Un orfan este un copil ai cărui părinți au murit, sunt necunoscuți sau i-au

abandonat definitiv[1][2].Orfan este un copil care a pierdut pe unul dintre părinți

sau pe amândoi, are vârsta sub 18 ani. Dacă o persoană își pierde părinții la
maturitate, nu se mai vorbește de orfan. În schimb, părinții care au pierdut un
copil sunt numiți părinți orfani. Motivele care au dus la orfelinat copii au fost:
războaiele, dezastre, accidente, terorism sau epidemii, etc. Dacă nicio rudă a
orfanilor nu poate îndeplinii sau nu poate să se ocupe de creșterea copiilor,
există diverse alte opțiuni de îngrijire a copiilor în România. Prin consultațiile
oferite de personalul de asistență socială din cadrul centrelor de copii aparținând
de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la nivelul
județului, copiii sunt găzduiți într-un centru de plasament până la rezolvarea
situației, (anterior acesta se numea: orfelinat sau casă de copii școlari).

În testament, părinții pot stabili la cine ar trebui să vină copilul în cazul

decesului prematur. Pentru aceasta ei numesc un tutore care este responsabil de
sarcinile să preia îngrijirea părintească. Instanța de tutelă este ținută de
decizia părinților atâta timp cât aceasta servește interesul superior al
copilului . Nu există o reglementare sau o definiție obligatorie și uniformă la
nivel global cu privire la problema orfanilor. În statele naționale individuale,
reglementările legale sau confesionale pot diferi de la țară la țară. De exemplu,
când vine vorba de imigrație în Statele Unite, Legea privind imigrația și cetățenia
definește un orfan prin mai multe criterii. Potrivit acesteia, un copil poate
deveni orfan prin moarte, dispariție, lipsa de îngrijire a părinților, separarea
sau pierderea ambilor părinți. În plus, un copil este privit ca orfan atâta timp
cât mama este necăsătorită și tatăl biologic nu l-a legitimat. Copilul unui părinte
supraviețuitor poate fi, de asemenea, orfan dacă părintele supraviețuitor a rămas
necăsătorit de la moartea celuilalt părinte [3].

Personajele orfane sunt extrem de comune ca protagoniști literari, mai ales în

literatura pentru copii și în literatura fantastică. Lipsa părinților le lasă pe
personaje să urmeze vieți mai interesante și mai aventuroase, eliberându-le de
obligațiile și controalele familiale și privându-le de vieți mai prozaice. Creează
personaje care sunt de sine stătătoare și introspective și care luptă pentru
afecțiune. Orfanii își pot căuta în mod metaforic înțelegerea de sine încercând să-
și cunoască rădăcinile. Părinții pot fi, de asemenea, aliați și surse de ajutor
pentru copii, iar îndepărtarea părinților face dificultățile personajului mai
grave. În plus, părinții pot fi irelevanți pentru tema pe care un scriitor încearcă
să o dezvolte, iar orfanul personajului îl eliberează pe scriitor de necesitatea de
a descrie o astfel de relație irelevantă; dacă o relație părinte-copil este
importantă, îndepărtarea celuilalt părinte previne complicarea relației necesare.
În literatură, chiar și în basme, tema orfanilor reapare adesea. exemple sunt:

Fenomenul orfanilor din România trebuie înțeles în contextul istoric local. Sub
conducerea regimului Nicolae Ceaușescu, atât avortul, cât și contracepția au fost
interzise, ducând la o creștere a natalității[11] În octombrie 1966 a fost
promulgat Decretul 770 care interzicea avortul, cu excepția cazurilor
excepționale[12]. În anii următori s-a înregistrat o creștere a numărului de
nașteri, mai ales în perioada 1967-1968, ceea ce a dus la abandonarea multor copii,
iar acești copii au fost internați în orfelinate iar cei bolnavi mintal în centre
de copii cu dizabilități. După căderea comunismului (decembrie 1989), condițiile
care existau în orfelinate a apărut și în presă pe plan internațional. Un reportaj
de știri 20/20 și o revista americană a fost difuzat pentru prima dată pe 5
octombrie 1990, condiții ale copiilor la televizor[13]. Anii 1990 au fost o
perioadă dificilă, de tranziție, iar în această perioadă statul nu mai putea ocroti
copiii ca în vechiul sistem, nu mai putea acorda serviciu sau locuință, fapt care a
dus la mărirea copiilor în rândul străzilor, vezi documentar intitulat Children
Underground, care a descris viața copiilor străzii români în 2001.
În anul 2001, în România existau peste 100.000 de copii instituționalizați, iar
bugetul anual pentru întreținerea acestora era de aproximativ 20 de milioane euro,
din care ceva mai mult de jumătate proveneau de la Uniunea Europeană[14].

În iulie 2004 existau 36.688 de copii protejați în centre de plasament, iar 5.610
dintre aceștia se aflau în instituții private (în grija unor fundații și ONG-uri)
[15].

Fondurile organizațiilor neguvernamentale pentru protecția copilului proveneau în

marea lor majoritate (90%) din străinătate[15]. La sfârșitul anului 2004, în
centrele de plasament se aflau peste 32.000 de copii, iar în familii substitutive
peste 50.000[16].

În iunie 2009, existau 42.000 de copii în sistemul de plasament[17][18]. Din

aceștia, 20.000 se aflau în instituții și 22.000 în asistență maternală[17]. În
anul 2009, numărul anual de adopții era de 1.000, față de 4.000 în anul 2000[18].

În iunie 2010, în sistemul de protecție se aflau circa 70.000 de copii și se făceau

anual aproximativ 1.000 de adopții[19]. În anul 2010, pentru un copil aflat în
asistență maternală se cheltuiau anual între 20.000 și 25.000 de lei, în timp ce
costurile pentru un copil cu handicap aflat într-un centru rezidențial se ridicau
la circa 27.000 de lei[19].

În anul 2011, România se afla pe primul loc în Europa, cu 10.000 de copii

abandonați anual.[20]