Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a

considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von
Nägeli și Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenței unei membrane celulare
responsabile pentru secreția extracelulară și menținerea presiunii intracelulare.
În 1935, Hugh Daveson și James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a
membranei celulare, iar în 1972, Nicholson și Singer au formulat modelul mozaicului
fluid. Acest model a fost modificat datorită descoperirii unor structuri ce
compartimentalizează membrana celulară. Acestea cuprind: zonele de joncțiune
intercelulară; "barierele" membranare formate de complexe multiproteice sau de
specializări ale citoscheletului subcortical; subdomenii membranare cu o compoziție
proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele insolubile in detergenți (lipid rafts).
Aceasta organizare complexă a membranei este importantă, între altele, pentru
polaritatea celulei și pentru organizarea semnalelor primite din exterior.

Membrana celulară (de asemenea numită și membrană plasmatică sau plasmalemă) este o
structură celulară ce delimitează și compartimentează conținutul celular.
Constituie o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor și ionilor. Este o
structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm și cu proprietăți
caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei.