Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Asistenţă Socială

ADOPŢIA ÎN ROMÂNIA

Student: Milovan Albertina - Maria

Anul II : Asistenţă Socială

 Adopţia în România

Istoricul şi academicianul român Nicolae Iorga spunea : : „Copilul nu datorează părintelui

viaţa, ci creşterea”. Prin urmare viaţa de familie, relaţiile dintre membrii familiei, climatul
care se creează într-o familie, au o influenţă directă şi uneori hotărâtoare asupra copilului care
va fi, la rândul său, un adult care îşi va forma o nouă familie.

“Familia este considerată o noţiune autonomă şi supranaţională .” (Fr. Boulanger, La vie

familiale. Droits et libertés fundamentaux, Ed. Dalloz, Paris, 1995, p. 79.). În cele mai multe
cazuri, adopţia reprezintă pentru părinţii adoptivi un mod de a crea o familie pe care natura le-
o refuză . Familia este cea care dă naştere personalităţii copilului, părinţii fiind pentru copii
exemplu de conduită în viaţa acestora, având astfel o mare responsabilitate în educaţia lor.
Atunci când copilul este lipsit de grija şi prezenţa părinţilor, indiferent din ce cauze, statul este
obligat să asigure copilului o familie prin metodele prevăzute de lege.

Putem defini adopţia ca fiind un fenomen social şi juridic internaţional prin care se
garantează copilului lipsit de părinţi sau lipsit de o îngrijire corespunzătoare din partea
acestora, includerea într-o familie, cu o atmosferă de iubire şi înţelegere, în care acesta să
trăiască fără probleme şi în siguranţă.

“Vechea familie românească avea la bază regimul patriarhal. Tatăl era şeful familiei, însă
drepturile asupra copilului nu erau determinate în interesul său sau al mamei, ci al familiei.”
(G. Nedelcu, Puterea părintească în vechiul drept românesc, Ed. Institutul Grafic „Miricescu”,
Ploieşti, 1993, pp. 203-222). În România anului 1864 “se permitea apelarea la adopţie doar
persoanelor care nu aveau copii, adoptatul rămânând în familia firească” ( D. Lupaşcu, op.
cit., p. 203.) , acest lucru era specificat în Codul Civil din acea vreme. În perioada Evului
Mediu, în Ţările Româneşti scopul adopţiei nu era asigurarea continuităţii, păstrarea averii şi a
numelui, ci dorinţa de a face un bine, afecţiunea şi ataşamentul faţă de copiii care nu aveau
părinţi.

Adopţia de astăzi era numită în trecut „adoptio filialis”. Codul lui Codica Caragea ne spune
că: „facerea de fii de suflet iaste spre mângâierea celor care n-au copii. Fac fii de suflet numai
mireni vârstnici şi mirencile ceale vârstnice:
1. câţi sunt căsătoriţi şi n-au copii;

2. câţi văduvi sau văduve nu au copii;

3. câţi sunt neînsuraţi şi vor voi. Nebuni, risipitori şi necinstiţi nu fac fii de suflet” (G.
Danielopolu, Codica Caragea. Pentru ioterie sau facerea de fii de suflet, în Revista de drept,
legislaţie şi jurisprudenţă, I, 1910, pp. 161-170, şi în A. Pricopi, op. cit., p. 207.)

În perioada comunistă a ţării noastre, înainte de 1989, sistemul de protecţie a copilului nu

putea fi un motiv de mândrie deoarece, în România socialistă copilul era prezentat în teorie
fără probleme fiind o valoare centrală a naţiunii. Epoca dictatorului Nicolae Ceauşescu a fost
marcată de perioada în care sistemul acestuia a avut intenţia să dubleze populaţia ţării,
începând cu anul 1965. Avortul a fost interzis şi, mai mult decât atât, şi măsurile de protecţie,
astfel născându-se foarte mulţi copii neplanificaţi, care au căpătat porecla de „decreţei” (A.
Teodorescu, Democraţia şi interesul personal, în Gazeta de Sud, numărul din data de
3.04.2002). Familiile care aveau mulţi copii şi nu îşi puteau permite întreţinerea acestora erau
sfătuite să-şi lase copiii în centrele de îngrijire care erau numite leagăne de copii, acestea
existau în toate oraşele. Odată cu creşterea numărului de copii lăsaţi în astfel de centre
condiţiile au devenit abjecte şi cu acestă ocazie, reportajele făcute de străinii care veneau cu
ajutoare după anul 1989 au făcut înconjurul lumii. A trebuit să treacă foarte mult timp pentru
ca acele imagini înfiorătoare să rămână o amintire. Paşii făcuţi pentru o schimbare până în
prezent au fost mulţi, unii făcuţi cu ajutorul banilor proveniţi din străinătate, mai ales prin
intermediul organizaţiilor non-guvernamentale înfiinţate după ieşirea din perioada comunistă,
si anume, după anul 1989.

În prezent, sistemul marilor leagăne a fost desfiinţat şi înlocuit cu instituţii noi, moderne,
dar în special, cu un nou sistem de protecţie, care are ca scop sprijinirea îngrijirii copilului în
propria familie.