Problemele Bisericii în perioada păstoririi IPS Sale în perioada 1948-1964

Schimbările profunde ale condiţiilor în care trebuia să evolueze Biserica după 1948 l-a pus pe
noul patriarh, Justinian Marina, în situația de a reconsidera foarte multe aspecte din viața Bisericii.
Evitând să intre in conflict deschis cu statul, dar având mereu drept idee călăuzitoare mai binele Bisericii,
a încercat permanent să se descurce, navigând cu abilitate printre interese contrare.

Una din prioritățile patriarhului Justinian a fost elaborarea unui corp legislativ pentru Biserica Ortodoxă
Română, motivația acestui lucru fiind necesitatea adaptării la prevederile noii Legi a cultelor din august
1948. Noul proiect de statut a fost depus pe 27 octombrie 1948 și a fost aprobat de Prezidiul Marii
Adunări Naționale la 23 februarie 1949. Pe baza acestui statut au fost elaborate până în 1953
următoarele regulamente: Regulamentul de Procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române, Regulament de organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ
pentru pregătirea personalului bisericesc și recrutarea corpului didactic din Patriarhia României,
Regulament pentru determinarea atribuțiunilor patriarhului și pentru funcționarea organelor centrale
deliberative, administrative și executive din Patriarhia Ortodoxă Română: Sfântul Sinod, Sinodul
Permanent, Adunarea Națională Bisericească, Consiliul Național Bisericesc, Administrația Patriarhală,
Cancelaria Patriarhală și instituțiile anexe si multe altele. Pentru prima dată în istorie Biserica Ortodoxă
Română dispunea de un set complet de regulamente care precizau fiecare aspect al activității Bisericii,
opera legislativă înfăptuită fiind copleșitoare.

Toate aceste legi au avut ca scop principal limitarea amestecului politicîn viața Bisericii. Încercările
Securității va supraveghea cu multă atenție componența adunărilor bisericești și vor face un adevărat
tur de forță prin aceste adunări, de la cele eparhiale la cele parohiale, acesta este și principalul motiv
pentru care Patriarhul Justinian a crescut puterea episcopului și va restrânge posibilitățile de alegere ale
mirenilor.

În noul statut au fost foarte bine definite atribuțiile patriarhului care întărea autoritatea acestuia în fața
Sfântului Sinod și-a autorităților statului. Comuniștii au acceptat situația crezând că-i avantajează, o mai
mare putere pentru omul agreat de unii membrii ai conducerii PCR ar fi însemnat automat un mare
control asupra Bisericii. Însă patriarhul Justinian va folosi atribuțiile sale crescute pentru a devenii un
adevărat scut între autorități si corpul eclezial și pentru a împiedica amestecul statului în numirea
ierarhilor sau funcționarilor din Biserică, așa cum o dovedesc numeroase documente. La fel ca și
patriarhul, episcopii, puteau, de asemenea, să blocheze accesul oamenilor puterii prin excesul de
democratism precum au fost cazurile episcopilor Antim Nica și Nicolae Popovici.

Așadar noul statut, asigura autonomia Bisericii Ortodoxe Române prin întregul regim legal creat pe baza
constituției, printr-o lege specială a cultelor, apoi prin alte norme legale obligatorii pentru activitatea
cultelor, prin verificarea și aprobarea statutelor cultelor și prin aprobarea altor hotărâri normative aduse
de cultele înseși sub formă de regulamente, instrucții, circulare etc. Autonomia Bisericii Ortodoxe
Române este recunoscută și garantată legal și real sau independeța ei legal exprimată față de stat.

Unul dintre cei mai de seamă canoniști din perioada aceea, profesorul Liviu Stan spune: Statutul Bisericii
Ortodoxe Române în perioada comunistă este cel de autonomie față de stat, nu de separație radicală,
care nu a fost pronunțat niciodată în anii comunismului, iar acest statut era înfăptuit din punct de
vedere formal pentru prima dată din 1918. Deci noul statut lua Bisericii Ortodoxe calitatea de Biserică de
stat, însă permitea existența unor legături financiare între Biserică și stat, precum și între aceasta și alte
organizații autonome.

Patriarhul va duce o luptă permanentă și extrem de grea pentru a asigura veniturile necesare clerului și
anume salariile slujitorilor și funcționarilor bisericești, deoarece autoritățile manifestau tendințe de a
micșora sumele acordate, aceasta în condițiile în care sursele proprii de finanțare ale Bisericii erau tot
mai firave. Se știe că la începutul anului 1949, guvernul comunist declanșează campania de colectivizare,
care nu a ocolit Biserica. Aceasta a fost o altă problemă pe care patriarhul a trebuit să o rezolve.

Preluarea de către puterea comunistă a unui număr important din patrimoniul imobiliar al Bisericii şi
limitarea generală a surselor de venit ale acesteia a constituit o mare problemă. Decretul nr.92/1950 a
reglementat problema clădirilor care aparțineau cultelor și prevedea naționalizarea tuturor cultelor și
asociațiilor religioase din Republica Populară România, cu excepția bunurilor care erau afectate exclusiv
cultului, în care se includeau biserica și imobilele care îndeplineau rolul de casă parohială sau care
deserveau în mod direct personalul monahal. Foarte puține bunuri din afara celor alocate cultului au
putut fi păstrate, și acestea prin eforturi mari. Se poate constata o mare deosebire față de situația din
URSS, unde înseși locașurile de cult au trecut în proprietatea statului, care le închiria pe sume tot mai
mari preoților, în cele din urmă majoritatea au fost demolate. Din această perspectivă, păstrarea în
România sub egida Bisericii a locașurilor de cult a fost un câștig uriaș, câștig cu atât mai important, cu cât
el s-a combinat cu păstrarea conceptului de parohie, unitate administrativ-canonică supusă autorității
episcopale. Astfel au fost împiedicate risipirea comunității de credincioși prin distrugerea acestei unități
de bază a Bisericii.

Demolarea de biserici nu a ocolit nici țara noastră, în vremea lui Gheorghiu-Dej, astfel de cazuri au fost
destul de izolate, autoritățile trebuind să se străduiască în mod serios pentru a reușii demolarea unui
locaș de cult care deranja în mod vizibil noile planuri arhitecturale comuniste, în perioada politicii
aberante de sistematizare a Bucureștiului. dusă de Nicolae Ceaușescu, acțiunile de demolare au fost
coordonate în mod melodic. Cea mai frecventă metodă folosită a fost invocarea stării avansate de
degradare a clădirii, stare care, în anumite cazuri a fost provocată de în mod deliberat de către
autorități. Pentru a se evita o asemenea situație preoții și episcopii au depus adesea eforturi
supraomenești, cu resurse puține, pentru a menține în bună stare bisericile. Mulțumită patriarhului
Justinian, un mare diplomat și ocrotitor al Bisericii, cel puțin o bună perioadă a fost posibilă construirea
unui număr important de biserici noi, astfel încât, dacă privim din punct de vedere statistic această
chestiune, bilanțul nu poate să fie decât pozitiv.

Pierderea unui număr însemnat de clădiri a micșorat în mod semnificativ veniturile bisericești, care au
fost afectate și mai grav de politica statului în domeniul funciar. Amintim că alături de donațiile făcute
de credincioși, Biserica se baza pe subvențiile primite din partea statului, pe veniturile obținute din
corportaj, pe închirierea diverselor clădiri și exploatarea resurselor funciare care erau de trei categorii:
pământuri proprietate a Bisericii, pământuri proprietate personală a preoților și sesiile date de stat spre
folosința Bisericii. Politica de colectivizare a agriculturii nu putea ocolii Biserica.
 Regimul comunist a introdus măsuri draconice în ceea ce privește exploatarea pământului, a interzis
arendarea și dișma, plata impozitelor și colectarea cotelor pentru cei considerați chiaburi sau mari
proprietari. În multe cazuri, preoții erau considerați chiaburi și Biserica mare proprietară de pământ, iar
aplicarea prevederilor guvernamentale a ruinat efectiv exploatările agricole bisericești. Biserica nu se
putea sustrage acestor hotărâri ale guvernului, deoarece în art. 192 din Statut de spiculă: ,,Terenurile
agricole parohiale ale eparhiilor, schiturilor și mănăstirilor vor fi folosite de proprietari și uzufructuri,
conform normelor stabilita de forurile competente ale statului."

În urma ședinței Sfântului Sinod din 20 octombrie 1948, patriarhul Justinian trimite primului-ministru dr.
Petru Groza o telegramă în cuprinsul căreia era reamintit scopul pentru care fuseseră create exploatări,
anume acela de a completa veniturile preoțimii și să contribuie la realizarea unui fond financiar aflat la
dispoziția Bisericii, cu scopuri creative și de reprezentare. Patriarhul solicita, printre altele, ca sesiile
bisericești să fie scutite de plata impozitului agricol, de obligația de a se preda anumite cote din produsul
lor la colectare și în același timp să se permită cultivarea lor de către uzufructuari după posibilități.
Această propunere nu a fost aprobată, în această situație Sfântul Sinod cerea să se aplice acestor sesii
dispozițiunile articolului 3, din Legea nr. 93, publicată în Monitorul oficial, nr. 183/1948, atât la plata
impozitului, cât și la stabilirea cotei pentru colectare, adică atât impozitul cât și cota pentru colectare, să
fie fixate pentru media de 2-5hectare.

În februarie 1949, conștient de cazul sesiilor, Biserica nu avea multe posibilități, dar și că partidul dorea
ca aceasta să ,,doneze " statului ,,în mod benevol" aceste pământuri, patriarhul Justinian face
propunerea ca statul să preia terenurile care compuneau sesiile, cu condiția ca preoții și cântăreții să fie
împroprietăriți fiecare cu 5hectare și încadrați la impozite în categoria celor 1-3hectare. Liderii comuniști
nu au căzut în capcana întinsă de patriarh, iar negocierile au continuat, extrem de dur. În cele din urmă
s-a ajuns la următoarea soluție: Biserica ceda în integralitate sesiile episcopale și mitropolitane
necondiționat, parohiile urmau să rețină din din sesia de câte 3-5ha de preot și 1-2ha de fiecare
paraclisier, iar mănăstirile câte 5ha pentru gospodăriile mănăstiri și 1 ha pentru fiecare persoană tunsă
in monahism în cadrul ei. Cum majoritatea parohiilor aveau sesii mai mici de 5ha, această măsură nu s-a
putut aplica, trebuind în multe cazuri ca Biserica să mai primească pământ, ceea ce nu s-a întâmplat.
Acțiunile patriarhului demonstrează preocuparea sa constantă ca baza Bisericii, preoții, să beneficieze de
o sursă de venit sigură.

Î.P.S.S. Justinian a încercat să exploateze una din cele mai mari concesii făcute de puterea comunistă în
România, salarizarea clerului, indiferent de confesiune. Această plată pe care preoții diverselor culte au
luat-o de la statul comunist nu a reprezentat un compromis sau o supunere față de regimul ateu ci acest
lucru semnifică recunoașterea puterii religiei din România. Această sursă constantă de venit a fost
deosebit de importantă, deoarece preoții din România nu au fost obligați, precum cei din URSS, să fie
din punct de vedere material, la dispoziția credincioșilor, în permanență timorați de amenințările
autorităților.

În privința salariilor principala problemă era articolul 33 din Legea cultelor, care permitea statului să
scoată din buget preotul care manifesta atitudini împotriva regimului. Asemenea cazuri erau extrem de
frecvente, iar episcopii au dus lupte grele cu Ministerul Cultelor ca să reîncadreze pe preoții eliberați din
închisori posturile bugetate. Patriarhul în discursul său din 3ianuarie 1948 a spus că nu se vor face
comprimări de preoți din cauza trecutului lor și că toți cei ce se încadrează în actualul regim vor fii
menținuți în grila de salarizare din partea statului. Ministrul cultelor de atunci Stanciu Stoian a căutat să
comprime o mare parte din posturile de preoți și cântăreți pe motive de economie bugetară. Patriarhul
aduce ca argument către Ministerul Cultelor, ce scosese de la buget un număr mare de preoți fără știrea
lui, că este nevoie de o atitudine mai împăciuitoare, și să nu procedeze cu anchete care duc la întărirea
alianței dintre țărani și preoți.

La încercarea partidului comunist de a mobiliza pe preoți la campania pentru strângerea recoltei în

1950, patriarhul intervine spunând că preoții îi pot încuraja pe oameni să participe la această campanie,
prin predicile lor, dar ei nu vor fii prezenți decât printr-o dispoziție de din partea Ministerului Afacerilor
Interne care nu o va aproba din cauza ficțiunilor ce există între Securitate și preoți, cum a numito Î.P.S.S,
care întreprinde măsuri injuste, prin care nu a făcut altceva decât a întării dintre preoți și țărani si a
ridicat satul împotriva Partidului. Așadar dacă statul vrea ca ceva de la Biserică, acesta trebuia să
plătească, în cazul de față dacă vrea ca preoții să fie mobilizați pentru a îndemna la strângerea recoltei,
trebuia să reintroducă pe preoți în buget. Și înainte preoții făceau acțiuni de acest gen, sătenii fiind
obișnuiți cu asemenea îndemnuri. Încă o dată se vedea modul foarte diplomatic cum patriarhul
Justinian Marina își precizează doleanțele, pretinzând că nu pune la îndoială bunăvoința autorităților,
însă acestea iau uneori măsuri care nedreptățesc preoții.

Patriarhul nu s-a mulțumit doar cu asigurarea unui venit stabil clericilor, ci a încercat, atât cât i-a fost
posibil, să-i scape atunci când aceștia erau arestați. Este cunoscut ordinul nr 1361 din 12 decembrie
1948 al Patriarhului Justinian în care a transmis ca fiecare episcopie să facă liste cu preoții arestați aceste
liste au fost strânse într-un dosar compus din 13 anexe și înaintat Ministerului Cultelor la 23 decembrie
în același an. ÎPSS Justinian cerea ministrului cultelor Stanciu Stoian să intervină la Ministerul de Interne
pentru a se cerceta situația celor închiși. Unii preoți au fost eliberați printre care se numără Bartolomeu
Anania și Grigore Nicolau. Datorită eforturilor sale de ai proteja pe preoți și în mod special pe cei
apropiați lui, majoritatea preoților închiși vor fi reintegrați în rândurile Bisericii după ieșirea din
închisoare.

După arestările efectuate în rândurile elitei politici interbelice in mai 1950, s-au enumerat si numeroși
teologi ortodocși ca Ioan D. Sandu și Constantin Tomescu. În 1952 au fost vizați clericii de la nivelul
inferior, acel an poate fi considerat cel mai greu an pentru Biserica Ortodoxă Română. Toți preoții vizați
figurau în simple tabele întocmite de Securitate, în baza materialelor de arhivă fiind asimilați partidelor
politice ce au condus România în perioada interbelică. Nu erau omiși nici cei care se remarcaseră cu rol
important în activitatea bisericească și implicit socială, dar și cei ce se opuneau în vreun fel campaniei de
cooperatizare, fiind considerați astfel ,,chiaburi". Procedura Securității era simplă, pe baza unui tabel,
organele se prezentau în noapte la locuința preotului, îi percheziționau locuința, îl ridicau și-l trimiteau
în arestul Securității unde în foarte scurt timp i se întocmea dosarul de penitenciar cu fotografiile
față/profil, primul proces verbal de interogatoriu, certificatul medical, proces verbal de percheziție
corporală, un mandat de arestare eliberat de post-factum și declarațiile incriminatorii.
După câteva interogatorii, din care de obicei erau consemnate numai una-doua, printr-o hotărâre a unei
comisii MAI i se stabilea gradul de vinovăție prin trimitere la colonia de muncă și era trimis la Canal.
Această formă de pedeapsă se numea din punct de vedere juridic decizie administrativă, fiind dată pe o
perioadă între 1 și 5ani. Această procedură numai presupunea strângerea de probe, chiar și prin anchetă
penală, trimiterea în justiție, ședințe și sentință, această decizie presupunea o modalitate rapidă de
anihilare a opozanților regimului comunist. Familiile preoților arestați de asemenea au avut foarte mult
de suferit, pensiile erau sistate, rudele concediate, copii exmatriculați mai ales din învățământul
superior, familia era dată afară din casa parohială. Aceste valuri de arestări au avut loc în lunile iulie și
iunie și au vizat în mod special preoții. Numărul exact al preoților ortodocși care au înfruntat închisorile
comuniste nu se cunoaște cu exactitate. De exemplu în Episcopia Aradului în perioada 1948-1953 sunt
înregistrate circa 75 de arestări în rândul preoților, în Arhiepiscopia Sibiului în vara anului 1952 au fost
arestați 35 de preoți, în situația în care erau 36 de parohii vacante. La 11 martie 1954 s-a prevăzut
desființarea coloniilor de muncă, punerea în libertate a persoanelor care s-au reeducat, fixarea de
domiciliu obligatoriu pentru cele nereeducate pe o perioadă de la 6luni la 5ani în raioanele Brăila,
Galați, Fetești și Lehliu.

Prigoana împotriva preoților nu a încetat definitiv în perioada pastorației ÎPSS Justinian Marina. Dintre
acești clerici este foarte important să amintim de părintele Arsenie Papacioc, născut la 15 august 1914,
în satul Misleanu, jud. Ialomița, a primit numele de botez Anghel, A făcut parte din trun cerc literar, în
jurul revistei Vraja, iar calităţile sale fizice s-au văzut foarte bine la întrecerile interşcolare organizate în
Bucureşti. În 1946, intră în mănăstirea Antim, apoi se mută la mănăstirea Cozia unde a primit ascultare
de paraclisier şi preda educaţie civică elevilor. A intrat în vizorul securităţii când a început să vorbească
copiilor despre Hristos, drept urmare i s-a interzis asocierea materiei şcolare cu învățătura creştin
ortodoxă, este nevoit să părăsească mănăstirea, se retrage la o moşie în apropiere de Caracal tot pe
pământul mănăstirii. După un an şi jumătate este luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii
Tismana şi-l ascunde la Cioclovina. În 1949 ajunge la Sihăstria şi apoi la mănăstirea Antim unde este tuns
în monahism la data de 25 septembrie 1949. Între 1949-1950 a devenit preot la Seminarul Monahal de
la Mănăstirea Neamţ. Între 1952-1958 a fost preot şi egumen la Mănăstirea Slatina, a făcut parte din
mişcarea Rugul Aprins.

La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ținut în anchetă 90 de zile timp în care a fost bătut și
chinuit. Este condamnat de Tribunalul Militar București la 20 de ani de muncă silnică și 20 de ani de
temniță grea, pentru ,,crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare". A
fost dus la Vaslui și alte centre de interminabile bătăi și anchete, iar cea mai mare parte a detenției o
petrece la Aiud. Este elibera la 31 iulie prin decretul 1964 prin decretul 411. După eliberare v-a fi luat în
grijă de către episcopul Teofil Herineanul al Clujului care-l va numii paroh la Felea de jos, Turda, jud. Cluj,
la 1aprilie 1965, la intervenția directă a episcopului către Dumitru Dogaru, secretarul Departamentului
Cultelor. În timpul slujirii parohiale a fost un exemplu de trăire creștină. După ce va viețuii pe la câteva
mănăstiri se va stabilii la mănăstirea Sfânta Maria în Techirghiol, Constanța unde îl găsim și astăzi. A
pătimit în închisoarea Aiudului alături de părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor
Crainic, Mircea Vulcănescu și alți mari trăitori ai ortodoxiei. În prezent este unul dintre cei mai mari
duhovnici ai acestui popor.