit., p.68.

35
De la acest demers, s-a ajuns ca experţi provenind din mai multe ţări
preocupate de găsirea unui sistem de evaluare convenabilă să realizeze o definiţie a
valorii în vamă care să fie acceptată de cât mai mulţi participanţi la schimburile
internaţionale. Astfel, s-a realizat o primă definiţie a valorii în vamă, cunoscute sub
denumirea Definiţia de la Bruxelles.
Sistemul de evaluare bazat pe definiţiei de la Bruxelles pornea de la adoptarea
teoretică a noţiunii de valoare, anume de la termenul de preţ normal al mărfurilor
în condiţii de concurenţă. Sistemul bazat pe această definiţie, aşa cum era ea
concepută, oferea administraţiilor vamale posibilitatea să respingă preţul mărfurilor
ori considerau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acceptarea acestuia. Această
abordare teoretică a noţiunii de valoare răspundea mai degrabă unei logici
administrative decât unui interes comercial. Pentru a înlătura aceste neajunsuri,
între anii 1973-1979, în cadrul negocierilor comerciale multinaţionale cunoscute
sub denumirea Runda Tokyo, s-a hotărît crearea unui sistem de evaluare a
mărfurilor care să răspundă realităţilor comerciale şi care să înlăture neajunsurile
sistemului de evaluare, bazat pe definiţia de la Bruxelles. Se căuta un sistem de
elaborare în sens pozitiv a valorii pornind de la realităţile concrete oferite de
schimburile internaţionale de mărfuri, bazat pe preţul efectiv plătit sau de plătit.
Negocierile au fost finalizate prin adoptarea unui cod de evaluare cunoscut sub
denumirea de Acordul privind aplicarea articolului VII din Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ, pe scurt Codul de evaluare G.A.T.T., prin care valoarea în vamă
poate fi definită ca fiind “acea sumă reţinută pentru calculul taxelor vamale
aferente mărfurilor importate”.1
O primă regulă de bază anunţată în definirea valorii vamale, cu bază de calcul
a cuantumului taxelor vamale, o putem extrage din ceea ce urmează. Astfel, art.
VII din G.A.T.T. prevede: “Valoarea vamală a mărfurilor importate trebuie să se
bazeze pe valoarea reală a mărfii respective la care se aplică taxe sau pe valoarea

1
Martinn G., Puiu Al. Dicţionar de relaţii economici internaţionale. Bucureşti, 1993, p.83.

36
mărfii similare şi nu trebuie să se bazeze pe valoarea produselor de origine
naţională sau pe valori arbitrare sau fictive”.1
Valoarea reală, trebuie să fie preţul la care, în momentul şi în locul determinat
prin legislaţia ţării importatoare, marfa importată sau marfa similară este vîndută
sau oferită spre vânzare în cursul unei operaţiuni comerciale normale, efectuate în
condiţie de deplină concurenţă. În cazul în care va fi imposibil să se determine
valoarea reală în vamă trebuie să se bazeze pe o echivalenţă cât mai apropiată de
această valoare.
Pentru aplicarea regulilor de evaluare vamală prevăzută de G.A.T.T., s-a
încheiat Convenţia privind valoarea vamală a mărfurilor din 1950 de la Bruxelles.
Odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei de la Bruxelles, statele capitaliste pot fi
grupate după modul de determinare a valorii în vamă după trei categorii: ţări care
evaluează această valoare pe baza valorii C.I.F. a mărfurilor; care au semnat
Convenţia de la Bruxelles cu privire la valoarea în vamă; ţări care aplică sistemul
de evaluare pe baza valorii F.O.B. sau alte sisteme.2
În cazul ţărilor care aplică sistemul de determinare a valorii vamale pe baza
preţului F.O.B. sau alte sisteme, metodologiile sunt variate. Astfel, în Canada,
organele vamale pot lua bază de calcul a valorii în vamă “curent domestic value”,
adică valoarea în baza de origine, dacă această valoare este superioară preţului
facturat. O valoare inferioară lui “curent domestic value”, poate fi acceptată numai
dacă se demonstrează că aceasta nu este o valoare de dumping. De multe ori, este
greu de aflat preţul mărfii respective în ţara de origine, de aceea, în Canada, de
multe ori organele vamale pot cere exportatorului o factură vamală care să indice
valoarea mărfii în cauză pe piaţa de origine în ziua îmbarcării. Dacă preţul pe piaţă

1
Acord privind aplicarea articolului VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ referitor la evaluarea în vamă,
Geneva, 12 aprilie 1979, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1981.
2
CIF (Cost Insurance, Freght – Cost, Asigurare, Navlu), formulă ce desemnează potrivit regulilor Incoterms 2000 că
vânzătorul plăteşte navlul şi trebuie să procure asigurarea marină împotriva riscului de pierdere sau deteriorare a
mărfurilor în timpul transportului; FOB (free on Board – Franco la Bord) formulă ce desemnează potrivit regulilor
Incoterms 2000 că mărfurile sunt aduse la bordul navei de către vânzător în portul de expediere specificat în
contractul de vânzare.

37
depăşeşte preţul stipulat în contract, taxele vamale se stabilesc pe baza celui mai
ridicat dintre ele.1
De la regulile menţionate, o abatere flagrantă este sistemul american de
evaluare vamală (American Selling Price), potrivit căruia taxele vamale nu se
percep la valoarea reală a mărfii importate, ci la preţul intern al produsului similar,
mult mai ridicat decât preţurile de import.
Sistemul “preţurile de vânzare americane” (American Selling Price-
ASP)este un sistem conform căruia taxele vamale asupra unei serii de produse
importate de SUA nu se calculează în raport cu preţul de export al acestora sau
preţul efectiv plătit de importator, ci pe seama preţului pieţei naţionale americane
pentru produsul respectiv care este stabilit în mod arbitrar de către autorităţile
vamale. Cele mai importante produse reglementate în vamă conform acestui sistem
sunt produsele chimice, încălţăminte de cauciuc, mănuşile tricotate din lînă, etc. La
aceste produse taxele vamale calculate conform acestui sistem -ASP- pot ajunge la
200% ad valorem.
Valoarea de export se stabileşte ţinînd seama de preţurile practicate de ţara
exportatoare la exporturi similare pe pieţe caracteristice. Cînd valoarea de export
nu poate fi determinată, stabilirea valorii în vamă se face pe baza sistemului valorii
americane, a preţurilor practicate la acest produs sau produse similare pe piaţa
americană. Valoarea calculată se foloseşte cînd ”valoarea americană” nu poate fi
dedusă şi se bazează pe calculul estimativ al costurilor materiale şi a celorlalte
cheltuieli de producţie făcute în condiţii de producţie normale plus 10% din
valoarea calculată (cheltuieli generale aferente producţiei) plus costul ambalajelor,
plus 8% profitul normal adăugat produselor din ţara de origine.
Acest sistem are un caracter restrictiv, determinat în principal de două
elemente:
Preţurile americane pe baza cărora se calculează valoarea în vamă sunt mai
ridicate decât preţurile F.O.B. practicate pe piaţa internaţională la exportul de

1
Шишаев А.И. Регулирование международной торговли торварами. Москва, 1998, с.68.

38
produse comparabile şi în condiţiile de comercializare similară. În cadrul
negocierilor din Runda Kennedy, SUA s-au angajat să renunţe la acest sistem.1
Determinarea valorii în vamă prin Convenţia de la Bruxelles nu înseamnă
interpretarea ei uniformă în toate ţările semnatare. Unele din aceste ţări folosesc
metode diferite în vamă, argumentînd că preţurile din factură (care ar trebui
conform Convenţiei să stea la baza determinării vamale) nu sunt acceptate.
În strînsă legătură cu definirea valorii vamale este şi precizarea inclusă în
textul Convenţiei privind coeficientul de transformare a preţului de import în
valută străină, în preţ de import în monedă naţională. Această precizare este
justificată de art. VII, potrivit căruia valoarea la care se aplică taxele vamale
trebuie să fie valoarea reală.
“Pentru aceasta este necesar ca transformarea preţului mărfi import
exprimat în valută străină, în preţ de import exprimat în valută naţională să se
facă la un curs real, în principiu recunoscut de Fondul Monetar Internaţional”.2
Se interzice folosirea valorii interne sau a unei valori arbitrare ca bază de
calcul a taxei vamale. În acest sens, art. VII din G.A.T.T. precede că “cînd pentru o
parte contractantă apare necesitatea, în scopul aplicării prevederilor mai sus
enunţate, să convertească în propria sa monedă, în preţ exprimat în valuta altei
ţări, cursul de schimb ce va fi folosit pentru conversiune trebuie să se bazeze,
pentru fiecare din monedele respective, pe paritatea stabilită conform articolelor
FMI, pe o rată recunoscută de fond, sau pe o paritate stabilită în conformitate cu
un acord special de schimb încheiat în cadrul G.A.T.T. În absenţa unei astfel de
parităţi sau unui astfel de curs recunoscut, rata de conversiune va trebui să
corespundă efectiv valorii curente a monedei naţionale în tranzacţii comerciale.
Criteriile şi metodele ce servesc la determinarea valorii produselor supuse taxelor
vamale, trebuie să fie constante şi să beneficieze de publicitatea necesară pentru a

1
Габричидзе Б. Н. Российское таможенное право. Издательство Норма, Москва 2001, с.301.
2
Acord privind aplicarea articolului VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ referitor la evaluarea în vamă,
Geneva, 12 aprilie 1979, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1981.

39
permite comercianţilor să determine valoarea vamală cu o aproximaţie
suficientă”.1
Acordul a fost adoptat de un număr mare de ţări, în special cele dezvoltate din
punct de vedere economic şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Acordul privind aplicarea art.VII din G.A.T.T. este gestionat de două
organisme internaţionale instituite în virtutea art18 din acord şi anume:
- Un comitet de evaluare în vamă compus din reprezentanţii fiecărei părţi la
Acord, care se reuneşte în mod normal cel puţin o dată pe an şi care se preocupă în
special de aspecte legate de comerţ, dînd posibilitate ţărilor membre de a proceda
la consultări asupra problemelor ridicate de aplicarea acestuia;
- Un comitet tehnic de evaluare în vamă pus sub auspisciile Consiliului de
Cooperare Vamală, care asigură sub aspect tehnic uniformitatea interpretării şi
aplicării Acordului.
Valoarea în vamă este o noţiune indispensabilă tuturor participanţilor la
schimburile internaţionale de mărfuri. Funcţiile valorii în vamă sunt cele
menţionate mai jos. Astfel, avem:
A. Baza de calcul pentru taxele vamale. Valoarea în vamă reprezintă baza de
calcul a taxelor vamale, ea fiind compusă din:
1. Preţul mărfii efectiv plătit sau de plătit;
2. Cheltuieli de transport. Dacă nu au fost incluse în preţ, ele trebuie
adăugate în baza documentelor care justifică aceste cheltuieli. Informaţii asupra
cuprinderii sau nu a acestor cheltuieli în preţ sunt oferite de studierea condiţiilor de
livrare a mărfii;
3. Costul ambalajelor. Dacă cumpărătorul trebuie să plătească pentru ca
marfa să fie ambalată într-un mod special şi dacă vânzătorul nu a inclus această
cheltuială în preţul său de vânzare, iar acest cost este facturat separat de

1
Габричидзе Б. Н., Шахматев А.А. Таможенно – тарифное регулирование внешнеэкономической
деятельности в Российской Федерации. Москва, 1994, с.51.

40
cumpărător sau este plătit unei alte persoane sau este efectuat chiar de cumpărător,
acest element trebuie semnalat vămii pentru determinarea valorii în vamă.
4. Aporturile. Prin această categorie de cheltuieli se înţeleg toate
elementele care sunt furnizate la un preţ redus sau fără plata vânzătorului sau
fabricantului în măsura în care preţul efectiv plătit nu include aceste cheltuieli.
Spre exemplu: materii prime, utilaje, piese de schimb. Aceste cheltuieli fac parte
deci din valoarea în vamă şi trebuie declarate în momentul importului mărfurilor.
5. Redevenţe şi drepturi de licenţă. Dacă trebuie plătită o redevenţă sau
drepturi asemănătoare pentru cumpărarea unei mărfi, sume ce trebuie plătite
indiferent de momentul plăţii, trebuie declarate în vamă.
6. Alte plăţi. Există situaţii cînd dispoziţiile speciale sunt prezentate într-
o vânzare. Aceste dispoziţii pot influenţa preţul de vânzare şi implicit valoarea în
vamă. Taxele vamale “specifice” sunt în general mai uşor de aplicat, ele fiind
calculate în funcţie de cantitate, greutate volum sau altă unitate de măsură
specifică. Aplicarea acestui tip de taxă vamală ridică unele probleme administraţiei
vamale, necesitînd operaţii de cîntărire, urmărire, măsurare. Acest inconvinient a
făcut ca multe ţări să renunţe la acest tip de taxă, în favoarea taxelor vamale “ad
valorem”. Aplicarea taxelor “ad valorem” asigură un cadru mai adecvat cooperării
şi integrării internaţionale, fiind mai aproape de realitate.
B. Baza de calcul pentru alte taxe cu caracter fiscal.
În vederea determinării bazei de impozitare pentru taxa pe valoarea adăugată
şi accize, în cadrul mărfurilor provenite din import, se porneşte la fel de la noţiunea
de valoare în vamă. Astfel, baza de impozitare pentru accize pentru mărfurile
provenite din import se determină prin însemnarea valorii în vamă cu cuantumul
taxelor vamale, precum şi cuantumul altor taxe percepute în momentul vămuirii
(suprataxele vamale, comision pentru activităţi vamale, taxe de magazinaj).
Cuantumul accizelor se determină prin înmulţirea bazei de impozitare pentru
accize cu cota de accize. Baza de impozitare pentru taxa pe valoarea adăugată se
determină prin însumarea valorii în vamă cu cuantumul taxelor, cu cuantumul altor

41
taxe care se percep în momentul vămuirii (suprataxe vamale, comision pentru
activităţi vamale) şi cu cuantumul accizelor. Este evident că o bază de pornire
determinată incorect conduce la determinarea incorectă a acestor impozite datorată
bugetului de stat.
C. Măsură de control pentru comerţul exterior.
În funcţie de interesele de control la import sau la export, aceste măsuri se
referă la contingenţe sau la platforme valorice. Pentru ca aceste măsuri să fie
eficiente, este necesar să existe un element de cuantificare unanim acceptat.
D. Instrument de negociere în acordurile internaţionale.
Utilizarea unui sistem de evaluare comun între statele participante la acorduri
internaţionale face ca reducerile de taxe(concesiile tarifare) să producă aceleaşi
efecte în ambele părţi. Utilizarea unor sisteme diferite de evaluare poate conduce la
anularea efectelor urmărite iniţial la încheierea acordurilor economice.
E. Instrument prin care se realizează statistica de comerţ exterior.
Pentru a realiza comparabilitatea datelor statistice este necesar ca statistica de
comerţ exterior să fie realizată pe baza aceloraşi principii de evaluare.
F. Determinarea originii mărfii.
Acordarea concesiilor tarifare se realizează în conformitate cu reguli de
origine bine determinate. Ţara de origine este considerată ţara unde marfa a fost
fabricată integral sau a fost supusă unei prelucrări suficiente. Drept ţară de origine
a mărfii pot fi considerate şi un grup de ţări, o uniune vamală de ţări, o regiune sau
o parte a ţării în cazul în care este necesar de a le evidenţia în scopul determinării
originii mărfii. Ţara de origine a mărfii se determină în scopul aplicării măsurilor
tarifare şi netarifare de reglementare a activităţii economice externe.1
G. Efectuarea calculelor de eficienţă în cadrul schimburilor internaţionale.
Utilizarea aceloraşi reguli pentru evaluarea mărfurilor permite importatorilor
şi exportatorilor să cunoască înaintea efectuării operaţiunilor de import sau export

1
Габричидзе Б. Н., Шахматев А.А.,op.cit., с.52-53.

42
cuantumul taxelor vamale şi al altor taxe la care vor fi supuse mărfurile lor atât în
ţara de import, cât şi în ţara în care acestea vor fi exportate.

43
Capitolul II. Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
Nomenclatorul vamal de la Bruxelles

2.1 Elaborarea şi punerea în aplicare a sistemului armonizat

Odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice de prelucrare și transmitereautomată


a datelor a dat o posibilitate reală de a rezolva problema elaborării unui sistem de
clasificare a mărfurilor internațional unificat, dar numai în cazul în care pentru
identificarea mărfurilor este utilizat un cod unic recunoscut la nivel internațional.
Astfel, la începutul anilor ᾿70, Consiliul de Cooperare Vamală a luat decizia
de a înființaun grup de lucru care ar studia posibilitățile de elaborare a unui sistem
internațional unic declasificare a mărfurilor, pentru a facilita, pe termen lung,
operațiunile de comerț exterior. Sistemul urma să răspundă necesităților principale
ale autorităților vamale, ale statisticilor, transportatorilor și producătorilor, mai
tвrziu este denumit „Sistemul Armonizat de descriere și codificare a mărfurilor”1
(în continuare – Sistem armonizat).
În raportul final aprobat de Consiliu în mai 1973, grupul de studiu preciza
următoarele:
- elaborarea unui sistem armonizateste nu numai posibilă, dar chiar
indispensabilă, pentru a facilita pe termen lung operaţiunile de comerţ
internaţional;
- sistemul trebuie elaborat pornind de la NCCD şi CTCI. Totodată studiile
făcute au demonstrat necesitatea de aduce celor două instrumente modificări
destinate de a adopta condiţiile actuale ale comerţului, de asemenea, era necesar să
se modifice unele părţi ale NCCDpentru a se facilita elaborarea sistemului, la fel
vor trebui luate măsurile de stabilire a “Sistemului armonizat de descriere şi
codificare a mărfurilor”pentru a i se asigura revizuirea;

1
Caraiani Gh. Reglementгri interne și internaționale privind vгmuirea mгrfurilor.București: Lumina Lex, 1997,
p.211-212.

44
- NCCD constituie baza sistemului armonizat. Această Nomenclatură cu
codificările sale de patru cifre, păstrează existenţa sa proprie în conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei la care se raportează.1
Cu ocazia elaborării sistemului, va trebui să se ţină seama de nomenclaturile
şi sistemele actuale de descriere a mărfurilor, care răspund în mod esenţial nevoilor
autorităţilor vamale, ale statisticii şi ale transporturilor.
Sistemul va fi elaborat sub auspiciile Consiliului de Cooperare Vamală, dar
pentru durata de elaborare a sistemului se va constitui un organism internaţional,
care să cuprindă reprezentanţi ai mai multor organizaţii şi care să ţină seama de
toate interesele. Şi va propune măsurile necesare pentru punerea în aplicare a
sistemului armonizat. În acelaşi timp cu aprobarea raportului Grupului de studiu
Consiliul a decis să se constituie un comitet al sistemului armonizat, care să fie
însărcinat pe de o parte cu elaborarea sistemului armonizat potrivit principiilor
directoare hotărîte de Grupul de studii, şi pe de altă parte cu pregătirea textului
menit să asigure aplicarea. De asemenea, a fost creat în cadrul secretariatului
Consiliului de Cooperare Vamală un grup special numit Biroul tehnic, urmînd să
efectueze lucrările prevăzute de noul comitet şi mai ales de a elabora propunerile
iniţiale relative la sistemul armonizat, care să fie supuse spre aprobarea
Comitetului.2
Secretarul general adjunct al Consiliului de Cooperare Vamală a fost numit în
fruntea Biroului tehnic şi a devenit preşedintele Comitetului Sistemului Armonizat.
Direcţia secretariatului Consiliului a acordat tot sprijinul Biroului, ceea ce i-a
permis să-şi îndeplinească această sarcină.
Întrucât obiectivul principal al sistemului armonizat a fost acela de a răspunde
nevoilor tuturor celor interesaţi în comerţul internaţional (vamă, statistică,
transporturi), Comitetul Sistemului armonizat, a trebuit să fie reprezentativ pentru
toţi cei interesaţi în domeniu. Astfel, în afara delegaţiilor administraţiilor vamale

1
Gh. Caraiani.Op.cit., pag. 88;
2
Н Драганов. Таможенное право. Москва, 2002, стр. 187;

45
ale diferitor state membre ale Consiliului, el a cuprins reprezentanţi ai diferitor
organizaţii internaţionale guvernamentale sau nonguvernamentale.
Pentru a efectua lucrările tehnice necesare, Comitetul a fost asistat de un grup
de lucru constituit din membrii Comitetului Permanent, din reprezentanţi ai altor
ţări (unii dintre ei nu erau membri ai consiliului)şi ai altor organizaţii. Aceşti
reprezentanţi au avut posibilitatea de asista la şedinţele plenare le Consiliului ca
observatori, dar în cadrul grupului de lucru, ei aveau drept de vot ca membrii
Comitetului. Această caracteristică a avut importanţa sa cînd Comitetul a decis că,
hotărîrile grupului de lucru care au întrunit majoritatea de voturi, să fie considerate
ca decizii ale Comitetului însăşi şi ca ele să nu fie reexaminate decât dacă o
delegaţie formula oficial rezerve. Faptul a făcut că aproape 60 de ţări plus 20 de
organizaţii naţionale sau internaţionale să contribuie la lucrările Comitetului
Sistemului armonizat şi a grupului său de lucru. Printre cei care au participat la
lucrările pregătitoare ale Sistemului armonizat trebuie numiţi mai ales
reprezentanţii administraţiilor naţionale care nu utilizau tarife bazate pe NCCD aşa
cum erau Biroul de statistică al ONU asupra comerţului şi dezvoltării, Acordul
general asupra tarifelor vamale şi comerţului – G.A.T.T., Organizaţie
internaţională pentru normalizare – ISO, Camera de Comerţ Internaţional – CCI,
Camera Internaţională a Marinei Comerciale, Asociaţia Internaţională a
transporturilor aeriene, Uniunea internaţională a Căilor ferate.1
Conform principiului fundamental stabilit de Grupul de Studiu, Sistemul
armonizat trebuie să fie elaborat nu numai în baza NNCD şi CTCI revizuită, dar
trebuie să se ţină seama şi de o largă gamă de alte sisteme de clasificare. Printre
aceste sisteme pot fi menţionate nomenclaturile tarifare statistice având ca bază
NCCD. Nomenclatura de mărfuri pentru statistica comerţului exterior a
Comunităţii Europene şi a comerţului exterior între statele sale membre, au fost
utilizate nomenclaturi având un caracter original cum a fost, de exemplu, tariful
vamal al SUA. Mai putem menţiona nomenclaturi de transport, ca de exemplu

1
Ibidem, стр. 188 – 189;

46
nomenclatura uniformă a mărfurilor Uniunii Internaţionale a Căilor Ferate, a
Uniunii Internaţionale de transport aerian, etc.
Din acest punct de vedere, proiectul Sistemului armonizat se prezintă ca o
nomenclatură structurată, fondată în principal de NCCD în întregime revizuită,
cuprinzînd poziţii de 4 cifre completate cu subpoziţii.1
Delimitarea în sistemul armonizat al mărfurilor sau grupelor de mărfuri a fost
admisă, în general numai cînd participanţii au fost de acord ca produsele în cauză
sau grupele de produse făceau obiectul unor schimburi comerciale importante. În
luna aprilie 1976, forma noului Sistem armonizat se conturase, iar în noiembrie
acelaşi, an, Comisia de statistică a ONU, conştientă de interesul prezentat de creare
pe termen lung a unei clasificări combinate a mărfurilor care să răspundă nevoilor
comerţului şi producţiei, recunoaşte că SH trebuie să joace un rol esenţial în
această sarcină şi că el va conţine, pentru mărfurile care fac obiectul unui transport
internaţional, elementele constitutive ale unei clasificări combinate a mărfurilor
atât pentru comercianţi cât şi pentru producători.
Această decizie a fost reafirmată cu ocazia reuniunilor ulterioare ale Comisiei
de Statistică şi a fost produsă concret în propunerile care au fost supuse
Comitetului SHşi grupului de lucru comun format din Biroul de statistică al ONUşi
Oficiul de Statistică al Comunităţilor Europene. Încadrîndu-se într-o strictă
disciplină, Comitetul SH a putut termina la începutul anului 1981 pregătire de
ansamblu a SH.2
Dacă în unele privinţe SH poate fi considerat ca o prelungire a NCCDşi a
CTCIrevizuită, aceasta de fapt este o nomenclatură din noua generaţie, polivalentă
codificată cu 6 cifre.
Întrucât SH era destinat să înlocuiască un timp NCCD, pe plan internaţional
s-a convenit să stabilească dispoziţiile necesare pentru redactarea unei noi

1
Regulamentul(CEE) nr.2658/87 din 23 iulie 1987 al Consiliului Privind Nomenclatorul tarifar şi statistic şi Tariful
Vamal comun, (JOCE/L 256 din 07 septembrie 1987);
2
Тимошенко И. В., Девяткина Е. М. Таможенное право России. Курслекции. Особеннaя часть. Москва, 2001,
стр. 156;

47
convenţii internaţionale asupra SH şi să se ia măsurile complementare, care se
impun în anumite domenii conexe. Între 1981 şi 1983, Comitetul nomenclaturii a
întreprins o revizuire completă a taxelor deja adoptate provizoriu, şi a căutat soluţii
definite la unele probleme tehnice rămase în suspensie. În mai 1983, Comitetul SH
şi grupul său de lucru împreună cu comitetul nomenclaturii au pus la punct toate
problemele aflate în suspensie care interesau în mod egal cele două comitete.
Întocmirea anexelor nefiind terminată, s-au recomandat Consiliului mai multe
măsuri. Una dintre acestea a fost crearea Comitetului Internaţional al SH, care a
fost însărcinat cu gerarea SH şi cu supravegherea intereselor acestui sistem pînă la
intrarea în vigoare a noii Convenţii. O altă măsură a fost crearea de către Comitetul
Internaţional şi de Comitetul Nomenclaturii a Grupului de lucru mixt însărcinat cu
punerea la punct a propunerilor privind notele explicative.1
În iunie 1983, în cursul sesiunilor 61 şi 62 ţinute la Bruxelles, Consiliul de
cooperare vamală a aprobat proiectul de convenţie internaţională referitoare la
SHşi la deschis pentru a putea fi semnat de state. Intenţia iniţială a Comitetului a
fost de a face să intre în vigoare Convenţia asupra SH la 1 ianuarie 1987 şi art.13
al Convenţiei a fost redactat ca consecinţă. Întîrzierea intervenită în punerea în
aplicare a unor măsuri administrative şi a negocierilor, art.28 din G.A.T.T. a
determinat consiliul să abandoneze data iniţială de intrare în vigoare şi să fixeze un
nou termen pînă la 1 ianuarie 1988. Pe plan tehnic, SH a avut o puternică incidenţă
asupra celor două nomenclaturi aplicate în comerţul internaţional: NCCD şi
CTCI.2
De la intrarea în vigoare, NCCD nu a făcut obiectul unei revizuiri complete
sistematice, revizuirile ulterioare, chiar aprofundate, nu au fost decât parţiale. În
procesul elaborării SH s-a prevăzut să se procedeze la o examinare critică şi
detaliată a dispoziţiilor legale ale NCCD.

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 92;
2
Gh. Caraiani. Op. cit., pag. 66;

48
Această sarcină a făcut să apară necesitatea unei revizuiri profunde a
NCCDnu numai în sensul de a ţine seama de evoluţia tehnologică şi de schimbările
intervenite în structura comerţului, dar şi pentru a adopta structura sa astfel, încât
să asigure un mai bun echilibru între nevoile proprii unor diferite regiuni din lume.
Din acest motiv s-a procedat la o profundă punere la zi şi în unele cazuri la o
restructurare completă a NCCD. Astfel un număr mare de poziţii şi uneori de
capitale au fost suprimate, pentru ca mărfurile cuprinse în acestea nu mai făceau
obiectul schimburilor comerciale, într-un grad suficient de însemnat, sau nu mai
justificau din alte motive, menţinerea unei poziţii sau unui capitol distinct. În
schimb un număr mare de poziţii, care au apărut ca supraîncărcate, au fost scindate
în două sau mai multe poziţii.1
În unele cazuri ansamblul de produse acoperit de o poziţie a fost transferat de
la un capitol la altul, iar în alte cazuri o parte a produselor au fost transferate la o
altă poziţie care le definea mai exact, în aşa fel încât s-a asigurat o repartiţie mai
raţională şi o clasificare mai simplă a mărfurilor în cauză. Aceste remanieri ale
NCCDau determinat încheierea unui acord între Comitetul SH şi Comitetul
Nomenclaturii (conform art. 4 al Convenţiei nomenclaturii şi dispoziţiilor
corespunzătoare, ale Convenţiei din 1950 privind crearea Consiliului de
Cooperare Vamală), acesta este organul competent pentru a supune Consiliului de
Cooperare Vamală toate propunerile de amendare a NCCD.
Totodată, întrucât s-a stabilit că SH va fi creat şi aplicat printr-o proprie
Convenţie, toate instrumentele de valoare juridică interioară pe care le
cuprindeaNCCD au fost anulate.
Pentru că cele două nomenclaturi trebuiau să coexiste un timp anumit, s-a
convenit să modifice NCCD astfel încât la nivelul celor două nomenclaturi
redactarea poziţiilor să fie identice. În această perioadă Consiliul de Cooperare
Vamală şi Biroul de Statistică al ONU, au fost într-o strînsă colaborare şi cu ocazia

1
Н Драганов. Op. cit., стр. 189;

49
elaborării SH s-a ţinut seama în mare măsură de CTCI revizuită care a constituit
una din principalele nomenclaturi de referinţă. Specialiştii în statistică mai ales cei
din Biroul de statistică a ONU, au participat din plin la activitatea Comitetului SH,
la grupul de lucru al acestuia şi în timpul elaborării SH au prezentat propuneri
foarte constructive.1
În aceea ce priveşte nomenclaturile pentru Comerţul internaţional, cu ocazia
revizuirilor, s-a stabilit o strînsă colaborare cu nomenclatura Consiliului de
Cooperare Vamală, ceea ce s-a dovedit a fi util pentru statisticile comerciale
internaţionale, întrucât acestea din urmă constituie un subprodus al activităţii
administraţiilor vamale.
Indiferent de alte considerente, elaborarea SHşi revizuirea detaliată a
NCCDau determinat o a treia revizuire a CTCIpentru a menţine o strînsă
concordanţă între acest instrument şi Nomenclatura Consiliului.
Cu ocazia sesiunii a XXIa Comisiei de Statistică a Naţiunilor Unite din 1981
secretariatul Consiliului a indicat că elaborarea SH şi punerea la punct a
amendamentelor corespunzătoare aduse la Nomenclatura Consiliului să fie
prezentate în timp util Consiliului pentru a fi aprobate în 1983. S-a prevăzut, de
acea dată, că SHşi amendamentele corespunzătoare aduse la NCCD să intre în
vigoare la 1 ianuarie 1985, iar revizuirea CTCI a început a fi întreprinsă imediat
pentru ca la acea dată CTCI revizuită din nou, să fie aprobată.2
Biroul de statistică a ONU a întreprins revizuirea în cauză, iar Comisia de
Statistică a Naţiunilor Unite a luat act de necesitate examinării unui proiect de
CTCIcu ocazia celei de-a 22-a sesiune a sa din 1983.
După ce în 1982 s-a ţinut reunirea unui grup de experţi format pentru a
examina un proiect preliminar, Biroul de statistică a ONU a prezentat proiectul de
CTCIrevizuit pentru a fi adoptat, fapt realizat la a 23-a sesiune a Comitetului de
statistică a Naţiunilor Unite în martie 1985.

1
Bomboş Sever Gabriel, Nicolaie Vasile Dragoş. Op. cit., pag. 84;
2
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 93;

50
CTCI a fost elaborată utilizînd subpoziţiile SH. De asemenea s-a ţinut seama
de necesitatea de a asigura în măsura posibilităţii, o anumită continuitate cu
precedentele versiuni ale CTCI.
CTCI revizuită cuprinde 3118 poziţii de bază care concordă cu 5019 rubrici
ale SH. Fiecare poziţie corespunde uneia sau mai multor subpoziţii din SH cu care
au legătură, singura excepţie fiind grupa 334 privind produsele petroliere, care este
subdivizată în CTCI,dar care corespunde unei singure poziţii din SH.
Convenţia asupra SHa intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988. Ea cuprinde 50 de
ţări contractante, numărul lor fiind în creştere. Părţile contractante sunt obligate să
elaboreze tariful vamal de import şi nomenclatura statistică la import şi export pe
baza SH. De asemenea, aceasta trebuie să pună la dispoziţia publicului statisticile
de comerţ pentru import şi export în cadrul de 6 cifre al SH.1
La sesiunea de politică generală, Comisia de Statistică a ONU, a luat hotărîrea
privind armonizarea sistemelor economice de clasificare a Naţiunilor Unite pe
bazaSH.
În ceea ce priveşte aplicarea SH de către alţi utilizatori, în afara organelor
vamale şi statisticilor, s-a convenit ca două companii maritime şi o companie
naţională a căilor ferate să utilizeze SH în tarifele lor comerciale. Mai mulţi
utilizatori însă, au în vedere punerea în aplicare a SH în activităţile proprii.

2.2 Descrierea Sistemului Armonizat.

A fost deja subliniat că SH este o nomenclatură polivalentă pe 6 cifre şi o


nomenclatură structurală bazată pe o serie de poziţii pe 4 cifre subdivizate.
Este vorba de două tratări diferite ale aceluiaşi sistem, care pe de o parte,
creează un anumit număr de subdiviziuni, iar pe de altă parte permite subdivizarea
poziţiilor pe 4 cifre deja acceptate, în vederea obţinerii de subpoziţii necesare la un
nivel mai detaliat, cu scopul de a asigura ca numărul de subpoziţii de acelaşi nivel

1
Ibidem, pag. 94-95;

51
de subdiviziuni să fie acelaşi cu cel al subpoziţiilor sau poziţiilor corespunzătoare
nivelului imediat corespunzător.
SH reprezintă deci, în planul concepţiei şi elaborării, un instrument valabil
care poate fi utilizat în multiple scopuri şi care păstrează structura folosită în
clasificarea tarifară.1
Ca nomenclatură polivalentă pe 6 cifre exclusiv numerică, SH este conceput
pentru a clasa mărfurile transportabile, chiar dacă aceste mărfuri nu fac efectiv
obiectul schimburilor comerciale. Nomenclatura conţine 5019 grupe de mărfuri
identificate cu ajutorul unui cod de cifre însoţit de definiţii şi reguli necesare unei
aplicări uniforme.
Prin natura lor, cele 5019 grupe sau categorii de mărfuri pot fi utilizate în
diferite scopuri ceea ce confirmă nomenclaturii caracterul polivalent. Din acest
punct de vedere se observă că acestea nu sînt grupe sau categorii intermediare de
mărfuri, ci subdiviziunea conduce în final la subpoziţii codificate pe 6 cifre care
oferă SH caracter polivalent. În acest sistem de codificare poate să apară o
categorie intermediară prin care orice poziţie de 4 cifre se poate completa cu o a
cincea cifră care nu este zero.
În scopul codificării tarifare, SH constituie totodată o structură legată logic
compusă din 1241 de poziţii regrupate în 96 capitole, acestea din urmă fiind
grupate în 21 de secţiuni.
Fiecare poziţie din SH este identificată printr-un cod de 4
cifre(Coloananumită “număr de poziţie”), primele două cifre ale codului indicînd
numărul capitolului în care se găseşte această poziţie, iar următoarele două cifre
indicînd locul ocupat de poziţie în interiorul acestui capitol. Astfel, nr.5308 “Fie
din alte fibre textile, vegetale, fire din hîrtie ”, este a opta poziţie din capitolul 53,
care în ansamblu acoperă “Alte fibre textile vegetale, fire din hîrtie şi ţesături din
fire de hîrtie”.

1
Габричидзе Б. Н. Op. cit., стр. 310;

52
De altfel toate poziţiile menţionate mai sus, cu excepţia uneia (a 311-a), sunt
subdivizate în două sau mai multe subpoziţii marcate cu o liniuţă, care dacă este
cazul, pot fi la rîndul lor divizat în două sau mai multe subpoziţii marcate cu două
liniuţe identificate printr-un cod din 6 cifre.
Astfel, SH conţine un total de 5019 grupe distincte de mărfuri, care sunt
identificate, printr-un cod de 6 cifre, din care primele 4 cifre corespund numărului
poziţiei respective, a cincea cifră indicînd subpoziţiile la una sau două liniuţe.1
Poziţiile şi subpoziţiile SH sunt însoţite de reguli de interpretare şi de note
ale secţiunilor şi capitolelor care fac parte integrantă din sistem. De precizat că
regula interpretativă nu se aplică decât subpoziţiilor. Notarea subpoziţiilor are
scopul de a aprecia cuprinsul subpoziţiilor la care se referă SH, care constituie
deci, un ansamblu coerent de poziţii si subpoziţii, care însoţit de regulile
interpretative ale notelor, secţiunilor şi capitolelor, permite clasificarea sistematică
şi uniformă a mărfurilor. O clasificare nu constituie un instrument de valoare
indiscutabilă, decât dacă este conceput pentru a clasa într-o manieră simplă şi
precisă, o marfă determinată la o singură poziţie sau subpoziţie din această
clasificare. Ea trebuie deci să conţină reguli care permit să se realizeze această
clasificare într-o poziţie sau subpoziţie unică după ce au fost înlăturate toate
celelalte poziţii susceptibile de a intra în competiţie pentru clasificarea mărfii în
cauză.
Textul SH comportă în acest scop o serie de dispoziţii care stabilesc
principiile pe care se bazează nomenclatura şi fixează regulile generale care permit
să se asigure o interpretare juridică uniformă. Aceste reguli numite “Reguli
generaleinterpretative” sunt în număr de şase.
În termenii regulii generale interpretative nr.1, care este regula
fundamentală, clasificarea materialelor este legal determinată după termenii
poziţiilor şi notelor secţiunilor şi capitolelor. Există însă cazurile în care redactarea

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 95;

53
poziţiilor şi a regulilor acestora nu este suficientă pentru a determina cu certitudine
poziţia la care marfa urmează să fie clasată. În aceste cazuri clasificarea se face
prin aplicarea altor reguli interpretative.
Prima parte a regulii a 2-a lărgeşte cuprinsul poziţiilor care se referă la un
articol determinat, astfel încât să asigure nu numai acoperirea articolului complet,
dar chiar articolului, incomplet sau nefinit, cu condiţia ca acestea în starea în care
se reprezintă să cuprindă caracteristicile esenţiale ale articolului complet sau finit.
A doua parte a regulii a 2-a clasează în aceeaşi poziţie cu un articol complet sau
finit reprezentat în stare demontată sau nemontată ţinînd de nevoia sau comoditatea
ambalajului sau transportului. Regula 2b extinde poziţiile care menţionează o
singură materie determinată sau a produselor compuse dintr-o singură materie
determinată. Prin aplicarea acestei reguli, orice produs compus din mai multe
materii se clasează în conformitate cu principiile enunţate în regula nr.3.
Regula 3 enunţă principiile de clasificare aplicabile mărfurilor susceptibile
de a fi clasificate la două sau mai multe poziţii. Se prevede că două sau mai multe
poziţii sunt considerate la fel de specifice dacă acestea se referă fiecare numai la o
parte din materiile care constituie produsul amestecat sau articolul compus sau
numai a unei părţi din articol, în cazul mărfurilor prezentate în asortimente
condiţionate pentru a fi vîndute cu amănuntul, chiar dacă una din aceste poziţii
conferă o descriere mai precisă sau mai completă. Regula 3b se aplică produselor
constituite prin asamblarea
de articole diferite ,ca şi mărfurile, trebuie să fie clasate după materia sau articolul
care le oferă caracterul esenţial.
Regula 3c se aplică numai cînd regulile 3a şi 3b sunt inoperante şi prevede ca
mărfurile să fie clasate la poziţia plasată ultima în ordinea numerotării printre cele
susceptibile de a fi luate în considerare pentru clasificare.
Regula 4 se aplică mărfurilor care în funcţie de noutatea lor, nu sunt
reprezentate în mod specific în nici una din poziţiile SH. Această regulă permite de
a le încadra la poziţia aferentă celor mai asemănătoare articole.

54
În ceia ce priveşte regula 5a, aceasta reglementează amplasarea cutiilor şi
huselor prezentate împreună cu mărfurile care le sunt destinate, în timp ce regula
5b se aplică, în general ,ambalajelor care conţin mărfuri .De notat că ambalajele
care nu sunt acoperite de regula 5b şi5a sunt plasate la iniţiativa fiecărei ţări în
funcţie de poziţiile pe care le consideră potrivite.
În sfîrşit regula 6 priveşte ca încasarea produselor în subpoziţiile unei părţi
trebuie să se facă în mod asemănător , cu acelaşi principii care sunt aplicate la
încadrarea în poziţiile de 4 cifre, acordînd în acelaşi timp prioritate termenilor
subpoziţiilor şi notelor acestor subpoziţii. Această regulă precizează printre altele
că nu pot fi comparate în scopul plasării decât subpoziţiile de acelaşi nivel , ceia ce
însemnă că în cadrul aceleaşi poziţii , alegerea unei subpoziţii de la o limită nu
poate fi efectuată decât pe baza subpoziţiilor cuprinse la acea limită şi de
asemenea, subpoziţiile celei de a doua limită nu pot fi determinate decât având în
vedere subdiviziuni care fac obiectul subpoziţiilor aflate la limita corespunzătoare.
Regulile generale interpretative cuprind, deci principiile de clasificare care se
aplică în ansamblu nomenclaturii SH dacă nu există dispoziţii contrare cuprinse în
notele explicative ale secţiunilor sau capitolelor.1
Totodată, regulile interpretative privind în mod precis că încadrarea mărfurilor,
în SH trebuie să se efectueze în etape astfel: mai întîi încadrarea într-o poziţie de 4
cifre, apoi într-o subpoziţie cu o liniuţă a acestei poziţii şi nu numai după aceea în
subpoziţia cu 6 cifre definite.
Unele secţiuni sau capitole sunt precedate de note, care ca şi regulile de
încadrare generală sunt parte internaţională din SHşi au aceeaşi valoare juridică .
unele din aceste note se referă exclusiv la interpretarea subpoziţiilor. Aceste note
au drept scop să se definească mai precis conţinutul şi limitele subpoziţiilor,
poziţiilor, grupelor de poziţii, capitolelor sau secţiunilor. Acestea se realizează
astfel:

1
Ю.Павлов, И.Кудрявцев. Op. cit., стр.81;

55
- Fie indicînd, într-o formulă generală conţinutul subpoziţiei sau poziţiei (Exemplu:
Vinurile spumoase de nobile subpoziţiilor 1 ale capitolului 22 în timp ce altele de
cusut de la 52.047, 54.01, 58.08 sunt descrie după aspectul contextării lor prin
nota 5 de la secţiunea XI).
- Fie procedînd prin enumerarea nelimitativă printr-o listă cuprinzînd exemple
caracteristice(nota 3 de la capitolul 86 defineşte această manieră prin materialul fix
pentru calea ferată prevăzut la 86.08 );
- Fie printr-o listă limitativă de articole cuprinse într-o poziţie sau grup de poziţii
(este metoda urmată în notele 2, 3 şi 4 din capitolul 31 pentru a enumera
produsele plasate ca îngrăşăminte în poziţiile 31.02, 31.04);
- Fie, în sfîrşit, să se procedeze pe calea excluderilor, citind anumite articole, care
sunt cuprinse într-o subpoziţie, poziţie, grup de poziţii, un capitol sau o secţiune
(nota 2 din capitolul 64 precizează lista articolelor care nu sunt considerate ca
părţi de încălţăminte în sensul poziţiei 64.04).
În anumite note s-au utilizat mai multe din aceste procedee. Nota 4 din capitolul
40 referitoare la definiţia cauciucului sintetic dă exemplu unei definiţii redactate în
termeni generali, care urmăresc criteriile ştiinţifice, urmate de o enumerare a
produselor care în cadrul acestei definiţii, sunt considerate ca fiind acoperite de
această definiţie.1
Conform regulii generale interpretative 6, notele secţiunilor şi capitolelor
sunt de asemenea, aplicabile clasificării mărfurilor în subpoziţii exceptînd faptul ca
să nu existe dispoziţii contrare.2
Ar fi posibil, ca în unele cazuri să se includă prevederile acestor note în
redactarea acestora şi de a face dificilă lectura, totodată fiind necesare şi unele
repetări. Notele legale au permis simplificarea fără implicaţii asupra preciziei şi
asupra exactităţii interpretării, care nu sunt esenţiale pentru a elimina sau a evita
contestaţiile.

1
A. Chibuţiu. Op. cit., pag. 148;
2
Ю.Павлов, И.Кудрявцев. Op. cit., cтр.212;

56
În SH, poziţiile cu subpoziţiile lor sunt grupate în 96 de capitole, repartizate
în 21 de secţiuni.1
În general, mărfurile apar în SH într-o ordine progresivă care ţine cont de
starea de prelucrare: materii prime, semiproduse, produse finite (Exemplu:
animalele vii sunt relevate la capitolul 1, părul şi pielea animalelor la capitolul
41, încălţămintea din piele la capitolul 64).
Aceeaşi gradaţie există în interiorul capitolelor şi poziţiilor. Titlurile
secţiunilor şi capitolelor sunt considerate ca având valoare indicativă. Din această
cauză ele sunt redactate într-o manieră comisă şi în termeni generali. Secţiunile I-
IV (primele 24 capitole)tratează în ansamblu produsele agricole în sens larg.
Secţiunea I (capitolele 1-4) sunt adresate regnului animal: animale vii,
produse ale regnului animal (carne, produse piscicole şi derivate, ouă miere, alte
produse comestibile, produse necomestibile, dar exclusiv unele uleiuri şi
grăsimi).
Secţiunea a II-a (capitolele 6-14) acoperă produsele regnului vegetal,
comestibile sau nu (plante, seminţe, legume, împletituri, etc.) inclusiv unele
uleiuri, grăsimi şi lemnele.
Sub rezerva excepţiilor prevăzute, produsele din aceste două secţiuni nu pot
fi elaborate decât într-un anumit stadiu, produsele preparate sau conservate (mai
ales alimentare)ţin de secţiunea a IV-a.
Seminţele sau uleiurile animale sau vegetale ca şi derivatele lor fac obiectul
secţiunii a III-a capitolul 15, secţiunea IV (capitolele 16-21 – altele decât
băuturile şilichidele alcoolice), oţetul şi tutunul reprezintă produse ale industriei
alimentare, care nu sunt acoperite de capitolele precedente.
Capitolele 25, 26 şi 27 formează împreună secţiunea V consacrată
materialelor minerale.

1
Convenţia de la Bruxelles cu privire la Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor din 24 iunie
1983, intrată în vigoare la 01ianuarie 1988;

57
Produsele chimice şi petrochimice fac obiectul secţiunii a VI-a, chimia pură
se împarte între capitolul 28 (produse anorganice) şi 29 (produse organice).
Capitolele 30 şi 38 cuprind alte produse ale industriei chimice (produse
farmaceutice, îngrăşăminte, săpunuri cosmetice, substanţe explozive, etc.).
Două grupe de produse deosebit de importante sunt cuprinse în secţiunea
VII, este vorba de materii plastice şi produse din acestea (capitolul 39), cauciuc şi
produse din cauciuc (capitolul 40).
Anumite produse de origine animală sunt cuprinse în secţiunea VIII: piei şi
păr de animale (capitolul 41), lucrări din acestea (capitolul 42), blănuri şi articole
din blană, blănuri artificiale (capitolul 43), de notat că poziţiile 42.01 şi 42.02
acoperă articole confecţionate din alte materiale decât pielea.
Secţiunea IX este consacrată unui grup important de produse de origine
vegetală; lemn şi produse din lemn (capitolul 44), plută şi produse din plută
(capitolul45), produse din împletituri sau meşteşugăreşti(capitolul 46). Anumite
produse prelucrate sunt plasate în alte capitole, cum ar fi mobila (capitolul 94).
O altă grupă importantă de produse de origine esenţial vegetală face obiectul
secţiunii. Ea cuprinde pastele de hîrtie (capitolul 47), hîrtiile şi cartoanele, dar şi
articolele de papetărie (capitolul 48) sau de librărie (capitolul 49).
Ansamblul materiilor textile este acoperit de secţiunea XI. Această secţiune
cuprinde mai multe grupe de capitole care pot fi repartizate astfel:
Capitolele 50-55 sunt identificate după natura textilelor, de la materia primă pînă la
ţesătura materiei textile de origine vegetală sunt reprezentate în capitolul 52
(bumbac) şi 53 (alte fire textile vegetale), iar materiile textile sintetice se găsesc în
capitolul 54 (fire) şi 55 (firediscontinue).
Capitolele 50-60 cuprinde diferite categorii de articole textile, de suprafeţe textile
speciale ca: vata, fetrul, neţesutele, firele speciale suprafeţele textile buclate,
dantele, tapiteriile, pasmanteriile şi broderiile (capitolul 58) ţesăturile importante,
cauciucurile acoperite sau stratificate, articole tehnice (capitolul 59)şi tricotajele
(capitolul 60).Capitolele 61şi 62 sunt consacrate îmbrăcămintei şi accesoriilor de

58
îmbrăcăminte respectiv tricotate şi alte decât cele tricotate. Capitolul 63 este
consacrat altor articole confecţionat în anumite asortimente, ca vechiturile şi
zdrenţele.
Secţiunea XII acoperă anumite articole care în general sunt purtate de
persoane ca: încălţămintea (capitolul 64), acoperămintele de cap (capitolul 65),
umbrelele, bastoanele, şi altele asemenea (capitolul 66), anumite produse din pene
şi flori artificiale şi produsele din păr (capitolul 67).
Secţiunea a XIIIacoperă produsele obţinute pe bază de materii minerale, ca
cele din pietre, ipsos, ciment (capitolul 68)produse ceramice (capitolul 69) şi sticlă
(capitolul 70).
Capitolul 71, singurul din secţiunea a XIV se referă la piele şi pietre
preţioase, metal preţios, bijuterii, giuvaiere, aurării, argintări şi monede.
Secţiunea a XV (capitolul 72-76 şi 78-83) este consacrat metalelor comune şi
produselor derivate din acestea. Dacă pentru metalele feroase (capitolul 72),
produsele din metalele feroase sunt cuprinse în (capitolul 73), pentru alte metale
comune sunt consacrate capitole aparte : arama (capitolul 74), nichel (capitolul
75), aluminiu (capitolul 76), plumb (capitolul 78), zinc (capitolul 79), staniu
(capitolul 80),şi altor metale comune şi metaloceramice (capitolul 81), acestea
acoperă destul de bine şi produsele în stare brută sau semiprelucrate bunelor
produse din metale comune.
Se poate observa de altfel că secţiunea a XV nu acoperă produsele din
metale comune care sunt prevăzute în capitolele următoare ale SH (maşini).
Capitolele 84 şi 85 care formează secţiunea XVI una din secţiunile cele mai
importante din punct de vedere a numărului poziţiilor şi subpoziţiilor, se referă la
maşinile, aparatele, instrumentele cât şi materialele electrice. De menţionat mai
ales că primele 24 poziţii ale capitolului 84 identifică maşinile şi aparatele după
funcţionarea lor şi în principiu au prioritatea asupra următoarelor 56 de poziţii.
Secţiunea a XVII se referă la materialul de transport şi cuprinde 4 particule
identificate după tipurile vehiculelor: vehicule feroviare (capitolul 86) automobile

59
şi alte vehicule terestre (capitolul 87), navigaţie aeriană sau spaţială (capitolul 88),
navigaţie maritimă sau fluvială (capitolul 89)
Capitolul 90 (instrumente optice, fotografice sau cinematografice de măsură,
control sau precizii de medicină sau chirurgie), capitolul 91 (ceasornicărie) şi
capitolul 92 (instrumente muzicale) constituie ansamblul secţiunii XVIII.
Secţiunea XIX are un singur capitol(arme şi muniţii), în timp ce secţiunea
XX cuprinde diferite articole, precum cele de mobilier, aparate de iluminat,
reclame luminoase şi construcţii prefabricate (capitolul 94), jucării jocurile şi
articolele pentru divertisment sau sport (capitolul 95) şi diverse alte produse
(capitolul 96).
În fine, secţiunea XXI, cuprinde numai capitolul 97, consacrat obiectelor de
artă, de colecţie sau aplicaţii.1
Cu scopul de a facilita modul de încadrare în SH sau a produselor sau
articolelor menţionate în acestea, Consiliul de cooperare vamală a publicat un
index al mărfurilor şi produselor care de regulă fac obiectul comerţului
internaţional.2

2.3. Metodele de evaluare vamală a mărfurilor

Acordul cu privire la evaluarea vamală impune o reglementare unitară în


domeniul evaluării vamale. El urmăreşte să definească un sistem mai mare, un
sistem mai echitabil, uniform şi neutru de determinare a valori vamale a mărfurilor
importate care să fie conform cu realitatea, să excludă folosirea unor valori
arbitrare ori fictive şi care să fie în conformitate cu principiile generale înscrise în
articolul VII G.A.T.T.

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 98-101;
2
A. Chibuţiu. Op. cit., pag. 153;

60
Acordul formulează 5 metodologii de evaluare vamală, care pot fi aplicate
ţărilor semnatare, cu precizarea că numai în cazul în care prima metodă nu permite
determinarea valorii în vamă, se poate recurge la o a doua metodă, etc.
Prima şi principala metodă de evaluare vamală constă în a considera drept
valoarea vamală, valoarea tranzacţii reprezentată prin preţul de facturare, adică
preţul efectiv plătit (sau de plătit) pentru mărfurile importate.1

1
Acordul privind aplicarea articolului VII al Acordului General pentru tarife şi Comerţ, referitor la evaluarea în
vamă, Geneva, 12 aprilie 1979, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1981;

61
Dacă organul vamal consideră că acest preţ nu este real plătit (sau de plătit),
se poate folosi a doua metodă de evaluare vamală, care se bazează pe valoarea
tranzacţiei unor mărfuri identice provenind din acea ţară exportatoare, cu destinaţia
aceleiaşi ţări importatoare şi exportată în acelaşi moment sau aproape în acelaşi
moment cu marfa de evaluat. Dacă nu poate fi folosit nici această metodă, atunci se
trece la o a treia metodă de evaluare vamală, care se bazează pe valoarea
tranzacţiei unor mărfuri similare, provenind din aceiaşi ţară de export, cu destinaţia
către aceiaşi ţară de import şi exportată în acelaşi moment sau aproape în acelaşi
moment. Dacă nici această lege nu poate fi aplicată, se trece la a patra metodă de
evaluare vamală, care se bazează pe preţul la care mărfurile importate, mărfurile
identice sau cele similare importate, pot fi revîndute pe piaţa importatoare, după
scăderea comisioanelor plătite, a beneficiului şi altor cheltuieli şi taxe suportate în
tara importatorului pe parcurs intern. În sfîrşit, dacă nici a patra metodă nu poate fi
folosită, acordul recomandă o a cincea metodă, care se bazează pe o metodă, care
se bazează pe o valoare calculată, care este egală cu totalul costului sau valorii
materiilor prime şi a operaţiilor de prelucrare la care se adaugă beneficiul şi
cheltuielile generale aferente mărfurilor de evaluat.1
Acordul prevede că dacă valoarea în vamă a mărfurilor nu poate fi
determinată prin nici una din cele 5 metode, atunci ea va fi stabilă prin mijloace
rezonabile, compatibile cu dispoziţiile generale ale Acordului, cu prevederile art.
VII al G.A.T.T.–ului şi pe baza datelor disponibile din ţara de import.
Pentru administrarea acordului a fost creat Comitetul de evaluare vamală care are
sarcina de a acorda semnaturilor posibilitatea de a se folosi de consultări şi la
rezolvarea diferenţelor ce derivă din metodologia de evaluare vamală.
Totodată Acordul a prevăzut şi înfiinţarea unui Comitetul tehnic subordonat
Consiliului de Cooperare vamală de la Bruxelles, care a început să activeze odată
cu întrarea în vigoare a Acordului menţionat, adică la 1ianuarie 1981. (Acordul cu

1
Gheorghe Caraiani. Op. cit., pag. 67-69;

62
privire la aplicarea articolului VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ,
referitor la evaluarea în vamă, Geneva, din 12 aprilie 1979, intrat în vigoare la
01 ianuarie 1981).

63
Capitolul III. Instrumente de tehnică vamala şi tarifară practicate de ţările care
folosesc tarife vamale .

3.1. Importul si exportul temporar

Importul temporar este un regim suspensiv întîlnit în toate legislaţiile


vamale. Diferenţele de la o ţară la alta constau în listele de mărfuri ne admise la
import temporar şi în condiţiile de îndeplinit pentru obţinerea aprobării de import
temporar.1
Condiţiile generale pentru obţinerea regimului de import temporar sunt:
- Prezentarea la vamă a mărfurilor însoţite de liste specificative detaliate incluzînd în
măsura posibilităţii, semnele de identificare ale mărfurilor(mărci, numere etc.).
- Garantarea bănească a reexportării mărfurilor. În majoritatea ţărilor garanţia poate
fi asigurată printr-o scrisoare bancară sau chiar printr-o scrisoare de garanţie emisă
de o firmă agreată de organele vamale din ţara respectivă. În cazul în care importul
temporar se realizează într-o ţară membră la Convenţia A.T.A.,garantarea se face
prin carnet A.T.A.
Deosebit de aceste condiţii generale, fiecare ţară poate stabili condiţii
suplimentare legate de modul de folosire a mărfurilor importate temporar. Printre
aceste condiţii generale enumerăm:
- Obligaţia de a nu folosi sub nici o formă mărfurile respective. Această obligaţie
este rar întîlnită, fiind aplicată de regulă materialelor de expoziţie;
- Obligaţia de a folosi mărfurile (în special maşini, utilaje, etc.) numai într-un cadru
precis (lucrări determinate, zonă determinată, etc.);
- Obligaţia de a prezenta mărfurile oricînd la verificare. În toate cazurile, obligaţiile
care revin faţă de vamă din ţara de import temporar sunt în sarcina persoanei care
solicită importul temporar. Asemenea obligaţiei pot avea şi agenţii economici, care
în anumite situaţii pot fi importatori temporari de maşini, utilaje, etc. Pentru

1
Габричидзе Б. Н. Op. cit., стр. 167;

64
diverse lucrări care se execută în străinătate sau de diverse mărfuri pentru expoziţii,
tîrguri, etc.1
De asemenea, cunoaşterea exactă a normelor privind importul temporar, este
necesară pentru stabilirea condiţiilor contractante pentru anumite operaţiuni de
comerţ exterior pe care le vom enumera mai jos şi care se pot realiza în cadrul
acestui regim.
Suspendare aplicării taxelor şi restricţiilor de import în cadrul importurilor
temporare nu este condiţionată de menţinerea mărfurilor într-o anumită formă
aflată sub control şi supraveghere vamală. Importul temporar corespunde unor alte
necesităţi decât antrepozitul vamal.
Un utilaj industrial trimis partenerului extern în vederea probelor de testare
şi omologare necesită un regim vamal suspensiv. La testare utilajul poate să
corespundă determinînd decizia de import, dar în practică sînt numeroase cazurile
cînd produsele testate sînt returnate furnizorilor externi. Importurile temporare
reprezintă o categorie de operaţiuni în care decizia de import este condiţionată de
anumite evenimente ulterioare întroducerii mărfurilor în teritoriul vamal, sau cel
mai adesea, se cunoaşte de la început că produsele respective vor fi reexportate
(exemplu: containerele de transport sau mostrele prezentate de tîrguri şi expoziţii
internaţionale).2
În funcţie de gradul de severitate a regimului vamal, de interesul statului şi
de statutul şi renumele titularului operaţiunii, importurile temporare pot fi aprobate
cu creditarea taxelor vamale sau prin, consemnarea acestora (depunere de cauţiuni)
în vamă. În scopul dinamizării schimburilor economice şi promovării comerţului
internaţional, Consiliul de Cooperare Vamală (CCV),Comisia Economică a ONU
pentru Europa (CEE/ONU) şi alte organisme şi organizaţii internaţionale au înscris

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit., pag. 119;
2
Зобов В.Е. Таможенное право. Москва, 2001, стр. 208;

65
pe agendele lor preocupări pentru facilitatea şi uniformizarea practicilor vamale, au
fost elaborate mai multe convenţii internaţionale,1 dintre care putem menţiona:
- Convenţia vamală relativă la import temporar de material
profesional(Bruxelles, 1961);
- Convenţia vamală privind carnetul A.T.A. pentru admisia temporară a
mărfurilor(Bruxelles, 1961);
- Convenţia vamală relativă la import temporar de material ştiinţific(Bruxelles,
1968);
- Convenţia vamală relativă privind containerele(Geneva, 1972) ;
Dreptul uniform creat prin aplicarea acestor convenţii consolidează eficienţa
practică a importului temporar care regim vamal suspensiv se aplică pe plan
internaţional.
Convenţia vamală relativă privitor la carnetul A.T.A. pentru admisia
temporară a mărfurilor (Bruxelles, 1961); urmăreşte să faciliteze importul
temporar de mărfuri şi de scutire de taxe vamale prin eliminarea dificultăţilor
create de întocmirea şi depunerea declaraţiilor vamale potrivit formulei naţionale a
fiecărei ţări.
Acest obiectiv a fost atins datorită realizării:
- Unui document internaţional, denumit “carnet A.T.A.”;
- Unei garanţii valabile pe scara internaţională, asigurată prin asociaţiile emitente ale
carnetelor A.T.A. aflate la un sistem internaţional de garanţie.2
În ceea ce priveşte înlocuirea formalităţilor naţionale, carnetul A.T.A.poate
fi utilizat ca:
a) Declaraţie vamală de export temporar în ţară de plecare a mărfurilor.
b) Declaraţie vamală de tranzit în ţările de trecere şi sosire a mărfurilor.
c) Declaraţie vamală de import temporar, în ţara de sosire a mărfurilor.

1
Козырн А.И. Таможенное право России. Общая часть. Москва, 1995, стр. 66;
2
Шишаев А.И. Op. cit.,стр. 144;

66
d) Declaraţie de export care lichidează importul temporar(reexport), în ţara de sosire a
mărfurilor.
e) Declaraţii de import care lichidează importul temporar (reimport), în ţara de
plecare a mărfurilor.1
Scopul utilizării lui diferenţiate, carnetul A.T.A. este construit din mai multe
colete colorate diferit, potrivit destinaţiei fiecărui colet (verde, alb, galben,
albastru).
Carnetul A.T.A. prezintă avantaje pentru toţi cei interesaţi, deci atât pentru
vamă, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice care vor să beneficieze de
admiterea temporară.
Mărfurile fiind însoţite de carnete A.T.A. şi acoperite printr-o garanţie
internaţională, nu mai necesită efectuarea altor formalităţi nici din partea vămii,
nici din partea importatorului în momentul importului.
Sigiliile puse de vamă unei părţi contractante, pot să fie acceptate de către
vămile celorlalte părţi contractante. Modul de întocmire a carnetului A.T.A. este
simplu şi uşor de îndeplinit de către titular şi de verificat de către vamă. Toate
acestea contribuie la reducerea timpului necesar vămuirii mărfurilor atât la import
temporar, cât şi la reexport.
Un avantaj deosebit, apreciat de către cercurile comerciale, este că pe timpul
valabilităţii carnetului (care este în mod normal de 1 an), mărfurile pot să fie
importate temporar sub acoperirea aceluiaşi carnet A.T.A. pe teritoriul vamal al
mai multor părţi contractante, dacă desigur titularul doreşte acest lucru. Principalul
avantaj al carnetului A.T.A., constă în faptul că înlătură formalităţile vamale în
ţările prin care trec mărfurile, începînd şi sfîrşind cu ţara de plecare, chiar dacă una
din ţări foloseşte documente naţionale semnificate, totuşi carnetul A.T.A. este util,
deoarece mărfurile se transportă, de regulă, prin mai multe ţări, din care unele pot
să folosească surse vamale dificil de îndeplinit.2

1
Convenţia de la Bruxelles cu privire la carnetul A.T.A. pentru admiterea temporară a mărfurilor din 06 decembrie
1961, intrată în vigoare la 30 iulie 1963;
2
Ю.Павлов, И.Кудрявцев. Op. cit., стp.187;

67
Procedura simplă prin carnetA.T.A., nu este obligatorie, însă titularii, dacă
doresc, pot să folosească în unele ţări documentele de import temporar naţional,
fără să mai prezinte carnetul A.T.A. Conform acestui principiu, dacă cel interesat
doreşte aplicarea sistemului naţional, vama din ţara respectivă nu poate refuza,
chiar dacă carnetul A.T.A. se dovedeşte pentru ea mai practic pe plan
administrativ.
Convenţia A.T.A. se aplică la următoarele categorii de mărfuri:
a) La produsele prevăzute de “Convenţia vamală privind facilităţile acordate la
importul mărfurilor destinate a fi prezentate sau utilizate la expoziţii, tîrguri,
congrese sau manifestări similare”.
b) Produsele prevăzute de “Convenţia vamală relativă la importul temporar de
material profesional”.
c) La produsele prevăzute de “Convenţia internaţională privind facilitarea
importului de mostre comerciale şi material publicitar”.
d) La orice alte produse care se importă sau se exportă temporar (material pentru
competiţii sportive, etc.).
Mărfurile destinate importului temporar în scopul de a fi prelucrate sau
reparate sunt excluse de la acoperire prin carnete A.T.A. Această excludere nu se
aplică totuşi mărfurilor importate temporar pentru a fi utilizate la tîrguri, expoziţii
sau manifestări similare în scopul efectuării de demonstraţii cu maşinile şi utilajele
expuse, chiar dacă sunt fabricate sau reparate cu această ocazie.
În afară de traficul poştal care face obiectivul unei excepţii conform art.28,
Convenţia nu prevede nici o clauză respectivă în ceea ce priveşte modul de
transport utilizat pentru admisia temporară a mărfurilor.
În consecinţă, mărfurile pot fi transportate sub acoperirea carnetului A.T.A.
atât pe şosea, cale ferată, mare, cale aeriană, precum şi pe cale poştală dacă nu sunt
obiecţii din partea unor state.1

1
Dijmărescu E. Preferinţe vamale în comerţul internaţional. Bucureşti, 1989, pag.186;

68
În ceea ce priveşte titularul carnetului A.T.A., felul mărfurilor care pot
beneficia de prevederile Convenţiei şi cazurile în care pot fi autorizate, sunt
prevăzute în indicaţiile corespunzătoare în Convenţiile enumerate mai sus.
Pentru intrarea în vigoare a sistemului carnetului A.T.A. atribuit să se
rezolve două probleme esenţiale:
- Crearea unuia sau a mai multor sisteme internaţionale de emisie sau garanţie
constituite de către asociaţii pe baza acordului ;
- Agrearea de către unităţile vamale a acestor asociaţii de emisie, cât şi de garanţie.
Asociaţiile garanţie care pot face parte dintr-un sistem internaţional de
emisie şi garanţie, se angajează să plătească autorităţilor vamale ale ţărilor în care
sunt stabilite drepturile de import şi alte sume care ar putea să fie cerute pentru
mărfurile importate sub acoperirea carnetelor A.T.A., emise de către alte asociaţii
ale aceluiaşi sistem.
Trebuie să se facă o deosebire între perioada de valabilitate a carnetului
A.T.A. şi perioada de acceptare pentru reexport care se fixează în ţara de import
temporar(sau de tranzit). Termenul de reexport este determinat de către vamă din
ţara de import temporar(sau de tranzit) la prezentarea mărfurilor şi carnetului.
Acest termen este fixat şi conform cu dispoziţiile aplicate cazurilor
corespunzătoare.1
De altfel, în scopul de a asigura ca garanţia privind drepturile de import să
fie valabilă pe tot timpul perioadei de import temporar(sau de tranzit), termenul
fixat pentru reexportul mărfurilor nu trebuie să întreacă termenul de valabilitate a
carnetului.
După cum am mai arătat, fiecare asociaţie garantată, garantează faţă de vamă
din ţara unde-şi are sediul, plata drepturilor vamale de import în cazul nerespectării
condiţiilor fixate la admiterea temporară sau tranzitului mărfurilor introduse în
această ţară sub acoperirea carnetului A.T.A., eliberat de către o asociaţie emitentă
corespondentă.

1
Габричидзе Б. Н. Op. cit., стр. 301;

69
Drepturile de import cuprind toate drepturile şi taxele care se aplică la
importul mărfurilor, cu excepţia impozitelor şi taxelor, ca şi a cheltuielilor aferente
unor servicii.
Conform Convenţiei, o asociaţie garantată nu este obligată să plătească o
sumă mai mare de zece procente peste drepturile de import. Totodată, Convenţia
nu prevede limite în ceea ce priveşte responsabilitatea penală a celor interesaţi.
Garanţia expiră cînd carnetul A.T.A. a fost declarat ca fiind fără rezerve sau cînd
reclamaţiile nu au fost adresate asociaţiei garante în termen de un an de la data
expirării carnetului. În primul caz, o reclamaţie poate fi făcută asociaţiei garante,
dacă s-a constatat ulterior că descărcarea a fost făcută în mod fraudulos.
Cînd un carnet nu a fost descărcat şi dă loc la reclamaţie din partea
autorităţilor vamale, asociaţia garantă are posibilitatea timp de şase luni de la data
reclamaţiei să aducă dovada reexportului mărfurilor. Dacă această nu este dispusă
în termenul arătat, asociaţia trebuie să consemneze imediat suma cerută. Această
consemnare devine definitivă dacă dovada reexportului nu este făcută într-un nou
termen de 3 luni.1
Dovada reexportului se poate realiza printr-o confirmare de reexport pusă pe
carnet de autorităţile vamale ale ţării de import temporar sau prin certificări ale
altor administraţii vamale, din care să rezulte că mărfurile au trecut frontiera ţării
de import temporar.
Conform instrucţiunilor de aplicare a Convenţiei A.T.A., în Republica
Moldova regularizarea carnetelor A.T.A. se face prin Departamentul Vamal.

3.2. Operaţiuni de tranzit

Operaţiunile de tranzit sunt operaţiuni de intermediere internaţională ce se


realizează prin trecerea mărfurilor pe teritoriul naţional. În urma acestor operaţiuni
comerciale, se obţine un aport valutar din însărcinările pentru prestaţii de servicii

1
Ю.Павлов, И.Кудpявцев. Op. cit., стp.198;

70
ale organizaţiilor din ţara respectivă şi comisioanele încasate de aceasta pentru
activitatea de intermediere depusă.1
Din punct de vedere al scopului, operaţiunile de tranzit pot fi grupate în două
categorii:
- Operaţiuni de tranzit simple al căror scop îl constituie realizarea de aport valutar ca
urmare a trecerii mărfurilor pe teritoriul ţării;
- Operaţiuni de tranzit intermediare realizate din considerente de politică comercială,
în care tranzitul intermediar desfăşoară o activitate asemănătoare cu aceea a
reexportului.
Recurgerea la acest gen de operaţiuni de tranzacţie poate avea ca punct de
pornire lipsa unor reglementări ale relaţiilor dintre 2 state ca politică economică
discriminatorie a unor ţări faţă de unii parteneri. Mecanismul de desfăşurare a
operaţiunii de tranzit se aseamănă cu cel al operaţiunii de reexport. Vânzătorul
dintr-o ţară îşi comercializează marfa în ţara parteneră cu ajutorul unei organizaţii
de intermediere dintr-o ţară terţă. Cele două operaţiuni se diferenţiază prin câteva
elemente fundamentale:
- Tranzacţia de reexport este iniţiată de către comerciantul interimar, în timp ce
operaţiunea de tranzit poate fi iniţiată numai de către cumpărătorul sau vânzătorul
efectiv al mărfii, în consecinţă, tranzitul intervine în realizarea operaţiunii numai în
relaţia directă cu unul din aceştia doi;
- Reexportatorul îşi asumă în momentul încheierii tranzacţiei, riscuri importante
legate de nivelul de preţuri. Tranzitul, asumîndu-şi executarea unor tranzacţii deja
încheiate între exportator şi importator (într-o formă verbală sau scrisă), are ca
principală sarcină derularea operaţiunii în numele şi pe contul unora dintre părţi;
- Reexportatorul poate investi totuşi în operaţiunea de export şi mijloace financiare
(cumpărarea, respectiv vinderea mărfii), în consecinţă putînd să cîştige, dar şi să
piardă din realizările tranzacţiei. În ceea ce îl priveşte pe tranzitar, această nu este

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit.,pag. 126;

71
supus unor riscuri, respectiv, pierderi posibile. El nu cumpăra marfa, ci doar
transmite şi dirijează mărfurile care aparţin altora, contra unui comision care
acoperă cheltuielile şi riscurile asumate de către acesta în nume propriu, faţă de
cumpărător sau vânzător.1
Operaţiile de tranzit efectuate din considerente de politică comercială,
implică totuşi anumite riscuri, chiar dacă acestea nu se referă direct la preţ sau la
marfă. O astfel de operaţiune de tranzit se face prin încălcarea reglementărilor
administrative oficiale ale ţărilor exportatorului şi importatorului, tranzitul
intervine în tranzacţia respectivă în nume propriu şi asumîndu-şi în acest sens
riscuri considerabile.
Riscurile respective rezultă din faptul că, într-o astfel de situaţie, tranzitorul
schimbă anumite documente (factura comercială, certificatul de origine) sau poate
să-şi asume rolul de vânzător efectiv al mărfii în raport cu importatorul de produse.
Exportatorul şi importatorul din diverse ţări, apelează la acest gen de tranzit,
atunci cînd în lipsa unei reglementări avantajoase a relaţiilor din ţările lor, găsesc
mai sigur folosirea tranzitului situat într-o ţară terţă ale cărei relaţii se desfăşoară în
cadrul acordului şi convenţiei comerciale favorabile atât cu ţara exportatorului, cât
şi cu ţara importatorului.2 Comerţul contingentat (lipsa sau epuizarea
contingentelor) poate, de asemenea, să-i determine pe comercianţi să deruleze
operaţiunile prin intermediul unui tranzitat ale cărui posibilităţi de export în ţara
importatoare nu sunt limitate. O altă clauză a recurgerii la acest gen de tranzit
rezidă în perceperea unor taxe de import ridicate asupra mărfurilor originale din
ţara exportatorului; în astfel de situaţii, exportatorul poate fi, chiar cu luarea în
considerare a comisionului de intermediere mai competitiv prin mijlocirea
tranzitului dintr-o ţară ale cărei relaţii comerciale cu ţara importatorului sunt
private, într-o măsură mai mică de reglementările tarifare.

1
Ibidem, pag 126-127.
2
Chibuţiu A. Op. cit.,pag. 230;

72
Se poate aprecia că în perioada actuală, operaţiunile de tranzit de
intermediere au pierdut din importanţă ca urmare a anormalizării relaţiilor dintre
state şi reducerii măsurilor discriminatorii pe anumite fluxuri ale comerţului
internaţional. În alte situaţii, ca urmare a reglementărilor interne adoptate de unele
state (de exemplu, reglementarea sistemului certificatelor de origine), efectuarea
tranzitului de intermediere devine imposibilă.1
În ceea ce priveşte taxele vamale de tranzit indicate în unele lucrări
didactice, se impune precizarea că astfel de taxe nu au putut fi identificate în
practică.
Taxele de tranzit percepute în diverse ţări, sunt pentru alte scopuri şi au alte
destinaţii decât vamală şi au în vedere, în principiu, utilizarea drumurilor, şi altor
facilităţi ale infrastructurii de transport. Pentru facilitarea tranzitului internaţional
de mărfuri, a fost încheiată în 1959, la Geneva Convenţia Vamală referitoare la
transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor TIR. Cele mai
importante prevederi ale convenţiei TIRse referă la uniformizarea procedurilor
vamale de tranzit pe baza carnetului TIR, garantarea taxelor vamale de import pe
perioada tranzitului de către asociaţia garantă.

3.3 Reexporturi

Reexportul reprezintă operaţiunea de comerţ exterior ce constă în


cumpărarea şi revânzarea unei mărfi, în scopul deţinerii unei diferenţe între preţuri
de cumpărare şi cele de vânzare, care să acopere cheltuielile ocazionale de
derularea operaţiunii respective şi să asigure un profit întreprinzător. De menţionat
că reexportul se efectuează în principal în vederea obţinerii unui aport în valută
liber convertibilă. Prin specificul său, reexportul implică existenţa a două acte de
vânzare – cumpărare distincte şi independente unul faţă de altul din punct de

1
Шишаев А.И. Op. cit., стр. 72;

73
vedere juridic.1 Reexportul înclinat spre risc nu se mulţumeşte cu poziţia de
intermediar, în sens de juridic clasic, considerat că procentul la valoarea vânzărilor
cedat de exportator este insuficient; el cumpără marfă pe cont propriu, o plăteşte şi
devine proprietarul ei. Prin aceasta, reexportatorul îşi asumă toate riscurile mărfii.
Marfa nefiind cumpărată în scopul consumului, este revîndută de exportator, pe
baza altui contract de vânzare, prin ale cărui clauze să obţină cîştigul urmărit. Dacă
actele juridice încheiate de către exportator produc efecte juridice numai în
patrimoniul reprezentantului, actele juridice încheiate de către reexportator, produc
efect în propriul patrimoniu. În acordurile comerciale sau convenţii
interguvernamentale prin care se reglementează schimbul de mărfuri între statele
semnatare pe o perioadă de unul sau mai mulţi ani, se fac uneori referire cu privire
la reglementarea reexporturilor. În general, relaţiile dintre ţările capitaliste şi dintre
fostele ţări din lagărul socialist, prevăd interzicerea reexporturilor, dar în situaţii de
excepţie acestea se admit cu acordul sau consimţămîntul părţilor.2
În funcţie de scopurile urmărite prin operaţiunile de reexport, acestea pot fi
clasificate în mai multe categorii, şi anume:
1. Reexportul clasic, realizat în vederea obţinerii unui profit. Acestea sunt
cele mai frecvente forme de reexport utilizate în cadrul schimburilor comerciale
internaţionale. Ele au drept scop imediat obţinerea unui profit ca urmare a
speculării diferenţelor de preţuri pe diferite piese în funcţie de factorii de timp şi
spaţiu. Astfel, exportatorul încheie două contracte destinate: un contract de import
cu exportatorul şi un contract de import cu importatorul. Exportatorul cumpără
marfă, o plăteşte, devine proprietarul ei asumîndu-şi toate riscurile operaţiunii. În
această situaţie, de regulă, exportatorul şi importatorul nu se cunosc sau nu vor să
acţioneze în sfera situaţiei mărfurilor.
În comerţul internaţional se mai practică uneori şi o altă formă de reexport în
situaţia în acre exportatorul şi importatorul se cunosc, dar din diferite motive nu

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit.,pag. 120;
2
Dijmărescu E. Op. cit., pag.187;

74
pot efectua vânzarea – cumpărarea în mod obişnuit. În această situaţie, o firmă
terţă reexportatoare, lucrînd pe diferenţe de preţ, va facilita operaţiunea dintre cei
doi parteneri. Operaţiunea se efectuează în numele reexportatorului, realizîndu-se
cele două acte de vânzare – cumpărare distincte, dar reexportatorul nu preia riscul
mărfii, al dezvoltării etc., acestea rămînînd în sarcina celor doi parteneri.
(exportatorul şi importatorul).1
2.Reexportul efectuat în vederea promovării exportului. În unele cazuri apar
situaţii în care firmele străine cu care se negociază, au nevoie de anumite produse
dintr-o ţară, însă neavând mijloace de plată, condiţionează cumpărarea de vânzare
a produselor lor. În cazul în care produsele oferite de aceste firme nu interesează
economia naţională, operaţiunea se încheie cu dreptul de a reexporta produsele
primite. În aceste cazuri, la încheierea acordurilor comerciale condiţionate de
acceptarea de către ţara respectivă a unor contingente de mărfuri care în mod
normal nu prezintă interes, dar care trebuie să fie acceptate pentru a fi promovate
propriile exporturi. Asemenea gen de exporturi se realizează în special în cadrul
operaţiunilor încheiate în compensaţie şi în operaţiuni paralele. Tot în categoria
reexporturilor, pentru impulsionarea exportului intră şi importul de completare. În
anumite cazuri, producerea mărfurilor de export necesită unele importuri de
completare, care fie că sunt cerute de către clienţi, fie că dau o competitivitate mai
mare produselor. Părţile importate spre completare, înglobate sau ataşate
produselor finite, sunt vîndute pe pieţe terţe. Operaţiuni de acest gen se efectuează
în special la exporturi de maşini şi utilaje. Pot fi socotite importuri spre completare
numai acele produse care nu suferă nici o transformare în procesul de producţie,
păstrîndu-se forma şi marca de origine.2
Din punct de vedere al atingerii teritoriul ţării date;
a) Reexporturi care tranzitează teritoriul ţării date;
b) Reexporturi care nu tranzitează teritoriul acestei ţări.

1
Ghenadie Radu. Op. cit.,pag. 84;
2
Ibidem, pag. 83;

75
Marfa care face obiectul reexportului, poate fi reexportată în stare în care a
fost preluată sau poate fi supusă unor transformări, prin prelucrări poate fi integrată
într-un ansamblu sau produs finit. din acest punct de vedere, reexporturile pot fi:
a) Reexportul cu prelucrarea sumară a mărfii(în ţară reexportarea sau într-o
zonă liberă ). Prelucrarea nu trebuie să schimbe esenţa mărfii;
b) Reexportul fără prelucrarea mărfii.
În comerţul internaţional reexporturile pot fi efectuate cu sau fără acordul
expres înscris al exportatorului. Reexporturile pot fi operaţiuni de sine stătătoare
sau integrate prin subordonarea altor operaţiuni de comerţ exterior, în clearing,
compensaţii, operaţiuni paralele, etc.1
Reexporturile pot avea drept scop şi testarea unor pieţe pe care să se exporte
în viitor mărfuri provenind din ţara reexportatorului similare celor reexportate în
vederea testării. În acest gen de reexport poate fi efectuat înainte de a încheia un
acord de cooperare, dar care va aviza desfacerea unor mărfuri realizate în
cooperare.
Din cele prezentate rezultă că operaţiunile de reexport se caracterizează
printr-un grad de complexitate mai mare decât cel al operaţiunilor tradiţionale. Ca
atare, sistemul organizatoric pus în aplicare trebuie să asigure simplificarea
activităţilor de ordin administrativ, premergătoare încheierii contractelor, în aşa fel
încât să se permită efectuarea cu promptitudine a operaţiunilor de reexport.
Această structură e necesar să aibă ca bază o schemă flexibilă, dimensionată
în funcţie de tipul operaţiunilor de dificultatea tranzacţiei şi mărimea aportului
valutar. Ea trebuie, de asemenea, să asigure evitarea concurenţei dintre posibilii
reexportatori.
Pentru a putea derula şi realiza în mod optim o operaţiune de reexport,
iniţiatorul ei (reexportatorul) trebuie să dispună de anumite date şi condiţii:
cunoaşterea ambianţei pieţelor externe şi o informare precisă şi operativă, alocarea
exclusiv în scopul desfăşurării de operaţiuni de reexport a unor mijloace financiare

1
Tudor Georgescu, Gh. Caraiani. Op. cit.,pag. .87;

76
corespunzătoare, instituţionalizarea derulării unor asemenea operaţiuni, existenţa,
unei reţele de filiale externe pentru desfacere, informare (societăţi mixte şi birouri),
iniţiativa părţii în cauză pentru pornirea de asemenea operaţiuni, crearea de stocuri,
posibilităţi de depozitare în condiţii avantajoase.1
Una din premisele esenţiale în derularea operaţiunilor de reexport o
reprezintă cunoaşterea pieţei internaţionale.
Reexportatorul trebuie să dispună de un sistem perfecţionat şi operativ de
informare pentru a putea profita de schimbările care au loc, de la o zi la alta în
comerţul mondial. El trebuie să dispună de reţele de reprezentare, de biroul de
informare, să aibă informaţie de la burse pentru a le putea folosi în avantajul său. 2
În cadrul pregătirii reexportului, este necesară studierea segmentului de piaţă
de la care urmează să se importe, dar a şi segmentului de piaţă căruia urmăreşte să i
se adreseze în vederea reexportării produselor importate.
Relaţiile politice cu ţările partenere şi îndeosebi cele privind politica
comercială pot avea o influenţă hotărîtoare asupra eventualei iniţieri a unei
operaţiuni de reexport.
Comerţul internaţional contemporan se desfăşoară în condiţiile existente a
numeroase reglementări care, adesea, acţionează în mod diferit faţă de unul sau de
altul din partenerii externi.
Reglementările financiar – valutare, cum ar fi regimul impozitelor,
problemele legate de modalităţile, mijloacele şi instrumentele de piaţă folosite de
parteneri trebuie, de asemenea, avute în vedere pentru desfăşurarea avantajoasă a
operaţiunilor de reexport.
Trebuie avută în vedere şi legislaţia comercială, uzanţele comerciale care au
un rol important în desfăşurarea schimburilor externe.
Trebuie să se ţină seama şi de capacitatea de export şi de import a diferitelor
pieţe ale aceluiaşi produs, pentru a se putea specula diferite situaţii favorabile.

1
Gh. Caraiani. Op. cit.,pag.73;
2
Габричидзе Б. Н. Op. cit., стр. 182;

77
Capacitatea pieţelor se poate determina prin studiu conjugat al producţiei, al
consumului, al gradului de penetraţie al diferitelor firme exportatoare sau gradul de
absorbţie al firmelor importatoare. Informaţiile necesare despre piaţa externă pot fi
obţinute de la instituţiile specializate în studierea pieţei din ţară şi de peste hotare,
prin băncile de comerţ exterior, prin studii proprii întreprinse de compartimentul de
studiere a pieţei, etc.
În cazul unor produse care se vînd în vrac (cereale, minereuri), reexportul
trebuie să cunoască metodele de determinare a calităţilor mărfurilor specifice
pentru acele mărfuri, ca produsele semifabricate sau la maşini şi alte produse
finale, trebuie făcut apel la specialişti pentru a putea cunoaşte şi a cumpăra
performanţele tehnice sau de altă natură care pot face faţă mărfii respective (fapt ce
face ca reexportul ei să se facă în condiţii avantajoase).1
Un lucru foarte important pentru reuşita şi creşterea cîştigului obţinut dintr-o
operaţiune de reexport, el trebuie să fie uşor, pentru a nu încărca excesiv
transportul, să fie rezistent pentru a păstra integritatea mărfii (deoarece în cazul
reexportării mărfurilor manipulările sunt mai numeroase decât la o operaţiune de
export obişnuită), să fie estetic, pentru a putea fi mai uşor vîndut.
Referitor la ambalaj, trebuie de cunoscut dacă el trece în proprietatea
cumpărătorului şi la ce preţ trece, sau dacă rămîne în proprietatea vânzătorului şi se
împrumută, deoarece la reexport ambalajul nu se poate returna în momentul în care
marfa a ajuns la destinaţia finală.2
Marcarea ambalajului îndeplineşte cel puţin două funcţii în cadrul
operaţiunilor obţinute de vânzare–cumpărare: operaţiunea de manipulare a mărfii
în timpul transportului şi publicitatea comercială în cazul revinderii de către
importator.
Marcajul poate fi:
a) special – pentru mărfurile la care se cere manipularea mai atentă;

1
E. Dijmărescu. Op. cit.,pag. 85-86;
2
Шишаев А.И. Op. cit., стр. 97;

78
b) originar – dacă marfa rămîne în ambalajul producătorului;
c) neutru – cînd ambalajul nu poartă nici un semn distinct care să ateste ţara de
origine a mărfii. Acest tip de marcare este cerut de cumpărătorii care doresc să
reexporte marfa într-o ţară terţă (în general, în care importul din ţara de origine este
supus unor măsuri discriminatorii – embargou, taxe vamale ridicate, etc.), sau
importatorul nu vrea să cunoască destinaţia mărfii. În cazul în care exportatorul
mărfii nu ştie că marfa este reexportată, nu se poate cere un marcaj neutru. În
aceeaşi situaţie reexportatorul este obligat să reasambleze marfa şi să-şi pună
propriul marcaj, adică să o indigeneze. Uneori, cînd ambalajul nu este specific
exportatorului iniţial, ci este un ambalaj comun, unda în care comerţul internaţional
şi remarcarea mărfii se poate face cu uşurinţă pe acelaşi ambalaj, cheltuielile legate
de aceste operaţiuni fiind destul de scăzute, ceea ce face să crească beneficiul
obţinut de reexportator.
Sunt însă şi cazuri cînd ambalajul trebuie schimbat complet, iar apoi marcat
cu însemnele proprii. Cheltuielile în astfel de situaţii sunt mai mari. Un element
important în derularea unor operaţiuni de reexport şi de care depinde în mare
măsură eficienţa ei, îl reprezintă alegerea celui mai potrivit moment de iniţiere a ei.
Acest element, cunoscut sub denumirea de conjunctură, este rezultatul acţiunii
unor factori de natură diferită.
Printre ei, distingem factorii de natură economică, care asigură un anumit
raport între cererea şi oferta aceleiaşi mărfi pe diverse pieţe (factorul spaţii) ca şi
sezonalitatea şi consumul producţiei (factorul timp). Prin combaterea acestor doi
factori, timp şi spaţiu, se pot obţine rezultate din iniţierea unei operaţiuni de
reexport. Mobilitatea considerabilă a unor reglementări de politică comercială este
şi ea de natură să contribuie în accentuarea necesităţii sporirii atenţiei în efectuarea
alegerii celui mai potrivit pentru a desfăşura o operaţiune de reexport. Pentru a
pregăti cât mai temeinic operaţiunea de reexport sub raportul oportunităţii
perioadei lor de realizare, reexportatorul trebuie să dispună permanent de
informaţii sistematice despre evoluţia conjuncturii pieţei externe. Dar, pe lîngă

79
aceste informaţi, el trebuie să mai posede şi spaţiile de depozitare corespunzătoare,
laturile de marfă necesară şi mijloacele financiare suficiente, care să-i permită să
înfăptuiască operaţiunile de reexport în momentul cel mai justificat din punct de
vedere economic.1
Pentru ca o întreprindere să poată face operaţiuni de reexport ea trebuie să
dispună de anumite condiţii absolut necesare obţinerii unor beneficii la sfîrşitul
operaţiunii, să dispună de un personal foarte bine pregătit, care să aibă abilitatea
necesară derulării unor astfel de acţiuni, să cunoască ambianţa pieţelor externe ale
produselor ce pot face obiectul operaţiunilor de reexport, să dispună de un sistem
de informaţii operativ, să dispună de mijloace financiare corespunzătoare, să
beneficieze de o reţea de filiale externe şi asociaţii mixte, birouri; să fie
instituţionalizată derularea unor astfel de operaţiuni şi să dispună de spaţii de
dezvoltare optime la preţuri avantajoase şi să aibă proprietate faţă de alte mărfuri,
să manifeste iniţiativa pentru pornirea unei astfel de operaţiuni de speculare.
În urma derulării unor operaţiuni de reexport pot să decurgă avantaje
multiple:
- Obţinerea de profit în valută liber convertibilă fără export de substanţe datorită
diferenţelor dintre nivelul de preţuri ale mărfurilor importate şi cel al mărfurilor
reexportate.
- Se creează posibilitatea vânzării mărfurilor indigene cînd acest lucru este
condiţionat de prelucrarea la import a unor produse neinteresante pentru economia
naţională care pot fi însă reexportate;
- Se lărgeşte aria geografică a schimburilor comerciale şi sporeşte numărul
partenerilor comerciali;
- Creşte volumul schimburilor comerciale cu ţările partenere;
- Creşte volumul total al comerţului exterior al ţării respective, volumul comerţului
exterior pe locuri şi se modifică pe locul pe care ţara îl ocupă în circuitul economic
mondial.

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit.,pag. 129;

80
- Are loc realizarea unor mărfuri greu vânzabile prin reexportul mărfurilor primite în
schimb;
- Operaţiunile de reexport contribuie operaţiunii de export individual, respectiv de
inteligenţă materializată în combinaţii multiple care atrag aport valutar cu
cheltuieli foarte mici;
- Operaţiunile speciale au un rol mare în promovarea importurilor şi exporturilor şi
aduc o eficienţă sporită a comerţului exterior.1

3.4 Zonele libere – o formă a promovării constructive a exportului

Zonele libere erau cunoscute sub denumirea de porturi libere, dar originea
lor nu este bine datată.
Primul port liber a fost Cartagina, apoi au fost stabilite alte porturi libere în
Zona Mării Mediterane, a Mării Negre, cât şi pe coasta de Vest a Africii.
Mai tîrziu, in sec. XIII-lea au apărut porturi libere în oraşele Ligii Asiatice.
În alte ţări, aceste zone au fost denumite “zone libere de comerţ”.
Altfel, s-au înfiinţat în mai mult de 70 oraşe din Nordul şi Vestul Europei,
porturi în care se operau mişcări de bunuri şi capital. În Italia, se înfiinţează porturi
franco la Toscana (1547), Livorno (1696), Civita Vechia (1732). În Franţa,
Marsilia este declarat porto franco în timpul lui Ludovic al XIV-lea (edictul din 26
martie 1669), din iniţiativa ministrului Colberk, apoi le declară zonă liberă şi
Honte – Savoie. Danemarca, în 1894, declară zonă libera Copenhaga. Grecia 1925
declară zonă libera Salonic.
Zona vamală liberă reprezintă cea mai completă formă a regimurilor vamale
suspensive. În esenţă, prin lege se prevede că într-un perimetru (zonă bine
determinată) a teritoriului naţional să poată fi întroduse mărfuri în vederea
prelucrării şi comercializării lor în principiu, pe terţe pieţe, fără aplicarea

1
E. Dijmărescu. Op. cit.,pag. 92;

81
restricţiilor tarifare şi netarifare al regimului vamal în comparaţie cu teritoriul
naţional, corespunzător spaţiului respectiv zonei vamale libere.1
În practica internaţională, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate
facilităţi de natură fiscală, zonele respective purtînd denumirea de zone libere.2
Amplasamentul zonei este de regulă restrîns la o suprafaţă de teren , limitată
de frontieră naturală s-au artificială şi situată în apropierea sau în interiorul unei căi
de transport (port maritim sau fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se tranzitează
un volum mare de mărfuri de export şi import.
Statutul juridic al zonei este reglementat precis prin legi şi diferite acte
normative , care permit accesul mărfurilor în regim vamal, care permit şi fără
restricţii de cantitate cu condiţia ca acestea să nu fi prohibite de legislaţia ţării
respective.
Din analiza materialului documentar avut la dispoziţie s-a reuşit asemenea
fapt că activitatea zonelor libere este în prezent reglementată precis din punct de
vedere juridic, existînd în fiecare caz cel puţin o lege bază. Uneori normele de
funcţionare sunt precizate chiar în decretul de funcţionare al acestor zone.
Obiectul de lucru al zonei îl constituie mărfurile, care pot fi întroduse în
cadrul acestea urmărind fie reexportul, fie unele prelucrări din care să rezulte alte
mărfuri pentru export .3
Activitatea zonei include o gamă variată de operaţiuni la care sunt supuse
mărfurile în cadrul acesteia: cîntărire, sortare, combinare, depozitare, ambalare,
marcare, neutralizare, prelucrare, etc.
Administraţia activităţii zonei revine, de regulă, unui organ special –
administraţia (autoritatea) zonei libere, pe baza unor norme de funcţionare emise în
baza legislaţiei specifice instituite de autorităţile ţării de reşedinţă. În cazul unor
ţări în care funcţionează mai multe zone libere, există un organism naţional cu

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Op. cit.,pag. 127;
2
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Zonele libere. Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag. 15;
3
Ghenadie Radu. Op. cit.,pag. 84;

82
rolul de “autoritate” pentru fiecare zonă în parte. Formele organizatorice ale
“autorităţilor” sunt relativ diversificate , ca şi de altfel competenţele lor:
a) Deplasarea interesului pentru zonele comerciale şi industriale libere
“clasice” din ţările dezvoltate, în special pentru depăşirea barierelor tarifele din
comerţul internaţional din cadrul acestui grup de ţări; accentuarea tendinţei de
diversificare a activităţii si de adaptare la cerinţele pieţei;
b) Un exemplu îl oferă, pe plan european, zona liberă irlandeză Shannon –
sediul primului magazin operînd în sistem “duty free”,apoi al primului aeroport
din lume cu regim vamal complet liberalizat. Dezvoltîndu-şi şi o zonă adiacentă
industrială liberă, apoi o serie de “parcări” pentru mica industrie deservind
sectorul serviciilor. Administraţia zonei s-a lansat de curînd în turism internaţional
(închirierea de case în Irlanda, tururi turistice cu elicopterul, etc.). Aceste eforturi
de diversificare menţin zona de la Shannon pe primul loc la nivel mondial în
privinţa ratei profitului (29-30% pe an) în clasamentul alcătuit de Departamentul
Comerţului al SUA,în pofida anulării recente a avantajului său principal, al
vacanţelor fiscale treizeci de ani pentru investitorii străini, în baza unei decizii a
Comisiei CEE;
c) Antrenarea într-o măsură sporită, în special, în zonele industriale libere ale
firmelor specializate în“cercetare dezvoltare” pentru promovarea tehnicii în
producţie de export. Semnificativă este în acest sens, înfiinţarea în 1980 a “Portului
industriei ştiinţifice de la Hannich” (Taiwan), menit să susţină printre altele şi
“îmbunătăţirea structurii industriale” naţionale.
d) În materie de promovare a zonelor libere noi, se remarcă efortul general
spre atragerea pentru investiţiile iniţiale a unui cerc restrîns de firme de primă
mărime şi în unele cazuri a unei singure firme care să “declanşeze” un efort de
antrenare în rîndul celorlalţi potenţiali investitori
e) În fine, în ultima perioadă, se observă o proliferare fără precedenta zonelor libere
în diverse regiuni în curs de dezvoltare în scopul obţinerii unor avantaje legate de
exportul de valută convertibilă în cadrul eforturilor de lichidare a datoriei externe.

83
Noi zone libere au fost recent înfiinţate în Egipt, Israel, Arabia Saudită,
Iordania,Turcia şi în alte zone ale Asiei.1
Scopul înfiinţării unei zone libere este de a favoriza dezvoltarea economică
prin atragerea de investiţii de capital străin. Accesul liber al mărfurilor în zonă
colaborat cu regimul mai "eliberat" al impozitelor asupra profitorilor realizate în
zonă, reprezintă premise favorabile atragerii de capital străin în zona liberă.
Acestea sunt condiţii necesare stimulării investiţiilor străine nu însă şi suficiente.
Pentru ca o firmă comercială să deschidă o investiţie trebuie ca aceasta să
estimeze o fructificare superioară a capitalului. În consecinţă, pentru asigurarea
succesului; pe lîngă facilităţile acordate zonei libere, trebuie să existe condiţii
avantajoase combinării capitalului cu ceilalţi factori de producţie(forţe de muncă,
materii prime) precum şi o infrastructură corespunzătoare.2
Experienţa zonelor libere la nivel mondial a dovedit că un element care
frînează lansarea ei, ulterior pentru dezvoltarea lor, este deplasarea exagerată a
profitului lor spre activitate lor de depozitare, în defavoarea activităţilor de
prelucrare industrială orientată spre export. Prezentarea zonelor libere ca “depozite
glorificate” se dovedeşte a fi un serviciu alături de frapanta semilitudine a
avantajelor comerciale şi financiare oferite; scutiri de taxe vamale la accesul
produselor de import în zonă cu condiţia reexportării acestora sau a produselor
rezultate din prelucrarea în afara teritoriului vamal naţional readucerii sau
scumpirii de impozite pe perioade determinate ,concesii tarifare la prestările de
servicii şi acordarea de asistenţă financiară. Numai acele zone comerciale libere au
supravieţuit, care pe baza avantajelor iniţiale oferite s-au orientat spre dezvoltarea
activităţilor de prelucrare pentru export. Pe de altă parte, zonele libere industriale
s-au dovedit valabile numai în măsura în care serviciile oferite prin structura
organizatorică existentă au fost menţionate prin calitate, operativitate şi
selectivitate la nivel de creştere ale cerinţelor utilizatorilor acestor zone.

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Zonele libere, Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag. 90-93;
2
Bamboş Sever Gabriel, Nicolaie Vasile Dragoş. Op. cit.,pag. 237;

84
Compatibilitatea dintre avantajele comerciale şi financiare ale zonelor,
cerinţele obiective ale procedeelor tehnologice din ramurile industriale
implementate în interesele economice ale utilizatorilor externi ai zonei conduc, de
regulă la un “optim de utilizare”. Spre exemplu, dintre zonele libere din Marea
Britanie, cel mai ridicat nivel optim a fost înregistrat la Cardiff, unde o companie
chimică străina a reuşi să-şi acopere 90% din necesarul de componente tehnologice
de import - beneficiind de liberalizare de taxe vamale şi dreptul de a exporta în
afara teritoriului vamal britanic 50% din produsele de prelucrare rezultate.96
Zonele libere se clasifică în mai multe categorii în funcţie de natura
operaţiunilor ,localizare geografică şi destinaţia mărfurilor.
Zonele libere îmbracă următoarele forme.1
a. Porturi libere (portul franco - PF), zone libere care cuprind de regulă numai
anumite părţi ale porturilor care sunt specializate în operaţiuni tarnsbordare şi
depozitare a mărfurilor, în regim vamal liberalizat;
b. Aeroportul liber (AL);
c. Perimetre libere (PL) (free perimeter), sunt similare porturilor libere şi se
înfiinţează pe teritoriul unei ţări, în unele regiuni mai slab dezvoltate, având ca
sarcină prioritară satisfacerea consumului local;
d. Antrepozite vamale libere (AVL);
e. Zona de tranzit (ZN). O dispoziţie în acest sens întîlnim în Convenţia asupra
dreptului mării, care prevede că în facilităţile traficului în tranzit al statelor fără
litoral maritim “se pot institui zone libere sau alte formalităţi vamale, în porturi de
intrare şi ieşire ale statelor în tranzit, pe cale de acord între aceste state şi statele
fără litoral”;
f. Zona de prelucrare pentru export sau “zona de export”(ZPE);
g. Zona de promovare a investiţiilor sau “zona industrială”;

1
Gh. Caraiani, C. Cazacu. Zonele libere. Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag. 128.

85
h. Zonele libere comerciale (ZLC) – cunoscînd cea mai mare răspîndire pînă la
începutul deceniului trecut, aceasta avea ca funcţie principală aprovizionarea cu
mărfuri de import a marilor pieţe de consum.
Situate în general în vecinătatea sau chiar pe teritoriul ţării dezvoltate, ele
oferă scutirile de taxe vamale sau alte taxe, ca un suport avantajos pentru
principalele lor activităţi de transbordare şi prelucrare simplă a mărfurilor.

86
Concluzie.

Concluzia cea mai evidentă reiese din faptul apariţiei unor realităţi economice
şi juridice noi: tendinţei spre integrare pe continentul european şi seriozităţii
daunelor cauzate de ruperea relaţiilor economice. Ea constă în faptul că toate
statele noi trebuie să depună eforturi pentru restabilirea, menţinerea şi
reglementarea celor mai importante relaţii economice existente, totodată creînd
premize economice şi juridice pentru integrare în comunitatea mondială, prin
aproximaţia legislaţiei, perfecţionarea legilor naţionale, aderarea la organizaţii şi
Convenţii internaţionale.
În condiţiile globalizării economice mondiale integrarea în piaţa mondială
este un scop principal, însă nerealizabil în viitorul apropiat datorită dificultăţilor de
ordin obiectiv.
Lucrarea de faţă prezintă o încercare de a elucida problematica reglementării
tarifare a operaţiunilor de export-import în practica internaţională şi de a reflecta
opiniile cercetătorilor în domeniul dat. În lucrare au fost descrise tarifele vamale a
mai multor ţări, majoritatea din acestea fiind bazate pe principiile de funcţionare a
tarifelor vamale ale GATT-ului. Aderarea la acest tip de tarif vamal a apărut ca un
factor pozitiv în dezvoltarea comerţului exterior, deoarece după o perioadă de
câteva decenii, în urma unor îndelungate runde de negocieri, a fost creată
Organizaţia Mondială a Comerţului, organizaţie care reglementează modul normal
de desfăşurare a comerţului între state. Astfel, principalele confruntări în
negocierile privind taxele vamale au fost legate de nivelul general al reducerilor al
taxelor vamale de atribuirea valorii unice a mărfurilor. Aşa au fost stabilite
valoarea mărfurilor la export şi import ţinînd cont de interesele ţărilor membre
organizaţiei sau a ţărilor care apar ca parte la o anumită relaţie economică. Din
acest punct de vedere, determinarea valorii mărfurilor a dus la aceea că în
comunitatea internaţională să apară noţiunea de tarif vamal ca fiind un regulat al
impozitului. Tariful vamal a fost definit astfel, deoarece este socotit ca fiind o

87
măsură de protecţie a securităţii economice a statului. Deaceea a apărut necesitatea
de a elabora un sistem armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor susceptibil
de a răspunde nevoilor principale ale autorităţilor vamale şi producătorilor, pentru
a facilita activitatea acestora în timpul perfectării documentelor vamale.
Astfel în capitolul al II-lea, am descris cum a decurs elaborarea şi punerea în
aplicare a sistemului armonizat şi metodele de evaluare vamală a mărfurilor în
baza acestui sistem. După toate cele menţionate, putem conchide că textul
sistemului armonizat comportă o serie de dispoziţii care stabilesc principiile pe
care se bazează nomenclatura dată şi fixează regulile generale care permit să se
asigure o interpretare juridică uniformă.
Descriind tarifele vamale ale unor ţări străine, nu se putea să nu se menţioneze
în lucrare despre instrumentele de tehnică vamală şi tarifară folosite de acestea în
activitatea lor. Astfel, s-a vorbit de importul şi exportul temporar ca fiind un regim
suspensiv întîlnit în toate legislaţiile vamale. Diferenţele de la o ţară la alta constau
în listele de mărfuri neadmise la importul temporar şi în condiţiile de îndeplinit
pentru obţinerea aprobării de import temporar. S-a atras atenţia operaţiunilor de
tranzit, ca fiind acele operaţiuni de intermediere internaţională ce se realizează prin
trecerea mărfurilor pe teritoriul naţional al unei ţări.
După toate cele menţionate, putem spune că pentru funcţionarea normală a
instituţiei reglementării tarifare a operaţiunilor de export-import în practica
internaţională este necesar de o coordonare interstatală şi de crearea de către state a
anumitor condiţii în această direcţie.
După cum am menţionat mai sus, problema discutată în lucrarea de faţă a fost
cercetată de juriştii în domeniu atât din ţara noastră, cât şi din altele vecine, dar nu
într-atât încât la acest moment să nu apară nici un semn de întrebare. Din această
cauză am socotit că problema reglementării tarifare a operaţiunilor de export-
import în practica internaţională este una dintre cele mai interesante, care necesită
opinii şi tratări din diferite puncte de vedere privind metodele şi formele de creare
a pieţei comune cu ajutorul tarifului vamal.

88
În concluzie celor spuse mai sus, putem menţiona că în stabilirea relaţiilor
economice între state, este important a îmbina acordurile internaţionale şi
obligaţiile reciproce cu dezvoltarea relaţiilor orizontale la nivelul de producţie şi la
nivelul de structuri comerciale.

89
Bibliografie:

I. Tratate, Acorduri şi Convenţii internaţionale:

1. Tratatul de la Roma vizînd crearea CEE, Comunitatea Economică


Europeană din 25 martie 1957, întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
2. Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene din 7
februarie 1992, întrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
3. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 30 octombrie 1947,
întrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.
4. Acord privind aplicarea articolului VII al GATT referitor la evaluarea în
vamă, Geneva, 12 aprilie 1979, întrat în vigoare la 1 ianuarie 1981.
5. Convenţia de la Bruxelles cu privire la crearea Consiliului de Cooperare
Vamală din 15 decembrie 1950, întrată în vigoare la 4 noiembrie 1952.
6. Convenţia de la Bruxelles cu privire la sistemul armonizat de denumire şi
codificare a mărfurilor din 14 iunie 1983, întrată în vigoare la 1 ianuarie 1988.
7. Convenţia de la Bruxelles cu privire la carnetul A.T.A. pentru admiterea
temporară a mărfurilor din 6 decembrie 1961, întrată în vigoare la 30 iulie 1963.
8. Convenţia de la Geneva cu privire la transportul internaţional de mărfuri
sub acoperirea carnetelor TIR din 14 noiembrie 1975, întrată în vigoare la 20
martie 1978.
9. Convenţia de la Bruxelles privind înlesnirile acordate pentru importul
mărfurilor destinate a fi prezentate sau utilizate la expoziţii, tîrguri, congrese sau la
manifestaţii similare din 8 iunie 1961, întrată în vigoare la 13 iulie 1962.
10. Convenţia de la Istambul cu privire la admiterea temporară din 26 iunie
1990, întrată în vigoare la 27 noiembrie 1992.
11. INCOTERMS 2000.

90
12. Regulamentul (CEE) nr.2658/87 din 23 iulie 1987 al Consiliului privind
Nomenclatorul tarifar şi statistic şi Tariful Vamal Comun (JOCEL 256 din 7
septembrie 1987).

II. Literatura utilizată:

1. Caraiani Gheorghe, Cazacu Cornel. Vămuirea mărfurilor de export-import.


Editura Economica, Bucureşti, 1996.
2. Caraiani Gheorghe, Cazacu Cornel. Zonele libere. Editura Economica,
Bucureşti, 1995.
3. Caraiani Gheorghe. Reglementări interne şi internaţionale privind vămuirea
mărfurilor. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
4. Chibuţiu A. Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale.
Editura Economica, Bucureşti, 1994.
5. Caraiani Gheorghe, Georgescu Tudor. Tehnici de comerţ exterior, vol.I.
Editura Sylvi, Bucureşti, 1995.
6. Dijmărescu E. Preferinţe vamale în comerţul internaţional. Bucureşti, 1989.
7. Bomboş Sever Gabriel, Nicolae Vasile Dragos. Reglementări şi uzanţe
internaţionale comerciale şi civile. Bucureşti, 1992.
8. Ghenadie Radu. Drept vamal comunitar (curs universitar). Chişinău, 2001.
9. Costin M.N. Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol.I. Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
10. Martin G., Puiu Al. Dicţionar de relaţii economice internaţionale.
Bucureşti, 1993.

Caraiani Gh. Manual pentru declaranți și experți vamali. București: Lumina Lex, 2001.
500 p.
Pasat A.O. Drept vamal al Republicii Moldova. Note de curs. Galați: Editura Zigotto,
2013. 256 p.
Erhan I., Cвrnaț T. Drept vamal comunitar. Chișinău: Print-Caro SRL, 2011. 469 p.

91
Caraiani Gh. Reglementări interne și internaționale privind vămuirea mărfurilor.
București: Lumina Lex, 1997. 552 p.
Erhan I., Cвrnaț T. Drept vamal comunitar. Chișinău: Print-Caro SRL, 2011. 469 p.
Caraiani Gh., Cazacu C. Vămuirea mărfurilor de export-import. București: Editura
Economică, 1996. 680 p.
Moldovan A.T. Drept vamal. București: Editura C.H. Beck, 2006. 544 p.
Mladen C. Drept vamal: Auxiliar curricular pentru specialitatea lucrător vamal.
București: Editura Economică, 2000. 336 p.
11. Буков Е.А., Ăаланжи Е.Ф. Учебное пособие в помощь слушателям,
изучающим таможенное дело. Москва, 1994.
12. Ăабричидзе Б.Н. Российское таможенное право. Издательство
Норма, Москва, 2001.
13. Ăабричидзе Б.Н., Шахматев А.А. Таможенно-тарифное
реăулирование внешнеэкономической деятельности в Российской
Федерации. Москва, 1994.
14. Драăанов Н. Таможенное право. Москва, 2000.
15. Тимошенко И.В., Девяткина Е.М. Таможенное право России. Курс
лекций. Особенная часть. Москва, 2001.
16. Козырин А.Н. Таможенное право России. Общая часть. Москва,
1995.
17. Ноздрачёв А.Ф. Таможенное право. Москва, 1998.
18. Петров Ю., Кудрявцев И. Практика таможенноăо реăулирования.
Москва, 1994.
19. Сандровский К.К. Таможенное право. Киев, 1974.
20. Шахматев A.А. Таможенно-тарифное реăулирование
внешнеэкономи-ческой деятельности. Москва, 1994.
21. Шишаев А.И. Реăулирование международной торăовли товарами.
Москва, 1998.
22. Зобов В.Е. Таможенное право. Москва, 1993.

92
Брокăауз Ф.А., Ефрон И.А. Энциклопедический словарь. Санкт-Петербурă: Изд.
Семеновская Типолитоăрафия (И.А. Ефрона), 1890. 495 с.
Малиновская В.М. Таможенное право России. Учебник по публичному и частному
праву в 2-х томах. Т.1. Публичное право. Москва: Статус, 2008. 487 с.

World Trade Organization https://www.wto.org/ (vizitat 6.02.2016).


Dexonline. Dicționare ale limbii romвne. http://dictionare.edu.ro/definitie/tarif/719632
(vizitat 08.12.2015).
Dexonline. Dicționare ale limbii romвne. http://dexonline.ro/lexem/tarif/56541 (vizitat
08.12.2015).

93