I.

India: o scurta istorie

Inconjurata din trei parti de Oceanul indian, iar la nord limitata de lantul muntilor Himalaya,
India se constituie intr un adevarat continent, deosebit de restul Asiei atat din punct de vedere
geografic, cat si economic, cultural si religios.
In ciuda eforturilor depuse de cercetatori, nu se stie inca nimic sigur legat de populatia cea
mai veche care a locuit acest spatiu, insa se presupune ca membrii populatiei tribale munda ar fi
urmasii aceleia. Peste aceasta populatie au venit dravidienii, posesorii unei civilizatii ce a cunoscut o
mare inflorire intre anii 2500-1500 i.d.Hr. Cele mai reprezentative exemple in acest sens le constituie
descoperirile facute in anul 1922 in Valea Indusului. Singurele documente de care dispunem privind
viata religioasa preindo-europeana sau ariana in valea Indusului sunt oferite de diferite reprezentari
artistice. De pilda figurinele de teracota, infatisand o femeie aproape nuda, sugereaza existenta unui
cult al Zeitei –Mame, iar cele insarcinate sau cu un copil in brate , un eventual cult al fecunditatii.
Alte obiecte demonstreaza practica unui cult al falusului. De asemenea, figurinele umane gravate pe
sigilii alaturi de un elefant, tigru, rinocer, etc.par al prefigura pe zeul Siva de mai tarziu, in postura de
domn si stapan al animalelor.
Urmatorii stapani ai Indiei au fost triburile indo-iraniene, care se autointitulau „nobile”, ce au
venit de undeva din Nordul Marii Negre. Sunt descrisi a fi fost oameni robusti, cu pielea alba,
ducandu-si viata ca agricultori si crescatori de animale. Toate societatile indo-ariene, erau impartite
in grupuri, pe baza celor trei functii: preoti, razboinici si agricultori. Astfel, zeitatile indiene Mitra si
Varuna sunt legate de preoti; Indra si Marut sunt venerate de razboinici, iar zeii Asvini si Sarasvati
sunt cinstiti de agricultori. Noua religie raspandita de arieni este cunoscuta in istorie sub numele de
religia Vedelor. Perioada vedica s-a incheiat pe la anul 450 i.d.Hr., adica odata cu aparitia jainismului
si budismului.
Dupa o perioada mai nefericita, datorata unei dinastii lacome si corupte (stapanirea persana a
ahemenizilor), dar si dupa scurta epoca de ocupatie a Punjabului de catre Alexandru cel Mare, a
urmat stralucita era a primului mare imperiu indian, Maurya, cu capitala la Pataliputra, imperiu ce si
a atins apogeul in timpul lui Asoka, cel mai ilustru reprezentant al acestei dinastii, care s-a convertit
la budism fiind un aparator energic al acestei religii, el reprezentand pentru budism ceea ce
reprezinta pentru crestinism Constantin cel Mare.
Dupa moartea lui Asoka, Imperiul Maurya incepe sa se destrame, mai ales datorita unor
invazii straine in India, urmand apoi o noua perioada de inflorire, atat in plan cultural prin aparitia

1
celebrei arte budiste „Gandhara”, cat si in plan politico-militar, in timpul regelui Kaniska, ce a
intemeiat imperiul Kusan ce s-a prabusit insa sub atacurile persilor sassanizi.
In veacul al 4 lea d.Hr., dinastia Gupta fondeaza al treilea mare imperiu indian, ce se va numi
Imperiul Gupta.
Incepand cu anul 1000 d.Hr. au aparut in India arabii musulmani, ce au reusit, nu dupa foarte
mult timp, sa cucereasca intreg subcontinentul sub conducerea musulmana a dinastiei Mogul.
India si-a obtinut independenta dupa cel de al 2 lea razboi mondial, in anul 1947, astazi fiind
o republica federativa formata din 21 de state.
Astazi, India se prezinta ca o tara multietnica, multilingvistica si multireligioasa. Populatia ei,
care numara in jur de un miliard de locuitori, este de origine foarte diferita si vorbesc o multime de
limbi si dialecte.
Din punct de vedere religios, nu putem vorbi despre religia Indiei, ci despre religiile Indiei,
intrucat fiecare etapa din evolutia religiei acestora s-a transformat intr-o alta religie. Prima dintre
aceste religii, cea a Vedelor, nu a putut deveni religia intregului spatiu indian, apoi a aparut
hinduismul, religie capabila sa satisfaca necesitatile religioase a celei mai mari parti a populatiei
Indiei, ca in cele din urma sa apara inca doua religii la fel de semnificative, Jainismul si Budismul.

2
 II. Vedismul si Postvedismul - Literatura sacra

Literatura vedica a fost scrisa in limba sanscrita si cuprinde urmatoarele grupe principale de
scrieri:
1. Cele patru colectii: Rgveda, Samaveda, Yajurveda si Atharvaveda- aceste patru colectii de
texte desemneaza VEDA.
2. Brahmana
3. Aranyaka
4. Upanisadele
5. Textele Sutra
Cea mai importanta din cele patru vede este socotita Rgveda(Veda imnurilor), cuprinzand
1028 de imne redactate in zece carti. A fost compusa in a doua jumatate a mileniului al 2 lea I.D.Hr.
si limba dovedeste ca textul reprezinta cea mai veche forma a literaturii indiene existente. Nu este o
lucrare unitara, imnele fiind alcatuite de autori diferiti.
Samaveda(Veda canatrilor), contine texte imnologice preluate, in principal, din Rgveda.
Imnurile sale erau cantate de catre preoti special pregatiti in acest sens in cadrul actelor de cult.
Yajurveda (Veda formulelor sacrificiale) s-a pastrat in cinci colectii diferite si cuprinde
formulele ceremonial folosite la realizarea efectiva a sacrificiului de catre sacerdoti respective.
Atharvaveda (Veda vrajilor) contine descantece, vraji, formule magice folosite pentru
izgonirea spiritelor malefice. Cuprinde 730 de imnuri folosite in anumite ocazii de catre Brahman,
preotul; care supraveghea ritualul.
Brahmana(1000-800 i.d.Hr.) – sunt tratate teologice care explica actele sacrificiale si arata
semnificatia simbolica a amanuntelor privind aceste sacrificii. In fond, ele nu sunt altceva decat
simple “comentarii brahmanice” ale celor 4 vede.
Aranyaka (Cartile Padurii)- dateaza din perioada 800-600 i.d.Hr. si contin instructiuni si
meditatii pentru ereminti, pentru cei retrasi in padure.
Upanisadele(800-300 i.d.Hr.)- consacrate in mod deosebit misticii speculative, ele aparand
intr-o perioada de criza a brahmanismului. Din totalul de 108 doar 14 sunt considerate a fi revelate.
Literatura Sutra se constituie din manuale foarte apropiate de textele Brahmana, care
cuprind reguli scurte legate de ritualuri si viata morala. Exista 2 grupe de izvoare sutra:
1. Srauta-Sutra – care contin instructiuni practice privind derularea marilor sacrificii
2. Grihya-Sutra – care prezinta prescriptii referitoare la ceremonialurile private desfasurate acasa.
Cele patru Veda, Brahmana, Aranyaka si Upanisadele au aparut, in conceptia indienilor, la
inceputul timpului. Ele nu sunt opera oamenilor, sunt revelatie divina si sunt desemnate ca sruti (ceea
ce s-a auzit). Desi literaturta Sutra este de origine umana, totusi ea este considerata ca o traditie cu

3
deplina autoritate. Indienii numesc aceasta parte a literaturii vedice Smrti (traditie). Textele Smrti au
aparut, in principal, pe la inceputul erei crestine si se deosebesc de Vede prin faptul ca formulele
sacre cuprinse in ele nu mai provin de la divinitate. In plus, in vreme ce Vedele sunt accesibile doar
membrilor castelor superioare, dar in special brahmanilor, Smrti se adreseaza intregii comunitati,
inclusiv celei de a patra caste, aceea a servitorilor.
Astazi, Vedele nu mai prezinta decat o importanta ,,arheologica”, doar literatura upanisadica
ramanand vie si actuala.

4
 III. Hinduismul
1. Ce este hinduismul?

HInduismul nu se prezinta ca o religie unitara ci ca o structura religioasa foarte complexa,

constituita din diverse religii sau elemente religioase suprapuse. In aceste complexe, elementele
vechi nu au fost abolite, ci supravietuiesc in continuare impreuna cu elementele mai noi intr-o
simbioza perfecta. Astfel in Hinduism au patruns si se regasesc si astazi laolalta religia preariana,
religia indo-europeana, ritualismul brahmanic, mistica upanisadica, tehnica Yoga, elemente de
doctrina jainista si budista. Practic, hinduismul insumeaza experiente religioase acumulate pe
parcursul a aproximativ cinci milenii de viata religioasa.
Reintalnim in Hinduism multe dintre divinitatile vedice, dar importanta lor este cu totul alta.
De pilda, unii zei de odinioara cu o semnificatie deosebita sunt acum pur si simplu eclipsati de catre
Vishnu si Siva, chiar daca cei doi ocupau in panteonul vedic un loc foarte modest. De asemenea,
statuiele zeilor si templele vor juca in Hinduism un rol foarte important, iar relatia credinciosilor cu
zeii va deveni acum una mult mai personala. In plus, apar mari schimbari in spatiul ritualic, iar
terminologia religioasa cunoaste si ea mutatii dintre cele mai considerabile.
Inainte de sec. 19, termenul de ”hinduism” nici nu exista, atunci vorbindu-se doar de “religii
si obiceiuri din India”. Apoi, la inceputul sec. al 19, un hindus, Ram Mohan Roy, a recurs la
inventarea acestui termen, pornind de la cuvantul ”hindu” si prin mimetism de la termenii :
crestinism, Protestantism, mahomedanism. Termenul in sine, insa, spun unii cercetatori este
insultator pentru ca nu se poate vorbi de Hinduism in sine, ci mai degraba de hinduisme.
Ca atare am putea spune ca hinduismul este mai mult decat o religie: este un fenomen
concret, colectiv si personal totodata, care marcheaza viata individuala si societatea in ansamblul ei.
Este pur si simplu un modus Vivendi, un mod de a exista si de a fi in lume (J. Gonda- Hinduismul
este ceea ce fac hinduistii). De aici rezulta ca petru hinduisti comportamentul este superior oricaror
concepte, idei, credinte. Spre deosebire de alte religii hinduismul nu are un intemeietor uman.
Hindusii spun ca el a existat, totusi, si va exista intotdeauna. Aceasta este ceea ce ei numesc
sanatana dharma, adica ordinea guvernata si eterna a lucrurilor.

5
 2. Literatura sacra (in Hinduism)

Traditia Indiana imparte literatura vedica in 2 categorii: sruti(revelatia) si smrti(traditia). Sruti

cuprinde cele patru vede, Brahmana, Aranyaka si upanisadele. Aceste scrieri sunt considerate si in
Hinduism drept revelatie divina, avand un caracter fundamental si autoritar. Lucrarile clasificate
drept sruti sunt superioare acelora clasificate drept smrti care nu fac altceva decat sa completeze si sa
aprofundeze sruti, in aceeasi maniera in care in crestinism , de pilda, Sfanta Traditie completeaza si
aprofundeaza Sfanta Scriptura.
De o importanta foarte mare pentru viata religioasa sunt lucrarile Dharmasastra, dintre care
cele mai importante sunt Manusmrti(legea lui manu) si Yajnavakyasmrti, lucrari ce abordeaza o
multitudine de probleme intre care: creatie, reincarnare, indatoririle religioase si sociale, indatoririle
regelui, probleme juridice si de politica.
Celelalte lucrari smrti,in schimb, au un cu totul alt caracter , cum ar fi cazul celor doua mari
epopei, Maharabharata si Bhagavatgrta, sau al literaturii Purana, care reprezinta in mod indiscutabil
cele mai importante izvoare privind mitologia hinduista. Popularitatea acestor scrieri este imensa
intrucat ele erau accesibile tuturor claselor sociale.
Maharabharata- o epopee de 200 mii de versuri ce reprezinta expunerea conflictului dintre
doua ramuri ale unuia si aceluiasi neam: Kaurava si Pandava. In aceasta prezentare au fost incluse si
relatari despre zei si eroi.
Bhagavadgrta(Cantecul Celui Prea Fericit)- lucrare infatisata sub aspectul unei predici pe
care vizitiul o adreseaza razboinicului Arjuna in momentul premergator marii batalii dintre clanul
Kaurava si clanul Pandava. Textul este fundamental pentru hindusi, intrucat “vizitiul” il reprezinta pe
zeul Krishna insusi. Bhagavatgrta propune oricarui hindus posibilitatea de a accede la statutul de
“ascet in lume” de a fi partas la opera divina si la “harul”divinitatii, de aceea ea este socotita “Biblia
hinduismului” sau “Evanghelia lui Krishna”.
Ramayana- o alta epopee hindusa in care figura centrala este reprezentata de eroul din Rama
care lupta pentru a o elibera pe sotia sa Srta rapita de catre regele demonilor, Ravana. Acesta ajutat
de Sugriva, regele maimutelor si armata acestuia reuseste s-o elibereze. Astfel, el va deveni
prototipul regelui ideal, simbol al curajului eroilor, al evlaviei si al nobletei, iar Srta va reprezenta
prototipul sotiei ideale, care in ciuda tuturor pericolelor dovedeste noblete si fidelitate.
Lucrarile Purana- cuprind un material informative foarte bogat tratand o foarte mare varietate
de probleme incat pot fi desemnate ca adevarate enciclopedii. Ele abordeaza probleme legate de
creatie, genealogia zeilor si sfintilor, istoria diferitelor dinastii regale.

6
 Agama si Tantra- sunt lucrari privite exclusive ca scrieri sacre consacrate diferitelor directii
religioase. Ele cuprind rituri si ceremonii, corelate cu cultul templelor si cel al statuilor, cu
ceremoniile de consacrare si cu magia.
Tot in randul izvoarelor hinduse este incadrata si Grtagovinda lui Jayadeva din sec 12. In
acest caz, este vorba de o colectie de cantari religioase, care ilustreaza relatia de iubire dintre zeul
Krishna si sotia sa Radha. Aceasta relatie este perceputa simbolic ca o imagine a relatiei de iubire
dintre oameni si zei.

3. Divinitati si semnificatii

Divinitatile panteonului hinduist sunt secondate de foarte multe fiinte spirituale malefice ori
benefice originare din traditia vedico brahmanica. Mahabharata aminteste de 33.333 la care se
adauga cei 88.000 de Gandharvas, spirite rivale sotilor proaspat casatoriti pe care acestia le
implorau sa se departeze de femeile proaspat casatorite.
In sudul indiei sivaiţii numara 1.100.000 de divinitati si demoni. Acestea sunt reprezentate ca
fiinte juvenile si se bucura de o nemurire relativa extinsa doar pe perioada unei perioade cosmice.
In hinduism gasim multe divinitati din perioada vedica de exemplu Varuna, Indra Agni ,
Soma etc dar care nu mai sunt figuri centrale. Tot din perioada vedica sunt si zeii Vishnu si Siva,
numai ca acum ei apar ca cele mai importante figuri din panteon.
In hinduism zeii locuiesc pe muntele Meru, sunt mai puternici decat pamantenii dar nu ii pot
proiteja de reincarnari ei insisi trebuind sa se supuna legii karmei.
Uneori zeii atat de puternici trebuie sa se reincarneze pentru a veni in ajutorul adeptilor de pe
pamant. In hinduism un rol importat il au templele si statuile prin care credinciosul are posibilitatea
de a intra in contact cu zeii.

3.1 Divinitati masculine (mai importanti sunt Vishnu, Shiva si Brahma)

Vishnu:
In Rgveda, Vishnu juca un rol minor ca ajutor al lui Indra dar in hinduism aproape preia
functia acestuia protejand pe zei si oameni de demoni. Vishnu devine astfel un fel prototip al regelui
ceresc, garant al ordinii universale.

7
 In literatura brahmanica este identificat ca si Prajapati iar mai tarziu preia din functiile
acestuia simbolizand armonia ideala preot-sacrificant sau brahman rege el fiind din acest punct de
vedere o divinitate a castelor ariene.
Vishnu este identificat alteori cu Absolutul impersonal, principiul suprem Brahman. Pentru
adeptii sai el este zeul universal, inceputul creatiei, actul si sfarsitul ei, esenta vietii etc. El renaste
permanent prin propria sa forta de creatie, el este zeul care se renaste pe sine insusi. El renaste ciclic
pentru a-i proteja pe cei buni de cei rai, pentru a restaura ordinea cosmica incalcata.
Vishnu are azi o importanta foarte mare si un numar de adepti considerabil deoarece
numeroase zeitati minore s-au contopit sau au fost asimilate de aceasta divinitate.
Doctrina despre reincarnarile lui Vishnu deosebit de importanta in hinduism este
fundamentata pe doctrina conform careia Vishnu vegheaza la bunastarea lumii si la restaurarea
ordinii cosmice demonizate si uzate periodic. Pentru a proteja lumea de degradare Vishnu recurge la
aceste avataruri (reincarnari) in oameni ori animale. Aceasta doctrina este foarte importanta pentru
credinciosii vishnuiti, reprezentand idealuri existentiale.
Cele mai importante avataruri sunt in numar de 10:
1. peste -Vishnu il salveaza pe parintele primordial Manu in urma unei mari inudatii
2. broasca testoasa – el vine in ajutorul zeilor pentru ca acestia sa isi recupereze comorile
disparute in ocean in urma inundatiilor
3. porc mistret il biruieste pe demonul Hiranyaksaha care scufundase pamantul pe fundul
oceanului
4. om leu – il ucide pe fratele demonului Hiranyaksaha care ii teroriza pe zei si pe oameni
5. pitic – recucereste intreaga lume care fusese luata in stapanire de demonul Bali in urma
unor exercitii ascetice
6. fiu al brahmanului Jamadagi – ii elibereaza pe brahamani de sub jugul regelui Kartavjrya.
* Ultimele patru avataruri sunt si cele mai importante:
7. Rama erou al epopeii Ramayana cu scopul de a elibera lumea de regele demonilor Ravana.
In epopee se relateaza ca Vishnu i s-a aratat regelui Dasaratha, care nu avea copii, in focul sacrificial
si i-a inmanat o cupa al caror continut regele trebuia sa o dea celor 3 sotii ale sale. Regele a dat
jumatate primei sotii si restul celeorlalte doua. Prima sotie l-a nascut pe Rama in care era prezenta si
fiinta divina a lui Vishnu. In formularile de mai tarziu ale epopeii Rama este prezentat ca o intrupare
a lui Vishnu.
8. cel mai important avatar este cel al lui Krishna. Figura lui Krishna apare de foarte de
timpuriu in literatura indiana inca din upanisade. In Mahabharata, Krishna e principele neamului
Yadava inrudit cu neamul Pandava. El incearca evitarea unui razboi dintre neamurile Kaurava si

8
Pandava. Pe parcursul razboiului Krishna se comporta ca un erou fiind indrumator si vizitiu al lui
Arjuna. Dupa razboi este ucis fiul sau Pradyumna iar Krishna disperat se retrage in padure unde este
omorat de vanatorul Jaras din greseala. Dupa moarte ajunge in cer unde este preluat de zei. Exista
indicii asupra unui Krishna istoric dar sunt foarte diferite de cele din literatura.
9. Budha – demonstreaza stradaniile teologilor vishnuiti de a a simila elemente eterodoxe.
Cercetatorii sunt de parere ca scopul acestei reincarnari este de a atrage oamenii rai spre contestarea
vedelor a existentei sociale brahmanice si a zeilor. Avatarurile de pana la Budha au avut loc in erele
anterioare, acesta avand loc la inceputul erei actuale kali.
10. Ultima reincarnare sub chipul lui Kalkin va avea loc la sfarsitul erei kali, cand zeul va
aparea calare pe un cal alb purtand o sabie inflacarata, si ii va pedepsi pe cei rai si rasplati pe cei
buni. Multe elemente din acest mit amintesc de Apocalipsa , este posibila o influenta din partea
crestinismului.

Shiva este cel mai important zeu din panteonul hindus si reprezinta o evolutie a zeului Rudra
din perioada vedica. Dupa ce cultul sau s-a raspandit in intreaga Indie. Shiva a asimilat mai multe
divinitati locale. In Upanisadele mai vechi apare in postura creatorului suprem, eul universal.
In literatura vedica veche shiva era numit cel prietenos, dar acest atribut nu acopera intreaga
esenta a zeului el fiind un zeu al contrariilor fiind simultan bun si rau , distrugator si constructor etc
Este prezentat ca locuind in regiunile din nord muntoase, locurile lui preferate sunt locurile
de incinerare a cadavrelor si locurile de batalie. Fii sai sunt mania teama si boala, iar numele sau este
Mahakala – timpul ca principiu distructiv. El este opusul lui Vishnu care este principiul generator de
ordine, Shiva fiind distrugator generator de dezordine. Este cinstit de obicei de cei din castele
inferioare, si de catre ascetii carora le serveste drept model prin asceza sa - tapas.

Brahma - personificarea principiului universal brahma- absolutul. Notiunea de brahman era

accesibila doar unui cerc restrans in timp ce poporul tanjea dupa ceva concret de aceea s-a recurs la
transformarea acelui brahman abstract din Upanisade in zeu concret transferandu-se asupra lui mituri
cosmogonice cunoscute in centrul carora se aflau Prajapati si Hiranyagarbha. In perioada tarzie
Brahma nu se mai bucura de o cinstire foarte mare ca la inceput cand era un zeu foarte important. In
Mahabharata, Brahma apare in calitate de creator, el se naste dintr-un ou cosmic sau din apele
primordiale fiind identificat cu Prajapati, iar in partile mai vechi din aceeasi traditie apare ca zeu
suprem in timp ce in partile mai tarzii se situeaza ierarhic dupa Vishnu.
Brahma este autorul notiunilor de lege, pedeapsa, moarte si distrugere a lumii. El nu locuieste
cu ceilalti zei ci are propriul sau cer.

9
 Indra – In literatura postvedica era o figura foarte importanta dar care isi pierde mult din
importanta. Este zeul responsabil cu ploaia si fertilizarea pamantului curcubeul fiind arcul sau.
Este calauza zeilor si stapanul cerurilor inferioare, calatoreste pe elefantul Airavata si este un
luptator viteaz mare dusman al demonilor. In razboiul dintre demoni si zei ilustrat in Mahabharata
indra se va lupta pe cu mosntrul Vrtra pe care il va birui cu ajutorul lui Vishnu si Shiva.
Aceasta lupta este prezentata si in Ramayana. Vrtra recurge la asceza si puterile dobandite
astfel devin periculoase pentru Indra care cere ajutorul lui Vishnu. Este refuzat initial dar apoi
Vishnu revarsa o parte din eul sau in Indra o parte in tunetul sau si o alta aprte pe pamant astfel Indra
reusind sa il decapiteze pe Vrtra.

Varuna – mare zeu in perioada vedica are o importanta scazuta in Hinduism. Este zeu al
apelor si al medicinei.
Yama este stapanul imparatiei mortilor, judecator al celor decedati. De asemenea este stapan
al diverselor iaduri unde cei rai sunt supusi la diferite munci inainte de reincarnare.
Agni este zeul care transfera sacrificiile oamenilor catre zei, zeu al diverselor forme de foc-
sacrificial, de vatra, al maniei etc. Scrierile puranice amintesc de 49 de forme ale focului – Agni.
Focul vulcanic conservat pe fundul marii joaca un rol important in procesul ciclic de nimicire a
lumii.
Surya (soarele) – alunga intunericul si spiritele rele.E reprezentat astru ceresc, dar apare si
antropomorfic. E venerat mai ales in V Indiei din cele mai vechi timpuri, din pricina cultului iranian
mitraic.
Vayu (vantul) – reprezentat cand ca fen natural,cand ca zeu.Cel mai rapid dintre toti
zeii,actioneaza ca mesager al lui Indra.Are multe manifestari(la sf lumii bate in toate directiile)
Skanda (zeul razboiului sau Kumara, Kartikeya) – apare ca fiu al lui Agni,ca fiu al fluvului
Gange sau al zeului Siva si Parvati(legenda nasterii zeului din ultimii doi zei-cea mai cunoscuta).Cea
mai mare cinstire in S Indiei,contopit cu un zeu al fertilitatii.Nasterea lui Kumara de Kalidasa(sursa
de inspiratie pentru aceasta lucrare).
Ganesa - stapanul unei ostiri de fiinte divine aflate in jurul lui Siva.Reprezentat ca un omulet
gras ,cu cap de elefant,si un colt retezat.invocat in special de cei care doreau sa ia o initiativa (poeti),
multe lucrari literare fiind precedate de invcarea lui Ganesa.
Kama (munte) - zeul iubirii. E reprezentat cu un tanar frumos inarmat cu un arc cu
sageti.Zeii si oamenii devin pasionali cand sunt loviti de una din sagetile sale. Kama a devenit

10
nefericit cand a incercat sa intervina pe langa Siva pentru a o sprijini pe Parvati. Siva l-a transformat
in cenusa ,dar i-a redat viata dupa ce sotia sa Rati a intervenit pentru el.

3.4 Fitolatria; zoolatria – cultul vacii

Hindusii cinstesc pamantul in care sunt asezati nou nascutii si decedatii, mai ales m-tii
Himalaya (considerati o parte a muntelui Meru), stancile ce ascund puteri miraculoase, apa - mai
ales fluviul Gange, lacurile (Manasasarovara din Himalaya); focul (ajuta la purificarea pacatelor si
incinerarea mortilor); luna (protejeaza nou-nascutii), pietrele pretioase care ascund in ele puteri
miraculoase.
Ei venereaza o serie de plante, considerand ca acestea au viata si putere de perceptie, sufletele
isi pot gasi salas pentru o perioada de timp; arborii care se bucura de cinstire deosebita sunt banyan si
batelul.
O larga popularitate o are zoolatria, deoarece prin reincarnare animalele sunt salasul
semenilor decedati; animale venerate - vaca, calul, gaita, vulturul;
Cultul vacii - cel mai venerat animal este vaca sacra (interdicitia de a consuma carne de vita;
genereaza revolta intre musulmani si hindusi). Cultul vacii se refera la toate speciile de bovine mai
putin la bivolii de culoare neagra care au un simbolism malefic. In prezent, restrictia consumului
carnii de bovine reprezinta o tema discutabila supusa unor tensiuni politice aceasta interdictie
lovindu-se de ratiuni igienice si economice;

Argumentele pro cultului vacii sacre:

- arienii erau razboinici si pastori iar vacile erau animale sacre deoarece pentru arieni reprezentau
principalul element al cultului vedic precum si prada de razboi (carne, lapte).
- sacralizarea vacii in perioada vedica are legatura cu sacralizarea brahmanului - in calitate de egala
a lui Aditi, vaca isi aducea propria contributie (asemenea regelui si brahmanului) la reglementarea
ordinii cosmice, religioase, sociale dharma.
- prescriptiile culturale vedice ignorau invatatura despre ahimsa (non-violenta), respectiv violentarea
pana la sacrificare a oricaror fiinte vii, inclusiv animale !!! (paragraf neclar) - vaca figura in randul
celor cinci animale ce puteau fi sacrificate pentru a li se consuma carnea de catre brahmani.
- in perioada vedica mai ales in mediile traditionaliste cultul vacii se coreleaza cu consumarea celor 5
produse ale vacii: laptele, laptele acru, untul, urina, balega (balega aservea la spoirea peretilor si a
dusumelelor avand efecte purificatoare ).

11
 3.5 Politeism,panteism,si monoteism alternativ

D.p.d.v. religios India apare cand politeista cand “monoteista”. Politeismul se justifica prin
varietatea cultelor consacrate nenumaratelor divinitati, purtand nume locale identificate si cu fortele
naturii cum ar fi fluviile sau focul, dar si prin predilectia spiritului religios de a anima arborii, apele,
muntii etc. cu o serie de fiinte sau forte supranaturale invizibile, care au atitudine buna sau rea asupra
oamenilor. Panteismul hindus prezent ca sentiment al prezentei sau difuziunii universale apare nu
doar in literatura upanisadelor, ci si in literatura epica devotionala hindusa.
Absolutul upanisadic e perceput ca fiinta pura (asti), dar acea fiinta subzista intr-o natura
duala respectiv ca fiinta si ca devenire a acesteia; absolutul se prezinta ca explicit si neexplicit,
divizibil si indivizibil; cel ce ii percepe aspectul sau imanent ii percepe si aspectul sau transcendent.
Se obisnuieste ca el sa fie numit in diferite moduri - Agni, indra, Brahma etc., in sensul in care el
apare multiplu, insa in realitate este unul.
In randul credinciosilor de rand, panteismul este perceput ca o simpla senzatie ca un
sentiment nu ca un concept.
Hinduismul filosofic concepe ca divizarea Absolutului e virtuala, el e unul, dar se manifesta
cu concursul a nenumarate divinitati cum se arata inUpanisade
In sistemul filosofic Vedanta – Brahman nu e o cauza prima, nici substrat ontologic al unui
univers. Brahman e acel Unul nonparticipativ, cel care exclude lumea si constiintele finite astfel
panteismul hindus poate fi considerat ca un a-cosmism opus pancosmismului vehiculat de sistemele
filosofice.
Monoteismul hindus prezinta caracteristici cu totul distincte: se manifesta prin cinstirea
succesiva a unei anumite zeitati ignorandu-le pe celelalte. Fiecare divinitate nu e capabila sa
reprezinte decat unul din chipurile unei divinitati infinit de bogate in continut, fiind individualizata
de insusirile sale; marii zei ai panteonului ar fi aspecte diferite ale uneia si aceleiasi divinitati
supreme.
Aceasta forma de gandire a dus la sintetizarea invataturilor despre tripla forma (Trimurti) =
Brahma (creatorul) + Visnu (conservatorul) + Siva (distrugatorul); adeptii fiecarei secte hinduse
identifica divinitatea lor cu divinitatea suprema.
Invatatura despre Trimurti are drept consecinta o reprezentare bisexuala a divinitatii. In fond
este vorba despre creearea unui simbol in brahman a unui aspect al concentrarii absolute.
De aici a aparut imaginea despre viata divina ca fiind un “joc” dual intre absolutul adunat in
sine insusi – principiul feminin si principiul masculin aceasta doctrina prezentatnd aspecte multiple.

12
 4. Hinduismul clasic

Hinduismul nu are un întemeietor şi nici o literatură sacră comună. Teoretic, el se

fundamentează pe Vede, practic o importanţă în hinduism are colecţia mai târzie de Upanişade şi o
serie remarcabilă de lucrări smiti cu caracter sectar. Hinduismul nu cunoaşte o divinitate supremă.
Pentru unii hinduşi, divinitatea supremă este Vishnu, pentru alţii Siva; există hinduşi care cinstesc
alte divinităţi, există hinduşi atei. Unii practică rituri cu un caracter îngrozitor şi orgiastic, alţii duc o
viaţă profund ascetică şi îşi venerează zeul propriu sau zeii proprii. Hinduismul cuprinde în sine varii
forme de religiozitate. Un lucru este absolut comun: fiecare om trebuie să se supună ciclului
reîncarnărilor.Un hindus devine şi este hindus prin însuşi faptul că aparţine uneia sau alteia dintre
grupele sociale consacrate ale societăţii hinduse.

4.1. Castele şi relaţiile sociale

În India, fiecare ins se legitimează, într-un anumit fel, prin însemnele spaţiului social şi
profesional din care face parte. El poate fi imediat recunoscut după veşminte şi podoabe, după
semnele castei şi profesiei pe care o exercită. Din punct de vedere religios, fiecare om poartă
simbolul divinităţii tutelare pictat pe frunte.
Fiecare individ trebuie să respecte întocmai statutul social şi de castă moştenit prin naştere
(jati), pentru că fiecare este ceea ce este în această viaţă ca o consecinţă directă a faptelor (karman)
proprii săvârşite în existenţele anterioare, iar acest statut nu poate fi schimbat. Casta din care cineva
face parte reflectă caracterul său, moştenit ca o consecinţă a faptelor săvârşite anterior. Casta din
viitor, dintr-o existenţă ulterioară, va fi determinată de modul în care cineva acţionează în prezent.
Maniera corectă de a proceda în legătură cu orice problemă în viaţă e indicată de legile
(dharma) castei (varna) şi de stadiul vital specific (asrama) adecvat propriei tale vârste, Nu produsul
propriului tău liber arbitru. Principala ta preocupare ca individ trebuie să fie doar aceea de a aborda
fiecare problemă de viaţă într-o manieră corespunzătoare.
Pe de altă parte, fiecare om se naşte în mediul pe care-1 merită şi căruia corespunde din
punct de vedere al capacităţilor individuale şi vocaţiilor autoasumate ca efect al existenţei sale
anterioare. Fiul unui anumit om este calificat şi „predestinat” pentru a-şi asuma „marca distinctivă” a
tatălui său şi pentru a-şi ocupa locul său în lume. O linie familială nu va sucomba atunci când lipsesc
urmaşii, pentru că pot avea loc adopţii, ci când vocaţia şi tradiţia familiei sunt abandonate. Amestecul
castelor presupune sucombarea societăţii, care în acest caz devine o gloată informă.

13
 Om este privit ca hindus în funcţie de comportamentul său bun, ci nu în confomitate cu ceea
ce el crede sau face; mai precis, în funcţie de "îndemânarea" sa de a actiona conform legii.
Limbile indiene folosesc două noţiuni pentru a defini „casta”: var na (culoare a pielii) şi jati
(naştere, familie). Jati sunt familii, care au ceva în comun, origine cu un cod comun de prescripţii.
Practicând endogamia, adică căsătoria în interiorul grupului şi refuzând orice fel de alianţe în
exterior.
Prima mare castă este cea a brahmanilor. Erau deţinătorii prin excelenţă ai cuvântului sacru,
ai Vedelor, învăţau şi cunoşteau formulele sacre, erau clerici, alcătuiau tratate sau comentarii ale
scrierilor sacre, organizau viaţa religioasă şi sărbătorile, îndeplineau şi funcţia de astrologi şi
psihologi.
Casta brahmanilor se menţine şi astăzi.
Prin învăţătura şi sfaturile lor, brahmanii sunt responsabili şi pentru ordinea socială sau
dharma pe care au elaborat-o în Tradiţie; un rege are întotdeauna nu numai un preot brahman, ci şi
un ministru brahman. Un brahman este apt să cunoască normele religioase.
Eşti brahman pentru că te naşti din părinţi brahmani, nu este superior celorlalţi prin natură, ci
doar prin poziţie.
Brahmanul este omul al cărui statut social este legat de puritate, brahmanul nu mănâncă
niciodată decât în compania celor egali cu el. Soţia brahmanului trebuie să ţină seama şi ea de
obligaţiile soţului ei şi trebuie să fie mai puţin orientată spre dorinţe senzuale (kama) decât celelalte
femei.
Cea de a doua mare varna este cea a „războinicilor” (kşatriya). În trecut, se ocupau de
asigurarea ordinii în ţară. Erau regii, radjahi (regi) şi maharadjahii, căpeteniile de armată. Astăzi,
sunt mai greu identificabili.
Kşatriya este „sacrificantul” prin excelenţă, nu are posibilitatea de a asigura prosperitatea
teritoriului său şi succesul armatei pe care o conduce, fără a apela la serviciile brahmanului, iar
brahmanul depinde aproape totalmente de prinţ sau rege în ce priveşte subzistenţa sa şi condiţiile sale
de viaţă. Între cei doi există o relaţie perfectă de interdependenţă şi reciprocitate.
Prinţ şi războinic, un kşatriya nu are doar simpla menire de a utiliza forţa şi de a se dedica
activităţilor impure, o foloseşte şi în diferite acte de binefacere, dar în primul rând în sprijinul
brahmanilor. Spre deosebire de brahman, el este nevegetarian, probabil şi datorită funcţiei sale de
„aducător de sacrificii”, este mâncător de carne şi bea vin până se îmbată, prin atribuţiile sale,
consumă băutura sacră, soma, în cadrul ritualului cu acelaşi nume. Mare amator de femei, vânător,
ucide oameni în luptă şi este dispus să-şi dea oricând propria viaţă pe câmpul de luptă.

14
 Cea de a treia mare castă este vaisya, cuprinzându-i pe agricultori şi crescătorii de vite, adică
pe toţi cei a căror responsabilitate este de a face să dea roade bunurile acestei lumi. Ea este împărţită
în diverse clanuri (vis). Marea masă a ţăranilor din India sunt vaisya.
Aceste prime trei caste sunt socotite „nobile” sau „pure” (arya), având acces liber în temple.
A patra castă (varna), inferioară celor trei caste „ariene” amintite, este sudra, din care fac
parte toţi cei aflaţi în sfera serviciilor, mai ales meşteşugarii, fierarii, croitorii, pescarii etc. In afara
sistemului castelor sunt cei denumiţi „fără castă”, portughezii i-au desemnat cu termenul de paria.
Din această categorie fac parte, oamenii care îndeplinesc, practic, cele mai umile servicii.
Între paria, cea mai cunoscută grupă socială o reprezintă aşa-numiţii candala, candala sunt
obligaţi să locuiască în afara comunităţii. Activitatea acestor candala viza acţiuni dintre cele mai
desconsiderate de către societatea hindusă.
Există, totuşi, părerea că aceşti paria, respinşi în interiorul hinduismului, rămân în mod
paradoxal pe mai departe hinduşi. Gandhi (1869-1948) a încercat să-i reintegreze pe deplin
sistemului hinduist, sub numele de Harijan. Dr. Ambedkar a propus o altă soluţie: pentru ca ei să
înceteze a mai fi excluşi, este suficient să renunţe la hinduism. El a sugerat ca alternativă budismul.
Cei care devin creştini sau musulmani, încetează, de asemenea, să mai fie excluşi, pentru că ei se
autoexclud din sistemul de caste.

4.2 Legea karmikă şi samsara

Karma – legea consecinţei cu privire la acţiune, este forţa ce conduce din spatele ciclului de
reâncarnări sau renaşteri ( samsara). Conform teoriei karmei, orice acţiune are o consecinţă care se
va concretiza fie în viaţa aceasta, fie în viaţa viitoare. Astfel, faptele morale bune vor avea consecinţe
pozitive, iar faptele rele vor produce rezultate negative. Situaţia actuală a unui individ este explicată
făcându-se referinţă la faptele sale dintr-o viaţă anterioară. Karma nu este pedeapsă sau răsplată, ci o
lege strictă a consecinţei.
Originea ideii de karma este nesigură, dar începuturile ei pot fi plasate în non – Vedic, grupuri
heterodoxe precum Ajivikas şi Jainii ( care deţin o literatură destul de bogată pe tema karmei).
În Hinduism, termenul karma apare pentru prima dată în Rg Veda, unde desemnează o faptă
religioasă, un sacrificiu. Aici nu găsim niciun indiciu despre înţelesul de mai târziu de forţă ce
conduce din spatele samsarei. Abia în Upanişade găsim acest sens.
Karma este una dintre noţiunile fundamentale în hinduism şi, deşi are o etimologie foarte
precisa, primeşte deseori interpretări dintre cele mai variate în cadrul şcolilor hinduiste. Literal,
karma sau karman înseamnă faptă sau fapte. În accepţiunea hindusă, o anume faptă nu se epuizează
în momentul în care acţiunea respectivă ia sfârşit; în momentul în care acţiunea a fost săvârşită, ea

15
devine o nouă entitate de sine, având repercusiuni prin ea însăşi, fără a mai ţine seama în vreun fel de
voinţa sau de i anume influienţă din partea subiectului făptuitor.
Legea karmică se fundamentează pe acţiunea obiectivă a oricărui lucru împlinit, independent
de voinţa sau acţiunile ulterioare ale subiectului aflat în cauză.
Karma nu este nici materială, nici spirituală, ci este un strat intermediar al realităţii. Ea poate
apare sau dispare , poate să se amplifice sau poate să se diminueze, poate conduce la bine sau la rău,
poate avea consecinţă o existenţă celestă sau în adâncurile iadului. Practic legea karmică acţionează
asemenea unei necesităţi naturale.

Diferenţa dintre karma şi moira (extras din context)

Dacă destinul, moira, din mitologia greacă rămâne intangibil, înşişi zeii rămânând
neputincioşi în faţa lui, karma este totuşi vulnerabilă, ea putând fi influenţată. Avem exemplul
vedelor care afirmă că orice karma poate fi schimbată, poate fi modificată prin sacrificiu, prin yajna.
Tocmai în acest punct rezidă superioritatea Vedelor. În viziunea hindusă orice om se poate detaşa de
efectul legii karmice prin cunoaştere. În religia şi filosofia indiană nu există nimic absolut şi
metafizic necesar ca în filosofia grecească. Totul este ciclic. Există o diversitate de reîncarnări , un
număr infinit de cosmologii şi decăderi ale creaţiei. Aşa se face că legea karmică nu anihilează
libertatea de voinţă, după cum nici libertatea de voinţă nu anihilează karma.
Suma totală a faptelor fiecăruia, indiferent dacă acestea îşi au cauza în gânduri, cuvinte sau în
plan fizic, are consecinţe bune sau rele. Orice om se va reîncarna în funcţie de meritele sale. Fapta
bună se va materializa, de altfel, fie în această viaţă, fie într-una viitoare, sub forma unor satisfacţii
diferite. La fel, acţiunea rea provoacă lipsă de merit, sursă a multor suferinţe în viaţa actuală sau în
cea viitoare. Omul se va reîncarna în funcţie de efectele faptelor sale, de calitatea acestora, fie în
rândul zeilor, fie din nou ca om sau ca animal. Toate acţiunile omului produc, deci, un fel de energie
care se acumulează de-a lungul întregii vieţi, iar această masă de energie însumată este determinantă
pentru existenţa viitoare. Mulţi şi-au găsit în legea karmică o consolare, pentru că aceasta le oferă o
explicaţie asupra modului atât de arbitrar în care se distribuie bunurile în această lume. Dacă cineva
se plasează undeva jos pe scara structurii sociale, singurul vinovat este el însuşi.
Samsara reprezintă reîncarnarea sau renaşterea; în religiile Asiei ciclul de naştere şi moarte ca
rezultat al actiunii sau al faptei cuiva ( karma). Ca şi karma, ideea de samsara nu are origine Vedică
sau heterodoxă, totuşi este discutabilă.
Moartea cuiva nu înseamnă decât detaşarea de vechiul trup, de veşmintele învechite purtate
până atunci, şi îmbrăcarea în altele noi. Sinele real şi veşnic al celui care se reîncarnează rămâne
totdeauna dincolo de eveniment, de ceea ce se observă, şi întrucât el este adevărata esenţă a oricărui
individ, este inutilă lamentarea legată de un presupus destin al cuiva. În concepţia hindusă nu a fost o

16
perioadă de timp în care cineva să nu fi existat o vreme, la fel cum nici nu va fi o vreme în care
cineva să înceteze de a mai exista vreodată în viitor.
Naşterea şi moartea sunt consecinţe inevitabile ale karmei, sau ale acţiunilor omului. Când
ceva este făcut, o înlănţuire de acţiuni sau de reacţii se desprind inevitabil din acea faptă. Astfel,
omul şi cei din jurul lui sunt prinşi într-o înlănţuire nesfârşită de cauzalitate. Odată ce o fiinţă există
ca om, este prin natura sa să fie obligat să reacţioneze la diferitele situaţii ce apar în viaţa lui, şi
astfel, reacţionând, este prins în ciclul karmei.
Mai mult decât atât, acest proces de renaştere si moarte nu este limitat doar la om. Este
moştenit de întreaga natură. Toate fiinţele sunt într-un flux şi într-un proces de dezvoltare şi de
dispariţie doar pentru a se dezvolta şi a trece dincolo de acest ciclu repetitiv. Acesta este conceptul de
samsara, procesul ciclic ce se aplică cosmosului şi tuturor entităţilor din interiorul cosmosului.
Samsara este procesul interminabil cu care se confruntă întregul univers.
Principiul de la care porneşte oricare hindus în interpretarea semnificaţiei faptei este
următoarea: nu trebuie să cauti niciodată răsplata în îndeplinirea propriilor obligaţii. Orice act în sine
trebuie să poarte marca detaşării tale de un anume profit de ordin material sau spiritual. Orice
încercare de evadare din propria situaţie, de abandonare a propriului statut, prin faptă, este sortită
eşecului.
Existenţa actuală, fie ea cât de dezonorantă, nu poate fi anihilată imediat, decât eventual cu
cea care urmează. Fiecăruia nu-i revine decât obligaţia de a se achita de obligaţiile pe care viaţa i le
incumbă. Inclusiv persoanele născute într-o castă impură ( măturătorii de stradă, cei care transportă
cadavre etc.) trebuie să-şi respecte întocmai menirea pe care o au în această existenţă şi să nu ignore
limitele propriei lor caste. Îndeplinindu-şi cât mai bine cu putinţă atribuţiile ce decurg din statutul
propriei caste, ei devin membri virtuoşi şi desăvârşiţi ai societăţii; pe de altă parte, dacă îşi arogă
calităţi şi atribuţii care nu le revin, se fac vinovaţi de periclitarea ordinii sacre.
Printre jaini, întregul univers depinde de elementele conştiente şi inconştiente. Pentru ei
samsara reprezintă procesul prin care sufletele sunt capabile de a se desprinde de ceea ce este
material.
În budhism, samsara este ciclul continuelor apariţii în cadrul existenţei, în care eul nu poate fi
renăscut: el are o consecinţă continuă guvernată de karma.
În India tradiţională, credinţa în ciclul reâncarnărilor se impune aproape de la sine. Oamenii
sunt crescuţi în această credinţă şi se adaptează ei încă din copilărie. Ca şi budiştii, hinduşii nu cred
în reîncarnare în măsura în care creştinii cred în învierea în trup. Ei nu caută niciodată indicii, semne
sau dovezi în această privinţă.

4.2.1 Samsāra cosmică

17
 Universul este supus unei ciclicităţi veşnice: el este creat, se distruge, apoi este iar recreat.
Cosmosul are 7 straturi suprapuse, primele 6 sunt numire cer, iar cel de-al şaptelea pământ. Pământul
cuprinde mai multe regiuni subterane: 7 locuri subterane (pātāla), unde locuiesc demoni în palate
luxoase, şi multe infernuri (naraka), unde oamenii răi îndură chinuri până se reîncarnează. Pe pământ
există 7 continente în formă de cerc, înconjurate de mare. Continentul de mijloc este împărţit de 6
lanţuri muntoase în 7 regiuni paralele, cel mai sudic fiind India. Punctul de mijloc al lumii fiind la
mijlocul celor 7 regiuni paralele, mai exact în muntele Meru.
Perioada de timp scursă de la crearea universului până la distrugerea lui este numită kalpa, ce
constă din o mie de „mari vârste cosmice”, împărţite la rândul lor în 4 „vârste” (yuga), numiri ce vin
de la cele patru „aruncări” ale jocului de zaruri indian:
a) Krita-Yuga – „perioada infinită”, corespunde aruncării cu 4 puncte, 4 fiind „totalitatea”,
„perfecţiune”, deţine toate cele 4 „sferturi”. Este vârsta desăvârşită, epoca binecuvântată în care
atotputernice sunt dreptatea, fericirea, bunătatea. Acum, toată lumea respectă principiile ordinii
morale unviersale, dharma. Ar corespunde perioadei paradisiace din tradiţia biblică. Toţi oamenii
sunt virtuoşi şi prin vocaţie se nasc virtuoşi.
b) Tretā-Yuga – corespunde aruncării cu 3 puncte şi marchează o primă regresiune la nivel
cosmic. Oamenii mai respectă doar „trei sferturi” din totalitatea „pătratului”, din ordinea cosmică.
Omul se ghidează după trei piloni existenţiali: muncă, suferinţă şi moarte.
c) Dvāpara-Yuga – „vârsta” echilibrului periculos, dintre perfecţiune ţi imperfecţiune, lumină
şi întuneric. Doar două dintre cele „patru sferturi” din dharma sunt încî eficiente în lume. Valorile nu
mai sunt valori, totul este devalortizat. Ordinea spirituală nu se mai impune în spaţiul uman şi
universal. Toţi oamenii devin josnici, refractari faţă de propria lor condiţie umană.
d) Kali-Yuga – „perioada rea”, din dharma rămâne doar un sfert. Corespunde aruncării cu un
singur punct, adică cu care se pierde. Omul şi societatea ating cea mai de jos treaptă a dezintegrării.
Acum doar proprietatea oferă poziţie socială, bogăţia devine sursă de virtuţi, această vârstă de ciclu
se calculează că a început vineri 18 februarie 3102 î.d.Hr.
Ultima Yuga, cea în care ne aflăm acum, este considerată „perioada întunericului” prin
excelenţă , fiind corelată cu numele zeiţei Kali, „Cea Neagră”. Hinduismul susţine că involuţia şi
dezordinea religioasă, morală, socială, nu poate fi niciodată totală şi definitivă, că începând de la o
anumită limită ea se răstoarnă. Ultima perioadă se caracterizează astfel printr-o cronicizare etapizată
a mizeriei materiale şi spirituale şi printr-o ascensiune progresivă şi constantă a celor „răi” în
detrimentul celor „buni”.
Un ciclu cosmic complet, numit mahāyuga, durează 12.000 de ani, sfârşindu-se cu o
„disoluţie”. Aceşti ani sunt socotiţi „ani divini”, fiecare dintre ei durând 360 de ani, deci 4.320.000

18
de ani durează un ciclu cosmic. O mie de mahāyuga constituie o „formă” (kalpa), iar 14 kalpa
alcătuiesc un manvantāra, condus de un Manu, regele mitic primordial. Un kalpa durează cât o zi din
viaţa lui Brahma, altul cât o noapte. O sută de asemenea „ani” alcătuiesc viaţa „zeului”, care însă nu
epuizează timpul, deoarece zeii nu sunt eterni, iar creaţiile şi distrugerile cosmice se prelungesc la
infinit.
În perspectiva Marelui Timp, orice existenţă este precară şi iluzorie. Atât existenţa umană cât
şi istoria în sine sunt golite de realitate. Existenţa în timp devine, astfel, ontologic, o inexistenţă, o
irealitate. Lumea este iluzorie, întrucât durata ei de conservare este nondurată. Lumea în care trăim
rămâne ireală şi iluzorie tocmai pentru faptul că nu va mai fi peste zece mii sau o sută de mii de ani,
existenţa umană durând cât cuprinsul unei clipe.
Conform mitologiei hinduiste, istoria universului, în trecerea sa periodică de la evoluţia la
involuţie, e concepută ca un proces biologic, moral, religios, social de degenerare etapizată şi
implacabilă, de dezintegrare şi decădere. Omul şi tot ce există, cosmosul în ansamblul său, trebuie să
se supună necondiţionat şi permanent acestei samsāra cosmice.

4.3 Dharma şi mokşa

Dharma – ordinea veşnică care se impune categoric atât la nivel cosmic, cât şi la nivel social
şi individual. Tradiţii şi obiceiuri, justiţie, evlavie, merite religioase şi morale, nu sunt altceva decât
aspecte ale acestei dharma. Stabilitatea naturii şi a vieţii sociale este dependentă de această ordine
universală.
Când cineva respectă dharma, îi merge bine, iar când încalcă obligaţiile religioase şi sociale
care-i revin, îi merge rău, el devenind un pericol pentru ordinea religioasă şi socială existentă. Astfel,
există o corelaţie între învăţătura despre ordinea cosmică şi cea despre legea karmică. Dharma este
singura care-l însoţeşte pe om după moarte.
Dharma este socotită bună doar în măsura în care reuşeşte să impună existenţa fericită a
întregului univers, constituit din „cele-trei-lumi”, pământul, cerul şi spaţiul intermediar, sau, mai
târziu, pământul, cerul şi regiunile subterestre, analoage infernului. Ea este însuşi binele, fără nicio
trimitere la un Bine transcendent, pentru că asigură continuitatea lumii empirice. Dacă societatea
încalcă normele stabile de dharma, ea va degenera şi va sucomba. Dezordinea afectează dharma, deci
întregul univers.
Dharma nu recunoaşte omul aşa cum este el, ca persoană unică, ci numai ca bărbat sau
femeie, copil, matur, bătrân, etc. Individul hindus este conştient că el nu este altceva decât un simplu

19
termen într-un sistem de relaţii, o verigă a întregului mecanism social. Existenţa individuală nu are o
semnificaţie deosebită, pentru că individul în sine nu e decât o simplă rotiţă în transmiterea ştiinţelor
„sacre” şi „profane”, a obiceiurilor, a modurilor de viaţă specifice unei caste. Scopul său este
preluarea destinului înaintaşilor săi.
Dharma nu are acelaşi conţinut pentru fiecare grup uman. Fiecare are propria sa dharma,
svadharma (corespunde funcţiei sociale a castelor: pt brahman – funcţia sacerdotală; pt kşatriya,
kşatra – f. Militară şi princiară; pt vaişya – comerţul şi agricultura; pt sudra – slujirea celor 3 caste
superioare. Dharma mai e clasificată cu noţiunile de artha (interesul, avuţia, puterea) şi kāma
(plăcerea iubirii şi simţurilor).
Noţiunea de kāma are rol central într-o seamă de doctrine şi practici filosofico-religioase
despre condiţia umană şi statutul femeilor. Femeia este descrisă în primul rând, la bine şi la rău, în
raport cu bărbatul de care depinde, în principal soţul ei, şi în al doilea rând în calitate de mama.
Funcţia de reproducere este subordonată kāma, nenumărate mituri îi atribuie femeii iniţiativa
plăcerii. Femeia este asemănată zeiţei Sri, întruchiparea frumuseţii. Svadharma femeii este însăşi
dragostea. Toate femeile trebuie să studieze Tratatul despre kāma (Kamāsutra), inclusiv fetele
inainte de măritiş.
Deasupra celor trei scopuri ale vieţii (dharma, artha şi kāma) se află scopul supre al oricărei
strădanii religioase – mokşa, mântuirea sau eliberarea finală a hinduismului. Cunoaştem trei căi ce
pot conduce la atingerea acestui scop suprem:
a) Karmamārga („calea faptei”) – punce accentul pe faptele ritualice, nu poate conduce direct
la eliberare. Se poate doar spera ca într-o existenţă ulterioară să se realizeze o stare superioară faţă de
aceasta.
b) Jnānamārga („calea cunoaşterii) – conduce cu certitudine la eliberare. Cunoaşterea este
cunoscută încă din perioada upanişadică, fiind preluată de hinduism.
c) Bhaktimārga („calea iubirii devoţionale) – completează calea cunoaşterii şi semnifică
iubirea faţă de un Dumnezeu personal, fiind cel mai sigur drum spre eliberare.
Pentru suflet există 2 căi: A. Sufletul „mântuit” merge pe un traseu care exclude orice
posibilitate de reîntoarcere; B. Sufletul „nemântuit” se îndreaptă spre cosmos, după care va reveni şi
se va reîncarna. De aici, reiese tema principală propusă de Jnānamārga: depăşirea şi transcederea a
ceea ce înţelegem în mod curent prin „moarte”. Această transcedere nu poate exista în sfera
„realităţii”, ci ea trebuie să se plaseze necondiţionat dincolo de aceasta. Realitatea transcendentă s-ar
afla în fiinţa cea mai profundă a tuturor lucrurilor, percepută ca Sinele Absolut, pentru că nu poate fi
percepută prin intermediul simţurilor, ci prin intuiţie şi identificare cu ea. Realitatea ultimă,
Absolutul, este nemuritoare şi neschimbabilă, nenăscută, transcendentă, incognoscibilă, deşi

20
reprezintă izvorul oricărei cunoaşteri, fără început şi sfârşit, este satyasya satya, „Realitatea
realităţilor”. Calea spre această Realitate este „cunoaşterea”, descoperită doar sub calea unui
cunoscător, unui rsi. Ea facilitează accesul spre un paln superior, reprezintă valoarea supremă.
Valoarea cunoaşterii este atât de mult apreciată încât chiar dharma este anihilată prin ea.
Această „cunoaştere” este foarte greu de exprimat. Ea se plasează undeva în profunzime, în
conştiinţă, prin atingerea unui substrat profund al sufletului. Este vorba de un antrenament sistematic
în vederea experierii acestei structuri abisale a sinelui. Expresiile folosite nu pot fi privite decât ca o
simplă apropiere dialectică: „Cunoaşterea” este imanentă şi transcendentă, simultan non-imanentă şi
non-transcendentă, este o afirmare şi o negare simultană.
În concepţia hindusă, omul trebuie să înveţe să distingă realitatea de irealitate, existenţa de
non-exsitenţă, fapt ce exclude orice cunoaştere obiectuală. În acest sens, cel ce experiază această
stare de conştiinţă se detaşează de absolut toate categoriile raţionale, fiindcă pentru el cuvintele sunt
inutile. Maestrul este doar un îndrumător, un exemplu.
Mokşa sau mukti nu are aceeaşi semnificaţie ca mântuirea creştină. Ea este separaţia dintre
real şi ireal, dintre sine şi trup. Prin mokşa nu se schimbă starea antică a Sinelui, ci conştiinţa omului.
Mokşa este „autoidentificarea” sau „autopercepţia” propriei conştiinţe. Este vorba de nimicirea
efectelor karmice, de distrugerea materiei corporale şi a trupului subtil. D.p.d.v. psihologic, este
vorba de o „izbucnire” din interior, pe când d.p.d.v. ontologic nu are loc nici o schimbare. Fericirea
este percepută ca o „supra-fericire”. Mântuirea creştină îl priveşte pe om ca pe o fiinţă istorică, care
a cazut în păcat şi s-a schimbat antic în adâncurile fiinţei sale, păcatul atingând sinele omului.
Aşadar, calea spre mokşa nu este o cale propriu-zisă spre mântuire, ci mai degrabă o metodă
de distincţie, de detaşare şi separare. Ea transcede istoria, fiind o realitate metafizică, supralogică şi
atemporală, în vreme ce mântuirea creştină este o realitate istorică, temporală, ca şi o realitate
materială.
4.4 Cele patru stadii ale vieţii (aşrama)

Potrivit concepţiei hinduse, viaţa nu se derulează la întâmplare, ci totul este bine reglementat
şi raportat la normele cosmice şi individuale care au si implicaţii profunde în plan social. Din dorinţa
de a rupe ciclicitatea impusă de legea karmică, există posibilitatea evadării din acest prizonierat prin
asumarea unor etape pe care însăşi viaţa actuală le impune.
a) Etapa de brachmacarin (practicant al lui brahman) începe în jurul vârstei de 8-12 ani şi
vizează exclusiv copii de sex masculin care aparţin celor trei caste superioare sau pe cei „de două ori
născuţi” adică iniţiaţi pentru această pregătire. După ceremonia de iniţiere numită upanayana, copilul

21
avea să-şi părăsească familia de origine pentru a intra în comunitatea condusa de guru, unde invaţă să
memoreze Vedele, şi până la vârsta de 24 de ani primeşte o educaţie atât profană cât şi religioasă.
Investit cu simbolul „sforii religioase”, discipolul nu avea obligaţia de a sta aproape de guru-l
sau ca de un izvor de hrană spirituală si de a ră mâne cast (brahmacarya) pe toată durata uceniciei
numită sraddha care simboliza fidelitatea şi susrusa care simboliza acultarea şi supunerea faţă de
maestrul-călăutză.
In societatea contemporană, această perioadă de iniţiere este înlocuită de perioada de
şcolarizare însă , in această perioadă se pune accent mai mult pe memorie decât pe calitatea atenţiei
si receptării celor comunicate, reminiscenţă din perioada Vedelor.
b) Grihastha
După terminarea stadiului de discipol,tânaru trece printr-o altă etapa, aceea a întemeierii unei
familii (grihastha). Acum el preia pofesia şi preocupările parintelui său, se căsătoreşte cu o soţie
aleasă de parinţi, va face copii, devenind un Pater familias. De asemenea, de acum va trebui sa işi
asume si celelalte greutăţi şi necazuri ale vieţii conjugale numită kama, precum şi interesele averii şi
proprietăţii (artha) pentru a putea sustine un guru al familiei care va binecuvânta şi asista familia în
orice împrejurae, fiind un sfătuitor şi „duhovnic” al familiei.
c) Vanaprastha
Trecut fiind de jumătatea vieţii sale, acum pater familias va trebui să se detaşeze de familie,
de avere, de viaţa conjugală şi de obligaţiile sociale. Toate aceste preocupări vor fi preluate de fiii săi
iar el se va retrage, va „pleca în pădure”- vanaprastha, pentru a intra în penultima asrama, perioada
de cautare a Sinelui , scopul final al celei de a treia etape din viaţa sa de hindus. În această etapa el
incepe căutarea lăuntrică, detsat de toate celelate probleme ale vieţii.

d) Sannyasin
Asceastă etapă era dorită de orice om care voia să se elibereze de ciclicitatea reincarnării
(samsara). Sannyasa + ruptura omului de ceea ce reprezenta el pâna atunci, îl va conduce spre
adevărata eliberare ( moksa), insemnând nu o ruptură de lume ci o contopire cu Brahman, încercând
să redobândească puritatea propriului „sine” (atman) şi implicit a Sinelui universal, a lui Brahman.
De acum, unica fiinţă importantă pentru el rămane atman, care trebuie eliberată de viaţă şi de
moarte. Regăsirea propriului Sine (atman- Brahman), reprezintă pentru orice sannyasin, antidotul
transmigraţiei reuşind prin aceasta să se elibereze de lanţul sufocant al reîncarnărilor (samsara),
perceput ca fiind un prizonierat, o sclavie.
La acest al patrulea stadiu al vieţii se poate ajunge numai atunci cand s-a trecut prin cele trei
etape şi decizia în acest sens este definitivă.
Deşi este obligat sa renunţe la cele mai sus amintite, totuşi Sannyasin-ul este obligat să
trăiască în simbioză cu societatea pentru că altfel nu şi-ar putea acoperi singur nevoile materiale de
supravieţuire chiar dacă acum el se plasează în afara societăţii pe care o contestă şi o ignoră sau o

22
dispreţuieşte . el devine cumva anarhic şi antisocial. Nu mai are dreptul la o nouă locuinţă, trebuie să
călătorească permanent, fără o anumită destinaţie, să nu rămână niciodată două nopţi în acelaşi sat şi
nici mai mult de cinci nopţi în acelaşi oraş. El este un cerşetor ambulant care îşi schimbă locul
etapizat pentru a supravieţui, neavând voie să îşi găsească adăpost într-un loc de plelerinaj (tirtha)
doar in cele 4 luni ale anotimpului ploios, fară a-şi face camarazi.
Deşi sastrele hinduse pun accent pe viaţa solitară a unui sannyasin, totuşi practica hindusă
modernă este mai flexibilă. Cei aflaţi in această etapă trebuie sa fie buni şi prietenoşi cu orice
creatură, şi să fie sinceri. Unui sanyasin nu îi este permis să aprindă focul , indiferent dacă pentru a
găti sau pentru a aduce jertfe, trebuind să se hrănească doar din cerşit, insă doar cât îi trebuie pentru
o singură masă, consumând cat pentru a supravieţui, neavând voie să se sature (ex.îmbuibarea).
trebuie să poarte haine vechi.
În hinduismul contemporan se constată o decandenţă a statutului de sannyasin, pentru că au
acces toate castele, inclusiv femeile şi acesştia se pot căsători fără să-şi piardă acest statut chiar dacă
vechile texte sacre avertizează că cei care nu se detaşează de această viaţa şi de viaţa sexuală , vor
trebui să platească având să se reîncarneze timp de 60. 000 ani în vierme de (în) excremente,
şobolan, vultur, câine, măgar, porc, pom fără flori şi fructe, spirit rău, şi abia apoi ca om, dar într-o
subcastă numită candala.
Iniţierea în treapta de sannyasin este diferită de la o sectă la alta. În mod normal ea se
efectueazo după o perioadă de îndrumare şi teste efectuate de un guru. Inainte de initiere se prevede
o perioadă de post şi abstinenţă , raderea oricărui fir de păr de pe corp apoi incinerarea simbolică a
cadavrului celui care se iniţiază, sărâtşitorul acestor fapte fiind însuşi cel care candidează la iniţiere
care se consideră din acel moment ca şi mort pentru lumea aceasta, tocmai de aceea cand va muri cu
adevărat el nu va mai fi incinerat ci înhumat.

4.5 Sisteme filosofico-religioase (darsanas)

Dintre multele şcoli filosofice care aparţin spectrului hindus sunt considerate „ortodoxe” doar
sase dintre ele, care merg pe linia hinduismului clasic şi inflexibil: Vedanta, Mimamsa, Samkhya,
Yoga, Nyaya şi Vaiseshika. Deşi se contrazic aparent, ele sunt percepute ca expresii complementare
ale adevărului unic asupra diverselor planuri ale conştiinţei hinduse în general, intuiţii completive
din diferite unghiuri ale realităţii unice.
Fondatorii acestor sisteme sau curente – Kapila, Patanjaly, Jaimini, Vyasa, Gautama şi
Kanada – ar trebui priviţi mai degrabă ca fiind nişte şcoli în sine decât ca persoane, pentru că despre
ei nu se ştie nimic. Sutrele lor se constituie într-un adevărat prolog al unei hermeneutici ulterioare ,
fiecare dintre punctele de vedere prezentate având şi argumente împotriva celeilalte, lucru firesc,
după cum afirmă şi Mircea Eliade.

23
 4.5.1. Vedanta
4.5.1.1. Vedanta presankariană

Termenul vedanta ( literal „sfârşitul vedei”) desemna Upanişadele , care în mod cronologic
succed textelor vedice. Deşi iniţial Vedanta viza ansamblul doctrinelor upanişadice, ulterior desemna
„ sistemul filosofic” (darsana) cu acelaşi nume din rândul celor şase existente în acea perioadă. Este
vorba de Vedanta presankariană, existentă in perioada de dinainte de marele filosof Sankara, care a
sistematizat această doctrină filosofică.
Textele Brahma-sutra atribuite lui Badarayana reprezintă cea mai veche lucrare din istoria
filosofiei vedantine dar nu şi prima pentru că autorul citează în textele redactate de el numele şi
conceptiile filosofice ale altor predecesori ai săi.
Comentând relaţia dintre „sufletele” (atman-ii) individuale şi „Sinele” (Brahman) universal,
autorul aminteşte trei teorii diferite:
1. atman şi Brahman sunt identici dintotdeauna şi pentru totdeauna
2. arman şi Brahman sunt, până la eliberare, total distincţi şi separaţi
3. „sufletele” individuală sunt de esenţă divină dar nu identice cu Brahman.
Din aceasta reiese că Badarayana urmărea configurarea unei doctrine conform căreia
Brahman reprezenta cauza materială şi eficientă , fundament al atman-ilor individuali, relaţie intre
creaţie şi Absolutul anonim.
O altă problemă fundamentală abordată in această perioadă este relaţia dintre Brahman, creaţie
şi maya(manifestare a forţei magice). În această perioadă maya primid o semnificaţie de ignoranţă ,
neştiinţă, şi e comparată cu visul, astfel „realităţile” multiforme din lumea exterioară reprezintă
expresia aceleiaşi „iluzii”(maya), ca şi conţinutul visurilor.
Având tendinţa de a considera tot ceea ce este aparent real spre Absolutul nediferenţiat şi
indivizibil ,Unul –Tot, se va ajunge la concluzia că dacă Brahman este eterna Unicitate-Totalitate ,
inseamnă ca nu doar cosmosul este iluzoriu (maya) ci şi sufletul individual (atman). De fapt nu există
decât o singură realitate, Brahman, iar cand sannyasin-ul aflat în meditaţie experiază propriul său
atman, el trăieşte trăieşte de fapt lumina extatică a unui etern prezent. Deci, Brahman este autorul
real al tuturor faptelor iar „realităţile” pe care le trăieşte cineva in această experienţă nu sunt pentru
Brahman decît nişte simple „nume”, „cuvinte”, dar fără ca prin aceasta el să se simtă afectat ci ceva.
Autorul principal al ritualurilor sacrificiale din doctrina vedantină presankariană este însuşi
Brahman, el fiind deopotrivă prezent în toate instrumentele utilizate la indeplinirea sacrificiului
respectiv, in „animalul de sacrificiu” , dar şi în cele folosite la îndeplinirea altor activităţi ale omului.
Sacerdorul, sacrificiul in sine, zeii cărora le era destinat sacrificiul , nu erau decât forme fenomenale
asumate de Brahman.
Idealul urmărit de această civilizaţie viza anihilarea propriei realităţi , anularea de sine: fiecare era
totul şi nimic.

24
 4.5.1.2. Vedanta sankariană

Filosoful Sankara a sistematizat întreaga doctrină a predecesorilor săi şi a realizat un sistem

teologic cu o puternică amprentă penenteistă pe marginea misticii atman-Brahman. Conceptul său
fundamental este advaita (non-dualitatea), nediferenţierea şi nondistincţia lui Brahman absolut.
Pluralitatea lumii aparente este rezultatul „iluziei” (maya). Cauza primordială a aceste iluzii este
avidya (ignoranţa , necunoaşterea) care ţine sufletele individuale în stare de prizonierat a ciclului
reîncarnărilor. Toţi cei care ajung să perceapă iluzia (maya) lumii fenomenale atat de diversificată şi
non-dualitatea (advaita) adevăratului Sine (Brahman), se pot considera eliberaţi şi se vor contopi
după moarte cu acesta.
În gândirea Sankariană singura realitate pură, exitentă în sine şi prin sine, este Brahman şi el
există fără calificare (nirguna), fară specificare(nirvisesa), într-o stare izolată (kevala) de orice formă
particulară. El este sinele (atman) oricărei fiinţe psihice şi substratul intregului Univers, pe care îl
creează prin transformare (vivarta), nu prin evoluţie (parinama), transmiţând lumii fenomenale
propria-i realitate, rămânând in premanenţă trancendent faţă de această lume care tocmai din cauza
aceastei izolări se reduce la o simplă iluzie (maya).
Pornind de la celebra formulă tat tvam asi , „Acela eşti tu” din gândirea upanişadică,
Sankara consideră Sinele (atman) drept unica realitate şi spune că toate celelalte lucruri nu sunt decat
produse iluzorii ale neştiinţei şi ignoranţei (avidya). Iluzia derutează permanent facultăţile noastre
de percepţie, cunoaştere şi intuiţie. Adevăratul Sine transcende mereu posibilităţile de cunoaştere şi
cand este cunoscut nu mai există niciun fel de ignoranţă (avidya) sau iluzie (maya), diferenţă intre
individualitate şi totalitate, deci nu mai există lume.
Acest adevar nu poate fi cunoscut atata vreme cat cineva râmâne subjugat in limitele
ignoranţei iar asa numiţii „ştiutori”, nu pot cunoaşte nici ei acest adevăr din cauza faptului că . de
îndată ce conştiinţa lor devine identică cu Brahman, ignoranţa nu mai există.
Ignoranţa este inexplicabilă pentru că nu poate fi explicată prin raţionament, fiindcă odată cu
trezirea cunoaşterii nu mai există necunoastere. Ea nu poate rezista actiunii rationamentului cum nici
inteunericul actiunii soarelui !!!!
Trăsăturile omului eliberat în timpul vieţii (jivanmukta), sunt descrise având profilul omului
divin pe pământ- identic cu patriarhul evreu, filosoful-atlet grec, stoic-soldatul roman, sau înteleptul
erudit confucianist.
Un asemenea om eliberat se comporta asemenea unuia ce asistă la un spectacol de magie ,
cunoscînd faptul că totul este de fapt un scenariu, o iluzie făurită de arta magică. Iluminatul vedantin
nu se străduieşte să perceapă ce se întâmplă în jurul său deoarece ştie ca nu este nimic de văzut şi
orice efort în acest sens îl conduce spre o linie greşită. Deşi el îşi percepe propria individualitate in

25
deplină libertate în lumea aparent reală, totuşi, el nu-şi observă nici măcar propriul trup, nici lumea
din care face parte, pentru că e perfect conştient ca ambele sunt complet iluzorii. De fapt, în această
ipostază, el reuşeşte să se detaşeze d epropria sa personalitate si de tot ce intră in contact cu el,
neidentificându-se niciodată pe sine cu sine însuşi sau cu orice altceva i se pare că vede.
Vedantinul eliberat nu-şi mai propune decât să ducă la bun sfârşit efectul karmei acumulate
din existenţele anterioare. Mai concret, el îşi percepe viaţa sa actuală , propria „istorie” ,
comportându-se asemenea unui martor indiferent, faţă de tot ceea ce se întâmplă în personalitatea sa
fenomenală. Sinele săi joacă rolul de luminător al personalităşii sale de care tocmai s-a detaşat in
scopul întreţinerii trupului şi nu pentru altceva. El accepta această stare ingrată atunci cand efectele
karmice anterioare se epuizează şi respiraţia vitală se dizolvă în Supremul Brahman care este
Fericirea Lăuntrică.
În acest moment nu mai există nicio formă de ignoranţă , dispaer efectele acesteia şi orice
fundament al vreunui eu iluzoriu. Sunt anihilate toate funcţiile simţurilor despre oboecte ale lumii
înconjurătoare, dispare iluzia conştiinţei de sine, pentru că este absorbită de relaţia eu-tu survenită
în urma raportării permanente a uni „eu” iluzoriu la un „tu ” la fel de iluzoriu.
Lumea fenomenală a distinctiilor a fost depăşită , anulată şi de acum sinele (atman)
individual se regăseşte total în Sinele (Brahman) absolut şi va rămâne în această stare finală pentru
totdeauna.

4.5.3. Samkhya

Prima sistematizare e făcută în sec. V de Isvara Krishna, în „Samkhya-karika”. Terminologia

folosită este atestată deja în Katha-Upanişad, sec. IV î.Hr. Apar şi diferite comentarii la acest tratat,
făcute de Vacaspati Misra şi Anirudha. Samkhya este un fel de gnoză eliberatoare, alături de Yoga,
care e o tehnică practică. Samkhya (literal înseamnă „doctrina numerelor”) este o continuare a
filosofiei upanişadice, accentuând cunoaşterea pentru eliberare. Adevărata cunoaştere rezultă din
analiza structurilor Naturii, a vieţii psihomentale şi experienţei prezenţei Sinelui universal. Originea
Samkhya trebuie căutată în analiza componentelor umane. Se face distincţia între elementele de care
omul se detaşează la moarte şi cele nemuritoare, ce-l însoţesc. Originea Samkhya ţine de mistică,
ceea ce subzistă din om după moarte, adevăratul Sine etern.
Conform Samkhya, există două principii: spiritul (purusha), numit şi monada vitală atman, şi
materia primordială, ambele fiind eterne. Purusha este entitatea vie din spatele tuturor
metamorfozelor vieţii. Nu are formă, nici conţinut, nici însuşiri, nici început sau sfârşit, nici
componente. Spiritul este neataşat, impasibil, neinteresat, nu poate fi în dependenţă, etern liber. Ca şi
atman din Upanişade, purusha este inexprimabil. Toate atributele sunt negative. Spiritul este cel care

26
vede, martorul izolat, neutru, spectator. Nu are dorinţe sau inteligenţă, e veşnic liber. Dacă pare un
agent, e din cauza iluziei (maya) omeneşti şi a „apropierii” yogyata (un fel de armonie între sinele-
purusha şi inteligenţa-buddhi, produsul materiei).
Purusha este o entitate imaterială, ce nu cunoaşte fericirea. E necreativ, nu se transformă, nu
ia parte la suferinţe, posesiuni sau sentimente ci e absolut izolat, chiar dacă pare implicat în viaţă.
Purusha este asimilat unei fiinţe vii, datorită upadhiselor (atribute limitative), părând a avea respiraţie
şi alte procese organice, dar el rămâne impasibil şi intangibil. Samkhya susţine că există atâţia
purusha câţi oameni. Dar fiecare purusha este o monadă izolată, căci fiecare Sine nu poate avea
contact cu lumea înconjurătoare. Universul e plin de aceşti purusha eterni, liberi, fără comunicare
între ei. Potrivit Vedanta, această concepţie nu se justifică, căci pluralitatea sinelui este o iluzie
(maya). Samkhya susţine pluralitatea purusha pentru că dacă ar exista doar un Spirit universal,
primul om eliberat ar fi eliberat întreaga specie umană. Existenţa unuia ar exclude şi existenţa altor
spirite eliberate sau aservite. Nici viaţa, moartea, sexele diferite n-ar fi putut coexista.
Materia primordială este reală şi eternă ca spiritul-purusha. Totuşi este dinamică şi creatoare.
Este omogenă dar are trei moduri de existenţă: sattva – lumină şi înţelepciune; rajas – energie
motrice şi activitate mentală; tamas – inerţie şi obscuritate psihomentală. Acestea au un caracter
obiectiv (fenomene ale luminii exterioare) şi unul subiectiv – alimentează fluxul psihomental.
După ce depăşeşte starea de echilibru perfect, materia originară (prakşti) devine o masă
energetică. Se transformă din masă energetică în masă unitară aperceptivă, fără experienţă personală,
dar cu conştiinţa propriului „eu”. Evoluţia cunoaşte 2 direcţii: una spre lumea fenomenală obiectivă
şi alta spre cea subiectivă. Masa unitară aperceptivă se transformă în funcţie de dominaţia uneia din
cele 3 moduri de exprimare a materiei.
Principiul individuaţiei prin conştiinţa de sine este important. Creaţia lumii este un act cvasi
psihic. Fenomenele obiective şi psihofiziologice au o origine comună, diferenţiindu-se doar prin
existenţă şi exprimare: satva – lumina şi înţelepciunea în fen. psihomentale, rajas – energia motrice şi
activitatea mentală în fen. psihofiziologice iar tamas – fen. lumii materiale (atomi, organisme). Deci
Samkyha susţine că orice experienţă psihică este un simplu proces mental. Astfel, în plan moral,
bunătatea e o purificare a materiei subtile, conştiinţa. Manifestările materiei primordiale penetrează
întreg cosmosul, deci diferenţa între om şi Cosmos este doar una de grad, nu de esenţă.
Evoluţia (parinama) este dezvoltarea a ceea ce există virtual în masa energetică. Nu a avut loc
o creaţie, cosmogonie, ci o actualizare a potenţialităţii din materia primordială ca masă energetică
vie. Nicio formă nouă nu depăşeşte posibilităţile de existenţă aflate deja în univers. Nimic nu se
crează, creaţia există din veşnicie, va recăpăta echilibrul iniţial în urma marii resorbţii finale –
mahapralaya, restabilindu-se dharma cosmică.

27
 Între cauză şi efect există o relaţie reală. Orice efect există potenţial în cauză (M. Eliade),
altfel n-ar avea loc o relaţie între existenţă şi non-existenţă, între fiinţă şi nefiinţă. Asta susţine şi
Isvara Krishna, că tot ce realizează o cauză este doar manifestarea efectului preexistent. Ideea se
întâlneşte şi în alt text Samkhya: după cum statuia dintr-un bloc de piatră este doar dezvăluită de
sculptor, aşa cauza naşte acţiunea prin care se manifestă efectul.
Lumea este compusă, nu simplă. Are multe structuri şi forme. Acesta este un argument
metafizic: tot ceea ce este compus există pentru un altul, are caracter teleologic. Creaţia are misiunea
de a servi Spiritului universal (purusha). Este dovada existenţei lui Purusha. Acesta este mascat, dar
materia primordială este activată de instinctul teleologic din ea, contribuind la eliberarea lui purusha.
Opoziţia dintre Purusha-prakşti aminteşte de dualismul iranian Bine-Rău (Ahura Mazda –
Angra Mainyu). Este un exemplu de diade şi polarităţi care asigură alternanţa vieţii şi lumii. Acest
dualism este o formulă prin care se exprimă formule antitetice complementare ale realităţii: zi-
noapte; bărbat-femeie; viaţă-moarte; sănătate-boală. Binele şi răul făceau marte din acelaşi ritm
cosmic. Şi la chinezi apare principiul yin (feminin) şi yang (masculin).
Degradarea vieţii cosmice şi individuale se datorează iluziei omului (maya). Gândirea indiană
refuză lumea aşa cum este, considerând-o efemeră şi iluzorie. Înţeleptul indian devalorizează această
viaţă fiind intuieşte existenţa a altceva, Absolutul. Sursa tuturor suferinţelor este solidaritatea omului
cu lumea înconjurătoare, cosmosul, participarea sa la Natură (prakşti). Asta atrage o viaţă profană, un
proces continuu de desacralizare. Asta înseamnă că eliberarea omului înseamnă desolidarizarea de
cosmos şi viaţa profană asumată.
Cosmosul şi viaţa profană au un rol dublu: a) îl transferă pe om spre suferinţă, şi datorită legii
karmice, îl supune ciclului nesfârşit al reîncarnărilor (samsara); b) îl ajută pe om să-şi caute
eliberarea (mokşa) – aspectul pozitiv. Orice experienţă umană produce suferinţă, dar înţeleptul indian
nu este pesimist, nu se resemnează. Conştientizarea suferinţei constituie premisa eliberării de
aceasta. El înţelege că singura soluţie este retragerea din lume, renunţarea la bunuri şi orgolii,
izolarea totală. Nu suferă doar înţeleptul, durerea are o dimensiune cosmică, este un mod ontologic la
care e supusă existenţa. Durerii i se supun şi zeii şi insectele, pentru că există în timp. Omul este
privilegiat faţă de zei şi alte fiinţe, căci are posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se elibera.
Suferinţa este universală dar nu definitivă.
Calea spre eliberare se face prin cunoaşterea reală a spiritului. Prima etapă este negarea ideii
că spiritul are atribute. Se presupune negarea suferinţei spiritului, căci este un fapt obiectiv, exterior,
fără valoare. Când înţeleptul cunoaşte pe purusha, nu mai există valori. Durerea nu mai e durere sau
non-durere, este un fapt, fără valoare. Când cineva înţelege că purusha este liber, etern şi inactiv, tot

28
ce se întâmplă, dureri, gânduri, nu-i mai aparţin. Durerea este cosmică iar omul o suportă doar dacă
rămâne prizonierul iluziilor.
Cunoaşterea din Samkhya este metafizică, o trezire ce descoperă Sinele, realitatea. Nu se
dobândeşte ci e o autorevelaţie bruscă. Nu intervine divinitatea, pentru că nu există Dumnezeu. Nici
riturile nici practicile nu o dobândesc. Un eliberat prin cunoaştere va continua să acţioneze, pentru că
este încă prizonierul potenţialului karmic din existenţele anterioare. Acest potenţial cere actualizarea
şi consumarea după legea karmică. Dar activitatea nu-i mai aparţine, se derulează automat, mecanic.
Când cel eliberat acţionează, nu gândeşte „eu acţionez” ci „se acţionează”. El poate face ce vrea,
faptele nu-i mai aparţin, nu mai au consecinţe, nici limite. Autorul acţiunilor sale nu mai este el,
sinele, ci un instrument impersonal, un regizor intermediar care epuizează efectele karmice
acumulate în timp. La moarte, când toat potenţialele sunt consumate, spiritul părăseşte trupul iar
spiritul (purusha) este eliberat pentru totdeauna.

4.5.4. Yoga
4.5.4.1. Origini şi tipuri Yoga

Pe lângă „mistica cunoaşterii”, un rol important îl are „mistica exerciţiului” sau psihotehnica
Yoga. Primele referiri la tehnicile Yoga apar în textele brahmanice, apoi Upanişade şi Mahabharata.
Dar şi în Vede apar asceţi ce aveau tehnici parayoghine şi „puteri miraculoase”. Paralel cu această
Yoga panindiană se formulează o Yoga „clasică”, redactată de Patanjali în Yoga-Sutra. El scrie că nu
este creatorul Yoga ci revizuieşte tradiţiile şi tehnici Yoga. Din toate tradiţiile le păstrează pe cele
credibile. În linii mari el reia filosofia Samkhya pe care o subordonează unui teism superficial,
exaltând valoarea practică a meditaţiei. El susţine că doar cunoaşterea nu poate conduce la eliberarea
finală. Gnoza doar pregăteşte terenul pentru eliberare (mokşa). Dar adevărata eliberare poate fi atinsă
doar cu tehnica ascetică contemplativă Yoga. Yoga ca şi Samkhya este suprimarea conştiinţei
normale, dar printr-o tehnică fiziologică.
Yoga are o structură practică şi iniţiatică. Nu poate fi învăţată singur ci cu un maestru (guru).
În India toate celelalte sisteme filosofice sunt predate de maeştri, transmise pe cale orală, fiind
confidenţiale. La Yoga e mai evident: yoghinul abandonează lumea profană, societatea, familia şi
este îndrumat de guru. Depăşeşte etapizat valorile condiţiei umane. El vrea să moară faţă de această
viaţă pentru a renaşte la un alt mod de a fi. Re-naşterea Yoga este accesul la un mod de existenţă
neprofan, metafizic, indescriptibil: mokşa, Nirvana, asamskna etc.

29
 Acestă doctrină este fundamentul meditaţiei în jainism, budism şi hinduism. Mai multe forme
de Yoga: Hatha-Yoga (agresiv, dur) cultivă exerciţii fizice; Bhakti-Yoga (devoţional) pune accent pe
iubirea faţă de un Dumnezeu personal, Mantra-Yoga invocă numele divin, Karma-Yoga se
fundamentează pe fapta morală, Jnana-Yoga se concentrează pe experienţa mistică, Raja-Yoga
(regal) corelează Bhakti, Karma şi Jnana şi acordă atenţie meditaţiei; Layakriya-Yoga (realizarea
unirii) propune unirea mistică dintre eul individual (jiva) şi Sinele divin universal (atman) prin actul
sexual.

4.5.4.2. Treptele Yoga

Pentru Patanjali, Yoga presupune însuşirea de practici şi exerciţii spirituale (membre),

necesare pentru concentrarea supremă, samadhi. Aceste membre sunt şi etape ale ascezei spirituale în
scopul eliberării finale: yama, niyama, asana, pranayama, pratyahara, dharana, dhyana, samadhi.
a. Yama (înfrânările) se referă la cele 5 comandamente morale ale ascetului. Prima este
ahimsa (să nu ucizi), adică non-violenţa asupra niciunei creaturi niciodată şi în niciun mod. Al doilea
e satya (să nu minţi); cuvântul şi gândul trebuie să corespundă cu faptele (ce a fost văzut, auzit sau
dedus). Al 3lea e asteya (să nu furi), anihilează orice dorinţă de a fura. Al 4lea e brahmacarya
(abstinenţă sexuală) conservă energia nervoasă. Yoga consideră importante forţele secrete ale
facultăţii generatoare, energie care dacă e consumată, slăbeşte capacitatea cerebrală, iar înfrânată va
uşura contemplaţia. Abstinenţa e totodată anihilarea oricărei forme de tentaţie. Instinctul va fi
dezrădăcinat din simţuri. Al 5lea e aparigraha (să nu fii avar) constă în lipsa ataşamentului faţă de
bunuri. Aceste înfrânări yama nu produc o stare yogică, ci una purificată.
b. niyama – discipline corporale şi psihice. Ele constau în puritatea (sauca), mulţumirea,
împăcarea, asceza, cunoaşterea de sine şi dăruirea totală Stăpânului Divin. Purificarea este curăţirea
internă a organelor, toxinele sunt eliminate prin „purgaţii” artificiale. Pe ele insistă Hatha-Yoga (cea
fiziologică). Vyasa spune că sauca implică şi purificarea spiritului.
c. asana. În această treaptă debutează Yoga. Este Poziţia-lotus, „stabilă şi agreabilă”. Învăţată
de la guru, ea dă trupului stabilitate rigidă şi reduce efortul fizic. Este incomodă la început dar după
antrenament se reglează procesele fiziologice, concentrarea fiind pe conştiinţă. Simţurile devin
neutre, survine izolarea conştiinţei. Nu se mai comunică cu propria activitate senzorială. Asana
reduce mişcarea la o singură postură, imobilă, sacră, necesară tuturor tehnicilor yoghinice. Aboleşte
condiţia umană obişnuită.

30
 Practicanţii Yoga susţin fortificarea trupului şi alte funcţii terapeutice prin multiple poziţii.
Exemple: utthita padmasana oferă viziuni supranaturale şi vindecă afecţiuni respiratorii, supta
padmasana vindecă organe digestive, yoga-asana elimină insomniile, gupta anga-asana vindecă
impotenţa, manauka-asana face trupul invizibil. Medicina modernă e rezervată în privinţa acestor
efecte. Există centre Yoga ce susţin că folosesc mijloace terapeutice fără conotaţii religioase dar sunt
scene regizate pentru banii turiştilor.
d. Pranayama. Este disciplinarea respiraţiei. Omul obişnuit respiră aritmic, în funcţie de
împrejurări sau tensiunea mentală, iar atenţia e necontrolată. Cum orice efort este o exteriorizare,
pranayama încearcă anihilarea efortului respirator: yoghinul respiră disciplinat, ritmat, pentru a uita
de ea. Există o relaţie între ritmul respiraţiei şi stările de conştiinţă. Ritmând respiraţia, încetinind-o,
yoghinul verifică stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în stare de veghe sau în somn (respiraţia e
lentă). Prin pranayama yoghinul realizează ritmul respirator din timpul somnului şi penetrează lucid
şi conştient stările mentale proprii somnului.
Ritmul respiraţiei se realizează prin armonia inspiraţiei (puraka), reţinerii aerului (kumbhaka)
şi expiraţiei (remka). Controlul suflului suspendă respiraţia spontană. Controlul circulaţiei suflurilor
în întreg organismul presupune controlarea întregii individualităţi psihice întrupate.
Prana, încă din perioada vedică şi upanişadică, era considerată sursa vieţii, fiind identificată
cu sinele (atman). Controlul acestei forţe este scopul oricărui yoghin. Este cea mai importantă forţă
de viaţă împotriva degenerării fizice. Prin controlul asupra repiraţiei, se diminuează ritmul respirator
încât practicantul realizează impercepţia acestuia, deşi e conştient. În această treaptă ei pot fi
îngropaţi câteva zile sau săptămâni, supravieţuind. Secretul ar fi că yoghinul îşi diminuează
necesitatea de oxigen, iar puţinul aer care penetrează pământul este suficient. Klostermaier
consemnează cazul unui yoghin care a stat asistat de medici 21 de zile sub pământ şi o săptămână
sub apă. Pentru a redeveni conştient, yoghinul are nevoie de mult timp să-şi revină, dar n-au apărut
afecţiuni fizice sau psihice secundare. Există multe legende ale yoghinilor de pranayama, dar
medicina modernă nu le acordă credibilitate.
e. Pratyahara este suprimarea fluxului continuu de gânduri, sentimente. Mintea (citta) se
află într-o continuă agitaţie. Ea asimilează formele şi culorile oferite de simţuri, imaginaţie, memorie
şi emoţii şi se transformă în acele forme. Cunoaşte o metamorfoză fără limite. Pentru a o controla,
yoghinul trebuie să stopeze impulsurile senzoriale exterioare dar şi cele interioare: amintiri, pasiuni.
Prin disciplinarea respiraţiei, vălul tenebrelor dispare, mintea se poate concentra. Yoghinul îşi
verifică calitatea concentrării prin introvertirea simţurilor. Chiar dacă simţurile sunt anihilate, mintea
tot are reprezentări senzoriale: ea nu se foloseşte de percepţia senzorială, ci poate cunoaşte prin
puterile proprii. Această cunoaştere directă, prin contemplaţie, este mai reală decât cunoaşterea

31
normală senzorială. Yoghinul intră în contact cu realitatea prin înţelepciune (prajna), gnoză, fără să
mai fie distras de simţuri. Omul obişnuit nu poate avea această libertate, căci spiritul este tulburat de
senzori, subconştient sau lumea înconjurător. Yoghinul nu anihilează aceste fenomene, ci le
contemplă direct, esenţa lor, nu prin forme sau stări mentale. Le percepe mistic, nu senzorial.
f. Dharana. Este a 6a treaptă Yoga, dar e de fapt „ekagrata”, adică fixarea într-un singur
punct. Este punctul de plecare al meditaţiei yoga. Concentrarea se face pe ombilic, pe lotusul inimii,
între sprâncene, vârful nasului, obiect luminos, gând sau Isvara (Domnul). Concentrarea nu poate
avea loc fără un obiect pe care să se fixeze gândul. Ekagrata (concentrarea pe un punct) duce la
eliminarea automatismelor din conştiinţa omului. Subconştientul aduce în conştiinţă diferite obiecte
în permanenţă. Ekagrata impune controlul asupra senzorilor şi a subconştientului. Controlul
înseamnă să poţi interveni voluntar în derularea celor două provocări mentale. Yoghinul poate
oricând şi oriunde să-şi concentreze atenţia asupra unui singur punct, dobândind o voinţă autentică.
g. Dhyana (meditaţia). În cadrul ei conţinutul mental este unic şi mintea curge continuu spre
el. Accesul yoghinului spre conţinutul mental se face prin pătrunderea în profunzimea aceluiaşi
obiect şi nu dinspre periferie spre centru. Conţinutul mental este acelaşi dar mintea rămâne dinamică,
fiecare moment repetând momentele anterioare şi ulterioare. Meditaţia este o călătorie înlăuntrul
obiectului. Această meditaţie este diferită de cea profană şi inexplicabilă. Actul de pătrundere nu se
poate concepe sau intui. Meditaţia yoghină impune coerenţă şi luciditate. Niciun continuum mental
nu poate dobândi densitatea şi puritatea dhyanei. Meditaţia profană se limitează la forma exterioară
sau valoarea unui obiect, iar dhyana le penetrează şi asimilează magic. Continuumul yoghinic nu
foloseşte asocieri, analogii, simboluri ci apelează la experienţa direct şi percepţie mistică. Dhyana
este instrumentul de penetrare a esenţei lucrurilor şi de asimilare a realităţii.
h. Samadhi. „Enstaza” este rezultatul final şi apogeul eforturilor şi exerciţiilor spirituale ale
ascetului. Este starea contemplativă în care gândirea percepe spontan forma obiectului concentrării,
fără să se folosească de raţiune sau imaginaţie. Obiectul se descoperă în sine. Yoghinul nu face
distincţie între actul percepţiei şi obiectul meditaţiei. Coincidenţa între cunoaştere şi obiect este reală,
obiectulnu mai e delimitat ca fenomen ci e golit de sine. Ascetul anihilează iluzia care ţine prizonier
omul obişnuit.
Samadhi nu e o transă hipnotică. Psihologia indiană atribuie hipnoza unei stări ocazionale şi
provizorii. Bhatta Kallata în tratatul „Spanda Karika” face deosebirea între transă hipnotică şi
samadhi. Transa hipnotică este o paralizie emoţională a fluxului mental; samadhi e concentrarea
supra unui punct fix, după anihilarea multitudinii de stări mentale.
Dacă samadhi se face pe un obiect sau idei (fixarea minţii pe un punct din spaţiu sau idei),
enstaza se numeşte samprajnata samadhi, adică o conjuncţie cu suport, diferenţiind subiectul de

32
obiect. Dacă samadhi se face ignorând orice relaţie exterioară sau mentală, realizând o conjuncţie
fără alteritate (înţelegere mistică şi deplină a fiinţei), el realizează enstaza nediferenţiată,
asamprajnata samadhi. Dacă enstaza diferenţiată este un instrument de eliberare când înţelege
adevărul şi opreşte suferinţa, cea nediferenţiată anihilează impresiile tuturor funcţiilor mentale
anterioare. Aceasta blochează efectele karmice acumulate şi declanşate în trecut. În primul tip de
enstază toate funcţiile mentale staţionează, sunt inhibate, în afară de meditaţie; în al doilea tip, orice
conştiinţă dispare, toate funcţiile mentale au fost blocate. Prin această enstază se face ruptura de
nivel, accederea mistică de la „a fi” la „a cunoaşte”, de la fiinţă la cunoaşterea fiinţei. Această
experienţă supralogică şi supraraţională duce la fuziunea tuturor modalităţilor fiinţei.
4.5.4.3. Eliberarea finală şi “puterile miraculoase” (siddhi)

Orice filosofie indiană porneşte de la premisa că întreaga existenţă este impregnată de

“suferinţă”. Suferinţa umană se datorează “necunoaşterii”, ”ignoranţei”(avidyā). Nu este vorba însă
de orice ignoranţă, ci de ignoranţa provocată de necunoaşterea reală a spiritului, o ignoranţă de ordin
metafizic. De aceea, anihilarea ei nu se poate realiza decât printr-o cunoaştere de ordin metafizic.
Sistemul Sāmkhya recomandă realizarea eliberării exclusiv prin gnoză, pe când Yoga
consideră indispensabile asceza şi meditaţia. In viziunea ambelor sisteme, suferinţa umană îşi are
originea în iluzie (maya); datorită ei, omul confundă viaţa sa psihomentală cu spiritul, cu Sinele. In
viziunea acestor sisteme, stările de conştiinţă sunt simple produse “rafinate” ale substanţei
primordiale (prakrti), aflată le baza luminii fizice şi fiinţelor vii.
Potrivit ambelor sisteme, “eliberarea” se produce în momentul în care acest adevăr a fost
înţeles, când adeptul respectiv conştientizează, spontan şi brusc, adevărata realitate, imperceptibilă
până atunci. În acest moment spiritul şi-a recăpătat libertatea sa primordială. Conform Sāmkhya,
eliberarea intervine când respectivul începe să stăpânească temeinic cunoaşterea esenţei şi formelor
substanţei primordiale şi a legilor care-i direcţionează evoluţia. Sistemul Yoga susţine şi el această
cunoaştere a substanţei primordiale, dar conferă valoare doar tehnicii contemplative, singura capabilă
să reveleze autonomia şi atotputernicia spiritului.
Yoga lui Patanjali îşi propune abolirea oricărui tip de experienţă provenite din eroarea logică
şi chiar metafizică, înlocuind-o cu o “experienţă” enstatică, suprasenzorială şi supraraţională. Prin
“intuiţia” contemplativă, yoghinul transcende definitiv condiţia umană, obţinând în final libertatea
totală; detaşându-se de orice conţinut senzorial sau structură intelectuală, yoghinul dobândeşte o
stare necondiţionată, care nu mai este pură “experienţă”, ci pur şi simplu un fel de “revelaţie”.
Intelectul (buddhi) îşi încheie misiunea, se îndepărtează de spirit şi se reintegrează în substanţa

33
primordială (prakrti). Yoghinul realizează eliberarea, se comportă asemenea unui “mort în viaţă”,
pentru că nu mai întreţine nicio relaţie cu lumea. El nu mai trăieşte sub constrângerea timpului, ci în
afara acestuia, într-un fel de prezent etern.
Toate filosofiile, tehnicile ascetice şi contemplative indiene îşi propun vindecarea omului de
suferinţa existenţei în timp. Soluţia propusă de acestea este “arderea” sau “consumarea” efectelor
karmice şi anularea vieţii viitoare. Unul dintre mijloacele de a “consuma” rezidurile karmice este
tehnica “reîntoarcerii în urmă”, în scopul de a-şi cunoaşte existenţele anterioare şi a reveni la starea
primordială, pură.
Semnificaţia şi finalitatea acestei tehnici vizează reîntoarcerea în timp şi redescoperirea
punctului de plecare care coincide cu cosmogonia. A retrăi vieţile anterioare şi a le înţelege înseamnă
a consuma efectele karmice acumulate, adică “a arde păcatele”.
Spre deosebire de Samkhya, Yoga afirmă existenţa unui Dumnezeu, Isvara. Acesta nu este
creatorul lumii, întrucât cosmosul, viaţa şi oamenii sunt opera materiei primordiale (prakrti). Fără să
mijlocească în vreun fel mântuirea acestora, Isvara îl poate ajuta pe ascet să ajungă la samādhi. În
opinia lui Patanjali, ajutorul divin este efectul unei “simpatii metafizice” dintre Sinele universal şi
sinele individual. E vorba de o simpatie care nu face altceva decât să lege una de alta două entităţi
înrudite.
Meditând şi realizând samadhi faţă de un obiect anume, yoghinul dobâdeşte anumite “puteri
miraculoase”, anumite “forţe” oculte: înţelege limbajul animalelor, ştie exact când va muri, poate citi
gândurile oamenilor, se poate face invizibil, dobândeşte forţa unui elefant etc.
Yoga pretinde rezolvarea mai tuturor necunoscutelor pe care ştiinţa şi medicina modernă încă
nu le-au identificat. De aceea, tot mai mulţi cercetători se întreabă la ce-ar mai putea folosi eforturile
omului de ştiinţă din moment ce yoga a găsit răspunsul la toate problemele existenţei. K.
Klosternaier este foarte intransigent în această privinţă, subliniind că în biografiile şi autobiografiile
yoghinilor sunt relatate nenumărate episoade fantastice , care după ce au fost verificate, s-au dovedit
a fi simple născociri şi escrocherii.

4.6 Mistica bhakti

Doctrina bhakti se adresează tuturor categoriilor populaţiei, inclusiv femeilor şi celor din
casta sūdra. Scopul acestei doctrine este tot eliberarea (moksa), dar aceasta nu este dependentă de
acte sacrificiale complicate sau de speculaţii abstracte. Conform acestei învăţături, cea mai bună cale

34
spre eliberarea din ciclul infinit al reîncarnărilor constă în iubirea devoţională (bhakti) faţă de
Dumnezeu.
Credinţa într-un Dumnezeu personal apare în câteva dintre Upanişade, dar mai ales în
Bhagavad-Gitā. Ulterior ea va fi dezvoltată în multe lucrări sectare, bhakti fiind considerată drept
mijlocul cel mai eficient pentru dobândirea eliberării.
În accepţiunea bhakti, orice om trebuie să-şi îndeplinească toate îndatoririle cât poate mai
bine. Prin urmare, preocuparea centrală a fiecăruia trebuie să fie aceea de a acţiona totdeauna detaşat
de orice interes pentru rezultatul propriilor fapte. Fireşte, nu este vorba de acele fapte în sine, care
creează efecte karmice şi samsāra, ci de dorinţa de răsplată care însoţeşte în general orice act al
omului. Aceasta nu presupune inactivitate şi pasivitate absolută, ci detaşarea de rezultatul faptelor în
sine. Aceasta înseamnă că îndeplinindu-şi îndatoririle ce-i revin, omul de rând poate spera la
realizarea eliberării. Bhagavad-Gitā recomandă pe mai departe sacrificiile tradiţionale şi alte acte
sacre, dar cu condiţia ca acestea să fie săvârşite fără vreo dorinţă de răsplată. La fel, cunoaşterea este
acceptată şi ea ca mijloc de realizare a eliberării. Dacă cineva meditează asupra lui Brahman, se
socoteşte că el ajunge la Dumnezeu. Totuşi, pentru omul obişnuit este dificil să mediteze asupra lui
Brahman, acesta fiind prea abstract pentru el. De aceea, Bhagavad-Gitā recomandă bhakti ca o
metodă mult mai accesibilă pentru dobândirea eliberării. Această învăţătură capătă însă un pronunţat
caracter mistic accesibil doar celor avansaţi din punct de vedere religios.
Eliberarea nu poate fi obţinută decât prin devotamentul credinciosului hindus faţă de
“Stăpânul Divin” şi printr-un anume har pe care acesta îl oferă în schimbul devotamentului. Faptul că
Bhagavad-Gitā aminteşte de intrarea ascetului într-o brahma-nirvana şi de transformarea acestuia în
brahman, presupune similitudinea ulterioară cu mistica Vedānta.
Credinţa într-un Dummezeu eliberator de natură personală se corelează totodată cu concepţia
despre o nemurire personală a sufletului. Viaţa veşnică nu semnifică pentru practicantul bhakti
contopirea cu infinitul Brahman, ci venirea în împărăţia Stăpânului divin şi realizarea păcii depline
care este în acesta. Cel eliberat de ciclul reîncarnărilor va avea părtăşie pentru totdeauna de prezenţa
lui Dumnezeu. Este vorba de un fel de pregustare a veşniciei încă din timpul acestei vieţi.
Această cale de eliberare este accesibilă, după cum spuneam, membrilor tuturor castelor, dar
şi adepţilor tuturor cultelor şi religiilor.
Cel ce nutreşte credinţa deplină în bunătatea lui Dumnezeu, cel ce şi-a găsit eliberarea în
Krishna, nu-şi va abandona nicidecum activitatea profesională, ci va activa pe mai departe în
mijlocul lumii. Chiar şi militarul care este obligat prin natura profesiei sale să ucidă, nu-şi va simţi
periclitată eliberarea dobândită, fiindcă doar trupul poate fi ucis, dar niciodată sufletul nemuritor.

35
 Bhagavad-Gitā, cel mai popular poem al Indiei, ilustrează deplin caracterul absolut mistic al
iubirii devoţionale de 2000 ani încoace. Totuşi, mistica bhakti capătă un accent şi mai preponderent
în lucrarea Bhāgavata-Purāna, denumită pe scurt Bhāgavatam. Ea se apropie foarte mult de Vishnu-
Purāna şi a fost redactată prin sec. XII d.Hr., fiind tradusă din limba sanscrită în diferite dialecte
indiene. Este considerată ca un fel de “Biblie” a credincioşilor lui Vishnu-Krishna, ca o carte foarte
apropiată de sufletul a mai bine de 200 milioane de indieni. Această lucrare cu caracter mistic se
caracterizează în special prin monoteismul ei clar, corelat cu zeul Vishnu. Vishnu este un zeu unic,
creator, eliberator şi desăvârşitor dar el se revelează în diferite chipuri, în urma avatārurilor cărora se
supune. Fiinţa sa constă în iubirea care se revarsă în sufletele credincioşilor săi şi de acolo se întoarce
spre existenţa şi spre fiinţa sa eternă.
O caracteristică foarte importantă a misticii bhakti este invocarea numelui divinităţii, fie prin
simpla rostire a acestuia, fie prin intonarea lui pe fond muzical. În viziunea misticilor bhakti, numele
în sine exprimă însăşi fiinţa celui numit; în baza doctrinei despre mantre, prin intermediul numelui se
poate realiza orice. Astfel, se cunosc litanii cu o mie de nume ale lui Vishnu sau Krishna, dar în
practica zilnică adepţii bhakti se rezumă doar la câteva dintre aceste nume, pe care le invocă sau le
cântă în permanenţă. În anumite aşezăminte bhakti există sute de oameni angajaţi sau plătiţi în acest
scop, care cântă în cor numele lui Dumnezeu, pe fondul unui acompaniament de ţambal. Există chiar
oameni care cântă pe drum sau pe câmp, iar alţii se adună cu anumite ocazii în case private,
practicând împreuna nāmakirtan.
Invocarea numelui divinităţii în mod repetat ne aduce aminte, în primul rând, de “rugăciunea
lui Iisus” din mistica creştină răsăriteană, în care practica invocării permanente a numelui lui Iisus
conduce la unirea ascetului cu Hristos însuşi. În mistica bhakti, numele invocat trebuie să exprime
divinitatea supremă.
Hinduşii desemnează cu plăcere creştinismul ca o formă de bhakti, dar o consideră pe aceasta
inferioară comparativ cu complicata lor braktimārga. Desigur, există similitudini aparente de
doctrină, dar cu toate acestea bhakti şi iubirea lui Dumnezeu din creştinism se deosebesc categoric.
Se ştie, de exemplu ce oroare au cei mai mulţi dintre adepţii bhakti faţă de imaginea lui Hristos cel
răstignit.
Dat fiind faptul că bhakti se bazează exclusiv pe emoţii de ordin subiectiv, se constată o
divizare permanentă a spiritualităţii indiene în nenumărate secte; în India coexistă permanent mai
multe zeci de încarnări ale aceleiaşi divinităţi. Prin faptul că Dumnezeu este reprezentat prea concret
(cu forma exactă a trupului, culoare a pielii, o anumită îmbracăminte), se ajunge chiar la
devalorizarea noţiunii de Dumnezeu în sine.

36
 6. Sincretismul hinduso-islamic. Sikhismul
6.1. întâlnirea dintre hinduism şi islam

Întâlnirea hinduşilor cu islamul a avut o importanţă deosebită pentru viaţa religioasă din
India. Odată cu cucerirea regiunii Sindh în 712, Mohamed Ibn Qasim pune bazele primului imperiu
musulman. Însă abia în 1526, în timpul împăratului Babur, expansiunea musulmană avea să
reuşească să-şi atingă apogeul în India. După moartea împăratului Aurangzeb, în anul 1707,
îndelungata stăpânire islamică din India începe să decadă cu rapiditate. Imediat după cucerire, a
început o perioadă de persecuţii asupra hinduşilor, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. Tot acum au fost
distruse temple şi statui ale zeilor hinduşi. Treptat, conducătorii musulmani au adoptat o atitudine
mai moderată, unii dintre ei fiind chiar interesaţi de literatura indiană şi să promoveze la curţile lor
funcţionari hinduşi. Împăratul Akbar (1556-1605) a început chiar să pună bazele unei religii comune
pentru toţi supuşii săi.
Evident, cultura musulmană a exercitat o influenţă serioasă asupra vieţii spirituale a
hinduşilor, dar şi cea hindusă asupra celei musulmane. Aceasta deoarece o mare parte dintre
musulmanii indieni proveneau din rândul hinduşilor convertiţi la islam.
Unii lideri au încercat să realizeze o unitate a musulmanilor şi hinduşilor. De exeplu, Kabīr
(1440-1518), care nega autoritatea Vedelor ca şi pe cea a Coranului, admiţând existenţa unui
Dumnezeu unic, Allāh-Rāma, însă fără a-l considera pe Rama ca un avatar al lui Vishnu. De
asemenea, el ignora orice formă de idolatrie, sacrificiile şi asceza, recomandând meditaţia, iubirea de
Dumnezeu şi mai ales bunul comportament moral. În viziunea sa, toţi oamenii erau chemaţi la
Dumnezeu, fără deosebire de rasă sau castă.

6.2. Sikhismul
6.2.1. Nānak şi succesorii săi

Pe baza învăţăturii lui Kabir a luat naştere Sikhismul, întemeiată de liderul religios Nānak
(1469-1538). Acest Nānak avea o fire liniştită şi contemplativă, iubind mult rugăciunea. Se ruga mai
mereu în compania unor credincioşi musulmani şi hinduşi, lăudând pe Dumnezeu. Când era singur,
lectura cu multă plăcere din scrierile unor mistici, fie ei hinduşi sau musulmani. La 27 ani Nānak
abandonează viaţa de pater familias şi călătoreşte în multe părţi ale Indiei, având posibilitatea să se
întâlnească cu tot felul de maeştri spirituali.

37
 După moartea sa, Nānak avea să capete o aureolă legendară. Un succesor de-al său, Rām Dās
(1534-1581) a hotărât ca demnitatea de guru să devină ereditară şi a oferit astfel comunităţii sikhiste
un conducător spiritual. El a construit sanctuarul central, primul templu sikhist, Harimandir.
Fiul său, guru Arjun (1563-1606) a oferit comunităţii o adevărată “Biblie”, numită “Nobila
Carte” pentru mişcarea sikhistă, redactată în dialectele hindi şi punjabi şi cuprinzând scrierile lui
Nānak, propriile sale poezii şi cântari compuse de Kabīr. Acesta a fost ucis de musulmani, devenind
martir al comunităţii sale.
Fiul acestuia, guru Har Govind (1595-1645) a decis să-şi răzbune tatăl prin luptă contra
musulmanilor. Acelaşi lucru l-a făcut apoi şi Govind Singh (1666-1708), ultimul mare guru sikhist.
Govind Singh i-a strâns pe toţi adepţii săi într-o castă numită de el “cea pură” (khalasa), toţi
membrii comunităţii primind porecla de Singh, adică “leu”. În plus a promovat o separare absolută a
sikhiştilor, atât de musulmani cât şi de hinduşi, interzicând citirea Vedelor şi a Coranului, vizitarea
templelor hinduse şi a moscheilor ş.a. De asemenea, “Cărţii Nobile” i-a adăugat imnurile războinice,
care chemau comunitatea islamică la război total împotriva islamului. Întrucât această inovaţie a
întâmpinat totuşi rezistenţa comunităţii, vechea “Carte Nobilă” a fost numită “Cartea primordială”,
pentru a fi deosebită de “imnurile războinice” amintite.

6.2.2. Doctrina sikhistă

În concepţia lui Nānak, Dumnezeu este unic şi personal, denumindu-l Akal Purakh. Pe de altă
parte, Akal Purakh este acel Principiu în care se conciliază toate contrariile: este simultan
transcendent şi imanent, impersonal şi personal, un Dumnezeu cu calitaţi dar şi fără calităţi.
Noţiunea de Absolut, de Dumnezeu prezintă în sikhism o corelaţie de elemente impersonalist-
teofanice şi personaliste. În afară de numele hinduiste Hari, Rāma şi Govinda, Absolutul mai este
invocat şi cu numele de Vahguru (mare guru). Unirea cu Dumnezeu este exprimată prin forme de
identificare (eu sunt el) cât şi prin formele de imanenţă de genul “eu sunt al tău, tu eşti al meu”.
În mistica sikhistă, Realitatea absolută se identifică cu Adevărul absolut (Satinām).
Dumnezeu este perceput şi experiat în calitatea sa de “Nume”, de Logos primordial, de Sunet divin,
perceput doar în stare de puritate interioară absolută şi contemplaţie desăvârşită, stare ce iese din
practica “chemării numelui”. Aici regăsim spiritul gândirii upanişadice, care substituie mistica
sacrificiilor brahmanice.
În plan moral, prin Nānak, sikhismul propune noi valori morale. Respingând ritualismul rigid
şi formalist, se întemeiază sistemul langar. Acesta propune servirea mesei în comun, în scopul

38
anihilării mentalităţii inoculate de regimul castelor, potrivit căruia oamenii n-ar fi egali, unii ar fi puri
iar alţii impuri şi prin urmare nu pot trăi împreună.

6.2.3. Cultul

Locul desfăşurării ritualurilor sikhiste se numeşte gurdvārā. Arhitectura acestui loc este una
mongolă târzie, influenţată de hinduism: un spaţiu sacru ce se impune prin frumuseţe şi curăţenie,
fără statui ale vreunor divinităţi sau obiecte de cult, în afara “Nobilei Cărţi” venerată precum o
divinitate (venerarea ei zilnică este o datorie a fiecărui sikhist). Înainte de a intra în gudvārā,
credinciosul îşi spală picioarele, apoi odată intrat se înclină în faţa cărţii.
O altă practică obligatorie este rugăciunea cu invocarea Numelui divin, de 3 ori pe zi. Ea
poate fi practicată în familie sau în gurdvārā.
Un alt moment binecuvântat este langar, sistem ce are în centrul său pregătirea şi distribuirea
“hranei sacre” (un amestec de grâu, unt topit şi zahăr), după rugăciuni şi cântări devoţioase. Scopul
acestei practici este consolidarea legăturii de comunicare şi ajutorarea celor săraci.
Un alt ritual este iniţierea neofiţilor în ordinul militar şi războinic al khālasā(cei puri). Este
vorba de ritul amrit săvârşit cu vârful sabiei. Prin “amrit” se înţelege atât ceremonialul în ansamblul
său, cât şi apa îndulcită cu zahăr şi agitată cu ajutorul unei săbii cu două tăişuri, apă din care vor bea
neofitul, dar şi ceilalţi participanţi indiferent de sex. Din acest moment, cei iniţiaţi nu-şi mai taie
parul, bărbaţii nu-şi mai rad barba, iar dacă o fac vor fi consideraţi “decăzuţi”.

6.2.4. Sikhismul între trecut şi viitor. Câteva precizări

Mai mereu sikhiştii au fost nevoiţi să se apere de agresorii mongoli sau musulmani, sau de
hinduşii majoritari. În încercarea de apărare, ei au apelat de multe ori la practici nereligioase, de ex:
partide politice.
Conflictul şi aversitatea faţă de hinduşi s-au înteţit mai ales după divizarea regiunii Punjab
între India şi Pakistan, în anul 1947, divizare în special de sikhişti. Acum se deschide calea
confruntărilor ce vor deveni cu timpul ceva cotidian.
Deşi sunt majoritari în regiunea Punjabi, o parte dintre sikhişti au fost nevoiţi să se refugieze
în alte state ale Indiei, sau să emigreze spre Germania, S.U.A., Canada etc.
Starea conflictuală a fost alimentată mai mult din 1984 prin asedierea templului de la
Amritsar, de către armata indiană, iar apoi de asasinatul comis asupra prim-ministrului Indira

39
Gandhi, de către propriile gărzi de corp, de origine sikhistă. În prezent, sikhiştii revendică tot mai
mult teritoriul independent Khālistan (Tara celor puri).

40
 7. Sincretismul hinduso-creştin. Noi mişcări reformatoare.

Primul propovăduitor al creştinismului în India a fost Sf. Apostol Toma – potrivit tradiţiei.
Activitatea misionară creştină atestată documentar este din sec. II d.Hr.
Comunităţi creştine existente din sec. VI.
Anglia primul stat colonizator:
- 1498 Vasco da Gama deschide drumul coloniştilor europeni.
- 1850 administraţia Indiei este supusă Coroanei regale britanice.
- Favorizează actvitatea misionarilor creştini care converteşte mari părţi ale pop Indiei.
- Se implantează civilizaţia apuseană in special în cercurile intelectualiror şi filozofie.
Sec XIX-XX:
Apar o serie de mişcări
1. care încearcă să imprime hinduismului un nou mod de viaţă propria moştenire
spirituală cu creştinismul şi cultura occedentală =>:
 incercare de sincretizare a elementului autohton cu cel srăin
 rezistenţă din partea tradiţiei autohtone
2. modernizarea anumitor noţiuni şi cocepte hinduse centrale printr-un fel de
aggiornamento sau transformarea lor totală.
Alte cauze (exceptînd colonizarea) a apariţiei acestor noi mişcări au fost de ordin social şi
naţional.

7.1 Brahma-Samaj

Fondată în anul 1828, în Calcutta, de către brahmanul Ram Mohan Roy (1722-1833) care
studiase creştinismul şi alte religii.
Scop – promovarea unui hinduism reformat.
Idei susţinute:
 Adevărul veşnic prezent în toate religiile dar cel mai evident în vechile scrieri rel. din India
 Respinge idolatria
 Ajută la promulgarea legii din 1829 care interzice incinerarea soţiilor alături de soţii decedaţi.
 Propune o imitare a serviciului divin creştin – adunerea tuturor membrilor comunităţii vedice
pentru a participa la citirea textelor vedice, predici şi cîntări rel.

41
 1833 conducerea e preluată de Debendranath Tagore (1817-1905).

Doctrină:
 Bazată pe upanişade prin încercarea de convertire a panteismului upanişadic într-un del de
monoteism creştin.
 Evlavia şi spiritualitatea este profund marcată de cea creştină

Bengaleyul Keshab Chandra Sen (Jesudas – servitorul lui Iisus)vedea în Hristos desăvârşitorul
rel Indiene. (1866 tine o conferinţă la Calcutta cu tema „Iisus Hristos, Europa şi Asia” care a lăsat
impresia că s-a convertit la creştinism).
1865 se desparte de Debendranath Tagore şi formează o nouă comunitate religioasă numită din
1881 Nava-Vidhana-Brahma-Samaj (comunitatea divină a Noului Legământ).
Scop: fiecare să îşi poată găsi propia convingere religioasă => servicii divine cu citate
hinduiste, budiste, zoroastriene, confucianiste, musulmane şi creştine.
Emblemă: steag cu triada hinduistă, semiluna musulmană şi crucea creştină.
Această comunitate a dat cel mai mare poet al Indiei sin sec XX – Rabindranath Tagore (1861-
191). După el apropierea de Dumnezeu se realiza nu prin asceză ci prin bucuria şi savoarea a ceea ce
este frumos în natură pentru că prin acestea ni se revelează Dumnezeu însuşi. Totuşi pentru el numele
lui Iisus a rămas un mare profet asemenea lui Buddha şi alţii, o reîncarnare a lui Dumnezeu.
Mahatma Gandhi (1869 – 1948) :
 Iisus Hristos este principile politicienilor, este garanţia triumfului iubirii asupra forţelor
răului.
 Susţine idealul non violenţei
 Biblia este insipirată în acelaşi fel ca Vedele şi Coranul
 Toate religiile au ceva bun dar niciuna nu posedă adevărul deplin.

7.2 Arya-Samaj (comunitatea arienilor)

Din sec XIX se resimte o resistenţă mai puternică împotriva oricăror influenţe srtăine asupra
elementului autohton => dezvoltarea naţionalismului indian.
Arya Samaj apare în 1875 în Bombay, fondată de Daynanda Sarasvati (1824-1833):
 Comunitate monoteistă

42
  îşi fundamentează doctrina pe Vede în care se află adevărul deplin
 respige religiile străine (creştinism, islamism, sistemele indiene eterodoxe
 respinge şi cultul statuilor care vine în contradicţie cu doctrina vedică pură
 propune o interpretare exagerată a vedelor (orice cultură îşi are originile în India, umanitatea
îşi are rădăcinile în nordul Indiei, arienii au cucerit întreaga Indiei, toate marile culturi ale vechiului
Orient sunt în fond culturi hinduse, arienii au descoperit America)
Scop : revigorarea religiei şi culturii vedice
Activitate misionară:
 În plan social a desfăşurat o activitate în scopul ameliorării celor săraci.
 Apelarea la mijloace de constrângere fizică şi morală pentru a-i determina pe creştini şi
musulmani să revină la credinţele autohtone
 Sunt trimişi misionari în străinătate
 Infiinţează centre de educare a copiilor cu vârsta de 4 ani în tradiţia vedică (Kangari- Hardvar
a fost ridicată în timp la rang de universitate)
Mişcarea este respinsă de hinduşi datorită agresivităţii şi interpretării exagerate a vedelor
Numarul adepţilor este relativ mic în comparaţie cu populaţia Indiei şi mulţi au păraşit
comunitatea fiind nesatisfăcuţi printre altele şi de sărăcia mesajului intelectual al acesteia.
Spiritul ei a fost preluat de anumite partide politico- religioase hinduse care sunt agresive
împotriva musulmanilor şi creştinilor. Ei au introdus ceremonialul suddhi prin care crştinii şi
musulmanii sunt reconvertiţi la chinduism.
Specific comunităţii Arya-Samaj este cultul vacii motiv pentru care se „hartuiesc cu mancătorii
de vaci”.
Ceremoniile lor considerate stiinţifice sunt de fapt simple. De exemplu sacrificiul lor constă în
arderea de unt topit care are scopul de a puruifica aerul şi a aduce ploaia în vreme de seceta.

7.3 Ramakrishna-Mission

Fondată în sec XIX de Ramakrishna numele de ascet a lui Gadahar Chattopadhyaya (1836-
1886) preot la templul zeiţei Kali. Şi-a însuşit practica Yoga, doctrina Saiva şi advaita, ucenic a unui
musulman şi a vieţuit după normele şi principiile de viaţă creştină.susţine că a avut viziuni ale lui
Krishna şi ale lui Iisus de unde a concluzionat că:
 toate rel sunt adevărate şi duc la comunicarea cu Dumnezeu.

43
  În hinduism islam şi creştinism e vorba de acelaşi Dumnezeu spre care năzuim toţi dar pe căi
diferite.
 Dumnezeu este simultan personal şi impersonal. Cand nu este afectiv El este absolul
Brahman, iar când este afectiv este Sakti, Energia primondială, „Mama Sacră”, „iubita cerească „ a
zeului Siva.
 Distincţia dintre credincios şi Absolut ca şi identitatea dintre cei doi exprimată prin formula
„Eu sunt El” sunt de fapt unul şi acelaşi lucru.
După moartea lui Ramakrishna comunitatea e preluată de filozoful Narendranath Datta
cunoscut sub pseudonimul Swami Vivekananda – personalitate formată în mediul universitar
modern. El încearcă să reprezinte filozofia şcolii Vedanta prin adaptarea acesteia la necesităţile vieţii
contemporane lui =>:
 Sufletele individuale sunt identice cu Absolutul
 Pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu sau Brahman nu e neapărată nevoie de meditaţie.
 Unirea se poate realiza prin fapta cotidiană :fapta bună, ajutorarea săracilor, a celor suferinzi.
 Este inutil să se predice o religie dacă nu se încearcă ameliorarea sau înlăturarea bolilor şi
nevoilor oamenilor.
Comunitatea se deosebeşte de Arya-Samaj si Brahma-Samaj prin faptul că nu contestă
cinstirea templelor şi cultul statuilor zeilor hinduşi si e deosebit de tolerantă faţă de celelalte religii.
Scopul: propagarea principiilor filozofiei vedantine considerată drept concepţia de viaţă cea
mai plauzibilă, superioară celorlalte concepţii indiene sau străine.
Are numeroase centre în Europa şi America dar nu-şi propune neapărat convertirea adepţilor
altor religii ci subliniază că un creştin dacă acceptă filozofia vendantină devine un mai bun creştin.
Mişcării i s-a asociat şi Aurobindo Ghose care i-a dat un accent naţionalist şi mistic.

7.4. S. Radhakrishnan

Sarvepalli Radhakrishnan (1888-1975) fost preşedinte al Indiei, rămâne cea mai impresionantă
figură a neohinduismului din Sec XX. S-a format în scolile protestante, bun cunoscător al lit.
filozofice şi rel. orientale, excelent orator şi scriitor părea sa mulţumească cerinţele contemporanilor:
un hinduism spiritualizat şi debarasat de balastul împovărator al trecutului, „o rel. universală
a viitorului” care oferea răspunsuri la toate marile probleme ale conteporaneităţii. Ca şef de

44
stat simboliza conştiinţa naţiunii. El dorea să identifice ce au în comun religiile, ignorând
divergenţele doctrinare.
Idei:
 Experienţa personală a comuniunii cu Absolutul, cu Dumnezeu este comună tuturor religiilor,
 Orice experienţă spirituală a Absolutului este validă pentru că este independentă de teologiile
respective,
 Orice teologie poate ajunge la cunoaşterea adevărului dar nu se poate identifica cu acesta
 Toate teologiile sunt şi vor rămâne relative pentru că nu pot poseda adevărul absolut.
Totuşi încercarea reciprocă de apropiere a religiilor lumii nu trebuie interpretată în sensul
renunţării la propria învăţătură de credinţă, pentru a ajunge la un sincretism religios.
Experienţa spirituală interioară a Absolutului pe care o sesizează S.Radhakrishnan şi care
facilitează o profundă comunicare spirituală între diferitele religii poate fi acceptată de către
perspectiva creştină în sensul că toate rel necreştine se află în căutarea lui Dumnezeu, şi că în
experienţele lor transcendente relevă un anume grad de cunoaştere a lui Dumnezeu Creatorul cît şi cu
privire la legea morală naturală (Rm 2,14-15).

45
 8. Situaţia actuală. Perspective

Hinduismul este una dintre marile religii ale lumii datorită adepţilor săi 900.000.000 şi a
dinamismului său şi marii capacităţi de adaptare. În india hinduismul are cei mai mulţi adepti 83%
din populaţie, dar are adepti şi in alte tări de cultură indiană: în Sri Lanka (Ceylon) N-E este hindus;
în Indonezia în insula Bali; în Malaezia; în Singapore; în insulele Fiji, în insula Mauritius, în insula
Reunion; în Madgadastar; Africa de Sud;în Insulele Caraibe precum Suriam şi Trinidad.

1947 - India îşi redobîndeşte libertatea.

1950 - Noua Constituţie prevede India ca un stat laic. Atfel politica şi rel se separă statul
având obligaţia de a garanta libertatea religioasă. Hinduismul nu a fost declarat ca rel de stat desi e
majoritar.
Hinduismul este un complex de forme variate de religiozitate (mişcări reformante moderne,
diferite secte şi comunităţii apărute în perioada de început a hinduismului).
Şcolile lui Sankara, Ramanuja şi Madhva, Saivasiddhanta şi Virasaiva au desfăsurat activităţi
pentru cucerirea de noi adepti in ultimul secol. Marea majoritate a hinduşilor nu cunosc sistemele
teologice şi filozofice ale acestor mişcări. Noţiunile fundamentale pe care le împărtăşesc mare
majoritate a hinduşilor sunt: karma, samsara şi moksa şi acceptă principalele divinităţi ale
panteonului hindus dar sunt mai atasaţi de divinităţile locale şi cele care joacă un rol important în
viaţa cotidiană.
Pe plan social mişcările moderne au contribuit la diminuarea regimului castelor. Unii din
reformatori doreau ameliorarea restricţilor legate de cate iar alţii desfiinţarea. Atfel cei din afara
castelor au dobîndit anumite facilităţi: redeschiderea templeor, membrii castelor inferioare si cei fără
castă sunt protejaţi prin constituţie. La acestea a contribuit şi industrializarea Indiei mai ales in
marele metropole.
In prezent India se prezintă ca un subcontinent multicultural şi multireligios. J. Nehru pe 15
aaug. 1947 ziua plocamării independenşei Indiei declara: „ Noi toţi, oricare ar fi religia pe care o
practicăm, avem, ca fii ai Indiei, aceleşi drepturi, aceleaşi privilegii şi obligaţii. Nu putem încuraja
supremaţia unei comunităţi religioase asupra celorlalte, nici vederi înguste, pentru că nici o naţiune
nu poate fi mare dacă locuitorii ei gândesc sau acţionează cu îngustime de spirit”.
Totuşi în India se constată existenţa unor tensiuni religioase mai ales între hinduşi şi
musulmani şi între hinduşi şi sikhişti. Aceste tensiuni au un caracter politico-religios. Politicul s-a

46
amestecat formând partide pe criterii strict religioase : Partidul Legii musulmane condus de Ali
Jinnah în Pakistan. Acest fapt reprezenta pentru hinduşi o trădare a speranţei de unitate.
Incident: în 1949 vizitatori clandestini au introdus în incinta moscheii de la Ayodhya statui
ale zeului Rama şi ale soţiei sale Sita ca semn al dorinţei de recuperare al locului cuvenit templului
hindus. Acest incident a dus la închiderea moscheii de catre autorităţi.
In 1922 conflictul s-a reactivat. Hinduşii au organizat o campanie populară în întreaga Indie
pentru obtinerea concretă a locului sfânt şi nu doar simbolică. Campania a fost condusă de Partidul
poporului hindus ( Bharata Janata Party) şi de liderul acestuia L.K. Advani. Astfel pe 6 dec 1992 o
mulţime hindusăa dărâmat moscheea şi a pus fundaţia pentru un nou templu consacrat yeului Rama.

47