DECIZIA NR.

237 - Drepturi banesti Curtea de Apel PLOIESTI

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2022

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de pârâta C.C , împotriva sentinței civile nr. 1729/3
iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Scția I Civilă, în contradictoriu cu
reclamantul B.B, în numele și pentru membrul de sindicat A.A, dosarul având ca obiect drepturi
bănești-acordare stimulent de risc.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apelul se află la
primul termen de judecată, este motivat, că în cuprinsul motivelor de apel s-a solicitat judecata
cauzei în lipsă, conform art.223 din Codul de procedură civilă, precum și că, prin intermediul
Serviciului registratură al instanței, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, în
cuprinsul căreia a solicitat judecata cauzei în lipsă, după care:
Având în vedere cererea de judecată a cauzei în lipsă, Curtea reține dosarul spre soluționare.
CURTEA, Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 23.03.2021, sub nr.
…/2020, reclamantul B. B, în numele și pentru membrul de sindicat A.A, a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta C.C, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se fie obligată pârâta să
plătească stimulentul de risc în valoare de 2500 lei brut pe lună, pentru lunile aprilie și mai 2020,
în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, urmând ca suma să fie
actualizată cu inflația și cu dobânda legală remuneratorie calculate până la data acordării
efective.
Pârâta C.C a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată;
totodată, a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Muncii și Protecției Sociale, față de
dispozițiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În ședința publică din 03.06.2021, instanța a constatat că norma legală conține o condiție
explicită, respectiv introducerea în cauză a terțului este posibilă doar dacă raportul juridic dedus
judecății o impune, apreciind astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune conform
alineatului (3) al aceluiași articol, simpla conceptare a terțului nefiind justificată procesual.
Totodată, instanța a solicitat reclamantului precizări în ceea ce privește dobânda, acesta
arătând că a solicitatat plata drepturilor accesorii doar pe durata stării de urgență, iar
reprezentantul pârâtei nu s-a opus la această precizare.
Prin sentința civilă nr. 1729/3 iunie 2021, Tribunalul Dâmbovița – Scția I Civilă, a admis
acțiunea, așa cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către membrul de sindicat,
reprezentat de reclamant, a stimulentului de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, prevăzut
de art.7 alin.(5) din O.U.G.nr. 43/2020 (cu modificările aduse prin Legea nr.82/2020), aferent
perioadei stării de urgență prevăzute de Decretul nr.195/2020 și Decretul nr.240/2020, sumele
urmând să fie actualizate cu inflația, precum și la plata daunelor interese sub forma dobânzii
legale penalizatoare, de la data de 20.06.2020 și până la data plății efective.
 La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
A priori, în baza precizărilor scrise și verbale formulate de reprezentantul sindicatului
reclamant, tribunalul a constatat că a fost învestit cu o acțiune în acordarea stimulentului de risc
în cuantum de 2500 lei, prevăzut de art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 (cu modificările aduse
prin Legea nr. 82/2020), aferent perioadei stării de urgență (aceasta fiind cea prevăzută de
Decretul nr.195/2020 și Decretul nr.340/2020), sumele solicitându-se să fie actualizate cu
inflația, precum și la plata daunelor interese sub forma dobânzii legale penalizatoare, de la data
scadenței și până la data plății efective.
Poziția procesuală a intimatei a fost de respingere a acțiunii, dar nu prin prisma neîndreptățirii
membrului de sindicat reprezentat la acordarea acestui stimulent de risc, ci față de lipsa
fondurilor bugetare, precum și a pretinsei necesități a unei reglementări privind procedura de
acordare și finanțare a stimulentului de risc.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgenta nr. 43/2020 pentru aprobarea
unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului
COVID-19, pe perioada stării de urgență, s-a aprobat acordarea unui stimulent de risc în cuantum
de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare,
indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea
și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri
vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin
transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației
publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul
principal de credite, sau din fonduri europene.
S-a subliniat faptul că această normă a fost adoptată prin Legea nr. 82/2020, care a intrat în
vigoare la data de 20.06.2020.
Referitor la momentul de la care membrul de sindicat reprezentat în cauză ar fi fost îndreptățit
a solicita plata stimulentului de risc anterior menționat – dată de la care ar începe să curgă și
dobânda legală, în cazul în care drepturile de natură salarială nu au fost achitate de angajator, s-a
menționat că este reprezentat de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 – și anume 20
iunie 2020, deoarece, inițial, O.U.G. nr. 43/2020 – act normativ intrat în vigoare în data de
07.04.2020, a conferit dreptul de a beneficia de un stimulent de risc doar „pentru medici,
personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar”.
Însă, prin legea anterior menționată, a fost completat art. 7 al Ordonanței – permițându-se
acordarea stimulentului și pentru funcționarii publici care-și desfășoară activitatea în domeniul
asistenței sociale și comunitare, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale, dacă au fost
implicați în mod direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a
persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile în perioada stării de urgență (16 martie –
14 mai 2020).
Stimulentul de risc a fost astfel prevăzut a fi acordat pentru personalul din domeniul asistenței
sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale,
implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu
dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al
unității angajatoare.
Din acest text, rezultă că persoana care solicită beneficiul prevăzut de normă trebuie să fi fost
implicat direct în sprijinirea și sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu
dizabilități și altor grupuri vulnerabile, adică să fi avut contact direct cu aceste categorii de
persoane.
În ceea ce privește sfera beneficiarilor normei, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată), dacă o noțiune sau un termen nu
este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin
actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului
respectiv și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.
Prin art. 2 alin. (2) al Legii asistenței sociale nr. 292/2011, sistemul național de asistență
socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar sistemelor de asigurări sociale și se
compune din sistemul de beneficii de asistență socială și sistemul de servicii sociale.
„Beneficiile de asistență socială” sunt definite în cadrul art. 7 din același act normativ ca
reprezentând o formă de suplimentare sau de substituire a veniturilor individuale/familiale
obținute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal, precum și o formă de sprijin
în scopul promovării incluziunii sociale și creșterii calității vieții anumitor categorii de persoane
ale căror drepturi sociale sunt prevăzute expres de lege.
Pe de altă parte, „serviciile sociale” (conform art. 27 din același act normativ) reprezintă
activitatea sau ansamblul de activități realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, precum și
celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii situațiilor de dificultate,
prevenirii și combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale și creșterii
calității vieții.
Beneficiază de servicii sociale persoanele și familiile aflate în situații de dificultate (art. 35),
inclusiv persoanele vârstnice, persoanele cu dizabilități și bolnavii cronici, care au dreptul la
servicii de îngrijire personală (art. 36 alin. 2). Furnizorii de servicii sociale sunt persoane fizice
sau juridice, de drept public ori privat, cu mențiunile prevăzute de art. 37 din același act
normativ.
În condițiile în care, din înscrisurile administrate în probațiune (cu precădere fișa postului și
anexa – f. 30-31) a rezultat că membrul de sindicat îndeplinea funcția de asistent personal al unei
persoane cu handicap, având printre atribuții și pe cea de acordare a îngrijirilor igienice
beneficiarului și pe cea a asigurării alimentației și hrănirii acestuia, fiind astfel direct implicat în
sprijinirea sau îngrijirea persoanelor vulnerabile, s-a admis acțiunea, așa cum a fost precizată.
Întârzierea nejustificată a plății indemnizației sau neplata integrală a acesteia poate determina
obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs
salariatului (art. 166 alin. (4) din Codul Muncii).
În privința daunelor interese, s-a făcut aplicarea art. 278 din Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003
privind Codul muncii, potrivit căruia dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte
dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul
raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Având în vedere dispozițiile art.278 din Codul Muncii, care permit aplicarea în completare a
dispozițiilor din legislația civilă, în privința daunelor interese datorate de angajator salariatului
pentru neplata la termen sau neplata integrală a salariului, s-a arătat că sunt aplicabile dispozițiile
art. 1530 și urm. din noul cod civil.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că executarea cu întârziere a obligației de plată a
drepturilor salariale dă dreptul la acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii
legale, iar în ceea ce privește data de la care se justifică acordarea acesteia trebuie avută în
vedere natura juridică a obligației de plată.
Cum obligațiile de natură salarială trebuiau aduse la îndeplinire de către debitor conform art.
166 și urm din Codul Muncii, rezultă că momentul nașterii dreptului la reparație este data
scadenței fiecărei sume.
Daunele-interese sub forma dobânzii legale penalizatoare se datorează fără a se face dovada
unui prejudiciu și cu respectarea principiul reparării integrale a prejudiciului, ca o consecință a
executării cu întârziere culpabile a unei obligații de plată, indiferent de izvorul acesteia. Dobânda
legală poate fi cumulă cu indexarea cu indicele de inflație, prin acesta din urmă urmărindu-se
păstrarea valorii reale a obligației bănești și astfel evitarea devalorizării creanței.
Împotriva sentinței sus-menționate a formulat apel pârâta C.C, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței apelate
și, pe fond, rejudecând, respingerea cererii.
În motivarea apelului, pârâta a susținut că, în fapt, reclamantul a încheiat contract de muncă
cu Direcția de Asistență Socială, în calitate de asistent al persoanei cu handicap grav, față de care
și-a asumat obligațiile prevăzute de lege, și anume să presteze, pentru persoana cu handicap grav,
toate activitățile și serviciile prevăzute în contractul individual de muncă și în fișa postului.
A considerat că nu sunt incidente dispozițiile legale ale art. 7 alin. (5) din O.U.G. 43/2020,
întrucât asistenții personali au prestat o activitate de sprijinire/îngrijire a persoanelor cu
dizabilități în baza contractului individual de muncă pe care l-au încheiat cu Direcția de Asistență
Socială, având ca obiect de activitate tocmai îngrijirea și sprijinirea respectivelor persoane.
Prin urmare, reclamanții nu au făcut altceva decât să își îndeplinească obligațiile contractuale,
atât pe perioada stării de urgență, cât și în afara acesteia.
Pentru reclamant, dar și pentru persoana cu dizabilități, perioada stării de urgență nu a impus
modificări nici în ceea ce privește contractul individual de muncă și nici în privința drepturilor de
care beneficiază în baza respectivului contract de muncă.
În calitate de asistent personal, reclamantul se ocupa în permanență de persoana bolnavă, la
domiciliul său, făcând acest lucru atât pe perioada stării de urgență, cât și înainte de starea de
urgență.
A apreciat apelanta că rațiunea legiuitorului a fost în sensul acordării acestui stimulent de risc
doar acelor persoane care sunt implicate direct în sprijinirea/îngrijirea persoanelor vulnerabile,
activități pe care nu le exercitau anterior stării de urgență și care nici nu reprezentau obligații
contractuale.
 Asistenții personali au ca principală atribuție de serviciu supravegherea, asigurarea asistenței
și îngrijirii copilului sau adultului cu handicap grav, în baza contractului individual de muncă
încheiat cu Direcția de Asistență Socială, sumele salariilor asistenților personali fiind asigurate
de la bugetul de stat.
Din expunerea de motive a O.U.G. 43/2020, rezultă că acest act normativ a fost adoptat pentru
a finanța cheltuielile cu personalul din domeniul asistenței sociale, care desfășoară atribuții în
plus față de cele pe care le prestează în mod normal, activități generate de epidemia cu COVID-
I9 și pe care nu le desfășurau anterior.
În același sens, s-a mai învederat că la data de 26.06.2021, prin Legea nr. 166/2021 privind
modificarea și completarea art.7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru
aprobarea unor masuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii
coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, a fost modificat art.7 din O.U.G.
43/2020, astfel:
„alin. (5) - Se aproba acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2500
lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice,
centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații
centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați....care
au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.
alin. (6) - Sumele necesare plății stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin
bugetul Muncii și Protecției Sociale, de la poziții distincte de cheltuieli, respectiv transferuri
către bugetele locale...”.
În atare situație, acordarea dreptului reprezentând stimulent de risc de către instanța fondului
apare ca nelegală la acest moment.
Curtea de apel, ca instanța de control judiciar, este chemată să verifice legalitatea acordării
acestor drepturi de către instanța de fond, în vederea evitării unei situații de îmbogățire fără justă
cauză, pentru a nu prejudicia bugetul public de stat.
Intimatul-reclamant B.B, în numele și pentru membrul de sindicat A.A, a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel și, pe cale de consecință,
menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 1729/03.06.2021, pronunțată de Tribunalul
Dâmbovița.
A susținut intimatul - reclamant că motivele expuse în cuprinsul cererii de apel nu sunt apte să
determine reformarea hotărârii atacate, singurul motiv de apel fiind reprezentat de modificarea
textului art.7 alin.(5) din O.U.G. nr. 43/2020 de dispozițiile Legii nr. 166/2021, intrate în vigoare
la data de 26.06.2021.
Intimatul-reclamant a menționat că interpretarea dată de apelantă succesiunii în timp a
prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, aprobată prin Legea nr. 82/2020 și respectiv a
Legii nr. 166/2021, privind modificarea și completarea art.7 din O.U.G. nr. 43/2020, este una
eronată.
Astfel, în primul rând, reclamantul a învestit instanța cu o cerere de acordare a stimulentului
de risc în baza art. 7 alin.(5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma sa inițială, fiind pe deplin
îndreptățit să se prevaleze de textul de lege în forma sa în vigoare la momentul declanșării
procedurii judiciare.
Dispozițiile Legii nr. 166/2021 au intrat în vigoare ulterior acestui moment, iar o eventuală
aplicare directă a acestora ar contraveni principiului neretroactivității legii civile, consacrat de
art. 6 din Codul civil și de art. 15 din Constituția României.
Această interpretare nu poate fi justificată nici prin prisma art. 37 alin. (2) din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Restrângerea
prin lege a sferei beneficiarilor stimulentului de risc, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din
O.U.G. nr. 43/2020 nu poate fi interpretată ca fiind o stabilire a semnificației sferei de persoane
beneficiare pe care o prevedea forma inițială a art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020.
O analiză comparativă a celor două texte de lege ce s-au succedat denotă, fără echivoc,
exclusiv o restrângere/limitare de acordare a stimulentului de risc atât ca întindere în timp (o
singură dată, în loc de 2 luni, cât a fost în vigoare starea de urgență), cât și în privința angajaților
beneficiari, adăugându-se, în plus, și condiția de a fi "fost izolați preventiv la locul de muncă pe
perioada stării de urgență”.
Restrângerea în timp a acordării acestor drepturi, de la 2 luni la o singură dată, restrângerea
cercului de angajați beneficiari ori adăugarea unei condiții nu reprezintă o stabilire a
semnificației unui termen sau noțiuni, în sensul dat de dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr.
24/2000.
Conținutul inițial al art.7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 nu reprezintă o simplă noțiune sau
termen care nu este consacrat sau care să aibă înțelesuri diferite.
Observând diferența consistentă între textul inițial al art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în
forma inițială, și cea din forma modificată prin Legea nr. 166/2021, rezultă că modificările aduse
nu reprezintă o simplă explicitare a formei inițiale a textului, ci o nouă prevedere legală, ce se
aplică începând cu data intrării în vigoare.
Prin urmare, personalul care a solicitat stimulentul de risc anterior intrării în vigoare a
modificării aduse prin Legea nr. 166/2021 este îndreptățit să se prevaleze de legea în vigoare de
la momentul investirii instanței.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și
lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea
reține că apelul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
După cum corect a sesizat și intimatul – reclamant, singurul motiv de apel pe care apelanta –
pârâtă și-a fundamentat calea de atac este reprezentat de modificarea textului art.7 alin.(5) din
O.U.G. nr. 43/2020, pe care prima instanță și-a fundamentat hotărârea, prin dispozițiile Legii nr.
166/2021, intrate în vigoare la data de 26.06.2021.
În raport cu aceste modificări, apelanta – pârâtă a invocat faptul că, la acest moment,
acordarea drepturilor de către tribunal apare ca fiind nelegală.
Verificând aceste susțineri, Curtea de apel constată că sunt fondate.
Curtea de apel reține că, în conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de
urgenta nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca
urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, prevederi adoptate prin Legea nr. 82/2020, în
vigoare începând cu data de 20.06.2020, pe perioada stării de urgență, s-a aprobat acordarea unui
stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței
sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale,
implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu
dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin
transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației
publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul
principal de credite, sau din fonduri europene.
În temeiul acestor prevederi și al înscrisurilor administrate în probațiune, din care a rezultat că
membrul de sindicat în numele căruia a acționat reclamantul a fost direct implicat în îngrijirea
persoanelor vulnerabile pe perioada stării de urgență, tribunalul a admis acțiunea, astfel cum a
fost precizată și a obligat pârâta la plata către membrul de sindicat a stimulentului de risc în
cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, aferent perioadei stării de urgență.
Ulterior pronunțării sentinței apelate – 03.06.2021, prin Legea nr. 166/2021 privind
modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru
aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii
coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 618 din 23 iunie 2021, textul menționat s-a modificat și completat astfel:
“art. 7 alin. (5) - Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de
2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor
vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru
angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și
privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-
cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare,
care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de
servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie
licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare
avizat”.
Totodată, prin art.III al Legii nr. 166/2021, s-au prevăzut următoarele:
“(1) În situația în care au fost efectuate plăți în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor
rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și
adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul
de muncă, pe perioada stării de urgență, personalul care a beneficiat de stimulentul de risc va
primi diferența dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.
82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, și
cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020.
(2) În situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în
temeiul dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se
recuperează”.
Instanța de control judiciar constată că, spre deosebire de vechea reglementare, care nu mai
este în vigoare la data soluționării prezentei căi de atac, potrivit noilor modificări legislative,
stimulentul de risc se acordă o singură dată, este în cuantum de 2500 lei brut și îi are ca
beneficiari pe angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice,
centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pe angajații centrelor
rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, care au fost
izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.
După cum a constatat și intimatul – reclamant, noile modificări legislative au restrâns sfera
beneficiarilor stimulentului de risc, personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare,
categorie în care se încadrează și reclamantul, fiind exclus de la acest beneficiu. Totodată, a fost
diminuată perioada de acordarea a drepturilor de la două luni, la o singură dată și s-a introdus în
plus o condiționare, aceea ca personalul beneficiar să fi fost izolat preventiv la locul de muncă pe
perioada stării de urgență, cerință neîndeplinită în cauză.
Prin urmare, în mod corect a susținut apelanta – pârâtă că, la acest moment, acordarea
dreptului reprezentând stimulentul de risc de către instanța fondului apare ca nelegală.
Nu pot fi primite susținerile intimatului – reclamant referitoare la aplicabilitatea în speță a
textului art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma de la data declanșării litigiului, pe motiv
că noile modificări legislative aduse acestui articol se aplică doar situațiilor juridice care iau
naștere după intrarea acestora în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor, în temeiul principiului
neretroactivității legii civile, consacrat de art. 6 din Codul civil și art. 15 din Constituția
României.
Curtea de apel reține că, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi, de îndată
ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea sa în vigoare,
excluzând aplicarea legii vechi. Acest principiu nu este consacrat expresis verbis, ci este o
consecință firească a principiului neretroactivității, pe cale îl completează.
De la acest principiu există o excepție, anume ultraactivitatea legii vechi, care poate fi
prevăzută de legiuitor, în mod expres, în cuprinsul legii noi, sau poate fi dedusă din redactarea
legii. Inserarea unei astfel de prevederi își găsește justificarea în necesitatea aplicării legii vechi,
pentru acele situații juridice în curs de desfășurare și până la momentul consumării lor.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
“(1) Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor
juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act
normativ.
(2) Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două
reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite
retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.”.
Prin urmare, dispozițiile tranzitorii sunt necesare ori de câte ori noua reglementare antrenează
consecințe asupra vechilor reglementări, determinând o situație tranzitorie.
 Atunci când legiuitorul dorește ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice
născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluționare, dispune expres sau implicit
acest lucru.
În acest context, analizând dispozițiile tranzitorii introduse prin art. III al Legii nr. 166/2021,
citate anterior, Curtea de apel constată că acestea nu conțin norme exprese sau implicite privind
ultraactivitatea legii vechi în privința proceselor aflate pe rol la data intervenirii modificărilor.
Dimpotrivă, este reglementată doar situația plăților integrale/parțiale efectuate sub imperiul
vechilor reglementări care, după caz, nu se mai recuperează (este vizată situația în care s-a plătit
integral până la data modificării legii stimulentul de risc în cuantum de 2500 lei brut pe lună,
pentru lunile aprilie și mai 2020) ori se plătește diferența dintre cuantumul stimulentului de risc
prevăzut de noile reglementări și cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 82/2020.
Așadar, dispozițiile Legii nr. 166/2021 sunt incidente și proceselor în curs de derulare la
momentul intrării acesteia în vigoare, intimatul – reclamant neputându-se prevala de forma legii
în vigoare la data declanșării procesului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va
respinge cererea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite apelul formulat de pârâta C.C, cu sediul în municipiul Târgoviște, … , Pavilion B2,
județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1729/3 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul
Dâmbovița – Scția I Civilă, în contradictoriu cu reclamantul B.B, cu sediul în municipiul
Târgoviște, … . 18, județul Dâmbovița, în numele și pentru membrul de sindicat A.A, cu
domiciliul procesual ales la sediul Sindicatului Valahia din municipiul Târgoviște, … . 18,
județul Dâmbovița.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că respinge cererea, astfel cum a fost precizată, ca
neîntemeiată.
Definitivă.