You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)

Studies and Sources of Medieval History

Location: Romania
Author(s): Maria Magdalena Szekely
Title: În căutarea „dinţilor de peşte”
In search of „fish teeth”
Issue: XXIX/2021
Citation Maria Magdalena Szekely. "În căutarea „dinţilor de peşte”". Studii şi Materiale de Istorie
style: Medie (SMIM) XXIX:273-288.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1017945
CEEOL copyright 2022

DE LA OBIECTE COTIDIENE LA BUNURI DE PRESTIGIU

ÎN CĂUTAREA „DINŢILOR DE PEŞTE”

MARIA MAGDALENA SZÉKELY*

magdaszekely@yahoo.fr

Începând din secolul al XVI-lea, izvoarele moldoveneşti vorbesc

despre o marfă adusă îndeobşte de la Moscova şi care, prin denumirea sa
bizară, nu a putut trece neobservată: dinţii de peşte. De mai bine de un
veac, istoricii noştri se străduiesc s-o identifice, fără ca părerile lor să fi
ajuns la un rezultat unic. N. Iorga, de pildă, a crezut, într-un rând, că prin
dinţi de peşte ar trebui să se înţeleagă fildeş1, iar în altul – „poate bagà
(carapace de broască ţestoasă)”2. Cea de-a doua opinie a fost împărtăşită
şi de editorii seriei Călători străini despre Ţările Române3. Potrivit lui
Constantin C. Giurescu, dinţii de peşte „erau, în realitate, dinţi de
morsă; constituiau, din cauza durităţii lor, a lustrului pe care-l
căpătau prin şlefuire şi a rarităţii, un produs mult apreciat, asemănător

* dr., prof. univ., Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Studiul acesta reuneşte comunicările: În căutarea dinţilor de peşte
(Simpozionul naţional al Facultăţii de Istorie, din cadrul „Zilelor Universităţii
«Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi”, 27 octombrie 2017) şi An Unusual Commodity and its
Significance. Once Again about “Fish-Teeth” (Conferinţa internaţională „Borders and
Communities in Central and South-Eastern Europe”, Timişoara, 16 martie 2021).
1
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, în idem, Opere economice, ediţie
îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1982, p. 543.
2
Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note
de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 114.
3
Călători străini despre Ţările Române, II, vol. îngrijit de Maria Holban,
M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970, p. 186, nota 11.

„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXIX, 2021, p. 273-288

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

274 Maria Magdalena Székely

fildeşului”4. Echivalarea dinţilor de peşte cu dinţii sau colţii de morsă

se regăseşte şi la istoricii care s-au ocupat de relaţiile româno-ruse
şi care au mers, probabil, pe urmele lui Nikolai Karamzin5 (N. A.
Mohov6, Al. Vianu7 şi G. Bezviconi8), precum şi la osmanişti (Mihail
Guboglu9 şi Mihai Maxim10). Ca şi N. Iorga înaintea sa, Lia Lehr a
socotit că dinţii de peşte ar fi fost fildeş11. O opinie diferită faţă de
toate cele citate a avut Constantin Rezachevici, care a văzut, în
neobişnuita marfă, „dintele peştelui spadă”12. În sfârşit, Ştefan S.
Gorovei a reluat unele dintre părerile exprimate anterior, considerând că
dinţii de peşte vor fi fost fie dinţi de morsă, fie de peşte-spadă13. Diverse
au fost şi explicaţiile pentru întrebuinţarea dinţilor de peşte: decorarea
iataganelor, mai exact a mânerelor lor14, confecţionarea de arcuri şi
săgeţi15, tratarea unor boli16.

4
Constantin C. Giurescu, Relaţiile economice dintre români şi ruşi până la
Regulamentul Organic, în RIR, XVII, 1947, nr. 1-2, p. 7.
5
Nikolai Mihailovici Karamzin, История государства Российского, III, St.
Petersburg, 1818, p. 87, nota 128 (ediţia germană, Geschichte des russischen Reiches,
III, Riga, 1823, p. 278-279, nota 45).
6
N. A. Mohov, Relaţiile politice dintre Rusia şi Moldova în al doilea pătrar al
secolului al XVII-lea, în vol. Studii privind relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice,
Sesiunea comună a istoricilor români şi sovietici, iunie 1958, Bucureşti, 1958, p. 91.
7
Al. Vianu, Cu privire la relaţiile comerciale româno-ucrainene şi româno-ruse
la sfârşitul veacului al XVIII-lea, în vol. Studii privind relaţiile româno-ruse şi
româno-sovietice, p. 108.
8
G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1962, p. 21.
9
Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, II, Bucureşti, 1965, p. XXVI.
10
Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ţările Române şi Înalta
Poartă (1526-1602), Brăila, 2008, p. 43, nota 14 („Colţii de morsă erau procuraţi de
domnii români cu mari dificultăţi şi mare cheltuială din Rusia”); v. şi idem, O istorie a
relaţiilor româno-otomane, cu documente noi din arhivele turceşti, I. Perioada clasică
(1400-1600), Brăila, 2012, p. 86.
11
Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a
secolului XVI şi prima jumătate a secolului XVII, în SMIM, IV, 1960, p. 282.
12
Constantin Rezachevici, Politica externă, în vol. Petru Rareş, redactor
coordonator Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 261, nota 231.
13
Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”. Pe marginea izvoarelor privind
primul secol de relaţii moldo-otomane, în AIIAI, XVII, 1980, p. 655, nota 218; idem,
Petru Rareş, Bucureşti, 1982, p. 26.
14
Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, II, 1965, p. XXVI; v.,
pentru aceasta, şi Sigmund von Herberstein, Rerum Moscoviticarum commentarii,
Viena, 1549, fol. XXIXv; Pierre Belon, Les observations de plusieurs singularitez et

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 275

După cum se observă, cei mai mulţi cercetători au optat pentru

varianta colţilor de morsă – ceea ce corespunde şi cu teorii ale unor
savanţi din afara graniţelor României –, însă subiectul a rămas în
continuare controversat şi de aceea reluarea lui se impune. Să ne
întoarcem, deci, înainte de toate, la surse. În 1523, domnul Moldovei,
Ştefan cel Tânăr, îl ruga pe regele Poloniei să îngăduie trecerea
negustorilor săi spre Lublin, în căutarea câtorva mărfuri care urmau să fie
trimise în dar turcilor: blănuri scumpe, stofe şi dinţi de peşte (rybye zuby,
dentes piscium)17. La vremea aceea, dinţii de peşte (dendân-ı mâhi)
făceau parte din peşcheşul către Poartă şi acest lucru se vede şi dintr-un
document turcesc contemporan, datat 22 mai 152618. În 1527, Petru Rareş
cerea craiului permisiunea ca negustorii lui să străbată teritoriile Coroanei

choses mémorables, trouvées en Grèce, Asie, Judée, Egypte, Arabie et autres pays
estranges, Anvers, 1555, f. 298v; Early Voyages and Travels to Russia and Persia by
Anthony Jenkinson and Other Englishmen, Edited by E. Delmar Morgan and C. H.
Coote, I, New York, f. a., p. 40, nota 2; The English Works of Giles Fletcher, the Elder,
Edited by Lloyd E. Berry, Madison, Wisconsin, 1964, p. 183; J. de Hammer, Histoire de
l’empire ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours, XI, Paris, 1838, p. 415; Berthold
Laufer, Arabic and Chinese Trade in Walrus and Narwhal Ivory, în „T’oung Pao”,
Second Series, 14, 1913, nr. 3, p. 333-334; idem, Supplementary Notes on Walrus and
Narwhal Ivory, în „T’oung Pao”, Second Series, 17, 1916, nr. 3, p. 362-363, 366; idem,
Ivory in China, Chicago, 1925, p. 42, 44, 46; Richard Ettinghausen, Studies in Muslim
Iconography, I. The Unicorn, Washington, 1950, p. 121 şi nota 86, p. 124-127; Helmer
Tegengren, Der Handel mit Walroßzähnen und die russischen Fangstationen auf
Spitzbergen im 17. und 18. Jahrhundert, în „Deutsches Jahrbuch für Volkskunde”, VIII,
1962, nr. 2, p. 316; Nils Storå, Russian Walrus Hunting in Spitsbergen, în „Études / Inuit
/ Studies”, 11, 1987, nr. 2, p. 122.
15
Mihai Maxim, Noi documente turceşti, p. 43, nota 14.
16
Constantin Rezachevici, Politica externă, p. 261, nota 231.
17
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II/3, Bucureşti, 1892,
p. 713, 719, nr. CCCCLVIII; Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la
Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943, p. 539, 549, nr. 112; v. şi N. Iorga, Istoria
comerţului românesc, p. 498; Constantin C. Giurescu, Relaţiile economice dintre români
şi ruşi, p. 13; Mihnea Berindei, Contribution à l’étude du commerce ottoman des
fourrures moscovites. La route moldavo-polonaise. 1453-1700, în CMRS, XII, 1971,
nr. 4, p. 406, nota 3; Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”, p. 655.
18
Mihai Maxim, op. cit., p. 43, nr. 1; v. şi Maria Pia Pedani, Doni e insegne del
potere concessi dai sultani ottomani ai principi romeni nel Cinquecento, în vol. L’Italia
et l’Europa Centro-Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-
diplomatica, economica e dei rapporti culturali, a cura di / edited by Cristian Luca,
Gianluca Masi e Andrea Piccardi, Brăila-Veneţia, 2004, p. 120; reluat sub titlul Sultans
and Voivodas in the 16th C. Gifts and Insignia, în „Uluslararası Sosyal Araştırmalar
Dergisi / The Journal of International Social Research”, 1, 2007, nr. 1, p. 196.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

276 Maria Magdalena Székely

în drum spre Moscova, de unde trebuiau să cumpere blănuri preţioase şi

dinţi de peşte19. Trimiterea, de către domnul Moldovei, a unor asemenea
daruri la Poartă este atestată la 25 mai 1543, când solii lui Petru vodă au
predat blănuri, cai şi cinci dinţi de peşte, în greutate totală de 2 550 de
dirhemi (8,3 kg)20. Un alt izvor, din 8 iunie 1544, arată că acelaşi principe
oferise turcilor, printre alte daruri, zece dinţi de peşte, care cântăreau
5.615 dirhemi (18,25 kg)21. În 1545, în „sâmbăta a opta”22, marele duce al
Lituaniei, Sigismund August, răspundea la o solie a lui Petru Rareş,
încuviinţând, între altele, trecerea spre Moscova a unor soli moldoveni,
care aveau de cumpărat „blănuri, samuri şi dinţi de peşte” (zubov]
ribáih), daruri menite să îmblânzească „pe sultanul turcesc”23. Ulterior,
în 1555, Alexandru Lăpuşneanu va trimite la Poartă cinci dinţi de peşte cu
o greutate totală de 2 550 de dirhemi (8,3 kg)24. În 1560, acelaşi domn îi
scria sultanului că, înainte vreme, oamenii săi mergeau pentru blănuri şi
dinţi de peşte (balâk-dişi) până la Moscova25. Acolo avea el să-l trimită,
de altfel, doi ani mai târziu, pe negustorul Drăgan, în vederea cumpărării
de piei de zibelină şi dinţi de peşte (piscium dentes)26. Printre obiectele de
19
Andreas Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque
cum Moldavia et Valachia, I, Cluj-Budapesta, 1914, p. 156, nr. 116; v. şi I. Ursu, Die
auswärtige Politik des Peter Rareş, Fürst von Moldau, 1527-1538, Viena, 1908, p. 28;
Georg Jacob, Bemerkungen zu Band II S. 357 ff., în „Der Islam”, 3, 1912, nr. 1, p. 185;
Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade, p. 317-318 şi nota 1 de la p. 318;
Constantin C. Giurescu, Relaţiile economice dintre români şi ruşi, p. 13; G. Bezviconi,
op. cit., p. 49; Mihnea Berindei, Contribution à l’étude du commerce ottoman, p. 406,
nota 3; Veniamin Ciobanu, Apărător al moştenirii lui Ştefan cel Mare, în vol. Petru
Rareş, p. 113; Ştefan S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”, p. 656.
20
Mihai Maxim, op. cit., p. 141-142, nr. 21 şi nota 7 de la p. 142.
21
Ibidem, p. 174, nr. 29 şi nota 7.
22
Corespunde datei de 22 februarie (Constantin Rezachevici, Politica externă,
p. 261, nr. 232).
23
„Archiva Istorică a României”, I, 1864, nr. 5, p. 33-34.
24
Mihai Maxim, op. cit., p. 142, nota 7.
25
N. Iorga, Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a
Principatelor Române, Bucureşti, 1900, p. 178; Dum. Z. Furnică, Documente privitoare
la comerţul românesc, 1473-1868, Bucureşti, 1931, p. 8-9, nr. 8; Mihail Guboglu,
Catalogul documentelor turceşti, II, p. 29, nr. 80; v. şi I. Nistor, Die auswärtigen
Handelsbeziehungen der Moldau im XIV., XV. und XVI. Jahrhundert, Gotha, 1911,
p. 87; N. Iorga, Istoria comerţului românesc, p. 543; Constantin C. Giurescu, Relaţiile
economice dintre români şi ruşi, p. 14; Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei,
p. 282; Mihnea Berindei, Contribution à l’étude du commerce ottoman, p. 406.
26
Pentru negustorul Drăgan, ajuns, la un moment dat, în temniţele poloneze:
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 277

preţ pe care Alexandru vodă Lăpuşneanu le lăsase în Transilvania şi pe

care Despot vodă se străduia să pună mâna se numărau şi „4 pumnale din
oţelul de Damasc cel mai bun, cu teaca de oase de peşte”27. Într-o
plângere adresată Porţii la 13 iunie 1603, Ieremia Movilă anunţa că tătarii
din zona Bender-Akkerman i-au jefuit pe oamenii săi care duceau la
Istanbul peşcheşurile: bani, blănuri, cai şi patru dinţi de peşte28. În
veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, tarifele vamale din Ţările Române
atestă în mai multe rânduri importul dinţilor de peşte29, dovadă că măcar o
parte a acestui produs scump era destinată pieţei interne. Astfel, în 1795,
importul de „balacdâş”30 din Rusia atinsese valoarea de 2 467 de piaştri,
iar în 1797 – pe aceea de 5 000 de piaştri31.
Cea mai veche atestare a dinţilor de peşte în izvoarele istorice
coboară în secolul al X-lea. Atunci, eruditul arab Al-Biruni, descriind
rutele comerciale spre teritoriile din nord şi enumerând bunurile aduse de
acolo în lumea musulmană de negustorii bulgari, a menţionat şi „dinţii de
peşte”32. Pe măsură ce marfa respectivă a ajuns în Europa, în Persia,

I, Bucureşti, 1929, p. 227, nr. 285; Mihail Guboglu, op. cit., II, p. 37, nr. 105; v. şi
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 14; Lia Lehr, op. cit., p. 282; G. Bezviconi, op. cit.,
p. 54; Alexandre Bennigsen, Chantal Lemercier-Quelquejay, Les marchands de la Cour
ottomane et le commerce des fourrures moscovites dans la seconde moitié du XVIe
siècle, în CMRS, XI, 1970, nr. 3, p. 366-367, nota 6 şi p. 380; Corina Nicolescu, Istoria
costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 1970, p. 67, nota 7
(unde este indicat, din greşeală, anul 1502); Mihnea Berindei, op. cit., p. 406-407.
27
Călători străini despre Ţările Române, II, p. 186.
28
Mihai Maxim, O istorie a relaţiilor româno-otomane, cu documente noi din
arhivele turceşti, II. De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601-1711/1716), Brăila, 2013,
p. 116-117.
29
V. A. Urechia, Istoria românilor, IV, Bucureşti, 1892, p. 239 (1792: „sideful,
i balagdiş şi fildeşul, la 100 de bani, 3”); ibidem, XIII, Bucureşti, 1901, p. 217 (1818: 50
de bani oca de „balâldiş, adecă dinte de peşte”); p. 236 (1818: 50 de bani oca de
„balâcdiş, ce se zice dinte de peşte”); p. 206 (1822: 24 bani oca de „dinte de peşte, ce se
zice balâcdiş”); v. şi Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 7, 39 (1792: 16 bani oca de
„balâcdiş, dinte de peşte”); G. Bezviconi, op. cit., p. 163, 234.
30
Textual, „dinte de peşte” (Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 7 şi nota 1 de la
p. 39; Al. Vianu, op. cit., p. 105).
31
Al. Vianu, op. cit., p. 108.
32
Eilhard Wiedemann, Über den Wert von Edelsteinen bei den Muslimen, în
„Der Islam”, 2, 1911, 1, p. 354 şi nota 2 de la p. 354-355; Berthold Laufer, Arabic and
Chinese Trade, p. 316, 333, 336; idem, Ivory in China, p. 48; Richard Ettinghausen,
Studies in Muslim Iconography, I, p. 117, 119, 139; Helmer Tegengren, Der Handel mit
Walroßzähnen, p. 312-313, 316; Nils Storå, Russian Walrus Hunting in Spitsbergen,
p. 122; Maria Pia Pedani, Doni e insegne del potere, p. 120; eadem, Sultans and

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

278 Maria Magdalena Székely

în India sau în China, termenul avea să se răspândească şi să

străbată veacurile33. Sursele ruseşti, de exemplu, vorbesc despre dinţii de
peşte34 până cel puţin la sfârşitul secolului al XVIII-lea35. Cu toată bogăţia
de informaţii, identificarea animalului de la care proveneau „dinţii” n-a
fost simplă. Pornind de la consemnări precum acelea ale lui Matei
Miechowski36 sau Sigmund von Herberstein37, cei mai mulţi specialişti au

Voivodas, p. 196; C. Lavers, M. Knapp, On the Origin of Khutū, în „Archives of Natural

History”, 35, 2008, nr. 2, p. 307, 309, 310.
33
Early Voyages and Travels to Russia and Persia, p. 40; The English Works of
Giles Fletcher, the Elder, p. 183, 431; Nikolai Mihailovici Karamzin, История
государства Российского, II, St. Petersburg, 1818, p. 290 (ediţia germană, Geschichte
des russischen Reiches, II, Riga, 1820, p. 245); K. E. v. Baer, Anatomische und
zoologische Untersuchungen über das Wallross (Trichechus rosmarus) und
Vergleichung dieses Thiers mit andern See-Säugethieren, în „Mémoires de l’Académie
Impériale des Sciences de Saint-Pétersbourg”, VIe série, t. IV, 1836, p. 105-106; Georg
Jacob, Welche Handelsartikel bezogen die Araber des Mittelalters aus den nordisch-
baltischen Ländern?, Berlin, 1891, p. 4, 58; Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade,
p. 338; idem, Supplementary Notes, p. 353-355, 357, 365, 367; idem,
Irano-Sinica, în idem, Sino-Iranica. Chinese Contributions to the History of Civilization
in Ancient Iran, Chicago, 1919, p. 567; idem, Ivory in China, p. 41-49, 57-58; N. Iorga,
Istoria comerţului românesc, p. 483; W. Barthold, Turkestan down to the Mongol
Invasion, Second Edition, Translated from the original Russian and revised by the author
with the assistance of H. A. R. Gibb, Londra, 1928, p. 235 şi nota 7; R. Hennig, Der
mittelalterliche arabische Handelsverkehr in Osteuropa, în „Der Islam”, 22, 1935,
p. 243-244; Robert P. Blake, The Circulation of Silver in the Moslem East down to the
Mongol Epoch, în „Harvard Journal of Asiatic Studies”, 2, 1937, nr. 3-4, p. 307; Emil
Diaconescu, Călători străini în Ţările Române. Guillebert de Lannoy, extras din
„Lucrările Societăţii Geografice «Dimitrie Cantemir» din Iaşi”, III, 1940, p. 16 (textul
original, la p. 13); Richard Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 120-126;
Helmer Tegengren, Der Handel mit Walroßzähnen, p. 315-316; Janet Martin, Treasure
of the Land of Darkness. The Fur Trade and Its Significance for Medieval Russia,
Cambridge, 1986, p. 12; Nils Storå, Russian Walrus Hunting in Spitsbergen, p. 122;
David Christian, Silk Roads or Steppe Roads? The Silk Roads in World History, în
„Journal of World History”, 11, 2000, nr. 1, p. 8; Maria Pia Pedani, Doni e insegne del
potere, p. 120; eadem, Sultans and Voivodas, p. 196; Kassia St Clair, Culorile şi viaţa
lor secretă, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Bucureşti, 2017, p. 47.
34
Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade, p. 337; idem, Ivory in China,
p. 41; Richard Ettinghausen, op. cit., I, p. 104, nota 1.
35
Berthold Laufer, Supplementary Notes, p. 367, nota 1.
36
Supra montes autem oceani, qui mediocres sunt per totum septentrionem
oceano adiacentes, scandunt ex mari pisces morss nuncupati dente sese supra montem
continendo, fricando et ascensum promovendo. Dumque ad summitatem montis
pervenerint, ad ulteriora gressum promovendo ad alteram partem montium volitando
decidunt. Hos illae gentes colligendo dentes eorum, satis magnos, latos et albos, pondere

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 279

considerat că animalul căutat era morsa – mamifer marin, confundat, însă,

cu un peşte. Detaliul nu este numaidecât surprinzător: în mentalul
oamenilor medievali şi chiar al celor din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, toate vieţuitoarele care trăiau în apă erau socotite peşti. De
exemplu, în Tractatus de piscibus, parte componentă a lucrării Hortus
sanitatis – elaborat la sfârşitul veacului al XV-lea şi care s-a bucurat de o
imensă popularitate, ajungând să fie prima carte de ştiinţe naturale tipărită –,
printre variate specii de peşti şi vietăţi marine, sunt descrise şi fiinţe
mitologice (sirena), creaturi imposibil de identificat (abremon, arini,
fastem, porcus marinus, lucerna) sau animale reale, dar care, după
criteriile ştiinţifice moderne, nu fac parte din clasa peştilor (crocodilul,
foca, vaca de mare sau hipopotamul)38.
Din colţii de morsă, asemănători fildeşului, se făceau podoabe,
piepteni, zaruri, piese de şah, mânere de cuţit, cornuri de vânătoare,
periuţe, pipe, nasturi, matriţe sigilare, casete, relicvare, cruci, figurine
zoomorfe şi antropomorfe, aplice, statuete şi, în general, sculpturi de mici
dimensiuni39. Multe asemenea obiecte au ajuns până la noi, unele, precum

gravissimos capiunt et Moskouitis pendunt atque vendunt. Moskouite vero his utuntur, ad
Thartariam quoque et Thurciam mittunt ad parandum manubria gladiorum, framearum et
cultrorum, quoniam gravitate sui maiorem ac fortiorem impressionem impingunt et
prebent impellentibus, laborantibus, preliantibus et occidentibus (Matei Miechowski,
Tractatus de duabus Sarmatiis Asiana et Europiana et de contentis in eis, [Augsburg,]
1518, cap. De regionibus Scithie: Perm, Baskird, Iuhra et Corela per ducem Moskouie
subiugatis; v. şi Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade, p. 338 şi nota 1 de la p. 355).
37
...albi longi dentes animalium, quae ipsi Mors appellant, quæq in mari
septentrionali degunt, ex quibus manubria pugionum thurci affabre conficere solent,
nostrates piscium dentes esse putant & nominant (Sigmund von Herberstein, Rerum
Moscoviticarum commentarii, fol. XXVIIIv; v. şi K. E. v. Baer, Anatomische und
zoologische Untersuchungen über das Wallross, p. 111; Berthold Laufer, Supplementary
Notes, p. 361; idem, Ivory in China, p. 42).
38
Hortus sanitatis, Livre IV. Les Poissons, Catherine Jacquemard, Brigitte
Gauvin et Marie-Agnès Lucas-Avenel (éd.), avec la collaboration de Caroline Février et
Françoise Lecoq, Caen, 2013, passim.
39
V., spre exemplu, Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade, p. 344, nota 1;
Adolph Goldschmidt, Die Elfenbeinskulpturen aus der Zeit der karolingischen und
sächsischen Kaiser, VIII.-XI. Jahrhundert, I-IV, Berlin, 1914-1926, passim; Graham
Rowley, The Dorset Culture of the Eastern Arctic, în „American Anthropologist”, 42,
1940, 3, p. 493; Helmer Tegengren, Der Handel mit Walroßzähnen, p. 313-315; T. A.
Heslop, A Walrus Ivory Pyx and the Visitatio Sepulchri, în „Journal of the Warburg and
Courtauld Institutes”, 44, 1981, p. 157-160; Arthur MacGregor, Bone, Antler, Ivory &
Horn: The Technology of Skeletal Materials Since the Roman Period, Londra, 1985,
passim; Nils Storå, Russian Walrus Hunting in Spitsbergen, p. 121; Masterpieces of the

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

280 Maria Magdalena Székely

piesele de şah descoperite în insula scoţiană Lewis, bucurându-se de o

binemeritată faimă40. Cercetarea lor aprofundată, combinată cu reluarea
izvoarelor scrise, a confirmat că este vorba despre fildeş marin41. Însă cu
aceasta discuţia nu s-a încheiat, pentru că temenii folosiţi pentru definirea
enigmaticei materii prime în unele izvoare, inclusiv în cele ruseşti,
orientale (khutū) şi chinezeşti (ku-tu-hsi), puteau să însemne, în egală
măsură, fildeş de morsă şi de narval42. Dat fiind că oamenii care trăiau, în
vechime, în zone îndepărtate de arealul morsei şi al narvalului nu
văzuseră niciodată aceste mamifere, le-au confundat în mod frecvent43.

Metropolitan Museum of Art, Introduction by Philippe de Montebello, Edited by Barbara

Burn, New Haven-Londra, 1993, p. 66-67; Elizabeth C. Parker, Charles T. Little, The
Cloisters Cross: Its Art and Meaning, New York, 1994; Julie Hollowell-Zimmer, The
Legal Market in Archaeological Materials from Alaska’s Bering Strait, în „Revista de
Arqueología Americana”, 21, 2002, p. 16-19; A. Fülöp, A. Koppány, A Crosier from the
Territory of the Veszprémvölgy Convent, în „Acta Archaeologica Academiae
Scientiarum Hungaricae”, 55, 2004, p. 115-135; Marloes Rijkelijkhuizen, Whales,
Walruses, and Elephants: Artisans in Ivory, Baleen, and Other Skeletal Materials in
Seventeenth- and Eighteenth-Century Amsterdam, în „International Journal of Historical
Archaeology”, 13, 2009, p. 417-418; Janetta Rebold Benton, Materials, Methods, and
Masterpieces of Medieval Art, Santa Barbara, California - Denver, Colorado - Oxford,
Anglia, 2009, p. 97-116; Medieval Treasures from Hildesheim, Edited by Peter Barnet,
Michael Brandt, Gerhard Lutz, New Haven-Londra, 2013, p. 84, nr. 29; Lyndsey Smith,
The Tactile Account of Anglo-Saxon Ivory (550-1066): Image, Status, Materiality and
Economics, în vol. Occupying Space in Medieval and Early Modern Britain and Ireland,
Gregory Hulsman and Caoimhe Whelan eds., Oxford-Berna-Berlin-Bruxelles-Frankfurt
am Main-New York-Viena, 2016, p. 211-234.
40
O. M. Dalton, Catalogue of the Ivory Carvings of the Christian Era with
Examples of Mohammedan Art and Carvings in Bone in the Department of British and
Mediaeval Antiquities and Ethnography of the British Museum, Londra, 1909, p. 63-73,
nr. 78-133 şi planşele XXXVIII-XLVIII; David H. Caldwell, Mark A. Hall, Caroline M.
Wilkinson, The Lewis Hoard of Gaming Pieces: A Re-examination of their
Context, Meanings, Discovery and Manufacture, în „Medieval Archaeology”, 53, 2009,
p. 155-203 (cu bibliografia anterioară); J. Tate, I. Reiche, F. Pinzari, J. Clark,
D. Caldwell, History and Surface Condition of the Lewis Chessmen in the Collection of
the National Museums Scotland (Hebrides, late 12th-early 13th centuries), în „ArcheoSciences.
Revue d’archéométrie”, 35, 2011, p. 249-258.
41
Berthold Laufer, Supplementary Notes, p. 354-355.
42
Gabriel Ferrand, Relations de voyages et textes géographiques arabes,
persans et turks relatifs à l’Extrème-Orient du VIIIe au XVIIIe siècles, II, Paris, 1914,
p. 679; Berthold Laufer, op. cit., p. 358-359; idem, Irano-Sinica, p. 565-568; Richard
Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 104, nota 33, p. 117-120, 129-130.
43
Berthold Laufer, Arabic and Chinese Trade, p. 330, 331, nota 1, şi p. 355-
356, nota 1; C. Lavers, M. Knapp, On the Origin of Khutū, p. 308, 309, 315.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 281

Cei implicaţi în comerţul cu fildeş marin – cărora arareori le cădea în

mână câte un exemplar întreg – nu făceau nici ei întotdeauna distincţie
între dinţii celor două specii44. Ca atare, dinţii au căpătat denumirea
generică de corn, utilizată şi pentru dinţii fosili de mamut, şi pentru cornul
de rinocer45, şi pentru acela de inorog46. Şi iată-ne astfel în plin imaginar
zoologic. Până când au început să fie cunoscute ca specii, narvalul şi
morsa au fost contopite într-un animal imaginar, creat după singurul
element anatomic cunoscut – dinţii – şi înzestrat cu puteri ieşite din
comun47: „inorogul de mare”48. Cum, în credinţa generală, cornul
inorogului era un soi de panaceu universal, el având capacitatea de a
depista şi neutraliza orice otravă, de a purifica apa şi de a vindeca o
sumedenie de boli, dinţii de morsă şi narval au fost învestiţi şi ei cu
aceleaşi calităţi, precum şi cu diverse alte virtuţi terapeutice, magice şi –
deloc de neglijat – afrodisiace49. Până târziu, în epoca modernă, pudra din

44
Berthold Laufer, op. cit., p. 350; Richard Ettinghausen, op. cit., I, p. 120.
45
Berthold Laufer, op. cit., p. 331-332, nota 1, şi p. 352; Richard Ettinghausen,
op. cit., I, p. 110, nota 49.
46
Berthold Laufer, op. cit., p. 350.
47
Pierre Belon, Les observations de plusieurs singularitez et choses mémorables,
f. 298v; Felix Pryor, Elizabeth I: Her Life in Letters, Berkeley-Los Angeles, 2003, p. 44-45;
The Three Voyages of Martin Frobisher in Search of a Passage to Cathaia and India by
the North-West, Londra, 1867, p. 39-40, 134; Berthold Laufer, op. cit., p. 350 şi 353,
nota 1; idem, Supplementary Notes, p. 363, nota 1; idem, Ivory in China, p. 45.
48
Fred Bruemmer, The Narwhal. Unicorn of the Sea, Shrewsbury, 1993;
Mireille Didrit, Note de recherche d’Ethnozoologie. Licorne de Mer ou Licorne de
Terre: le Narval, Maîtrise d’Anthropologie sociale et culturelle, dirigée par Raymond
Pujol, Université Paris V – Sorbonne, septembre 1996, Partie I, 2. La licorne marine
(https://archive.wikiwix.com/cache/index2.php?url=http%3A%2F%2Fnicus.club.fr%2F
Anthropo%2FLicorne0.htm#federation=archive.wikiwix.com; accesat la 13 decembrie
2021); Bruno Faidutti, Images et connaissance de la licorne (fin du Moyen-Âge – XIXe
siècle), Thèse de doctorat de l’Université Paris XII (Sciences littéraires et humaines), 30
novembre 1996, I, p. 357-361; ibidem, II, p. 193-197; Michel Pastoureau, Élisabeth
Delahaye, Les secrets de la licorne, Paris, 2013, p. 7. Pentru confuzia între inorog şi un
alt animal înzestrat cu corn, depistată şi pe terenul limbii române, v. Cristina-Mariana
Cărăbuş, Zoonimie biblică românească, prefaţă de Eugen Munteanu, Iaşi, 2017, p. 193.
49
The English Works of Giles Fletcher, the Elder, p. 183; Anselmus Boetius de
Boodt, Gemmarum et lapidum historia, Hanoviae, 1609, p. 211-215; Berthold Laufer,
op. cit., p. 353, nota 1; idem, Supplementary Notes, p. 352, nota 1, şi p. 366; Richard
Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 117, 123, 125; Humphrey
Humphreys, The Horn of the Unicorn, în „Antiquity”, 25, 1953, 105, p. 18-19; Elizabeth
C. Parker, Charles T. Little, The Cloisters Cross, p. 17; Bruno Faidutti, op. cit., I, în

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

282 Maria Magdalena Székely

„corn de inorog” va fi recomandată ca medicament de farmaciştii din

Apus şi vândută de ei înşişi50, iar unii dintre dinţii de narval păstraţi în
diverse colecţii – precum cel din tezaurul catedralei San Marco din
Veneţia – prezintă urme evidente de răzuire51.
După toate precizările de până acum, să ne întoarcem la dinţii de
peşte din izvoarele noastre, oprindu-ne la întrebarea: ce trimiteau domnii
Moldovei în Imperiul Otoman, colţi de morsă sau dinţi de narval? Potrivit
reglementărilor vamale, valorificate de turcologi, printre mărfurile aduse
de otomani din teritoriile ruseşti se numărau şi colţii de morsă52.
Informaţia este confirmată de obiectele lucrate din acest material, păstrate
în muzee şi în colecţii particulare: mânere de iatagane şi de cuţite, căuşe
de linguri, piepteni, scărpinătoare, aplice sau plăcuţe pentru decorarea
mobilierului, călimări53. Cu mai mulţi ani în urmă, în cetatea Barcs din
Ungaria, ridicată în 1567, arheologii au scos la lumină o placă de centură
din colţ de morsă, cu analogii în piese similare, din veacul al XVI-lea,
expuse la muzeul Topkapı din Istanbul54.
Dar nici dintele de narval nu era străin lumii otomane. Un episod
povestit de Marino Sanudo în câteva însemnări ale sale55 nu numai că este

special p. 286-290; ibidem, II, în special p. 49-55, 73-75, 93-115; Michel Pastoureau,
Élisabeth Delahaye, op. cit., p. 11, 12.
50
E.-H. Guitard, Les deux articles les plus précieux de la vieille pharmacopée:
le bézoard et la corne de licorne, în „Revue d’histoire de la pharmacie”, 39, 1951, 131,
p. 245.
51
Richard Ettinghausen, op. cit., I, 1950, p. 120, nota 81.
52
Halil Inalcik, The Ottoman Empire. The Classical Age, 1300-1600, Londra,
1989, p. 131; An Economic and Social History of the Ottoman Empire, Edited by Halil
Inalcik with Donald Quataert, I, 1300-1660 (autor: Halil Inalcik), Cambridge, 1994,
p. 277; Gábor Ágoston, Bruce Masters, Encyclopedia of the Ottoman Empire, New
York, 2009, p. 490.
53
Esin Atil, The Age of Sultan Süleyman the Magnificent, Washington-New
York, 1987, p. 120, 140; Erika Gál, Objects Made from Tusk, Bone, and Antler from the
Ottoman-Turkish Fort at Barcs, Hungary, în vol. „per sylvam et per lacus nimios”. The
Medieval and Ottoman Period in Southern Transdanubia, Southwest Hungary: The
Contribution of the Natural Sciences, Gyöngyi Kovács, Csilla Zatykó eds., Budapesta,
2016, p. 134-135.
54
Erika Gál, op. cit., p. 133-135 şi fig. 1, 2.
55
Kenneth M. Setton, The Papacy and the Levant (1204-1571), III, The Sixteenth
Century to the Reign of Julius III, Philadelphia, 1984, p. 344, nota 133; Gülru Necipoğlu,
Süleyman the Magnificent and the Representation of Power in the Context of Ottoman-
Hapsburg-Papal-Rivalry, în „The Art Bulletin”, LXXI, 1989, nr. 3, p. 405; Stefano

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 283

relevant în acest sens, dar devine, implicit, şi un răspuns la chestiunea

ridicată în studiul de faţă. Printr-o scrisoare trimisă la 9 iunie 1530, din
Constantinopol, de diplomaţii veneţieni Pietro Zeno şi Tomasso
Mocenigo, autorităţile Serenissimei erau anunţate că „el magnifico Ibraim
haverli richiesto con grandissime persuasion parte del lioncorno che nui
havemo”56. „Ibraim” nu era altul decât marele vizir al lui Soliman
Magnificul, personaj cu deosebire interesant, fiu de marinar, născut la
Parga, pe coasta Greciei, într-o zonă aflată sub dominaţie veneţiană.
Capturat în copilărie de corsari turci şi trecut la islamism, el nu şi-a uitat
originile creştine şi nici familia57. Mai mult chiar, ajuns în cele mai înalte
cercuri ale puterii, a fost perceput ca un susţinător al Serenissimei şi al
comerţului oriental al acesteia, din care îşi trăgea, desigur, destul profit58.
Vizirul ceruse, aşadar, cu mare insistenţă, unul dintre „cornii de inorog”
(licorno, lioncorno, alicorno sau alincorno) deţinuţi de Veneţia. Potrivit
informaţiilor furnizate de Marino Sanudo, Republica se putea mândri cu
trei corni: unul – cel mai vechi – fusese, însă, furat, al doilea fusese dăruit
de Domenico di Zorzi, iar cel de-al treilea fusese trimis din Corfu de
Bernardo Barbarigo59. Se vede că Ibrahim era foarte stăruitor, însă
veneţienii făceau apel la diverse tertipuri pentru a nu-i satisface cererea60.
Insistenţa marelui vizir se explică prin aceea că sultanul însuşi îşi dorea
foarte mult cornul61. Şi, deşi cârmuitorii Republicii încercaseră în fel şi

Carboni, «Des instants visionnaires»: Venise et l’Orient (828-1797), în vol. Venise et

l’Orient, 828-1797, ouvrage sous la direction de Stefano Carboni, Paris, 2006, p. 28.
56
I diarii di Marino Sanuto, LIII, a cura di Guglielmo Berchet, Nicolò Barozzi,
Marco Allegri, Veneţia, 1899, col. 344.
57
Hester Donaldson Jenkins, Ibrahim Pasha, Grand Vizir of Suleiman the
Magnificent, în „Studies in History, Economics and Public Law”, XLVI, 1911, nr. 115,
p. 124-125.
58
Ibidem, p. 156.
59
I diarii di Marino Sanuto, LIII, col. 536. Pentru „cornii de inorog” de la
Veneţia: Richard Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 120-121 şi planşa
47; Bruno Faidutti, Images et connaissance de la licorne, I, p. 317-319; Aleksander
Pluskowski, Narwhals or Unicorns? Exotic Animals as Material Culture in Medieval
Europe, în „European Journal of Archaeology”, 7, 2004, nr. 3, p. 303-304. În 1449, un
asemenea corn fusese furat din catedrala San Marco; din pricina lungimii sale, nu putea
fi scos din basilică, aşa că hoţul – un grec din Candia – l-a tăiat în două (Marin Sanudo il
giovane, Le vite dei dogi , 1423-1474, I. 1423-1457, introduzione, edizione e note a cura
di Angela Caracciolo Aricò, trascrizione a cura di Chiara Frison, Veneţia, 1999, p. 441).
60
I diarii di Marino Sanuto, LIII, col. 531, 536; ibidem, LIV, a cura di
Guglielmo Berchet, Nicolò Barozzi, Marco Allegri, Veneţia, 1899, col. 42, 155, 291, 312.
61
Ibidem, LIII, col. 536, 570.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

284 Maria Magdalena Székely

chip să-şi păstreze preţioasa comoară, în cele din urmă au trebuit să

cedeze. „Cornul de inorog” a ajuns, în octombrie 1531, la Constantinopol,
în mâinile lui Ibrahim paşa, care, văzându-l, ar fi zis: „Acesta este frumos
şi de mare preţ”. A adăugat imediat că stăpânul său are unul mai mare,
cam cât braţul, dar în două bucăţi, fiindcă sultanul Mehmed (se
subînţelege, al II-lea) îl tăiase ca să facă mânere de pumnal, iar Soliman
făcuse, la rândul său, dintr-o bucată, mânere şi inele de arc. Pentru marele
vizir, trimiterea „cornului de inorog” era un semn al bunăvoinţei arătate
sultanului de conducătorii veneţieni, care se lipsiseră de un lucru scump,
cu atât mai mult cu cât, după zisele sale, nici un principe, din nici o
vreme, nu făcuse un dar aşa de rar şi de frumos. În sfârşit, la începutul
lunii noiembrie, diplomaţii veneţieni au predat sultanului „cornul de
inorog” într-o ceremonie specială, în a cărei descriere se menţionează că
Soliman s-a uitat de mai multe ori la darul primit62.
Dincolo de exagerări şi de vorbe pompoase, este de reţinut că un
„corn de inorog” putea să constituie, în primele decenii ale veacului al
XVI-lea, subiect de tratative, că era o marfă scumpă, pe care nu oricine şi-o
permitea, şi că până şi sultanul avea un singur corn şi acela tăiat. Încă de
prin secolul al XII-lea, suveranii şi nobilii din Apus, ba chiar şi oameni ai
Bisericii, începuseră să adune în tezaurele lor63, devenite mai târziu
cabinete de curiozităţi64, tot felul de lucruri pe care le socoteau dovezi
concrete ale Creaţiei, ale înţelepciunii şi puterii divine: oase fosilizate,
pietre preţioase de mărimi impresionante, ouă de struţ, cochilii de
nautilus, corali în forme şi culori surprinzătoare, limbi de şarpe sau de

62
Ibidem, LV, a cura di Guglielmo Berchet, Nicolò Barozzi, Marco Allegri,
Veneţia, 1900, col. 178-181.
63
Lorraine Daston, Marvelous Facts and Miraculous Evidence in Early Modern
Europe, în „Critical Inquiry”, 18, 1991, p. 106.
64
Paula Findlen, Possessing Nature. Museums, Collecting, and Scientific
Culture in Early Modern Italy, Berkeley-Los Angeles-Londra, 1994; Jan C. Westerhoff,
A World of Signs: Baroque Pansemioticism, the Polyhistor, and the Early Modern
Wunderkammer, în „The Journal of the History of Ideas”, 62, 2001, nr. 4, p. 642-650;
Stefan Laube, Von der Reliquie zum Ding. Heiligert Ort – Wunderkammer – Museum,
Berlin, 2011; Virginie Spenlé, The Kunst- und Wunderkammer. Origin and Development
in the Renaissance and Baroque, în vol. The Kunstkammer. Wonders Are Collectable,
edited by Georg Laue, Essay by Virginie Spenlé, Photography: Jens Bruchhaus, Art
Direction: Michael Hahn, München, 2016, p. 12-103 (cu o bogată bibliografie la p. 136-
140); Ricarda Hofer, Sie sammeln und sie tauschen. Schloss Ambras als Knotenpunkt
eines europäischen Netzwerks kunstaffiner Fürstenhöfe der Spätrenaissance, în
„historia.scribere”, 11, 2019, p. 301-321.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 285

dragon (languier)65, ori bezoari66. Din această serie de piese fabuloase nu

putea să lipsească „cornul de inorog” – în realitate, dinte de narval –, fie
ca piesă în sine, fie sub forma unor obiecte, în mod obişnuit mânere de
spade, sceptre, cupe, plăci decorative67. „Cornul de inorog” al lui Carol
cel Mare (care, potrivit unei legende târzii, avea să fie dăruit catedralei
Saint-Denis), acela al ducelui Jean de Berry, al ducelui Filip cel Bun al
Burgundiei, al lui Lorenzo de Medici sau al mareşalului francez Charles
de Cossé, conte de Brissac, teaca şi mărul spadei ducelui Carol Temerarul
al Burgundiei sau „tronul de inorog” al regilor Danemarcei (lucrat în
veacul al XVII-lea) sunt doar câteva exemple, dintre cele mai cunoscute68.
Dinţii de narval au stârnit şi interesul turcilor care, până târziu, în
veacul al XVII-lea69, fie i-au cumpărat de la negustori, fie i-au primit în

65
În realitate, dinţi de rechin fosil, meşteşugit montaţi în aşa-zişi arbori de
încercare (arbres d’épreuve), despre care se credea că pot să detecteze şi să neutralizeze
otrava (George Zammit-Maempel, Fossil Sharks’ Teeth. A Medieval Safeguard Against
Poisoning, în „Melita Historica”, 6, 1975, nr. 4, p. 391-410; Christopher J. Duffin,
Natternzungen-Kredenz: Tableware for the Renaissance Nobility, în „Jewellery History
Today”, 14, 2012, p. 3-5).
66
Materii nedigerate şi pietrificate, extrase din stomacul sau intestinul unor
rumegătoare din Asia, al lamelor din America de Sud, dar şi al banalelor capre sau vite;
bezoarii erau folosiţi ca mijloc de protecţie împotriva otrăvurilor şi ca remediu împotriva
melancoliei, ciumei sau epilepsiei (E.-H. Guitard, Les deux articles les plus précieux de
la vieille pharmacopée, p. 241-243; Maria Do Sameiro Barroso, Bezoar Stones, Magic,
Science and Art, în vol. A History of Geology and Medicine, Edited by C. J. Duffin,
R. T. J. Moody, C. Gardner-Thorpe, Londra, 2013, p. 193-207; Christopher J. Duffin,
Bezoar Stones and their Mounts, în „Jewellery History Today”, 16, 2013, p. 3-4; Ana-
Maria Gruia, Bezoar Use in Early Modern Transylvania, în „Acta Historiae Medicinae,
Stomatologiae, Pharmaciae, Medicinae Veterinariae”, 35, 2016, nr. 1, p. 18-28).
67
Richard Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 124-127; Stefan
Laube, op. cit., p. 78-82, 108-111.
68
Bruno Faidutti, Images et connaissance de la licorne, I, p. 305, 309-314, 325-
328, 336, 341-343; Aleksander Pluskowski, Narwhals or Unicorns?, p. 300, 302-303;
Werner Paravicini, Le temps retrouvé? Philippe le Bon à Paris en 1461, în vol. Paris,
capitale des ducs de Bourgogne, Werner Paravicini et Bernard Schnerb (dir.), Paris,
2007, p. 418, 419 şi nota 165; Eva Helfenstein, Lorenzo de’ Medici’s Magnificent Cups:
Precious Vessels as Status Symbols in Fifteenth-Century Europe, în „I Tatti Studies in
the Italian Renaissance”, 16, 2013, nr. 1-2, p. 429; Christina Petterson, „Nothing Like It
Was Ever Made in Any Kingdom”: The Hunt for Solomon’s Throne, în vol.
Postcolonialism and the Hebrew Bible. The Next Step, Edited by Roland Boer, Atlanta,
2013, p. 98-102.
69
Richard Ettinghausen, op. cit., I, p. 121.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

286 Maria Magdalena Székely

dar70. Pentru a satisface nevoia crescândă de asemenea piese, oameni

întreprinzători au început chiar să falsifice colţi de morsă şi fildeşi de
elefant ca să-i vândă apoi drept „corni de inorog”71. Se vede, însă, că, la
1530-1531, sultanul otoman era foarte dornic să aibă un „corn de inorog”
întreg şi „autentic”. În paranteză fie spus, este interesantă mărturia
marelui vizir, transmisă de Marino Sanudo, privitoare la soarta „cornului
de inorog” al lui Mehmed al II-lea. Cuceritorul Constantinopolului nu
pare să fi fost impresionat de dimensiunea simbolică sau de valoarea
terapeutică atribuite cornului, preferând să-i găsească acestuia o
întrebuinţare cât se poate de practică. Poate aşa se explică de ce curtea
otomană nu avea încă un corn întreg şi de ce Ibrahim paşa a insistat atât
de mult pe lângă veneţieni pentru trimiterea unuia lui Soliman
Magnificul. Cred că, de această dată, dintele de narval nu mai era privit ca
o simplă materie primă, ci ca o marcă de putere şi ca un obiect de
prestigiu, pe care orice suveran trebuia să-l deţină. La vremea când se
purtau tratativele cu Serenissima, Soliman se afla după asediul eşuat
asupra Vienei (1529) şi în pregătirea unui nou asediu, care, precum se
ştie, avea să se termine încă şi mai prost, înainte chiar ca trupele
Semilunii să ajungă sub zidurile oraşului (1532). Era un moment de
însemnătate majoră, când imperiul musulman al Orientului se afla în plină
ofensivă asupra imperiului creştin al Occidentului, utilizând, în această
confruntare, nu numai arme şi oşteni, ci şi mijloace de propagandă
specifice epocii72, îndeosebi cele care subliniau preeminenţe şi
legitimităţi. Or, împăratul de la Viena avea un „corn de inorog” – atribut
al unui animal fantastic care, pentru lumea creştină, era asociat, între
altele, cu puterea şi puritatea divină, cu smerenia lui Iisus Hristos, dar şi
cu invincibilitatea sa73 –, ajuns în tezaurul imperial în urma căsătoriei lui

70
J. de Hammer, Histoire de l’empire ottoman, XI, p. 255; idem, Histoire de
l’empire ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours, XII, Paris, 1838, p. 54-55; v. şi
Alexandre Bennigsen, Chantal Lemercier-Quelquejay, Les marchands de la Cour
ottomane, p. 366-367; Mihnea Berindei, Contribution à l’étude du commerce ottoman,
p. 404, 405.
71
Richard Ettinghausen, op. cit., I, p. 121.
72
Gülru Necipoğlu, Süleyman the Magnificent and the Representation of
Power, p. 401-427; Lisa Jardine, Worldly Goods. A New History of the Renaissance,
New York-Londra-Toronto-Sydney-Auckland, 1996, p. 379-384.
73
Aleksander Pluskowski, Narwhals or Unicorns?, p. 305-306. Pentru
semnificaţia mesianică a inorogului: J. L. W. Schaper, The Unicorn in the Messianic
Imagery of the Greek Bible, în „The Journal of Theological Studies”, 45, 1994, nr. 1,
p. 117-136.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

În căutarea „dinţilor de peşte” 287

Maximilian I cu Maria de Burgundia (1477)74. În plus, în 1540, împăratul

Ferdinand I avea să primească, la rândul său, de la regele Sigismund al II-lea
al Poloniei, un „corn de inorog”. Mergând încă mai departe, informaţia
despre trimiterea, în 1585, de către sultanul Murad al III-lea, a 12 dinţi de
narval (cornua monocerotum duodecim) regelui Filip al II-lea al
Spaniei75, este puţin probabil să fi fost reală, iar îndoielile exprimate în
acest sens de savantul danez Caspar Bartholinus trebuie acceptate ca
atare76.
Analiza, în acest context larg, a formulei dinţi de peşte din sursele
istoriei noastre este de natură să lămurească semnificaţia ei. Dacă dinţii de
peşte ar fi fost dinţi de narval şi dacă, implicit, ei ar fi fost trimişi din
Moldova măcar din 1523, demersurile din 1530-1531 ale marelui vizir pe
lângă autorităţile veneţiene nu ar mai avut sens. Mai mult chiar, dacă ar fi
fost aprovizionat regulat, de domnii noştri, cu cinci până la zece asemenea
dinţi – aşa cum o spun izvoarele otomane –, sultanul nu s-ar mai fi
bucurat atât de mult la primirea unui singur „corn de inorog” de la
Veneţia. Însă s-a putut aprecia că, din veacul al XV-lea până în cel de-al
XVI-lea, în întreaga Europă, n-au circulat mai mult de 50 de dinţi de
narval întregi, ceea ce explică preţul lor exorbitant. O cantitate de „corn
de inorog” valora, la acea vreme, de zece ori mai mult decât aceeaşi
cantitate de aur77. Exemplarul deţinut de Lorenzo de Medici fusese
estimat la 6 000 de florini78, iar acela al mareşalului Cossé de Brissac, la
80 000 de ducaţi79. Oricât de bogaţi ar fi fost domnii Moldovei şi oricât de
mari ar fi fost cerinţele Porţii, este evident că nu dinţii de narval erau
cumpăraţi pentru a fi trimişi ca daruri la Constantinopol.
Cu aceasta, căutarea dinţilor de peşte cred că trebuie să se încheie.
Ei nu erau nici carapace de broască ţestoasă, nici dinţi de peşte-spadă sau

74
Bruno Faidutti, Images et connaissance de la licorne, I, p. 342.
75
Emmanuel van Meteren, Historia Belgica nostri potissimum temporis, Belgii
sub quatuor Burgundis & totidem Austriacis Principibus coniunctionem &
gubernationem breviter: turbas autem bella et mutationes tempore Regis Philippi,
Caroli V. Cæsaris filij, ad annum usque 1598 plenius complectens, f. l, p. 397.
76
Richard Ettinghausen, Studies in Muslim Iconography, I, p. 121; Bruno
Faidutti, op. cit., I, p. 346.
77
Bruno Faidutti, op. cit., I, p. 346.
78
Eva Helfenstein, Lorenzo de’ Medici’s Magnificent Cups, p. 429.
79
Bruno Faidutti, op. cit., I, p. 344.

CEEOL copyright 2022

CEEOL copyright 2022

288 Maria Magdalena Székely

de narval, ci, precum au intuit de multă vreme unii istorici, pur şi simplu
colţi de morsă, aduşi din pământurile ruseşti80.

À LA RECHERCHE DES « DENTS DE POISSON »

Résumé

Depuis le XVIe siècle, les sources historiques moldaves enregistrent une

marchandise au nom bizarre, généralement importée de Moscou et qui était
régulièrement envoyée à la Sublime Porte en tant que présents (peşkeş): les
«dents de poisson». En essayant d’identifier cette marchandise inhabituelle, les
chercheurs ont proposé, jusqu’à présent, plusieurs hypothèses: ivoire, carapaces
de tortues, crocs de morse ou dent d’espadon. D’autre part, les termes utilisés
pour définir le produit dans les sources russes, mais aussi orientales et chinoises,
pourraient désigner à la fois l’ivoire de morse et de narval. À l’époque, la dent
de narval était confondue avec la «corne de licorne» – une sorte de panacée
universelle, qui avait la capacité de détecter et de neutraliser tout poison, de
purifier l’eau, de guérir de nombreuses maladies et d’avoir des propriétés
aphrodisiaques. La «corne de licorne» était aussi une marque de pouvoir et un
objet de prestige, que tous les souverains devaient posséder. L’auteur de cet
article rassemble et analyse toutes les pistes pour voir laquelle des hypothèses
est la plus plausible. Enfin, à l’aide des informations offertes par plusieurs
catégories de sources, mais aussi par les analogies, on peut conclure que les
« dents de poisson » doivent être identifiées seulement aux crocs de morse.

Mots-clefs : « dents de poisson », « corne de licorne », crocs de morse, dent de

narval

80
Pentru comerţul rusesc cu dinţi de morsă: N. Iorga, Histoire des relations
russo-roumaines, Iaşi, 1917, p. 69; v. şi idem, Istoria relaţiilor române, antologie, ediţie
îngrijită şi note de Florin Rotaru, traducere de Anca Verjinschi, Bucureşti, 1995, p. 184-
185; Helmer Tegengren, Der Handel mit Walroßzähnen, p. 312-337; Mihnea Berindei,
Contribution à l’étude du commerce ottoman, p. 397-398; Richard N. Frye, Byzantine
and Sasanian Trade Relations with Northeastern Russia, în DOP, 26, 1972, p. 266;
James R. Gibson, The Significance of Siberia to Tsarist Russia, în „Canadian Slavonic
Papers / Revue canadienne des slavistes”, 14, 1972, nr. 3, p. 443-444; Marloes
Rijkelijkhuizen, Whales, Walruses, and Elephants, p. 416-417.

CEEOL copyright 2022