EXERCIŢIILE FIZICE CU CARACTER APLICATIV

Reeducarea neuromotoare trebuie să tindă întotdeauna spre recuperarea

integrală a mişcărilor normale ale corpului sau, în cazurile grave, la recăpătarea
deprinderilor motrice indispensabile vieţii.
Exerciţiile simple, executate analitic pe articulaţii şi grupe de muşchi, pe
segmente şi în axele anatomice ale mişcărilor, au rolul de reconstituire a
motricităţii normale şi de pregătire pentru executarea ulterioară, corectă, a unor
mişcări mai complexe şi mai dificile. În gimnastica medicală exerciţiile fizice
analitice sunt completate întotdeauna cu exerciţii sintetice cu caracter aplicativ. În
aplicarea lor se procedează metodic, pornind de la exerciţiile simple pentru
refacerea sau îmbunătăţirea deprinderilor motrice de bază şi ajungând la metode
complexe cu caracter utilitar.
Exerciţiile aplicative simple refac şi dezvoltă principalele deprinderi
motrice de bază: mersul şi alergarea, târârea, ridicarea şi transportul de greutăţi,
aruncările şi prinderile, căţărările. Exerciţiile aplicative complexe sunt cuprinse în
metode de terapie ocupaţională şi odihna activă.

MERSUL ŞI ALERGAREA. CURA DE TEREN

Mersul este exerciţiul cel mai simplu şi mai util dintre toate exerciţiile
aplicative; el poate varia între plimbare scurtă, de câteva minute pe zi, şi mersul pe
jos, pe distanţe lungi, care pot să dureze ore întregi.
Plimbarea în aer liber şi excursiile în mijlocul naturii sunt recomandate,
pentru efectele lor liniştitoare, mai ales oamenilor obosiţi de muncă intelectuală
sau de alte activităţi sedentare.
Alergările sunt exerciţii aplicative mai complexe şi mai obositoare, care
stimulează mai intens marile funcţiuni şi consumă o mare cantitate de energie.
Cura de teren este un procedeu curativ-profilactiv, folosit în staţiunile
balneo-climaterice şi în sanatoriile unde se poate practica mersul pe teren variat.
Acest procedeu consta din mers încet şi liniştit, ritmic şi uniform, pe poteci
sau drumuri bine întreţinute, în sens ascendent, în platou sau în sens descendent.
Lungimea distanţelor, bine măsurată şi marcată cu stâlpi indicatori, variază de la
câteva sute de metri la câţiva kilometri. Înclinarea pantelor este foarte mică şi
variază între 5 şi 20 de grade.
 Din loc în loc, pe parcurs, sunt prevăzute popasuri cu bănci pentru odihnă,
iar între traseele principale se fac drumuri de legătură pentru a scurta sau lungi, a
uşura sau îngreuia, a varia şi grada mersul.
Cura de teren trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi să fie amenajat
după un plan bine întocmit. Drumurile şi potecile se amenajează de preferinţă într-
un deal împădurit sau plantat special. Este preferat un mediu natural, agreabil şi
puţin frecventat, în afara oraşelor sau în parcuri şi grădini mai mari, unde aerul este
mai curat şi zgomotul mai redus.
Cura se poate face în toate anotimpurile, pe timp frumos, fără vânt, ploaie,
frig sau căldura excesivă.
Plimbările se fac o dată sau de două ori pe zi, cu o oră înaintea meselor
principale sau la 3-4 ore după masă. Uneori cura se recomandă dis-de-dimineaţă şi
chiar seara înainte de culcare.
Cura de teren este un exerciţiu de durată, pentru că funcţiile mari se
antrenează sau recuperează foarte încet, iar efortul trebuie să fie dozat pentru a nu
produce oboseală sau palpitaţii.
Indicaţii: bolnavilor cronici sau convalescenţilor după boli de plămâni şi
bolnavilor cu afecţiuni compensate de cord şi vase; este recomandat în anumite
boli de nutriţie şi de nervi (nevroze) şi în unele forme de reumatism cronic.
Contraindicaţii: în fazele acute şi febrile ale bolilor aparatului respirator, în
stările de insuficienţă accentuată a cordului sau în crizele de hipertensiune.
În cazurile în care o astfel de plimbare determină modificări exagerate şi
prelungite ale stării generale a bolnavilor: agitaţie psihică, ridicarea temperaturii şi
alte reacţii care trădează dificultăţi de adaptare, cura se întrerupe şi nu poate fi
reluată decât după o îngrijită pregătire prealabilă, prin exerciţii de mers în sala de
gimnastică.

EXERCIŢII DE TÂRÂRE

Exerciţiile de târâre constau din deplasări ale corpului executate în poziţii

cu bază largă de susţinere şi cu centrele de greutate foarte apropiate de această
bază.
Poziţiile fundamentale din care se execută târârea sunt trei: pe genunchi,
şezând şi culcat. Aceste poziţii oferă corpului o mare stabilitate, în schimb
deplasările se fac cu un efort intens.
Deplasarea se poate face lucrând simetric sau asimetric. Prin mişcările
simetrice se obţine târârea înainte sau înapoi, prin mişcări asimetrice se obţine
târârea oblică, în cerc sau în zigzag.
 Exerciţii de târâre din poziţia pe genunchi

Poziţia pe genunchi este foarte incomodă, de aceea exerciţiile din aceasta

poziţie sunt destul de rar indicate. Se folosesc mai des variantele: pe genunchi pe
călcâie şezând şi mai ales pe genunchi cu sprijin pe palme (“pe patru labe”), care
constituie poziţia de bază a unor exerciţii importante de târâre din metoda Klapp.
Mişcările de pe loc sunt pregătitoare pentru târârea propriu-zisă şi se
execută prin modificarea poziţiei trunchiului şi a membrelor: înclinarea trunchiului
înainte, aplecarea spre orizontală şi sub orizontală, asigurând sprijinul gambelor
înapoi; îndoiri şi răsuciri de trunchi, în timpul cărora se execută mişcări ale
membrelor superioare şi inferioare.
Târârea pe genunchi se face înainte, lateral, în cerc, etc., cu trunchiul
vertical, înclinat sau aplecat, cu mâinile pe şold, la umăr, la ceafă sau întinse în sus,
înainte, lateral.
Poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme pune trunchiul în plan orizontal.
Greutatea capului, a centurii scapulare şi a membrelor superioare, a toracelui şi a
abdomenului, care în poziţia verticală se sprijină pe coloana vertebrală, scade
foarte mult, uşurând sarcinile mecanice ale coloanei, greutatea acestor părţi ale
corpului se sprijină acum pe membrele superioare şi inferioare. Graţie acestui fapt,
mobilitatea coloanei vertebrale creşte, iar mişcările de trunchi executate din această
poziţie sunt mult mai ample în toate sensurile.
Din această poziţie se pot executa mişcări de pe loc ale trunchiului, ale
membrelor superioare şi inferioare.
Această poziţie este indicată în corectarea scoliozelor „în S” cu dublă
curbură, cât şi a celor în „C”.
Exemple de exerciţii de târâre:
- Pe genunchi cu sprijin pe palme (cu coatele mult îndoite) sau pe
antebraţe: mers alternativ; capul şi trunchiul coboară sub planul orizontal, coloana
vertebralăs îşi îndreaptă curbura dorsală şi îşi măreşte mobilitatea în regiunea
dorsală medie (5-7 D), coapsele se menţin vertical.
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, cu braţele întinse înainte (oblic înainte
sau lateral): mers înainte cu palmele alunecând pe podea sau ridicate alternativ.
Târârea se face cu paşi mici, trunchiul se arcuieşte în regiunea dorsală superioară
(1-4 D).
- Pe genunchi cu sprijin pe palme, cu mâinile foarte apropiate de genunchi
şi cu coapsele oblice înapoi: capul este dus înainte şi în jos, trunchiul se ridică
deasupra orizontalei şi spatele se cifozează. Exerciţiul este bun pentru corectarea
spatelui plan sau lordotic.
 - Din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme se mai pot executa o serie de
alte exerciţii de târâre: în cerc mic, mijlociu sau mare, cu întinderea alternativă în
sus a membrelor superioare şi inferioare, mers lateral şi înapoi.
Când se lucrează cu mai mulţi copii, aceştia vor fi aşezaţi în şir, unul după
altul şi puşi să execute mişcări identice şi în acelaşi ritm, sau vor fi plasaţi în linie,
organizându-se întreceri între ei în ce priveşte viteza sau corectitudinea cu care
execută exerciţiile.

Exerciţii de târâre din poziţia şezând

Poziţia şezând este fixatoare pentru bazin şi coloana vertebrală lombară,

dar cifozantă pentru coloana dorsală.
Târârea din poziţia şezând antrenează muşchii din jurul bazinului
membrelor inferioare şi ai spatelui, mai puţin ai membrelor superioare şi ai
planului anterior al trunchiului.
Mişcările se executa din poziţia şezând cu picioarele întinse (pe sol) sau cu
genunchii îndoiţi şi cu picioarele sprijinite pe tălpi; se mai pot executa cu
picioarele ridicate de pe sol şi cu genunchii întinşi („în echer”), sau cu ei îndoiţi şi
îmbrăţişaţi.
Pentru corectarea deviaţiilor scoliotice lombare se folosesc exerciţii din
poziţia şezând asimetric pe unul din şolduri şi pe o coapsă, cu genunchii îndoiţi şi
cu gambele apropiate, cu un genunchi îndoit şi cu celalalt întins (înainte, oblic
înainte sau lateral), cu un genunchi îndoit şi cu celalalt întins înapoi.
Târârea propriu-zisă se face prin schimbarea greutăţii de pe un şold pe
altul şi împingerea înainte a membrelor inferioare. Deplasarea se mai poate face: în
sens lateral, printr-o uşoară legănare a trunchiului într-o parte sau alta, înapoi şi în
cerc, cu sau fără ajutorul mâinilor.
Exerciţiile de târâre din poziţia şezând sunt utilizate pentru tonificarea
muşchilor bazinului şi membrelor inferioare, pentru corectarea atitudinii lordotice
a spatelui şi coloanei vertebrale sau a scoliozelor lombare; ele sunt deosebit de
eficace în tratamentul obezităţii localizate în regiunea abdominală, a bazinului şi
coapselor.

Exerciţii de târâre din poziţia culcat

De schimbarea poziţiilor din culcat se leagă mişcarea de rostogolire prin

răsucirea corpului într-o parte sau alta, pornind de la poziţia culcat pe spate, sau cu
faţa în jos şi ţinând membrele superioare pe lângă corp sau întinse deasupra
capului.
 Târârea propriu-zisă se face prin alunecarea corpului pe sol, cu sau fără
ajutorul membrelor superioare şi inferioare.
Poziţia culcat pe spate este destul de improprie mişcării de târâre, dar este
mult uşurată prin împingerea cu tălpile picioarelor în cazul târârii în direcţia
capului şi prin tragerea cu palmele în cazul târârii în direcţia picioarelor, deplasarea
se poate face lateral şi în cerc.
Poziţia culcat pe partea anterioară a corpului este mai avantajoasă pentru
exerciţiile de târâre.
-Târârea propriu –zisă se poate face înainte (în direcţia capului), înapoi (în
direcţia picioarelor), lateral şi în cerc.
Indicaţii :
Exerciţiile de târâre se aplică în gimnastică pentru corectarea deficienţelor
morfologice şi funcţionale, fortificarea musculaturii şi diminuarea rezervelor grase.
Aceste exerciţii contribuie la corectarea atitudinilor coloanei vertebrale şi a
deformaţiilor toracelui şi bazinului, întăresc muşchii trunchiului şi membrelor;
efortul intens şi marile mase de muşchi puse în acţiune consumă o bună parte din
rezervele de grăsime ale corpului, de aceea sunt indicate în tratamentul obezităţii.
Contraindicaţii:
Exerciţiile de târâre sunt contraindicate în cazurile de debilitate şi slăbire
accentuate a forţelor pacientului, în tulburările şi bolile aparatului respirator şi
cardiovascular, în tuberculoza vertebrală („morbul lui Pott”) şi în alte afecţiuni
dureroase şi evolutive ale elementelor aparatului locomotor. De asemenea, nu sunt
recomandate persoanelor de vârstă înaintată.

ALTE EXERCIŢII APLICATIVE

Trecerea pe sub obstacole se poate executa ca exerciţiu cu temă deosebită

în cadrul exerciţiilor de târâre.
Săriturile sunt exerciţii fizice mai grele, care necesită o bună coordonare a
mişcărilor şi o oarecare pregătire tehnică.
Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter utilitar ce se
pot improviza cu multa uşurinţă, dar sunt indicate numai ca procedee de exercitare
a mâinilor, ca exerciţii cu îngreuiere, corective sau de echilibru. În gimnastica
medicală folosim haltere şi mingi medicinale mici şi mijlocii, saci de nisip de
mărime şi greutate variată şi alte obiecte grele.
Aruncările şi prinderile sunt exerciţii de coordonare şi abilitate manuală. În
săli şi în aer liber se învaţă aruncările şi prinderile cu mingi uşoare de diferite
mărimi sau cu mingi medicinale de diferite greutăţi, corespunzătoare forţei şi
antrenamentului fiecăruia.
 Căţărările şi trecerile peste obstacole sunt mişcări complexe naturale care
tind să dispară din viaţa omului civilizat.

ACTIVITĂŢI MOTRICE CU CARACTER DE MUNCĂ. TERAPIA

OCUPAŢIONALĂ ŞI EXERCIŢII TERAPEUTICE SPORTIVE

Tratamentul prin munca sau ergoterapia, terapia ocupaţională şi toate

activităţile cu caracter de muncă sunt elemente ale reeducării şi recuperării
funcţionale folosite cu scopul de a întregi vindecarea clinică a bolnavilor şi
convalescenţilor, de a le reda capacitatea de muncă şi a le înlesni reîncadrarea lor
cât mai apropiată în procesul de producţie.
Terapia ocupaţională redă bolnavilor obişnuinţa cu munca, permiţându-le
să întreţină sau să refacă legătura cu activitatea din viaţa normală şi uneori să
continue a coopera la ea; este indicată şi se practică în sanatoriile pentru bolnavii
cronici de tuberculoză pulmonară sau extrapulmonară, cardiovasculari, pentru
deficienţii neuropsihici, motrici trataţi timp mai îndelungat.
Terapia ocupaţională se adresează bolnavilor, accidentaţilor şi mai ales
convalescenţilor, infirmilor sau deficienţilor după boli cronice sau intervenţii
chirurgicale, invalizilor de război sau prin accidente de muncă.
În ortopedie şi în chirurgie, terapia ocupaţională este indicată după
afecţiuni şi accidente care necesită o imobilizare îndelungată, celor cu fracturi
vicios consolidate, cu pseudoartroze, anchiloze, amputaţii de membre, retracţii
cicatriciale, malformaţii şi deformaţii accentuate etc.
În medicina internă acest tratament este util în cazurile de îmbolnăviri
cronice şi convalescenţe după bolile respiratorii şi cardiovasculare, de nutriţie şi
reumatismale.
În neurologie şi mai ales în neurochirurgie se recomandă în pareze şi
paralizii flasce şi spastice, în ataxii, diskinezii şi tulburări fiziopatice, după leziuni
accidentale sau intervenţii chirurgicale.
În psihiatrie, reeducarea prin muncă este indicată îndeosebi pentru
oligofreni, instabili, nevrotici.
În cazul deficienţelor unor organe de simţ şi în special la orbi şi surdo-
muţi, munca este o necesitate fiziologică, psihologică şi socială.
Pe lângă efectele fiziologice şi psihice pe care le produce, terapia
ocupaţională capătă o importanţă deosebită ca mijloc de orientare şi reorientare
profesională. Diversele activităţi cu caracter de muncă pun în evidenţă atitudinile
profesionale şi capacitatea de învăţare, precum şi randamentul într-o anumită
direcţie; descoperă greutăţile de adaptare şi nepotrivirile cu activitatea profesională
aleasă fără discernământ, îndreptând pe cei interesaţi pe o cale nouă, mai bună.

ODIHNA ACTIVĂ

Ivan Mihailovici Secenov a fost primul dintre marii fiziologi ruşi care a
studiat condiţiile muncii şi ale odihnei şi a stabilit în mod experimental că odihna
este un mijloc util de refacere rapidă a forţelor unui organism obosit.
Secenov a dovedit că în muncile fizice obositoare şi de lungă durată,
înlocuind odihna pasivă din timpul pauzelor prin efort muscular executat cu alte
grupe de muşchi decât cele obosite, randamentul cantitativ creşte, muşchii se
odihnesc mai bine, iar forţele lor se restabilesc mai repede şi mai complet. Acest
fapt, cunoscut sub numele de „fenomenul Secenov”, a fost explicat la început
printr-un mecanism foarte simplu: „mişcările executate în faza de odihnă activă
încarcă cu energie centrii nervoşi corespunzători muşchilor obosiţi”.
Explicaţia cea mai justă este data de I. P. Pavlov şi elevii săi, care
consideră oboseala un proces nervos. Celula nervoasă şi în special celula corticală,
are o mare sensibilitate şi reactivitate la efort; în activitatea intensă sau de durată
lungă, ea îşi epuizează energia proprie. Când această cheltuială de energie ajunge
la un anumit grad, procesul de excitaţie este înlocuit
printr-o inhibiţie de protecţie, care asigură refacerea energiei celulei nervoase şi
motoare.
Cercetările mai noi au stabilit următoarele legi care condiţionează odihna
activă:
1) Odihna activă este eficace dacă se aplică după un efort intens sau de
lungă durată, după o muncă de intensitate medie sau mică, odihna activă are efecte
egale cu cea pasivă.
2) Odihna activă este mai eficace la persoanele antrenate, decât la cele care
fac pentru prima data un efort intens sau susţinut.
3) Refacerea capacităţii de muncă este condiţionată, în anumite limite, de
intensitatea activităţii depuse în pauze; efortul prea slab sau prea intens poate să
întârzie procesul de refacere.
4) Efectele odihnei active sunt cu atât mai importante, cu cât sunt antrenate
în acţiune grupe mai mari şi mai multe de muşchi dintre cele care nu au participat
la muncă. Cu cât va fi mai puternic impulsul aferent şi inhibiţia centrilor obosiţi, cu
atât numărul proprioceptorilor stimulaţi în timpul odihnei va trebui să fie mai mare.
5) Ritmul mişcărilor executate în cadrul odihnei active trebuie să fie reglat
după tipul de activitate nervoasă superioară al fiecărui individ; un ritm prea rapid
sau prea lent poate să tulbure procesul de refacere al celulei nervoase. Tot după
aceasta regulă trebuie condusă alternarea judicioasă a eforturilor repetate.
6) Odihna activă depinde în mare măsură de condiţiile materiale şi
organizatorice ale activităţii; cu cât acestea sunt mai bune, cu atât odihna este mai
eficace.
7) Refacerea calităţilor fiziologice ale muşchilor obosiţi se produce nu
numai în urma mişcărilor, ci chiar şi sub influenţa reprezentării acestor mişcări.
Imaginându-şi şi trăind intens o acţiune care ar putea fi executată cu muşchii
ramaşi inactivi, omul obosit poate resimţi în parte efectele active. Aceste efecte se
observă la cei care asistă, în pauzele de muncă, la întreceri sportive pasionate.
8) Cele mai bune exerciţii pentru realizarea odihnei active sunt exerciţiile
complexe, în care se îmbină şi se echilibrează efortul static cu cel dinamic. Pe
lângă exerciţiile active a fost propus ca mijloc de odihnă activă masajul şi
automasajul.
9) Pentru oamenii obosiţi din cauza eforturilor intelectuale se propun, ca
mijloace de odihna activă, activităţile diverse cu caracter motor, ca munca în aer
liber şi alte ocupaţii care îmbină utilul cu plăcutul şi exercită acele sectoare ale
sistemului nervos care nu participă la munca obositoare .
10) Odihna activă depinde de starea de sănătate şi de dispoziţia psihică a
fiecăruia. Practicând odihna activă după principiile expuse mai sus şi asociind la
exerciţii şi cele mai bune condiţii externe, refacerea organismului după oboseală se
va face într-adevăr mai rapid şi mai complet, iar capacitatea de muncă va creşte.
Starea psihică a celor ce se odihnesc activ este mai favorabilă pentru continuarea
muncii, simptomele obiective şi mai ales cele subiective ale oboselii dispar mai
repede, iar randamentul va creşte atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.
Pot beneficia de efectele odihnei active muncitorii de toate vârstele şi
profesiile, sportivii, copiii şi tineretul şcolar.
Odihna activă poate fi indicată cu prudenţă în tratamentul unor boli cronice
şi boli profesionale sau al unor nevroze şi psihoze uşoare, în reeducarea funcţională
a convalescenţilor şi deficienţilor fizici, organici şi psihici care primesc o pregătire
profesională.

EXERCIŢIILE TERAPEUTICE SPORTIVE

 Prin activitatea musculară necesară în practicarea unui sport, subiectul
resimte plăcerea mişcării datorită senzaţiilor fizice agreabile pe care aceasta le
furnizează.
Sportul permite ameliorarea calităţii gestului, precizie, forţă şi rapiditate şi
asigură o bună adaptare cardio pulmonară cât şi o bună dezvoltare fizică şi psihică.
În concluzie introducerea sportului în programe de reeducare terapeutică
este justificată.
Gestul sportiv reprezintă o mişcare globală ce se realizează în mai multe
planuri ale spaţiului, el antrenează mai multe articulaţii şi grupe musculare
importante în comparaţie cu mecanoterapia sau terapia cu scripeţi unde activitatea
se concentrează pe anumite articulaţii cât şi pe un număr restrâns de muşchi.
Prin gestul sportiv se integrează într-o anumită schemă una sau mai multe
grupe de muşchi inserate pe una sau mai multe articulaţii.
Aşadar gestul sportiv mobilizează sinergiile musculare ale grupelor
musculare învecinate.
Exerciţiul terapeutic sportiv stimulează coordonarea mişcărilor membrelor
superioare în raport cu cele inferioare cît şi invers.

MODALITĂŢI PRACTICE DE EXECUTARE A EXERCIŢIILOR TERAPEUTICE

SPORTIVE

Alegerea exerciţiilor în funcţie de scopurile urmărite:

 Selecţia exerciţiilor se face în funcţie de regiunea anatomică ce

trebuie solicitată.
 Depinde de efectul care se urmăreşte (de mobilitate sau dezvoltare
musculară)

Adaptarea gestului sportiv la segmentele corpului ce necesită a fi tratate:

 Exerciţii pentru trunchi:
- exerciţii de echilibru(sporturi nautice cu vele, etc)
- exerciţii de mobilitate (din gimnastica de bază)
- exerciţii de dezvoltare a musculaturii(din fitness, nataţie,etc)
 Exerciţii pentru memebrele inferioare:
- exerciţii de dezvoltare a musculaturii(haltere, mişcări din ciclism)
- exerciţii de coordonare (prin adaptarea unor mişcări din nataţie, fotbal,
schi)
  Exerciţii pentru memebrele superioare:
- exercitii pentru mobilitate (prin adaptare unor mişcări din tenis, nataţie,
sporturi de echipă cu mingea)
- exerciţii pentru tonifierea musculaturii(sporturi nautice cu vâsle, haltere)
- exerciţii de coordonare(adaptarea unor mişcări din tenisul de masă, de
câmp)
- exerciţii de abilitate (prin adaptarea unor mişcări din baschet, volei, tir cu
arcul)

METODE DIVERSE ALE KINETOTERAPIEI

Mecanoterapia şi gimnastica electrică sunt cele mai importante dintre

metodele diverse asupra cărora vom insista.

MECANOTERAPIA

Mecanoterapia constituie un ansamblu complet şi armonios de exerciţii de

gimnastică medicală, bazate pe folosirea unor aparate ingenios construite, care
permit executarea analitică a mişcărilor pasive, active şi cu rezistenţă ale corpului.
„Scripetoterapia” se menţine şi azi în uz în unele clinici de ortopedie şi în
unele săli mai vechi de gimnastică medicală.
Primele aparate de mecanoterapie au fost construite din scripeţi şi frânghii,
la capătul cărora se atârnau greutăţi de diferite mărimi; ele au fost destinate
exerciţiilor cu îngreuiere mai ales pentru membrele superioare.
Prin câteva modificări simple de poziţie a scripeţilor s-au creat posibilităţi
de exercitare şi pentru membrele inferioare.
Aparatele de mecanoterapie prezintă, în cultura fizică medicală, un număr
de avantaje.
Forţa, rezistenţa şi amplitudinea mişcării pot fi dozate minuţios şi gradate
după nevoie, pentru ca orice bolnav să le poată folosi. Fiecare aparat poate fi
socotit un adevărat dinamometru pentru că poate măsura forţa diverselor grupe
muscular şi arata progresele realizate prin tratament. Odată pus la punct, aparatul
nu-şi pierde niciodată măsura, lucrează continuu şi egal, constant şi fără
modificări.
Aparatele de mecanoterapie sunt încă folosite în ortopedie, pentru
corectarea deformaţiilor, în chirurgie şi traumatologie pentru mobilizarea articulară
metodică, în neurologie pentru tratamentul tulburărilor de coordonare; în medicina
internă pentru antrenarea funcţiilor respiratorii, cardiovasculare şi trofice; ele mai
pot fi folosite în reumatologie, în bolile profesionale şi în convalescenţe după
diferite boli sau accidente.

GIMNASTICA ELECTRICĂ

Această gimnastică a fost folosită în tratamentul paraliziilor localizate mai

ales la membre şi chiar în tratamentul unor tulburări motoare a organelor interne; s-
a încercat exercitarea muşchilor întregului corp la persoanele debile sau care nu se
puteau deplasa.