Cesiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Cesiu

Xenon ← Cesiu → Bariu

Rb

Cs 55 Cs

Fr

Tabelul complet • Tabelul extins

Informații generale

Nume, Simbol, Număr Cesiu, Cs, 55

Serie chimică Metale alcaline

Grupă, Perioadă, Bloc IA, 6, s

Densitate 1900 kg/m³

Culoare alb-argintiu

Număr CAS 7440-46-2

Proprietăți atomice

Masă atomică 132,94 u

Rază atomică 267 pm

Rază de covalență 225 pm

Rază van der Waals 343 pm

Configurație electronică [Xe][6s1]

Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 18, 18, 8, 1

Număr de oxidare 1

Oxid bazic

cubică cu fețe
Structură cristalină
centrate

Proprietăți fizice

Fază ordinară solid

Punct de topire 28,45°C ; 301,6 K

Punct de fierbere 670,8°C ; 943,95 K

Energie de evaporare 63,9 kJ/mol kJ/mol

Informații diverse

Electronegativitate (Pauling) 0,7

35,9 W/m·K-
Conductivitate termică 1
 W/(m·K)

Prima energie de ionizare 375,7 kJ/mol kJ/mol

A 2-a energie de ionizare 2234,3 kJ/mol kJ/mol

A 3-a energie de ionizare 3400 kJ/mol kJ/mol

Cei mai stabili izotopi

Ed
Simbol AN T1/2 MD PD
MeV

133
stabil cu stabil cu 78
Cs 100%
neutroni neutroni
 134
Cs sintetic 2,0648 ani

135
Cs urme 2,3×106 ani

137
Cs sintetic 30,17 ani

Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a

specificat altfel.

Modifică text 

Cesiul este un element chimic din grupa metalelor alcaline cu simbolul Cs și

cu numărul atomic 55. Din punct de vedere fizic, metalul este moale,
de culoare argintie-aurie, cu un punct de topire de 28 °C (82 °F), aceasta făcându-l
unul dintre singurele cinci metale care se pot afla în stare lichidă sau într-o stare de
trecere dintre starea lichidă și cea solidă la temperatura camerei. [note 1] Cesiul este
un metal alcalin și are proprietăți fizico-chimice asemănătoare cu cele ale rubidiului și
ale potasiului. Metalul este foarte reactiv și piroforic, reacționând cu apa la o
temperatură de cel puțin −116 °C (−177 °F). Este elementul cu cea mai
mică electronegativitate având un izotop stabil (Cesiu-133). Metalul este extras
din polucit, în timp ce radioizotopii (în special cesiu-137) sunt separați
din combustibilul nucleat epuizat.
Cesiul a fost descoperit de către doi chimiști germani, Robert Bunsen și Gustav
Kirchhoff în anul 1860 cu ajutorul liniei sale spectroscopice. Prima utilizare pe scară
redusă a elementului a fost cea de "reducător" (sau getter) în tuburi cu vid și în celule
fotoelectrice. În 1967, perioada specifică de tranziție între cele două niveluri hiperfine
ale stării fundamentale ale izotopului cesiu-133 a fost ales de către Sistemul
internațional de unități la baza definirii etalonului pentru secunda. Încă de atunci,
cesiul a fost utilizat, pe scară largă, ca oscilator cuantic pentru ceasuri atomice.
Din anii 1990, cea mai însemnată utilizare a elementului este aceea de substanță de
umplutură pentru lichidele de forat folosite pentru a atenua găurirea din timpul forării.
Cesiul mai are o gamă largă de aplicații în producerea electricității, în aparate
electronice și în chimie. Radioizotopul cesiu-137 are un timp de înjumătățire de
aproximativ 30 de ani și este folosit în medicină, măsurători și hidrologie. Deși
elementul nu este foarte toxic, este periculos și exploziv, iar izotopii săi prezintă un risc
ridicat în caz de scurgere radioactivă.

Cuprins

 1Istoric
 2Proprietăți
o 2.1Fizice
o 2.2Chimice
o 2.3Compuși
 2.3.1Compuși complecși
 2.3.2Compuși halogenați
 2.3.3Oxizi
 o 2.4Izotopi
o 2.5Abundență naturală
 3Producție
 4Aplicații
o 4.1Forări petroliere
o 4.2Generator de energie și putere
o 4.3Fluidele de centrifugare
o 4.4Utilizări chimice și medicale
o 4.5Aplicațiile nucleare și aplicațiile izotopilor
 5Hazard
 6Vezi și
 7Note
 8Referințe
 9Bibliografie
 10Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]

Gustav Kirchhoff (stânga) și Robert Bunsen (centru) au descoperit spectroscopicitatea cesiului

În 1860, Robert Bunsen și Gustav Kirchhoff au descoperit cesiul în apa

minerală provenită din Dürkheim, Germania. Datorită liniilor spectroscopice de culoare
albastră intensă, cesiul și-a primit numele după cuvântul latin caesius, ce înseamnă
albastru-celestin. [note 2][2][3][4] Cesiul a fost primul element descoperit cu ajutorul
spectrului, la un an după inventarea spectroscopului.[5]
Pentru a obține o mostră pură de cesiu, 44.000 de litri de apă minerală a fost
evaporată, rămânând 240 kg de soluție concentrată de săruri. În cele din urmă, cesiul
a fost precipitat sub formă de sulfat sau oxalat. După conversia cesiului în azotat și
după extracția cu etanol, s-a obținut un amestec cu sodiu. Din acest amestec, litiul a
fost precipitat cu carbonat de amoniu, iar potasiul, rubidiul și cesiul au format săruri
insolubile cu acidul cloroplatinic, însă aceste săruri prezentau diferențe în solubilitate
în apa fierbinte. Prin urmare, hexacloroplatinatul de cesiu și rubidiu ((Cs,Rb) 2PtCl6)
putea fi separat din amestec prin cristalizare fracționată. După reducerea compusului
cu hidrogen, cesiul și rubidiul au putut fi separați datorită diferenței de solubilitate a
carbonaților săi în alcool. Din toți cei 44.000 de litri de apă minerală, s-a obținut 9,2
grame de clorură de rubidiu și 7,3 grame de clorură de cesiu.[3] Cei doi savanți au
folosit clorura de cesiu astfel obținută pentru a estima masa atomică a noului element
la 123,35 uam (deși astăzi a fost recalculată la 132,9 uam). [3] Aceștia au încercat să
obțină cesiu elementar prin electroliza clorurii de cesiu în topitură, dar, în loc să obțină
ceea ce au dorit, ei au generat o substanță albastră omogenă „ce nu putea fi văzută
nici cu ochiul liber, dar nici cu microscopul”; savanții au crezut că au obținut un
compus ne-stoichiometric cu formula (Cs
2Cl). De fapt, ei au produs, cel mai probabil, un amestec coloidal de metal și clorură de
cesiu.[6] Electroliza soluției apoasă de clorură cu anod lichid de mercur produce un
amalgam ce se descompune rapid sub influența apei.[3] Metalul pur a fost izolat, în
cele din urmă, de către chimistul german Carl Setterberg în timp ce își pregătea
lucrarea de doctorat cu Kekulé și Bunsen.[4] În 1882, acesta a produs cesiu metalic
prin electroliza cianurii de cesiu, iar astfel a fost rezolvată problema clorurii de cesiu. [7]
Din punct de vedere istoric, cele mai importante utilizări ale cesiului au fost în
cercetarea științifică și în dezvoltare, mai ales în domeniul chimic. Câteva aplicații ale
cesiului existau încă din anii 1920, când a început să fie folosit în tuburi cu vid, unde a
avut două funcții: ca epurator (înlătura excesul de oxigen de după fabricare) și ca strat
deasupra catodului de încălzire, pentru a crește conductivitatea electrică a acestuia.
Cesiul nu a fost recunoscut ca un metal cu utilizări industriale înainte de anii 1950.
[8]
 Printre aplicațiie cesiului non-radioactiv menționăm aplicațiile în celule fotovoltaice,
în tuburi fotomultiplicatoare, în componentele optice ale spectrofotometrelor cu raze
infra-roșii, în cataliza unor reacții organice și în generatorul magnetohidrodinamic.[9]
Încă din 1967, Sistemul internațional de unități a utilizat cesiul pentru a crea
etalonul secundă, definind secunda ca o perioadă de 9.192.631.770 cicluri ale
radiației, ce corespund dezintegrării radioactive a atomului de cesiu-133.[10] În urma
celei de a 13-a ediție a General Conference on Weights and Measures din 1967,
secunda a fost denumită (definită) ca „durata a 9.192.631.770 cicluri a luminii cu
microunde absorbită sau emisă de către tranzițiile hiperfine ale atomilor de cesiu-133”.

Proprietăți[modificare | modificare sursă]
Fizice[modificare | modificare sursă]

Eșantion de cesiu-133 de mare puritate sub o atmosferă de argon

Cesiul este un metal foarte moale (are cea mai mică duritate pe Scara Mohs dintre
toate elementele, de 0,2), ductil, de culoare alb-argintie, ce prezintă o tentă argintiu-
aurie în prezența oxigenului.[9][11] Are un punct de topire de 28,4 °C, devenind astfel
unul dintre singurele metale lichide la temperatura camerei, iar mercurul este singurul
metal cu temperatura de topire mai mică decât cesiul. [note 3][5] În plus, metalul are și cel
mai redus punct de fierbere, după mercurul, dintre metalele, de 641 °C.[13] Compușii
săi au culoarea albastră în timpul arderii într-o flacără deschisă.[14]

Cub din acrilic cu cesiu, confecționat în scop educativ

Cesiul formează și aliaje cu alte metale alcaline și cu aurul și amalgamuri chimice

cu mercurul. La temperaturi sub 650 °C, acesta formează aliaje
cu cobaltul, fierul, molibdenul, nichelul, platina, tantalul și wolframul. Poate forma,
totodată, și compuși intermetalici fotosensibili cu stibiul, galiul, indiul și toriul.
[9]
 Cesiul se poate amesteca cu celălalte metale alcaline (excepție litiul), iar aliajul cu
compoziția 41% cesiu, 47% potasiu și 12% sodiu are cel mai mic punct de topire
dintre toate aliajele metalelor, de −78 °C.[5][15] Au mai fost studiate și alte amalgamuri:
CsHg2 (ce este de culoare neagră și posedă luciu metalic) și CsHg (ce este galben și
posedă tot luciu metalic).[16]
Chimice[modificare | modificare sursă]

Reacția dintre o infimă cantitate de cesiu și apă rece este explozivă

Cesiul metalic este foarte reactiv și foarte piroforic. În plus, se aprinde în mod spontan
în aer și reacționează cu apa la temperaturi reduse, în urma reacției având loc explozii
relativ periculoase.[9] Reacția cu apa solidă poate avea loc la temperaturi mai mici de
−116 °C.[5] Din cauza reactivității sale ridicate, este clasificat ca fiind un material
periculos și nu poate fi transportat, ca și sodiul, decât în hidrocarburi saturate uscate,
ca de exemplu în uleiuri minerale. Mai poate fi păstrat și în atmosferele de gaze inerte,
ca cea de argon, sau în fiole din sticlă de borsilicat sigilate cu vid. Când este păstrat în
cantități mai mari de 100 grame, cesiul este sigilat în containere din oțel inoxidabil.
[9]
 Caracteristicile chimice ale cesiului sunt similare cu cele ale metalelor alcaline, dar
mai degrabă, acestea se asemănă cu cele ale rubidiului, elementul chimic situat
deasupra cesiului în tabelul periodic al elementelor.[17] Însă, pot apărea mici diferențe
între proprietățile chimice datorită masei atomice și a electropozitivității foarte mari.
[18]
 Cesiul este cel mai electropozitiv element cu izotopi stabili. [note 4][5] Ionii de cesiu
sunt, de asemenea, grei și mai puțin duri decât al ionilor de metale alcaline.
Compuși[modificare | modificare sursă]

Modelul coordinării cubice a Cs și Cl în CsCl

Cea mai mare parte a compușilor cesiului conțin cationul Cs+ ce se poate combina

prin legături ionice cu un mare număr de anioni. O excepție notabilă este anionul
de cesiură (Cs-).[20] Alte câteva excepții sunt suboxizii (vezi secțiunea
oxizi). Sărurile ionului Cs+ sunt incolore, deși anionul în sine este colorat. Majoritatea
acestora sunt higroscopice, dar acest fenomen este mai puțin prezent decât în cazul
sărurilor altor metale alcaline. Fosfatul, acetatul, carbonatul, compușii halogenici,
oxidul, azotatul și sulfatul de cesiu sunt solubili în apă.[21] Sărurile duble (adică cele
formate din mai mulți cationi și anioni diferiți) sunt adesea greu solubile; însă, această
insolubilitate poate avea și aplicații. De exemplu, datorită solubilității scăzute a
sulfatului de cesiu și aluminiu, compusul este folosit la purificarea cesiului din
minereuri. Sărurile duble cu stibiu (ca de exemplu, CsSbCl
[9]
4), bismut, cadmiu, cupru, fier și plumb sunt, de asemenea, puțin solubile.

Hidroxidul de cesiu (CsOH) este o bază foarte puternică și higroscopică.[17] Compusul

poate fi folosit la decaparea semiconductoarelor, cum sunt siliciul și germaniul.
[22]
 Hidroxidul de cesiu a fost considerat de chimiști ca „cea mai puternică bază”, fapt
datorat atracției slabe dintre ionul Cs+ foarte greu și OH– mai ușor.[14] CsOH este într-
adevăr cea mai puternică bază Arrhenius, însă un număr de compuși care nu există în
soluții apoase, precum amida de sodiu (NaNH2) și n-butil-litiul (C4H9Li), sunt baze și
mai puternice.[17]
Prin reacția unui amestec stoichiometric de cesiu și aur se formează compusul aurura
de cesiu.
Compuși complecși[modificare | modificare sursă]

Ca toți cationii metalelor, ionul Cs+ formează compuși complecși în soluțiile bazelor

Lewis. Adesea, din cauza greutății sale, Cs+ adoptă numere de coordinare mai mari ca
șase, acestea fiind tipice pentru cationii metalelor alcaline ușoare. Această tendință
este deja evidențiată în clorura de cesiu (CsCl), unde numărul de coordinare este opt.
Moliciunea și numărul de coordinare mare al ionului Cs + sunt motive principale pentru
separarea sa de alți cationi, putând fi folosit la separarea deșeurilor nucleare,
unde 137Cs+ este separat de K+ ce nu este radioactiv.[23]
Compuși halogenați[modificare | modificare sursă]

Clorura de cesiu (CsCl) cristalizează în sistemul cristalin cubic. Cunoscut și sub

denumirea de „structura clorurii de cesiu” [18], acest model structural este compus dintr-
o rețea cubică cu doi atomi la bază și cu numărul de coordinare opt; atomii
de clor sunt dispuși deasupra rețelei, la marginea cubului, în timp ce atomii de cesiu
stau dispuși în zona centrală a cristalului. Acest model este comun și
pentru CsBr și CsI, dar și pentru mulți alți compuși ce nu conțin cesiu. În contrast, mulți
alți compuși halogenați ale metalelor alcaline adoptă structura cubică a sării de
bucătărie (NaCl).[18] Totuși, structura clorurii de cesiu este cea preferată de cesiu,
deoarece Cs+ are o rază atomică 174 pm și Cl- de 181 pm.[24]
Oxizi[modificare | modificare sursă]

Structura Cs11O3

Mai des decât celelalte metale alcaline, cesiul poate forma numeroși compuși binari
cu oxigenul. De exemplu, când cesiul arde în aer, se formează superoxidul CsO2.
[25]
 Oxidul de cesiu „normal” (Cs2O), la care starea de oxidare este cea obișnuită
pentru metalele alcaline (egală cu 1), formează cristale hexagonale de culoare galben-
portocalie [26] și este singurul oxid de tipul anti-clorură de cadmiu (CdCl 2).[27] Oxidul se
vaporizează la 250 °C iar la temperaturi mai mari de 400 °C se descompune în cesiu
metalic și peroxid de cesiu (Cs2O2).[28] În afară de superoxidul și trioxidul de cesiu
(CsO3),[29][30] au fost studiați și alți suboxizi viu culorați. [31] Printre aceștia se numără
Cs7O, Cs4O, Cs11O3 și Cs3O (negru-verzui [32]), CsO, Cs3O2,[33] precum și Cs7O2.[34]
[35]
 Cel din urmă poate fi încălzit sub vid pentru a genera Cs 2O.[27] Sunt cunoscuți, de
asemenea, și compuși ai cesiului cu sulful, seleniul și telurul, dar sunt foarte puțin
studiați și nu există date referitoare la aceștia.[9]
Izotopi[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Izotopii cesiului.

În total, se cunosc 39 de izotopi de cesiu ce oscilează între valorile de 112 și 151

în masa atomică. Câteva dintre aceștia pot fi sintetizați cu ajutorul elementelor mai
ușoare; în natură, aceste reacții au loc și în timpul procedeelor din interiorul stelelor
bătrâne,[36] precum și în interiorul supernovelor.[37] Totuși, singurul izotop stabil
este 133Cs, ce are 78 de neutroni. Deși acesta are un spin nuclear ridicat (7/2+),
studiile rezonanței magnetice nucleare pot fi făcute la o frecvență de rezonanță de
11,7 MHz.[38]
Descompunerea cesiu-137

Izotopul radioactiv 135Cs are un timp de înjumătățire de aproximativ 2,3 milioane

de ani, în timp ce izotopii 137Cs și 134Cs au un timp de înjumătățire de 30 și respectiv
2 ani. 137Cs se descompune în izotopul cu viață scurtă 137mBa prin radiații beta, iar cel
din urmă ajunge la forma non-radioactivă cunoscută de bariu. În acest timp, 134Cs se
transformă în 134Ba în mod direct. Izotopii de cesiu cu numerele de masă 129, 131,
132 și 136 au un timp de înjumătățire cuprins între o zi și două săptămâni, în timp ce
alți izotopi au timpuri de înjumătățire cuprinse între o fracțiune de secundă și o
secundă. Însă, mai sunt cunoscuți cel puțin 21 de izomeri nucleari metastabili. În afară
de 134mCs (cu un timp de înjumătățire de doar o oră), toți sunt foarte instabili, cu timpi
de jumătățire de aproximativ câteva minute sau chiar mai puțin. [39][40] Izotopul 135Cs
este unul dintre produșii de fisiune a uraniului ce se poate forma în reactori nucleari.
[41]
 Totuși, produsul de fisiune este redus în majoritatea reactorilor datorită 135Xe, o
adevărată „otravă” pentru neutroni, și se transformă în 136Xe înainte de dezintegrarea
ce are ca produs 135Cs.[42][43] Datorită descompunerii sale în urma cărora se
obține 137mBa, izotopul 137Cs este un puternic emițător de radiații gama.[44] Timpul său
de înjumătățire acesta este principalul produs de fisiune cu viață medie (un alt
exemplu de acest fel este 90Sr).[45] De exmplu, 137Cs și 90Sr generează cea mai mare
sursă radioactivă din zona Cernobîlului.[46] Este puțin probabil ca 137Cs să poată fi creat
prin captură nucleară (datorită ratei de captură mici), iar ca rezultat nu trebuie să fie
dezintegrat.[47] Aproape tot cesiul produs prin fisiune nucleară provine prin
dezintegrarea beta a produșilor de fisiune mai bogați în neutroni, printre care se
numără și izotopii iodului și ai xenonului.[48] Din cauza faptului că iodul și xenonul sunt
volatili și difuzează prin intermediul combustibilului nuclear și al aerului, cesiul
radioactiv este creat, de obicei, la o anumită depărtare de locul fisiunii. [49] Odată cu
începutul testării armelor nucleare din jurul anului 1945, cantități de 137Cs au fost
emise în atmosferă, iar acestea au revenit pe suprafața Terrei prin precipități
radioactive.[9]
Abundență naturală[modificare | modificare sursă]

Polucitul, un mineral de cesiu

Cesiul este un element relativ rar în natură, iar măsurătorile determinate au estimat
concentrația sa la aproximativ 3 părți per milion din crusta Pământului.[50] Această
răspândire îi atribuie cesiului locul 45 între elementele chimice din punctul de vedere
al prezenței sale în natură, și locul 36 printre metale. Cu toate acestea, cesiul este mai
abundent decât elemente ca stibiul, cadmiul, staniul și wolframul, și mult mai abundent
decât mercurul și argintul, care au o importanță majoră în industrie. Însă, cesiul este
cu 30 de ori mai rar decât rubidiul, cu care împarte proprietăți chimice similare și se
află deasupra cesiului în Sistemul Periodic.[9]
Datorită mărimii razei sale ionice, cesiul este unul dintre așa-zisele "elemente
incompatibile".[51] În timpul solidificării magmei, cesiul este concentrat în fază lichidă,
așa că este printre ultimele ce cristalizează. Prin urmare, cele mai mari depozite ale
elementului sunt pegmatitele. Din cauza faptului că cesiul nu este un substituent așa
puternic și nu substituie potasiul așa de repede cum
face rubidiul, mineralele evaporitice silvină (KCl) și carnalit (KMgCl3•6H2O) conțin
numai 0,002 % cesiu. Cesiul se găsește în puține minerale. Mici cantități de cesiu pot
apărea în beril ((Be
3Al
2(SiO
3)
6), în avogadrit ((K,Cs)BF
4), mai mult de 15 wt% Cs2O în pezotait, Cs(Be2Li)Al2Si6O18), mai mult de 8,4 wt%
Cs2O în mineralul rar londonit ((Cs,K)Al
4Be
4(B,Be)
12O
[9]
28), și cantități foarte mici în rodizit.  Cel mai important mineral ce conține cesiu
este polucitul Cs(AlSi
2O
6), ce se formează în câteva zone cu pegmatite din lume, unde poate fi asociat cu
minerale conținătoare de litiu, cum ar fi lepidolitul și petalitu.[52]
Una dintre cele mai semnificative și bogate surse de concentrare a metalului este
Mina Tanco, situată lângă Lacul Bernic din Manitoba, Canada. Se crede că depozitele
de aici conțin aproximativ 350.000 tone metrice de minereu de polucit, reprezentând
două treimi din rezervele mondiale.[52][53] Deși procentul stoichiometric al cesiului din
polucit este 42,6 %, mostrele pure a acestui mineral din Mina Tanco conțin doar 34 %
cesiu, iar media este de 24 wt%.[53] Polucitul comercial conține doar 19% cesiu.
[54]
 Depozitele de pegmatite din zona Bikita din Zimbabwe sunt exploatate pentru a
scoate la suprafață petalitul, însă aici se găsesc și cantități semnificative de polucit.
Totodată, cantități notabile de polucit mai sunt extrase și în Deșertul Karibib,
din Namibia.[53] Luând în considerare rata extracției la nivel mondial și a producției de
cesiu (de aproximativ 5 spre 10 tone metrice pe an), aceste rezerve se vor termina
peste mii de ani.[9]

Producție[modificare | modificare sursă]
Exploatarea rezervelor de polucit este un procedeu selectiv și se face la scară redusă,
în ciuda principalelor procedee de obținere a metalelor. Minereul este sfărâmat și
sortat manual, iar apoi cesiul este extras prin trei metode: asimilarea cu acid,
descompunerea alacalină și reducerea directă. [9][55]
În timpul asimilării cu acid, roca este dizolvată cu acizi puternici, printre care se
numără și acidul clorhidric (HCl), acidul sulfuric (H
2SO
4), acidul bromhidric (HBr) și acidul fluorhidric (HF). Prin reacția cu acidul clorhidric, se
produc câteva cloruri, printre care se numără și o clorură dublă insolubile ce precipită
sub formă de clorură de stibiu și cesiu (Cs
4SbCl
7), ori clorură de cesiu și iod (Cs
2ICl), sau hexaclorocerat de cesiu (Cs
2(CeCl
6)). După separare, precipitatele pure sunt descompuse, iar, după
evaporarea apei existente, se obține clorura de cesiu. Dacă se folosește metoda cu
acid sulfuric, atunci în urma reacției rezultă direct alaun de cesiu și aluminiu (CsAl(SO
4)
2•12H
2O). Sulfatul de aluminiu din alaun este convertit prin prăjire cu carbon în oxid de
aluminiu insolubil , iar produsul este levigat cu apă pentru a rezulta o soluție de Cs
2SO
[9]
4.  Prăjirea polucitului cu carbonat de calciu și clorură de calciu produce silicați
de calciu insolubili și clorură de cesiu solubilă. Levigarea cu apă sau cu amoniac diluat
(NH
4OH) produce o soluție de clorură de cesiu. Această soluție poate fi evaporată pentru
a se obține clorura de cesiu. Cesiul ar putea fi produs direct prin reducerea
minereurilor cu potasiu, sodiu sau calciu în vid, dar această metodă nu este folosită.
[9]
 Majoritatea cesiului aflat în minereuri (sub formă de săruri) este convertit direct în
fromatul de cesiu (HCOO−Cs+), ce are anumite aplicații în uleiurile pentru forări. Pentru
a suplimenta dezvoltarea pe piață, compania Cabot Corporation a construit o fabrică
în 1997 la Mina Tanco din Manitoba, Canada, cu o capacitate de 12 000
de barili (1,900 m3) de format de cesiu pe an.[56] Compușii primari comerciali ai cesiului
pe scară redusă sunt clorura și azotatul de cesiu. [57] Alternativ, cesiul metalic poate fi
obținut prin purificarea compușilor derivați din minereu. Clorura de cesiu și respectiv
clorurile halogenilor pot fi reduse la 700-800 °C cu calciu sau cu bariu, după care
rezultă distilarea cesiului metalic. În același mod, aluminatul, carbonatul și hidroxidul
de cesiu pot fi reduși cu magneziu.[9] Totodată, metalul poate fi izolat
prin electroliza cianurii de cesiu (CsCN) în topitură. Cesiul foarte pur mai poate fi
obținut prin descompunerea termic la 390 °C a nitrurii de cesiu CsN
[55]
3, ce se produce prin reacția dintre sulfat de cesiu și nitrură de bariu.  În vid,
dicromatul de cesiu poate reacționa cu zirconiul formând cesiu metalic pur fără alți
produși gazoși.[57]
Cs
2Cr
2O
7 + 2 Zr → 2 Cs + 2 ZrO
2+ Cr
2O
3

Prețul cesiului de puritate 99,8% în 2009 era de aproximativ 10 dolari pe gram,

însă, prețurile compușilor de cesiu sunt vizibil mai ieftine. [53]
Aplicații[modificare | modificare sursă]
Forări petroliere[modificare | modificare sursă]
Cea mai modernă și largă utilizare a cesiului non-radioactiv este pentru crearea
formatului numit format de cesiu, ce este un ulei de bază pentru forare. [9] Soluțiile
apoase de format de cesiu (HCOO–Cs+) — ce pot fi făcute prin reacția
dintre hidroxidul de cesiu și acidul formic — au început să fie folosite ca uleiuri
pentru forat încă din preajma anilor 1990. Funcția formatului de cesiu folosit ca ulei
de forat este de a lubrifia burghiele pentru găurire, pentru a ajuta ca roca să fie
taiată mai ușor și de a menține presiunea exercitată din timpul forării sondelor
petroliere.[9] Densitatea ridicată a saramurilor ce conțin formatul de cesiu (mai mare
de 2,3 g/cm3),[58] în care se pot regăsi și resturi ale altor compuși de cesiu, reduce
toxicitatea solidelor cu densitate mare aflate în uleiul de forare. Acest aspect
constituie un avantaj din punct de vedere tehnologic, ingineresc și natural. Spre
deosebire de majoritatea componenților din lichizii grei, formatul de cesiu nu
dăunează mediului natural.[58] Saramurile de format de cesiu pot fi amestecate
formații de potasiu și sodiu pentru ca densitatea să scadă, devenind astfel mai
ușoare decât apa (1 g/cm3). În plus, acestea sunt biodegradabile și nerecuperabile,
dar pot fi reciclate întrucât sunt relativ scumpe (aproximativ 4.000 USD per baril).
[59]
 Formații alcalini nu sunt periculoși și nu dăunează produsului finit, astfel
metalele nu sunt supuse coroziunii.[9]
Generator de energie și putere[modificare | modificare sursă]
Generatoarele termoionice cu vapori de cesiu sunt generatoare cu putere slabă ce
convertesc energia termică în energie electrică. În tuburile cu vid cu doi electrozi
(ce au rolul de convertor), cesiul neutralizează spațiul de încărcare ce se adună în
jurul catodului, iar în aceste fel se îmbunătățește fluxul de curent electric. [60] Cesiul
mai este important și pentru proprietățile sale foto-emisive, prin care energia
luminii este convertită în flux electric. Mai este folosit și în panourile solare,
deoarece catozii pe bază de cesiu, cum ar fi cel din K
2CsSb, au o tensiune de prag pentru emisia electronilor foarte redusă.  Prin
[61]

dispozitivele foto-emisive pe bază de cesiu menționăm aparatele

pentru recunoașterea optică a caracterelor, fotomultiplicatorii și camere video (mai
exact, tubul de la acestea).[62][63] În ciuda acestor fapte, elementele
precum germaniul, rubidiul, seleniul, siliciul, telurul și altele pot substitui cesiul din
materialele fotosensibile.[9] Cristalele iodurii de cesiu (CsI), bromurii de
cesiu (CsBr) ȘI fluorurii de cesiu (CsF) sunt folosite în scinilatoare pentru
exploatarea minieră și pentru cercetarea particulelor fizice, deoarece sunt adaptate
pentru detectarea radiațiilor gama și a razelor X. Fiind un element mai greu, cesiul
asigură o bună detectare a acestora. Vaporii de cesiu sunt larg utilizați
în magnetometre.[64] Elementul mai este folosit și ca standard intern în
spectrofotometrie.[65] Ca și toate metalele alcaline, cesiul are o oarecare afinitate
pentru oxigen și este utilizat ca "getter" (reproducător) în tuburile cu vid.[66] Printre
alte utilizări ale metalului mai trebuie menționate aplicațiile în laserele de
mare energie, în lămpile fluorescente și în redresoarele cu vapori.[9]
Fluidele de centrifugare[modificare | modificare sursă]
Datorită densității lor foarte ridicate, soluțiile de clorură de cesiu (CsCl), sulfat de
cesiu (Cs
2SO
4) și acid trifluoroacetic (Cs(O
2CCF
[67]
3)) sunt larg utilizate în biologia moleculară.  Această tehnologie este utilizată, în
primul rând, la izolarea particulelor virale, organitelor sub-celulare și a acizilor
nucleici din mostrele biologice.[68]
Utilizări chimice și medicale[modificare | modificare sursă]

O mostră de clorură de cesiu pe o sticlă de ceas

Există câteva utilizări chimice ale cesiului.[69] Doparea cu compuși ai cesiului este

folosită pentru a spori eficiența electrică a mai multor metale sau catalizatori folosiți
în producția chimicalelor ca acidul acrilic, antrachinona, oxidul de
etilenă, metanolul, anhidrida ftalică, stirenul, metacrilatul de metil și alte olefine.
Cesiul mai este folosit și în procedeul de obținere a acidului sulfuric, în timpul
conversiei catalitice a dioxidului de sulf la trioxid de sulf.[9] Totodată, cesiul metalic
este folosit și la purificarea dioxidului de carbon.[9] Fluorura de cesiu are utilizări
în chimia organică , fiind o bază,[17] sau ca sursă anhidră de ioni de fluorură.
[70]
 Adesea, sărurile de cesiu înlocuiesc sărurile de potasiu sau sodiu în sinteza
organică.
Aplicațiile nucleare și aplicațiile izotopilor[modificare | modificare
sursă]
Caesiu-137 este un radioizotop comun al cesiului folosit ca sursă de raze gama în
industrie. Acesta este avantajos datorită timpului de înjumătățire de aproximativ 30
de ani și pentru că poate fi fabricat în urma unui ciclu nuclear, având ca produs de
dezintegrare izotopul stabil 137Ba. Însă, datorită solubilității mari în apă, acesta are
și dezavantajul de a fi incompatibil cu iradierea produselor alimentare și a
consumabilelor medicale.[71] Izotopul a mai fost folosit în agricultură,
tratamentul cancerului, la sterilizarea mâncării, la nămolurile pentru epurare și în
echipamentul chirurgical.[9][72] Izotopii radioactivi ai cesiului au mai fost folosiți
în radioterapie pentru a trata diferite tipuri de cancer,[73] dar apariția unor alternative
mai bune, precum și utilizarea clorurii de cesiu solubile în apă, ce crea
contaminări, a dus treptat la scoaterea lor din uz. [74][75] Cesiu-137 a fost utilizat în
diferite tipuri de măsurare industriale, printre care se numără
măsurarea umidității, densității și a grosimii.[76] A fost folosit, de asemenea, în
aparatele pentru diagrafie pentru măsurarea densității unei roci.[77] Izotopul cesiu-
137 a mai fost folosit în studiile hidrologice, similare cu cele în care se
folosea tritiu, fiind un produs de fisiune nucleară. Odată cu începerea testelor
nucleare din 1945 (ce au durat până în anii 1980), mari cantități ale izotopului au
fost eliberate în atmosferă, unde au fost absorbite sub formă de soluție. Cesiu-134
și cesiu-135 au fost utilizați în hidrologie ca măsurători pentru producția de cesiu
provenită din industria nucleară. Deși sunt mai puțin răspândiți decât cesiu-133
sau cesiu-137, aceștia au avantajul că pot fi produși numai din surse
antropogenice.[78][79]

Hazard[modificare | modificare sursă]

Proporția doze totale de radiații (în aer) după accidentul nuclear de la Cernobîl, descriind izotopul cesiu-
137 ca fiind cea mai mare sursă de radiații la 200 după accident. [80]

Deși riscul intrării în contact cu compuși ai cesiului în cursul vieții este redus pentru
majoritatea oamenilor, aceștia sunt relativ toxici datorită asemănării cesiului
cu potasiul. Contactul de largă durată cu compușii cesiului poate cauza iritabilitate
și spasme, dar astfel de substanțe nu vor fi găsite în natură, iar cesiul nu este un
poluant chimic major.[81] Valoarea dozei letale medii a clorurii de cesiu pentru
șoareci este 2,3 g per kilogram, ce este simțitor mai mică decât cea pentru clorura
de potasiu sau clorura de sodiu.[82]

NFPA 704

3
3
2
W

Codul NFPA
704 pentru cesiul
metalic

Cesiul este unul dintre cele mai reactive elemente și este foarte exploziv când
reacționează cu apa. Hidrogenul gazos produs în urma reacției este încălzit de
către energia termică ce provine din aceasta și poate cauza aprindere și explozie
violentă. Această manifestare apare și la celelalte metale alcaline, dar cesiul este
atât de reactiv, încât această reacție are loc chiar și cu apă foarte rece. [9] Metalul
este foarte piroforic, și se aprinde spontan în aer producând hidroxid de cesiu și
alți oxizi. Hidroxidul său este o bază foarte puternică, ce poate coroda chiar
și sticla.[13] Izotopii cesiu-134 și cesiu-137 (prezenți și în cantități mici în biosferă, în
locurile unde au avut loc scurgeri radioactive) reprezintă o adevărată povară
radioactivă. Cesiul radioactiv nu se acumulează în corp la fel de eficient ca alți
produși de fisiune (ca de exemplu iodul sau stronțiul radioactiv). Ca și în cazul altor
metale alcaline, cesiul radioactiv iese din corp relativ repede, prin transpirație
și urină. Totuși, cesiul radioactiv este similar potasiului și tinde să se acumuleze
în țesuturile plantelor, adică în fructe și legume.[83][84][85] Se mai cunoaște
că ciupercile ce provin din pădurile condaminate acumulează cesiu radioactiv
(cesiu-137) în pălaria lor.[86] Acumularea izotopului cesiu-137 în lacuri a reprezentat
prima mare îngrijorare de după dezastrul de la Cernobîl.[87][88] Experimentele făcute
pe câini au arătat că o singură doză de 3,8 mCi (140 MBq, 4,1 μg de cesiu-137)
per kilogram este letală în trei săptămâni;[89] cantități mai mici pot cauza infertilitate
și cancer.[90] Agenția Internațională pentru Energie Atomică a atenționat că
materiale radioactive, printre care și cesiu-137, pot fi folosite în dispozitivele de
dispersie radiologică, sau în „bombe murdare”. [91]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Accidentul din Goiânia, o contaminare majoră radioactivă, implicând și o bară de

clorură de cesiu
 Accidentul din Acerinox, o contaminare cu cesiu-137
 Fluor, cel mai electronegativ element, este elementul opus cesiului

Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ Împreună cu rubidiu (39 °C [102 °F]), franciu (estimat la 27 °C [81 °F]), mercur (−39 °C

[−38 °F]), și galiu (30 °C [86 °F]); bromul este, de asemenea, lichid la temperatura camerei și
are un punct de topire de −7.2 °C, 19 °F), dar este un halogen, nu un metal.[1]
2. ^ Bunsen l-a citat pe Aulus Gellius: Nostris autem veteribus caesia dicts est quae Graecis, ut
Nigidus ait, de colore coeli quasi coelia.
3. ^ Elementul radioactiv numit franciu poate avea un punct de topire mai mic, dar radioactivitatea
sa nu permite efectuarea testelor necesare determinării acestuia. [12]
4. ^ Franciu poate fi mult mai electropozitic, dar acesta nu a fost studiat exeprimental datorită
radioacitvității sale ridicate.[19]

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ „WebElements Periodic Table of the Elements”. University of Sheffield. Accesat în 20 martie
2012.
2. ^ Oxford English Dictionary, 2nd Edition
3. ^ a b c d Kirchhoff, G.; Bunsen, R. (1861). „Chemische Analyse durch
Spectralbeobachtungen”. Annalen der Physik und Chemie. 189 (7): 337–
381. Bibcode:1861AnP...189..337K. doi:10.1002/andp.18611890702.
4. ^ a b Weeks, Mary Elvira (1932). „The discovery of the elements. XIII. Some spectroscopic
discoveries”. Journal of Chemical Education. 9 (8): 1413–
1434. Bibcode:1932JChEd...9.1413W. doi:10.1021/ed009p1413.
5. ^ a b c d e Kaner, Richard (2003). „C&EN: It's Elemental: The Periodic Table – Cesium”.
American Chemical Society. Accesat în 20 martie 2012.
6. ^ Zsigmondy, Richard (2007). Colloids and the Ultra Microscope. Read books. p. 69. ISBN 978-
1-4067-5938-9. Accesat în 25 martie 2012.
7. ^ Setterberg, Carl (1882). „Ueber die Darstellung von Rubidium- und Cäsiumverbindungen und
über die Gewinnung der Metalle selbst”. Justus Liebig's Annalen der Chemie. 211: 100–
116. doi:10.1002/jlac.18822110105.
8. ^ Strod, A.J. (1957). „Cesium—A new industrial metal”. American Ceramic Bulletin. 36 (6): 212–
213.
9. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x Butterman, William C.; Brooks, William E.; Reese, Jr., Robert
G. (2004). „Mineral Commodity Profile: Cesium” (PDF). United States Geological Survey.
Accesat în 20-03.2012. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
10. ^ „Cesium Atoms at Work”. Time Service Department—U.S. Naval Observatory—Department
of the Navy. Accesat în 25 martie 2012.
11. ^ Heiserman, David L. (1992). Exploring Chemical Elements and their Compounds. McGraw-
Hill. pp. 201–203. ISBN 0-8306-3015-5.
12. ^ „Francium”. Periodic.lanl.gov. Accesat în 20 martie 2012.
13. ^ a b „Date chimie – Cesiu – Cs”. Royal Society of Chemistry. Accesat în 1 aprilie 2012.
14. ^ a b Lynch, Charles T. (1974). CRC Handbook of Materials Science. CRC Press.
p. 13. ISBN 978-0-8493-2321-8. Accesat în 20 martie 2012. Parametru necunoscut |
unused_data= ignorat (ajutor)
15. ^ Taova, T. M.; et al. (22 iunie 2003). „Densitatea topiturilor metalelor alcaline și sistemele
ternare Na-K-Cs și Na-K-Rb” (PDF). Fifteenth symposium on thermophysical properties,
Boulder, Colorado, USA. Accesat în 20 martie 2012.
16. ^ Deiseroth, H. J. (1997). „Amalgamurile metalelor alcaline”. Progress in Solid State
Chemistry. 25 (1–2): 73–123. doi:10.1016/S0079-6786(97)81004-7.
17. ^ a b c d Greenwood, N.N.; Earnshaw, A. (1984). Chemistry of the Elements. Oxford, UK:
Pergamon Press. ISBN 0-08-022057-6.
18. ^ a b c Holleman, Arnold F.; Wiberg, Egon; Wiberg, Nils (1985). „Vergleichende Übersicht über
die Gruppe der Alkalimetalle”. Lehrbuch der Anorganischen Chemie (în German) (ed. 91–100).
Walter de Gruyter. pp. 953–955. ISBN 3-11-007511-3.
19. ^ Andreev, S. V.; Letokhov, V. S.; Mishin, V. I. (1987). „Laser resonance photoionization
spectroscopy of Rydberg levels in Fr”. Physical Review Letters. 59 (12): 1274–
76. Bibcode:1987PhRvL..59.1274A. doi:10.1103/PhysRevLett.59.1274. PMID 10035190.
20. ^ Dye, J. L. (1979). „Compounds of Alkali Metal Anions”. Angewandte Chemie International
Edition. 18 (8): 587–598. doi:10.1002/anie.197905871.
21. ^ C.Michael Hogan. 2011. Phosphate. Encyclopedia of Earth. Topic ed. Andy Jorgensen. Ed.-
in-Chief C.J.Cleveland. National Council for Science and the Environment. Washington DC
22. ^ Köhler, Michael J. (1999). Etching in microsystem technology. Wiley-VCH. p. 90. ISBN 3-527-
29561-5.
23. ^ Moyer, Bruce A.; Birdwell, Joseph F.; Bonnesen, Peter V.; Delmau, Laetitia H. (2005). „Use of
Macrocycles in Nuclear-Waste Cleanup: A Realworld Application of a Calixcrown in Cesium
Separation Technology”: 383–405. doi:10.1007/1-4020-3687-6_24..
24. ^ Wells, A.F. (1984). Structural Inorganic Chemistry (ed. 5). Oxford Science
Publications. ISBN 0-19-855370-6.
25. ^ Cotton, F. Albert (1962). Advanced Inorganic Chemistry. John Wiley & Sons, Inc.
p. 318. ISBN 0-471-84997-9. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
26. ^ Format:RubberBible87th
27. ^ a b Tsai, Khi-Ruey; Harris, P. M.; Lassettre, E. N. (1956). „The Crystal Structure of Cesium
Monoxide”. Journal of Physical Chemistry. 60 (3): 338–344. doi:10.1021/j150537a022.
28. ^ „Information Bridge: DOE Scientific and Technical Information” (PDF). Office of Scientific and
Technical Information — U.S. Department of Energy. 23 noiembrie 2009. Accesat în 20 martie
2012.
29. ^ Vol'nov, I. I.; Matveev, V. V. (1963). „Synthesis of cesium ozonide through cesium
superoxide”. Bulletin of the Academy of Sciences, USSR Division of Chemical Science. 12 (6):
1040–1043. doi:10.1007/BF00845494.
30. ^ Tokareva, S. A. (1971). „Alkali and Alkaline Earth Metal Ozonides”. Russian Chemical
Reviews. 40 (2): 165–
174. Bibcode:1971RuCRv..40..165T. doi:10.1070/RC1971v040n02ABEH001903.
31. ^ Simon, A. (1997). „Group 1 and 2 Suboxides and Subnitrides — Metals with Atomic Size
Holes and Tunnels”. Coordination Chemistry Reviews. 163: 253–270. doi:10.1016/S0010-
8545(97)00013-1.
32. ^ Tsai, Khi-Ruey; Harris, P. M.; Lassettre, E. N. (1956). „The Crystal Structure of Tricesium
Monoxide”. Journal of Physical Chemistry. 60 (3): 345–347. doi:10.1021/j150537a023.
33. ^ Okamoto, H. (2009). „Cs-O (Cesiu-Oxigen)”. Journal of Phase Equilibria and Diffusion. 31:
86. doi:10.1007/s11669-009-9636-5.
34. ^ Band, A.; Albu-Yaron, A.; Livneh, T.; Cohen, H.; Feldman, Y.; Shimon, L.; Popovitz-Biro, R.;
Lyahovitskaya, V.; Tenne, R. (2004). „Characterization of Oxides of Cesium”. The Journal of
Physical Chemistry B. 108 (33): 12360–12367. doi:10.1021/jp036432o.
35. ^ Brauer, G. (1947). „Untersuchungen ber das System Csium-Sauerstoff”. Zeitschrift fr
anorganische Chemie. 255: 101. doi:10.1002/zaac.19472550110.
36. ^ Busso, M.; Gallino, R.; Wasserburg, G. J. (1999). „Nucleosynthesis in Asymptotic Giant
Branch Stars: Relevance for Galactic Enrichment and Solar System Formation” (PDF). Annula
Review of Astronomy and Astrophysics. 37: 239–
309. Bibcode:1999ARA&A..37..239B. doi:10.1146/annurev.astro.37.1.239. Accesat în 21 martie
2012.
37. ^ Arnett, David (1996). Supernovae and Nucleosynthesis: An Investigation of the History of
Matter, from the Big Bang to the Present. Princeton University Press. p. 527. ISBN 0-691-
01147-8.
38. ^ Goff, C; Matchette, Michael A.; Shabestary, Nahid; Khazaeli, Sadegh (1996). „Complexation
of caesium and rubidium cations with crown ethers in N,N-
dimethylformamide”. Polyhedron. 15 (21): 3897. doi:10.1016/0277-5387(96)00018-6.
39. ^ Brown, F.; Hall, G.R.; Walter, A.J. (1955). „The half-life of Cs137”. Journal of Inorganic and
Nuclear Chemistry. 1 (4–5): 241–247. doi:10.1016/0022-1902(55)80027-9.
40. ^ Sonzogni, Alejandro. „Interactive Chart of Nuclides”. National Nuclear Data Center:
Brookhaven National Laboratory. Accesat în 21 martie 2012.
41. ^ Ohki, Shigeo; Takaki, Naoyuki (14 d.Hr.). Transmutation of Cesium-135 with Fast
Reactors (PDF). Seventh Information Exchange Meeting on Actinide and Fission Product
Partitioning and Transmutation. Jeju, Korea. Accesat în 21 martie 2012.
42. ^ „20 Xenon: A Fission Product Poison”. CANDU Fundamentals (PDF) (Report). CANDU
Owners Group Inc. Accesat în 21 martie 2012.
43. ^ Taylor, V. F.; Evans, R. D.; Cornett, R. J. (2008). „Preliminary evaluation of 135Cs/137Cs as
a forensic tool for identifying source of radioactive contamination”. Journal of Environmental
Radioactivity. 99 (1): 109–118. doi:10.1016/j.jenvrad.2007.07.006. PMID 17869392.
44. ^ „Cesium | Radiation Protection”. U.S. Environmental Protection Agency. 28 iunie 2006.
Accesat în 21 martie 2012.
45. ^ Zerriffi, Hisham (24 mai 2000). IEER Report: Transmutation – Nuclear Alchemy
Gamble (Report). Institute for Energy and Environmental Research. Accesat în 21 martie 2012.
46. ^ Chernobyl's Legacy: Health, Environmental and Socia-Economic Impacts and
Recommendations to the Governments of Belarus, Russian Federation and
Ukraine (PDF) (Report). International Atomic Energy Agency. Accesat în 21 martie 2012.
47. ^ Kase, Takeshi; Konashi, Kenji; Takahashi, Hiroshi; Hirao, Yasuo (1993). „Transmutation of
Cesium-137 Using Proton Accelerator”. Journal of Nuclear Science and Technology. 30 (9):
911–918. doi:10.3327/jnst.30.911.
48. ^ Knief, Ronald Allen (1992). „Fission Fragments”. Nuclear engineering: theory and technology
of commercial nuclear power. Taylor & Francis. p. 42. ISBN 978-1-56032-088-3. Accesat în 25
martie 2012.
49. ^ Ishiwatari, N.; Nagai, H. „Release of xenon-137 and iodine-137 from UO2 pellet by pulse
neutron irradiation at NSRR”. Nippon Genshiryoku Gakkaishi. 23 (11): 843–
850. OSTI 5714707.
50. ^  en  Turekian, K.K.; Wedepohl, K. H. (1961). „Distribution of the elements in some major units
of the Earth's crust”. Geological Society of America Bulletin. 72 (2): 175–192. doi:10.1130/0016-
7606(1961)72[175:DOTEIS]2.0.CO;2. ISSN 0016-7606.
51. ^  en  Rowland, Simon (04. iul. 1998). „Cesium as a Raw Material: Occurrence and
Uses”. Artemis Society International. Accesat în 25 mar. 2012. Verificați datele pentru: |
access-date=, |date= (ajutor)
52. ^ a b  en  Černý, Petr; Simpson, F. M. (1978). „The Tanco Pegmatite at Bernic Lake, Manitoba: X.
Pollucite” (PDF). Canadian Mineralogist. 16: 325–333. Accesat în 25 mar. 2012. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
53. ^ a b c d  en  Polyak, Désirée E. „Cesium” (PDF). U.S. Geological Survey. Accesat în 25 mar.
2012. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
54. ^ Norton, J. J. (1973). „Lithium, cesium, and rubidium—The rare alkali metals”. În Brobst, D. A.,
and Pratt, W. P. United States mineral resources. Paper 820. U.S. Geological Survey
Professional. pp. 365–378. Accesat în 25 mar. 2012. Verificați datele pentru: |access-
date= (ajutor)
55. ^ a b Burt, R. O. (1993). „Caesium and cesium compounds”. Kirk-Othmer encyclopedia of
chemical technology. 5 (ed. 4th). New York: John Wiley & Sons, Inc. pp. 749–764. ISBN 978-0-
471-48494-3.
56. ^ Benton, William; Turner, Jim (2000). „Cesium formate fluid succeeds in North Sea HPHT field
trials” (PDF). Drilling Contractor (May/June): 38–41. Accesat în 25 martie 2012.
57. ^ a b transl. and rev. by Eagleson, Mary (1994). Concise encyclopedia chemistry. Berlin: de
Gruyter. p. 198. ISBN 978-3-11-011451-5. Accesat în 25 martie 2012.
58. ^ a b Downs, J. D.; Blaszczynski, M.; Turner, J.; Harris, M. (2006). Drilling and Completing
Difficult HP/HT Wells With the Aid of Cesium Formate Brines-A Performance Review.
IADC/SPE Drilling Conference. Miami, Florida, USASociety of Petroleum
Engineers. doi:10.2118/99068-MS. Arhivat din original la 26 martie 2012.
59. ^ Flatern, Rick (2001). „Keeping cool in the HPHT environment”. Offshore Engineer (February):
33–37.
60. ^ Rasor, Ned S.; Warner, Charles (septembrie 1964). „Correlation of Emission Processes for
Adsorbed Alkali Films on Metal Surfaces”. Journal of Applied Physics. 35 (9): 2589–
2600. Bibcode:1964JAP....35.2589R. doi:10.1063/1.1713806.
61. ^ „Cesium Supplier & Technical Information”. American Elements. Accesat în 29 martie 2012.
62. ^ Smedley, John; Rao, Triveni; Wang, Erdong; Crabb, Donald G.; Prok, Yelena; Poelker, Matt;
Liuti, Simonetta; Day, Donal B.; Zheng, Xiaochao (2009). „Dezvoltarea cadodului de
K 2CsSb”. American Institute of Physics Conference Proceedings. 1149: 1062–
1066. doi:10.1063/1.3215593.
63. ^ Görlich, P. (1936). „Über zusammengesetzte, durchsichtige Photokathoden”. Zeitschrift für
Physik. 101 (5–6): 335–342. Bibcode:1936ZPhy..101..335G. doi:10.1007/BF01342330.
64. ^ Groeger, S.; Pazgalev, A. S.; Weis, A. (2005). „Comparația dintre o lampă de descărcare și
magnetometrele cu vapori de cesiu”. Applied Physics B. 80 (6): 645–
654. arXiv:physics/0412011  . Bibcode:2005ApPhB..80..645G. doi:10.1007/s00340-005-1773-
x.
65. ^ Haven, Mary C.; Tetrault, Gregory A.; Schenken, Jerald R. (1994). „Internal
Standards”. Instrumentație de laborator. New York: John Wiley and Sons. p. 108. ISBN 978-0-
471-28572-4. Accesat în 29 martie 2012.
66. ^ McGee, James D. (1969). Photo-electronic image devices: proceedings of the fourth
symposium held at Imperial College, London, September 16–20, 1968. 9780120145287. 1.
Academic Press. p. 391. ISBN 978-0-12-014528-7. Accesat în 29 martie 2012.
67. ^ Manfred Bick, Horst Prinz, "Cesium and Cesium Compounds" din "Ullmann's Encyclopedia of
Industrial Chemistry 2005", Wiley-VCH, Weinheim. doi:153 10.1002/14356007.a06 153.
68. ^ Desai, Mohamed A., ed. (2000). „Gradient Materials”. Downstream processing methods.
Totowa, N.J.: Humana Press. pp. 61–62. ISBN 978-0-89603-564-5. Accesat în 29 martie 2012.
69. ^ Burt, R. O. (1993). „Cesium and cesium compounds”. Kirk-Othmer encyclopedia of chemical
technology. 5 (ed. 4th). New York: John Wiley & Sons. p. 759. ISBN 978-0-471-15158-6.
70. ^ Gregory K. Friestad, Bruce P. Branchaud, Walter Navarrini, Maurizio Sansotera "Cesium
Fluoride" in Encyclopedia of Reagents for Organic Synthesis 2007, John Wiley &
Sons. doi:10.1002/047084289X.rc050.pub2
71. ^ Okumura, Takeshi (21 octombrie 2003). „The material flow of radioactive cesium-137 in the
U.S. 2000” (PDF). United States Environmental Protection Agency. Accesat în 1 aprilie 2012.
72. ^ Jensen, N. L. (1985). Cesium, in Mineral facts and problems. Bulletin 675. U.S. Bureau of
Mines. pp. 133–138.
73. ^ „IsoRay's Cesium-131 Medical Isotope Used In Milestone Procedure Treating Eye Cancers At
Tufts-New England Medical Center”. Medicalnewstoday.com. 17 decembrie 2007. Accesat în 1
aprilie 2012.
 74. ^ Bentel, Gunilla Carleson (1996). „Caesium-137 Machines”. Radiation therapy planning.
McGraw-Hill Professional. p. 22. ISBN 978-0-07-005115-7. Accesat în 1 aprilie 2012. Mai multe
valori specificate pentru |pages= și |page= (ajutor)
75. ^ National Research Council (U.S.). Committee on Radiation Source Use and Replacement
(2008). Radiation source use and replacement: abbreviated version. National Academies
Press. ISBN 978-0-309-11014-3. Accesat în 1 aprilie 2012.
76. ^ Loxton, R., Pope, P., ed. (1995). „Level and density measurement using non-contact nuclear
gauges”. Instrumentation : A Reader. London: Chapman & Hall. pp. 82–85. ISBN 978-0-412-
53400-3. Accesat în 1 aprilie 2012.
77. ^ Timur, A.; Toksoz, M. N. (1985). „Downhole Geophysical Logging”. Annual Review of Earth
and Planetary Sciences. 13:
315. Bibcode:1985AREPS..13..315T. doi:10.1146/annurev.ea.13.050185.001531.
78. ^ Kendall, Carol. „Isotope Tracers Project – Resources on Isotopes – Cesium”. National
Research Program – U.S. Geological Survey. Accesat în 1 aprilie 2012.
79. ^ http://books.google.com/books?id=pWDQnxd-r1UC&pg=PT360 &pg=PT12
80. ^ Datele luate de la OECD report și din The radiochemical Manual (2nd ed.) B.J. Wilson (1966).
81. ^ Pinsky, Carl; Bose, Ranjan; Taylor, J. R.; McKee, Jasper; Lapointe, Claude; Birchall, James
(1981). „Cesiul în mamifere:Toxicitate acută, schimbarea organelor și acumularea
țesutului”. Journal of Environmental Science and Health, Part A. 16 (5): 549–
567. doi:10.1080/10934528109375003.
82. ^ Johnson, Garland T.; Lewis, Trent R.; Wagner, D. Wagner (1975). „Toxicitatea acută a
compușilor de cesiu și rubidiu”. Toxicology and Applied Pharmacology. 32 (2): 239–
245. doi:10.1016/0041-008X(75)90216-1. PMID 1154391.
83. ^ Nishita, H.; Dixon, D.; Larson, K. H. (1962). „Acumularea cesiului și potasiului și creșterea
semințelor în soluții de nutrienți și diferite soluri”. Plant and Soil. 17 (2): 221–
242. doi:10.1007/BF01376226.
84. ^ Avery, S. (1996). „Soarta cesiului în natură:Distribuția dintre componentele biotice și abiotice
în ecosistemele acvatice și terestre”. Journal of Environmental Radioactivity. 30 (2): 139–
171. doi:10.1016/0265-931X(96)89276-9.
85. ^ Salbu, Brit; Østby, Georg; Garmo, Torstein H.; Hove, Knut (1992). „Availability of caesium
isotopes in vegetation estimated from incubation and extraction experiments”. Analyst. 117 (3):
487–491. Bibcode:1992Ana...117..487S. doi:10.1039/AN9921700487. PMID 1580386.
86. ^ M Vinichuk, A F S Taylor, K Rosén, K J Johanson. Acumularea potasiului, rubidiului și a
cesiului ((133)Cs și (137)Cs) în diferite fracțiuni de sol și în ciuperci într-o pădure
suedeză. Science of the total envrironment 03: 2010 DOI: 10.1016/j.scitotenv.2010.02.024
87. ^ Smith, Jim T.; Beresford, Nicholas A. Cernobîl: Catastrofa și consecințele. Berlin:
Springer. ISBN 3-540-23866-2.
88. ^ Eremeev, V. N.; Chudinovskikh, T. V.; Batrakov, G. F.; Ivanova, T. M. (1991). „Izotopii
radioactivi ai cesiului în apa și din Marea Neagră”. Physical Oceanography. 2 (1): 57–
64. doi:10.1007/BF02197418.
89. ^ Redman, H. C.; McClellan, R. O.; Jones, R. K.; Boecker, B. B.; Chiffelle, T. L.; Pickrell, J. A.;
Rypka, E. W. (1972). „Toxicitatea 137-CsCl într-un Beagle. Efectele biologice
premature”. Radiation Research. 50 (3): 629–
648. doi:10.2307/3573559. JSTOR 3573559. PMID 5030090.
90. ^ „Chinezii 'găsesc' mingi radioactive”. BBC News. 27 martie 2009. Accesat în 1 aprilie 2012.
91. ^ Charbonneau, Louis (12 martie 2003). „directorul IAEA a atenționată riscul „dirty bomb"
(bomblelor murdare)”. Washington Post. Reuters. p. A15. Accesat în 28 aprilie 2010. Text "date
2003-03-12" ignorat (ajutor)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 V Vasilescu Biofizica medicala EDP 1977

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Daniel A. Steck. „Cesium D Line Data” (PDF). Los Alamos National Laboratory

(technical report LA-UR-03-7943).
 WebElements.com – Caesium
 Humor site dedicated to caesium
 v • d • m

CsBr • CsCl • CsClO4 • Cs2CrO4 • CsF • CsH • CsI • CsNO3 • CsOH • Cs2CO3 • Cs2SO4 • CsC2H3O2 • Cs2O • Cs2TiO2 • CsAu • CsCN

v • d • m

Metale alcaline Litiu (3) • Sodiu (11) • Potasiu (19) • Rubidiu (37) • Cesiu (55) • Franciu (87) • Ununenniu (119)

Metale alcalino-pământoase Beriliu (4) • Magneziu (12) • Calciu (20) • Stronțiu (38) • Bariu (56) • Radiu (88) • Unbinilium (120)

Scandiu (21) • Titan (22) • Vanadiu (23) • Crom (24) • Mangan (25) • Fier (26) • Cobalt (27) • Nichel (28

Metale tranziționale • Paladiu (46) • Argint (47) • Cadmiu (48) • Hafniu (72) • Tantal (73) • Wolfram (74) • Reniu (75) • Osm
• Hassiu (108) • Meitneriu (109) • Darmstadtiu (110) • Roentgeniu (111) • Coperniciu (112) • Nihoniu (

Metale post-tranziționale Aluminiu (13) • Galiu (31) • Indiu (49) • Staniu (50) • Taliu (81) • Plumb (82) • Bismut (83) • Poloniu (84

Metaloizi Bor (5) • Siliciu (14) • Germaniu (32) • Arsen (33) • Stibiu (51) • Telur (52)

Nemetale Hidrogen (1) • Carbon (6) • Azot (7) • Oxigen (8) • Fosfor (15) • Sulf (16) • Seleniu (34)

Halogeni Fluor (9) • Clor (17) • Brom (35) • Iod (53) • Astatin (85) • Tennessin (117)

Gaze nobile Heliu (2) • Neon (10) • Argon (18) • Kripton (36) • Xenon (54) • Radon (86) • Oganesson (118)

Lantanide Lantan (57) • Ceriu (58) • Praseodim (59) • Neodim (60) • Promețiu (61) • Samariu (62) • Europiu (63)

Actinide Actiniu (89) • Thoriu (90) • Protactiniu (91) • Uraniu (92) • Neptuniu (93) • Plutoniu (94) • Americiu (95

 Unbiunium (121) • Unbibium (122) • Unbitrium (123) • Unbiquadium (124) • Unbipentium (125) • Unb
• Untritrium (133) • Untriquadium (134) • Untripentium (135) • Untrihexium (136) • Untriseptium (137
Superactinide
• Unquadquadium (144) • Unquadpentium (145) • Unquadhexium (146) • Unquadseptium (147) • Unq
• Unpentquadium (154) • Unpentpentium (155)

Categorii: 

 Elemente chimice
 Metale alcaline
 Agenți reducători
Meniu de navigare

 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descărcare ca PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 133
Modifică legăturile

 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 2 noiembrie 2021, ora 16:21.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.