„GEORGICA a IV-a” (Mircea Cărtărescu)

În perioada postbelică se manifestă două curente principale: neomodernismul şi

postmodernismul. Acesta din urmă se manifestă începând cu generaţia optzecistă (anul
1980) până în zilele noastre.
Printre caracteristicile ideologiei postmodernismului se numără: legătura strânsă
dintre operă şi realitate, fiind cultivată o poezie a realului / a cotidianului, o poezie care
coboară în stradă; promovarea unei poezii a concretului şi nu a abstractizărilor preferate
de modernişti; promovarea unor procedee tipic postmoderne (colajul, intertextualitatea,
metatextualitatea); extinderea narativului asupra poeziei (cultivarea poeziei epice);
diminuarea rolului metaforei; renunţarea la constrângerile moderniste; cultivarea ironiei şi
autoironiei; nerespectarea normelor ortografiei şi punctuaţiei; utilizarea unui limbaj
cotidian, caracterizat prin oralitate, inventivitate lexicală, prozaism; reconsiderarea relaţiei
autor-cititor, lectorul devine martor şi colaborator în redactarea textului.
Eugen Simion caracterizează poezia postmodernistă ca fiind „O poezie
comunicativă, biografică, realistă […] o poezie a concretului şi un limbaj care pune mare
preţ pe formele oralităţii, valorifică «prozaismul», invenţia lexicală a străzii.”
Mircea Cărtărescu este considerat cel mai de seamă reprezentant al generaţiei
optzeciste, al postmodernismului, fiind foarte bine receptat atât în ţară, cât şi peste hotare,
unele dintre operele sale fiind traduse în mai multe limbi străine. Printre volumele sale de
versuri se numără: „Faruri, vitrine, fotografii”, „Aer cu diamante” (în colaborare cu Iaru,
Coşovei, Stratan), „Poeme de amor”, „Totul”, epopeea „Levantul”.
Mircea Cărtărescu creează o poezie postmodernă care se înscrie în concepţia lui
Umberto Eco şi anume că trecutul „ne condiţionează, ne apasă umerii, ne şantajează” şi de
aceea acesta trebuie revizuit „cu ironie, cu candoare.” Marile teme lirice sunt tratate într-
un registru parodic subtil (asemănare cu I. Minulescu, M. Sorescu). În viziunea sa, toate
cărţile au fost scrise deja, iar literatura nu mai e posibilă decât ca „rescriere”, ca
„reanimare” a „relicvelor literare”, adică numai ca „parodie”.
Referindu-se la propria poezie, Cărtărescu mărturisea: „Ce simt, ce văd, ce gândesc
în împrejurările obişnuite ale vieţii mele de om obişnuit formează conţinutul poeziei, care
devine preponderent ca importanţă faţă de formă.” Această afirmaţie (ce aminteşte de
concepţia lui Camil Petrescu asupra raportului operă – realitate) arată că, în spirit
postmodernist, poetul cultivă o poezie a realului, a cotidianului.
„Georgica a IV-a” face parte din volumul de debut „Faruri, vitrine, fotografii”
(1980). Poezia a apărut în perioada postbelică şi se înscrie în postmodernism.
Titlul a fost preluat de la poetul latin Vergilius. Ciclul „Georgicelor” urmează doar
ca pretext modelul antic, poetul român modificând profund sensul poeziilor latine,
păstrând doar inspiraţia din viaţa rurală. „Ţăranul” lui Cărtărescu şi-a pierdut însă
identitatea, neintegrându-se total nici în mediul rural, nici în cel urban.
 Poezia „Georgica a IV-a” ilustrează, în manieră postmodernistă, interesul artistului
pentru cotidian.
Tema poeziei o constituie imaginea societăţii socialiste, prăbuşirea satului arhaic,
tradiţional ilustrate prin limbajul standardizat, şablonizat şi prin mentalitatea epocii.
Ţăranul reprezintă imaginea omului nou inventat de comunism, preocupările sale fiind
acum diverse şi paradoxale. Nu mai este interesat de munca pămntului, ci mai ales de
noutăţile culturale sau de cele legate de tehnologie. Şi în romanul postbelic al lui Marin
Preda, „Moromeţii”, sunt prezentate transformările suferite de satul românesc tradiţional
sub influenţa regimului comunist.
Incipitul poeziei se referă la electrificarea ţării, acţiune cu care comuniştii s-au
mândrit şi la care poetul se referă cu ironie. Nu s-a dorit însă şi o iluminare a spiritului, ci
dimpotrivă, îngrădirea unor drepturi şi libertăţi a aruncat individul în întuneric. Graţie
electrificării, informaţiile şi noutăţile din lumea întreagă au circulat cu mai multă
rapiditate, iar ţăranul român a putut să afle despre evenimente petrecute în alte ţări, cum ar
fi războiul civil din Cipru şi Liban, şi chiar să comenteze pe marginea acestei situaţii şi să
„se indigneze” în mijlocul ogorului său: „ţăranul de când cu electrificarea / înţelege cum
stau lucrurile pe planetă / se indignează în mijlocul pogoanelor sale / de situaţia din cipru
şi liban”. Aceste versuri ne amintesc de întâlnirile duminicale ale siliştenilor din Poiana
lui Iocan (din romanul „Moromeţii”), care citeau presa vremii şi dezbăteau subiecte
politice de interes general.
Ţăranul este implicat în mecanismul civilizaţiei industriale. Se arată interesat de
sateliţii artificiali care se lansau în jurul Pământului şi care reprezentau în anii `80 o
noutate. Este informat în legătură cu noua aparatură electronică, ştie ce sunt „bateriile
solare”. A aflat şi că gerovitalul este o cremă care face ca ridurile să dispară (nu şi cele
rănile sufleteşti). Traiul zilnic al ţăranului nu se ridică însă la nivelul acestei civilizaţii,
hrănindu-se cu fasole din conservă şi „cu cârnăciori produşi la feteşti”. Observăm că până
şi produsele tradiţionale româneşti au fost înlocuite : „pândeşte sateliţii şi le smulge /
aparatura electronică ba / plozilor nu uitaţi bateriile solare / să ne-ncălzim la chindie
conserva de fasole / cu cârnăciori produşi la feteşti / ba daţi în câini lumea e mică / ba cu
gerovital se duc ridurile ca-n palmă”.
În continuare asistăm la un fel de rămas-bun al poetului: „hai daţi-i zor cu porumbul
că eu mă duc / puţin pe lumea cealaltă adică a treia”.
Finalul poeziei ilustrează intertextualitatea ,un procedeu postmodernist. Cărtărescu
preia un citat din poezia lui Tudor Arghezi, intitulată „De-a v-aţi ascuns ...”, care exprimă
viziunea ţărănească asupra morţii. Apare ironia (cultivată de postmodernişti), poetul
parodiind sensul concepţiei lui Arghezi: „dragii mei copchiii mei ce să-i faci / aşa e jocul /
arză-l-ar focul”.
Finalul poeziei poate fi interpretat în mai multe sensuri. În perioada socialistă au
avut loc multe prefaceri, inclusiv în mediul rural surprins în poemul lui Cărtărescu, dar
moartea a rămas la fel de invincibilă. Pe de altă parte, restricţiile şi regulile impuse de
regimul comunist au condus la o moarte sufletească de care se poate scăpa prin moartea
fizică (şi în poezia bacoviană extincţia devenea o soluţie).
Este subliniată aşadar, în această poezie, condiţia tragică a ţăranului român din
perioada comunistă, care şi-a pierdut identitatea, s-a înstrăinat de tradiţie şi de
spiritualitatea satului arhaic.
Apar în poezie indici ai subiectivităţii, mărcile eului liric fiind reprezentate de verbe
şi pronume la persoana I singular şi plural („eu mă duc”, „să ne-ncălzim”) sau de adjective
pronominale posesive („mei”). Întâlnim însă şi mărci ale persoanei a III-a singular ori ale
persoanei a II-a plural.
Originalitatea postmodernistă se remarcă la nivelul prozodiei, al ortografiei şi
punctuaţiei. Versurile sunt inegale, măsura fiind variabilă. Nu există rimă şi nici semne de
punctuaţie. Întregul text poetic este scris cu literă mică, atât numele proprii, cât şi
începutul versurilor. Toate acestea amintesc de mărturisirea lui Mircea Cărtărescu: „...
conţinutul poeziei (...) devine preponderent ca impotanţă faţă de formă.”.
Limbajul poetic înscrie şi el poezia în postmodernism. Lexicul cuprinde cuvinte şi
expresii populare, singurele care mai amintesc de universul rural autentic („daţi-i zor”,
„copchii”, „arză-l-ar focul” etc). Vocabularul este unul prozaic, preluat din cotidian.
Cuvintele sunt utilizate cu sens denotativ, limbajul nefiind unul metaforic.