LIMBAJUL VIZUAL

Un curs de Alexandru Condurache

Limbajul vizual
un curs de Alexandru Condurache

- partea I -
Capitolul I. ÎNCADRATURILE.
Povestea limbajului vizual

Fiecare creator foloseşte diferite limbaje pentru a

comunica. Orice limbaj, pentru a putea fi folosit de
un artist, indiferent cărei culturi aparţine, are
propria lui gramatică, propriile lui reguli, are cel
puţin un manual cu instrucţiuni de folosire. Şi
oricare dintre creatori, înainte de a încălca oricare
dintre reguli, mai întâi şi le asimilează. Muzicienii
au creat notele şi partiturile. Un instrumentist, cu
partitura în faţă, poate interpreta o lucrare
muzicală. Artiştii plastici au descoperit reţeta
creării culorilor şi a complementarităţii lor. Dacă
un plastician are nevoie de culoarea portocaliu ştie
că trebuie să amestece roşu şi galben. Dacă vrea
să creeze complementaritate în compoziţia sa, va
pune lângă portocaliu culoarea albastru. Este de
fapt regula complementarităţii culorilor primare cu
cele rezultate din amestecul a două dintre ele.
Scriitorii au gramatica lor – conjugări, declinări,
acorduri. Actorii folosesc mimica, expresia
corporală şi arta vorbirii. Tot astfel şi cea mai nouă
dintre arte, cinematograful, şi-a creat propriul
limbaj şi o adevărată gramatică audiovizuală. La
începutul secolului trecut era un instrument folosit
doar de creatorii de film. Ulterior a fost preluat de
lumea televiziunii şi mai recent de designerii video,
de web designerii şi de creativii din agenţiile de
publicitate. Originile limbajului vizual se găsesc, în
marea lor majoritate, în arta plastică şi în fotografie.
Accesul la gramatica limbajului cinematografic în
ţara noastră a devenit liber după anul 1990. Până
atunci era doar un cod secret de comunicare al
iniţiaţilor, adică al profesioniştilor din televiziune şi
cinematografie. Nici literatura de specialitate nu i-a
ajutat prea mult pe autodidacţi, numărul cărţilor
scrise sau traduse în limba română fiind extrem
de mic chiar şi în zilele noastre. Singura şansă a
pasionaţilor a fost, în ultimii ani, Internetul, dar cu
destule restricţii din pricina caracterului exclusivist
al comunităţii creatorilor de vizual. Iar probabili-
tatea de a urma o şcoală vizuală în Romania este
ceva mai mare decât de a ghici toate cele şase
numere la Loto trei săptămâni consecutiv. Numărul
locurilor la singura şcoală de film acreditată din
ţară este de şapte la secţie de regie de film şi
televiziune şi şapte la secţia de operatori. Eu am
fost unul dintre aceia care nu au nimerit niciodată
numerele la Loto şi, la 12 ani de la terminarea şcolii
de film, am decis să vă dezvălui câteva reguli ale
gramaticii limbajului vizual.
I. Încadraturile. Definiţii. Utilitate
Încadraturile definesc dimensiunea unui personaj,
a unui obiect sau a unui spaţiu într-un cadru
cinematografic, într-o compoziţie grafică sau
într-o imagine statică. Clasificarea încadraturilor stă
la baza limbajului vizual. Mărimea şi denumirea
acestora este universală. Vizualii din lumea întreagă
folosesc acelaşi cod de comunicare în privinţa
dimensiunii unui subiect într-o imagine, fie ea
statică sau în mişcare. Ştiinţa decupajului, a folosirii
încadraturilor, face diferenţa între un artist vizual şi
altul. Aceeaşi poveste poate fi spusă în mii de feluri
folosind încadraturi diferite. Aceeaşi imagine poate
avea sute de valori schimbând o încadratură cu alta.
Povestea unei fete superbe care cântă la vioară
într-o orchestră simfonică poate deveni o dramă
sentimentală dacă folosim o succesiune de cadre
strânse (prim planuri, planuri medii şi planuri
detalii) şi abia în finalul poveştii folosim un cadru
larg (plan întreg sau plan general) în care să
realizăm că fata nu are picioare. Aceeaşi poveste
se poate transforma într-o ştire de senzaţie dacă
aflăm din primul cadru despre invaliditatea fetei
(plan general al orchestrei din care face parte) şi
mai apoi să descoperim că este talentată şi are
succes. Dimensiunile încadraturilor, cu câteva
excepţii, sunt raportate la corpul omenesc.

Plan detaliu (Detail) - P.D. Gros plan (Big Close-Up) - G.P.

Prim plan (Close-Up) - P.P. Plan mediu strâns Plan mediu (Medium Shot) - P.M.
(Medium Close Shot) - P.M.

Plan american (Medium Long Shot) - P.AM. Plan Întreg (Medium Long Shot) - P.I.
 01. PLAN DETALIU.
Plan detaliu (Detail)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.D.

Este cea mai mică dintre încadraturi şi se referă

doar la obiecte.

Planul detaliu aduce cel mai aproape de privitor un

aspect de multe ori invizibil dintr-un spaţiu.
Ex. - eticheta de pe gulerul unei cămăşi, urma de
ruj de pe filtrul unei ţigări dintr-o scrumieră, firul
de păr din ţesătura unei huse auto, amprenta unui
deget de pe oglinda din baie.

P.D. Miez de nucă P.D. Tastatură telefon Planul detaliu poate crea tensiune şi suspans.
Ex. - umbra unui cuţit din filmle lui Hitchcok, clanţa
unei uşi care este apăsată uşor, o fereastră bătută
de vânt, semnalul de trecere peste o cale ferată.

Planul detaliu ne poate ajuta să descriem un spaţiu

interesant din punct de vedere scenografic.
Ex. - un pendul vechi, cotorul unei cărţi îmbrăcate
în mătase, un samovar, câteva vederi cu imagini
vechi aruncate pe o masă, o pipă, un teanc de hârtii
îngălbenite ne pot introduce cu succes în
atmosfera unui anticariat.

Un plan detaliu poate divulga un ucigaş în serie

P.D. Ceas de buzunar P.D. Tastatură computer (urma de glonte din tocul uşii descoperită de poliţie)
 poate decide soarta unui proces (fotografia ampren-
tei unui cauciuc în noroi) sau a unui meci de fotbal
(imaginea sticlei de alcool aruncată din tribună).

P.D. Fereastă cu muşcate

Planul detaliu poate genera o puternică emoţie

într-un film de dragoste (inelul de logodnă pe care
îl descoperă iubita eroului principal). Planul detaliu P.D. Trandafir

02. GROS PLAN.

Gros plan (Big Close-Up)

Prescurtare în decupajele cinematografice - G.P.

Este cea mai mică încadratură care desemnează

părţi de corp omenesc şi de asemenea este
singura încadratură în care se admite neglijarea
luftului (a spaţiului liber existent între creştetul
unui personaj şi limita superioară a unei
imagini, spaţiu ce este prezent la toate celelalte
încadraturi).
Exemple de gros planuri - mână care scrie, ochi,
buze, ureche, buric, sân, genunchi.
Gros planul este însă cel mai des folosit în G.P. Gură ţuguiată de femeie

G.P. Mână cu minge G.P. Ochi de fată
G.P. Faţă de copil cu degetele în gură
G.P. Pumn strâns de bărbat
decupajele cinematografice pentru a desemna
faţa unui personaj văzută de deasupra sprânce-
nelor până sub buza inferioară a acestuia.
Gros planul concentrează atenţia asupra
personajului, asupra reacţiilor şi sentimentelor
pe care le transmite. Este încadratura care ne
aduce cel mai aproape într-o imagine figura
unui subiect.
Gros planul scoate în evidenţă orice detaliu, cât
de mic, de pe chipul unui personaj accentuând
starea acestuia. În acelaţi timp revelează şi orice
defect, oricât de puţin ar fi acesta vizibil -
riduri, coşuri, cicatrici, asimetrii ale feţei.
Folosirea gros planului este recomandată în
cazul copiilor şi a persoanelor foarte ridate care
pot deveni chiar mai expresive prin apropierea
de spectator. De asemenea, pentru accentuarea
unei stări emoţionale, putem apela la cea mai
„strânsă” încadratură din limbajul vizual.
La începutul secolului XX, după ce gros planul
era deja folosit pe scară largă pentru forţa sa
dramatică şi psihologică, Jean Epstein scria:
„Între spectacol şi spectator, nici o rampă. Nu
privim viaţa, o pătrundem. Această pătrundere
permite toate intimităţile... este un teatru al
pielii...”
G.P. Ochii fetei privind în sus
 03. PRIM PLAN.
Prim plan. (Close-Up)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.P.

Prim planul poate fi definit ca fiind poza de buletin

- omul văzut din creştet până sub linia umerilor.
Este cea mai folosită încadratură în cinematografie
şi televiziune. Este dimensiunea la care persona-
jele comunică cel mai bine sentimentele. Pe de altă
parte este şi proba de foc a unui actor – cât de mult
„rezistă” la prim plan. Dacă ne gândim la dimen-
siunile unui ecran de mare cinematograf (20 – 25
de metri) ne vom da seama că orice grimasă, orice
tresărire a unui muşchi de pe faţa unui
interpret se amplifică de zeci de ori, riscând să
exagereze sau să denatureze starea personajului
pe care îl întruchipează. André Malraux defineşte
fericit raportul dintre încadratură, dimensiunea
reală a personajelor şi percepţia spectatorului în
sala de spectacole: „Un actor de teatru este un cap
mic într-o sală mare; un actor de cinema, un cap
mare într-o sală mică.”

Prim planul este încadratura folosită pentru

prezentatorii de ştiri sau de talk show-uri din P.P. Copil blond cu ochii încrucişaţi

P.P. Copil care plânge P.P. Fată frumoasă
P.M. Copil care face baie
programele de televiziune. Spectatorul poate
urmări cu uşurinţă discursul unui subiect care este
filmat la prim plan. Portretele din pictură, busturile
din sculptură, fotografiile din actele de identitate
folosesc ca încadratură, de cele mai multe ori, prim
planul.
Prim planul este încadratura îndrăgostiţilor când
se sărută, a bătrânilor suferinzi, a copiilor veseli,
a fotomodelelor în reclamele la cosmetice, a
fotbaliştilor după marcarea unui gol sau după o
mare ratare, a politicienilor în timpul unui discurs,
a bărbaţilor în timpul bărbieritului, a piloţilor de
curse în cockpit, a lunetiştilor când ochesc, a ele-
vilor în bancă, a profesorilor la tablă, a mea stând în
faţa calculatorului şi scriind despre limbajul vizual.
04. PLAN MEDIU.
Plan mediu strâns (Medium Close Shot)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.M.
Este un prim plan mai larg, folosit mai ales în
televiziune. Spaţiul mai mare de sub linia umerilor,
în partea de jos a imaginii, este creat intenţionat
pentru a introduce “burtiera” (elementul grafic al
emisiunii şi/sau numele şi calitatea vorbitorului).
Aceeaşi situaţie poate apărea şi în cazul
printurilor - spaţiu pentru informaţii scrise sau
grafice - logouri, alte imagini mai mici, siglele
sponsorilor unui eveniment.
Plan mediu (Medium Shot)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.M.

Omul văzut din creştet până la curea (talie).

Prima încadratură în care se pot vedea mâinile în
întregime, iar personajul poate gesticula. Prima
încadratură în care pot apărea două (the two shot)
sau, la limită, chiar trei personaje în aceeaşi
imagine (the three shot).

Planul mediu poate înlocui cu succes un prim plan

dacă dorim să atenuăm un defect al unui vorbitor P.M. Fetiţă cu îngheţată P.M. Mamă şi băieţel
(riduri, cicatrici, asimetrii pronunţate).
Planul mediu poate pune în valore un personaj
- un barbat cu musculatura pectorală dezvoltată, o
femeie cu un decolteu apetisant.
Planul mediu este încadratura celor care fac
acţiuni ce necesită ridicarea mâinii mai sus de
talie - jucătorul de tenis de masă lovind mingea,
bucătarul tocând salata, scriitorul corectând
manuscrisul, militarul salutând, dentistul folosind
freza dentară.

P.M. Familie la schi (cadru de doi)

P.M. Trei fete în faţa unui laptop (cadru de trei) P.M. Echipă de chirurgi în sala de operaţii (3 pers.)

P.M. Croitoreasă P.M. Medic ORL P.M. Medic radiolog

 05. PLAN AMERICAN.
Plan american (Medium Long Shot)
În decupajele cinematografice - P.A. sau P.AM.

Omul văzut din creştet până sub genunchi. Este

încadratura care a apărut odată cu filmele western
americane. Pentru a putea încardra personajele cu
tot cu tocurile de la pistoale (ce atârnau de la brâu
până la genunchi) şi fără a folosi o încadratură prea
largă, s-a ajuns la compromisul „tăierii” cadrului
chiar sub genunchii subiectului. Ulterior a devenit
un plan folosit în interviurile mai puţin formale
(Directorul unei mari companii, aşezat pe un foto-
liu, într-o dicuţie liberă despre mondenitate). Este
o încadratură favorabilă pentru a creşte dinamica
unei secvenţe ce are ca subiect un personaj aflat în
mişcare (un atlet într-o cursă de fond).

Planuri americane “cerute” de vestimentaţie >>>

P.AM. Bărbat în lanul de porumb P.AM. Bărbaţi la standul de biciclete

 06. PLAN ÎNTREG.
Plan întreg (Medium Long Shot)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.I.

Omul văzut din creştet până în tălpi. Este încadra-

tura care ne dezvăluie totul despre un personaj.
Aflăm statura acestuia, vestimentaţia în întregime,
armonia sau disarmonia trupului, raportul dintre
diferitele părţi ale corpului. Planul întreg este
folosit adeseori în prezentările de modă sau în
fotografia de produs vestimentar (ar fi dificil să ne
dăm seama de propunerea unui fashion
designer dacă am folosi doar prim planul şi planul
mediu, fără a putea judeca produsul în relaţie cu P.I. Oameni de afaceri
P.I. Fată cu evantai galben
încălţămintea, accesoriile şi coafura).
Este folosit cu precădere şi în transmisiunile
sportive (aruncătorul de suliţă, săritorul în înălţime,
atletul în cursă, jucătorul de golf ) sau în descrierea
dansatorilor într-un concurs de gen.

P.I. Cuplu tânăr făcând sport P.I. Tată şi fiu la masa de lucru
 07. PLAN SEMIGENERAL.
P.SG. Interior elegant de casă
P.SG. Depozit de materiale
Plan semi-general (Long Shot)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.SG.
Foarte rar întâlnită sub această denumire în
decupajele cinematografice, încadratura cuprinde
întreg spaţiul de desfăşurare al unei acţiuni
dintr-un interior. Delimitează “decorul” acţiunii.
Obiectul sau personajul filmat este îndepărtat.
Precizarea „dintr-un interior” este foarte
importantă. Nu putem vorbi de un plan semi-
general într-un spaţiu deschis cum ar fi o stradă, un
câmp, un stadion sau un platou montan. Raţiunea
pentru care am facut această diferenţiere de planul
general este una de ordin fizic. Niciodată într-un
spaţiu închis, delimitat de patru sau mai mulţi
pereţi, nu vom putea avea o imagine a spaţiului în
întregime.
Planul semigeneral se foloseşte cu precădere în
interioare de bloc, birouri, case. Nu îl vom
folosi pentru a desemna un cadru larg într-o hală
industrială de mari dimensiuni, în hipermarketuri
sau în săli de sport ca cele care găzduiesc meciurile
de bascket american (15.000 – 42.000 de specta-
tori). În aceste situaţii vom folosi termenul de plan
general.
 08. PLAN GENERAL.
Plan general (Long Shot)
Prescurtare în decupajele cinematografice - P.G.

Încadratura cuprinde întreg spaţiul de desfăşurare

al unei acţiuni dintr-un exterior sau dintr-un
interior de mari dimensiuni. Este încadratura care
face puţin vizibile detaliile şi chiar peronajele. De
cele mai multe ori o folosim pentru a descrie un
spaţiu. Nu vom şti niciodată câţi spectatori sunt
la un meci de fotbal dacă am vedea doar prim
P.G. Femeie cu pălărie la malul oceanului
planurile jucătorilor şi arbitrului, câteva grupuri
de spectatori şi cele două porţi. Planul general,
filmat de cele mai multe ori din colţul unei peluze
sau din tribuna oficială, ne ajută să ne dăm seama
de capacitatea stadionului, de gradul de umplere
al acestuia, de mărimea tabelei electronice şi de
atmosfera din timpul jocului. Planul general
descrie, caracterizează, defineşte un spaţiu, dar de
multe ori, folosit cu inteligenţă, poate izola,
minimaliza sau chiar abandona un personaj.
Să ne imaginăm cum arată un pinguin pe un banc
de gheaţă fotografiat din avion, un muncitor care P.G. Intersecţie londoneză
împinge o roabă pe un şantier imens filmat de
pe braţul unei macarale gigant sau un grup de
alpinişti în timpul unei escalade fotografiaţi de pe
un alt munte sau de la baza acestuia. Planul
general, în filmele western americane, crează o
puternică senzaţie de independenţă, de măreţie şi
de libertate în mijlocul naturii sălbatice (imaginea
hergheliilor de mustangi ce stârnesc în goana lor
nori de praf prin văile Munţilor Stâncoşi).

P.G. Licitaţie bursieră

 P.G. Canale Grande spre faleză P.G. Containere pe platformă văzute de la înălţime

09. PLAN ANSAMBLU.

Plan ansamblu (Extreme Long Shot)

Prescurtare în decupajele cinematografice - P.ANS.

Camera foto sau aparatul de filmat se găseşte în

cel mai îndepărtat punct posibil faţă de subiect
(personaj), evidenţiind spaţiul, decorul, peisajul,
ansamblul. Foarte rar folosit şi greu de obţiunt,
planul ansamblu este uzitat de regulă pentru a
începe o naraţiune cinematografică sau pentru a o
încheia. Pământul văzut de pe Lună, un stadion de P.ANS. Oraş văzut noaptea
fotbal văzut din elicopter, un oraş văzut din avion,
o regiune geografică văzută de pe un deal sau de
pe un munte sunt câteva exemple de planuri
ansamblu. Este o încadratură extremă care
„ascunde” în totalitate obiectele şi personajele. Nu
putem identifica un om, un grup de persoane, un
vehicul sau chiar o clădire într-o imagine cadrată în
plan ansamblu.

P.ANS. Cartier cu case şi blocuri mici

 P.ANS. Nave abandonate lângă Cernobil P.ANS. Zgârie nori şi poduri în apus de soare

P.ANS. Gheţar pe muntele It-Tish, Kirghizstan P.ANS. Pinguin pe iceberg în Antarctica

P.ANS. Vulcanul Karymsky, Kamtchatka P.ANS. Orezărie în Pokhara, Nepal

P.ANS. New York - Manhatan înainte de 11.09.2005 P.ANS. Regiunea şi muntele Everest
Capitolul II. UNGHIULAŢIE.
 01. UNGHIUL FRONTAL.
Unghiul de filmare reprezintă înalţimea la care
camera este poziţionată faţă de scenă sau de
subiectul filmat.

Unghiul frontal (unghiul neutru, al respectului).

Aparatul este aşezat în axul privirii personajului

filmat. Acest unghi mai poartă numele de “unghi al
bunului simţ”. Dacă vrem să spunem o poveste, fără
a influenţa din unghiulaţie spectatorul, o vom face
folosind unghiuri frontale. Este înălţimea firească a
aparatului în cazul reportajului, a documentarului
comercial, a unui interviu dat de o personalitate
sau de un om obişnuit. Dacă subiectul filmat sau
fotografiat este foarte înalt ne vom urca de o cutie Prim plan fotografiat în unghi frontal

Planuri detaliu fotografiate în unghi frontal
02. UNGHIUL PLONJAT.
Plan întreg fotografiat în unghi plonjat
sau pe un scaun pentru a fi în axul privirii acestuia.
Dacă personajul este foarte mic, un pitic sau un
copil de exemplu, ne vom aşeza în genunchi. Dacă
este aşezat la masă, ne vom aşeza şi noi. Dacă este
un soldat întins pe burtă în timul unei sesiuni de
trageri, ne vom întinde şi noi pe burtă cu tot cu
aparat. Ne dăm seama că este de fapt, aşa cum am
mai spus, unghiul respectului din viaţa de toate
zilele. Trebuie să ne comportăm în acţiunea noastră
de alegere a unghiului camerei de luat vederi
ca atunci când urmează să dăm noroc cu o altă
persoană care stă în picioare şi, din educaţie, ne
ridicăm de pe scaun.
Unghiul plonjat (subiectul văzut de sus în jos).
Aparatul de filmat este poziţionat mai sus decât
axul privirii unui personaj sau faţă de obiectul
filmat. Unghiul plonjat aplatizează perspectiva,
crează senzaţia de turtire a subiectului din
imagine. Poate induce senzaţia de privire de sus, de
micşorare a unui personaj sau obiect, de apăsare,
de opresiune, de stare tensionată. În cazul unui
personaj, fruntea este mult mai mare decat bărbia.
Trupul pare cu atât mai mic în raport cu capul cu
cât plonjarea camerei este mai accentuată. Putem
stabili o relaţie de superioritate a unui personaj
faţă de altul folosind unghiul plonjat. Personajul
care domină scena va fi filmat contraplonjat, iar
cel dominat în unghi plonjat. Sunt şi situaţii în care
sutem forţaţi să îl folosim - captarea de imagini de
pe o clădire înaltă, din avion, de pe un deal sau de
pe un munte, de pe o macara foarte înaltă.
De asemenea obiectele foarte mici sau cele puţin
înalte vor fi fotografiate sau filmate plonjat – un
ceas de mână, o farfurie, o coală de hârtie.
Funcţie de gradul de plonjare a camerei, în argoul
creatorilor de imagine vom găsi două tipuri de
unghiuri: unghiul călăreţului - mai puţin plonjat şi
unghiul păsării sau al muştei - foarte plonjat.

Plan semigeneral fotografiat în unghi plonjat Plan general fotografiat în unghi plonjat

03. UNGHIUL CONTRA PLONJAT.

Unghiul contra plonjat
(subiectul văzut de jos in sus).

Aparatul este poziţionat mai jos decât axul privirii

unui personaj sau faţă de subiectul filmat. Unghiul
contra plonjat mai este întâlnit în literatură şi sub
denumirea de racourci (termen folosit mai ales
în pictură unde îşi are şi originea. Prima imagine
desenată în racourci a fost „Lecţia de anatomie” de
Rembrandt, lucrare în care cadavrul de pe masa de
disecţie este văzut de la picioare). Contra plonjeul
este ungiul care exagerează perspectiva normală.
Subiectul din imagine pare mai mare decât în Planuri detaliu fotografiate în unghi contra plonjat

Plan mediu şi plan general
fotografiate în unghi contra plonjat
realitate. Dacă surprindem un personaj în plan
mediu de jos în sus, umerii acestuia vor fi foarte laţi
iar capul mai mic decât în realitate. Devine foarte
util, fără a exagera gradul de contra plonjare, în
cazul persoanelor mici de statură - filmate sau
fotografiate în racourci, acestea vor părea mai
înalte (Kirk Douglas, ajutat de filmările în racourci,
a putut interpreta rolul principal din Gladiatorul
în ciuda staturii sale - sub 1.70 m). Este unghiul de
filmare al eroilor, al campionilor, al dictatorilor. De
multe ori suntem obligaţi, de contextul
scenografic, să îl folosim - marea majoritate a
clădirilor nu pot fi fotografiate sau filmate decât de
la nivelul solului, de jos în sus.
Ca şi în cazul plonjeului, întâlnim două tipuri de
unghiuri contra plonjate: unghiul stomacului - uşor
contra plonjat şi unghiul broaştei - atunci când
camera este aşezată la nivelul solului.
Capitolul III. MIŞCĂRILE DE APARAT.
Nevoia cineaştilor de a mişca aparatul de filmat
s-a născut din dorinţa de a reproduce unghiurile
subiective ale oamenilor din viaţa de zi cu zi. Cea
mai mare parte a imaginilor pe care creierul nostru
le înregistrează sunt dinamice şi sunt generate fie
de mişcarea corpului nostru în timpul mersului, fie
prin deplasarea acestuia cu ajutorul unui vehicul
- maşină, tren, avion, bicicletă, barcă. Imaginile
în mişcare ne aduc mai multă informaţie şi sunt
mai spectaculoase pentru cel care le priveşte. Este
frumoasă imaginea Veneţiei văzută de pe podul
Rialto dar parcă şi mai spectaculoasă este din
01. PANORAMAREA.
mersul unei gondole. Este încântătoare priveliştea
Barcelonei de pe colina Montjuic dar nu îţi taie
răsuflarea aşa cum o face o plimbare cu telegon-
dola ce survolează oraşul deasupra portului de
yachturi. Este ameţitoare panorama celor mai
înalte piscuri ale lumii de la fereastra Everest View
Hotel dar nu poate fi comparată cu perspectiva
ireală a lanţului himalayan văzută din avion. Pentru
a aduce spectatorului acasă spectacolul lumii în
mişcare, cinematograful a inventat trepiedul,
macaraua, şinele şi căruciorul de traveling, sky
cam-ul,
Panoramarea (Pan)
Panoramarea este mişcarea aparatului în jurul
axului propriu. Aparatul de filmat imită de fapt
mişcarea capului omenesc. Folosim mişcarea de
panoramare atunci când urmărim un personaj sau
un vehicul care se deplasează. Obiectul în mişcare
dictează sensul şi viteza panoramării. Descrierea
unui spaţiu, interior sau exterior poate fi făcută
cu ajutorul pan-ului. În interiorul unei case vechi
putem introduce spectatorul în atmosfera timpului
cu o mişcare lentă de panoramare. Mişcarea poate
juca un rol descriptiv sau unul narativ. Se poate
substitui şi unghiului subiectiv al unui personaj –
un bărbat urmăreşte cu privirea o femeie frumoasă
pe stradă: filmăm prim planul bărbatului care
întoarce capul de la stânga la dreapta urmat
în montaj de unghiul subiectiv al acestuia,
mişcarea de panoramare de la stânga la dreapta
ce urmăreşte femeia. Tipurile de panoramare
– orizontală (stânga-dreapta sau dreapta -stânga)
şi verticală (sus-jos sau jos-sus). Panoramarea
verticală poate descrie o clădire înaltă, un munte,
un manechin pe podiumul de modă, o succesiune
de obiecte aşezate unul deasupra celuilalt.
Raff-ul

Raff-ul este o mişcare de panoramare executată

extrem de rapid. În imagine detaliile nu se mai
disting. Este folosit de regulă ca efect de legătură
între două imagini în mişcare. Durata lui este foarte
scurtă în montajul final, între un sfert şi o jumătate
de secundă.
Mişcare de raff - echipă de fotbal american

02. TRANSFOCATORUL.
Transfocarea (Zoom)
Transfocarea este o falsă mişcare de aparat. În
timpul transfocării nu se schimbă nici punctul de
staţie al camerei şi nici poziţia acesteia. Doar în
interiorul “obiectivului transfocator” se mişcă un
grup de lentile ce modifică parametrii optici ai
acestuia, respectiv distanţa focală. Transfocarea
creează senzaţia de îngustare a privirii. De fapt,
modifică perspectiva prin schimbarea distanţei
focale (distanţa focală este dată de distanţa în
centimetri dintre lentila inferioară şi lentila
superioară a unui obiectiv; focală scurtă 18 - 35
mm, focală lungă 80 - 300 mm).
Tipurile de transfocare
a. Transfocator înainte (Zoom In)
Obiectivul transfocator este la începutul filmării
unul cu focală scurtă, cu profunzime de câmp
crescută şi cu unghi mare de cuprindere a imaginii
pentru ca la finalul mişcării înainte să devină un
obiectiv cu focală lungă, fără profunzime de câmp
şi cu unghi de cuprindere mic. Senzaţia vizuală pe
care ne o dă o transfocare înainte este de
comprimare a spaţiului. Planul îndepărtat din
cadru vine tot mai aproape şi devine tot mai neclar,
iar unghiul de vedere se îngustează. Subiectul
filmat se măreşte în cadru.
b. Transfocator înapoi (Zoom Out)
Este reversul transfocatorului înainte. Senzaţia
vizuală pe care ne o dă o transfocare înapoi este
de decomprimare a spaţiului. Planul îndepărtat din
cadru se depărtează de subiect şi devine tot mai
clar, iar unghiul de vedere se lărgeşte. Subiectul
filmat se micşorează în cadru. Este mişcarea de
aparat cel mai puţin recomandată. Crează discon-
fort spectatorului din pricina modificărilor nefireşti
de perspectivă despre care am vorbit. Apariţia
obiectivului transfocator s-a produs dintr-o
necesitate de ordin tehnic – înlocuirea turelei de
obiective cu care era echipată camera de luat
vederi. Obiectivul transfocator nu face altceva decât
să înlocuiască o trusă de obiective cu focale diferite.

Transfocator înapoi. La începutul mişcării (P.P.), fundalul este neclar şi profunzimea de câmp redusă.
Pe măsură ce cadrul se lărgeşte (P.I.), fundalul devine tot mai clar şi profunzimea de câmp creşte.

Traveling înapoi. La începutul mişcării (P.P.) imaginea are profunzime de câmp şi fundalul este clar.
Pe măsură ce cadrul se lărgeşte (P.I.), fundalul îşi păstrează claritatea, iar profunzimea de cîmp e constantă.

03. TRAVELING-UL.
Traveling-ul cărucior, folosind şine drepte sau curbe. Se poate
folosi şi un dispozitiv format din cabluri ancorate
Traveling-ul este mişcarea de aparat realizată între două puncte fixe - sky cam (cablurile pot fi
prin schimbarea punctului de staţie al acestuia. montate între două clădiri şi camera culisează pe
Aparatul de filmat imită mersul uman sau imaginea ele fiind tractată cu un alt cablu). De asemenea
văzută prin geamul unui vehicul aflat în mişcare. aparatul de filmat poate fi purtat chiar de
Deplasarea camerei se poate face cu ajutorul unui cameraman pe un dispozitiv construit pe principii
giroscopice ce compensează mişcările corpului
omenesc - steady cam. Cu ajutorul steady
cam-lui camera este montată şi filmează fără
trepidaţii din maşini, elicoptere, avioane, trăsuri,
etc. Mişcarea de traveling crează o puternică
senzaţie de dinamism asupra spectatorului.
Implicarea în acţiune a celui care priveşte este mult
mai mare. Un bun exemplu este folosirea în ultimii
ani, pe scară largă, a mişcării de traveling în
transmisiunile sportive – camera suspendată în
tavan care urmăreşte gimnasta în timpul
exerciţiului la sărituri, camera pe şină comandată
prin motor electric care se deplasează odată cu
atleţii din cursele de fond, camerele montate pe
maşinile care preced alergătorii din cursele de
ciclism, minicamerele instalate în cockpit-urile
bolizilor de Formula 1, camerele subacvatice care
urmăresc înotătorii în bazinele olimpice.
De cele mai multe ori mişcarea de traveling este
folosită pentru a susţine mişcarea unui personaj
sau a unui vehicul. Dinamica imaginii este foarte
mare deoarece, odată cu deplasarea subiectului,
se modifică şi planul doi, respectiv cadrul sceno-
Aparatul de filmat se deplasează de la stânga la dreapta imaginii - traveling lateral
Succesiune de cadre surprinse de aparatul de filmat în timpul mişcării de traveling lateral
grafic. De exemplu, dacă urmărim în traveling o
maşină care goneşte pe străduţele întortocheate
din Marsilia avem ocazia să-i arătăm spectatorului
şi decorul mediteranean al oraşului francez. Există
situaţii în care avem de a face cu trei planuri în
mişcare şi atunci dinamica este şi mai mare. Dacă
filmăm, folosind mişcarea de traveling, un călăreţ
într-o pădure, avem un plan primar al
copacilor care curg în mare viteză prin faţa
aparatului de filmat, un plan secundar al
personajului călare şi un plan terţiar al copacilor
din spatele personajului care se mişcă în imagine
cu o viteză mult mai mică decât primul plan.
Travelingul poate fi însă folosit şi ca o mişcare
descriptivă. Putem face o mişcare de traveling prin
faţa unei galerii formată din suporterii unei echipe.
Putem descrie şi interiorul unei case sau al unui
muzeu. Travelingul, realizat din avion, ne poate
arăta lumea sălbatică a junglei amazoniene. De pe
fereastra unui vagon de tren aflat în mişcare putem
vedea Defileul Oltului sau Valea Prahovei.
Tipurile de traveling
a. Traveling-ul înainte
Aparatul se mişcă spre subiectul filmat trecând
printr-o succesiune de planuri de la unul larg (plan
general de exemplu) până la unul mai strâns (prim
plan). Traveling-ul înainte implică mai puternic
emoţional spectatorul, aducându-l mai aproape de
miezul unei acţiuni.
b. Traveling-ul înapoi
Aparatul se depărtează de subiectul filmat trecând
printr-o succesiune de planuri de la unul strâns
(gros plan de exemplu) la unul larg (plan întreg).
Traveling-ul înapoi detensionează spectatorul,
depărtându-l de tensiunea unei secvenţe.
c. Traveling-ul lateral (stânga-dreapta sau
dreapta-stânga)
Travelingul lateral descrie un spaţiu sau o acţiune,
păstrând subiectul în atenţia spectatorului,
indiferent de viteza de deplasare pe întreaga
durată a mişcării.
d. Traveling-ul circular
Travelingul circular ne descrie un subiect
executând o mişcare în arc de cerc sau chiar în
cerc. Rotindu-ne cu camera în jurul unui personaj
putem avea o descriere de ansamblu a cadrului
scenografic în care acesta se află. Subiectul filmat
va rămâne întotdeauna în centrul cadrului, iar în
planul doi se va derula imaginea spaţiului în care
are loc acţiunea.
e. Traveling-ul vertical (sus-jos sau jos-sus)
Traveling-ul vertical poartă şi numele de lift
deoarece imită mişcarea acestuia. De puţine ori
avem ocazia în realitate să vedem o imagine din
traveling vertical – doar în cazul în care folosim un
lift exterior al unei cladiri, dacă suntem agăţaţi în
cârligul unei macarale aflată în funcţiune sau dacă
sărim cu coarda de bungee jumping.
În cinematografie, mişcarea de traveling vertical
este obţinută cu un dispozitiv numit macara sau,
pentru mişcari mai puţin ample, cu un alt dispozitiv
numit dolly. Mişcarea de macara este foarte des
întâlnită în transmisiile concertelor din cadrul
programelor de televiziune. Avem imaginea
generală a scenei şi camera coboară, de multe ori
combinată cu o mişcare de înaintare, până ajunge
la prim planul solistului. Macaraua este folosită şi
în spatele porţilor de fotbal de multe ori fiind chiar
vizibilă ca dispozitiv. Instalând o macara pe un
cărucior de traveling putem obţine mişcări
combinate de traveling lateral, înainte sau înapoi
cu mişcări de macara jos-sus sau sus-jos.
Punctul de staţie final
în mişcarea de traveling înainte
TRAVELING ÎNAINTE
a aparatului de filmat
Puncte intermediare de staţie
ale aparatului de filmat
pe durata traveling -ului
Punctul de staţie iniţial
în mişcarea de traveling înainte
a aparatului de filmat
 04. TRANS-TRAVUL.
Trans-travul
Este o mişcare compusă prin corelarea dintre un
traveling înainte sau înapoi şi o transfocare în
sensul opus mişcării de traveling. Dacă travelingul
este înainte vom face o mişcare de transfocator
înapoi cu aceeaşi viteză cu care se deplasează
aparatul şi viceversa. Trans-travul a fost
descoperit în studiourile Buftea de doi români:
Sergiu Huzum şi Toma Răduleţ în timpul filmărilor
de la pelicula „Duminică la ora şase” în regia lui
Lucian Pintilie. Senzaţia optică creată prin mişcarea
de trans-trav este aceea că fundalul se apropie sau
se depărtează de subiectul filmat, încadratura
acestuia rămânând neschimbată. Inventatorii
mişcării s-au folosit de fapt de diferenţa dintre
traveling-ul înainte sau înapoi şi transfocarea
înainte sau înapoi - traveling-ul nu modifică
perspectiva pe când transfocatorul o face.
05. ÎNGHEŢAREA TIMPULUI.
Îngheţarea timpului
Am numit astfel mişcarea deoarece nu are un
nume în dicţionar şi pentru că acesta este efectul
De exemplu: avem un personaj care stă nemişcat în
mijocul unei străzi. În spatele personajului, un
peisaj urban, copaci, blocuri, maşini parcate.
Cadrăm personajul la prim plan cu trasfocatorul
strâns la maxim, adică folosind o focală lungă.
Pornim mişcarea de traveling înainte. În mod
normal încadratura s-ar schimba în gros plan, apoi
în gros planuri tot mai strânse. Dacă simultan cu
mişcarea de traveling înainte pornim o mişcare
de transfocator înapoi, încadraturile ar trebui să
devină din ce în ce mai largi (plan mediu, plan
american... etc). Prin compensarea mişcărilor şi prin
corelarea vitezelor, încadratura va rămâne aceeaşi
de la care am pornit, adică prim plan. Dar
amintindu-ne de efectul unui transocator înapoi,
acela de decomprimare a spaţiului şi de creştere a
profunzimii de câmp prin tranziţia spre o focală mai
scurtă, vom crea senzaţia că decorul din spatele
personajului se depărtează şi devine tot mai clar.
vizual obţinut prin folosirea ei. Personajul din
imagine este nemişcat în timp ce decorul din faţa
şi din spatele acestuia se mişcă. Ca şi trasfocatorul,
este o falsă mişcare de aparat. În realitate nimic nu
se mişcă. Poate fi obţinută cu ajutorul unui număr
foarte mare de aparate fotografice sau de filmat.
Acestea sunt instalate la distanţă egală între ele şi
sunt declanşate simultan. Să luăm exemplul unei
mişcări circulare. Avem un personaj care scapă un
obiect din mână. În momentul în care obiectul se
află încă în aer, declanşăm simultan 25 de
aparate de fotografiat, montate circular, la distanţă
egală unul de celălalt. Aparatele se află la aceeaşi
înălţime, fiind dispuse pe un arc de cerc de 180 de
grade. Vom obţine 25 de fotografii din 25 de
unghiuri diferite ce vor avea impresionată
imaginea personajului nostru şi a obiectului în
aer. Ţinând cont de simultaneitatea fotografierii,
înseamnă că personajul şi obiectul sunt exact în
aceeaşi poziţie. Asamblând în computer cele 25 de
imagini vom obţine o mişcare de traveling circular,
cu durata de 1 secundă (formatul PAL folosit în
Europa are 25 de imagini pe secundă). În timpul
mişcării de traveling personajul este nemişcat în
timp ce cadrul scenografic, fundalul, va fi derulat
prin faţa spectatorilor. Efectul a fost descoperit de
un adolescent în timp ce se juca în podul casei cu
mai multe aparate de fotografiat. A fost dezvoltat şi
dus la perfecţiune în seria cinematografică Matrix.
©2006 Alexandru Val Condurache - Iaşi, România