Varietatea pteridofitelor

SUBREGNUL CORMOBIONTA (TRACHEOBIONTA) Cuprinde plante superioare

mai evoluate decât briofitele al căror corp vegetativ diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze se
numeşte corm, de unde şi denumirea lor de cormofite.
Cormul are o structură morfo-anatomică mult mai complexă, cu vase conducătoare
(lemnoase şi liberiene) grupate într-un cilindru central (stel), de unde şi denumirea lor de
plante vasculare sau Tracheobionte.
Ciclul de dezvoltare este digenetic, haplo-diplofazic, cu predominarea generaţiei
sporofitice reprezentate de corpul vegetativ. Generaţia gametofitică se reduce din ce în ce mai
mult dinspre pteridofite către plantele angiosperme.
Nutriţia este fotoautotrofă, cu excepţia câtorva plante parazite (Lathraea sp., Orobanche
sp., Cuscuta sp.). Spre deosebire de talofite, cormofitele sunt plante majoritar terestre, mai
puţin dependente sau chiar independente de mediul umed în procesul reproducerii.
Diferenţierea cormului în organe de absorbţie, de conducere a apei şi de asimilaţie a apărut ca
o adaptare la mediul terestru-aerian, mai exigent decât cel acvatic.
Subregnul Tracheobionta cuprinde cca 260 000 de specii, clasificate în 2 filumuri:
Pteridophyta şi Spermatophyta (plantele vasculare cu sămânţă), împărţite la rândul lor în
subfilumurile Pinophytina (Coniferophytina, Gymnospermae) (cca 800 de specii) şi
Magnoliophytina (Angiospermatophyta) (cca 250 000 de specii).
Increngatura Pteridophyta
Ecologie : sunt răspândite pe întreg globul terestru, cele mai numeroase în păduri ,
rareori în apă unde sunt adaptate în mod secundar
Majoritatea pterodofitelor actuale sunt ierbacee, perene.
Cormul lor format rădăcină, tulpină şi frunze reprezintă generaţia sporofitică dominantă.
Lipsa florilor, adică a unor organe reproducătoare vizibile le-a atras denumirea de Criptogame
(gr. cryptos – ascuns, gamos – reproducere). ).
a) Rădăcinile sunt adventive deoarece se formează de pe rizom.
b) Tulpinile aeriene sunt ierboase la pteridofitele din regiunea temperată sau pot fi
lemnoase la unele specii din zona tropicală. Din punct de vedere anatomic, tulpina
prezintă epidermă (cu cuticulă şi cu stomate), scoarţă şi cilindru central (stel). În
cilindrul central se află fasciculele conducătoare lemnoase şi liberiene, de unde şi
denumirea lor de plante vasculare. Vasele lemnoase sunt reprezentate de traheide de
tip scalariform (cu îngroşări în formă de scară), rareori de trahee
c) Frunzele –pot fi clasificate in funcţie de
  mărime şi structura : microfile (Lycopodium, Selaginella,
Equisetum) sau macrofile (Polypodiatae).
 după rolul lor fiziologic ele pot fi de mai multe feluri: trofofile
(frunze verzi cu rol asimilator), sporofile (frunze gălbui sau brunii
producătoare de sporangi cu spori) şi trofosporofile (care
îndeplinesc ambele funcţii).
Gametofitul este redus, asemanator unui tal, in forma de frunzulita, numit PROTAL. Este
independent si autotrof. Sporangii pot fi grupati sau nu in SORI
CLASIFICARE
1.Clasa Lycopodiatae (Lycopsida) - plante ierbacee, perene, cu frunze mici, alterne la care
apare diferenţierea frunzelor în trofofile şi sporofile = în spice (strobili → în flora ţãrii noastre
se gãsesc 6 specii de Lycopodium
Lycopodium clavatum (pedicutã), Lycopodium selago (brãdisor)
• specie montanã (pãduri de conifere), sempervirescentã şi plagiotropã
• are rãdãcini adventive
• tulpina → târâtoare, se ramificã aparent dichotomic şi are frunzuliţe mici solzoase care o
acoperã în întregime
→ pe ramurile erecte se formeazã 2-3 spice de sporofile la extremitate
Selaginella sp ( strutisorul) – creste in zonele alpine pe stancile calcaroase si umede
Întrebuinţãri farmaceutice
- sporii sunt sicativi, se utilizeazã la conspergarea pilulelor

2.Clasa Equisetatae (Sphenopsida) – Eqiusetum arvense ( coada calului )

 raspandita in fanete, pe terenuri nisipoase sau argiloase
 rizomul poate patrunde pana la 2 m adancime
 are doua tipuri de tulpini : fertile, brune, cu strobil in varf ce apar primavara si
sterile, verzi, ce apar vara si asigura refacerea substantelor nutritive din rizom
 sunt pterodofite cu tulpini articulate,prevazute cu noduri si internoduri
 la noduri cu verticile de frunze reduse si concrescute
 sporangii/sporofilele → dispuse în spice la extremitatea ramurilor
Are intrebuintari medicinale
 • ceai diuretic, antireumatic, remineralizant (SiO2)
 • proprietãţi hemostatice, antibronşitice ( contin saponine )
3. Clasa Filicatae
- grupeaza cele mai evoluate ferigi actuale, terestre si acvatice
Polypodium vulgare (feriguţa, iarbă dulce)
 creşte pe stâncile umbroase şi in pădurile montane
 ferigă mică
 frunze simplu penat sectate, ce au pe faţa inferioara – sori mari, rotunzi, dispuşi pe 2
rânduri paralele
 conţinut: ecdisone (cca 1-2% în rizom),glucide, saponine
 acţiune şi întrebuinţări: laxativ, folosit pentru obţinerea de fitoecdisone
Alti reprezentanti :
- Dryopteris filix-mas = feriga comuna
- Asplenium scolopendrium = limba cerbului
- Salvinia natans = pestisoara
- Marsilea quadrifolia= trifoiul de apa
Importanta farmaceutică a pteridofitelor
Pedicuţa este o plantă veşnic verde, cu aspect de muşchi, care creşte prin pădurile de fag şi
brad. Are tulpini târâtoare, ramificate şi prinse în pământ prin rădăcini ramificate. De la
tulpină cresc vertical ramurile fertile care au înălţimea de 7-10 cm, sunt moi la pipăit şi se
termină în general prin două spice. Frunzele sunt liniare, mici şi dispuse de jur împrejurul
tulpinii pe 5-8 rânduri. Un aspect de remarcat este acela că frunzele pedicuţei sunt necăzătoare
şi au la vârf un păr lung alburiu. În scop fitoterapeutic se foloseşte întreaga parte aeriană a
plantei şi sporii, care trebuie recoltaţi în iulie-august, înainte să se scuture. Datorită faptului că
o plantă ajunge greu la maturitate trebuie avut grijă să nu se smulgă cu rădăcină şi să nu se
rupă vrejurile târâtoare, deoarece se refac în 30- 40 de ani, iar în multe ţări această plantă este
ocrotită de lege.
Compoziţie: clamatină, anatină, licopodină, clavatoxină, nicotină, substanţe de natură
flavonică, triterpenică, minerale, iar sporii conţin: acizi graşi, acizi esterificaţi şi fitosterine.
Acțiune: diuretică, purgativă, antitumorală, antireumatismală, combate căderea părului şi îi
stimulează creşterea şi este eficientă contra transpiraţiei abundente.
Indicații terapeutice: fitoterapia cu pedicuţă este indicată în combaterea dependenţelor
(nicotinism, alcoolism, consum de medicamente), litiază renală, vezicală, hepatite, ciroză
hepatică. În uz extern, preparatele cu pedicuţă sunt folosite pentru eczeme, dermatite
(dermatita noului- născut), arsuri, răni deschise, reumatism, lombosciatică, cârcei la picioare,
crampe musculare, paralizii faciale, hiperhidroză (transpiraţia excesivă), hemoroizi, alopecie
sau escare.
Precauții și contraindicații
Se administrează cu prudenţă în caz de diaree cronică, enterocolită sau colită de fermentaţie,
pentru a nu produce iritaţii cu spasme intestinale. Nu se administrează în perioada sarcinii şi
alăptării. Pedicuţa este o plantă care conţine radiu, prin urmare nu se lasă mai mult în apa
fiartă, nu se fierbe niciodată, ci se toarnă apă peste plantă.În toate afecţiunile se ia o singură
cană de ceai pe zi. În ciroza hepatică se iau doar două căni pe zi.
Sub denumirea de sulfur vegetabile, sporii se foloseau în farmacie pentru conspergarea
pilulelor, dar şi ca sicativ când se aplicau pe răni ca să se vindece mai repede.
Se foloseau ca şampon uscat pentru curăţarea părului la bolnavii care nu puteau fi spălaţi pe
cap, dar şi ca înlocuitor de pudră de talc în igiena bebeluşilor.
Acţiuni farmacologice şi întrebuinţări
Lycopodii herba este utilizat şi astăzi în medicina populară ca diuretic în afecţiunile renale.
Acţiunea diuretică este datorată derivaţilor flavonici şi alcaloizilor; aceştia din urmă
acţionează prin iritarea mucoasei tractului renal. Pentru alcaloizi au mai fost evidenţiate efecte
purgative şi emetice.
Compoziţie chimică
Lycopodii herba conţine aproximativ 0,2% alcaloizi, alături de flavonoide, acid cafeic.
triterpene.
Până în prezent, din Lycopodii herba au fost izolaţi peste 100 de alcaloizi cu structuri diferite,
mai importanţi fiind licopodina, dihidrolicopodina, acetildihidrolicopodina, licodina,
licodolina, anhidrolicodolina.
Siguranţă în administrare
Alcaloizii au o acţiune iritantă asupra mucoaselor, motiv pentru care nu se recomandă
utilizarea preparatelor din Lycopodii herba un timp îndelungat şi nici în cazul existenţei unor
afecţiuni gastrointestinale manifeste.
De asemenea, există menţiuni conform cărora utilizarea pe termen lung a unor preparate
homeopate ar fi dus la apariţia unui sindrom colestatic pus pe seama afectării respiraţiei
mitocondriale în sfera hepatobiliară.

BIBLIOGRAFIE :
1. Silvia Oroian, Corneliu Tănase, Botanică farmaceutică , Ed. University Press, 2016
2. Ioan Hodrisan, Botanică Sistematică, EDP, 1976
3. Ion Morariu, Ioan Tudor, Botanică Sistematica, EDP, 1966
4. https://library.usmf.md/sites/default/files/2018-10/6.pdf