POSTMOERNISMUL

Georgica a IV-a
de Mircea Cărtărescu

Postmodernismul este un curent literar configurat în jurul anului 1980, în cadrul cenaclurilor
universitare („Cenaclul de luni”, „Junimea”, „Universitas”) și al revistelor studențești („Echinox” -
Cluj; „Amfiteatru” - București; „Forum studențesc” - Timișoara), având ca reprezentanți scriitori
precum Matei Vișniec, Florin Iaru, Alexandru Mușina, Mircea Nedelciu, Simona Popescu, Mircea
Cărtărescu..
Trăsăturile postmodernismului se definesc prin raportare la modernism: dacă modernismul
punea accentul pe ruptură, pe desprinderea de trecut, realizată uneori în forme radicale,
postmodernismul se angajează într-un dialog livresc cu tradiția, deoarece consideră că noul nu mai
este posibil cu adevărat în literatură, așa cum afirma Umberto Eco în „Marginalii și glose la
Numele rozei”: „Răspunsul postmodernului dat modernului constă în recunoașterea că trecutul, de
vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie vizitat cu ironie, fără
candoare” .
Georgica a IV-a face parte din volumul de debut al scriitorului, „Faruri, vitrine, fotografii”,
apărut în 1981, și se integrează în postmodernism prin trăsături precum: utilizarea ironiei, a aluziei
literare și a parodicului, elemente care vizează realizarea intertextualității, multistilismul,
reactualizarea raporturilor cu realul („priza de real”, „poezia care coboară în stradă”, „cotidianul”
sunt termeni și structuri care definesc în postmodernism raportul cu realitatea), concedierea
metaforei, interferența categoriilor estetice (ironicul, tragicul), prozaismul și inovația prozodică.
Tema poeziei , industrializarea universului rural, se realizează prin imaginea neașteptată a
țăranului invadat de tehnologia modernă și de preocupări care îl îndepărtează cu mult de idilismul
anterior al vieții sale, incipitul textului fiind semnificativ în acest sens: „Țăranul de când cu
electrificarea/ înțelege cum stau lucrurile pe planetă”. Ironicul și parodicul ascund un substrat
tragic, relevant, de asemenea, pentru tema poeziei, așa cum demonstrează finalul: reluând tehnica
poantei din literatura anterioară, Mircea Cărtărescu preia, prin pastișă, versurile din poezia
argheziană „De-a v-ați ascuns”, integrându-le unei viziuni neobișnuite asupra vieții rurale în care,
cu cât banalul pare să-și câștige mai mult dreptul la existență, cu atât sentimentul tragicului
izbucnește mai puternic și mai dureros:,„(...) că eu mă duc/ puțin pe lumea cealaltă adică a treia/ și
ultima feții mei/ dragii mei copchiii mei ce să-i faci/ așa e jocul/ arză-l-ar focul”
Titlul poeziei - a patra dintr-un ciclu de douăsprezece texte- este o preluare a denumirii
operei poetului latin Vergiliu, dar intenția este una ironică și parodică, verificând astfel observația
lui Umberto Eco despre revizitarea trecutului cu umor și candoare.
Prima secvență lirică valorifică lirismul obiectiv și se centrează pe imaginea țăranului
asaltat de inovațiile lumii moderne, angajat în activități hilare, precum atenția acordată situației din
„cipru și din liban” sau pândirea sateliților pentru a le smulge bateriile solare. A doua secvență a
poeziei ia forma monologului adresat și cumulează imagini fragmentate, aglutinate ale lumii
contemporane, prozaismul și colajul fiind aici recurente. „(...) ba / plozilor nu uitați bateriile solare/
să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole/ cu cârnăciori produși la fetești/ ba dați în câini lumea e
mică/ ba cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă”. Ultimul vers citat, ilustrare a stilului publicistic,
se integrează într-o adevărată mitologie a lumii contemporane, știința și tehnica fiind invocate
pentru a rezolva problemele omului modern, pentru a anula spaima de îmbătrânire și de moarte.
Interferența registrelor stilistice, ignorarea punctuației, scrierea cu minusculă a unor
substantive proprii, structura monobloc a textului, apelul la intertextualitate sunt reflectări directe
ale viziunii postmoderniste în poezia cărtăresciană.