Jurisprudenta Inalta Curte de Casatie Si Justitie

CABINET INDIVIDUAL DE AVOCAT ,,HOLUȚĂ A.
IONICĂ” CIF 30173003

Bucuresti, Romania, Str. Lmotesti Nr. 2, Bl. 10, Et. 2, Ap. 69
Tel. 0764.409.743; e-mail: avocatholuta@yahoo.ro
JURISPRUDENTA INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ATRAGEREA RASPUNDERII SOLIDARE
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal
Decizia nr. 3594/2022
Decizia nr. 3594
Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Galaţi şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat
contestaţie împotriva Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Galaţi privind soluţionarea contestaţiei pe care a formulat-o împotriva Deciziei de angajare
a răspunderii solidare nr. 82849 C/12.09.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare
Executare Silită Persoane Juridice, solicitând anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, cu consecinţa anulării Deciziei de angajare a
răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa-Serviciul Colectare Executare
Silită Persoane Juridice şi a exonerării reclamantului de obligaţia de plată a sumei de 3.839.828
RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civile nr. 92/CA
din 9 iulie 2020 a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
CABINET INDIVIDUAL DE AVOCAT ,,HOLUȚĂ A. IONICĂ” CIF 30173003
Constanţa, a
dispus anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 privind soluţionarea
contestaţiei emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Galaţi şi a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr.
82849C/12.09.2019 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Constanţa.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtele pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a declarat recurs.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului recurentele critică sentinţa civilă nr.
92/09.07.2020 din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct.
8 C. proc. civ.), arătând că în mod eronat a apreciat instanţa de fond că nu a fost dovedită reaua
credinţă - elementul subiectiv pentru angajarea răspunderii solidare.
Instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de inspecţie fiscală.
În primul rând, obligaţiile fiscale în sumă de 3.839.828 RON, aferente perioadei în care acesta a
deţinut calitatea de asociat/administrator al S.C. B. S.R.L. reprezintă debite nedeclarate şi stabilite
suplimentar de organul de control.
Nu în ultimul rând, Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 nu a fost contestată, de unde rezultă că
persoanele răspunzătoare au recunoscut obligaţiile fiscale stabilite suplimentar.
La baza emiterii deciziei contestate au stat: dosarul fiscal al contribuabilului S.C. B. S.R.L., Procesele-
verbale nr. x/25.08.2014 şi nr. y/05.03.2019 prin care a fost declarată starea de insolvabilitate,
precum şi evidenţa informatizată a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa.
Deşi şi-a însuşit starea de fapt fiscală a societăţii atunci când a aprobat situaţiile financiare anuale,
reclamantul a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege şi nu a manifestat
diligenţa unei persoane de bună credinţă, inacţiunea ei în sfera şi accepţiunea Codului de procedură
fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, reaua-credinţă.
Răspunderea solidară nu a fost angajată prin reţinerea unei prezumţii de rea credinţă, ci prin
răsturnarea prezumţiei bunei credinţe în urma observării unor acte sau fapte, inclusiv omisiuni (în
condiţiile în care există obligaţia expresă de a ieşi din pasivitate) care permit dovedirea fără dubiu a
relei credinţe prin aceea că, deşi obligaţiile fiscale puteau fi plătite, cel puţin în parte, cuantumul
acestora putea fi limitat.
Având în vedere că obligaţiile fiscale restante în cuantum de 10.735.155 RON reprezintă debite
nedeclarate şi stabilite suplimentar de către inspecţia fiscală pentru perioada 01.01.2012 -
31.12.2014, interval de timp în care contestatorul a deţinut calitatea de asociat şi administrator al
S.C. B. S.R.L., se constată că organul fiscal a procedat în mod corect la atragerea răspunderii solidare
a reclamantului.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente a apărărilor expuse în
întâmpinare intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 82849C/12.09.2019 s-a decis atragerea
răspunderii solidare a reclamantului A., care a deţinut calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L..
În cuprinsul deciziei s-a reţinut că debitoarea B. S.R.L. înregistra, la data de 05.03.2019, obligaţii
fiscale în sumă de 1.793.570 RON, din care debite în sumă de 820297 RON şi accesorii în sumă de
2591273 RON. Debitoarea a fost declarată insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile şi a fost
declarată inactivă la data de 20.06.2014.
Reclamantul a fost asociat al societăţii B. în perioada 16.08.2007-04.07.2013 şi administrator cu

puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012.
De asemenea, s-a mai reţinut că la data la care A. şi-a cesionat părţile sociale deţinute la B. S.R.L.
către C., societatea nu figura cu obligaţii fiscale de plată.
Pentru debitoarea B. s-a întocmit un raport de inspecţie fiscală (nr. F-CT 539/7253 din 23.06.2015,
care a vizat perioada 01.01.2012-31.12.2014), în baza lui emiţându-se, apoi Decizia de impunere
nr. x/23.06.2015 pentru obligaţii fiscale suplimentare de plată de 10.735.155 RON. S-a menţionat
că obligaţiile fiscale restante în sarcina lui A., în calitate de asociat în perioada 16.08.2007-
04.07.2013 şi administrator cu puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012 al debitoarei B.
S.R.L. sunt în valoare totală de 3.839.828 RON.
Reclamantul a formulat contestaţie administrativă împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr.
240/04.11.2019, contestaţia a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat chiar în cuprinsul deciziei, la momentul în care
reclamantul şi-a cedat părţile sociale către C., societatea nu figura cu obligaţii fiscale de plată.
Faptul că printr-un raport de inspecţie fiscală s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina societăţii,
aferente şi unei perioade în care reclamantul deţinea funcţia de administrator‚ nu conduce automat
la ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, pentru
angajarea răspunderii solidare.
Înalta Curte reţine că răspunderea reglementată de art. 25 din Legea nr. 207/2015 este o
răspundere pentru fapta proprie, reglementată în considerarea calităţii pe care persoana chemată a
răspunde a deţinut-o în cadrul debitorului persoană juridică şi în virtutea căreia îi revenea dreptul şi
obligaţia de a decide asupra activităţii acesteia (asupra acţiunilor/inacţiunilor debitorului, asupra
actelor juridice perfectate, tranzacţiilor şi operaţiunilor efectuate etc).
Pentru a se reţine, în sarcina administratorului debitorului persoană juridică sau în sarcina oricărei
alte persoane, săvârşirea faptei reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, este
necesar ca determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, de către
debitorul persoană juridică, să fi fost săvârşite cu rea-credinţă.
Textul de lege face vorbire de "reaua-credinţă", condiţie a cărei îndeplinire trebuie să reiasă din
motivarea în fapt a actului administrativ-fiscal contestat, respectiv să fie probată prin înscrisurile
care au fundamentat emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Reaua-credinţă nu se presupune, aceasta trebuie să rezulte din acte/fapte concludente, stabilite de

organul fiscal pe bază de probe şi reţinute ca atare în cuprinsul actului administrativ - fiscal.
Interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 la cazul
concret dedus judecăţii, instanţa de fond a reţinut că cea de-a doua condiţie de antrenare a
răspunderii solidare nu este îndeplinită în speţă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, "în anul 2012 (singura perioadă
care poate fi reţinută ca relevantă în ceea ce-1 priveşte pe reclamant) societatea nu a funcţionat,
activitatea fiindu-i suspendată timp de 6 luni şi necontinuând nici în următoarele şase luni şi nici nu
figura cu obligaţii fiscale restante, astfel că nu se poate reţine cu temei că fostul administrator nu ar
fi declarat sau că ar fi determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".
Având în vedere faptul că, în perioada în care a deţinut calitatea de asociat şi administrator al
societăţii debitoare B. S.R.L., această persoană juridică nu a desfăşurat activitate şi, pe cale de
consecinţă, la momentul încetării calităţii de asociat şi administrator, societatea nu înregistra obligaţii
fiscale nedeclarate/neachitate, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu poate fi
antrenată răspunderea solidară în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Prezumţia care operează este cea de bună - credinţă şi obligaţia răsturnării acesteia revine organului
fiscal, care să indice, punctual şi pe bază de probe, acţiunile sau inacţiunile din care ar rezulta reaua-
credinţă.
Înalta Curte constată că nici în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, nici în cuprinsul
deciziei de soluţionare a contestaţiei, nici cu ocazia soluţionării în fond a cauzei şi nici în cuprinsul
motivelor de recurs, nu au fost indicate şi nici probate, acele acţiuni sau inacţiuni ale intimatului-
reclamant care sa fi condus la răsturnarea prezumţiei de bună -credinţă.
De asemenea, Înalta Curte constată că simpla susţinere a recurentei vizând un pretins dezinteres în
îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege şi o pretinsă lipsă de diligenţă a unei persoane de bună
credinţă nu poate fi reţinută, nu numai pentru că această susţinere nu a fost dovedită, întrucât nu
au fost indicate, în concret, acţiunile sau inacţiunile pe care le-ar fi săvârşit în calitate de asociat şi
administrator al debitorului, dar, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a rezultat contrariul, câtă
vreme, la data încetării calităţii de administrator şi asociat al societăţii B. S.R.L., nu existau obligaţii
fiscale care să nu fi fost declarate sau achitate.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului
apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind
susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor
legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi
primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu
art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice

Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr.
92/CA din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2022.
https://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=201298#highlight=
R%C4%83spundere%20solidar%C4%83##
ROMÂNIA
Decizia nr. 3204
Asupra recursurilor de faţă;
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 21.05.2018 sub nr. x/2018,
reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor 1,
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Timişoara, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală de
a solicitat anularea în totalitate a actului
Soluţionare a Contestaţiilor din Cadrul ANAF
administrativ fiscal reprezentat de Decizia de angajare a răspunderii
solidare nr. x/01.08.2017, exonerarea de la plata sumei de 23.217.918
RON, precum şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de
judecată.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 324 din 9 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios
administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a
Contestaţiilor;
- a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca fiind formulată împotriva unei
persoane fără calitate procesuală pasivă;
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.J.F.P. Timiş;
- a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu
pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul
de Soluţionare a Contestaţiilor;
- a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 10075 din 01.08.2017 emisă de D.G.R.F.P.
Timişoara - A.J.F.P. Timiş, cât şi a Deciziei nr. 3430 din 08.05.2018 emisă de D.G.R.F.P. Timişoara
- Serviciul de Soluţionare a Contestaţiilor, cu consecinţa exonerării reclamantului de răspunderea
solidară prevăzută de art. 25, alin. (2), lit. d) din Legea nr. 205/2015 în privinţa sumei de 23.217.918
RON stabilită prin decizia contestată.
1.3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Timiş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în nume propriu şi în
reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
1.3.1. Recursul formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a fost întemeiat în
drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii deoarece cauza s-a soluţionat fără a fi introdus în cauză emitentul actului
administrativ fiscal contestat, respectiv Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la
nivelul regiunii Timişoara.
A precizat că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş nu este emitentul actului

administrativ anulat, devenind succesoare în drepturi şi obligaţii a fostei Administraţii pentru
Contribuabili Mijlocii doar la data intrării în vigoare a H.G. nr. 884/2018, publicată în M. Of.
967/15.11.2018, respectiv la data de 15.12.2018, moment la care A.J.F.P. Timiş trebuia introdusă
în cauză.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că actul administrativ fiscal
contestat în cauză a fost emis de către A.J.F.P. Timiş.
În speţă, în condiţiile în care emitentul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/01.08.2017
este Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara, recurenta-
pârâtă a considerat că instanţa de fond a făcut o confuzie între cele două administraţii, apreciind în
mod nelegal că A.J.F.P. Timiş are calitate procesuală pasivă.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea
acţiunii în contradictoriu cu A.J.F.P. Timiş ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, precum şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
1.3.2. Recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în nume
propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a fost întemeiat în drept pe
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciind că instanţa de fond a
pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, bazându-şi
argumentaţia din cuprinsul dispozitivului sentinţei pe concluziile raportului de expertiză dispus a se
efectua în cauză.
1.4. Apărările formulate în cauză
La data de 22.02.2021, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat

excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a
recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.
Totodată, cu privire la recursul declarat de DGRFP Timişoara a invocat excepţia nulităţii recursului
pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de

procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art.
490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată
pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte va examina cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii,
excepţia nulităţii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a recursului formulat de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, invocate prin întâmpinare de către intimatul-
reclamant A..
2.1. Cu referire la excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt aplicabile
dispoziţiile C. proc. civ. în forma anterioară celei modificate prin Legea nr. 310/2018, întrucât,
potrivit art. 27 din C. proc. civ. "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor
prevăzute de legea sub care a început procesul."
Dispoziţiile art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. se interpretează în sensul că actul de procedură depus
prin fax sau prin e-mail este socotit a fi făcut în termen, cu condiţia să fie transmis, conform
înregistrării cu data transmiterii prin fax, până la data la care activitatea încetează în mod legal la
instanţă, cu respectarea art. 182 alin. (2) din C. proc. civ.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:
"Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la

comunicare".
În speţă, sentinţa atacată a fost comunicată pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Timiş la data de 9 decembrie 2020, iar recursul a fost înaintat, prin email, la data de 24 decembrie
2020, orele 15:00, astfel cum reiese din dovada ataşată la dosarului de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii, constatând că recursul formulat de pârâta
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a fost declarat cu respectarea termenului de 15
zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind
depus prin email, în ultima zi a termenului socotit pe zile şi înainte de ora la care a încetat activitatea
instanţei.
2.2. Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului constatând că recurenta-pârâtă a
formulat critici de nelegalitate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 C. proc. civ., fiind dezvoltate argumentele pentru care s-a apreciat că hotărârea a fost dată
cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. În concret, recurenta-pârâtă s-a
referit la faptul că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că actul administrativ fiscal contestat a
fost emis de către A.J.F.P. Timiş şi că aceasta autoritate publică are calitate procesuală pasivă în
cauza dedusă judecăţii.
2.3. În analiza excepţiei lipsei de obiect a recursului, sunt relevante dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.
care reglementează obiectul şi scopul recursului. Potrivit alin. (1) "Hotărârile date în apel, cele date,
potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt
supuse recursului.", iar alin. (3) stabileşte că:
"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a
conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze
calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind reprezentat de
hotărârea care se poate ataca în condiţiile legii, iar scopul recursului fiind acela al verificării
aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de obiect, reţinând că obiectul recursului este
reprezentat de sentinţa civilă nr. 324 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia
contencios administrativ şi fiscal, hotărâre pe care pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Timiş a înţeles să o critice pentru motive de nelegalitate.
2.4. Totodată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, din
interpretarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., reiese că justificarea unui interes este
o condiţie de exercitare a oricărei cereri, care trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil,
inclusiv în exercitarea căilor de atac.
În speţă, Înalta Curte reţine că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş are interes
în promovarea căii de atac, câtă vreme este nemulţumită de soluţia primei instanţe prin care s-a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa. În concret, folosul practic urmărit de
recurenta-pârâtă, este acela ca, în rejudecare, să se respingă acţiunea în contradictoriu cu
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş ca fiind formulată împotriva unei persoane fără
calitate procesuală pasivă.
În plus, Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a recursului
formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş au fost invocate de intimatul-
reclamant doar în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Or,
trebuie avut în vedere şi faptul că recursul se analizează raportat la toate motivele de nelegalitate
invocate, hotărârea primei instanţe fiind criticată şi din prisma motivului de casare prevăzut de pct.
8 al art. 488 din C. proc. civ.
Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de
obiect a recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, invocate de
intimatul-reclamant.
2.5. Pe fondul recursului declarat, Înalta Curte analizând, cu prioritate, incidenţa motivului de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a criticat soluţia primei instanţe de
respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Timiş, îl va respinge ca nefondat.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar constată că emitentul Deciziei de

angajare a răspunderii solidare nr. x/01.08.2017 nu este Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii
constituită la nivelul regiunii Timişoara, ci Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara
- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Colectare Contribuabili Mijlocii Timiş, astfel
cum corect a reţinut şi prima instanţă. Acest lucru reiese din antetul actului administrativ contestat
în care este menţionată Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, fiind justificată calitatea
procesual pasivă a pârâtei, în cauza dedusă judecăţii.
În plus, chiar recurenta-pârâtă a arătat că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş trebuia
introdusă în cauză deoarece a devenit succesoare în drepturi şi obligaţii a Administraţiei pentru
Contribuabili Mijloci, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 884/2018.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte găseşte nefondat şi motivul de casare întemeiat pe prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cauza fiind soluţionată în mod corect de prima instanţă, cu
respectarea regulilor de procedură, nefiind justificată introducerea în cauză a Administraţiei pentru
Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara care, aşa cum s-a arătat anterior, nu
este emitentul actului administrativ contestat.
2.6. Cu privire la recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în
nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, examinând cu
prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin
întâmpinare de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru
următoarele considerentele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:
"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu
separat."
Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:
"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin.
(5), aplicabile şi în recurs."
Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)",
iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:
"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare
prevăzute la art. 488."
În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:
"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a
conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze
calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării
aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În speţă, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în
nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a fost întemeiat, în
drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestor prevederi casarea
unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de drept material".
Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte
cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât argumentele
prezentate nu sunt altceva decât o redare fidelă a obiecţiunilor la Raportul de expertiză contabilă
judiciară formulate la fond, iar recurenta-pârâtă nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul
că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material aplicabile cauzei.
O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept
material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa
fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu
se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.
Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea
atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a obiecţiunilor la Raportul de
expertiză contabilă judiciară, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei, această
neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.
Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza
conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de
casare expuse de art. 488 C. proc. civ.
Deoarece recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care
să permită încadrarea lor într-unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C.
proc. civ., rezumându-se la preluarea argumentelor expuse la fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea
nulităţii recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în
nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în conformitate cu
dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
2.7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, în

temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat
de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş ca nefondat şi, în conformitate cu
dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de pârâta Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect
a recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, invocate de intimatul-
reclamant.
Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva
sentinţei civile nr. 324 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios
administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite excepţia nulităţii recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Timişoara, invocată de intimatul-reclamant.
Constată nul recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara
în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală împotriva sentinţei
civile nr. 324 din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi
fiscal.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei
instanţei.
ROMÂNIA
Decizia nr. 2107
Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022
1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la
data de 28.01.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Craiova şi S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., solicitând instanţei
ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 453661/10.07.2013 emisă de
Administraţia Finanţelor Publice Băileşti pentru suma de 5.590.536 RON, de atragere a răspunderii
solidare cu S.C. B. S.R.L., precum şi a Deciziei nr. 224858/07.10.2013 privind soluţionarea
contestaţiei formulate împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare, cu obligarea pârâtelor la
plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 141 din 27 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova,
secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi C., în calitate
şi a anulat
de lichidator al S.C. B. S.R.L., având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal,
Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/10.07.2013 emisă de
Administraţia Finanţelor Publice Băileşti şi Decizia nr. 224858/07.10.2013
emisă în soluţionarea contestaţiei de către Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Craiova.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva sentinţei nr. 141 din 27 iulie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ
şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova -
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva
unor critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat
admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului pe fond, cu consecinţa
respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată şi nelegală şi menţinerii în totalitate a actelor
administrative fiscale contestate ca fiind temeinice şi legale.
În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susţinut, în contextul unei succinte prezentări

a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material,
fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, a considerat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu sunt aplicabile în cauză
dispoziţiile art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, în susţinerea opiniei conform
căreia actul administrativ fiscal contestat nu ar fi motivat, cu toate că aceste prevederi legale sunt
singurele de natură să conducă la dezlegarea cauzei.
În condiţiile în care prin decizia de antrenare s-a reţinut împrejurarea că prin nedeclararea şi neplata
datoriilor faţă de bugetul de stat (pct. 4 din decizia de angajare a răspunderii) reclamantul a acţionat
cu rea-credinţă, provocând astfel insolvabilitatea societăţii debitoare (pct. 3 din decizie) şi un
prejudiciu bugetului de stat (pct. 2 din decizie) şi, de asemenea, s-a reţinut că reclamantul nu şi-a
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei de judecată competente deschiderea procedurii
insolvenţei pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate,
recurenta-pârâtă a considerat că decizia de angajare a răspunderii solidare, a cărei anulare a fost
dispusă de instanţa de fond, este suficient motivată prin raportare la situaţia de fapt stabilită.
A mai arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură
fiscală rezultă că răspund solidar pentru obligaţiile de plată restante persoanele care nu şi-au
îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, precum
şi cele care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor
fiscale.
În consecinţă, existenţa culpei circumstanţiată de norma juridică, în accepţiunea relei-credinţe,

existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei directe, constituie o condiţie a atragerii răspunderii solidare
în cazul celor două teze prevăzute de dispoziţiile legale invocate.
Or, din ultimele situaţii financiare depuse rezultă în mod clar că, deşi societatea a înregistrat debite
restante faţă de bugetul de stat, cu rea-credinţă nu au fost achitate debitele restante şi nu a fost
formulată o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, situaţie de fapt evidenţiată atât în decizia
de antrenare a răspunderii, cât şi în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.
Astfel, având în vedere starea de fapt reţinută în decizia de antrenare a răspunderii, a considerat
recurenta că în speţă sunt aplicabile cele două ipoteze reglementate de art. 28 alin. (2) lit. c) şi lit.
d), natura juridică a normelor care reglementează antrenarea răspunderii solidare conducând la
necesitatea întrunirii tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Întrucât norma specială, reglementată de art. 28 din Codul de procedură fiscală, se completează cu
principiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate de art. 998-
1003 din C. civ., dispoziţiile art. 28 din Codul de procedură fiscală prezintă regimul juridic al
răspunderii de tip subiectiv, fundamentată pe ideea de culpă. Pentru a interveni răspunderea
solidară, cu caracter special, este necesar a fi îndeplinite condiţiile cumulative generale ale
răspunderii civile privind existenţa prejudiciului, existenţa unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciul produs, precum şi existenţa formei de vinovăţie.
Aşadar, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să constate că, deşi intimatul-reclamant nu

a înţeles să administreze probe concludente în calitate de administrator al societăţii debitoare, nici
în faţa instanţei de fond, nici în relaţia cu organul fiscal, neînţelegând să depună înscrisuri cu privire
la situaţia societăţii, cu toate acestea, în mod neîntemeiat a reţinut instanţa de fond că organul fiscal
nu ar fi motivat actul administrativ-fiscal.
În acest sens a arătat că organul fiscal a motivat şi a demonstrat îndeplinirea condiţiilor legale
stabilite de art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, iar faptul că administratorul
societăţii nu a înţeles să-şi achite obligaţiile fiscale rezultă în mod clar din situaţiile fiscale. A
considerat astfel că există un raport de cauzalitate între nedeclararea/neachitarea la scadenţă a
obligaţiilor fiscale sau neîndeplinirea obligaţiei de a cere deschiderea procedurii insolvenţei şi
prejudiciul produs creditorului, fiind întemeiată emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare
conform prevederilor art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, cu modificările şi
completările ulterioare.
Totodată, a arătat că există un prejudiciu adus bugetului de stat, care constă în imposibilitatea
recuperării creanţelor fiscale scadente, având în vedere starea de insolvabilitate a debitorului,
definită conform prevederilor Codului de procedură fiscală în sensul că reprezintă acea situaţie în
care patrimoniul debitorului (ansamblul bunurilor/veniturilor urmăribile din societate) are o valoare
mai mică decât obligaţiile fiscale datorate ori care nu are bunuri/venituri urmăribile. Prejudiciul
cauzat societăţii şi bugetului general consolidat al statului rezultă din neîndeplinirea de către aceasta
a obligaţiilor fiscale în numele şi din averea persoanei juridice în perioada mandatului de
administrator al societăţii, existând un raport de cauzalitate dintre prejudiciul adus societăţii şi
bugetului general consolidat al statului.
În final recurenta-pârâtă a susţinut că din probatoriul administrat în cauză rezultă reaua-credinţă a

reprezentantului societăţii debitoare, demonstrată prin acţiunile/inacţiunile derulate,
comportamentul fiscal şi dezinteresul manifestat faţă de situaţia societăţii ce au determinat
neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, iar conform art. 72 şi art. 73
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele prevăzute de lege şi sunt solidar
răspunzători cu societatea pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, exacta
îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul
constitutiv le impun.
De asemenea, a conchis că din probele administrate rezultă că sunt întrunite condiţiile generale ale
răspunderii civile delictuale, respectiv: există un prejudiciu reprezentat de debitele pentru care a
fost declarată insolvabilitatea şi care nu au fost achitate până în prezent; există fapta ilicită
reglementată de norme speciale: nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale, neîndeplinirea obligaţiei
de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă, nerespectarea reglementărilor legale privind
obligaţiile administratorilor, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
între prejudiciu şi fapta ilicită există o legătură directă reprezentată de faptul că insolvabilitatea este
determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat; există o formă de vinovăţie care
poate fi şi neglijenţa, în condiţiile în care nu există obligaţia de a dovedi intenţia directă, dar şi
intenţia directă poate fi luată în considerare, pentru că, atât timp cât plata obligaţiilor fiscale
reprezintă un atribut şi o acţiune exclusiv personală a administratorului şi depind astfel numai de
voinţa acestuia, însăşi neplata acestor obligaţii aflate la scadenţă reprezintă o dovadă a relei-
credinţe.
Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, apreciind
că decizia pentru soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de antrenare a răspunderii
reclamantului, în solidar cu S.C. B. S.R.L., a fost emisă cu respectarea condiţiilor legale speciale,
prevăzute de Codul de procedură fiscală, republicat.
4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant a fost invocată excepţia nulităţii recursului

justificată pe împrejurarea că recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în motivul de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta fiind invocat doar în mod formal.
Pe fondul cauzei intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică
şi legală a sentinţei de fond, apreciind că nu poate fi reţinută în cauză incidenţa motivului de casare
invocat.
La termenul de dezbateri din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare pe
excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, precum şi cu privire
la fondul căii de atac exercitate de pârâtă.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
5.1. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului,
invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată că această excepţie este
neîntemeiată, urmând să o respingă în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:
"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un
memoriu separat".
Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:
"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin.
(5), aplicabile şi în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:
"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin.
(3).", iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede că:
"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare
prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în
cuprinsul acestui articol.
Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a

conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea
de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării
aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.
Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele
de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute
de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ,
sancţiunea nulităţii recursului.
Concret, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488
alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume
imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.
Cu alte cuvinte, a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin
indicarea unuia dintre cele prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.,
iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată
de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.
De aceea, nu orice nemulţumire a unei părţi cu privire la soluţia pronunţată poate constitui motiv de
recurs, instanţa fiind ţinută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată ce pot fi
încadrate în prevederile legale menţionate.
În speţă, susţinerile recurentei-pârâte din cererea de recurs se referă la aplicarea greşită a normelor
de drept material aplicabile sub aspectul angajării răspunderii solidare pentru obligaţiile de plată
restante, respectiv din perspectiva motivării actului administrativ-fiscal, indicând partea în acest
sens dispoziţiile art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală. Se constată, aşadar,
raportat la criticile formulate, că aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, astfel cum
au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8
din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant din această perspectivă
fiind neîntemeiată.
5.2. Analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare invocat, astfel cum este
reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare
de intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj este
nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele
motive de nelegalitate: 8. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor
de drept material". Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată încălcarea sau aplicarea
greşită a legii materiale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, atunci când
instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor,
adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat în mod greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu
interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în raport cu starea de fapt rezultată
din probele administrate în procedura judiciară.
În esenţă, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare invocat vizează interpretarea

greşită a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, în sensul că instanţa
de fond a reţinut că normele legale menţionate nu au aplicabilitate în cauză sub aspectul motivării
actului administrativ-fiscal contestat, apreciind astfel în mod eronat că actul în discuţie nu ar fi
motivat.
În fapt, prin Decizia privind răspunderea solidară nr. 453661/10.07.2013 emisă de A.F.P. Băileşti,
s-a dispus, în temeiul art. 28 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator, cu societatea
debitoare declarată insolvabilă S.C. B. S.R.L., pentru suma de 5.590.536 RON reprezentând obligaţii
restante ale debitorului insolvabil.
În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reţinut că, în luna iunie
2013, a fost încheiat Procesul-verbal nr. x/21.06.2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 176 din
O.G. nr. 92/2003, prin care a fost constatată starea de insolvabilitate fără bunuri şi venituri
urmăribile a debitorului S.C. B. S.R.L. şi, având în vedere că obligaţiile datorate bugetului general
consolidat al statului nu au fost achitate, s-a dispus urmărirea administratorului societăţii, A., în
vederea încasării integrale a sumei de 5.590.536 RON.
Împotriva deciziei emise de organul fiscal reclamantul a formulat contestaţie, întemeiată pe

dispoziţiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ce a fost
respinsă prin Decizia nr. DJ224858/07.10.2013 a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice
Craiova.
Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamant
şi a admis contestaţia acestuia, anulând decizia de atragere a răspunderii solidare, precum şi decizia
emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar,
întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind
susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.
Aşadar, reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs,
Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile care vizează nerespectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege pentru emiterea valabilă a
deciziei de atragere a răspunderii solidare, mai exact nemotivarea actului administrativ-fiscal
contestat, sunt nefondate, deoarece, din cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare, nu
rezultă care sunt motivele de fapt şi de drept din care să reiese îndeplinirea în mod cumulativ a
condiţiilor necesare atragerii răspunderii solidare.
Preliminar se impune precizarea că, deşi în speţă temeiul legal al antrenării răspunderii solidare a
administratorului societar cu debitorul declarat insolvabil, pentru obligaţiile de plată ale acestuia din
urmă, este reprezentat de dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul
de procedură fiscală, cu ocazia soluţionării fondului fiind analizată întrunirea condiţiilor angajării
răspunderii solidare din perspectiva acestor dispoziţii legale, prin cererea de recurs formulată partea
a făcut referire, în susţinerea criticilor formulate, la interpretarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) lit. c)
şi d) din actul normativ menţionat, însă acest aspect nu impietează asupra analizei recursului
formulat în contextul factual şi normativ incident.
Astfel, sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a
administratorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în perioada de referinţă, pentru obligaţiile de
plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu
acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au
dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea

persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a
activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit

obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile
fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau
rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite
debitorului".
În cazul de faţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că din prevederile legale expuse
supra rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de administrator al debitoarei principale,
debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în
condiţiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi reţinerea relei-
credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.
Aşadar, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.
Dacă în privinţa îndeplinirii primelor două condiţii, cele referitoare la calitatea intimatului-reclamant
de administrator al debitoarei principale şi la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există
divergenţe de opinie între părţi, existenţa acestora fiind pe deplin dovedite de Procesul-verbal de
declarare a stării de insolvabilitate nr. x/21.06.2013, în privinţa celei din urmă condiţii,
indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind
vorba de o apreciere subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei
sau inexistenţei acesteia, pe baza motivelor de fapt şi de drept reţinute de emitentul actului
administrativ-fiscal contestat.
În speţă, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/10.07.2013, ce face obiectul cauzei
pendinte, evidenţiază cuantumul obligaţiilor fiscale ale debitoarei S.C. B. S.R.L., perioada aferentă,
natura obligaţiilor constatate, calitatea reclamantului de administrator al societăţii debitoare,
declararea insolvabilităţii societăţii debitoare, însă, în ceea ce priveşte vinovăţia sub forma relei-
credinţe a reclamantului nu au fost făcute precizări sub aspect factual din care să rezulte care sunt
acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, de natură să conducă la neîndeplinirea de către
debitoarea declarată insolvabilă, şi anume S.C. B. S.R.L, a obligaţiilor de declarare şi/sau neachitare
la scadenţă a sarcinilor fiscale, emitentul actului limitându-se doar să menţioneze prevederile art.
176 din O.G. nr. 92/2003.
În referire la motivarea acestui act administrativ, instanţa de control judiciar reţine că, aşa cum s-a
arătat în literatura şi practica judiciară, motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale,
respectiv: indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi indicarea faptelor pe baza
cărora s-a reţinut aplicabilitatea acestor texte legale. Aşadar, a motiva implică în mod necesar a face
cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii
măsurii, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul
juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în
primirea acestor explicaţii.
Totodată, motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de

fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată
în mod suficient de detalia. Cu alte cuvinte, motivarea trebuie să fie efectivă, completă, precisă şi
circumstanţială.
În egală măsură, obiectivul motivării este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a
raţionamentului instituţiei emitente a actului, cu o dublă finalitate: în primul rând îndeplineşte o
funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea să verifice dacă actul este
sau nu întemeiat şi, în al doilea rând, permite instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional în
urma reconstruirii raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la soluţia adoptată
prin acesta.
În prezenta cauză, cum emitentul deciziei de atragere a răspunderii solidare, contestate în cauza
pendinte, a motivat doar parţial actul, şi aceasta doar în mod indirect prin intermediul deciziei emise
în soluţionarea contestaţiei administrative, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte
apreciază că reţinerea exclusiv a condiţiilor referitoare la declararea stării de insolvabilitate şi la
calitatea de administrator al debitoarei insolvabile, în ceea ce-l priveşte pe intimatul-reclamant A.,
nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea solidară în sarcina administratorului menţionat, fiind
obligatorie îndeplinirea condiţiei sine qua non privind reau-credinţă, precum şi demonstrarea
legăturii de cauzalitate dintre faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului
principal declarat insolvabil.
Or, simplele afirmaţii ale organului emitent în sensul că din ultimele situaţii financiare depuse rezultă
în mod clar că, deşi societatea a înregistrat debite restante faţă de bugetul de stat, cu rea-credinţă
nu au fost achitate debitele restante şi nu a fost formulată o cerere de deschidere a procedurii
insolvenţei, aspecte ce denotă existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei directe ce constituie o condiţie
pentru atragerea răspunderii solidare, nu sunt de natură a demonstra reaua-credinţă, în lipsa unui
suport probator corespunzător, din care să rezulte diligenţele administratorului în vederea îndeplinirii
îndatoririlor sale legale, cu alte cuvinte acţiunile sau inacţiunile care au determinat nedeclararea
şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, sub toate aspectele subsumate acestor ipoteze.
Într-adevăr, în ceea ce priveşte condiţia relei-credinţe cerută de textul art. 27 alin. (2) lit. c) din
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reţine că aceasta implică atitudinea
volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor legale ce îi incumbă
în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere
instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei
respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
Prin urmare, există rea-credinţă atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea
obligaţiei menţionate, recurenta-pârâtă având obligaţia să probeze că intimatul-reclamant a acţionat
în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare
de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor.
În schimb, recurenta-pârâtă nu a administrat dovezi în acest sens, neexistând elemente de fapt,

precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea
debitoare, în absenţa unei expuneri concrete a elementelor care au determinat antrenarea acestei
răspunderi. Totodată, este de observat că recurenta-pârâtă nu a realizat o analiză pertinentă asupra
capacităţii economice a societăţii, a activităţii acesteia şi în ceea ce priveşte resursele de care
dispune, limitându-se doar să afirme că, deşi nu desfăşura activitate la sediul declarat şi nici la
punctele de lucru, societatea debitoare a emis facturi pentru sume mai mari către societăţi care
ulterior nu au recunoscut aceste datorii către societatea debitoare în discuţie, considerând recurenta
că există suspiciuni cu privire la realitatea tranzacţiilor.
Or, în dovedirea relei credinţe aspectele de fapt au o importanţă determinantă, astfel încât motivarea
insuficientă a deciziei de angajare a răspunderii sub aspectul analizei concrete a situaţiei de fapt,
prin prisma comportamentului fiscal al reclamantului, nu poate valida caracterul legal al actului în
discuţie, motivarea reprezentând, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, una dintre
condiţiile esenţiale de legalitate şi valabilitate ale actelor administrative, în ipoteza contrară
neputându-se realiza controlul judecătoresc de temeinicie şi legalitate.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte ce vizează întrunirea condiţiilor generale ale
răspunderii solidare din perspectiva existenţei unei legături directe între prejudiciu şi fapta ilicită,
reprezentată de faptul că insolvabilitatea societăţii debitoare este determinată de neachitarea
obligaţiilor de plată la bugetul de stat care poate fi chiar şi sub forma de vinovăţie a neglijenţei,
întrucât dispoziţia legală ce constituie temeiul juridic al angajării răspunderii solidare, şi anume art.
27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, nu condiţionează angajarea răspunderii solidare de dovedirea
relei-credinţe a administratorului în provocarea stării de insolvabilitate a persoanei juridice
debitoare, ci, este suficient ca acesta, cu rea-credinţă, să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a
cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente
perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, legiuitorul
stabilind obligaţia probării acestei rele-credinţe în sarcina organului fiscal.
Ca urmare, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond prin sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază
că din realitatea rezultată pe baza probelor administrate în cauză, în ceea ce priveşte fapta ilicita şi
reaua-credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate în concret motivele
de fapt si de drept care ar justifica aplicarea art. 28 alin. (3) lit. e) şi art. 43 alin. (2) din O.G. nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată cu respectarea rigorilor
prevăzute de lege.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-
juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa motivului de
nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece
acesta se referă la aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice
dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale,
precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept, ipoteze care, aşa cum reiese din cele ce
preced, nu se verifică în speţă.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei

recurate, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei-pârâte şi va constata că sentinţa instanţei
de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de
drept material, demersul părţii fiind, prin urmare, nefondat.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare
prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea
hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.,
raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată
de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare, şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
recurenta-pârâtă împotriva sentinţei de fond, pe care, în consecinţă, o va menţine ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova -
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 141 din 27 iulie 2020 a
Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei
instanţei.
ROMÂNIA
Decizia nr. 1072
Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la
data de 26 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj,
a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. CRR-REG-26465 din data de 16.09.2019 privind
a Deciziei de antrenare a răspunderii
soluţionarea contestaţiei administrative şi
solidare nr. DJ 6720 din data de 10.06.2019, acte administrative fiscale emise de
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Craiova, solicitând anularea acestora, cu obligarea în solidar a intimatelor la plata cheltuielilor
de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 265 din data de 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia
contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a admis contestaţia formulată de
reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, Agenţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, B. şi S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., având ca obiect
contestaţie act administrativ fiscal.
S-a dispus anularea Deciziei nr. CRR-REG-26465/16.09.2019 emisă de pârâta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Craiova şi a Deciziei nr. DJ 6720/16.09.2019 emisă de pârâta
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.
Au fost obligate pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj la plata către reclamant a sumei de 2050 RON cheltuieli de
judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj,
criticând-o din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art.
25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, în sensul că interpretarea dată de către instanţa de
fond ar conduce la concluzia că, deşi intimatul - reclamant a fost asociat în cadrul societăţii debitoare,
acest lucru nu ar fi produs niciun efect asupra activităţii societăţii întrucât numai administratorul
societar răspunde de declararea şi achitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, iar pretinsul dezinteres
manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale, în raport cu obligaţiile faţă de organul fiscal şi
neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, nu dovedesc reaua-credinţă a
intimatului-reclamant în nedeclararea sau neachitarea obligaţiilor bugetare.
Deşi textul de lege aplicabil în speţă (art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală), în
conformitate cu care a fost antrenată răspunderea intimatului- reclamant în solidar cu societatea
debitoare, prevede faptul că răspund solidar administratorii sau orice alte persoane, care cu rea-
credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de
fond consideră, fără temei, că este exclusă reaua-credinţă, motivat de faptul că organul fiscal nu ar
fi dovedit şi motivat îndeplinirea acestei condiţii legale.
Decizia de angajare a răspunderii solidare a cărei anulare s-a dispus de către instanţa de fond este
suficient motivată prin raportare la situaţia de fapt, în condiţiile în care: procesul-verbal de declarare
a stării de insolvabilitate fără bunuri şi venituri urmăribile nr. x/18.09.2018, emis în conformitate cu
dispoziţiile OMFP nr. 585/2005, a fost comunicat debitorului şi acesta nu a înţeles sa il conteste; cea
mai mare parte a obligaţiilor fiscale rezultă din declaraţiile depuse de către reprezentaţii societăţii
debitoare (3.182.045 RON), restul fiind stabilite prin Decizia de impunere nr. x/19.11.2018 şi decizia
de calcul accesorii nr. x/20.11.2018 (1.075.348 RON); nu au fost stabilite în mod corect cheltuielile
de protocol deductibile, au fost înregistrate cheltuieli fără documente justificative, a dedus nelegal
TVA şi nu a declarat corect sumele de plată/de recuperat lunar la organul fiscal.
Din interpretarea art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală rezultă că răspund solidar
administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea obligaţiilor fiscale, aceste condiţii fiind dovedite de către organul fiscal aşa cum rezulta
în mod clar din probele administrate la fond.
Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, reaua - credinţă a fost dovedită prin conduita pasivă
a intimatului-reclamant manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului de stat şi permiterea acumulării de majorări/dobânzi/penalităţi de
întârziere, deci majorarea sumelor de plată datorate bugetului de stat şi posibilitatea ca societatea
să devină insolvabilă.
Cu toate ca intimatul-reclamant, în calitate de asociat al societăţii debitoare, avea cunoştinţă că

debitoarea înregistra obligaţii restante faţă de bugetul general consolidat al statului, nu a prezentat
nicio dovadă prin care să demonstreze că a întreprins demersuri pentru achitarea obligaţiilor
bugetare în totalitate, astfel că, în interpretarea/aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul
de procedură fiscală, pasivitatea acestuia demonstrează reaua-credinţă în declararea şi achitarea
obligaţiilor fiscale.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, intimatul reclamant se face răspunzător
de faptul că a încălcat prevederile art. 101 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd obligaţia de a declara şi achita la organul fiscal
impozitele taxele şi contribuţiile datorate bugetului general consolidat al statului.
Atragerea răspunderii administratorului în solidar cu societatea debitoare este justificată în condiţiile

în care cu rea credinţă nu au dispus plata creanţelor fiscale, faptă ce încalcă dispoziţiile art. 20 alin.
(1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2050 RON, la a căror plata au
fost obligate pârâtele în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., consideră că în
mod neîntemeiat instanţa de fond a obligat instituţiile pârâte la plata acestora.
În general, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa
procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.
Art. 453 C. proc. civ. instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii, în sensul
că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul
obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
Solicită ca instanţa de recurs să constate că instituţia recurentă a emis actele a căror anulare s-a
dispus cu respectarea legislaţiei naţionale şi ale Uniunii Europene.
Prin urmare, cum cheltuielile ocazionate de prezentul proces nu au fost făcute din culpa exclusivă a
instituţiei, consideră că nu trebuie să suporte aceste cheltuieli, instituţia nefiind în culpă procesuală.
Raportat la dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., în condiţiile în care se va reţine totuşi culpa procesuală
a recurentelor-pârâte, consideră că se impune ca instanţa de recurs să dispună reducerea
cuantumului acestor cheltuieli.
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtelor

ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală, considerând că instanţa
de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente şi a interpretat în mod corect probatoriul
administrat în cauză. În referire la criticile privind cheltuielile de judecată a invocat Decizia nr. 3/20
ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea
recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că proporţionalitatea acestor cheltuieli nu se
încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs,
prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri
se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în
continuare.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,
încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei
de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea
nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept.
Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de
drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a
acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau
aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării
şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate
în procedura judiciară.
Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJ6720/10.06.2019, emisă de AJFP Dolj,
s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (2) 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat, cu societatea
debitoare S.C. C. S.R.L, în limita sumei de 4.257.391 RON, compusă din suma de 1.075.346 RON
stabilită suplimentar prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.11.2018, după deschiderea procedurii
insolvenţei societăţii debitoare, şi din suma de 3.182.045 RON reprezentând obligaţii fiscale
declarative, cu scadenţă începând cu anul 2014.
În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reţinut ca S.C. C. S.R.L
datora, la data de 17.09.2018, obligaţii fiscale in suma totala de 3.139.128 RON, iar valoarea
bunurilor şi veniturilor urmăribile era inferioară valorii acestor obligaţii fiscale restante, astfel încât
a fost declarată starea de insolvabilitate, conform Procesului-verbal de declarare a stării de
insolvabilitate nr. x/18.09.2018, şi că din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.11.2018 a rezultat
că societatea nu a respectat reglementările legale în vigoare referitoare la regimul deducerilor şi
declararea corectă a sumelor lunare referitoare la TVA de plată/recuperat, ceea ce pune în evidenţă
reaua credinţă a reprezentanţilor societăţii.
Sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a

administratorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru
obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund
solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au
dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea

persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a
activelor debitorului;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau
rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite
debitorului".
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie
îndeplinite următoarele condiţii: identificarea în concret a acţiunilor sau inacţiunilor care au
determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale - în sensul că poate fi
vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţilor
fiscale; dovedirea împrejurării, esenţiale, că aceste fapte au fost săvârşite cu rea-credinţă şi a
legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat
insolvent.
Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate
acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către
debitoarea declarată insolvabilă, S.C. C. S.R.L, a obligaţiilor de declarare şi/sau neachitare la
scadenţă a sarcinilor fiscale.
Declararea stării de insolvabilitate şi simpla deţinere a calităţii de asociat sau administrator nu sunt
suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaţilor,
fiind obligatoriu de îndeplinit şi alte condiţii, respectiv reau-credinţă şi legătura de cauzalitate dintre
faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.
În cazul de faţă, însă, astfel cum judicios şi judecătorul fondului a remarcat, decizia de antrenare a
răspunderii solidare specifică doar că societatea are datorii faţă de bugetul consolidat al statului şi
că "faptul că înregistrările în contabilitate nu au fost conforme cu reglementările legale în vigoare,
pune în evidenţă reaua credinţă a reprezentanţilor societăţii S.C. C. S.R.L în ceea ce priveşte
nedeclararea, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale"
În condiţiile în care pentru instituirea răspunderii personale a administratorului/asociatului este

necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea
207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de
insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului,
căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acţionat
cu rea credinţă în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale.
Or, reaua credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea
rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.
Se constată, aşadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod

conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de
insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a
făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise şi certe, care să justifice
stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia
de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a
elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În dovedirea relei credinţe, aspectele
de fapt au o importanţă capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii
este deficitară, nefiind analizată în concret situaţia de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal
fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre nişte obligaţii fiscale
cuprinse în cadrul unui raport de inspecţie fiscală, rezultând că simplul fapt că acestea nu au fost
achitate în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a
reclamantului ca asociat al societăţii.
Pe de altă parte, din cuprinsul deciziei contestate în speţă de intimattul-reclamant, rezultă că

societatea debitoare a beneficiat de mai multe eşalonări la plată a obligaţiilor fiscale, iar de-a lungul
timpului organele fiscale au luat diverse măsuri pentru executarea creanţelor, respectiv au fost emise
popriri pe conturile societăţii şi ale unor terţi, a fost dispusă măsura sechestrului asigurator asupra
unor bunuri şi au fost organizate licitaţii pentru valorificarea acestora, s-a încheiat un contract de
ipotecă mobiliară autentificat prin încheierea din 1483/4.04.2017, aşa încât nu se poate reţine că a
existat o pasivitate a reclamantului în ceea ce priveşte situaţia obligaţiilor fiscale.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveste fapta ilicita şi
reaua credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de
drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (2)1 din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanţă cu dispoziţiile legale.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pentru angajarea răspunderii solidare nu este
suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii
debitoare şi calitatea de asociat a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente
necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015
impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în
care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina
organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.
Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la
momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul
procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că
decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele
pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul
determinat de lege, folosind doar prezumţii.
Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor
administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul
fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
Or, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt
pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Nici argumentul suplimentar adus de organul de control, prin decizia administrativă emisă de Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, respectiv "conduita pasivă" a reclamantului
manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului
de stat şi permiterea acumulării de majorări/dobânzi/penalităţi de întârziere, nu poate fi reţinut, în
condiţiile în care nu s-a dovedit reaua credinţă a acestuia, această "conduită pasivă" nefiind
suficientă pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de
procedură fiscală.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată prin analiza
completă a materialului probator administrat şi prin interpretarea şi aplicarea judicioasă a
dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în
măsură să conducă la reformarea acesteia.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită susţinerea recurentei

potrivit căreia nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru că nu se află în culpă
procesuală, în primul rând pentru că în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. partea
care a pierdut procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată indiferent de atitudinea sa
procesuală în cursul judecăţii, cu excepţia recunoaşterii pretenţiilor reclamantului la primul termen
de judecată, în condiţiile art. 454 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, pentru că norma legală nu
face nicio distincţie referitoare la tipul cheltuielilor, fiind suficient ca acestea să fie efectuate în cursul
şi în interesul procedurii judiciare.
În ceea ce priveşte solicitarea de reducere a acestor cheltuieli, Înalta Curte va avea în vedere
dispoziţiile Deciziei nr. 3 din 20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din
C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488
alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond
s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii
cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat
procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..",
motiv pentru care această critică nu poate fi primită.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs
Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reţinând că nu sunt întrunite motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc.
civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările
şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor

de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art.
453 din C. proc. civ. şi o va admite.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor

Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 265 din 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel
Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele-pârâte să achite intimatului-reclamant A. suma de 2.500

RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei
instanţei.
ROMÂNIA
Decizia nr. 5503
Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2021
1. Acţiunea judiciară
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal,
reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov
şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe
să dispună anularea Deciziei nr. 2990/11.03.2019 emisă de
care o va pronunţa
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi a Deciziei de
angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de A.J.F.P. Braşov
- Serviciul de Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice, precum şi
exonerarea acestuia de plata, în solidar cu B. S.R.L., a presupuselor obligaţii fiscale în cuantum de
5.630.904 RON. De asemenea, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare
nr. x/15.11.2018 emisă de A.J.F.P. Braşov, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
2. Soluţiile pronunţate de instanţa de fond
2.1. Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă de la
termenul de judecată din data de 23.04.2019, a dispus suspendarea executării Deciziei de angajare
a răspunderii solidare nr. x/15.12.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Braşov.
a admis acţiunea
2.2. Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 77 din 25.06.2019,
reclamantului, a anulat Decizia nr. 2990/11.03.2019 emisă de Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia de angajare a
răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de A.J.F.P. Braşov - Serviciul
de Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice, a exonerat reclamantul de plata,
în solidar cu B. S.R.L., a obligaţiilor fiscale în cuantum de 5.630.904 RON şi a obligat pârâtele să
plătească reclamantului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov atât
în nume propriu cât şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, care a solicitat
casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
recurenta a prezentat conţinutul actelor administrative deduse judecăţii, istoricul litigiului şi a
susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu
privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
* Contrar celor reţinute de prima instanţă, sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 25
alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului. În concret, sunt dovedite
atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil cât şi reaua-
credinţă a administratorului a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la
scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Având în vedere pasivitatea intimatului, prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi

îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege, se constată că acesta nu a manifestat diligenţa unei
persoane de bună-credinţă.
Decizia de angajare a răspunderii intimatului cuprinde, pe larg, descrierea faptelor pe care s-au
bazat organele de executare silită la adoptarea acestei măsuri. Emitentul actului aflat în discuţie a
avut în vedere toate dispoziţiile legale aplicabile în materie, dar şi atitudinea reprezentanţilor
societăţii debitoare care au refuzat să colaboreze cu organele fiscale.
Asociaţii sunt responsabili faţă de societate pentru stricta îndeplinire a obligaţiilor şi pentru
gestionarea resurselor financiare şi materiale ale acesteia.
Reaua-credinţă a intimatului rezultă din împrejurarea că nu a efectuat niciun demers pentru

achitarea obligaţiilor fiscale restante în legătură cu care au fost întreprinse măsuri de executare
silită, nu a formulat contestaţie administrativă împotriva titlului de creanţă şi nu a solicitat eşalonarea
la plată a obligaţiilor fiscale. Acest comportament fiscal încalcă prevederile art. 20 alin. (1) şi art. 28
alin. (1) din Codul de Procedură Fiscală, precum şi pe cele ale art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale.
Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că intimatul, în calitate de asociat, avea obligaţia să
depună diligenţe în vederea evitării blocajelor economice şi să nu continue o activitate comercială
care producea prejudicii pentru bugetul de stat.
* Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut prin acţiunea
reclamantului, deoarece a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, fără să
existe un astfel de petit.
Intimatul A. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru

apărările prezentate la dosar.
5.1. Consideraţii generale
Aşa cum s-a menţionat la pct. 1 al prezentei decizii, controlul judiciar declanşat de intimat are ca
obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 2990/11.03.2019 prin care recurenta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Braşov a respins contestaţia administrativă, precum şi a Deciziei de
angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de A.J.F.P. Braşov - Serviciul de Colectare
şi Executare Silită Persoane Juridice pentru suma de 5.630.904 RON.
Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului, a anulat actele anterior nominalizate şi a exonerat
partea de plata sumei de 5.630.904 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că măsura de angajare a
răspunderii solidare a reclamantului, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Noul C.
proc. civ..fiscală, este nelegală, în raport de următoarele aspecte:
- emitentul Deciziei de angajare a răspunderii solidare deduse judecăţii a respectat dispoziţiile art.
9 şi art. 26 din Codul de Procedură Fiscală, deoarece a procedat la audierea intimatului înainte de
adoptarea actului de impunere şi a pus la dispoziţia părţii documentele care au stat la baza măsurii;
- debitul menţionat în decizia anterior arătată nu concordă cu obligaţia de plată stabilită în sarcina
societăţii B. S.R.L., potrivit Deciziei de impunere nr. x/18.12.2017 emise de A.J.F.P. Covasna
(respectiv suma de 3.699.091 RON) şi pentru care au fost dispuse măsuri asigurătorii, conform
Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/18.12.2017 emise de A.J.F.P. Covasna;
- decizia de angajare a răspunderii solidare analizată nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute

de art. 26 alin. (4) lit. c), d) şi e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin
faptul că, în raport cu neconcordanţele arătate, în cuprinsul acesteia nu se menţionează în mod clar
şi lipsit de echivoc cuantumul şi natura sumelor datorate de societatea B. S.R.L., termenul în care
reclamantul în calitate de persoană răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal
B. S.R.L., motivele de fapt ale angajării răspunderii reclamantului, în acord cu temeiul legal al
angajării răspunderii, şi nici opinia organului fiscal motivată în fapt şi în drept cu privire la punctul
de vedere al reclamantului;
- decizia în discuţie nu este motivată în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură
fiscală, dispoziţii legale reţinute ca temei al angajării răspunderii solidare a reclamantului; emitentul
actului nu a menţionat motivele pentru care a reţinut faptul că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă
în neîndeplinirea obligaţiei de declarare şi de executare voluntară a creanţelor fiscale certe, lichide
şi exigibile;
- reaua - credinţă a reclamantului nu poate fi nici prezumată raportat la faptul că partea cunoştea
că societatea are datorii scadente la bugetul de stat şi nu a făcut demersuri pentru achitarea
acestora, eventual eşalonat, conform prevederilor OPANAF nr. 90/2016;
- intimatul nu se încadrează în dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, întrucât
nu a avut calitatea de administrator al societăţii debitoare.
Înalta Curte împărtăşeşte soluţia judecătorului fondului cauzei.
5.2. Reevaluând ansamblul materialului probator administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale
incidente şi răspunzând la criticile formulate în cadrul memoriului de recurs, subsumate motivului
de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar şi la apărările
prezentate în cadrul întâmpinării depuse la dosar, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 366342/15.11.2018 emisă de recurenta A.J.F.P. Braşov - Serviciul de Colectare şi
Executare Silită Persoane Juridice s-a decis angajarea răspunderii solidare a intimatului A. în vederea
realizării, în tot, a creanţelor fiscale ale societăţii B. S.R.L., în limita sumei de 5.630.904 RON,
stabilindu-se, totodată, că pentru obligaţiile fiscale restante ale debitoarei B. S.R.L. mai răspund în
solidar şi numiţii C. şi D..
În considerentele deciziei anterior arătate s-a menţionat faptul că societatea B. S.R.L. figurează la
data de 15.11.2018 cu obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat al statului în sumă
totală de 5.630.904 RON, obligaţii compuse din 4.270.242 RON debite, având termen de plată
05.02.2018 şi 1.360.662 RON penalităţi de întârziere. Asociatul societăţii, A., avea cunoştinţă despre
datoriile societăţii din actele de executare ce i-a fost comunicate în condiţiile legii, dar nu a depus
diligenţele necesare pentru plata acestora, manifestând dezinteres total, motiv pentru care sunt
îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c)
şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Prin Decizia nr. 2990/11.03.2019, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov
a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de intimat împotriva deciziei privind angajarea
răspunderii solidare
Recurentele susţin că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că Decizia de angajare a
răspunderii solidare a intimatului nu este motivată cu respectarea cerinţelor impuse de prevederile
art. 26 alin. (4) lit. c), d) şi e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Critica recurentelor este nefondată.
Conform dispoziţiilor normative anterior enunţate, decizia de atragere a răspunderii solidare trebuie
să cuprindă: c) cuantumul şi natura sumelor datorate; d) termenul în care persoana răspunzătoare
trebuie să plătească obligaţia debitorului principal; e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării
răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere
al persoanei.
Verificând conţinutul deciziei contestate, instanţa de control judiciar reţine la rândul său faptul că
emitentul acesteia nu a menţionat în mod explicit cuantumul şi natura sumelor datorate de
societatea debitoare B. S.R.L., termenul în care intimatul, în calitate de persoană responsabilă, avea
obligaţia să plătească creanţa, motivele de fapt ale angajării răspunderii intimatului, în acord cu
temeiurile juridice ale acestei măsuri, dar nici opinia organului fiscal motivată în fapt şi în drept cu
privire la punctul de vedere exprimat de intimat prin adresa nr. x/10.10.2018.
Recurentele menţionează că sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 25 alin. (2) lit. c)
şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului. Mai precis, sunt probate atât faptul
existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil cât şi reaua-credinţă a
administratorului a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a
Critica recurentelor este nefondată.
Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:
"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului
cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…)

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."
Aşa cum rezultă din certificatul constatator emis de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Braşov, intimatul A. nu a avut calitatea de administrator al societăţii B. S.R.L., ci doar pe
cea de asociat în această societate, cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 32,5%. Prin
urmare, contrar celor susţinute de recurente, acestuia nu îi incumbă obligaţiile prevăzute de
dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală şi nu îi poate fi angajată răspunderea solidară în baza art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul
Procedură Fiscală sau în temeiul art. 72 şi 73 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Din interpretarea prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
Procedură Fiscală, rezultă faptul că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru
obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ
două condiţii:
- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale
ale societăţii;
- existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.
Contrar celor reţinute de recurente în deciziile contestate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile mai sus enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimatului pentru
obligaţiile de plată restante ale debitoarei insolvabile B. S.R.L., în raport de următoarele argumente:
Răspunderea administratorilor/asociaţiilor nu operează în mod automat atunci când pasivul societăţii

nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situaţia în care organul fiscal face dovada că
administratorii/asociaţii au provocat starea de insolvabilitate prin săvârşirea în mod culpabil a
faptelor expres şi limitativ prevăzute în art. 25 alin. (2) Legea nr. 207/2015 privind Codul de
Procedură Fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârşite. Or, din actele
dosarului nu rezultă faptul că intimatul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce
insolvabilitatea societăţii B. S.R.L.
De altfel, în decizia contestată emitentul nu îi impută, în concret, intimatului nicio faptă ilicită, ci se
rezumă să prezinte situaţia fiscală a societăţii debitoare şi să afirme faptul că partea a acţionat cu
rea-credinţă prin nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii. Or,
reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea
rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelui rezultat prin acţiunile sau inacţiunile ei, contrar celor
susţinute de autorităţile recurente.
Aşadar, în decizia analizată nu se prezintă în concret care sunt faptele săvârşite de intimat care au
determinat starea de insolvabilitate a societăţii debitoare, legătura dintre prejudiciu şi faptele ilicite,
precum şi vinovăţia acestuia.
După cum s-a arătat anterior, intimatul a deţinut doar calitatea de asociat în cadrul societăţii B.
S.R.L, cu o participaţie de 32,5% din părţile sociale ale acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare: "Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de
stipulaţie contrară în actul constitutiv."
În condiţiile în care recurentul nu a avut calitatea de administrator al S.C. E. S.R.L., nu ar fi putut

reprezenta în mod legal societatea în raporturi juridice cu scopul de a nu declara sau a nu plăti
obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare.
Conform prevederilor art. 71 alin. (1) din actul normativ anterior arătat, administratorii care au
dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în
mod expres.
Instanţa de control judiciar constată că recurentul nu a primit de la administratorul societăţii

debitoare dreptul de a reprezenta societatea, pentru a se putea reţine că acesta, cu rea-credinţă,
nu a declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale ale societăţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din aceeaşi lege, fiecare parte socială da dreptul la un vot.
Ca atare, cele 32,5% părţi sociale deţinute de intimat în societate nu i-ar fi conferit posibilitatea de
a lua decizii în numele acesteia, în lipsa acordului celorlalţi asociaţi.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile
art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările
şi completările ulterioare.
În fine, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondată şi critica referitoare la acordarea
cheltuielilor de judecată. Prin cererea introductivă de instanţă, intimatul a solicitat obligarea părţilor
adverse la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxele judiciare, iar acţiunea acestuia a fost
admisă.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de casare reglementat de prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu,
cât şi pentru Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr.
77/F/2019 din 25 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ
şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2021.
ROMÂNIA
Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal,
sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Craiova solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună
anularea Deciziei nr. CRR-REG x/2.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei administrative
formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/4.12.2017 emise de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
1.2. În raport de precizarea de acţiune formulată de reclamant, la termenul de judecată din data de
15.02.2019, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâte a Administraţiei Judeţene
a Finanţelor Publice Olt, a numitei B. şi a Casei de Insolvenţă C. (lichidatorul debitoarei S.C. D. SRL).
Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 169 din
a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Decizia nr. CRR-REG
17.04.2019,
x/2.04.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Craiova, precum şi Decizia nr. OTG- DEC-x/4.12.2017 emisă de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume
propriu cât şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, care a solicitat casarea
acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu
* Contrar concluziei primei instanţe, răspunderea solidară, reglementată de prevederile art. 25 din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, poate fi angajată împotriva a doi debitori.
Pe acest aspect, prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 1443 din C. civ. care se referă la conţinutul
obligaţiei solidare, precum şi la efectele acesteia.
* Cea mai mare parte a debitului pentru care s-a angajat răspunderea solidară prin decizia
contestată în cauză provine din Decizia de impunere nr. x/10.05.2016 care a fost emisă în urma
controlului efectuat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt la S.C. D. S.R.L. în urma
unei inspecţii fiscale ce a vizat perioada 1.01.2007 - 31.03.2010 pentru impozit pe profit şi perioada
1.01.2007 - 30.09.2011, adică în mare parte tocmai perioada în care intimatul A. a deţinut calitatea
de administrator şi a condus activitatea societăţii.
*Reaua-credinţă a intimatului A. este dovedită de comportamentul său fiscal, deoarece acesta a

acţionat în mod conştient în scopul diminuării impozitelor şi taxelor cuvenite bugetului de stat şi
obţinerii de rambursări de TVA pe seama acestuia.
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că pe parcursul derulării procedurii de insolvenţă sub care se
afla societatea debitoare, intimatul, în calitate de administrator special al acesteia, a dispus virarea
sumei de 2.558.800 RON din patrimoniul societăţii în contul său. Această operaţiune juridică a fost
anulată definitiv prin sentinţa civilă nr. 205/2014 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a,
contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012. Această împrejurare probează reaua-credinţă
a intimatului care a avut reprezentarea rezultatului negativ al faptei sale şi a urmărit obţinerea
acestuia.
*Instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.
OTG- DEC-x/4.12.2017 nu a fost motivată corespunzător de către emitentul său. Astfel, fapta
încadrată în prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
Fiscală este aceea că intimatul, în calitate de administrator al S.C. D. S.R.L., nu a declarat şi nu a
achitat obligaţiile fiscale aferente perioadei controlate, stabilite prin Decizia de impunere nr.
x/10.05.2016. Fapta încadrată în dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. e) din acelaşi normativ este aceea
că intimatul a înregistrat în contabilitatea societăţii facturi fiscale care nu îndeplineau calitatea de
documente justificative ceea ce a determinat rambursarea unor sume de bani de la bugetul general
consolidat al statului fără ca acestea să fie cuvenite societăţii debitoare. În fine, fapta încadrată în
prevederile art. 25 alin. (21) din legea în discuţie este aceea că obligaţiile fiscale restante ale
societăţii debitoare s-au acumulat în perioada în care intimatul a avut calitatea de administrator. În
plus de aceasta, în perioada de insolvenţă şi reorganizare a societăţii debitoare, intimatul nu s-a
conformat obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare (aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei
nr. 106/16.02.2015) şi s-a sustras de la plata unor obligaţii fiscale, dispunând virarea sumelor de
bani din patrimoniul societăţii în contul său. Or, dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 stabilesc
în sarcina mandatarului, administrator al societăţii, obligaţia de a-şi îndeplini mandatul cu bună-
credinţă.
4.1. Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinări, precum note scrise în care au invocat excepţia nulităţii
recursului, întrucât au apreciat că acesta nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, intimaţii au solicitat respingerea
recursului, ca nefondat, în raport de apărările prezentate la dosar.
4.2. Recurenta a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.
5.1. Referitor la excepţia nulităţii recursului
Intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât acesta nu cuprinde veritabile critici de
nelegalitate ce pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct.
8 din C. proc. civ.
Înalta Curte va respinge excepţia, având în vedere faptul că memoriul de recurs cuprinde critici cu
privire la soluţia pronunţată de prima instanţă în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, art. 1443 din C. civ., art. 72 şi
art. 73 din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990.
5.2. Referitor la recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în
întâmpinările intimaţilor şi în notele scrise, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele
şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum s-a prezentat la pct. 1 din decizia de faţă, intimatul A. a supus controlului instanţei
specializate:
- Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/04.12.2017 emisă de Administraţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Olt;
- Decizia nr. CRR-REG x/2.04.2018 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată
împotriva actului administrativ fiscal anterior menţionat.
Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat actele administrative deduse judecăţii,
reţinând, în esenţă, că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/04.12.2017 emisă
de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt nu este motivată corespunzător. Astfel, deşi au
existat doi administratori ai S.C. D. S.R.L., pe perioade de timp diferite, răspunderea acestora a fost
stabilită global, cu aceeaşi motivare, fără a se nominaliza obligaţiile care incumbau fiecăruia dintre
aceştia şi fără a se analiza în concret fiecare dintre cele trei cazuri de răspundere solidară, cu
precizarea condiţiilor acestora şi, în mod special, a relei-credinţe raportat la conţinutul fiecăruia.
În plus de aceasta, instanţa de fond a concluzionat în sensul că organul fiscal nu a probat

împrejurarea că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, în scopul de a prejudicia interesele S.C. D.
S.R.L..
Înalta Curte nu poate împărtăşi soluţia pronunţată de Curtea de Apel.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când
el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său în consideră justificat.
Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea
este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după
natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi
neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate
substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.
Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor

administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat
şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză,
motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis
actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.
Motivarea insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu lipsa motivării actului
administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.
Conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
Fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt şi temeiurile de drept pentru
care a fost emis.
Concluzia primei instanţe în sensul că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-
x/4.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt nu este motivată
corespunzător în fapt şi în drept este eronată.
În concret, în cuprinsul acesteia s-a arătat faptul că intimatul A. a avut calitatea de administrator al
S.C. D. S.R.L. de la momentul constituirii sale până în data de 23.03.2010, iar intimata B. a avut
calitatea de administrator al aceleiaşi societăţi în perioada 23.03.2010 - 18.02.2015. De asemenea,
au fost individualizate etapele parcurse în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014 de către
societate şi s-a menţionat faptul că debitele restante ale acesteia provin din:
- declaraţii fiscale depuse pe propria răspundere la organul fiscal în perioada 25.01.2012 -

25.03.2015 (321.544 RON);
- procesul-verbal de contravenţie nr. x/2014 prin care s-a aplicat amenda contravenţională în sumă
de 250 RON;
- decizia de impunere nr. x/10.05.2016, prin care s-a stabilit un debit în cuantum de 30.067.493
RON, reprezentând impozit pe profit (pentru perioada 1.01.2007 - 31.03.2010) şi taxa pe valoarea
adăugată (pentru perioada 1.01.2007 - 30.09.2011);
- decizia de impunere nr. x/2016, prin care s-a stabilit un debit în cuantum de 216.418 RON.
În plus de aceasta, în cuprinsul deciziei s-au precizat următoarele aspecte:
- faptele ilicite sunt: restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat
fără ca acestea să fie cuvenite debitorului, diminuarea bazei impozabile avută în vedere la calculul
impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată, rezultând astfel obligaţii de plată care nu au
fost declarate la termenele legale şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii aflată
în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014;
- vinovăţia constă în intenţia de a frauda bugetul de stat prin sustragerea de la declararea/plata

obligaţiilor fiscale exigibile, urmărirea şi determinarea obţinerii de foloase necuvenite prin solicitarea
rambursării unor sume de bani de la bugetul general consolidat al statului fără ca acestea să fie
convenite;
- prejudiciul adus bugetului de stat ca urmare a insolvabilităţii societăţii, neachitării obligaţiilor fiscale
restante pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei este de 30.605.705 RON;
- legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită şi prejudiciul cauzat este data de vinovăţia
dovedită de nedeclararea, neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă, solicitarea rambursării unor
sume de bani necuvenite şi paguba adusă bugetului de stat.
Temeiurile juridice nominalizate în cadrul deciziei analizate sunt: art. 25 alin. (2) lit. d) şi f) şi (2 1)
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
În fine, în decizia de angajare a răspunderii solidare dedusă judecăţii s-a arătat faptul că reaua-
credinţă a foştilor administratori B. şi A. este demonstrată în actele de control întocmite şi în
comportamentul manifestat pe parcursul desfăşurării procedurii insolvenţă (administratorul special
A. a virat în conturile personale diverse sume de bani aflate în patrimoniul societăţii debitoare.
În consecinţă, în raport de aspectele de fapt şi de drept anterior prezentate, instanţa de control

judiciar apreciază că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/4.12.2017 a fost
emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt cu respectarea principiului motivării actului
administrativ fiscal.
În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră că prima instanţă a încălcat principiul rolului activ al
judecătorului, reglementat de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., în raport de argumentele ce vor fi
prezentate în continuare.
Conform alin. (2) din norma anterior indicată:
"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul
pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul
este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral s-au înscris, să pună în dezbaterea acestora orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să
dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de
lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. "
Or, în speţa de faţă, judecătorul fondului cauzei nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 13 din Legea
întrucât nu a solicitat recurentei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt documentaţia care
a stat la baza emiterii Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/4.12.2017.
În concret, instanţa trebuia să ceară emitentului actului administrativ-fiscal să prezinte:
- declaraţiile fiscale depuse pe propria răspundere la organul fiscal în perioada 25.01.2012 -

25.03.2015, pe baza cărora s-a stabilit debitul în sumă de 321.544 RON;
- procesul-verbal de contravenţie nr. x/2014, prin care s-a aplicat amenda contravenţională în sumă
de 250 RON;
- dovezi privind rămânerea definitivă a deciziei de impunere nr. x/10.05.2016, prin care s-a stabilit
un debit în cuantum de 30.067.493 RON, precum şi a deciziei de impunere nr. x/2016, prin care s-
a stabilit un debit în cuantum de 216.418 RON.
- sentinţa de deschidere a procedurii generale a insolvenţei debitoarei S.C. D. S.R.L. pronunţată de

Tribunalul Olt;
- sentinţa nr. 167/04.03.2013 pronunţată de Tribunalul Olt prin care a fost confirmat planul de
reorganizare al societăţii debitoare pe o perioadă de 3 ani;
- Sentinţa nr. 205/7.04.2014 prin care Tribunalul Olt a constatat nulitatea plăţilor în sumă de
2.588.800 RON efectuate ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, în perioada 8.08.2012 -
31.12.2013 de către S.C. D. S.R.L. către asociatul A..
În lipsa acestei documentaţii, instanţa de primă jurisdicţie nu a efectuat o veritabilă cercetare a

fondului cauzei, ci doar s-a limitat să concluzioneze în sensul că actul administrativ fiscal dedus
judecăţii nu este motivat, iar emitentul acestuia nu a făcut dovada relei-credinţe a intimatului A.
fără, însă, să se raporteze la aspectele prezentate în decizia de angajare a răspunderii solidare şi în
probele aflate la dosar.
Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt
corect examinate de către instanţă, care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen
efectiv al mijloacelor de probă şi argumentelor invocate de părţi.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte apreciază că se impune
admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe
care urmează să solicite documentaţia anterior individualizată şi să analizeze dacă sunt îndeplinite
condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului A..
În plus de aceasta, în întâmpinarea formulată la instanţa de fond (fila x, volum 3), recurenta a
menţionat următoarele:
"cât priveşte faptul că suma la care se referă Decizia de angajare a răspunderii solidare este aceeaşi
cu cea din decizia referitoare la celălalt administrator al societăţii, acest lucru este perfect normal,
având în vedere caracterul de solidaritate al răspunderii, reglementat de art. 25 din Legea nr.
207/2015."
La filele x volumul 4 dosar fond, se află Decizia nr. CRR-REG.x/2.04.2018 privind soluţionarea
contestaţiei formulate de către B. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. OTG-
DEC-x/4.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.
În această situaţie, instanţa de trimitere trebuie să solicite intimatei B. să depună la dosar Decizia
de angajare a răspunderii solidare nr. OTG- DEC-x/04.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Olt şi să precizeze dacă a contestat în instanţă legalitatea celor două acte
administrative anterior enunţate, iar în caz afirmativ să depună relaţii cu privire la soluţia pronunţată
de instanţa de contencios administrativ.
În raport cu această soluţie, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlaltor critici
de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţa de trimitere cu ocazia judecării
cauzei.
raportat la art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată
şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume propriu, cât şi
pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 169/2019 din
17 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2021.
SE TRIMITE SPRE REJUDECARE LA FOND, NU ADMITE PRETENTIILE ANAF!
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200104#highlight=R%C
4%83spundere%20solidar%C4%83##
ROMÂNIA
Decizia nr. 3287
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civiă, de contencios administrativ
şi fiscal la data de 25.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii:
- anularea deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 79/31.10.2018, emisă de către DGRFP Cluj-
Napoca - Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor împotriva Deciziilor de Angajare a
Răspunderii Solidare;
- anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/2.05.2018,

emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili
Mijlocii;
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul
litigiu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-
Napoca a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, iar
acesta din urmă a formulat cerere de abţinere de la soluţionarea litigiului.
2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 13 mai 2019, au fost respinse atât cererea de abţinere formulată de judecătorul
învestit cu soluţionarea cauzei, cât şi cererea de recuzare depusă de pârâta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.
Prin sentinţa nr. 102/CA/2019-PI din 24 mai 2019, Curtea de Apel Oradea,
secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea
formulată de reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Cluj-
Napoca - Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor împotriva Deciziilor
de Angajare a Răspunderii Solidare şi DGRFP Cluj-Napoca - Administraţia
pentru Contribuabili Mijlocii.
A anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 79/31.10.2018 emisă de către DGRFP Cluj-Napoca
- Comisia de Analiză a Soluţionării Contestaţiilor împotriva Deciziilor de Angajare a Răspunderii
Solidare.
A anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.05.2018, emisă
de către DGRFP Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii.
De asemenea, a obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca la plata
sumei de 4524,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva încheierii din 13 mai 2019, precum şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă, au
promovat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi
Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, prin Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)
pct. 8 din C. proc. civ.
Pârâtele au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii prin care cererea sa de recuzare a fost
respinsă, precum şi a hotărârii prin care a fost soluţionat fondul cauzei şi, urmare a rejudecării
procesului, respingerea acţiunii formulate de reclamant, ca nefondată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că judecătorul care a pronunţat încheierea din data de
13.05.2019, prin care a fost soluţionată cererea de recuzare, nu a observat temeiul identic al actelor
administrative care au făcut obiectul analizei în dosar nr. x/2017 al Curţii de Apel Oradea, privind
răspunderea solidară a reclamantului, ca administrator statutar al debitoarei fiscale insolvente "B."
S.R.L., cu cel al actelor administrativ-fiscale contestate în cadrul litigiului pendinte.
Măsurile asigurătorii luate asupra patrimoniului acestuia, menţionează recurentele, contestate în

litigiul anterior, sunt cele care au prefigurat emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a
reclamantului, deci scopul şi cauza tuturor actelor administrative emise sunt identice.
Astfel, în contextul în care reclamantul a înţeles să invoce explicit soluţia dată în litigiul anterior, iar
judecătorul litigiului pendinte a formulat cerere de abţinere, recurentele susţin că starea de
incompatibilitate a acestuia din urmă era evidentă.
Referitor la fondul cauzei, recurentele au criticat hotărârea pronunţată de prima instanţă,

menţionând că anularea actului administrativ se întemeiază pe interpretarea şi aplicarea greşită a
normelor de drept material incidente.
În cadrul motivelor de recurs s-a menţionat că argumentele şi înscrisurile depuse în probaţiune de

pârâte nu au fost luate în considerare de către judecătorul fondului, deşi reclamantul înstrăinase în
dauna creditorului fiscal două mijloace de transport în cursul anului 2017, pe care le-a sustras de la
urmărirea silită.
În plus, au precizat recurentele, judecătorul fondului nu a avut în vedere nici faptul că prin analiza
balanţei de verificare aferentă lunii octombrie 2017 s-a constatat că acesta nu a înregistrat în
evidenţele specifice ale societăţii administrate obligaţiile de plată stabilite prin Decizia de impunere
nr. x/2017, deşi simpla lor contestare nu înlătură această obligaţie.
De asemenea, recurentele au mai învederat că instanţa de fond nu a avut în vedere nici împrejurarea
că reclamantul nu a efectuat nicio formalitate în vederea deschiderii procedurii insolvenţei, fapt care
denotă evidenta sa rea-credinţă în calitate de administrator statutar şi societar, iar valorizarea
soluţiei pronunţate în dosar nr. x/2018 de Curtea de Apel Oradea, referitoare la creanţele fiscale, ca
o prezumţie legală aproape irefragabilă, a fost făcută într-o manieră incorectă în contextul în care
hotărârea nu este definitivă, iar anularea în sine a creanţelor a fost parţială.
Intimatul-reclamant nu s-a prezentat în instanţă la termenul stabilit pentru judecarea recursului şi
nici nu a depus întâmpinare sau note scrise prin intermediul cărora să formuleze apărări.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Analizând sentinţa atacată, precum şi încheierea dată în cauză la data de 13.05.2019, în Camera de
Consiliu, prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la
criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru
considerentele ce succed:
Preliminar, având în vedere cronologia soluţionării cererii de recuzare formulată de pârâta DGRFP
Cluj-Napoca şi a cererii introductive formulate de către reclamant, precum şi împrejurarea că, atât
încheierea din data de 13 mai 2019, cât şi sentinţa prin care a fost soluţionat fondul cauzei au fost
atacate cu recurs de către recurentele-pârâte, Înalta Curte urmează a proceda la analizarea criticilor
formulate împotriva acestora în ordinea în care hotărârile au fost pronunţate.
Prin urmare, în ceea ce priveşte încheierea din data de 13 mai 2019, prin care a fost respinsă cererea
de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea litigiului pe fond, instanţa de recurs reţine că
judecătorul cererii a apreciat corect asupra inaplicabilităţii în cauză a cazului de incompatibilitate
prevăzut de art. 41 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, în cauză nu subzistă nici chiar interdependenţa dintre actele administrative reprezentate de
decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/02.05.2018 şi decizia de instituire a măsurilor
asigurătorii nr. x/03.11.2017, ambele fiind emise în proceduri distincte, având deci individualitate
proprie, în pofida faptului că singurul element comun al acestora este reprezentat de reclamantul
A..
În plus, nu este de neglijat împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată
într-un litigiu precedent, pentru lipsa motivelor care constituie temeiul de fapt al acesteia, de acelaşi
judecător desemnat să soluţioneze şi cererea de anulare a deciziei de angajare a răspunderii solidare,
astfel încât antepronunţarea judecătorului nu poate fi evocată cu succes, aceasta activându-se doar
în condiţiile în care, teoretic, ar fi avut loc o veritabilă analiză a situaţiei faptice şi a normelor de
drept aplicabile, cu privire la fondul şi nu la forma actului administrativ.
Prin urmare, cererea de recuzare a fost judicios respinsă de către judecătorul care a procedat la
analizarea acesteia.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de recurs reţine că, în esenţă, prima instanţă a precizat
că dispoziţiile art. 25 Codul de procedură fiscalălă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina
administratorului, ci dimpotrivă, impune probarea relei-credinţe, existenţa acesteia constituind una
dintre cele două condiţii prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii solidare a
administratorului.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut ca fiind în favoarea reclamantului sentinţa nr. 130/2018
pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. x/2018 şi sentinţa civilă nr. 118/2018 pronunţată
de aceeaşi instanţă în dosar nr. x/2017, ambele nedefinitive la momentul soluţionării în fond a
litigiului pendinte, prin care a fost anulată creanţa fiscală principală, în cuantum de 10.482.645 RON,
stabilită în sarcina societăţii B. S.R.L. prin decizia de impunere xnr. 101/30.05.2017, respectiv prin
care s-a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2017.
Apreciind că nu se poate susţine cu just temei că reclamantul a fost de rea-credinţă prin neachitarea
datoriilor fiscale sau prin nedeclararea insolvenţei şi că până la definitivarea litigiilor administrativ-
fiscale menţionate nu se cunoaşte valoarea totală a obligaţiilor fiscale eventual datorate de
societatea al cărei administrator este reclamantul, creanţa fiscală nefiind certă, lichidă şi exigibilă,
cuantumul acesteia determinând deschiderea procedurii insolvenţei, instanţa de fond a validat
susţinerile reclamantului, în sensul că demersul său judiciar privind anularea deciziei de impunere
lasă provizoriu fără interes formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, procedând
astfel la admiterea acţiunii cu consecinţa anulării deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei
de angajare a răspunderii solidare contestate.
Contextualizând cadrul factual avut în vedere de către instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, la
momentul pronunţării sentinţei atacate, sentinţa nr. 130/CA/2018 pronunţată de Curtea de Apel
Oradea, prin care a fost anulată în parte creanţa fiscală impusă societăţii B. S.R.L. prin decizia de
impunere xnr. 101/2017, respectiv pentru suma de 10.482.645 RON reprezentând contribuţii sociale
obligatorii, din totalul de 16.609.278 RON înregistrat în evidenţele fiscale la data de 02.05.2018
când a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare, nu era definitivă, termenul stabilit
pentru judecarea recursurilor declarate împotriva acesteia de către organele fiscale pârâte în cauză
fiind 09.06.2021.
Importanţa cuantumului obligaţiei fiscale a societăţii debitoare B. S.R.L. al cărei administrator este
reclamantul, din care decurge evident şi dimensiunea atragerii răspunderii solidare a acestuia, în
temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, nu poate fi negată, în
economia soluţionării cauzei constituind un aspect esenţial.
Cu toate acestea însă, nu poate fi pus la îndoială caracterul cert, lichid şi exigibil al acestor obligaţii
fiscale ale societăţii debitoare, din moment ce decizia prin care au fost impuse constituie titlu
executoriu.
Prin urmare era necesar ca instanţa de fond să ia în considerare o eventuală temporizare a

soluţionării prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea
definitivă a litigiului în care a fost contestată decizia de impunere xnr. 101/30.05.2017, dată fiind
legătura de interdependenţă dintre cele două judecăţi, precum şi relaţia cauză-efect dintre acestea,
ţinând seama de împrejurarea că starea de insolvabilitate a societăţii al cărei administrator este
reclamantul, faţă de care s-a decis atragerea răspunderii solidare, a fost determinată, în principal,
tocmai de neplata acestor obligaţii fiscale, fapt care însă nu s-a întâmplat.
În atare condiţii, cum circumstanele faptice ale litigiului de faţă nu au fost elucidate de către instanţa
de fond, potrivit celor anterior menţionate, Înalta Curte precizează că se află în imposibilitatea
efectuării controlului de legalitate ale hotărârii atacate, fiind necesară, în vederea justei soluţionări
a cauzei, dezlegarea corectă a tuturor împrejurărilor de fapt, aspect care nu poate fi operat de către
instanţa de recurs.
În consecinţă, faţă de considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, constatând că maniera în

care prima instanţă a înţeles să soluţioneze cauza echivalează, practic, cu nesoluţionarea fondului,
în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,
Înalta Curte urmează a proceda la admiterea recursurilor declarate de către pârâte, cu consecinţa
casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu prilejul rejudecării, judecătorul fondului va avea în vedere soluţia definitivă ce se va pronunţa în

dosar nr. x/2018, sub aspectul întinderii obligaţiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L. şi va aprecia
asupra îndeplinirii în cauză a condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului,
având în vedere calitatea de administrator al societăţii anterior menţionate, ţinând seama şi de
prevederile legale conţinute de Legea nr. 31/1990 republicată, care enumeră printre obligaţiile
administratorilor şi cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile
legislative, de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii, obligaţia de a răspunde solidar faţă
de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.
conform art. 73 din aceeaşi lege, precum şi de principiilor statuate de Codul de procedură fiscală
referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.
De asemenea, instanţa de fond va aprecia asupra conduitei reclamantului intimat, respectiv dacă
aceasta se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei-credinţe, care,
în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este
bine, conform legii, elementele bunei-credinţe (bona fide) fiind reprezentate de valorile juridice
corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării
unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului şi va
stabili dacă eventuala pasivitate dovedită a reclamantului, contrară tuturor acestor elemente prin
raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite
de lege, respectiv inacţiunea/lipsa diligenţelor, nu se încadrează în sfera şi accepţiunea codului de
procedură fiscală, ca fiind calificată rea-credinţă, atât din perspectiva înstrăinării mijloacelor de
transport în anul 2017, fără ca sumele obţinute să revină societăţii căreia îi aparţineau pentru
stingerea obligaţiilor fiscal, cât şi a operaţiunilor de încasări şi plăţi, prin casă, efectuate după data
de 05.10.2017.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca
şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, prin Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva încheierii din 13 mai 2019 şi sentinţei nr.
102/CA/2019-PI din 24 mai 2019 ale Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.
SE TRIMITE SPRE REJUDECARE LA FOND, NU ADMITE PRETENTIILE ANAF!
ROMÂNIA
Decizia nr. 939

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanţă sub nr. x/2019, reclamantul A.
a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând anularea deciziei de angajare a
răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 şi a deciziei nr. 4023/23.07.2019 privind soluţionarea
contestaţiei administrative.

Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 110 din 1
noiembrie 2019,
a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu
cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi a anulat decizia
de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 emisă de pârâta
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi decizia nr. 4023/23.07.2019 privind
soluţionarea contestaţiei administrative, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Braşov.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a
declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată

pornind de la premise greşite, fiind întemeiată pe de o parte pe faptul că obligaţiile fiscale pentru
care a fost declarată insolvabilitatea societăţii au fost stabilite prin Decizia de impunere nr.
x/30.03.2018, iar pe de altă parte, pe faptul că "reclamantul consideră că nu avea obligaţia calculării
şi achitării obligaţiilor fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi impozit pe veniturile
jucătorilor, realizate din jocuri de noroc".
Existenţa Deciziei de impunere nr. x/30.03.2018 este un fapt neconstestat de părţi, iar caracterul
executabil al actului administrativ rezultă din dispoziţiile legale.
Prin Decizia nr. 371512/1/17.04.2019 s-a decis angajarea răspunderii reclamantului cu debitorul
insolvabil S.C. B. S.R.L., faţă de faptul că obligaţiile fiscale cu care această societate figurează ca
neachitate, depăşesc valoarea bunurilor şi veniturilor urmăribile identificate faptic şi evidenţiate
scriptic.
În urma măsurilor de executare silită întreprinse de reprezentanţii A.J.F.P. Braşov nu au fost

recuperate obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L.,
motiv pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate a societăţii prin procesul-verbal de
declarare a stării de insolvabilitate nr. x/05.11.2018, transmis prin poştă, cu scrisoare recomandată
cu confirmare de primire şi comunicat la data de 16.11.2018.
Astfel, analizând evoluţia nivelului obligaţiilor fiscale, cât şi vechimea acestora, rezultă că
administratorul şi asociatul societăţii a acţionat în interes propriu dispunând continuarea unei
activităţi care produce prejudicii pentru bugetul de stat, acţiuni care nu pot decât să conducă la
concluzia relei credinţe şi care de altfel au condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii.
Deşi a înregistrat venituri substanţiale şi disponibilităţi băneşti, agentul economic prin administrator
şi/sau asociat, cu rea credinţă, nu a achitat datoriile către bugetul consolidat al statului. Totodată,
cu rea-credinţă, administratorul şi asociatul debitoarei nu a achitat obligaţiile fiscale datorate
bugetului consolidat al statului, deşi din încasarea creanţelor ar fi trebuit să o facă.
Prin decizia de impunere nr. x/30.08.2018, au fost stabilite suplimentar obligaţii fiscale reprezentând
impozit pe profit stabilit suplimentar, respectiv impozitul pe veniturile jucătorilor realizate din jocuri
de noroc, pentru perioada 30.08.2013 - 30.06.2017, însă instanţa a reţinut în mod eronat faptul că
acest fapt ar face dovada lipsei relei credinţe a reclamantului.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea de către reclamant, în calitate de administrator al societăţii aflate

în stare de insolvenţă încă din luna martie 2018, a obligaţiei de a solicita instanţei competente
deschiderea procedurii insolvenţei.
Societatea se afla în stare de insolvenţă de 1 an şi 27 de zile prin raportare la data emiterii deciziei
de angajare a răspunderii solidare.
Omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei în termenul prevăzut de

Legea nr. 85/2014, este de natură a naşte o prezumţie de rea-credinţă în sarcina sa, care poate
fundamenta angajarea răspunderii solidare conform art. 25 din Noul C. proc. civ. Fiscală.
Astfel, organul fiscal a indicat că a condus la concluzia relei-credinţe continuarea activităţii care
producea prejudicii bugetului de stat şi care au condus la crearea stării de insolvabilitate a societăţii,
neîndeplinirea obligaţiei legale de cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei
pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării
de insolvabilitate, neachitarea obligaţiilor bugetare, nepunerea la dispoziţia organelor fiscale a
documentelor contabile.
Obligaţiile fiscale indicate în decizia contestată erau scadente începând cu luna martie 2018, fiind
acumulate până la data de 17.04.2019, în cunatum de 18.586.908 RON.
Or, faţă de faptul că în perioada în care reclamantul a avut calitatea de asociat şi administrator, deşi
obligaţiile fiscale erau scadente, în perioada intermediară au fost valorificate active, însă nu a achitat
nici parţial aceste obligaţii fiscale, rezultă că este probată reaua-credinţă a acestuia.
Cu privire la înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului, potrivit datelor
furnizate organului fiscal de către instituţiile care evidenţiază astfel de bunuri sau cele care rezultă
din bazele de date, rezultă că societatea debitoare nu figurează cu bunuri faţă de cele declarate în
bilanţ.
Astfel, comparând aceste date cu datele din bilanţul contabil depus de societate la 31.12.2017,
rezultă că sunt nelegale aspectele reţinute de către instanţa de fond.
În cuprinsul celor 2 acte administrativ-fiscale, organul fiscal şi structura cu atribuţii în soluţionarea

contestaţiei administrative au detaliat pe larg care au fost împrejurările de fapt care au condus la
concluzia necesităţii angajării răspunderii reclamantului, în calitate de administrator şi asociat al
societăţii debitoare, istoricul acestora, susţinut prin înscrisuri, neputând fi calificat drept "prezumţii",
acestea constituind probe.
Pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului este suficient a exista, ca formă de
vinovăţie, chiar şi culpa levis-neglijenţa, în condiţiile în care însăşi legea fiscală prevede, ca element
subiectiv, ca administratorul să fi acţionat cu rea-credinţă.
Cu atât mai mult, reaua credinţă este dovedită în cauză, în condiţiile în care, din modul de operare
al reclamantului rezultă că acesta a acţionat, în calitatea sa de administrator al societăţii debitoare,
cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, acesta prevăzând consecinţele nefaste ale inacţiunilor
sale (de a achita din datoria înregistrată faţă de bugetul consolidat de stat) şi, deşi nu le-a urmărit
(caracteristic intenţiei directe), le-a acceptat a se produce (caracteristic intenţiei indirecte), în mod
cumulativ (prin aceea că nu şi-a îndeplinit în timp util obligaţia legală de a solicita cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei.
Sintetizând: în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada nelegalităţii/netemeiniciei actelor

administrativ fiscale în discuţie, soluţia instanţei de fond de a le anula este nelegală.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, din realitatea evenimentelor, rezultată
pe baza probelor administrate în cauză, urmează să se constate faptul că sunt îndeplinite toate
condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) c) şi d) Cod.proc.fiscală, pentru angajarea
răspunderii solidare a reclamantului, fiind dovedite în cauză atât starea de insolvabilitate a societăţii
debitoare, cât şi reaua credinţă a acestuia a cărei atitudine omisivă a fost determinantă pentru
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară acestor elemente prin raportare la îndatorirea
asociatului şi administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege,
reclamantul nu au manifestat diligenţa unei persoane de bună credinţă, inacţiunea sa în sfera şi
accepţiunea codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, rea
credinţă.
Emiterea deciziei privind angajarea răspunderii solidare s-a realizat în conformitate cu prevederile
Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi în conformitate cu dispoziţiile
O.P.A.N.A.F nr. 127/2014.
Conform extrasului ONRC, a rezultat că reclamantul are calitatea de asociat şi administrator al

societăţii B. S.R.L. de la data de 12.04.2016 şi până în prezent.
Angajarea răspunderii solidare a reprezentanţilor statutari ai societăţii în temeiul art. 25 Codul de

procedură fiscală constituie un remediu la îndemâna organelor fiscale pentru recuperarea obligaţiilor
de plată restante ale debitorului declarat insolvabil.
Decizia de angajare a răspunderii solidare contestată de reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile

art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală.
Din documentele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare a
reclamantului A. cu debitoarea S.C. B. S.R.L., rezultând că există un prejudiciu (debitele pentru care
a fost declarată starea de insolvabilitatea a societăţii), o faptă ilicită reglementată de norma specială,
legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor
de plată la bugetul general consolidat), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpă levis
- neglijenţă, neexistând o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).
În consecinţă, în mod contrar celor reţinute de către instanţa de fond, sunt îndeplinite toate condiţiile
legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
cu modificările şi completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, fiind
dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi
reaua credinţă a asociatului/administratorului a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportat la
prevederile O.P.A.N.A.F. nr. 90/2016 societatea, prin reprezentant legal, avea posibilitatea de a
depune la sediul A.J.F.P. Braşov, cerere privind dosarul de eşalonare, în vederea stingerii obligaţiilor
fiscale datorate la bugetul general consolidat al statului, însă aceasta nu a făcut demersurile
necesare în vederea obţinerii acestei facilităţi.
În ceea ce priveşte lipsa dovedirii în cauză a relei credinţe reţinută în cauză de către instanţa de
fond, aceasta nu este întemeiată, iar instanţa de fond a pronunţat soluţia fără a avea în vedere acele
aspecte obiective care, în mod indirect, fac dovada îndeplinirii acestei condiţii.
Raportând aceste date legale şi doctrinare la împrejurările de fapt reieşite din probele depuse în
cauză, urmează să se reţină faptul că prin faptele sale reclamantul a provocat o stare totală (dovedită
prin înscrisurile ataşate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod
pertinent că reclamantul în cauză nu şi-a reprezentat această stare.
În sensul stabilirii conţinutului noţiunii de fraudă practica şi doctrina au relevat că este suficient a se
proba faptul că persoana cunoştea faptul că în urma faptelor săvârşite se iveşte sau se agravează
starea de insolvabilitate a debitorului administrat, cu efectul prejudicierii creditorilor săi, despre care
se cere ca acesta să aibă cunoştinţă. Altfel spus, se cere împlinirea condiţiei "cunoaşterii păgubirii
creditorilor", astfel că, odată probat acest fapt, se probează şi intenţia (indirect - respectiv nu a
urmărit, dar a acceptat) frauduloasă.
Este drept că, potrivit art. 14 alin. (2) Cod.civ., buna-credinţă se prezumă, însă această prezumţie
este relativă. Proba contrară în cauza de faţă s-a făcut, iar reclamantul nu poate afirma valabil faptul
că nu a cunoscut faptul că prin abandonarea societăţii al cărei reprezentant a fost, nu se va provoca
şi agrava starea de insolvabilitate a societăţii.
Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în
întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea dosarului x/2019,
aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti formulată în temeiul art. 413 alin1 pct. 1 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata "când
dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face
obiectul unei alte judecăţi".
Textul legal citat consacră un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanţa "poate"
suspenda judecata.
Pentru a suspenda judecata cauzei pentru acest motiv, instanţa este datoare să aibă în vedere nu
numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea suspendării.
Ca să poată dispune suspendarea este necesar ca soluţionarea procesului ce urmează a se suspenda
să depindă de soarta altui proces, în sensul că soluţionarea cererii de chemare în judecată să fie
influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul altei judecăţi.
Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea judecăţii cauzei.
Înalta Curte constată că ambele cerinţe impuse de dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., respectiv
ca dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept, iar
acel drept să formeze "obiect al unei alte judecăţi", respectiv să fie cercetat de o altă instanţă, nu
sunt îndeplinite.
Modul de soluţionare a contestaţiei formulată de B. S.R.L. împotriva actelor administrativ fiscale

născute în urma controlului fiscal, vizează aspecte complet diferite, responsabilităţi diferite şi
finalităţi diferite.
Decizia de angajare a răspunderii solidare a administratorului pentru pasivul societăţii se întemeiază

pe prevederile art. 25 lit. d) Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă ca speţa de faţă presupune
înainte de orice existenţa unei răspunderi civile delictuale din partea administratorului societăţii,
care, cu rea credinţă, ar fi determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor
fiscale.
Noţiunea de prejudiciu este proprie răspunderii civile şi nu trebuie confundată cu noţiunea de debit
pe care B. S.R.L. ar avea-o faţa de bugetul statului în urma inspecţiei fiscale.
Debitul societăţii se poate naşte în urma reconsiderării operaţiunilor economice, în urma constatării
unei interpretări greşite a legii din partea contribuabilului, în timp ce prejudiciul în speţa de faţă se
poate naşte numai în urma constatării relei credinţe a administratorului care, în mod conştient, a
urmărit nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale,
Prin urmare, soluţia ce s-ar pronunţa în cauza de faţă nu poate depinde indisolubil de existenţa sau
inexistenţa unui drept ce ar face obiectul dosarului mai sus menţionat.
Prin urmare, pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de suspendare va fi respinsă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov,
prin decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 a decis angajarea răspunderii
solidare a reclamantului A. în calitate de administrator şi asociat al S.C. B. S.R.L. S.R.L. în vederea
realizării, în tot, a creanţelor fiscale, în limita sumei de 18.586.908 RON.
Temeiul de drept al angajării răspunderii solidare l-au constituit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d)
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru obligaţiile de
plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu
acesta următoarele persoane:
…d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."
Astfel, condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii solidare este ca administratorul sau orice alte
persoane să fi determinat cu rea credinţă nedeclararea şi/sau neplata la scadenţă a obligaţiilor
fiscale.
Reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată şi trebuie să existe la momentul la care
obligaţiile trebuiau/puteau fi declarate şi plătite.
Recurenta AJFP Braşov a reţinut în considerentele deciziei privind stabilirea răspunderii solidare că
S.C. B. S.R.L. figurează la data de 17.04.2019 cu obligaţii fiscale restante la bugetul general
consolidat al statului în sumă totală de 18.586.908 RON, iar administratorul societăţii nu a efectuat
plata obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere, rezultând astfel că reprezentantul societăţii
a acţionat în interes propriu, dispunând desfăşurarea unei activităţi care produce prejudicii pentru
bugetul de stat prin nedeclararea şi neplata impozitelor şi taxelor, acţiuni care nu pot să conducă
decât la concluzia relei - credinţe şi care de altfel au condus şi la crearea stării de insolvabilitate a
societăţii.
Analiza bunei-credinţe sau a relei-credinţe a administratorului societăţii în neîndeplinirea obligaţiilor

prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală cu consecinţa antrenării
răspunderii solidare a acestuia reprezintă o noţiune distinctă de analiza întrunirii în persoana
administratorului a celorlalte condiţii prevăzute de textele de lege menţionate.
Înalta Curte apreciază că reaua-credinţă a administratorului nu poate fi nici prezumată raportat la

faptul că acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a societăţii sau
raportat la faptul că societatea are datorii scadente la bugetul de stat. Aceasta întrucât, pe de o
parte, reaua- credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 25
alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală stabilesc în mod cumulativ două condiţii pentru
angajarea răspunderii solidare, respectiv: neîndeplinirea de către administrator a obligaţiei de
declarare şi achitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale, precum şi, în mod distinct, condiţia relei -
credinţe a administratorului.
Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea

rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.
Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient

în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate,
stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor.
Or în cauză, se reţine că prin decizia de impunere nr. x/30.03.2018 au fost stabilite suplimentar
obligaţii fiscale în sarcina societăţii B. S.R.L. reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar,
respectiv impozitul pe veniturile jucătorilor realizate din jocuri de noroc, pentru perioada 30.08.2013
- 30.06.2017 iar reclamantul A. a deţinut calitatea de asociat şi administrator al acestei societăţi
doar din data de 12.04.2016.
B. S.R.L., prin administratorul său, reclamantul A. a contestat decizia de impunere nr. x/30.03.2018
şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.03.2018, considerând că în mod nelegal au fost stabilite în
sarcina societăţii obligaţii fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi impozit pe veniturile
jucătorilor, realizate din jocuri de noroc.
Contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x/30.03.2018 şi a raportului de

inspecţie fiscală nr. x/30.03.2018 a fost respinsă, iar reclamantul a formulat acţiune în instanţă,
solicitând anularea acestor acte administrative.
Societatea a intrat în incapacitate de plată după emiterea acestei decizii, starea de insolvabilitate
fiind declarată de organul fiscal prin procesul-verbal nr. x.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază în acord cu instanţa de fond că din moment ce reclamantul
consideră că nu avea obligaţia calculării şi achitării obligaţiilor fiscale constând în impozit pe profit
suplimentar şi impozit pe veniturile jucătorilor, realizate din jocuri de noroc, sumele fiind stabilite de
organul fiscal doar în luna martie 2018, prin decizia de impunere nr. x/30.03.2018, nu se poate
reţine reaua-credinţă a reclamantului în nedeclararea ori neachitarea la scadenţă a obligaţiilor
fiscale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate
şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării recursului,
formulată de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu
şi pentru D.G.R.F.P. Braşov, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, va respinge
recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-pârâtă Administraţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru D.G.R.F.P. Braşov, în temeiul art.
413 alin. (1) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov

în nume propriu şi pentru D.G.R.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 110 din 01 noiembrie 2019,
pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.
ROMÂNIA
Decizia nr. 6933
Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi
fiscal, la data de 20 septembrie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Craiova şi Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Serviciul de Coordonare şi Monitorizare a Colectării
Veniturilor Bugetare, a solicitat admiterea cererii şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii
solidare cu nr. x/22.02.2017, anularea Deciziei nr. CRR_REG-16423/10.05.2017 privind soluţionarea
contestaţiei împotriva Deciziei x/22.02.2017 şi acordarea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 84 din 02 aprilie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios
administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova - Serviciul de Coordonare şi Monitorizare a Colectării Veniturilor Bugetare şi a respins
cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
- a admis cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală

Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili
Mijlocii Craiova;
-a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare cu nr. x/22.02.2017 şi

Decizia nr. CCR_REG-16423/10.05.2017 privind soluţionarea contestaţiei;
- a obligat pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia pentru
Contribuabili Mijlocii Craiova la plata către reclamant a sumei de 4.300 RON cheltuieli de judecată
reprezentate de 300 RON taxă judiciară de timbru şi 4.000 RON onorariu avocat.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 84 din 02 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia
de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, în
temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în
principal, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei pe fond şi respingerea cererii de chemare
în judecată, ca neîntemeiată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a motivat pe scurt hotărârea atacată, fără să fi
examinat în mod real problemele esenţiale supuse judecăţii şi fără a expune în mod corespunzător
argumentele care au stat la baza soluţiei adoptată.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a
învederat, în esenţă, că instanţa de fond nu a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de
drept material incidente în cauză, iar situaţia de fapt a fost reţinută greşit în raport de dispoziţiile
art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că decizia de angajare a

răspunderii solidare este nemotivată, ignorând astfel prevederile art. 26 alin. (4) coroborate cu cele
ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.
Totodată, apreciază că, în cauză, este dovedită reaua-credinţă a reclamantului, precum şi legătura
de cauzalitate dintre faptă, prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
Astfel, există un prejudiciu, respectiv debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea şi care nu
au fost achitate până în prezent.
Există fapta ilicită reglementată de norme speciale: nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale, art.
25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală şi nerespectarea reglementărilor legale privind
obligaţiile administratorilor, respectiv art. 20 alin. (1) şi art. 108 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
207/2015, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile.
De asemenea, între prejudiciu şi fapta ilicită există legătură directă şi anume faptul că insolvabilitatea
este determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat.
Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă apreciază că există o formă de vinovăţie, care poate fi şi

neglijenţa, în condiţiile în care nu există obligaţia de a dovedi intenţia directă, dar şi aceasta din
urmă poate fi luată în considerare pentru că, atât timp cât plata obligaţiilor fiscale reprezintă un
atribut şi o acţiune exclusiv personală a administratorului, depinzând astfel numai de voinţa acestuia,
însăşi neplata acestor obligaţii aflate la scadenţă reprezintă o dovadă a relei credinţe.
Cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa, solicită reducerea cuantumului acestora,
având în vedere că suma de bani acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă în raport
de activitatea prestată de apărătorul reclamantului în această fază procesuală a litigiului.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 03 septembrie 2018, intimatul-reclamant

a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute şi în faţa
instanţei de fond. A solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare
invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii
Craiova este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive
străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea
adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în
considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea
argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în
ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale
sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti
rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine
judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească
situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa
recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425
C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei
pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă,
o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de
casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa
motivării nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat
o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care
instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această
motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui
proces echitabil.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau
interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are
în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a
legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera
sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat
greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării
în procedura judiciară.
Astfel, la data de 22 februarie 2017 a fost emisă de către pârâta Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Craiova - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, Decizia de angajare
a răspunderii solidare a reclamantului nr. x, în baza art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală. În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a
reclamantului s-a reţinut că, întrucât a fost declarată insolvabilitatea persoanei juridice, aspect ce
îngreunează în mod considerabil colectarea, este necesară dispunerea atragerii răspunderii solidare
a persoanei care se face vinovată, respectiv a reclamantului, în calitate de administrator al societăţii
B. S.R.L., în limita sumei de 20.491.389 RON, din care debite în sumă de 14.206.195 RON şi accesorii
în suma de 6.285.389 RON.
Ca urmare a contestaţiei formulate de reclamant în cadrul procedurii prealabile, s-a emis Decizia cu
nr. CRR_REG - 16423/10.05.2017 de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova
prin care a fost respins demersul reclamantului, ca neîntemeiat.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu cererea
reclamantului de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. x/22.02.2017 şi Decizia
nr. CCR_REG-16423/10.05.2017 privind soluţionarea contestaţiei.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în faţa primei
instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate,
urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea
concretă a acestora.
Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligaţiile de plată
restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia
legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale
aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c);
administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau
neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară
a administratorului societăţii, iar în cazul ipotezei prevăzută la lit. d), este necesar ca acesta să nu-
şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior (de a solicita instanţei competente deschiderea
procedurii insolvenţei şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale) cu rea-credinţă.
Ori, atât în cuprinsul actelor contestate, cât şi prin apărările formulate în faţa curţii de apel şi prin
alegaţiile din cererea de recurs, recurenta a apreciat că reaua-credinţă a reclamantului rezultă din
următoarele împrejurări: declararea insolvabilităţii societăţii B. S.R.L. a îngreunat în mod
considerabil colectarea obligaţiilor fiscale datorate de societate, iar în perioada ianuarie 2011 -
decembrie 2015, contribuabilul nu a înregistrat în evidenţa contabilă şi nu a declarat la organul fiscal
teritorial cuantumul contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator pentru salariile realizate
de personalul angajat şi detaşat în Germania, sume care nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal
ca fiind indemnizaţii de delegare/detaşare, de cele de mai sus făcându-se vinovat reclamantul A. în
calitate de administrator al societăţii B. S.R.L.
Înalta Curte constată că toate aceste susţineri nu pot fi reţinute şi, în acord cu opinia judecătorului
fondului, apreciază că aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod general şi
impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile
reclamantului, or, forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr.
207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială
personală, reclamantul răspunzând doar pentru acţiunile proprii.
Având în vedere că textul de lege face referire la inacţiunea administratorului care cu rea-credinţă
nu achită la scadenţă obligaţiile fiscale, ceea ce sancţionează legea fiind faptul intenţionat al
administratorului de a nu lămuri situaţia fiscală a societăţii, acest aspect nu se poate deduce în cauză
doar din faptul că în perioada ianuarie 2011 - decembrie 2015 contribuabilul nu a înregistrat în
evidenţa contabilă şi nu a declarat la organul fiscal teritorial cuantumul contribuţiei de asigurări
sociale datorate de angajator pentru salariile realizate de personalul angajat şi detaşat în Germania.
Astfel, situaţia de fapt reţinută de organul fiscal nu poate atrage răspunderea de plano a
reclamantului şi nu presupune reaua-credinţă a acestuia, în condiţiile în care în privinţa problemei
dificile a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de
către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, şi implicit a stabilirii contribuţiei
de asigurări sociale datorate de angajator pentru salariile realizate de personalul angajat şi detaşat
în alte ţări comunitare, însuşi legiuitorul a simţit nevoia să intervină stabilind prin dispoziţiile art. 2
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 209/2015, intrate în vigoare la 23 iulie 2015, că "se anulează diferenţele
de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie
de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând
indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat
activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate
până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor
prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru
perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015".
În plus, reaua-credinţă a administratorului trebuie să rezulte din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului

distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare
operaţiunilor controlate.
O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata
că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că
anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să
ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în
excepţie, astfel cum au fost reglementate.
Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la
momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul
procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că
decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele
pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul
determinat de lege, pentru niciuna dintre cele două situaţii reţinute, folosind doar prezumţii.
Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor
administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori, ori
a altor persoane care sunt vizate de art. 25 alin. (2) lit. d), deci pentru care organul fiscal trebuie
să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.
În cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu sunt pertinente
pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu
nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea
art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi nefăcând proba
că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii
debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor.
În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, se constată că
acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic al răspunderii
solidare din prezenta cauză este art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează
o răspundere specială, sub condiţia îndeplinirii cerinţelor impuse de această normă.
În fine, în ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea
desfăşurată de avocat, Înalta Curte, are în vedere că prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta
Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că aceasta nu este o
chestiune de legalitate a hotărârii atacate şi, în consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea
recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la
motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare
şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate
prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma
dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea
art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant, Înalta

Curte constată că, potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie
să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii
dezbaterilor asupra fondului cauzei", or, în cauză, având în vedere că intimatul-reclamant nu a făcut
dovada cheltuielilor de judecată, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora, ca
nedovedită.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în
nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Craiova împotriva sentinţei civile
nr. 84 din 02 aprilie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca
nefondat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant, ca

nedovedită.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.
ROMÂNIA
Şedinţa publică din data de 09 decembrie 2020

1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Arad la data de 15 mai
2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2,
solicitând anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/06.10.2016 şi a deciziei de
soluţionare a contestaţiilor nr. 351/16.03.2017, cu consecinţa exonerării sale de plata sumei de
1.167.249 RON şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 54 pronunţată în data de 01 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia
contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtele
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, având ca obiect anulare acte administrative, fără
cheltuieli de judecată.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 54 din data de 01 martie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios
administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs reclamantul A., încadrând în drept criticile sale în
dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin recursul său, recurentul A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare,
admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea opţiunii sale procesuale reclamantul a susţinut următoarele:
Hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea geşită a dispoziţiilor art. 25 alin.
(2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu se relevă care este modalitatea concretă
în care au fost săvârşite faptele imputate.
Reclamantul a părăsit societatea începând cu data de 24.11.2012, iar până la acel moment se
pretinde că situaţiile financiare au fost întocmite corect şi complet, acestea fiind comunicate
organului fiscal competent de către contabilul societăţii, care a întocmit şi depus declaraţia privind
TVA aferent lunii decembrie 2012 pentru a asigura transmiterea fără probleme a firmei către noii
asociaţi.
Pentru perioada ulterioară datei de 24.11.2012, reclamantul nu a mai avut calitatea de

administrator, astfel că nu mai poate să-i fie angajată răspunderea solidară cu societatea pe care a
condus-o, însă cu toate acestea a fost întocmit procesul de insolvabilitate abia în anul 2014, iar
decizia atacată a fost emisă în anul 2016.
Se mai învederează că din conţinutul probatoriului administrat în cauză nu rezultă ce acte ar fi omis
să depună cu rea credinţă, în condiţiile în care până la momentul retragerii de societate reclamantul
nu avea de ce cere intrarea societăţii în insolvenţă şi a depus toate actele şi declaraţiile cerute de
lege în perioada în care a avut calitatea de administrator.
Având în vedere că răspunderea solidară a administratorului nu are caracter obiectiv, ci unul
subiectiv, condiţionat de existenţa unei vinovăţii, se impune a se constata că instanţa de fond a
aplicat greşit dispoziţiile art. 25 din Codul de procedură fiscală.
1.4. Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului promovat de reclamant au formulat întâmpinări ambele autorităţi publice

intimate - pârâte, în cadrul cărora au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea
sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Intimata - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a susţinut, în esenţă,
în cadrul întâmpinării sale că actele administrative fiscale emise de organul fiscal sunt temeinice şi
legale, fiind reluate în esenţă aceleaşi apărări cu cele invocate în faţa instanţei de fond.
La rândul său, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara-Administraţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, a susţinut în esenţă că sentinţa de fond este temeinică şi legală,
motivată în fapt şi în drept, fiind dată cu respectarea prevederilor aplicabile, nefiind incidente niciuna
din situaţiile enumerate la articolul 488 C. proc. civ.
Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinările intimatelor - pârâte.
II. Procedura de soluţionare a recursului
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului
de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului
judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată
la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin
dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ.,
astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea
punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul
de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţie s-a fixat primul termen pentru
judecata recursului la data de 27 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
III. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.
3.1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din
întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este
fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Recurentul - reclamant A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare

nr. 21175 din 06.10.2016, prin care Serviciul Fiscal Orăşenesc Chişineu Criş a dispus, în temeiul art.
25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, angajarea
răspunderii solidare a petentului în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., în limita sumei de
1.167.249 RON, reprezentând obligaţii la bugetul general consolidat înregistrate în perioada
01.11.2011 - 31.12.2015.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr.
351/16.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate,
soluţie care nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât se bazează pe interpretarea
şi aplicarea eronată a dispoziţiilor 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală.
Procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, pentru a răspunde

criticilor formulate, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
temeiuri juridice de care s-au prevalat organele fiscale la emiterea actelor administrativ fiscale
contestate în prezenta cauză, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil
în condiţiile Codului de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada
exercitării mandatului, cu rea - credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei
competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei
respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate şi administratorii sau orice
alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a
Din analiza acestor norme legale se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a
administratorului unei societăţi, sub aspectul conduitei acestuia, trebuie să rezulte, în privinţa primei
ipoteze legale avute în vedere, că acesta nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, deşi
condiţiile pentru declanşarea acestei proceduri erau îndeplinite, iar în privinţa celei de-a doua ipoteze
legale, că în timpul mandatului de administrator al operatorului economic declarat insolvabil
persoana în cauză nu a declarat obligaţiile fiscale la termenele legale sau indiferent de conduita sa
sub acest aspect nu a dispus achitarea obligaţiilor fiscale scadente.
Este de subliniat în acest context că reclamantul a îndeplinit activitatea de administrator al societăţii

până la data de 14.11.2012, conform extrasului de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, astfel
că în raport cu acest moment trebuie analizată responsabilitatea sa în îndeplinirea obligaţiilor sale
legale şi statutare de administrator.
În privinţa obligaţiei reclamantului de a solicita insolvenţa societăţii B. S.R.L. organul fiscal şi instanţa
de fond nu au analizat îndeplinirea condiţiilor pentru declanşarea acestei proceduri la momentul
încetării funcţiei de administrator a reclamantului, raportându-se în schimb la data întocmirii
procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/29.01.2014, moment la care, aşa cum s-a arătat,
reclamantul nu mai avea putere de decizie şi de control asupra activităţii societăţii.
Pe de altă parte, în cadrul aceste analize, s-a făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 85/2014, în
condiţiile în care conduita reclamantului de a aprecia asupra obligaţiei de a cere insolvenţa societăţii
era guvernată la încetarea mandatului său de dispoziţiile Legii nr. 85/2011, între cele două acte
normative fiind diferenţe semnificative în privinţa condiţiilor de îndeplinit pentru declanaşarea
procedurii insolvenţei.
Între insolvenţă (noţiune conturată de Legea nr. 85/2011 şi Legea nr. 85/2014) şi insolvabilitate
(noţiune prevăzută de C. civ. şi Codul de procedură fiscală) nu există similitudine, cum încearcă a
acredita instanţa de fond, care afirmă că insolvenţa a fost declarată de organul fiscal prin procesul-
verbal de insolvabilitate.
Insolvenţa presupune că persoana afectată de această situaţie nu dispune de sumele de bani
necesare pentru a-şi plăti datoriile certe, lichide şi exigibile faţă de creditorii săi, indiferent de faptul
că aceasta are suficiente bunuri/active pe care dacă le-ar valorifica ar putea obţine sumele necesarii
achitării datoriilor restante, pe când insolvabilitatea fiscală, care prezintă interes în prezenta cauză,
presupune că debitorul unor obligaţii fiscale are venituri ori bunuri urmăribile cu o valoare mai mică
decât obligaţiile fiscale de plată sau nu are venituri ori bunuri urmăribile.
De multe ori insolvabilitatea atrage insolvenţa, însă nu o presupune în mod necesar, dar în nici un
caz insolvabilitatea constatată în anul 2014 nu presupune că societatea al cărei administrator era
reclamantul îndeplinea condiţiile de intrare în procedura de insolvenţă în anul 2012 şi în consecinţă
avea această obligaţie.
Referitor la neîndeplinirea de către reclamant în perioada în care a deţinut calitatea de administrator

a obligaţiei de declarare şi/sau achitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale se reţine că angajarea
răspunderii solidare pentru aceste obligaţii poate opera doar pentru acele obligaţii nedeclarate şi/sau
neachitate pe perioada în care reclamantul a avut putere de decizie în această privinţă.
Sub acest aspect, organul fiscal şi instanţa de fond au preluat in corpore obligaţiile fiscale impuse
suplimentar societăţii B. S.R.L. prin decizia de impunere nr. x/25.07.2016, deşi, în parte, privea
obligaţii declarate de societate şi care aveau scadenţa după încetarea calităţii de administrator a
reclamantului, şi pentru care nu poate fi reţinută responsabilitatea reclamantului în nedeclararea sau
plata lor.
Chiar dacă aceste obligaţii fiscale sunt mici în raport de ansamblul sumelor pentru care s-a angajat
răspunderea solidară a reclamantului, nu scutea organul fiscal de obligaţia identificării în concret a
obligaţiilor fiscale nedeclarate sau a scadenţei fiecăreia pentru a permite instanţei de contencios
administrativ competente de a face un control de legalitate adecvat al actelor administrative fiscale
din perspectiva îndeplinirii în concret a obligaţiilor imputate reclamantului.
Din punct de vedere subiectiv, pentru antrenarea răspunderii solidare, legiutorul a prevăzut că
administratorul trebuie să acţioneze cu rea-credinţă în conduita reproşată.
Potrivit art. 14 C. civ. orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi
să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, buna-credinţă fiind prezumată legal până la proba
contrară.
În mod similar şi cu caracter special prin art. 12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală se statuează că relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie
fundamentate pe bună-credinţă, iar contribuabilul/plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi
să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare
corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate. Buna-credinţă a contribuabililor
se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.
Prin urmare, înlăturarea acestei prezumţii legale relative şi stabilirea atitudinii psihologice opuse a
subiectului analizat trebuie dovedită prin orice mijloc de probă legal, iar nu numai afirmată, persoana
a cărei atitudine face obiectul acestei analizei, sub aspect probatoriu, nefiind ţinută la o conduită
anume, cu relevanţă din punct de vedere al antrenării răspunderii sale solidare.
Sub acest aspect, nu este suficientă, aşa cum se reţine prin hotărârea atacată, concluzia organului
fiscal din decizia de impunere nr. x/25.07.2016 şi considerentele care o fundamantează, întrucât
acest act administrativ nu îi este opozabil reclamantului, care nu a fost parte în raportul de drept
administrativ soluţionat prin acest act administrativ, în legătură cu care nu a putut formula apărări
şi a-şi expune contrargumentele. Cu atât mai puţin nu erau relevante sub acest aspect, nici
menţiunile şi susţinerile organului fiscal expuse în cadrul plângerii penale formulate împotriva
reclamantului, al cărui conţinut urma a fi validat şi confirmat de organele de cercetare penală şi apoi
de instanţa competentă dacă se ajungea la sesizarea ei, însă în nici un caz nu constituia un element
de probă în prezentul litigiu.
Neîndeplinirea de către reclamant a unor obligaţii legale nu-l caracterizează, sub aspect psihologic,
ca fiind de rea credinţă, mobilurile care au stat la baza acestei conduite fiind variate, iar cele care-l
înfăţişează pe acesta ca fiind de rea credinţă trebuie a fi probate dincolo de orice îndoială, pentru că
şi de acestă dată în favoarea debitorului acţionează prezumţia in dubio pro debitore.
Prin urmare, instanţa de fond era ţinută a identifica şi evalua mijloacele de probă ale organului fiscal
în vederea identificării a adevăratei voinţe a reclamantului în neîndeplinirea pretinselor obligaţii, iar
nu de a valida concluziile actelor administrativ fiscale emise, nesuţinute probatoriu sub aspectul
analizat, şi a pretinde reclamantului de a face dovada bunei sale credinţe.
În această privinţă, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu sunt arătate

argumentele concrete pentru care s-a apreciat că recurentul - reclamant a acţionat cu rea credinţă
în scopul determinat de lege, organul fiscal limitându-se la a susţine incidenţa unor texte de lege
fără raportare la situaţia de fapt, simpla menţiune a nerespectării obligaţiilor ce îi reveneau în calitate
de reprezentant legal al societăţii nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare.
Prin urmare, aspectele reţinute sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că actele administrativ
fiscale contestate prin care a fost antrenată răspunderea solidară a reclamantului sunt nelegale,
astfel că hotărârea instanţei de fond, care le validează, este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită
a normelor de drept material aplicabile.
3.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc.
civ., Înalta Curte, găsind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
va admite recursul declarat de reclamant, va casa în tot sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va
admite cererea de chemare în judecată şi va anula Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.
x/06.10.2016 emisă de Serviciul Fiscal Orăşenesc Chişineu Criş şi Decizia de soluţionare a
contestaţiilor nr. 351/16.03.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative emisă de Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 54 din 1 martie 2018
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa civilă recurată şi rejudecând,
Admite actiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală

Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.
Anulează Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.
x/06.10.2016 şi Decizia de soluţionare a contestaţiilor nr.
351/16.03.2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 decembrie 2020.
ROMÂNIA
Decizia nr. 4235
Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020
Asupra recursurilor de faţă;
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ
şi fiscal, la data de 2 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu
privind
pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea Deciziei nr. 77/04.05.2018
soluţionarea contestaţiei emisă de pârâtă şi a Deciziei nr. 2094 din 14
ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal
Municipal Câmpulung.
2. Hotărârile instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea
de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a
admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta
Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, şi au fost anulate actele
contestate.
Prin sentinţa civilă nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de petentul A. pentru
completarea sentinţei nr. 67/F-C/19.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata Direcţia Regională a
Finanţelor Publice Ploieşti şi s-a dispus completarea sentinţei, în sensul că a fost obligată pârâta să
plătească reclamantului suma de 1.550 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 şi a sentinţei civile nr. 101/F-CONT din
28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ
şi fiscal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-reprezentată de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat cereri de recurs, criticându-le pentru
nelegalitate.
3.1 Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 67/F-CONT din 19 aprilie
2019 şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
A susţinut că hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, în opinia
sa, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 fiind întocmită corect, scopul urmărit
de instituţia fiscală fiind unul legitim, şi anume acela de a sancţiona comportamentul fiscal culpabil
al reclamantului, angajarea răspunderii solidare efectuându-se în temeiul art. 25 alin. (2), lit. b), c)
şi d) şi art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare din data de
01.01.2016.
Astfel, obligaţiile de plată provin din decizia de impunere nr. x/10.06.2014, emisă de Activitatea de
Inspecţie Fiscala, societatea înregistrând obligaţii fiscale neachitate la bugetul statului, iar reaua-
credinţa a reclamantului a început din momentul în care societatea nu a declarat sume reprezentând
taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit, obligatii pe care nu le-a achitat la termenul scadent,
astfel încât acestea au fost stabilite prin decizie de impunere.
Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung a declarat starea de insolvabilitate pentru S.C. B. S.R.L. prin
procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, având în vedere faptul că
aceasta nu înregistra, la acea dată, bunuri şi venituri urmăribile suficiente pentru acoperirea
obligaţiilor fiscale, acesta nefiind contestat.
Recurenta a mai apreciat că reclamantul nu a respectat prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora
acesta răspunde faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea
resurselor financiare si materiale pe care legea, actul constitutiv le impun. Acesta, în calitate de
administrator avea obligaţia să supravegheze activitatea firmei, să verifice evidenţa contabilă a
firmei, să verifice modul de calcul şi de declare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat,
să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, obligaţie
pe care nu şi-a îndeplinit-o.
De asemenea, reclamantul nu a efectuat nici demersuri pentru achitarea obligaţiilor restante, pentru
care au fost aplicate masuri de executare silită, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau
corecţii în evidenţele fiscale, ignorându-le cu bună ştiinţă, nu a solicitat deschiderea procedurii
insolvenţei în termenul prevăzut de lege, nu a contestat starea de insolvabilitate a societăţii, aceasta
atitudine reprezentând în mod evident o dovadă a relei credinţe şi a intenţiei de a prejudicia
creditorul fiscal.
Totodată, reprezentantul legal al societăţii B. S.R.L., respectiv administratorul - reclamant A., trebuia
sa procedeze conform prevederilor legale reglementate de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate

de asociat unic şi administrator al S.C. B. S.R.L., în solidar cu împuternicitul C., sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin faptul că acesta
nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce i-au revenit în calitate de reprezentant legal al societăţii
debitoare cu drept de decizie, a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi rea-credinţă,
în sensul art. 25 alin. (2), lit. b), c) şi d) şi art. 26 din actul normativ menţionat mai sus.
În fine, a susţinut că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 77/04.05.2018 au fost avute în
vedere toate aspectele de fapt şi de drept, documentele existente la dosarul cauzei precum şi actele
normative în vigoare, în cauză nefăcându-se o dovadă contrară în ceea ce priveşte calitatea de
reprezentant legal al societăţii debitoare.
3.2 Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 101/F-CONT
din 28 iunie 2019 şi acordarea de eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul
reducerii cheltuielilor acordate de instanţa de fond.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a considerat că este

nejustificată în raport de activitatea desfăşurată suma reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de
cheltuieli de judecată, la care a fost obligată prin sentinţa pronunţată în completarea dispozitivului
hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
A mai susţinut recurenta că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 C. proc. civ., care prevăd culpa
procesuală a părţii care a pierdut procesul pe parcursul derulării procesului, pârâtei neputându-i-se
reţine reaua-credinţă, comportarea neglijentă ori exercitarea cu rea credinţă a drepturilor
procesuale.
Cererile de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a
normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de

intimat, reieterând, în esenţă, aspectele invocate prin cererea de recurs.
6. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării

actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490
alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr.
80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin
rezoluţia din data de 17 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor
de recurs la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor
invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte
constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea Deciziei
nr. 77/04.05.2018 privind soluţionarea contestaţiei emisă de pârâtă şi a Deciziei nr. 2094 din 14
ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung.
Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 emisă de S.F.M. Câmpulung,
reclamantului i-a fost angajată răspunderea solidară pentru obligaţii restante datorate bugetului
general consolidat al statului de către debitorul B. S.R.L., în sumă totală de 3.076.246 RON, din care
2.066.761 RON debite principale şi 1.010.485 RON accesorii aferente, reţinându-se că debitorul a
fost declarat insolvabil, fără bunuri sau venituri urmăribile, prin procesul-verbal de declarare a stării
de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, aprobat în data de 30.03.2012, prin procesul-verbal din data de
22.11.2012, societatea fiind declarată inactivă de către S.F.M. Câmpulung, ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor declarative.
Această decizie a fost contestată de reclamant, prin Decizia nr. 77/04.05.2018 fiind respinsă
contestaţia formulată.
2. Recursul împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019
Prin sentinţa recurată, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea actelor administrative sus-
menţionate emise de autoritatea pârâtă, recurenta criticând-o, din perspectiva motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, invocând reaua-credinţă a
contribuabilului care nu a respectat prevederile legale, în sensul că nu a achitat în termen obligaţiile
fiscale, care provin numai din decizii de impunere stabilite de organele de inspecţie fiscală, pentru
argumentele invocate şi în faţa primei instanţe, critici pe care instanţa de recurs le apreciază ca fiind
nefondate.
În primul rand, susţinerea din cererea de recurs cu privire la temeiul de drept al atragerii răspunderii
solidare a reclamantului, respectiv art. 25 şi 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, în vigoare din data de 01.012016 nu poate fi reţinută, întrucât în raport de prevederile art.
352 din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora,,(1) Dispoziţiile
prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în
vigoare. (2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod
rămân supuse legii vechi", având în vedere că, în cauză, este vorba despre o procedură de
administrare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2017/2015, care vizează fapte
petrecute în anul 2012, sunt aplicabile prevederile art. 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, care, de altfel,
au acelaşi conţinut cu cele reţinute în decizie, în mod corect prima instanţă analizând dacă sunt
îndeplinite cerinţele impuse de 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 pentru antrenarea răspunderii solidare
a reclamantului, în vederea realizării creanţelor pe care organul fiscal le are faţă de B. S.R.L..
De asemenea, instanţa de control judiciar constată că atât în cuprinsul deciziei, cât şi a apărărilor
formulate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond, şi prin cererea de recurs, organul fiscal a indicat
ca temei de drept prevederile art. 25 alin. (2) lit. b), c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, reţinând, însă, o singură faptă în sarcina reclamantului, respectiv că în calitate de
reprezentant legal al societăţii debitoare, nu a respectat prevederile legale, dând dovadă de rea-
credinţă, în sensul că nu a achitat în termen obligaţiile fiscale, care provin numai din decizii de
impunere stabilite de organele de inspecţie fiscală, faptă care, teoretic, se circumscrie doar
prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, tot din această perspectivă fiind analizată
şi contestaţia administrativă prin decizia nr. 77/04.05.2018 emisă de DGRFP Ploieşti, reţinându-se
în sarcina reclamantului numai această faptă. Prin urmare, decizia de angajare a răspunderii solidare
este nemotivată cu privire la celelalte fapte prevăzute la lit. c) şi d) (care, de altfel, nici nu au fost
dovedite), fiind încălcate, astfel, prevederile art. 43 din O.G. nr. 92/2003, iar această omisiune,
astfel cum a apreciat corect judecătorul fondului, nu poate fi suplinită de către pârâtă prin
întâmpinare.
Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "pentru obligaţiile
de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu
acesta următoarele persoane: (….) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă,
au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii solidare trebuie
îndeplinite cumulativ patru condiţii, respectiv: existenţa faptei, a prejudiciului, a vinovăţiei persoanei
chemate să răspundă, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, lipsa oricăreia dintre ele
fiind suficientă pentru a conduce la exonerarea de răspundere.
Or, în cauză, faptele invocate de organele fiscale nu relevă reaua-credinţă a reclamantului, fiind
evident că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul
fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G.
nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, neindicând concret împrejurări din care să rezulte
că în mod intenţionat reclamantul nu ar fi achitat obligaţiile fiscale restante.
Instanţa de control judiciar reţine că reaua-credinţă nu presupune o simplă culpă a administratorului

societăţii în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind
Codul de procedură fiscală, ci o atitudine asumată de persoana în cauză care, conştientă de
caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme
de convieţuire socială.
Recurenta-pârâtă nu a dovedit în ce constă comportamentul necorespunzător al acestuia, limitându-

se doar la indicarea unor împrejurări de fapt vizând neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a măsurilor
de executare silită declanşate împotriva societăţii debitoare, care nu au avut finalitatea prevăzută
de lege datorită lipsei disponibilului bănesc şi a bunurilor din patrimonial societăţii care să acopere
creanţa fiscală.
De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate reţine interpretarea dată de recurentă prevederilor
art. 12 din Legea nr. 207/2015, invocate întrucât, deşi relaţiile dintre contribuabil şi organele fiscale
trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, aceasta nu-l scuteşte pe cel care invocă reaua-
credinţă de sarcina probei.
Astfel, este nefondată şi susţinerea în sensul că este o dovadă a relei credinţe a administratorului
faptul că reclamantul nu a produs dovezi privind plata obligaţiilor fiscale, pentru care au fost aplicate
măsuri de executare silită, că nu a formulat nicio contestaţie, nu a solicitat efectuarea de punctaje,
reglări sau corecţii în evidenţele fiscale, nu reprezintă dovezi ale relei-credinţe, neputându-se
prezuma că toate situaţiile de neplată a obligaţiilor fiscale sau de ţinere neconformă a contabilităţii
se datorează relei credinţe a administratorului, astfel cum susţine recurenta.
Împărtăşind opinia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, în cazul neîndeplinirii de către
administratorul societăţii a obligaţiilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, invocat şi prin cererea de recurs de pârâtă, răspunderea poate fi antrenată numai în
condiţiile existenţei relei-credinţe, simpla culpă nefiind suficientă.
Or, din probele administrate în cauză rezultă că, deşi potrivit actelor constitutive ale S.C. B. S.R.L.,
reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii, administrarea efectivă a acesteia a fost
asigurată de către C. în calitate de împuternicit, având puteri depline, conform procurii autentificate
nr. 2518/16.09.2010.
Totodată se reţine că prin ordonanţa din 05.03.2018, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş
în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă ca urmare a respingerii plângerii formulate de AJFP Argeş-
Piteşti, s-a constatat, pe baza cercetărilor efectuate în cauză, că S.C. B. S.R.L. este o societate de
tip fantomă, din următoarele considerente: societatea nu a funcţionat la sediul social declarat;
numitul A., asociatul unic şi administratorul societăţii, nu a putut fi contactat de organele fiscale
pentru a pune la dispoziţie actele contabile ale societăţii în vederea efectuării inspecţiei fiscale;
administratorul în drept al societăţii are o situaţie materială precară şi în cauză există indicii că
acesta nu s-a ocupat în realitate de activitatea societăţii; societatea nu a depus declaraţiile aferente
activităţii economice efectuate; societatea nu are angajaţi; deşi partenerii S.C. B. S.R.L. au declarat
achiziţii de bunuri şi servicii de la aceasta, în realitate societatea nu a efectuat nicio achiziţie cu
materie primă ori cu bunurile şi serviciile vândute ulterior beneficiarilor. Prin urmare, s-a
concluzionat că relaţiile comerciale declarate de partenerii S.C. B. S.R.L. nu au existat în realitatea,
motiv pentru care nu se poate reţine în sarcina numitului A. infracţiunea de evaziune fiscală sub
forma neevidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor
realizate, dispunându-se clasarea sub acest aspect.
Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus clasarea faţă de numitul A. şi pentru săvârşirea infracţiunilor
prevăzute de art. 4 şi art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se, pe baza cercetărilor
efectuate, că numitul A. a fost doar administratorul în drept al societăţii şi nu s-a ocupat de
administrarea propriu-zisă a acesteia, astfel că nu se poate concluziona dincolo de orice dubiu
rezonabil că acesta a refuzat să prezinte organelor competente documentele legale şi bunurile din
patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor fiscale sau că s-a sustras de la efectuarea verificărilor
fiscale prin declararea fictivă a sediului S.C. B. S.R.L., în scopul sustragerii de la îndeplinirea
Prin urmare, câtă vreme din probe rezultă că reclamantul nu a deţinut documentele contabile ale
S.C. B. S.R.L. şi nu a dispus de patrimoniul şi nici de disponibilităţile băneşti din casieria societăţii,
nu a dispus de conturile bancare ale acesteia, nu a încasat şi nu a ridicat sume de bani în numele
societăţii, nu avea cum să îndeplinească obligaţiile la care face referire art. 27 alin. (2) lit. d) din
O.G. nr. 92/2003, iar recurenta-pârâtă nu a combătut concluziile organelor de cercetare penală prin
nicio probă contrară, susţinând fără temei prin cererea de recurs greşita nereţinere de către
judecătorul fondului a relei-credinţe a reclamantului în achitarea obligaţiilor fiscale, contestându-se
de către pârâtă şi faptul că s-a făcut dovada calităţii de reprezentant al societăţii.
Aşadar, în mod judicios, prima instanţă a concluzionat că din nicio probă nu rezultă că
nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L. s-ar datora relei-credinţe
a reclamantului, iar câtă vreme în cauză condiţia relei-credinţe nu este îndeplinită, este de prisos să
se analizeze celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia.
3. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19
aprilie 2019, prin care aceasta a solicitat acordarea de eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C.
proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat acordate de instanţa de
fond, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin.
(4) din C. proc. civ., prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de
fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra
proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care
a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C.
proc. civ.."
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe, astfel cum a fost completată, este
legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor
de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la
reformarea acesteia.
Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-
pârâte, care a formulat critici în recurs privind modul de soluţionare a fondului litigiului de către
prima instanţă care a constatat nelegalitatea actelor administrative emise de aceasta, ceea ce a
necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică
calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata
cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviinţa, având în vedere
dovada depusă de acesta în dosarul de recurs, respectiv chitanţa privind onorariul de avocat, urmând
să facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma
dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea
art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate şi va obliga recurenta-pârâtă la
plata către intimatul-reclamant a sumei de 1000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C.
proc. civ.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenta-intimată Direcţia Generală Regională a Finanţelor

Publice Ploieşti-reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva
sentinţei nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019,
pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca
nefondate.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1000 RON, cu aplicarea

dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.
ROMÂNIA
Decizia nr. 3941
Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 13.07.2016, sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Arad, secţia a
III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a
solicitat anularea Deciziei nr. 82/15.01.2016 emisă de Direcţia Regională a Finanţelor Publice
Timişoara, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 283/08.04.213 emisă
de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, de atragere a răspunderii solidare a administratorului
S.C. B. S.R.L., pentru obligaţii fiscale datorate bugetului consolidat al statului şi neachitate în valoare
de 16.772.540 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 29/19.01.2017 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi
fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta DGRFP - Timişoara în
favoarea Tribunalului Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a constatat ivit conflictul
negativ de competenţă, dosarul fiind înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios
administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.
Prin decizia civilă nr. 1038/16.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul
nr. x/2016, s-a stabilit competenţa de soluţionare, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, la data
de 10.04.2017, sub nr. x/2016*.
Prin sentinţa civilă nr. 206 pronunţată în data de 29 iunie 2017, Curtea de
Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia
formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a anulat decizia nr.
82/15.01.2016 şi Decizia nr. 283/08.04.2013.
Împotriva sentinţei civile nr. 206 pronunţată la 29 iunie 2017 de Curtea de Apel Timişoara, secţia
contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A
FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a
solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În cuprinsul motivelor de recurs, pârâta a prezentat un scurt istoric al speţei, iar criticile asupra
sentinţei au vizat faptul că instanţa de fond nu a observat că, prin decizia contestată s-au aplicat în
mod corect prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală şi art. 70 şi urm. din
Legea nr. 31/1990.
4. Apărări formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat anularea recursului ca nemotivat

şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
5. Procedura de soluţionare a recursului

80/2013.
rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 8 septembrie 2020,
în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data
de 5 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii
prezentei căi de atac invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac cate poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile
expres prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele
menţiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după
caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.", iar în conformitate cu
prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de
nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Această normă imperativă instituie în sarcina recurentei obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de
nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de
dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.,
sancţiunea nulităţii recursului.
În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de
dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa
de recurs.
Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în
măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă
la una dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În speţă, prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a stabilit că există autoritate de lucru judecat,
întrucât "instanţa penală, în dosarul nr. x/2015, cât şi instanţa civilă, în dosarul nr. x/2013, cea din
urmă cu putere de lucru judecat au reţinut că administratorul societăţii S.C. B. S.R.L., A., nu a
săvârşit fapta de evaziune fiscală, imputată de organul fiscal şi că nu există un prejudiciu adus
bugetului de stat prin activităţile economice desfăşurate de societate".
Recurenta-pârâtă nu a formulat nici un fel de critici la adresa considerentelor pe care se

fundamentează sentinţa recurată, în sensul că nu există autoritate sau putere de lucru judecat sau
că, cele două hotărâri nu au incidenţă în cauză şi să aducă argumente, prin care să arate în ce constă
nelegalitatea acesteia.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca
recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind
o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate,
deoarece, părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.
Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate

a acelor critici care, circumscrise fiind cazurilor de casare, să fie de natură a evidenţia nelegalitatea
hotărârii.
Înalta Curte reţine că indicarea de către recurenta-pârâtă, prin cererea de recurs, a unor dispoziţii
legale pe care le apreciază ca fiind încălcate sau greşit interpretate de prima instanţa, deşi nu acestea
au fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de fond, nu sunt de natură a duce la aprecierea
caracterului motivat al recursului.
În speţă, se constată că recursul nu conţine critici de nelegalitate ale sentinţei atacate care să poată
fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dimpotrivă, se reiau, dispoziţiile legale şi aspecte
ce privesc fondul cauzei.
Deopotrivă, reproducerea, prin cererea de recurs a stării de fapt nu se constituie într-o critică de
nelegalitate a sentinţei, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul
în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.
proc. civ.
În consecinţă, reţinând că nu este posibilă o încadrare a motivelor formulate într-unul din cazurile
de casare reglementate de dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi constatând că în cauză nu au fost
identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, în temeiul
art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege,
respectiv anularea căii de atac.
În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei
de 5000 RON, reprezentând onorariu avocat şi va respinge în rest cererea potrivit dispoziţiilor art.
451 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că onorariul solicitat este vădit
disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat în condiţiile
în care practica judiciară a Înaltei Curţi este unitară şi constantă în cauze asemănătoare.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE

TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 206 din data de 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Timişoara,
secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nemotivat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs
către intimatul-reclamant A., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.
ROMÂNIA
Decizia nr. 3944
Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 08 martie 2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Craiova,
secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Craiova anularea deciziei nr. OT 624566/29.09.2016 de angajare a răspunderii sale solidare cu S.C.
A. şi a deciziei nr. CRR-REG-44047/23.12.2016 şi exonerarea sa de la plata sumei de 3.219.481
RON. A solicitat şi suspendarea executării până la soluţionarea cererii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 335/2017 pronunţată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia
contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată,
formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Finanţelor Publice a Judeţului Olt
a anulat decizia nr. CRR-
şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova,
44047/23.12.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulată de către
reclamant, precum şi decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OT
24566/29.09.2016, emisă de AJFP Olt, a exonerat reclamantul de plata
sumei de 3.219.481 RON şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei
de 1600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs pârâtele Agenţia Finanţelor Publice a
Judeţului Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, care invocând prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe
fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În susţinerea căii de atac arată că în mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea, întrucât din
cuprinsul actelor contestate se poate desprinde cu uşurinţă concluzia că reclamantul B., deşi avea
cunoştinţă că societatea pe care o administra, S.C. A., înregistra debite restante la bugetul general
consolidat al statului, nu a procedat la achitarea lor, deciziile luate conducând la o creştere a acestora
şi implicit la pierderi în averea debitorului.
În cauză, răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilităţii de către persoanele vinovate în

sensul de a plăti o creanţă fiscală datorată de o altă persoană, în situaţiile reglementate de
prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.
Consideră că organul fiscal a procedat corect şi legal privind atragerea răspunderii solidare a d-lui.
B. concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea),
o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea
fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat) precum şi o formă de
vinovăţie (care poate fi şi culpa levis - neglijenţa, neexistând o dispoziţie care sa oblige la dovedirea
intenţiei directe).
4. Apărări formulate în cauză
Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare, dar la primul termen de judecată, în şedinţă publică a

invocat excepţia nulităţii căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat
şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
5. Procedura de soluţionare a recursului

80/2013.
rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în
şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de
5 mai 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele - pârâte, a apărărilor
expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat,
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ deciziile nr. OT

624566/29.09.2016 şi nr. CRR-REG-44047/23.12.2016.
Prin Decizia nr. OT 624566/29.09.2016 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu
debitoarea S.C. A., în limita sumei de 3.219.481 RON, din care debite în sumă de 915.041 RON şi
accesorii în sumă de 2.304.440 RON, iar prin Decizia nr. 142/03.02.2015 s-a respins ca neîntemeiată
contestaţia formulată de reclamant.
Prin aceste decizii s-a reţinut că reclamantul B. nu a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin, respectiv
nu a achitat obligaţiile fiscale stabilite prin declaraţiile depuse de societate în perioada 25.01.1999 -
25.04.2010 şi în acest fel a provocat starea de insolvabilitate a S.C. A.. De asemenea a produs în
perioada mandatului său pierderi în averea debitorului prin acumularea de obligaţii restante la
bugetul general consolidat al statului.
Instanţa de fond a admis acţiunea apreciind că deciziile nu au fost legal emise.
Împotriva acestei soluţii, pârâtele au declarat recurs apreciind că instanţa de fond a încălcat normele
de drept material, nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate procedând
astfel cu încălcarea principiului disponibilităţii, a art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.
civ., precum şi a art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.
În litigiul de faţă este analizată legalitatea deciziilor prin care s-a reţinut existenţa unui prejudiciu şi
s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. A., în limita sumei de
3.219.481 RON.
Motivele de casare invocate de recurentele-pârâte în susţinerea recursului promovat în cauză sunt

prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluţionarea excepţiei
invocate de intimatul-reclamant B..
Înalta Curte constată, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepţia nulităţii
recursului invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant este neîntemeiată, întrucât recurentele
- pârâte au formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1)
pct. 6 şi 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din
C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocate de
intimatul-reclamant.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.
Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a
soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:
"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care
s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei
de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din
CEDO.
Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat
efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor
şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.
Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o

analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru
care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, care afirmă în esenţă
că nu au fost corect interpretate prevederile Legii nr. 207/2015 de către instanţa de fond.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau
interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.
Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie
le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le
prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării
în procedura administrativă şi în cea judiciară.
Pentru a răspunde criticilor formulate de instituţiile recurente cu privire la sentinţa atacată, Înalta
Curte reţine că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal
prin hotărârea atacată s-a reţinut că reclamantul nu a săvârşit fapte care să atragă răspunderea sa
solidară cu debitoarea S.C. A..
În ceea ce priveşte criticile recurentelor vizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2)
lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului,
instanţa de recurs reţine că, potrivit acestor prevederi legale, pentru obligaţiile de plată restante ale
debitorului declarat insolvabil în condiţiile acestui cod, răspund solidar cu acesta administratorii care,
în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere
respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum şi administratorii
sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la
scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Trebuie precizat că art. 25 instituie o formă a răspunderii delictuale în sarcina unei anumite categorii
de persoane, categorie din care face parte şi reclamantul, dar şi cerinţe ce se impun a fi îndeplinite
pentru a reţine incidenţa lui.
Or, potrivit opţiunii legiuitorului, este atrasă răspunderea solidară a

administratorului/administratorilor societăţii numai în măsura în care aceştia au acţionat cu rea-
credinţă în a nu-şi îndeplini obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii
insolvenţei, aceasta constituind o condiţie "sine qua non" pentru atragerea răspunderii solidare or în
a determina nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Această cerinţă a relei-credinţe, fără de care nu se poate stabili răspunderea, nu este însă întrunită
în speţă, întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din probatoriul cu înscrisuri administrat în
cauză, reaua-credinţă a administratorului nu a fost dovedită, atât din perspectiva nesolicitării
deschiderii procedurii insolventei, cât şi din perspectiva nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a
După cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, în cauză organele fiscale nu au dovedit că
reclamantul ar fi acţionat cu viclenie şi omisiune vădit intenţionată în calitatea sa de administrator
al S.C. A., nici decizia de angajare a răspunderii solidare şi nici vreun act pregătitor anterior nu
conţin referiri cu privire la cercetări pe care organul fiscal era ţinut a le efectua pentru a stabilit dacă
administratorul a acţionat cu rea-credinţă.
În mod temeinic s-a reţinut în fond că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă
doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii,
cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează voit plăţile către fisc, sau atunci
când, deşi a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obţinute
pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.
Însă, în cauză nu s-a probat împrejurarea că reclamantul a utilizat resursele societăţii comerciale în
alt scop decât în interesul societăţii, astfel că, în lipsa oricăror probe care să susţină existenţa relei-
credinţe a acestuia pentru nedeclanşarea în termenul legal a procedurii insolvenţei şi pentru
nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond a stabilit în mod
corect că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului în temeiul
art. 25 alin. (1) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.
Înalta Curte precizează că nu este suficientă calitatea intimatului-reclamant de administrator pentru

a atrage răspunderea, întrucât legiuitorul nu a reglementat o răspundere obiectivă, ci dimpotrivă o
răspundere întemeiată pe ideea de vinovăţie, astfel că era necesar a se proba vinovăţia, respectiv
că a cunoscut starea de insolvabilitate a societăţii şi că nu a acţionat în mod deliberat în sensul de a
cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi că nu a declarat şi/sau nu a achitat
la scadenţă în mod deliberat obligaţiile fiscale, aspecte nedovedite în cauză.
În lumina art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu

intervine automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci
numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a
societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25
alin. (1) şi (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită, ipoteză care nu se
regăseşte în cauză.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură
a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod
corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de
atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate
de către recurente prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii
recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1)
pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art.
496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.
În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de acordare a cheltuielilor de
judecată, formulată de intimata - reclamantă, obligând recurenta-pârâtă la plata sumei de 2659,47
RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocaţial).

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul - reclamant B..
Respinge recursul declarat de pârâtele ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE OLT şi

DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA prin Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Olt împotriva sentinţei nr. 335/2017 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel
Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs,
către intimatul - reclamant B..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iulie 2020.
ROMÂNIA
Decizia nr. 2651
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal,
reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin
Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa
în cauză să dispună anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr.
1997/24.06.2016, precum şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/31.03.2016, ambele
emise de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 62 din
29.03.2017, a respins acţiunea reclamantului.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat casarea acesteia şi, în urma
rejudecării cauzei, admiterea acţiunii.
recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de
drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu
* Prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute
de art. 25 alin. (2) lit. d) din Noul Codul de procedură fiscală pentru a putea fi antrenată răspunderea
solidară. Pe acest aspect, recurentul menţionează faptul că nu a avut calitatea de reprezentant al
S.C. B. S.R.L. şi nici obligaţia să declare şi să achite obligaţiile fiscale ale acestei societăţi.
* Judecătorul fondului a prezumat în mod nejustificat că ar fi fost de rea- credinţă, fără să se

raporteze la probatoriul administrat în cauză.
Recurentul consideră că motivele invocate în decizia contestată privind faptul că a fost de rea-
credinţă nu au nicio bază reală, pentru că:
- numita C. nu este primul administrator al unei societăţi din România care conduce afacerea fără a
avea domiciliul în România; dl. D. a fost delegat pentru depunerea online a declaraţiilor fiscale ale
S.C. B. S.R.L.;
- dl. E. a fost împuternicit de Adunarea Generală a asociaţilor să efectueze o serie de formalităţi ce

ţineau de atribuţiile administratorului S.C. B. S.R.L.;
- posturile pe care recurentul le ocupa la F. S.R.L. şi G. S.R.L. erau unele tehnice, fără nicio atribuţie
în conducerea societăţilor sau verificarea documentelor contabile; societăţile F. S.R.L. şi G. S.R.L.
nu au avut relaţii comerciale directe cu S.C. B. S.R.L.;
- nu a avut împuternicire pentru operaţiunile bancare ale societăţii.
* Emitentul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu a procedat la identificarea persoanelor

care au determinat cu rea-credinţă nedeclararea/neplata obligaţiilor fiscale, după cum impun
prevederile pct. 3.5 lit. d) din Capitolul III al Anexei I din Ordinul nr. 127/2014.
* Instanţa de fond nu a avut în vedere neconcordanţele existente între decizia de impunere din data
de 28.04.2015 emisă pe numele S.C. B. S.R.L. şi decizia de angajare a răspunderii solidare
contestată în cauză.
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov pentru intimata Direcţia Regională a Finanţelor
Publice Braşov a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Răspunzând punctual la motivele de recurs, partea a precizat următoarele aspecte:
* În conformitate cu prevederile art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
organul fiscal a procedat la audierea asociatului debitoarei B. S.R.L., fiind emisă Notificarea nr.
x/25.11.2015, iar ulterior a fost încheiat Procesul-verbal nr. x/28.12.2015 privind audierea numitului
A..
Recurentul nu a făcut dovada faptului că Procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/15.10.2015 emis de

AJFP Brasov, prin care a fost declarată starea de insolvabilitate cu bunuri şi venituri urmăribile a
debitoarei S.C. B. S.R.L., ar fi fost anulat, astfel încât să nu producă efecte juridice.
* În mod corect, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile de angajare a răspunderii
solidare a recurentului, deoarece acesta era singurul asociat care avea domiciliul în ţară, era
persoana care a lansat invitaţia administratorului societăţii să intre în România, a avut calitatea de
angajat la F. S.R.L. şi G. S.R.L. - societăţi care asigurau distribuţia pe piaţă a mărfurilor importate
de către S.C. B. S.R.L.-, iar proprietarul spaţiului în care funcţiona sediul social al S.C. B. S.R.L., H.,
l-a indicat drept persoana de contact.
De asemenea, cele două societăţi interpuse - S.C. I. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L. au fost înfiinţate la
aceeaşi dată şi au avut ca asociat pe numitul C., cetăţean libanez, asociat/administrator şi al S.C.
B. S.R.L. .
Procesul-verbal întocmit de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu constată natura ilicită a
operaţiunilor intervenite în principal între B. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., care au urmărit sustragerea de
la plata TVA -ului colectat şi a impozitului pe profit aferent diferenţei mari dintre valoarea de achiziţie
şi valoarea de piaţă, operaţiuni care au cauzat un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de
16.301.843 RON.
Din materialitatea faptelor ilicite săvârşite de asociaţii societăţii, prin circuitul fraudulos al mărfurilor
importate la valori subevaluate, subdeclarate la organul vamal pentru a plăti taxe vamale şi TVA în
vamă la o valoare inferioară, urmată de o creştere cu 340% a preţului de achiziţie, fără a se calcula,
colecta, declara şi achita TVA-ul aferent, precum şi impozitul pe profit aferent creşterii de valoare,
distribuite prin societăţi de tip fantomă, rezultă fără echivoc intenţia acestora de a nu declara şi de
a nu achita obligaţiile fiscale, fiind astfel îndeplinită condiţia relei-credinţe, prevăzută de dispoziţiile
art. 27 alin. (2) din Legea 207/2015, privind Codul de procedură fiscală.
* Argumentele recurentului sunt simple afirmaţii, lipsite de susţinere reală, în condiţiile în care:
- prin Procesul-verbal întocmit de inspectorii antifraudă la S.C. B. S.R.L. s-a evidenţiat starea de fapt
fiscală existentă la nivelul societăţii, circuitul fraudulos al mărfurilor comercializate de societatea
debitoare; ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentului referitoare la neconcordanţele
existente cu privire la sumele imputate;
- recurentul nu a făcut dovada anulării Deciziei de impunere nr. x/28.04.2015, deşi avea posibilitatea
să o conteste în instanţă;
- nu are importanţă numărul de acţiuni deţinute de recurent la S.C. B. S.R.L.
5.1. Consideraţii generale
Aşa cum s-a menţionat la pct. 1 al prezentei decizii, controlul judiciar declanşat de recurent are ca
obiect verificarea legalităţii Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/31.03.2016 şi a Deciziei
de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 1997/24.06.2016, ambele emise de Direcţia
Regională a Finanţelor Publice Braşov.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, reţinând, în esenţă, faptul că măsura de angajare
a răspunderii solidare a reclamantului, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Noul C.
proc. civ..fiscală, este legală, în raport de următoarele aspecte:
- reclamantul era singurul asociat cu domiciliul în ţară şi a formulat invitaţiile necesare asociatei C.
pentru ca aceasta să poată să obţină viza de intrare în România;
- nu există nicio menţiune în sensul că administratorul S.C. B. S.R.L. ar fi revenit în România;
- reclamantul nu a putut indica cine se ocupa de declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale ale S.C.
B. S.R.L.;
- S.C. B. S.R.L. nu a avut angajaţi, ceea ce conduce la concluzia că singura persoană care se ocupa
de activitatea societăţii debitoare era reclamantul, cu atât mai mult cu cât proprietarul spaţiului în
care funcţiona sediul social al societăţii a declarat că reclamantul era persoana de contact;
- reclamantul a deţinut calitatea de angajat la F. S.R.L., respectiv G. S.R.L., societăţi care asigurau
distribuţia pe piaţă a mărfurilor importate de S.C. B. S.R.L.
- sunt reale menţiunile din Procesul-verbal întocmit de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu;
- circuitul mărfurilor importate, prin cele două societăţi interpuse şi prin importurile la valori
subevaluate, subdeclarate la organul vamal, pentru a plăti taxe vamale şi TVA în vamă la o valoare
inferioară, urmată de o creştere de valoare până la valoarea de piaţă, fără a se calcula, colecta,
declara şi achita TVA şi impozit pe profit aferent creşterii de valoare, pune în evidenţă intenţia
asociaţilor societăţii B. S.R.L. de a nu declara şi de a nu achita obligaţiile fiscale, fiind îndeplinită
condiţia relei-credinţe, condiţie impusă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Noul C. proc. civ. fiscală.
- reclamantul a cesionat părţile sale sociale, după data demarării controlului, către un cetăţean
ghanez, faţă de care executarea silită este total lipsită de eficienţă;
- demersurile făcute de reclamant pentru convocarea Adunării generale a asociaţilor au fost pur
formale, determinate de intenţia de a cesiona părţile sociale şi de a elimina astfel orice răspundere
patrimonială, aşa încât nu pot fi considerate eforturi reale în vederea clarificării situaţiei persoanei
juridice.
Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia judecătorului fondului cauzei.
5.2. Reevaluând ansamblul materialului probator administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale
incidente şi răspunzând la criticile formulate în cadrul memoriului de recurs, subsumate motivului
de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar şi la apărările
prezentate în cadrul întâmpinării depuse la dosar, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 328238/3/31.03.2016, intimata Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov a
stabilit că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind
Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii
solidare a recurentului - care a deţinut calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L. de la data de 10.05.2011
şi până la data de 18.03.2015 -, în vederea realizării, în parte, a creanţelor fiscale (…), în limita
sumei de 13.100.918 RON.
În cuprinsul acestei decizii de angajare a răspunderii solidare, emitentul a reţinut aspectele ce vor fi
redate în continuare:
"Având în vedere faptul că obligaţiile fiscale au fost declarate parţial de societate, precum şi stabilite
în sarcina societăţii prin decizia de impunere nr. x/28.04.2015, corelat cu faptul că nu s-au efectuat
plăţi de către societate în scopul stingerii acestora, rezultă că reprezentanţii societăţii au acţionat în
interes propriu, dispunând desfăşurarea unei activităţi care producea prejudicii pentru bugetul de
stat prin nedeclararea şi neachitarea impozitelor şi taxelor, acţiuni care nu pot decât să conducă la
concluzia relei-credinţe a acestora şi care, de altfel, au condus la crearea stării de insolvabilitate a
societăţii.
De asemenea, reprezentanţii societăţii nu au depus raportările financiare-contabile anuale şi/sau

trimestriale, ultimul bilanţ fiind depus la 31.12.2013. Astfel, agentul economic prin neachitarea
obligaţiilor bugetare şi ascunderea informaţiilor financiare ale societăţii, cu rea-credinţă, a declanşat
starea de insolvabilitate.
Reaua-credinţă rezultă şi din nedepunerea la dispoziţie de către reprezentanţii societăţii comerciale

debitoare a documentelor contabile necesare organelor de executare silită în vederea continuării
măsurilor de executare silită.
Prin lipsa activităţii la sediul social declarat, prin neprimirea corespondenţei de către
administratori/asociaţi şi ignorarea solicitărilor organului fiscal, se poate justifica existenţa relei-
credinţe a reprezentanţilor societăţii."
Această măsură a fost menţinută prin Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr.
1997/24.06.2016, emisă de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov.
Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:
"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului
cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) d) administratorii sau orice alte persoane
care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor
fiscale.
Din interpretarea textului legal anterior citat, rezultă faptul că pentru angajarea răspunderii solidare
a unei persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie
îndeplinite cumulativ două condiţii:
- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale
ale societăţii;
- existenţa relei credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.
Contrar celor reţinute de autoritatea intimată în deciziile contestate în cauză şi confirmate prin soluţia
pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus
enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a recurentului pentru obligaţiile de plată restante
ale debitoarei insolvabile S.C. B. S.R.L., în raport de următoarele argumente:
Recurentul a deţinut doar calitatea de asociat în cadrul S.C. B. S.R.L. cu o participaţie de 5% din
părţile sociale ale acesteia, în perioada 10.05.2011 - 18.03.2015.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare: "Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de
stipulaţie contrară în actul constitutiv."
În condiţiile în care recurentul nu a avut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., nu ar fi putut
reprezenta în mod legal societatea în raporturi juridice cu scopul de a nu declara sau a nu plăti
obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare.
Conform prevederilor art. 71 alin. (1) din actul normativ anterior arătat, administratorii care au
dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în
mod expres.
Instanţa de control judiciar constată că recurentul nu a primit de la administratorul societăţii

debitoare dreptul de a reprezenta societatea, pentru a se putea reţine că acesta, cu rea-credinţă,
nu a declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale ale societăţii.
În temeiul dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din aceeaşi lege, fiecare parte socială da dreptul la un vot.
Ca atare, cele 5 părţi sociale deţinute de recurent în societate nu i-ar fi conferit posibilitatea de a lua
decizii în numele acesteia, în lipsa acordului celuilalt asociat - C. -, care deţinea 95% din capitalul
social şi avea calitatea de administrator al societăţii.
Relevante pe subiectul analizaţi şi prevederile art. 195 din Legea nr. 31/1990 în care se menţionează
faptul că:
"(1) Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin odată
pe an sau de câte ori este necesar.
(2) Un asociat sau un număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, va
putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări."
Aşadar, recurentul, în condiţiile în care nu avea calitatea de administrator şi nici nu deţinea o pătrime
din capitalul social al S.C. B. S.R.L, nu putea să procedeze la convocarea adunării generale a
asociaţilor pentru a discuta modalitatea în care sunt respectate dispoziţiile legale referitoare la
declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii.
În raport de aspectele anterior prezentate nu se poate reţine faptul că recurentul, cu rea-credinţă,

a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile
art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi
completările ulterioare.
5.3. În baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., instanţa de control judiciar va obliga pârâtele la 4.900
RON cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând taxa de timbru şi onorariul de avocat,
conform dovezilor depuse la dosar.
raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi,
rejudecând cauza, va admite acţiunea reclamantului, va anula Decizia de soluţionare a contestaţiei
administrative nr. 1997/24.06.2016, precum şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.
x/31.03.2016 emisă de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, în privinţa reclamantului, în
limita sumei de 13.100.918 RON. Înalta Curte va obliga pârâtele la 4.900 RON cheltuieli de judecată
către reclamant.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr.

62/F/2017 din 29 martie 2017 pronunţate de Curtea de
Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:
Admite acţiunea reclamantului A..
Anulează decizia nr. 1997/24.06.2016 de soluţionare a
contestaţiei administrative emisă de Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Braşov.
Anulează Decizia de angajare a răspunderii

solidare nr. x/31.03.2016 emisă de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Braşov în privinţa reclamantului A. în limita
sumei de 13.100.918 RON.
Obligă pârâtele la plata sumei de 4900 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.
ROMÂNIA
Şedinţa publică din data de 11 martie 2020
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2017 reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a solicitat anularea
Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiş, în Dosarul de executare nr. x, privind angajarea
răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi anularea tuturor
actelor subsecvente emise în temeiul acesteia, admiterea contestaţiei formulate de către reclamantul
A. împotriva acestei decizii şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 13.12.2017, reclamantul A., a depus la dosar o precizare de
acţiune prin care arată că înţelege să conteste şi Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de către Comisia
privind soluţionarea contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, anularea
deciziei contestate şi anularea Deciziei nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiş, în Dosarul de
executare nr. x, privind angajarea răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 11 din data de 17.01.2018 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios
administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a respins acţiunea reclamantului A. faţă de Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă.
A respins acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a

Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 11 din data de 17.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,
secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art.
488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod neîntemeiat a fost respinsă contestaţia ca

tardiv formulată şi în mod neîntemeiat organul de soluţionare al contestatei nu a analizat aspectele
de fond invocate, soluţie menţinută de către Curtea de Apel Timişoara, care de asemenea nu a
analizat fondul actelor administrative contestate.
În mod neîntemeiat s-a dispus antrenarea răspunderii recurnetului-reclamant, iar prima instanţă
avea obligaţia de a analiza aspectele de fond invocate în cuprinsul ceirerii de chemare în judecată.
Temeiul de drept invocat pentru antrenarea răspunderii îl constituie prevederile art. 25 alin. (2) lit.
c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, coroborat cu Cap. VIII, pct. 8.4 din Ordinul ANAF nr. 127/2014
pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare
reglementate de dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, recurentul-reclamant arată că nu poate fi reţinuta în sarcina sa obligaţia de a solicita

respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, această obligaţie
aparţinând administratorului societăţii şi nu asociatului, conform art. 65 alin. (1) şi art. 67 din Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenirea insolvenţei şi de insolvenţă.
De asemenea, nu poate fi reţinută în sarcina sa reaua-credinţă pentru nedeclararea şi neachitarea

la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Prin ultima critică, recurentul-reclamant arată că Decizia nr. 45008/17.10.2016, emisă de AJFP
Timiş, în Dosarul de executare nr; x, este nulă, raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015
privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În acest sens, precizează faptul că organul fiscal nu a procedat, anterior emiterii deciziei de antrenare
al răspunderii solidare, la audierea recurentului-reclamant, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscala, fapt sancţionat cu nulitatea conformi art. 26 alin. (3)
din acelaşi act normativ.
4. Apărările formulate în cauză.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a
recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul
domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului
de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului
judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată
la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin
dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ.,
astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea
punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul
de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 s-a fixat termen
de judecată la data de 11 martie 2020.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte
apreciază că recursul este fondat şi va fi admis.
Controlul jurisdicţional declanşat de către recurentul-reclamant are ca obiect anularea Deciziei nr.
3420/25.09.2017 emisă de către Comisia privind soluţionarea contestaţiilor din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, anularea deciziei contestate şi anularea Deciziei nr.
45008/17.10.2016, emisă de AJFP Timiş, în Dosarul de executare nr. x, privind angajarea
procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prima instanţă a respins ca nefondată cererea dedusă judecăţii reţinând că, organul de soluţionare
a contestaţiei prealabile, a dispus în mod corect respingerea contestaţiei formulată împotriva Deciziei
nr. 45008/17.10.2016, ca tardiv depusă.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs
formulate.
Prin Decizia nr. 45008/17.10.2016 emisă de AJFP Timiş, în dosarul de executare nr. x s-a dispus
angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., în
vederea realizării creanţelor fiscale în limita sumei de 5.572.198 RON.
În cuprinsul acestei decizii se menţionează că "Prin notificările nr. x/22.07.2016 şi nr. y/29.08.2016
emise de AJFP Timiş, transmise domnului A., acesta a fost convocat la sediul AJFP Timiş în vederea
audierii în data de 22.08.2016 ora 13:00 şi în data de 23.09.2016 ora 13:00 în cadrul procedurii de
angajare a răspunderii solidare prevăzută de Ordinul ANAF nr. 127/2014 şi în conformitate cu
dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Notificările au
fost transmise prin poştă cu confirmare de primire situaţie în care s-a constatat îndeplinită obligaţia
organului fiscal de notificare la ultimul domiciliu declarat al acestuia, precum şi imposibilittea
obiectivă de a se lua legătura cu acesta".
La dosarul de fond se află depusă "contestaţie împotriva Deciziei nr. 4528/18.10.2016 emisă de
AJFPB Timiş, în dosarul de executare nr. x privind angajarea răspunderii solidare prevăzută la art.
25 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală" prin care s-a solicitat
anularea acestei decizii şi a tuturor actelor subsecvente, precum şi comunicarea unui exemplar al
deciziei emise. Din factura nr. x emisă la data de 08.12.2016 rezultă că recurentul-reclamant a
predat contestaţia Oficiului Poşta nr. 1 Timişoara la data de 08.12.2016, iar aceasta a fost primită
de către intimata-pârâtă AJFP Timiş la data de 12.12.2016.
Din ştampila de înregistrare aplicată de AJFP Timiş rezultă că la data de 13.12.2016 a fost
înregistrată sub nr. x contestaţia recurentului-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 4528/18.10.2016
emisă de AJFP Timiş, în dosarul de executare nr. x, privind angajarea răspunderii solidare prevăzută
de art. 25 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală.
Conform rezoluţiei de primire consemnată pe prima pagină a Deciziei nr. 45008/07.10.2016 rezultă
că o copie a acestei decizii a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 16.12.2016.
Împotriva acestei decizii (nr. 45008/07.10.2016), recurentul-reclamant a formulat contestaţie
înregistrată la AJFP Timiş sub nr. x/03.02.2017.
În cuprinsul contestaţiei se menţionează faptul că, anterior emiterii deciziei de angajare a răspunderii
solidare, organul fiscal nu a procedat la audierea recurentului-reclamant, conform art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora:
"Înainte de emiterea deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei
potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere în termen de 5 zile
lucrătoare de la data audierii". (3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de
atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoani căreia i s-a atras răspunderea.
Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile".
Din compararea celor două contestaţii (cea înregistrată la data de 13.12.2016 sub nr. 58377 şi cea
înregistrată la data 03.02.2017 sub nr. 5221) rezultă fără putinţă de tăgadă că au un conţinut
aproape identic, singura diferenţă fiind numărul deciziei.
În prima contestaţie înregistrată la sediul intimatei-pârâte la data de 13.12.2016 se menţionează

"Decizia nr. 4528/18.10.2016 emisă de AJFPB Timiş, în dosarul de executare nr. x privind angajarea
procedură fiscală", iar în contestaţia înregistrată la AJFP Timiş la data de 03.02.2017 se menţionează
"Decizia nr. 45008/07.10.2016 emisă de AJFP Timiş, în dosarul de executare nr. x privind angajarea
procedură fiscală".
Potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
"Contestaţia se va depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal,
sub sancţiunea decăderii".
În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că deşi dispoziţiile sus-citate impun un termen de
45 de zile de la comunicare, legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune în cazul în care contestaţia este
formulată anterior comunicării, cum este cazul de faţă, iar intimata-pârâtă trebuia să dea curs
acestei contestaţii.
Faptul că, după comunicarea Deciziei nr. 45008/07.10.20916, realizată la data de 16.12.2016,
recurentul-reclamant a constatat eroarea materială strecurată în cuprinsul primei contestaţii şi a
formulat o nouă contestaţie înregistrată la AJFP Timiş la data de 03.02.2017 nu poate atrage
decăderea acestuia din dreptul de contestare având în vedere conţinutul aproape identic al celor
două contestaţii.
Într-adevăr, din actele dosarului de fond rezultă că la data de 16.12.2016 i s-a comunicat
recurentului-reclamant Decizia nr. 45008/17.10.2016, însă prima instanţă în mod greşit a considerat
că termenul de 45 de zile a fost depăşit şi a înlăturat argumentele acestuia referitoare la motivul
pentru care la data de 03.02.2017 a înregistrat o nouă contestaţie la AJFP Timiş în care a menţionat
corect numărul deciziei contestate.
Aşa fiind, în mod greşit organul fiscal a dispus respingerea contestaţiei ca tardiv formulată fără a
avea în vedere faptul că, anterior luării la cunoştinţă de conţinutul actului administrativ, la data de
08.12.2016 recurentul-reclamant a depus contestaţie fără a primi vreun răspuns.
De asemenea, Înalta Curte reţine că este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul primei contestaţii
s-a strecurat o eroare materială în sensul că din greşeală a fost indicat al număr al deciziei de
angajare a răspunderii solidare, în timp ce numărul dosarului de executare a fost trecut în mod
corect, iar intimata-pârâtă avea posibilitatea identificării problemei de drept supusă contestaţiei.
Având în vedere că prin Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de ANAF - DGRFP Timişoara nu s-a
analizat pe fond contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 45008/17.10.2016, ci aceasta în mod
greşit a fost respinsă ca tardiv formulată, Înalta Curte va obliga pârâta să procedeze la soluţionarea
pe fond a contestaţiei formulate de reclamant.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului-reclamant sunt întemeiate
şi vor fi admise, iar aspectele reţinute de prima instanţă sunt rezultatul unei greşite aplicări şi
interpretări a dispoziţiilor legale, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa atacată şi
rejudecând va admite acţiunea reclamantului, va anula Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de ANAF
- DGRFP Timişoara, va obliga pârâta să procedeze la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate
de reclamant şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva

sentinţei nr. 11 din 17 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Timişoara,
secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:
Admite acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu

pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.
Anulează Decizia nr. 3420/25.09.2017 emisă de ANAF - DGRFP

Timişoara.
Obligă pârâta DGRFP Timişoara să procedeze la soluţionarea pe

fond a contestaţiei formulate de reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2020.
JURISPRUDENTA ANAF BUCURESTI
ROMÂNIA
Decizia nr. 3/2020
Decizia nr. 3
Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2020
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 27.03.2018, reclamantul A. a învestit Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr.
1303/20.02.2018, solicitând în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea acesteia şi desfiinţarea măsurii
angajării răspunderii sale solidare.
1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5296 din 12 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondată.
1.3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în
temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, în
rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:
Intimata-pârâtă nu a încuviinţat niciodată vreo facilitate la plată, respingerea cererii ab initio nefiind
cauzată de vreo culpă a recurentului şi nefiind o pierdere a unei facilităţi acordate, ci un refuz de
acordare facilitate.
În ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de lege a fi înttrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii
solidare a administratorului societăţii, trebuie dovedită reaua credinţă, în sensul de intenţie în scopul
de a cauza un prejudiciu, de a se sustrage de la obligaţia de plată, de a-şi genera un beneficiu
necuvenit. Susţine recurentul că legiuitorul a prevăzut că doar buna credinţă se prezumă, nu şi reaua
credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. În opinia recurentului, niciuna dintre aceste
condiţii nu a fost dovedită de către intimată, mai mult chiar, nici nu este invocată o astfel de situaţie
întrucât nu a fost cazul.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
2.1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat potrivit argumentelor ce vor fi
expuse în continuare.
Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.10.2017 a A.F.P. Sector 2, s-a dispus
atragerea răspunderii recurentului din prezenta cauză, în calitate de administrator, în solidar cu B.
S.R.L., pentru suma de 1.167.507 RON.
Împotriva acestei Decizii recurentul-reclamant a formulat contestaţie care a fost respinsă prin Decizia
nr. 1303/20.02.2018 a A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Bucureşti.
Prin aceste acte administrativ - fiscale organul fiscal a reţinut că neplata datoriilor societăţii la
scadenţă, coroborată cu neprezentarea recurentului la audiere demonstrează faptul că acesta a
acţionat cu rea credinţă, cu o intenţie prejudiciabilă, care să genereze o stare de insolvabilitate a
societăţii prin neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund
solidar cu debitoarea declarată insolvabilă "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-
credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."
Sub acest aspect, din conţinutul Deciziei a cărei anulare se solicită, rezultă că ANAF- DGRFP Bucureşti
a tras concluzia incidenţei dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală din
următoarele împrejurări de fapt: atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de actele de
executare silită emise de organul fiscal, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea
de plăţi către bugetul consolidat al statului, nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii, precum şi
nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii.
Or, instanţa de control judiciar observă că aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod
general şi impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile
recurentului-reclamant.
Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este
una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, recurentul-
reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.
Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie
probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care recurentul şi-a exercitat
atribuţiile de administrator al societăţii, iar sub aspect voliţional această conduită să fie caracterizată
de reaua credinţă a reclamantului.
În considerentele Deciziei ce face obiectul prezentului litigiu, se arată că responsabilitatea exclusivă

pentru existenţa în continuare a obligaţiilor fiscale revine administratorului societăţii, care a
acumulat debite restante la bugetul consolidat de stat, cu rea-credinţă.
Or, legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi

reţinută, trebuie probată. Intimata-pârâta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie
că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei recurentului-reclamant, fără ca aceasta
să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme
din nici un mijloc de probă nu rezultă că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a
produce insolvabilitatea firmei.
Prin urmare, din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea
răspunderii solidare a recurentului-reclamant, în calitate de administrator la B. S.R.L., organul fiscal
este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii,
înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum şi
reaua-credinţă a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale
contestate, cât şi în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, se observă că nu se indică în
concret şi nu se dovedeşte implicarea recurentului-reclamant în ajungerea în stare de insolvabilitate
a societăţii.
În concluzie, susţinerea intimatei-pârâte potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate

este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, nu poate fi reţinută, având în vedere că
prevederea legală incidenţă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ci impune
probarea relei credinţe.
Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea

rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor. Cu alte
cuvinte, intimata-pârâtă ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acţionat în mod conştient
în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate,
stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Or, aşa cum s-a arătat în precedent intimata-
pârâtă nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
2.2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 raportat la art. 488 alin.
(1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând
cauza va admite acţiunea formulată de reclamantul A..

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 5296

din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a
VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza, admite

acţiunea formulată de reclamantul A..
Anulează Decizia nr. 1303/20.02.2018, de soluţionare a

contestaţiei, emisă de ANAF-DGRFP Bucureşti şi Decizia
nr. 356625/16.10.2017, de angajare a răspunderii
solidare, emisă de AFP Sector 2 .
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 ianuarie 2020.
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuer
y%5B0%5D.Value=173964#highlight=R%C4%83spundere%20
solidar%C4%83##
Jurisprudenta procesata de Av. Holuta Ionica
DREPT FISCAL

Jurisprudenta Inalta Curte de Casatie Si Justitie - ANAF DREPT FISCAL

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisprudenta Inalta Curte de Casatie Si Justitie - ANAF DREPT FISCAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CABINET INDIVIDUAL DE AVOCAT ,,HOLUȚĂ A.

IONICĂ” CIF 30173003

Decizia nr. 3594/2022

Decizia nr. 3594

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

2. Soluţia instanţei de fond

Instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de inspecţie fiscală.

4. Apărările formulate în cauză

5. Soluţia instanţei de recurs

Reclamantul a fost asociat al societăţii B. în perioada 16.08.2007-04.07.2013 şi administrator cu

Reaua-credinţă nu se presupune, aceasta trebuie să rezulte din acte/fapte concludente, stabilite de

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2022.

Decizia nr. 3204/2022

Decizia nr. 3204

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

- a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.J.F.P. Timiş;

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

A precizat că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş nu este emitentul actului

1.4. Apărările formulate în cauză

La data de 22.02.2021, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de

II. Soluţia instanţei de recurs

"Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar constată că emitentul Deciziei de

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

2.7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, în

PENTRU ACESTE MOTIVE

Decizia nr. 2107/2022

Decizia nr. 2107

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-pârâtă a susţinut, în contextul unei succinte prezentări

În consecinţă, existenţa culpei circumstanţiată de norma juridică, în accepţiunea relei-credinţe,

Aşadar, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să constate că, deşi intimatul-reclamant nu

În final recurenta-pârâtă a susţinut că din probatoriul administrat în cauză rezultă reaua-credinţă a

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant a fost invocată excepţia nulităţii recursului

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a

În esenţă, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare invocat vizează interpretarea

Împotriva deciziei emise de organul fiscal reclamantul a formulat contestaţie, întemeiată pe

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit

Totodată, motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de