Meniul principal













Căutare
 Creare cont

 Autentificare

Unelte personale


Comută cuprinsul


o
o

Titan
155 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric

Unelte

















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte sensuri, vedeți Titan (dezambiguizare).

Titan

Scandiu ← Titan → Vanadiu

—
Ti
Zr 2
Ti
 2
Tabelul complet • Tabelul extins
Informații generale

Nume, Simbol, Număr Titan, Ti, 22

Serie chimică metale de tranziție

Grupă, Perioadă, Bloc 4, 4, d

Densitate 4.506 kg/m³

Culoare alb argintiu

Număr CAS 7440-32-6

Număr EINECS 231-142-3

Proprietăți atomice

Masă atomică 47,867 u

Rază atomică 140 (176) pm

Rază de covalență 136 pm

Rază van der Waals ?

Configurație electronică [Ar] 3d2 4s2

Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 10, 2

Număr de oxidare 4, 3, 2, 1[1]

Oxid amfoter

Structură cristalină hexagonală

Proprietăți fizice

Fază ordinară solid

Punct de topire 1667,9 °C ; 1941 K

Punct de fierbere 3286,9 °C ; 3560 K

Energie de fuziune 15,45 kJ/mol

Energie de evaporare 421 kJ/mol

 Volum molar 10,64×10-6 m³/kmol

Presiune de vapori 0,49 Pa la 1 659,9 °C

Viteza sunetului 5990 m/s la 20 °C

Informații diverse

Electronegativitate (Pauling) 1,54

Căldură specifică 520 J/(kg·K)

Conductivitate electrică 2,34×106 S/m

Conductivitate termică 21,9 W/(m·K)

Prima energie de ionizare 658,8 kJ/mol

A 2-a energie de ionizare 1309,8 kJ/mol

A 3-a energie de ionizare 2652,5 kJ/mol

A 4-a energie de ionizare 4174,6 kJ/mol

A 5-a energie de ionizare 9581 kJ/mol

A 6-a energie de ionizare 11.533 kJ/mol

A 7-a energie de ionizare 13.590 kJ/mol

A 8-a energie de ionizare 16.440 kJ/mol

A 9-a energie de ionizare 18.530 kJ/mol

A 10-a energie de ionizare 20.833 kJ/mol

Cei mai stabili izotopi

Ed
Simbol AN T1/2 MD PD
MeV
44 44
Ti (sintetic) 63 ani ε 0,268 Sc
46
Ti 8,0% stabil cu 24 neutroni
47
Ti 7,3% stabil cu 25 neutroni
48
Ti 73,8% stabil cu 26 neutroni
49
Ti 5,5% stabil cu 27 neutroni
50
Ti 5,4% stabil cu 28 neutroni

Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu

s-a specificat altfel.

Modifică text

Titanul este un element chimic cu simbolul Ti și numărul atomic 22. Are o densitate mică și este un metal de tranziție dur, lucios și rezistent
la coroziune (inclusiv față de apa de mare, apa regală și clor), cu o culoare argintie. Este al nouălea cel mai răspândit element, alcătuind 0,6%
din scoarța terestră.[2] Titanul poate fi folosit în combinații cu fierul, vanadiul, molibdenul, printre alte elemente, cu scopul de a produce aliaje puternice
și ușoare pentru industria aerospațială (motoare cu reacție, proiectile sau nave spațiale), uz militar, procese industriale (chimicale și petro-chimicale,
uzine de desalinizare, hârtie), automobile, agro-alimentare, proteze medicale, implanturi ortopedice, instrumente și pile dentare, implanturi dentare,
bijuterii, telefoane mobile și alte aplicații.[3] Doar 5% din producția anuală este folosită pentru a produce Titan sub formă de metal.[2] Restul este utilizat
în principal pentru producția de pigment TiO2 folosit în producerea de vopsea albă.[2] Titanul a fost descoperit în Anglia de William Gregor în 1791 și
numit de Martin Heinrich Klaproth după Titanii din mitologia greacă.

Elementul apare în anumite depozite de minerale, în special rutil și ilmenit, care sunt larg distribuite în scoarța Terrei și în litosferă și se găsește în
aproape toate vietățile, rocile, acumulări de apă sau soluri.[3] Metalul este extras din minereurile sale principale prin procesul Kroll[4] sau procesul
Hunter. Cel mai comun compus al său, dioxidul de titan, este utilizat în fabricarea pigmenților albi.[5] Alți compuși includ tetraclorura de titan (TiCl4,
folosită în scrisul pe cer și ca un catalizator) și triclorura de titan (TiCl3, folosită ca un catalizator în procesul de fabricare a polipropilenei).[3]

Două dintre cele mai folositoare proprietăți ale metalului sunt rezistența la coroziune și rația duritate-greutate cea mai mare dintre toate metalele. [6] În
starea sa pură, titanul este la fel de dur ca unele tipuri de oțel, dar cu 45% mai ușor.[7] Sunt două forme alotropice[8] și cinci izotopi naturali ai acestui
element; de la 46Ti până la 50Ti, cu 48Ti fiind cel mai abundent (73,8%).[9] Proprietățile titanului sunt similare chimic și fizic cu cele ale zirconiului.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Titanul a fost descoperit fiind inclus într-un mineral din Cornwall, Anglia, în 1791 de geologul amator și pastorul William Gregor, atunci vicar al parohiei
din Creed.[10] El a recunoscut prezența unui nou element în ilmenit[5] când a găsit nisip negru pe malul unui pârâu de lângă o parohie din Manaccan și a
observat că acesta era atras de magnet.[10] Analiza nisipului a determinat prezența a doi oxizi metalici: oxid de fier (ceea ce explică atracția față de
magnet) și 42,25% un oxid metalic de culoare albă pe care nu îl putea identifica.[11] Gregor, realizând că oxidul necunoscut conținea un metal care nu
se potrivea cu proprietățile niciunui alt element cunoscut pe atunci, a dat raportul Societății Geologice Regale din Cornwall și jurnalului de știință
german Crell's Annalen.[10]

Martin Heinrich Klaproth a numit titanul după Titanii din mitologia greacă.

În aceeași perioadă, Franz-Joseph Müller von Reichenstein a produs o substanță similară, dar nu o putea identifica.[5] Oxidul a fost apoi redescoperit
independent în 1795 de chimistul german Martin Heinrich Klaproth în rutilul pe care îl avea din Ungaria.[10] Klaproth a recunoscut acolo un nou element
și l-a numit după Titanii din mitologia greacă.[12] După ce a auzit de descoperirea anterioară a lui Gregor, a obținut o mostră de manaccanit și a
confirmat că acesta conținea titan.

Procesele necesare pentru a extrage titanul din minereurile sale variate sunt laborioase și costisitoare; nu este posibilă reducerea în maniera normală,
prin încălzirea în prezența carbonului, căci asta ar produce carbură de titan.[10] Titanul metalic pur (99,9%) a fost pentru prima dată preparat în 1910
de Matthew A. Hunter(d) prin încălzirea TiCl4 cu sodiul într-o capsulă de oțel la 700–800 °C prin procesul Hunter.[4] Metalul nu a fost utilizat în afara
laboratorului până în 1932, când William Justin Kroll a dovedit că poate fi produs prin reducerea tetraclorurii de titan în prezența calciului.[13] Opt ani
mai târziu, el a perfecționat procesul, folosind magneziu sau chiar sodiu în ceea ce a devenit cunoscut ca procesul Kroll.[13] Deși cercetările asupra
unor procese mai eficiente și mai ieftine continuă (ex. FFC Cambridge), procesul Kroll este încă folosit pentru producții comerciale.[4][5]

O bară de cristal de titan produsă prin procesul iodurii.

Titanul de puritate înaltă a fost fabricat în cantități mici când Anton Eduard van Arkel(d) și Jan Hendrik de Boer(d) au descoperit procesul iodurii,
sau barei de cristal, în 1925, prin reacția cu iodul și descompunerea vaporilor formați deasupra unui filament fierbine în metal pur.[14]

În anii 1950 și 1960 Uniunea Sovietică a fost pioneră în întrebuințarea titanului în aplicații militare și submarine (clasa Alfa și clasa Mike)[15] ca parte a
programelor legate de Războiul Rece.[16] Începând cu anii 1950 timpurii, metalul a debutat în scopuri militare aviatice, în particular avioane cu reacție
de înaltă performanță, pornind de la aeronave precum F100 Super Sabre și Lockheed A-12.

În S.U.A., Departamentul de Apărare a realizat importanța strategică a metalului[17] și a sprijinit primele eforturi de comercializare a acestuia.[18] Prin
perioada Războiului Rece, titanul a fost considerat un material strategic de către guvernul S.U.A., iar o mare înmagazinare de bureți de titan a fost
întreținută de Defense National Stockpile Center(d), care a fost epuizată într-un final în 2005.[19] Astăzi, cel mai mare producător mondial, [[{{{2}}}|
VSMPO-Avisma]](ru) cu baza în Rusia, este estimat a răspunde pentru 29% din cota pieții mondiale.[20]

În 2006, Agenția de Apărare a Statelor Unite a acordat $5,7 milioane unei companii de două consorții pentru a dezvolta un nou proces de fabricare a
titanului în formă de pudră metalică. Sub condiții de căldură și presiune, pudra poate fi folosită pentru a crea obiecte puternice și ușoare, ce variază de
la blindaj la componentele pentru aerospațiu, transport și industriile de procesare chimică.[21] <<==Structură atomică puro-condensatoare==>>
Izotopi[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Izotopii titanului.

Titanul natural este compus din cinci izotopi stabili: 46Ti, 47Ti, 48Ti, 49Ti și 50Ti, cu 48Ti fiind cel mai abundent (73,8% abundență naturală). Au fost
sintetizați artificial unsprezece radioizotopi, cei mai stabili fiind 44Ti cu un timp de înjumătățire de 63 de ani, 45Ti cu timpul de înjumătățire de 184,8
minute, 51Ti cu 5,76 minute și 52Ti cu 1,7 minute. Ceilalți radioizotopi îl au mai puțin de 33 de secunde, iar majoritatea sunt mai mici decât jumate
de secundă.[9]

Izotopii titanului variază în masă atomică, de la 39,9 u (40Ti) la 57,966 u (58Ti). Modul primar de dezintegrare înainte de cel mai abundent izotop
stabil, 48Ti, este captura de electroni, iar modul primar de după acesta este radiația beta. Principalele produse de dezintegrare dinainte de 48Ti sunt
izotopii elementului 21, iar de după sunt izotopii elementului 23.[9]

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]
Un element chimic metalic, titanul este recunoscut pentru rația sa duritate-greutate mare.[8] Este un metal dur cu densitate mică, care este destul de
ductil (în special în mediile fără oxigen),[22] lucios și alb argintiu în culoare.[23] Temperatura relativ ridicată a punctului de topire (peste 1649 °C) îl face
folositor ca metal refractar.

Tipurile comerciale de titan (cu puritate de 99,2%) au rezistența de rupere la tracțiune maximă de 434 MPa, identică cu cea a aliajelor de oțel de
calitate slabă, dar sunt cu 45% mai ușoare.[7] Titanul este cu 60% mai dens decât aluminiul, dar mai mult de două ori mai rezistent decât aliajul de
aluminiu 6061-T6, cel mai des folosit.[7] Anumite aliaje de titan (ex. Beta C) ajung la rezistența de rupere la tracțiune de peste 1.400 MPa.[24] Totuși,
metalul își pierde din duritate când este încălzit la temperaturi mai mari de 430 °C (806 °F).[25]

Este relativ dur, deși nu la fel de puternic precum unele tipuri de oțel călit la căldură, non-magnetic și un conducător slab de căldură și electricitate.
Manipularea necesită precauții deoarece materialul se va înmuia și deforma plastic dacă obiecte ascuțite sau metode adecvate de răcire nu sunt
utilizate. Ca și cele făcute din oțel, structurile din titan au o limită de oboseală care garantează longevitatea în anumite aplicații.[23]

Metalul este, din punct de vedere alotropic, dimorfic, cu forma hexagonală alfa schimbându-se la cea cubică centrată beta la 882 °C (1.620 °F).
[25]
Căldura specifică a formei alfa crește considerabil cât timp este încălzită la temperatura aceasta de tranziție, dar apoi scade și rămâne oarecum
constantă pentru forma beta, indiferent de temperatură.[25] Similar zirconiului și hafniului, există și o fază omega suplimentară, care este stabilă
termodinamic la presiuni mari, dar care poate fi metastabilă la presiuni ambientale. În această fază, de regulă, structura este hexagonală (ideală) sau
trigonală (denaturată) și poate fi privită ca fiind cauza existenței fononilor acustici de joasă frecvență din faza beta, care pot determina distrugerea
planelor cristalografice(111).[26]

Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

Proprietatea chimică a titanului cea mai notabilă este rezistența sa excelentă la coroziune; este aproape la fel de rezistent ca platina, capabil de a se
împotrivi atacurile cauzate de acizi sau clor dizolvat în apă, dar este solubil în acizi concentrați.[27]

În ciuda faptului că diagrama Pourbaix destinată titanului arată că acesta este, din punct de vedere termodinamic, un metal foarte reactiv, reacțiile sale
cu apa și aerul sunt încete.

Diagrama Pourbaix pentru titan în apă pură, acid percloric sau hidroxid de sodiu.[28]

Metalul formează un strat de oxid pasiv și protector (adăugând la rezistența împotriva coroziunii) atunci când este expus unei temperaturi ridicate în
aer, dar la temperatura camerei rezistă la pierderea lustrului.[22] Când se formează pentru prima dată, acest strat protector este de numai
2 nm grosime, dar continuă să crească încet, ajungând la 25 nm în patru ani.[29] Titanul arde în aer când este încălzit la 1.200 °C (2.190 °F) și
în oxigen pur la 610 °C (1.130 °F) sau mai mult, formând dioxid de titan.[8] Prin urmare, metalul nu poate fi topit în aer liber din cauză că arde înainte de
a ajunge la punctul de topire, deci acest proces poate fi efectuat doar într-o atmosferă inertă sau în vid. Este, de asemenea, unul din puținele elemente
ce ard în azot gazos pur (la 800 °C sau 1,472 °F și formează azotură de titan, care cauzează pierderea ductilității).[30] Titanul este rezistent la
acizii sulfuric și hidrocloric diluați, clor gazos, soluții clorice și la majoritatea acizilor organici.[4] Este paramagnetic (slab atras de magneți) și are
conductivitatea electrică și termică relativ scăzute.[22]

Demonstrat experimental, titanul natural poate deveni radioactiv după ce este bombardat cu nuclei de deuteriu, emițând în principal pozitroni și raze
gamma.[4] Când este încins, metalul se combină cu oxigenul, iar când ajunge la 550 °C (1.022 °F), se combină cu clorul.[4] De asemenea, reacționează
și cu alte halogene și absoarbe hidrogen.[5]

Compuși[modificare | modificare sursă]

 Burghiu acoperit cu un strat de TiN.

Numărul de oxidare +4 domină în chimia titanului,[31] dar compușii din starea de oxidare +3 sunt de asemenea comuni.[32] Datorită acestei valențe mari,
mulți compuși ai titanului au o tendință mare spre legături covalente.

Safirele și rubinele își procură proprietatea de asterism de la impuritățile de dioxid de titan prezent în ele.[29] Din această substanță sunt făcuți și
titanații. Titanatul de bariu are proprietăți piezoelectrice, astfel fiind posibil uzul său ca traductor în interconversia sunetului și electricității.
[8]
Esterii titanului sunt formați prin reacția alcoolilor cu tetraclorura de titan și sunt folosiți ca materiale impermeabile.[8]

Azotura de titan (TiN) este des folosit pentru a acoperi instrumente de tăiere, precum burghiile.[33] Își găsește și uz ca un strat decorativ de culoare
aurie și ca metal de barieră în fabricarea semiconductorilor.[34]

Tetraclorura de titan (clorură de titan(IV), TiCl4) este un lichid incolor care este folosit ca intermediar în prelucrarea dioxidului de titan pentru vopsea.
[35]
Este des folosită în chimia organică ca acid Lewis, de exemplu în condensarea de aldoli a lui Mukaiyama.[36] Titanul formează, de asemenea, și o
clorură cu valența mai mică, anume triclorură de titan (TiCl3), care este utilizată ca agent reducător.[37]

Diciclopentadiena de titan este un catalist important în formarea legăturilor carbon-carbon. Izopropoxidul de titan își are folosul în epoxidarea
Sharpless. Alți compuși includ bromură de titan (folosit în metalurgie, superaliaje și cabluri electrice de temperatură înaltă) și carbură de titan (găsit în
instrumentele de tăiere de temperatură înaltă).[5]

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Mii de
Producător % din total
tone

Australia 1291.0 30.6

Africa de Sud 850.0 20.1

 Canada 767.0 18.2

Norvegia 382.9 9.1

Ucraina 357.0 8.5

Alte țări 573.1 13.6

Total planetă 4221.0 100.0

Sursa: producția din 2003 a dioxidului de titan.[38]

Din cauza rotunjirilor, valorile nu adună 100%.
Titanul este întotdeauna legat de alte elemente în natură. Este al nouălea cel mai abundent element din scoarța terestră (0,63% după masă)[11] și al
șaptelea dintre metale. Este prezent în majoritatea rocilor vulcanice și în cele sedimentare derivate din ele, precum și în vietăți sau în acumulările
naturale de apă.[4][22] De fapt, din cele 801 tipuri de roci vulcanice analizate de United States Geological Survey, 784 conțineau titan.[11] Proporția în care
se găsește prin soluri este aproximativ de la 0,5% la 1,5%.[11]

Titanul este larg distribuit și se găsește natural mai ales în mineralele anatas, brookit, ilmenit, perovskit, rutil, titanit, dar și în multe minereuri de fier.
[29]
Dintre acestea, doar rutilul și ilmenitul au importanță economică, cu toate că găsirea lor în concentrații mari este dificilă. Cantități considerabile de
ilmenit cu titan se găsesc în Australia de vest, Canada, China, India, Noua Zeelandă, Norvegia și Ucraina.[29] Câtimi mari de rutil sunt extrase
din America de Nord și Africa de Sud și contribuie la producția anuală de 90,000 tone de metal și 4,3 milioane tone de dioxid de titan.[29] Rezervele
totale de titan au fost estimate a depăși 600 milioane tone.[29]

Meteoriții pot conține acest element, care a fost detectat în soare și în stelele de tip M,[4] cel mai rece tip de stea, cu o temperatură de suprafață de
3.200 °C (5.790 °F).[12] Rocile aduse înapoi de pe lună în timpul misiunii Apollo 17 sunt compuse în procent de 12,1% din TiO2.[4] Titanul se mai poate
găsi în cenușa cărbunilor, plante sau chiar corpul uman.

Producere[modificare | modificare sursă]

Preparare în laborator[modificare | modificare sursă]
Producere la scară industrială[modificare | modificare sursă]

Utilizări[modificare | modificare sursă]

Pigmenți, aditivi și tencuieli[modificare | modificare sursă]
Dioxidul de titan este un oxid al titanului, cu formulă chimică TiO2, numit și "alb de titan". Este un pigment artificial, cu putere bună de acoperire, utilizat
încă din 1920. Este inert din punct de vedere chimic. Utilizare în tehnică - în ulei nu are proprietăți sicative, de aceea trebuie amestecat cu alte
substanțe care au aceste caracteristici.

Aerospațiale și marine[modificare | modificare sursă]

Datorită raportului mare rezistență la întindere/masă, rezistență mare la coroziune, oboseală, fisurare și a capacității de a rezista la temperaturi relativ
mari fără să-și piardă proprietățile, aliajele de titan sunt folosite în industria aeronautică, navală, spațială și militară. Pentru aceste aplicații titanul, aliat
cu aluminiu, zirconiu, nichel, vanadiu și alte elemente este utilizat pentru o gamă largă de componente, incluzând elemente structurale vitale, pereți
rezistenți la foc, trenuri de aterizare, conducte de evacuare (elicoptere) și sisteme hidraulice. Practic, circa două treimi din titanul produs este utilizat în
motoare și elemente structurale pentru avioane. SR-71 Blackbird a fost unul din primele avioane la a cărui construcție titanul a fost folosit
extensiv, ,deschizând astfel drumul pentru folosirea sa la scară largă în avioanele comerciale și militare moderne. Astfel, 59 tone sunt necesare la
construirea unui Boeing 777, 45 tone la Boeing 747, 18 tone la Boeing 737, 32 tone la Airbus A340, 18 tone la Airbus A330 și 12 tone la Airbus A320.
Airbus A380 va folosi circa 77 tone, din care circa 11 tone în motoare. La motoare titanul este folosit pentru rotoare, palele compresoarelor,
componentele sistemului hidraulic și nacele. Aliajul titanului 6AL-4V reprezintă circa 50% din consumul de aliaje din industria aeronautică. Datorită
rezistenței mari la coroziunea apei de mare titanul este utilizat la producerea axelor elicelor, a schimbătoarelor de căldură din instalațiile de
desalinizare, instalațiilor de încălzire-răcire a acvariilor cu apă marină, a echipamentelor de pescuit, a carcaselor echipamentelor marine de cercetare
și militare. Fosta Uniune Sovietică a dezvoltat tehnologii pentru fabricarea submarinelor cu cocă din aliaj de titan. Acestea constă în forjarea titanului în
incinte de vacuum de mari dimensiuni.

Industriale[modificare | modificare sursă]

Țevile sudate și echipamentul de procesare (schimbătoare de căldură, rezervoare, vase de procesare, valve) din titan sunt utilizate în industria chimică
și petrochimică, în special datorită rezistenței la coroziune. Aliaje speciale sunt utilizate în hidrometalurgia nichelului (ex: aliajul titanului BetaC),
datorită rezistenței mecanice, a rezistenței la coroziune, sau a unei combinații ale acestor calități. Industria hârtiei folosește titanul în echipamentul de
procesare expus la medii corozive de genul hipocloritului de sodiu sau a clorului (în procesul de înălbire). Alte aplicații includ: sudura ultrasonică,
acceleratoare ionice, ș.a... Tetraclorura de titan (TiCl4), un lichid incolor, este importantă ca intermediar la producerea TiO2, la producerea
catalizatorului Ziegler-Natta, în procesul de irizare a sticlei și la crearea ceții artificiale (fumegă puternic în aer umed).

De consum și de arhitectură[modificare
| modificare sursă]
Medicale[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere științific și practic, primul loc ca materiale pentru implanturile endoosoase îl ocupă aliajele metalice deoarece au proprietăți
rezistive crescute (rezistența la compresiune, întindere etc.), pentru a putea prelua și transmite osului forțele fiziologice care se exercită la acest nivel.

Dintre acestea, titanul, pur 99,85% este materialul ideal pentru implanturi dentare și cel care se folosește actualmente în clinică obținându-se rezultate
foarte bune.

Rolul elementului în biologie[modificare | modificare sursă]

Măsuri de protecție chimică[modificare | modificare sursă]

Urzica poate conține până la 80 de părți per milion de titan.

Titanul este non-toxic chiar și în cantități mari și nu poartă niciun rol natural în corpul uman.[12] O masă estimată de 0,8 miligrame de titan este ingerată
de oameni în fiecare zi, dar majoritatea trece prin organism fără a fi absorbit.[12] Are, totuși, o tendință de a se bio-acumula în țesuturile ce conțin dioxid
de siliciu. Un sistem necunoscut în plante s-ar putea să folosească metalul pentru a stimula producția carbohidraților și încurajarea creșterii. Acest fapt
ar putea explica de ce majoritatea plantelor au o parte per milion (ppm) de titan, plantele alimentare au 2 ppm, iar coada calului și urzica au până la
80 ppm.[12]

Ca pudră sau în formă de pilitură metalică, titanul reprezintă un risc semnificativ de incendiu și, dacă este încălzit în aer, un risc de explozie.
[39]
Metodele pe bază de apă și dioxid de carbon pentru stingerea focurilor sunt ineficiente asupra titanului arzând; agenți pentru combaterea focului
de tip D sub formă de pudră anhidră trebuiesc folosiți în schimb.[5]

Când este folosit în fabricarea sau manipularea clorului, trebuie luate măsuri de precauție pentru uzul titanului doar în locurile unde nu va fi expus
clorului gazos anhidru, din care poate rezulta un foc de titan/clor.[40] Există risc de incendiu chiar și când este întrebuințat în clorul hidratat din cauza
uscării neașteptate a gazului, determinată de condițiile climaterice extreme.

Titanul poate lua foc când o suprafață proaspătă, ne-oxidată intră în contact cu oxigen lichid.[41] Aceste suprafețe pot apărea în cazul în care cele
oxidate sunt lovite cu un obiect greu, sau atunci când o tensiune mecanică cauzează apariția unei crăpături. Aceasta reprezintă o posibilă limitare în
utilizarea titanului în sistemele de oxigen lichid, cum ar fi cele găsite în industria aerospațială.

Note standard[modificare | modificare sursă]

1. ^ N. Andersson; et al. (2003). „Emission spectra of TiH and TiD near 938 nm” (PDF) (în engleză). Arhivat din original (PDF) la 9 februarie 2012. Accesat în 17 iulie 2009.
2. ^ a b c Titanium - Statistical Compendium, accesat la 22 mai 2012
3. ^ a b c „Titanium (chemical element)” (în engleză). Encyclopædia Britannica. Accesat în 17 iulie 2009.
4. ^ a b c d e f g h i „Titanium” (în engleză). Los Alamos National Laboratory. 2004. Arhivat din original la 30 decembrie 2006. Accesat în 17 iulie 2009.
5. ^ a b c d e f g Krebs, Robert E. (2006). The History and Use of Our Earth's Chemical Elements: A Reference Guide (a doua ediție) (în engleză). Westport, Connecticut: Greenwood
Press. ISBN 0313334382.
6. ^ Matthew J. Donachie, Jr. (1988). TITANIUM: A Technical Guide (în engleză). Metals Park, OH: ASM International. pp. p.11. ISBN 0871703092.
7. ^ a b c Barksdale 1968, p. 738.
8. ^ a b c d e „Titanium” - Columbia Encyclopedia (în engleză) (ed. a 6-a ediție). New York: Columbia University Press. 2000 – 2006. ISBN 0-7876-5015-3. Arhivat din original la
2011-11-18. Accesat în 2009-07-16. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
9. ^ a b c Barbalace, Kenneth L. (2006). „Periodic Table of Elements: Ti - Titanium” (în engleză). Accesat în 17 iulie 2009.
10. ^ a b c d e Emsley 2001, p. 452.
11. ^ a b c d Barksdale 1968, p. 732.
12. ^ a b c d e Emsley 2001, p. 451.
13. ^ a b Greenwood 1997, p. 955.
14. ^ van Arkel, A. E. (1925). „Preparation of pure titanium, zirconium, hafnium, and thorium metal”. Zeitschrift für anorganische und allgemeine Chemie. 148: 345 – 50.
15. ^ Yanko, Eugene (2006). „Submarines: general information” (în engleză). Accesat în 29 iulie 2009.
16. ^ Stainless Steel World (iulie/august 2001). „VSMPO Stronger Than Ever” (PDF) (în engleză). KCI Publishing B.V.: 16–19. Arhivat din original (PDF) la 2006-10-05. Accesat în 29
iulie 2009. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
17. ^ NATIONAL MATERIALS ADVISORY BOARD, Commission on Engineering and Technical Systems (CETS), National Research Council (1983). Titanium: Past, Present, and
Future. Washington, DC: national Academy Press. pp. R9. NMAB-392.
18. ^ „Titanium Metals Corporation. Answers.com. Encyclopedia of Company Histories,” (în engleză). Answers Corporation. 2006. Accesat în 29 iulie 2009.
19. ^ Defense National Stockpile Center (2006). Strategic and Critical Materials Report to the Congress. Operations under the Strategic and Critical Materials Stock Piling Act
during the Period October 2004 through September 2005 (PDF). United States Department of Defense. pp. § 3304. Arhivat din original (PDF) la 19 decembrie 2008. Accesat în 31
iulie 2009.
20. ^ Bush, Jason (15 februarie 2006). „Boeing's Plan to Land Aeroflot”. BusinessWeek. Accesat în 31 iulie 2009.
21. ^ DuPont (9 decembrie 2006). „U.S. Defense Agency Awards $5.7 Million to DuPont and MER Corporation for New Titanium Metal Powder Process” (în engleză). Arhivat
din original la 8 decembrie 2006. Accesat în 31 iulie 2009.
22. ^ a b c d Titanium (în engleză). Encyclopædia Britannica. 2006. Accesat în 17 iulie 2009.
23. ^ a b Stwertka, Albert (1998). „Titanium”. Guide to the Elements (în engleză) (ed. Revised). Oxford University Press. pp. 81–82. ISBN 0-19-508083-1.
24. ^ Matthew J. Donachie, Jr. (1988). TITANIUM: A Technical Guide (în engleză). Metals Park, OH: ASM International. Appendix J, Table J.2. ISBN 0871703092.
25. ^ a b c Barksdale 1968, p. 734.
26. ^ Sikka, S. K. (1982). „Omega phase in materials”. Progress in Materials Science (în engleză). 27: 245 – 310. doi:10.1016/0079-6425(82)90002-0.
27. ^ Casillas, N.; Charlebois, S.; Smyrl, W. H.; White, H. S. (1994). „Pitting Corrosion of Titanium”. Journal of the Electrochemical Society (în engleză). 141 (3): 636 –
42. doi:10.1149/1.2054783. Abstract
28. ^ Ignasi Puigdomenech, Hydra/Medusa Chemical Equilibrium Database and Plotting Software (2004), KTH Royal Institute of Technology, software descărcabil gratuit la [1]
29. ^ a b c d e f Emsley 2001, p. 453.
30. ^ „Titanium” (în engleză). Microsoft Encarta. 2005. Arhivat din original la 27 octombrie 2006. Accesat în 17 iulie 2009.
31. ^ Greenwood 1997, p. 958.
32. ^ Greenwood 1997, p. 970.
33. ^ Truini, Joseph. „Drill Bits”. Popular Mechanics (în engleză). Hearst Magazines. 165 (5): 91. ISSN 0032-4558.
 34. ^ Baliga, B. Jayant (2005). Silicon carbide power devices (în engleză). World Scientific. p. 91. ISBN 9812566058.
35. ^ Johnson, Richard W. (1998). The Handbook of Fluid Dynamics (în engleză). Springer. pp. 38–21. ISBN 3540646124.
36. ^ Coates, Robert M. (2000). Handbook of Reagents for Organic Synthesis (în engleză). John Wiley and Sons. p. 93. ISBN 0470856254.
37. ^ Grimmett, M. Ross (1997). Imidazole and benzimidazole synthesis (în engleză). Academic Press. p. 155. ISBN 0123031907.
38. ^ Cordellier, Serge (2004). L'état du monde 2005: annuaire économique géopolitique mondial (în franceză). Paris: La Découverte.
39. ^ Cotell, Catherine Mary (1994). ASM Handbook: Surface Engineering (ed. ediția a zecea). ASM International. p. 836. ISBN 087170384X.
40. ^ Compressed Gas Association (1999). Handbook of compressed gases (ed. ediția a patra). Springer. p. 323. ISBN 0412782308.
41. ^ Solomon, Robert E. (2002). Fire and Life Safety Inspection Manual (în engleză). National Fire Prevention Association (ed. 8th). Jones & Bartlett Publishers.
p. 45. ISBN 0877654727.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 ro Titanul pe sistemul-periodic.go.ro Arhivat în 23 ianuarie 2009, la Wayback Machine.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Generală:

 Barksdale, Jelks (1968). „Titanium”. În Clifford A. Hampel (editor). The Encyclopedia of the Chemical Elements. New York: Reinhold Book
Corporation. pp. 732–738. LCCN 68-29938.
 CRC contributors (2006). David R. Lide (editor), ed. Handbook of Chemistry and Physics (ed. 87). Boca Raton, Florida: CRC Press, Taylor &
Francis Group. ISBN 0-8493-0487-3.
 Emsley, John (2001). „Titanium”. Nature's Building Blocks: An A-Z Guide to the Elements. Oxford, Anglia, Regatul Unit: Oxford University Press.
pp. 457–456. ISBN 0198503407.
 Greenwood, N. N. (1997). Chemistry of the Elements (ed. a doua ediție). Oxford: Butterworth-Heinemann. ISBN 0-7506-3365-4.
 D. Marian, Metale de înaltă puritate, Editura Tehnică, 1988
 Edith Beral & Mihai Zapan - Chimie anorganică, Editura tehnică, București, 1977.
 Istoria generală a științei, vol. IV, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976

[ascunde]
v d m
• •

Compușii chimici ai titanului

Titanul
TiB2 · TiBr4 · TiC · TiCl2 · TiCl3 · TiCl4 · TiF3 · TiF4 · TiH2 · TiI4 · TiN · TiO · TiO2 · TiP · TiS · TiSi2 · Ti2O3

[ascunde]
v d m
• •

Elemente chimice
Litiu (3) • Sodiu (11) • Potasiu (19) • Rubidiu (37) • Cesiu (55) • Franciu (87)
Metale alcaline
• Ununenniu (119)

Metale alcalino- Beriliu (4) • Magneziu (12) • Calciu (20) • Stronțiu (38) • Bariu (56)
pământoase • Radiu (88) • Unbinilium (120)

Scandiu (21) • Titan (22) • Vanadiu (23) • Crom (24) • Mangan (25) • Fier (26)
• Cobalt (27) • Nichel (28) • Cupru (29) • Zinc (30) • Ytriu (39) • Zirconiu (40)
• Niobiu (41) • Molibden (42) • Technețiu (43) • Ruteniu (44) • Rodiu (45)
• Paladiu (46) • Argint (47) • Cadmiu (48) • Hafniu (72) • Tantal (73)
Metale tranziționale • Wolfram (74) • Reniu (75) • Osmiu (76) • Iridiu (77) • Platină (78) • Aur (79)
• Mercur (80) • Rutherfordiu (104) • Dubniu (105) • Seaborgiu (106)
• Bohriu (107) • Hassiu (108) • Meitneriu (109) • Darmstadtiu (110)
• Roentgeniu (111) • Coperniciu (112) • Nihoniu (113) • Fleroviu (114)
• Moscoviu (115) • Livermoriu (116)

Aluminiu (13) • Galiu (31) • Indiu (49) • Staniu (50) • Taliu (81) • Plumb (82)
Metale post-tranziționale
• Bismut (83) • Poloniu (84)

Metaloizi Bor (5) • Siliciu (14) • Germaniu (32) • Arsen (33) • Stibiu (51) • Telur (52)

Hidrogen (1) • Carbon (6) • Azot (7) • Oxigen (8) • Fosfor (15) • Sulf (16)
Nemetale
• Seleniu (34)

Halogeni Fluor (9) • Clor (17) • Brom (35) • Iod (53) • Astatin (85) • Tennessin (117)

Heliu (2) • Neon (10) • Argon (18) • Kripton (36) • Xenon (54) • Radon (86)
Gaze nobile
• Oganesson (118)

Lantan (57) • Ceriu (58) • Praseodim (59) • Neodim (60) • Promețiu (61)
Lantanide • Samariu (62) • Europiu (63) • Gadoliniu (64) Terbiu (65) • Disprosiu (66)
• Holmiu (67) • Erbiu (68) • Tuliu (69) • Yterbiu (70) • Lutețiu (71)

Actiniu (89) • Thoriu (90) • Protactiniu (91) • Uraniu (92) • Neptuniu (93)
• Plutoniu (94) • Americiu (95) • Curiu (96) • Berkeliu (97) • Californiu (98)
Actinide
• Einsteiniu (99) • Fermiu (100) • Mendeleviu (101) • Nobeliu (102)
• Lawrenciu (103)

Superactinide Unbiunium (121) • Unbibium (122) • Unbitrium (123) • Unbiquadium (124)

• Unbipentium (125) • Unbihexium (126) • Unbiseptium (127)
 • Unbioctium (128) • Unbiennium (129) • Untrinilium (130) • Untriunium (131)
• Untribium (132) • Untritrium (133) • Untriquadium (134)
• Untripentium (135) • Untrihexium (136) • Untriseptium (137)
• Untrioctium (138) • Untriennium (139) • Unquadnilium (140)
• Unquadunium (141) • Unquadbium (142) • Unquadtrium (143)
• Unquadquadium (144) • Unquadpentium (145) • Unquadhexium (146)
• Unquadseptium (147) • Unquadoctium (148) • Unquadennium (149)
• Unpentnilium (150) • Unpentunium (151) • Unpentbium (152)
• Unpenttrium (153) • Unpentquadium (154) • Unpentpentium (155)
[arată]
v d m
• •

Elemente native

BNE: XX531321

BNF: cb119375205 (data)

GND: 4140648-5
Control de
autoritate
LCCN: sh85135605

NDL: 00573109

NKC: ph174614
Categorii:

 Elemente chimice

 Elemente native (minerale)

 Metale de tranziție
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 noiembrie 2023, ora 20:40.

 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Cod de conduită

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

 Versiune mobilă