Încercare de sinteza privind evolutia doctrinei si jurisprudentei

franceze privind raspunderea delictuala pentru faptele
prejudiciabile ale copiilor minori

lector univ. dr. Lacrima Rodica BOILA

Universitatea "Petru Maior", Tg.-Mures,

Avocat, Baroul Mures

Resume
Le probleme de la recherche fondamentale de cette responsabilite, par la designation de la personne
responsable et l'etablissement du regime de la reparation du prejudice produit a la victime, este devenu
l'un des problemes de la doctrine et de la jurisprudence contemporaine. Une vraie "crise de la
responsabilite civile"1 se manifeste, caracterisee par la tendance d'objectivation dufondement et la
marginalisation de lafaute, fondement traditionnellement consacre dans les dispositions du Code civile.
L'augmentation significative des dispositions du droit positif sur les nouvelles hypotheses de
responsabilite represente le terrain fertile des approches theoriques et jurisprudentielles, de la
perspective du theoricien et du praticien du droit.
1
P. Jourdain, Les principes de la responsabilite civile, 2-eme edition, Maison d'edition
Dalloz, Paris, 1996, p. 17; F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, Droit civil. LesObligation, 6-
eme edition, Maison d'edition Dalloz, Paris, 1996, p. 545.

Mots-cles: la recherche fondamentale; et l'etablissement du regime de la reparation du prejudice; crise

de la responsabilite civile; la marginalisation de lafaute; Code civile.

1. Preliminarii
Relativ recent, la 24 iulie 2009, a fost publicat Noul Cod civil al României2, un
eveniment politico-legislativ de o însemnatate deosebita, care si-a propus
actualizarea normei fundamentale de drept civil, având în vedere transformarile
profunde ale societatii românesti din ultimele doua decenii, pe de o parte, dar si
exigentele decurgând din angajamentele asumate de România în cadrul
procesului de integrare europeana, pe de alta parte 3.
2
Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil a fost publicata în M. Of. nr. 511 din 24 iulie
2009. Redactarea proiectului acestui cod a început înca în anul 1997, fiind valorificate
mai multe surse de inspiratie: Codul civil francez, astfel cum a fost modificat la 23 iunie
2006, Codul civil din Quebec, Codul civil italian, Codul civil elvetian si Codul elvetian al
obligatiilor. În acelasi timp au fost introduse o serie de prevederi din Principiile Unidroit
si Principiile Dreptului European al Contractelor.

3
Dupa cum s-a mentionat în "Expunerea de motive" a Legii privind Codul civil: "Din
perspectiva Comisiei Europene, viitoarele acte normative trebuie sa corespunda
necesitatii unui cadru legislativ modern, sa reprezinte un raspuns coerent si articulat la
nevoia de reformare atât a institutiilor si a mecanismelor fundamentale ce tin de
substanta relatiilor socio-economic, cât a instrumentelor procedurale".

Considerat a fi un "adevarat monument legislativ al individualismului si

liberalismului juridic"4, actualul Cod civil, dupa un secol si jumatate de la
adoptare, s-a dovedit a fi anacronic în raport cu cerintele societatii noastre, atât
din punct de vedere terminologic, dar si al continutului. Inspirat din Codul civil
francez de la 1804, acest act normativ poate fi considerat a fi oglinda unui
sistem social trecut, dar care pastreaza înca principiile fundamentale ce trebuie
sa guverneze raporturile dintre oameni.
4
Fl. Baias, Prefata la publicarea Codului civil , Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2009, p.V.

Potrivit art. 1000 alin. (2) din actualul Codul civil: "Tatal si mama, dupa
moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce
locuiesc cu dânsii". În mod expres, în alin. (5) se mentioneaza ca "Tatal si
mama...sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-
au putut împiedica faptul prejudiciabil"5.
5
La fel ca si art. 998-999 C. civ., aceste text reprezinta o traducere a art. 1384 alin. (4)
si (7) din Codul civil francez: Le pere et la mere, en tant qu 'ils exercent le droit de
garde sont solidairement responsables du dommage cause par leurs enfants mineurs
habitant avec eux.

În Capitolul IV al Noului Cod civil consacrat Raspunderii civile delictuale si

contractuale, în Sectiunea a 4-a, au fost instituite cazurile speciale de
"raspundere delictuala pentru fapta altei persoane". Printre aceste ipoteze, în
art. 1372 este reglementata raspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori în
urmatoarele conditii:
"(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotarâri judecatoresti
este obligat sa supravegheze un minor sau o persoana pusa sub interdictie
raspunde de prejudiciul cauzat altuia de catre aceste din urme persoane.
(2) Raspunderea subzista chiar în cazul când faptuitorul, fiind lipsit de
discernamânt, nu raspunde pentru fapta proprie.
(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de raspundere numai daca
dovedeste ca nu a putut împiedica fapta prejudiciabila."
Analiza comparativa a celor doua texte legale, respectiv actuala si viitoarea
reglementare legala6, aduce în dezbatere o problema de o importanta majora,
dar mult discutata de-a lungul timpului, cea a fundamentului raspunderii pentru
prejudiciile cauzate de persoane fara capacitate de exercitiu sau având o
capacitate de exercitiu restrânsa.
6
Textul acestui cod nu contine prevederi precise privind data intrarii sale în vigoare, dar
nici cel putin determinabile.

Art. 2664 consacrat "Datei intrarii în vigoare" prevede:

(1) Prezentul Cod civil intra în vigoare la data care va fi stabilita pentru punerea în
aplicare a acestuia.

(2) În termen de 12 luni de la data publicarii prezentului Cod civil , Guvernul va supune
Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului
civil ".

Având în vedere faptul ca raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile

cauzate de minori a fost reglementata de actualul Cod civil având drept model
Codul civil francez, unele dispozitii fiind aproape identic reproduse, precum si
faptul ca la elaborarea textului Noului Cod civil s-a avut în vedere atât legislatia,
dar si orientarea jurisprudentei franceze, în prezentul studiu consideram a fi utila
pentru teoreticienii si practicienii dreptului o prezentare evolutiva a opiniilor
privind fundamentarea raspunderii parintilor în Franta, de la teza raspunderii
subiective pâna la afirmarea raspunderii de plin drept, pentru a valorifica
experienta acumulata si a oferi doctrinei si jurisprudentei noastre noi argumente
pentru o fundamentare obiectiva a acestei raspunderi7.
7
Asupra acestei teme, pentru detalieri, a se vedea lucrarile: G. Viney, P. Jourdain, Les
conditions de la responsabilite, cit. supra, 2006, p. 363-421; Ph. Malaurie, L. Aynes,
Droit civil. Les obligations, Ed. Cujas, Paris, 1999; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit
civil. Obligations. Responsabilite delictuelle, Ed. Litec, Paris, 1998; J. Flour, J.L.
Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les Obligations. Le fait juridique, Armand Colin, Paris,
2003.

2. Fundamentarea subiectiva a raspunderii parintilor

 Pâna la sfârsitul secolului trecut, opinia dominanta a fost cea privind
fundamentarea subiectiva a raspunderii parintilor, acestia fiind prezumati
culpabili în ceea ce priveste modul în care si-au îndeplinit obligatiile de
supraveghere si educare. Potrivit unei hotarâri din 15 aprilie 1873 8 a Curtii de
casatie franceze, judecatorul cauzei era suveran sa constate existenta sau
absenta culpei persoanei responsabile, fara a fi conturata în doctrina si
jurisprudenta o definitie juridica a acestei culpei. Comparativ cu alte sisteme de
drept, în dreptul francez prezumtia de culpa a parintilor a cuprins, alaturi de
culpa parintilor în supraveghere, si culpa lor în educarea copiilor minori,
remarcându-se printr-o interpretare mai larga a obligatiilor parintesti 9.
8
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 363.

9
În acest sens, Cass, 1-re, 16 ianuarie 1982, JCP, 1982, p. 107 si Cass, 2-e, 16 martie
1994, JCP, 1994, p. 136, citate apud Code civil annote, Ed. Dalloz, sub art. 1382.

În ceea ce priveste culpa în supraveghere, jurisprudenta franceza s-a

pronuntat în sensul unei prezumtii simple. În acest sens, Curtea de casatie
franceza10 a afirmat ca raspunderea unui parinte nu poate fi înlaturata daca
dovedeste ca prejudiciul nu s-a datorat unei culpe în supraveghere din partea sa.
Aceasta orientare a determinat solutii foarte variate în practica judiciara, fiind
numeroase situatiile în care parintele dovedea lipsa culpei sale în supravegherea
copilului sau, iar raspunderea sa era înlaturata. Interpretarea culpabilitatii
parintelui era raportata la vârsta copilului, prin aprecierea cu maxima exigenta a
obligatiei de supraveghere fata de copiii aflati la o vârsta foarte frageda, dar tot
mai atenuata pe masura ce vârsta copilului se apropia de adolescenta.
Lipsa de educatie a copiilor minori a fost invocata ca fapta ilicita culpabila a
parintilor îndeosebi în cazul savârsirii unor fapte cu pericol social ridicat, de
regula infractiuni, când s-a apreciat ca actele de violenta comise de minor
demonstreaza carente educative sau afective datorate parintilor 11. Problema
calitatii actului educational si legatura cu faptul prejudiciabil a fost mult disputata
în doctrina, fara a se stabili anumite criterii concrete de apreciere.
10
Cass, 1-re, 12 octombrie 1955, JCP, 1955, ibidem.

11
Cass, 2-e, 4 iunie 1980, JCP, 1981, II, 19599, ibidem.

Inconsecventa orientarii jurisprudentiale a determinat formularea unor

obiectiuni12 cu privire la raspunderea întemeiata pe o prezumtie de culpa a
parintilor, înca în deceniul al VI-lea al secolului trecut. S-a demonstrat caracterul
artificial al legaturii dintre comportamentul prejudiciabil al copilului, adeseori
spontan, imprevizibil, pe de o parte, si conduita prezumat culpabila a parintilor
sai, pe de alta parte.
12
D. Layre, La responsabilite du fait des mineurs, Ed. Dalloz, Paris, 1983, p. 269.

3. Argumente în sustinerea ideii garantiei pentru solvabilitate

În doctrina juridica franceza, fundamentarea raspunderii pe ideea garantiei a
gasit un larg ecou, fiind invocata si în solutiile jurisprudentiale. Autorul francez
Boris Starck, la mijlocul secolului trecut, a considerat ca se impune abandonarea
prezumtiei de culpa a parintilor privind prejudiciile cauzate de copiii lor minori în
favoarea unui sistem de raspundere obiectiv, de plin drept, invocând ca suprem
argument ideea "solidaritatii familiale"13. Având în vedere, în primul rând, dreptul
la securitate al victimei, autorul a propus ca în ipoteza cauzarii unor prejudicii
prin atingerea adusa integritatii corporale sau bunurilor acesteia, sa poata fi
angajata raspunderea parintilor, în calitate de garanti ai copilului lor în fata
societatii, fara a mai fi necesara dovada culpei acestora. Potrivit acestei opinii,
parintii sunt obligati sa raspunda pentru faptul prejudiciabil savârsit de copilul lor
minor, indiferent de modul de îndeplinire a obligatiilor care le revin, având
calitatea de garanti ai conduitei acestuia fata de ceilalti membrii ai societatii.
Teoria garantiei a înlaturat treptat prezumtia legala relativa de culpa a parintilor
si a invocat obligatia lor de garantie pentru manifestarile copilului având
consecinte prejudiciabile. În aceste conditii a fost abandonata teza unei
raspunderi subiective, în favoarea raspunderii obiective, prin sustinerea ideii
garantiei parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori.
13
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 455-456.

În anul 1965, autorul Andre Tunc sustinea ideea obligatiei de garantie a

parintilor pentru defectele caracterelor copilului lor 14. Criticând vehement
fundamentarea subiectiva, autorul s-a pronuntat pentru o raspundere obiectiva
de plin drept, sprijinita de un sistem de asigurare obligatorie a parintilor în caz
de raspundere pentru fapta copiilor minori, idee avansata pentru acea epoca.
14
H. Mazeaud, L. Mazeaud, A. Tunc, op. cit., p. 780.

4. Fundamentul mixt al raspunderii parintilor

În literatura juridica franceza au fost elaborate teorii mixte asupra
fundamentului raspunderii parintilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor
minori, prin invocarea ca liant a ideii solidaritatii familiale. Astfel, autorii L.
Mazeaud, H. Mazeaud si A. Tunc au considerat ca fundamentul raspunderii
parintilor are coordonate subiective si obiective deopotriva, respectiv o
prezumtie de culpa privind modul de supraveghere si educare a copiilor minori,
pe de o parte, si obligatia de garantie pe care acestia o datoreaza tertilor pentru
faptele copilului lor minor. În sustinerea acestei idei s-a invocat faptul ca: "La
ideea de culpa (a parintilor) se adauga si ideea de garantie destinata în mod
esential sa oblige pe parintele de familie la o mare vigilenta si, în mod accesoriu,
sa evite discutii fara sfârsit (cu privire la raspundere si la fundamentul ei). Ideea
de culpa este desigur fundamentul principal al responsabilitatii si de aceea se
admite ca tatal sa faca o anumita proba contrarie: ea este depasita, într-un
anumit fel este prelungita si, de aceea, raspunderea este partial fondata pe o
idee de garantie"15.
15
H. Mazeaud, L. Mazeaud, A. Tunc, Traite theorique et pratique de la responsabilite
civile delictuelle et contractuelle, 6 eme edition, Ed. Montchrestien, Paris, 1965, p. 312.

Au existat si opinii16 privind aplicabilitatea acestei teorii doar în cazurile în care

copilul este de o vârsta frageda, deoarece, daca s-ar generaliza, s-ar ajunge la
agravarea raspunderii parintilor obligându-i pe acestia la despagubiri, chiar si
atunci când ei ar dovedi ca au educat si supravegheat corespunzator copilul
minor. S-a apreciat ca acestora le-ar putea fi reprosate chiar si "tarele ereditare
ale copilului minor". Desi afirmata ca o teorie "mixta", aceasta orientare tinde
spre o fundamentare esentialmente obiectiva, prin consacrarea si recunoasterea
garantiei pentru angajarea raspunderii parintilor.
16
În acest sens, a se vedea, G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 678.

Aceasta "împletire" a temeiurilor subiective si obiective, s-a dovedit a fi

ineficienta din punct de vedere practic, nefiind precis stabilite conditiile speciale
care trebuie îndeplinite pentru angajarea raspunderii parintilor. Tema ar putea
prezenta interes doar sub aspect moral, educational sau filosofic, dar mai putin
în plan juridic unde sunt necesare solutii clare, pragmatice si, mai ales,
echitabile. Daca admitem ideea potrivit careia calitatea de parinte confera
acestuia si titlul de garant al conduitei copilului sau, în virtutea sarcinilor pe care
le are în cresterea si educarea acestuia, problema dovedirii culpabilitatii sale este
total inutila. Victima va putea obtine obligarea parintelui la despagubiri chiar si în
absenta oricarei culpe a acestuia.
5. Solutii jurisprudentiale privind fundamentul de plin drept al acestei
raspunderi
Pentru prima data în jurisprudenta franceza, Plenul Curtii de Casatie, în
Hotarârea Fullenwarth din 9 mai 1984 17 - privind fapta vatamatoare savârsita de
un copil care a ranit un coleg în timpul unui joc cu sageti la scoala - a folosit
expresia de "raspundere prezumata", invocata pâna atunci pentru a desemna
regimul raspunderii paznicului juridic al unui lucru care a cauzat altei persoane
un prejudiciu. Raspunderea parintelui a fost astfel asemanata cu raspunderea
paznicului, o raspundere independenta de orice culpa, de plin drept, fundamenta
pe ideea riscului de activitate. În acelasi timp, s-a afirmat tendinta recunoasterii
unei raspunderi personale a copilului minor, indiferent de vârsta sau starea
sanatatii sale mintale, în fata dificultatilor probei culpei parintilor, privind
supravegherea si educarea lui.
17
Cass, Ass. Plen, 1984, nr. 4, JCP 1984. II, 20255, în Code civil annote, sub art. 1382.

Un moment semnificativ în evolutia spre o fundamentare obiectiva a

raspunderii pentru fapta altor persoane, aflate sub paza, în sensul de
supraveghere, l-a constituit Hotarârea Blieck a Curtii de casatie din Franta, la 29
martie 199118, care a statuat în sensul ca art. 1384 alin. (1) (partea
introductiva) din Codul civil [teza întâi a alin. (1) al art. 1000 din Codul civil
român] are o valoare proprie, de sine statatoare, ca un principiu în materia
raspunderii pentru fapta altuia. S-a apreciat ca motivarea acestei hotarâri a
consacrat o noua regula în materia raspunderii pentru fapta altei persoane. În
cauza, un tânar handicapat psihic aflat în supravegherea unei asociatii a
incendiat un fond forestier învecinat sediului acesteia, cauzând un prejudiciu.
Instanta a admis actiunea civila în pretentii îndreptata împotriva asociatiei, în
calitate de persoana responsabila civilmente, invocând teza întâi a alin. (1) al
art. 1384 Codul civil francez, având în vedere faptul ca aceasta si-a asumat cu
titlu permanent rolul de a îndruma, supraveghea si controla modul de viata al
bolnavului.
18
Cass, Ass. Plen, 29 martie 191, JCP 1991, II, nr. 21673.

Pentru prima data a fost consacrata jurisprudential raspunderea pentru "fapta

altei persoane" în sarcina altor persoane decât cele care nu au fost expres
enumerate în textul legal, respectiv parintii, cadrele didactice, meseriasii si
comitentii. În fundamentarea acestei raspunderi s-au invocat dispozitiile tezei
întâi ale art. 1384 alin. (1) din Codul civil francez, considerat a fi un principiu
general de raspundere civila delictuala pentru fapta altei persoane 19. S-a apreciat
ca aceasta raspundere este independenta de culpa persoanei responsabile, fiind
justificata prin ansamblul atributiilor conferite acestor persoane cu autoritate
asupra celor supravegheati, îndrumati si ocrotiti. Aceste persoane îsi asuma
riscul ca, în cazul producerii unor prejudicii, sa suporte consecintele si sa
despagubeasca victima.
19
L. Pop, Discutii de lege lata cu privire la recunoasterea existentei unui principiu de
raspundere delictuala pentru fapta altei persoane consacrat în Codul civil , în Dreptul
nr. 8/2004, p. 55-73.
 Prin adoptarea acestei hotarâri s-au deschis noi perspective pentru angajarea
raspunderii civile delictuale în sarcina persoanelor obligate de a controla modul
de viata al anumitor persoane care au nevoie, datorita starii sanatatii lor sau
vârstei, sa fie supravegheate. Masura protectiei persoanei aflate într-o asemenea
situatie este complinita cu raspunderea civila a persoanei desemnate, oferind
victimei prejudiciului posibilitatea de a obtine repararea acestuia prin actionarea
ei în judecata. În ceea ce priveste obligatia supravegherii acestor persoane s-a
apreciat ca poate fi stabilita atât în sarcina unor persoane fizice - parinti, rude,
tutori, asistenti maternali, îngrijitori, doici - cât si a unor institutii de ocrotire, de
reeducare, de îngrijire medicala.
S-a considerat ca aceasta noua orientare creaza cadrul legal al consacrarii
unei raspunderi de plin drept în sarcina persoanelor obligate sa exercite "paza" 20
sau autoritatea lor asupra altor persoane. La fel cum, cu peste un secol, în
unanimitate, doctrina juridica a admis faptul ca teza finala a alin. (1) al art. 1384
Codul civil francez [art. 1000 alin. (1) Codul civil român] reprezinta temeiul
legal al raspunderii paznicului juridic pentru "fapta" lucrurilor, la sfârsitul
secolului al XX-lea s-a propus ca teza întâi sa reprezinte temeiul legal al
angajarii raspunderii "pentru fapta altei persoane", cu valoare de principiu. Astfel
se sustine ca raspunderea poate fi angajata si fata de alte persoane decât
parintii, care sunt însarcinate cu îndrumarea, conducerea si controlul modului de
viata a copiilor minori.
20
Termenul de paza a minorului este interpretat într-o acceptiune diferita fata de cel
privind paza juridica a lucrurilor, în sensul ca se face referire la exercitarea autoritatii
parintesti pentru îndrumarea si controlul modului sau de viata.

Aceasta interpretare a deschis o noua perspectiva fundamentarii raspunderii

delictuale pentru prejudiciile cauzate de minori, fundamentata pe dispozitiile alin.
(1)al art. 1384 din Codul civil francez. Desi s-a invocat un "model parental",
tendinta a fost aceea de a angaja raspunderea în sarcina altor persoane decât
parintii minorului, având în vedere asumarea de catre acestea a rolului de a
controla "modul lor de viata". În doctrina juridica franceza 21 s-a apreciat ca
interpretarea dispozitiilor art. 1384 alin. (4) din Codul civil, privind raspunderea
parintilor, era prea restrictiva, dar prin invocarea prevederilor alin. (1) al acestui
articol, poate fi posibila extinderea sferei persoanelor responsabile si renuntarea
la exigenta proba a culpei a persoanei responsabile, ceea ce reprezenta un real
avantaj creat în favoarea victimelor faptelor prejudiciabile.
21
Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette,op. cit., p. 792-793.

Acest fundament a fost invocat în cazul comiterii de fapte prejudiciabile de

catre minori aflati sub protectia unui tutore, internati în centre de reeducare, în
urma savârsirii unor fapte penale sau fiind bolnavi mintali se aflau în spitale,
clinici sau centre specializate.
De principiu, s-a admis ca tutorele si administratorul legal al minorului aflat
sub control judiciar îsi asuma si sarcina de a controla modul sau de viata, fiind
desemnati ca persoane responsabile pentru prejudiciile cauzate de acesta, în
temeiul alin. (1) al art. 1384 Codul civil.
Astfel, la 28 martie 2000, Curtea de casatie franceza, Camera penala 22, a
obligat la plata despagubirilor datorate de autorul minor al unei infractiuni de
ucidere din culpa, pe tutorele lui cu motivarea ca acesta "(...) a acceptat paza
minorului si sarcina de a organiza si controla cu titlu permanent modul sau de
viata". Consiliul de Stat francez, printr-o hotarâre din 11 februarie 2005 23, a
admis actiunea îndreptata împotriva Statului pentru despagubiri, în cazul unui
prejudiciu cauzat de un minor încredintat unui serviciu de protectie judiciara a
tinerilor, fiind considerata o raspundere fara culpa, decurgând din posibilitatea
juridica de a organiza modul de viata a minorului.
22
Curtea de Casatie, Crim., 28 martie 2000, Bull. crim. n. 140, apud G. Vinney, P.
Jourdain, op. cit., p. 950.

23
Conseil d Etat, Hot. 11 februarie 2005, Resp. civ.et assur. 2005, comm. 192, note Ch.
Guettier, J.C.P. 2005, apud G. Vinney, P. Jour dain, op. cit., p. 949.

Pe de alta parte, cei desemnati sa supravegheze un anumit interval de timp

minorul nu au fost considerati "de plin drept" responsabili, în toate situatiile.
Într-o cauza solutionata de Camera civila a Curtii de casatie franceze, din 18
septembrie 199624, a fost respinsa cererea de despagubire pentru ca l-a
accidentat în timp ce se deplasa cu bicicleta, actiune îndreptata de victima
împotriva bunicilor si matusii minorului de 12 ani, la care acesta se afla în
vacanta, cu motivarea ca în sarcina lor nu se poate stabili o culpa în
supraveghere. Instanta admis actiunea fata de parintii minorului care au fost
obligati in solidum la despagubirea victimei.
24
Curtea de casatie, Civ., 18 septembrie 1996, Bull.civ.II, n. 217, Resp. civ. et assur.,
1996, com. 376, JCP 1996, IV, 2208, obs. M.C. Lebreton, apud G. Vinney, P. Jourdain,
op. cit., p. 952.

Curtea de casatie franceza si-a mentinut, însa, pozitia privind fundamentarea

raspunderii parintilor pe o prezumtie simpla de culpa, prin interpretarea stricta a
prevederilor Codului civil, înlaturând raspunderea lor ori de câte ori se facea
dovada unei conduite culpabile cu privire la supravegherea sau educarea copiilor
minori. Cu toate ca s-a încercat invocarea unei raspunderi obiective, de plin
drept, cu referire la prevederile tezei întâi a alin. (1) al art. 1384 Codul civil,
propunerile au fost respinse, fiind aplicate strict dispozitiile speciale privind
raspunderea parintilor.
Pentru întâia data, sectia civila a Curtii de casatie franceze, într-o hotarârea
adoptata la 4 octombrie 1994, a invocat "raspunderea de plin drept" a parintilor.
Instanta a apreciat ca doar forta majora sau culpa victimei sunt cauze de natura
sa înlature raspunderea parintilor. Cu toate acestea, actiunea în pretentii
promovata de parintii unui copil, victima unui act de agresiune comis de un coleg
de scoala, a fost respinsa datorita absentei culpei parintilor autorului în educarea
acestuia. S-a mentinut, astfel, la acel moment, orientarea traditionala a
fundamentarii raspunderii pe o prezumtie simpla de culpa; ideea cauzelor care
pot înlatura raspunderea va fi reluata, dar în alt context, trei ani mai târziu.
Hotarârea Betrand din 19 februarie 1997 25 a celei de-a doua Camere civile a
Curtii de casatie reprezinta un moment de rascruce pentru evolutia practicii
judiciare franceze, care a modificat jurisprudenta civila prin a recunoaste în
sarcina parintilor "o adevarata raspundere deplin drept" 26. Studiile doctrinare au
caracterizat aceasta hotarâre ca fiind "un reviriment remarcabil" 27, un moment
important în evolutia orientarii obiective asupra fundamentului raspunderii
parintilor, care nu numai ca justifica, dar si explica hotarârea data. Astfel, pot fi
invocate consideratii de natura sociologica privind destramarea legaturile de
familie ca o consecinta a slabirii autoritatii parintilor, dar si argumente logico-
juridice legate de necesitatea unei noi armonii privind fundamentul raspunderii
pentru fapta altei persoane, în cazurile prevazute de art. 1384 Codul civil
francez28.
 25
Speta supusa judecatii privea un accident rutier între un motociclist si un ciclist, în
vârsta de numai 12 ani, în care, cel dintâi fiind ranit, a promovat o actiune civila pentru
despagubiri împotriva parintilor minorului. S-a invocat de catre parintii pârâti lipsa
dovedirii unei culpei în supravegherea copilului lor, motiv pentru care s-a solicitat
respingerea pretentiilor civile formulate. Apararea lor a fost înlaturata, instanta invocând
raspunderea de plin drept a parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.

26
Revue Trimestrielle du Droit Civile, 1997. 670, obs. P. Jourdain; J. Galliou-Scanvion,
Recueil Dalloz, 1997, Somm. 658.

27
J. Julien, La responsabilite civile du fait d'autrui. Ruptures et continuites, Presses
Universitaires d'Aix Marseille, 2001, p. 278.

28
În acest sens, a se vedea, Fr. Terre, Ph. Simpler, Y. Lequette, op. cit., 2005, p. 795-
796.

S-a renuntat la ideea prezumtiei simple de culpa a parintilor, susceptibila de a

fi rasturnata prin proba contrara, si s-a consacrat raspunderea obiectiva,
independenta de pozitia subiectiva a persoanei responsabile. Instanta Suprema
franceza a apreciat în aceasta decizie ca "doar forta majora sau fapta victimei
pot exonera tatal sau mama de la raspunderea de plin drept pentru fapta
cauzatoare de prejudicii a copilului lor minor, care locuieste cu dânsii, astfel ca
nu este necesar a dovedi culpa acestora". A fost înlaturata apararea privind
posibilitatea exonerarii de raspundere a parintilor în absenta culpei în
supravegherea copilului lor minor. Actiunea în despagubire a victimei promovata
împotriva autorului minor si a parintilor sai a fost admisa. Pentru prima data,
Curtea de casatie franceza a renuntat sa îsi întemeieze solutia pe analiza
comportamentului parintilor fata de copilul lor minor, o problema, de altfel,
foarte controversata. Astfel s-a apreciat ca prejudiciul cauzat de catre copilul
minor trebuie reparat independent de orice culpa a persoanei responsabile,
respectiv a parintilor acestuia.
Este, astfel, consacrata raspunderea obiectiva a parintilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori, fara a fi necesara prezumarea culpei acestora.
Obligatia lor de a suporta plata despagubirilor a încetat a fi considerata a fi o
"sanctiune" aplicata pentru modul culpabil în care nu au fost îndeplinite
îndatoririle parintesti, fiind apreciata în primul rând ca o masura reparatorie, în
beneficiul victimei, cu scopul principal al despagubirii acesteia. Parintii minorului-
autor al faptei ilicite - au fost considerati ca fiind cei care "organizeaza si
controleaza modul de viata al copiilor lor minori" 29, alaturi de institutori si
artizani. Lipsa experientei de viata, nivelul dezvoltarii lor fizice si psihice creeaza
virtual si riscul producerii unor prejudicii tertilor, risc preluat de parinti prin
asumarea sarcinilor exercitarii autoritatii parintesti Acestia trebuie sa fie cei
obligati sa despagubeasca victima, dar nu pentru adoptarea unei conduite
culpabile, ci în virtutea relatiei speciale pe care o au cu copilul lor.
29
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 820. Autorii au clasificat raspunderea pentru fapta
altuia în doua categorii: supravegherea altuia, fiind inclusi parintii, institutorii, artizanii
si asocierea în activitatea altuia, cu referire la comitenti.

Privita prin prisma acestor argumente, raspunderea parintelui poate fi

apreciata ca fiind asemanatoare raspunderii paznicului juridic al lucrului, fara,
însa, a o rezuma la aceasta. Astfel, exista o relatie speciala între parinti si copii,
în cadrul careia acestia îsi exercita autoritatea în supravegherea si educarea lor,
fara a se limita doar la o simpla "paza juridica".
 În evolutia ulterioara acestei hotarâri a solutiilor jurisprudentiale, s-au
remarcat doua orientari considerate a fi temerare la acel moment: renuntarea la
conditiile i licitatii si culpabilitatii faptei savârsite de copilul minor, în sensul ca s-
a apreciat ca exista obligatia de reparare a prejudiciului în sarcina parintilor în
cazul producerii unui prejudiciu de copilul lor minor, chiar si atunci când acesta a
savârsit o fapta licita si morala30. În acest sens, jurisprudenta franceza31 a
apreciat ca este suficient ca minorul sa fi comis un act care sa fie cauza directa a
prejudiciului invocat de victima. Conditiile pentru angajarea raspunderii lor au
fost apreciate ca fiind exclusiv obiective, respectiv producerea unui prejudiciu
aflat în legatura de cauzalitate cu fapta minorului.
30
În acest sens, înca din anul 1960, Curtea de casatie franceza s-a pronuntat în
situatiile privind prejudiciile cauzate de copiii, îndeosebi cei mici sau prezentând
tulburari mentale, ca fiind cauze care determina lipsa discernamântului acestora. În
consecinta, s-a apreciat ca nu sunt întrunite elementele constitutive ale raspunderii
personale, respectiv conditia culpei: Cass, 1 re, 20 decembrie 1960, în La semaine
juridique, edition generale (JCPG.)1961.11.12031, p. 141; Cass2-e, 29 aprilie 1976, în
La semaine juridique, edition generale (JCP G.) 1976.11.18793.

31
Cass, 2-e, 14 noiembrie 1984, Revue Triestrielle du. Droit. Civile nr. 1/1986, p. 120 si
Cass 2-e, 13 aprilie 1992, Revue Triestrielle du. Droit. Civile nr. 1/1993, p. 256.

În acest context s-a apreciat ca ceea ce justifica obligatia parintilor de

despagubire a victimei nu este conduita culpabila a minorului sau a parintilor sai
în legatura cu supravegherea si educarea acestuia, ci comportamentul anormal
care a avut drept consecinta prejudicierea victimei. Acesta este faptul generator
de raspundere pentru parintii sai, cu privire la fapta copilului lor minor, fiind
lipsita de relevanta culpabilitatea conduitei lor. Din aceasta perspectiva,
raspunderea a fost interpretata prin prisma intereselor victimei, cea care este
îndreptatita sa obtina despagubirea pentru prejudiciul suferit, având loc o
reconsiderare a primordialitatii functiei reparatorii, fata de cea preventiv-
educativa.
Originalitatea acestei noi fundamentari deriva din eliminarea conditiei
subiective a raspunderii, respectiv culpa parintelui în îndeplinirea obligatiilor care
îi revin în supravegherea si cresterea copilului sau. Singurul element relevant
devine calitatea de parinte în virtutea relatiei speciale în care se afla cu copilul
sau. În acelasi timp trebuie avut în vedere si avantajul angajarii raspunderii în
sarcina altor persoane însarcinate cu supravegherea minorului, prin invocarea
tezei întâi a alin. (1) al art. 1384 Codul civil francez.
Mai mult decât atât, potrivit acestei orientari, raspunderea parintilor este
considerata a fi directa, independenta si autonoma, în raport cu raspunderea
minorului pentru propria sa fapta ilicita, victima având posibilitatea de a obtine
repararea prejudiciului direct de la parintii minorului. Avantajul indiscutabil al
acestei conceptii consta în stabilirea unui temei juridic "de principiu", atribuit si
cazurilor considerate pâna în prezent a fi "inadmisibile", ca ipoteze de
raspundere pentru fapta altei persoane, în lipsa unor prevederi legale, exprese în
acest sens, cum ar fi cazul raspunderii tutorelui sau a institutiilor medicale sau
educative care exercita supravegherea minorilor. Raspunderea parintilor se
prefigureaza astfel, prin prisma acestei noi orientari, ca fiind o raspundere
obiectiva, independenta de orice vinovatie a persoanei responsabile.
Forta majora, fapta unei terte persoane si culpa victimei sunt singurele cauze
care pot înlatura raspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori. Aceste
"cauze straine" se caracterizeaza prin obiectivitate, imprevizibilitate si
irezistibilitate. Aceasta orientare a dat nastere altor controverse. Fiind o
raspundere pentru fapta altei persoane, cauza straina ar trebui sa priveasca
elementele constitutive ale raspunderii autorului, întru-cât, în absenta
raspunderii acestuia, nu va putea fi antrenata raspunderea parintilor. Cu toate
acestea, dispozitiile art. 1384 alin. (4) Codul civil francez [art. 1000 alin. (2)
Codul civil român] reglementeaza raspunderea parintilor pentru prejudiciul
cauzat de copiii lor minori, ceea ce ar aduce în discutie intervenirea cauzei
straine în raport de situatia parintilor.
Dupa adoptarea acestei hotarâri, jurisprudenta franceza contemporana este
unanima în recunoasterea raspunderii de plin drept a parintilor, abandonând
definitiv ideea culpei prezumate a acestora.
6. Un nou fundament obiectiv al raspunderii pentru fapta copilului minor
Pasionat de institutia raspunderii pentru fapta altuia, tânarul autor francez,
Jerome Julien32, a analizat fundamentul acestei raspunderi, fiind remarcat în
literatura juridica prin profunzimea si originalitatea ideilor sale. În ceea ce
priveste fundamentul raspunderii parintilor pentru pagubele cauzate de copiii lor
minori, autorul propune o noua perspectiva, apreciind ca se impune cu
necesitate o modificare a conceptiei traditionale. Având în vedere constructia
juridica propusa potrivit nevoilor societatii moderne, în cele ce urmeaza ne
propunem sa prezentam unele aspecte edificatoare în acest sens.
J. Julien, La responsabilite civile du fait d'autrui. Rupture et continuites, Presses
32

Universitaires D'Aix Marseille, Faculte de droit et de science Politique, 2001.

În opinia autorului, aceasta ipoteza a raspunderii delictuale este "unul dintre

ultimele bastioane" ale unei raspunderi care nu mai corespunde cerintelor
societatii noastre contemporane, situatie în care sustine necesitatea adaptarii
textului legal si instituirea unui fundament unic pentru toate ipotezele
raspunderii pentru fapta altei persoane. Constructia juridica propusa pleaca de la
constatarea nepotrivirilor dintre continutul prevederilor Codului civil francez, pe
de o parte, pozitia doctrinei juridice si solutiile atât de variate ale practicii
judiciare - un adevarat "turn Babel" - pe de alta parte. Evolutia doctrinei si
jurisprudentei contemporane este caracterizata ca fiind într-o mare confuzie, pe
de o parte, prin interpretarea stricta a textului legal, iar pe de alta parte, prin
noile orientari ale solutiilor jurisprudentiale din ultimul deceniu al secolului
trecut, privind o raspundere deplin drept.
În fata acestei probleme se apreciaza ca este necesara reformarea institutiei
raspunderii delictuale pentru fapta altei persoane prin instituirea unei raspunderi
generale, care sa poata sa raspunda unui imperativ major: repararea
prejudiciilor cauzate de minori în cât mai multe situatii, ceea ce nu ar putea fi
asigurata prin mecanismele traditionale33.
33
J. Julien, op. cit., p. 319.

În sustinerea acestei propuneri este invocata jurisprudenta franceza din Cazul

Blieck, apreciata ca fiind "o poarta întredeschisa" spre afirmarea acestui principiu
general al raspunderii pentru fapta altei persoane.
Analizând evolutia teoriilor privind fundamentarea subiectiva a raspunderii
parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, pâna la adoptarea
Hotarârii Curtii de casatie din 19 februarie 1997, în cazul Bertrand, autorul
constata ezitarile legate de precizarea fundamentului raspunderii pentru fapta
altei persoane. Astfel, potrivit acestei fundamentari, raspunderea parintilor
actioneaza pentru propria lor culpa, care consta în lipsa de supraveghere si
educatie a copilului minor. Este o veritabila raspundere pentru fapta proprie,
fundamentata pe ideea culpei, iar nu "pentru fapta altuia" respectiv a copiilor lor
minori. Prin invocarea culpei parintilor în supravegherea, cresterea si educatia
copiilor lor minori, cu posibilitatea exonerarii lor de raspundere daca rastoarna
prezumtia de culpa, în discutie se afla propriul lor comportament culpabil.
Astfel, autorul apreciaza ca raspunderea parintilor fundamentata pe o
prezumtie legala relativa de culpa este, de fapt, o raspundere pentru propria lor
fapta, iar nu pentru fapta minorului. Rezulta ca, prin consacrarea fundamentului
culpei în cazul raspunderii pentru fapta altei persoane, sunt invocate, în
realitate, conditiile art. 1382 C. civ. francez privind raspunderea pentru fapta
proprie. În ultimele decenii, acest fundament a fost înlaturat în doctrina, iar apoi
de jurisprudenta, fiind considerat neadecvat raspunderii delictuale pentru fapta
altei persoane, în conditiile societatii moderne.
Continuând cronologic studiul evolutiv privind raspunderea parintilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori, autorul analizeaza impactul teoriei
riscului în acest domeniu. Astfel, la începutul secolului trecut, a fost consacrata
teoria riscului creat de o anumita activitate, aplicabila în principal raspunderii
pentru lucruri. În domeniul raspunderii pentru fapta altei persoane, riscul a fost
legat de activitatea periculoasa desfasurata de o anumita persoana. Ulterior,
ideea a fost consolidata prin invocarea unei obligatii de garantie a persoanei
responsabile civilmente cu privire la prejudiciul produs. Au fost considerate a fi
"potential periculoase" unele categorii de persoane, precum minorii delicventi
sau persoanele cu tulburari mintale grave, fara ca acest fundament sa fie
aplicabil tuturor ipotezelor privind raspunderea pentru fapta altei persoane.
Pericolul pe care îl reprezinta un delicvent ar putea fi extins si asupra altor
persoane care au savârsit fapta în anturajul si sub influenta acestora, prin
invocarea "riscului prin contaminare", solutie apreciata de autor ca fiind
artificiala.
Atât culpa, cât si riscul au fost considerate de autor ca fiind neadecvate
raspunderii pentru fapta altei persoane: fundamentul subiectiv priveste propria
conduita culpabila a persoanei responsabile civilmente si nu poate justifica
raspunderea pentru prejudiciul cauzat de alta persoana, pe când riscul se refera
exclusiv la pericolul pe care îl reprezinta persoana care a cauzat direct
prejudiciul, fara nicio legatura cu cel care ar trebui sa raspunda pentru acesta.
Astfel, în opinia autorului34, "raspunderea de plin drept a persoanei
responsabile civilmente trebuie sa fie contrapartida puterii exercitata de catre
aceasta asupra altei persoane, raspundere care trebuie angajata ori de câte ori
aceasta putere se manifesta." Fundamentarea obiectiva a raspunderii pentru
prejudiciile cauzate de minori trebuie sa fie în interesul victimei, în primul rând,
dar si în interesul copilului prin antrenarea obligatiei "in solidum" a parintilor de
reparare a prejudiciilor.
34
J. Julien, op. cit., p. 330-331.

În aceste conditii, autorul Jerome Julien considera ca raspunderea parintilor

se afla la polul opus drepturilor lor sens în care distinge între faptul generator al
raspunderii - fapta ilicita a minorului - si obligatia de reparare a prejudiciului,
care revine acestuia si parintilor sai.
Astfel, constata ca "în ecuatie" sunt trei persoane: 1). minorul, 2). parintii, si
3). victima faptei prejudiciabile. Obligatia parintilor de a repara prejudiciul
cauzat de copilul lor îsi are originile în prerogativele autoritatii parintesti pe care
acestia le exercita asupra autorului direct. Fundamentul raspunderii lor nu consta
în culpa acestora în supravegherea si educarea minorului, ci "...în vointa lor de a
exercita anumite prerogative particulare asupra persoanei minorului, astfel ca
raspunderea apare în contrapartida puterilor lor" 35. Aceasta vointa trebuie
prezumata întrucât rezulta din însasi exercitarea atributelor autoritatii parintesti
asupra copilului minor.
35
Ibidem, p. 153.

Relatia dintre parinte si copilul sau se naste prin actul de vointa care îl
reprezinta stabilirea filiatiunii. Autoritatea parinteasca este, din acest punct de
vedere, un "droit-fonction", un amestec indisociabil de drepturi si obligatii privind
îndrumarea, controlul si dirijarea modului de viata a copilului lor pe durata
minoritatii. Din aceasta perspectiva, raspunderea parintelui pentru prejudiciile
cauzate de copii lor minori este justificata de îndeplinirea îndatoririlor
circumscrise ocrotirii acestuia. Decaderea din drepturile parintesti presupune
încetarea exercitiului autoritatii parintelui asupra copilului sau, ceea ce
determina necesitatea instituirii unor masuri de protectie prin care se transfera
exercitiul autoritatii catre alte persoane, institutii sau centre educative.
Judecatorul este cel care analizeaza cauzele care au determinat parintii sa
înceteze orice relatie cu propriul lor copil: daca este legitima, cu acordul
parintilor, raspunderea nu va mai fi angajata în sarcina lor, ci fata de acele
persoane care s-au obligat sa supravegheze copilul, iar daca va fi culpabila, vor
fi aplicabile regulile raspunderii pentru fapta proprie.
În acest context, autorul considera ca trebuie mentinuta conditia speciala a
coabitarii minorului cu parintii sai, atât de disputata în practica, deoarece
"reprezinta elementul material care poate fi demonstrat cu usurinta, ca suportal
exercitiului autoritatii parintilor"36.
36
J. Julien, op. cit., p. 156.

Privita din aceasta perspectiva, opinia autorului Jerome Julien ofera o noua
interpretare a dispozitiilor Codului civil referitoare la raspunderea pentru
prejudiciile cauzate de minori având în vedere fundamentul exercitiului autoritatii
lor asupra vietii si activitatii minorului, cu titlu permanent. "Vointa de a fi
parinte" reprezinta axul întregii constructii juridice, simplificând sarcina victimei
la dovedirea existentei unui prejudiciu în legatura de cauzalitate cu fapta
minorului. Pe aceste coordonate a fost consacrata raspunderea obiectiva, "de
plin drept" a parintilor în contrapartida exercitiului autoritatii lor asupra
minorului.
Prin expunerea ideilor si argumentatia lor, studiul captiveaza, fiind un demers
doctrinar original de interpretare creatoare a unui text legal depasit de realitatile
vietii contemporane. Autorul demonstreaza, consideram noi în mod elocvent,
faptul ca, prin schimbarea perspectivelor de interpretare stiintifica, acelasi text
legal, alin. (4) al art. 1384 Codul civil francez, poate fi adaptat exigentelor
moderne, oferind un nou fundament al raspunderii delictuale pentru fapta altei
persoane.
7. Concluzii
Consacrarea jurisprudentiala a unui regim de raspundere deplin drept pentru
prejudiciile cauzate de minori a reprezentat un moment important în evolutia
institutiei raspunderii delictuale în dreptul francez. Argumentele invocate au
determinat eliminarea criticilor aduse prezumtiilor de culpa în supravegherea si
educarea minorului, considerate a fi artificiale. Remarcam faptul ca în conditiile
în care dispozitiile Codului civil francez nu au fost modificate, s-a procedat la
interpretarea nuantata a prevederilor alin. (1) al art. 1384, astfel încât sa se
asigure si temeiul legal al acestei raspunderi.
Începând cu 19 februarie 1997, instantele franceze, în hotarârile pronuntate
au invocat raspunderea de plin drept a parintilor, renuntându-se la dovedirea
comportamentului lor culpabil. Mai mult decât atât, prin hotarârile pronuntate, a
fost angajata obligatia de reparare a prejudiciului fata de alte persoane, decât
parintii, pe considerentul asumarii raspunderii de a organiza si controla modul de
viata al minorului, cu titlu permanent. Fara îndoiala, aceasta orientare a
reprezentat un real progres si un sprijin acordat victimelor faptelor prejudiciabile
cauzate de minori.
Mentionam, însa, faptul ca, în doctrina franceza 37, au fost formulate si opinii
critice cu privire la aceasta orientare a Curtii de casatie, în special dupa reforma
din 2 martie 2002. Astfel, s-a apreciat ca este o jurisprudenta "cu un caracter
automatic si abstract", "prea dura fata de parinti", care nu asigura un echilibru
între prevederile favorabile victimelor, pe de o parte si drepturile si obligatiile
parintilor în exercitarea atributelor autoritatii parintesti, pe de alta parte. Singura
garantie adevarata pentru parinti este încheierea unui contract de asigurare de
raspundere civila pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, pentru a evita,
astfel, grele condamnari la despagubiri38.
37
Fr. Boulanger, Autorite parentale et responsabilite des pere et mere desfaits
dommageables de l'enfant mineur apres la reforme du 4 mars 2002. Reflexion critiques,
Recueil Dalloz, 2005, n. 33, p. 2245-2249.

38
H. Lalou, op. cit., p. 538-551.

Criticile39 au fost cu atât mai sustinute cu cât parintii au fost condamnati la

repararea prejudiciului produs, de exemplu, în timpul unei activitati sportive,
desfasurate sub directa îndrumare a antrenorilor si într-un cadru organizat într-
un centru sportiv, acestia fiind în imposibilitate obiectiva de a supraveghea
minorul. Prin spiritul de competitie pe care îl presupune, sportul implica si riscul
vatamarii coechipierilor sau altor persoane. S-a apreciat ca, în aceste situatii, în
mod normal, obligatia repararii prejudiciului cauzat în timpul activitatilor sportive
ar trebui stabilite doar în cazul depasirii limitelor regulamentului, prin violente
sau lipsa de loialitate.
39
P. Jourdain, note sous Cass. civ., Hotarârea din 10 mai 2001, La semaine juridique,
edition generale, (J.C.P.G.) 2001. II.10613.

Consideram ca aceasta succinta prezentare a orientarilor doctrinei si

jurisprudentei franceze poate constitui un reper pentru interpretarea
fundamentului raspunderii reglementate prin dispozitiile art. 1372 din Noul Cod
civil român, pentru prejudiciile cauzate de minori si persoane puse sub
interdictie, cu atât mai mult cu cât nu se face nicio referire la imputabilitatea
comportamentului persoanei responsabile.
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numarul 11 din data de 30
noiembrie 2009