Nr.

7-8, 2010 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

Constrângerea – metodă importantă

de conducere statală
Ulian Chetruş,
doctorand (AŞM)

Recenzent: Gheorghe Costachi, doctor habilitat în drept, profesor universitar

SUMMARY
În prezent, este general recunoscut faptul că mecanismul de stat funcţionează în societate nu numai
datorită atitudinii benevole a membrilor societăţii, dar şi datorită existenţei posibilităţii de aplicare a forţei
faţă de cei care nu respectă regulile general acceptate şi fac dificilă funcţionarea mecanismului dat.
Le mécanisme de l’Etat fonction non seulement grâce a l’attitude bénévoles des membres de la société,
mais aussi en raison de la possibilité d’application de la force contre ceux qui ne sont pas conformes aux
règles généralement acceptées et rendent difficile le fonctionnement du ce mécanisme.

n toate timpurile, o condiţie indispensabilă pentru
Î existenţa statului a fost supunerea populaţiei legi-
lor formaţiunii statale, iar pentru aceasta a fost necesar
un sistem de constrângere, care să asigure realizarea
şi respectarea legilor de către cetăţenii statului. Însăşi
esenţa statului presupune prezenţa unui sistem şi apa-
rat de constrângere, fără de care ar fi doar anarhie, de
natură să genereze dispariţia statului.
Constrângerea se prezintă a fi un atribut important al
statului, fapt ce poate fi dedus din însuşi conceptul de
suveranitate. În acest sens, este relevantă accepţiunea
general recunoscută a suveranităţii ca fiind monopolul
statului asupra exercitării în limitele sale juridico-teri-
toriale a forţei de constrângere.
În viziunea cercetătorului I.D. Levin1, suveranitatea
presupune că forţa de constrângere aparţine exclusiv
statului şi poate fi aplicată doar de către acesta, adică
fie de către un organ de stat sau de către o organizaţie
nestatală învestită de stat, care în orice moment poate
retrage împuternicirea dată. Nimeni nu poate aplica forţa
de constrângere fără a fi autorizat de către stat. În cazul
în care s-ar admite un asemenea lucru, adică existenţa
unei instituţii care să exercite constrângerea fără a fi
autorizată, atunci nu ar putea exista suveranitatea statu-
lui, deoarece aceasta ar însemna reducerea puterii abso-
lute a acestuia. Prin urmare, concentrarea întregii puteri
în mâinile statului, monopolizarea forţei de constrângere
constituie o trăsătură fundamentală a suveranităţii.
În acelaşi timp, după cum susţine profesorul J.I.
Ovsepean2, constrângerea constituie nu doar un criteriu
de determinare a suveranităţii statului. Prin această
categorie se caracterizează şi un alt atribut important
al acestuia, cum este puterea de stat ca varietate a
puterii sociale.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate se
susţine că „... constrângerea este strâns legată de fe-
nomenul puterii (constrângerea statală – de puterea
statului)”.3 Această legătură rezidă în faptul că în
societatea organizată statal constrângerea întotdeau-
na a constituit şi constituie o metodă importantă de
conducere.
Totodată, însă, puterea nu trebuie redusă doar la
constrângere, deoarece aceasta, ca metodă de condu-
cere statală, se dovedeşte a fi auxiliară unor asemenea
metode ca convingerea şi stimularea.
În acest sens, cercetătorul V.K. Babaev4, caracteri-
zând constrângerea exercitată de către statul de drept,
susţine că aceasta este o metodă subsidiară de condu-
cere a societăţii. Principala metodă în acest sens fiind
convingerea, care presupune o totalitate de metode,
mijloace şi procedee de influenţă asupra conştiinţei
individului cu scopul formării unei atitudini de res-
pectare şi executare benevolă a dispoziţiilor legii.
Metoda convingerii, incontestabil, se prezintă a fi
cea mai eficientă şi trebuie să predomine în sistemul
metodelor de conducere statală. Guvernarea bazată
pe convingere se deosebeşte printr-o stabilitate şi
durabilitate sporită. În acelaşi timp, puterea de stat
în procesul realizării politicii statale este nevoită să
recurgă şi la metoda constrângerii, fapt determinat de
structura socială variată a societăţii, particularităţile
psihologiei umane etc.5
Astfel, în prezent, este general recunoscut faptul că
mecanismul de stat funcţionează în societate nu doar
datorită atitudinii benevole a membrilor societăţii, dar
şi datorită existenţei posibilităţii de aplicare a forţei
faţă de cei care nu respectă regulile general acceptate
şi fac dificilă funcţionarea acestui mecanism.

111
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 7-8, 2010
În acest context, merită a fi enunţată opinia cerce-
tătorului N.V. Makareiko6, porivit căruia constrângerea
statală nu este un scop al activităţii statului, ci o metodă
excepţională prin care se asigură desfăşurarea activităţii
acestuia. Această metodă se aplică acolo unde relaţiile
sociale sunt într-atât de speciale, încât orice abatere
de la modelul comportamental stabilit este în măsu-
ră să cauzeze un prejudiciu considerabil intereselor
individului, societăţii şi statului şi numai în cazurile
comiterii de încălcări de lege sau a altor abateri de la
varianta prescrisă de comportament sau ameninţării cu
survenirea unor anomalii juridice pe viitor.7
Din acest punct de vedere, e important a sublinia
faptul că constrângerea aplicată de către stat trebuie
să fie legitimă. Aceasta depinde în primul rând de le-
gitimitatea însăşi a puterii de stat, prin care se înţelege
recunoaşterea şi confirmarea legalităţii acesteia.
În general, legitimitatea puterii de stat se exprimă
prin corespunderea corectitudinii, legalităţii, oportu-
nităţiii puterii cu aşteptările individului, grupurilor
sociale, societăţii în ansamblu.8 Legitimitatea acesteia
poate fi evaluată nu în baza declaraţiilor guvernanţilor
sau a legilor şi actelor normative adoptate, dar în baza
rezultatelor activităţii organelor de stat şi a funcţiona-
rilor publici, a modului în care aceştia exercită puterea
de stat în situaţii concrete.
Prin esenţă, cu cât mai deplină este legitimitatea
puterii de stat, cu atât mai multe posibilităţi sunt de a
conduce societatea fără aplicarea forţei.
În acelaşi timp, însă, puterea de stat legitimă este nu
numai în drept, dar este şi obligată a utiliza în interesul
societăţii măsurile de constrângere prevăzute de lege,
conform unei anumite proceduri, în cazurile în care
reprimarea comportamentelor deviante este imposibilă
prin alte metode.
O putere de stat nelegitimă tinde să-şi realizeze
scopurile prin aplicarea unei constrângeri nejusiticate
şi inechitabile, care se materializează, prin esenţă, ca
acte de violenţă. Sub acest aspect, în studiile de specia-
litate adesea se realizează distincţia dinte constrângerea
statală şi violenţă.
Respectiv, este relevantă viziunea cercetătorului
A.V. Zariţkii, care susţine că constrângerea aplicată de
puterea de stat în baza unor temeiuri juste nu trebuie
privită ca violenţă, deoarece ultima se prezintă a fi o
constrângere nejustă.9
Dinstincţia dintre constrângerea aplicată de către
stat şi violenţă este determinată în cea mai mare parte
de faptul că constrângerea statală este mediată de drept,
adică dreptul stabileşte competenţa organelor de stat de
a aplica constrângerea, determină conţinutul şi limitele
acesteia, temeiurile şi ordinea de realizare.10 De aici se
112
poate afirma că intermedierea juridică asigură eficienţa
constrângerii statale.
Sub aspectul enunţat, prezintă importanţă termi-
nologia utilizată în doctrina juridică, şi anume: aşa
categorii ca „constrângere statală” şi „constrângere
juridică”. Potrivit unor autori, noţiunea „constrângere
statală” exprimă rolul activ al statului în viaţa societă-
ţii.11 Respectiv, noţiunea „costrîngere juridică” indică
rolul activ al dreptului faţă de organele de stat care
exercită nemijlocit influenţa coercitivă.12
În timp ce unii autori, ţinând cont de accepţiu-
nile nominalizate, preferă întrebuinţarea sintagmei
„constrângere juridico-statală”13, cercetătorul D.G.
Nohrin14 identifică noţiunea „constrângere statală”
cu noţiunea „constrângere juridică”, argumentând,
pe bună dreptate, prin faptul că în statul de drept
orice acţiune a subiectului puterii trebuie să îmbrace
o formă juridică.
Din perspectiva celor enunţate, se poate afirma că
constrângerea poate fi legală şi ilegală. Ultima poate
degenera în despotismul organelor de stat, fapt ce pune
individul într-o stare neprotejată. O asemenea constrân-
gere are loc în statele cu regimuri politice nedemo-
cratice. Legală este recunoscută a fi constrângerea ale
cărei formă şi măsură sunt stabilite strict şi concret de
normele juridice şi care se aplică potrivit normelor pro-
cesuale sub formă de măsuri concrete. Este important
în acest sens faptul că legalitatea, temeinicia şi justeţea
constrângerii juridice legale poate fi supusă controlului
şi poate fi contestată în instanţa de judecată.
Gradul de legalitate al constrângerii este determinat
de măsura în care15:
– aceasta corespunde principiilor fundamentale ale
sistemului de drept;
– este unică şi generală pentru întreg teritoriul
statului;
– sunt reglementate normativ conţinutul, limitele şi
condiţiile de aplicare;
– acţionează prin intermediul mecanismului de
drepturi şi obligaţii reciproce ale subiectului ce aplică
constrângerea şi a celui care o suportă;
– dispune de forme procesuale dezvoltate.
Strâns legat de caracterul legal al constrângerii este
sistemul de principii care stă la baza acesteia, din care
fac parte16:
principiul legalităţii;
principiul echităţii;
principiul umanismului;
principiul oportunităţii;
principiul operativităţii;
principiul răspunderii persoanelor cu funcţie de
răspundere.
 Nr. 7-8, 2010
Toate aceste principii sunt de natură să garanteze
aplicarea unei constrângeri echitabile şi corecte.
Din cele nominalizate putem configura următoarele
particularităţi ale constrângerii în statul de drept:
– constrângerea are menirea de a proteja interesele
statului, societăţii şi cetăţeanului;
– constrângerea se prezintă a fi o metodă auxiliară de
conducere a societăţii, principală fiind convingerea;
– constrângerea statală se realizează sub formă
procesuală reglementată de actele normativ-juridice.
Aceste acte stabilesc temeiurile aplicării, formele şi
limitele măsurilor de constrângere, determină subiec-
ţii activităţii jurdisdicţionale şi competenţa acestora,
precum şi ordinea realizării constrângerii, stabilesc
drepturile cetăţenilor la apărare;
– cu cât mai exact şi complet este reglementată
procedura aplicării constrângerii statale, cu atât mai
solide sunt garanţiile juridice ale drepturilor şi libertă-
ţilor cetăţenilor şi cu atât mai mică este probabilitatea
ca persoanele cu funcţie de răspundere să facă abuz de
prerogativele puterii;
– constrângerea statală în statul de drept nu are
drept scop cauzarea de suferinţe fizice sau de altă na-
tură delicvenţilor, ea prin natura sa nu implică tortura.
Această constrângere este orientată spre educarea unui
cetăţean cinstit.
Note:
1
A se vedea: И.Д. Левин. Суверенитет. – Санкт-
Петербург, 2003, р.108-109.
2
A se vedea: Ж.И. Овсепян. Принуждение как суще-
ственный признак государства и права. Ч.3. Проявле-
ния принуждения в признаках и свойствах государства
и права // Северо-Kавказский Юридический Вестник,
2005, nr.1, р.102.
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
3
С.Н. Братусь. Юридическая ответственность и
законность (очерк теории). – Москва, 2001, р.48-52.
4
A se vedea: В.К. Бабаев. Право и государственное
принуждение. - În: Теория государства и права / Под
ред. В. К. Бабаева. – Москва, 2002, р.207.
5
A se vedea: М.И. Жумагулов. О сущности и поня-
тии административно-правового принуждения // Го-
сударство и право, 2006, nr.10, р.22.
6
A se vedea: Н.В. Макарейко. Право и принужде-
ние: к вопросу о взаимосвязи // Вестник Нижегородско-
го университета им. Н.И. Лобачевского. Серия: Право,
2003, nr.2, р.331.
7
A se vedea: Д.Г. Нохрин. Государственное при-
нуждение в гражданском судопроизводстве. – Москва:
Волтерс Клувер, 2009, р.6.
8
A se vedea: В.Е. Чиркин. Легализация и легитима-
ция государственной власти // Государство и право,
1995, nr.8, р.6.
9
A se vedea: А.В. Зарицкий. Место и роль полити-
ческого принуждения в современной теории правового
государства // Государство и право, 2004, nr.2, р.100.
10
A se vedea: Н.В. Макарейко. Право и принужде-
ние: к вопросу о взаимосвязи, р.333.
11
A se vedea: А.И. Козулин. Правовое принуждение
(Правовoе начало государственного принуждения в
советском обществе). Автореф. дис. …. канд. юрид.
наук. – Свердловск, 1986, р.9.
12
A se vedea: С.Н. Братусь. Юридическая ответ-
ственность и законность. – Москва, 1976, р.44.
13
A se vedea: М.Д. Шинядина. Стадии юридической
ответственности. – Москва, 1998, р.14; Е.С. Попко-
ва. Государственное и правовое принуждение. – În:
Деятельность органов внутренних дел по укреплению
правопорядка и общественной безопасности. – Мос-
ква, 2000, р.35-38.
14
A se vedea: Д.Г. Нохрин. Государственное при-
нуждение в гражданском судопроизводстве, р.20.
15
A se vedea: Н.В. Макарейко. Право и принужде-
ние: к вопросу о взаимосвязи, р.334.
16
A se vedea: Н.В. Макарейко. Принципы админи-
стративного принуждения // Право. История права. –
Нижний Новгород, 2000, р.17-20.
113