editate „în regia autorului”, onorariile rămân o amintire etc.) două decenii.

În
urmă, dezmeticiți, scriitorii se repliază.
Re-locuirea prin cultură a cetății (cum îmi place s-o numesc), sesizabilă
în ultimul deceniu, pusă la cale cu efort și poticniri, reclădește o con-viețuire
cu ingrediente culturale care să promită perpetuarea situării firești în miezul
lucrurilor. Lumea părea că își redobândise Capul legitim: Cultura. Oamenii îi
recunoșteau, din nou, forța de coeziune și progres. Învățau deschiderea
spre Celălalt. Festivaluri, spectacole, recitaluri, desanturi, gale mobilizează
sute, mii de oameni. Cultura pătrunde în agenda cetățeanului, la un pas de
a deveni un modus vivendi. Scriitorul are din nou Lumea. Nu e Capul, nu,
dar dovedește că poate fi un partener de încredere. Puterea însăși începe
să priceapă că durarea, credibilitatea, prestigiul se câștigă prin Cultură. Nu
și-o înscrie încă printre priorități, dar nu-i mai e indiferentă.
Însă Torcătoarea a lovit în martie violent și prin surprindere. Boala,
amenințarea morții preiau controlul. Ele sunt cauza fără a fi și vinovatul, așa
încât soluțiile nu pot fi decât improvizate, năuce, ineficiente. După luni de
derivă, prăbușire, derută, s-a instalat un sentiment de ireal și neînchegat.
Cultura a redevenit marginală și, mai grav, facultativă. Lumea fără cap (a lui
Canetti) își alătură Capul fără Lume, al Culturii exilate într-o paranteză. Re-
fugiul în online e paliativ, nu vindecător. Forme stângaci instituționalizate ale
absenței. Ale sălbăticirii. Țesătura comunitară poate fi șubrezită de orice
gest nesocotit/nepăsător, care nu-l include în gândul tău pe Celălalt.
Sigur, pandemia e și ea trecătoare, căci „ce e val ca valul trece”. Dar
cât de pregătiți suntem să-i atenuăm efectele pe termen lung? Scriitorii re-
consideră obstinat puterea cuvintelor de a se împotrivi răului, căci izolarea
nu poate intra în definiția Culturii. Dar vulnerabilitatea lor s-a agravat, poate
și din cauza amăgirilor internetice. Au crezut și ei, ca tot omul, că poți avea
zeci, sute, mii de „prieteni”, că fiecare like dobândit înseamnă valorizare,
recunoaștere, apreciere, că Lumea te vede, te știe, te apreciază. Atâta doar
că totul e amăgire. În spatele tastelor apăsate nu mai sunt oameni, ci figuri
robotizate imitând gesturi impuse de o modă. Nesiguranța de sine nu poate
fi decât în creștere. Ce va face scriitorul când va descoperi că la capătul tex-
tului său nu e nimeni să-l primească? Cum se descurcă scriitorul fără
Lume? Deocamdată, vinovatul de serviciu poate fi… criticul literar. Deși re-
vistele literare sunt pline de recenzii, cronici, comentarii, anchete și studii de
sinteză, încă sunt voci care vorbesc despre „dezertarea” de la datorie a criti-
cii. Abandonat de Lume, în singurătatea lui orgolioasă și vanitoasă, scriitorul
crede că salvarea stă în puterea criticii. O amăgire în plus?
În martie, se credea că „lumea nu va mai fi la fel”. Dar omul se schimbă
mult mai greu decât vremurile. Chiar și sub amenințarea morții, nu a celei
destinale, pe care omul a învățat s-o ignore, ci a celei molipsitoare, n-au
dispărut nicidecum orgoliile, ranchiunele, intoleranța, zavistia, reacțiile umo-
rale. Mai speriat, nicidecum mai înțelept, așteaptă.