Curs 6 - AMALGAMELE DENTARE

După criteriul aderenţei la pereţii cavităţii materialele de obturaţie se

împart în:
ü Aderente – aici menţionăm materialele compozite, CIS,
ü Neaderente – amalganul dentar şi aurul.
După aspectul fizionomic aceste materiale de obturaţie se împart în:
Ø Nefizionomice: amalganele, aurul;
Ø Semifizionomice: cimenturile silicat
Ø Fizionomice: materiale compozite
Cele mai folosite materiale de obturaţie coronară au fost amalgamele cu
argint, staniu, cupru şi zinc.
Aceste amalgame au o istorie foarte veche, existând relatări ale lui Chau
His’T’ang cu 600 de ani înainte de Christos că în China se utilizau pentru
obturaţia dinţilor o pastă de Ag-Si-Hg, material ce poate fi considerat
precursorul amalganelor moderne (BRATU).
În 1895 – Black normalizează proporţiile aliajelor folosite în amalgam
fiind considerat părintele amalgamelor de azi.
În anul 1900 apare şi amalgamul de cupru care datorită proprietăţilor sale
nesatisfăcătoare iese din practica curentă.
Peste ani amalgamul de Ag rămâne un material viabil cu un traseu
ascendent al fabricării sale până la apariţia răşinilor compozite.
Amalgamul se formează în urma reacţiei dintre mercur şi aliajul de argint
care se realizează prin amestecarea manuală sau printr-o malaxare mecanică şi
se numeşte amalgamare. Rezultă un produs care are o fază plastica în care se
poate introduce în cavitate, iar după priză materialul capătă o duritate mare şi are
un aspect cenuşiu argintiu. Amalgamele au evoluat şi ele de la apariţia pe piaţă
existând 2 mari categorii:
 I) Amalgamele convenţionale (sărace în cupru) - sunt fabricate prin
amestecul mercurului cu pilitură de aliaj care conţine Ag, Staniu,
Cu şi mici cantităţi de Zinc sau Mercur. Aceste amalgane au
pulbere formata din particule neregulate fine sau grosiere cu
dimensiuni până la 200 μm sau sferice (regulate) de până la 100
μm. Argintul şi Staniul alcătuiesc un compus nongama, care se
combină uşor cu mercurul. Aceste amalgame convenţionale se pot
contamina foarte uşor cu diverse particule în timpul amestecării
piliturii cu mercurul datorită unei manipulări necorespunzătoare.
Această contaminare este uşor vizibilă. Contaminarea aceasta
determină pierderea calităţilor fizice ale viitoarei obturaţii.
II) Amalgamele non-gama 2 (bogate în cupru) – se folosesc în
momentul actual aproape în exclusivitate datorită faptului că
eliminarea fazei gama 2 din compoziţia amalgamelor determină o
viitoare obturaţie cu performanţe clinice superioare amalgamelor
din prima categorie.
Amalgamele bogate în cupru se împart şi ele în două categorii:
1) Cu compoziţie uniformă – care au particule de pulbere
asemănătoare atât ca şi compoziţie cât şi ca formă.
2) Cu modificarea dispersiei – care conţin pulbere mixtă, în care
2/3 din greutate este reprezentată de pilitura de Ag convenţional
şi 1/3 particule sferice din amestec de Ag şi Cu.
Obturaţiile de amalgam îşi datorează proprietăţile fizico-chimice
compoziţiei aliajului de Ag în timp ce modalitatea de manipulare în timpul si
realizărea obturaţiei este determinată de forma particulelor.
Reacţiile de priză decurg diferit la cele două tipuri de amalgam
(convenţionale si non gama 2) în cele din urmă amalgamele non gama 2 având
proprietăţi clinice superioare şi le-au înlocuit treptat pe cele convenţionale.
 Avantajele amalgamelor – sunt numeroase, aceste obturaţii având
rezistenţă crescută la abraziune, au rezistenţă la compresie (circa 350 MPa) care
este superioară atât smalţului cât şi dentinei.
De asemenea modulul de elasticitate intermediar între dentină şi smalţ îl
face un înlocuitor de succes al ţesuturilor dentare. După amestecarea piliturii de
Ag cu mercurul trebuie inserat în cavitate într-un interval de maxim 15 minute.
Se introduce în cantităţi mici şi se condensează manual sau mecanic.
Condensarea permite ca materialul să se aşeze foarte bine pe pereţii cavităţii
realizând o închidere bună dacă amalgamul a fost bine preparat.

Dezavantajele amalgamelor:

1) Variaţiile volumetrice de priză: contracţie, dilataţie;

2) Rezistenţă mecanică care depinde foarte mult de modul de preparare a
cavităţii, proporţiile corecte dintre constituenţi, timpul de malaxare;
3) Deformarea plastică a amalgamelor se produce progresiv iar in timp la
marginea obturaţiei in lipsa bizotarii peretilor de smalt apare o zona de
discontinuitate.
4) Aspectul nefizionomic – este unul din marile dezavantaje ale
amalgamelor şi îi restricţionează aria de utilizare doar la zona laterală;
5) Modificarea superficială de culoare – în timp suprafaţa amalgamului se
oxidează şi se închide la culoare datorită depunerii pe suprafaţa obturaţiei
a unei pelicule de sulfuri sau cloruri;
6) Coroziunea – este un fenomen chimic care poate modifica structura
obturaţiei de Ag. Principalii produşi de coroziune sunt oxizii de cupru la
amalgam non-gama 2 şi oxizi de staniu la amalgamele convenţionale;
7) Difuzibilitatea termică – este de 39 de ori mai mare ca a dentinei şi este
obligatorie izolarea plăgii dentinare printr-o obturaţie de bază;
8) Coeficientul de expasiune termică – de 3 ori mai mare ca la dentină;
 9) Nu este adeziv – necesită un sacrificiu mai mare de substanţă dentară;
10) Potenţial alergen – poate determina dermatita de contact ;
11) Toxicitate - mercurul este principalul constituent toxic.

Acumularea Hg în organism se poate realiza în cabinet prin inhalarea

vaporilor de Hg, absorbţia prin piele dacă este manipulat fără mănuşi sau
ingestia de amalgam.
Este o controversă în momentul de faţă privind efectele toxice deoarece
lipseşte consensul în lumea medicală privind idea expunerii zilnice, iar
simptomele intoxicaţiei cu Hg până la doze de 100 μg/litru sunt nespecifice iar
semne de disfuncţie renală apar la concentraţii în urină la doze de peste
100μg/litru care nu au fost semnalate la pacienţii purtători de obturaţie de Ag şi
nici la personalul medical.
Obturaţiile de amalgam moderne non-gama-2 prezintă caracteristici
clinice superioare celor convenţionale dar şi anumite inconveniente care au
condus în secolul XX la dezvoltarea altor materiale de obturaţie care să
reprezinte o alternativă pentru stomatologie.