Perspective istorice si actuale asupra notiunii abuzului de drept

Drd. Mariana Georgiana Boltasu (Petrascu)

Abstract
Care a fost rațiunea întocmirii unei teorii generale abuzului de drept? Încercarea de
răspunde la această întrebare poate părea un proiect prezumptuos, domeniul lărgindu-se atât de mult
în ultima vreme, sursele diversificându-se într-o așa manieră încât criteriile de analiză a abuzului de
drept s-au dezvoltat într-un mod tot mai coerent. Realizarea unei analize dogmatice a abuzului de
drept, exprimarea unei teorii care să conducă către coordonarea principiilor care guvernează acest
domeniu al dreptului precum și explicarea lor rațională reprezintă o reală provocare și se
concretizează în clasificarea noțiuni și a regimului acesteia, iar prin frecvența utilizării sale ar fi
surprinzător dacă nu ar exista nicio directivă generală iar pragmatismul ar persista ca fiind unicul
mod de acțiune al instanțelor de judecată. O abordare istorica a noțiunii conduce către înțelegerea în
detaliu a scopului pe care legiutorul l-a urmărit odată cu reglementarea abuzului de drept în Codul
civil roman.

Cuvinte cheie: abuz de drept, dreptul subiectiv civil, buna-credință, reaua-credință,

teoria abuzului de drept.

Termenul de abuz de drept presupune existența unui drept subiectiv care a fost deturnat
de la scopul său. Printr-o analiză inversă a noțiunii putem rezuma că nu poate constituie abuz
exercitarea unui drept de către titularul său în cel mai profitabil mod fără a prejudicia alt subiect de
drept civil.
Așadar, drepturile subiective civile există și sunt exercitate într-o societate fiind
recunoscute și garantate de lege în acest scop, permițând titularilor realizarea propriilor interese
desigur, cu respectarea drepturilor și intereselor celorlalți subiecți.
Acest aspect presupune că exercițiul dreptului să respecte anumite limite, limite care au
fost teoretizate în principii.
Articolul 14 alineatul (1) cod civil prevede faptul că orice persoană fizică sau persoană
juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună credință în
acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri.
De asemenea, în lumina exigențelor constituționale, art. 53 din Constituție are menirea
de a stabili limite, de a impune anumite condiții, praguri de comportament autorităților care adoptă
acte normative, atunci când reglementează în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale1, iar
potrivit articolului 54 din Constituție cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii sunt obligați să-și
exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință, fără să încalce drepturile și
libertățile celorlalți.
Așadar, drepturile subiective civile există și sunt exercitate într-o societate, fiind
recunoscute și garantate de lege în acest scop permițând titularului lor realizarea propriilor interese,
desigur, cu respectarea drepturilor și intereselor celorlalti subiecți.
1
Ana Daniela Bobaru, critici cu privire la restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale Ale
cetățenilor români În perioada stării de urgență, analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu Seria științe
juridice, nr 2/2020, pag 57
 Odată cu premiera legislativă a reglementărilor introduse în Noul Cod civil cu privire la
abuzul de drept au fost conciliate opiniile diverse ce vizau această noțiune.
Doctrinari și specialiști ai dreptului au persistat în dezvoltarea noțiunii abuzului de drept,
dar, cu toate acestea, în lipsa unei definiții legale, autorii de drept au enunțat multiple variante ce
decurg din actuala reglementare articolului 15 cod civil și articolului 1353 Cod civil.
După cum putem observa legiuitorul nu definește abuzul de drept așa cum anunță în titlul
marginal ci, consacră un principiu al exercitării drepturilor civile dorind să se înțeleagă că
exercitarea unui drept subiectiv contrar acestui principiul al exercitării drepturilor civile constituie
abuz de drept.
Așa fiind, putem spune că abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil
în scopul de a vătămă sau a păgubi pe altul sau într-o manieră excesiv și nerezonabil contrar bunei
credințe2.
Tot cu privire la noțiunea abuzului de drept, într-o manieră similar, noțiunea este definită
ca reprezentând exercitarea drepturilor subiective civile prin depășirea limitelor acestora cu
reacredință, contrar ordinii publice și exigentelor care decurg din bunele moravuri, constituie o
conduita ilicită sau abuz de drept.3.
Teoria abuzului de drept este o construcție a doctrinei francize, iar atât în dreptul civil
francez cat și în dreptul altor state clarificarea noțiunea abuzului de drept și a regimului acesteaia
reprezintă subiect al unor ample dezbateri, dezbateri care decurg de la analiza punctelor
fundamentale ale apariției noțiunii, și anume, cum este definită dreptatea, ce presupune dreptul unui
subiect și care este distincția dintre drepturi și libertăți. 4
În literatura franceză, datorită caracterului imprecis al cuvântului drept au existat situații
în care unii autori susțineau aplicarea abuzului de drept cu privire la exercitarea inclusiv a
libertăților5.
Astfel că, de-a lungul timpului noțiunea de abuz de drept a fost utilizată inclusiv cu
privire la libertatea de exprimare, atrăgând critici pe măsură ce condițiile aplicării abuzuri într-o
astfel de cauză au fost într-atât de nedeterminate, încât s-a considerat că exercitarea libertăților în
sine nu putea fi catalogată nici legală nici ilegală.
În ciuda tuturor acestor dezbateri și încercări de a dezvolta aplicabilitatea noțiunea
abuzului de drept, limitele, drepturile cu privire la care se aplică, necesitatea reglementări noțiunii și
modalitățile de sancționare, s-a concluzionat faptul că teoria abuzului de drept ar trebui să-și
găsească aplicabilitatea numai atunci când obiectul abuzului (exercitarea unui drept) are un conținut
și o funcție suficient de precise pentru a fi considerată ca fiind legală pentru a se evita ca orice culpă
comisă să reprezinte un abuz care nu ar fi rezonabil.6
În urma eforturilor depuse de doctrina franceză cu scopul de a rafina noțiunea abuzului de
drept, criteriu bazat pe gradul de precizie al obiectului abuzului și anume al drepturilor vizate de
aplicabilitate noțiunii abuzului, a fost dificil de utilizat și nu a permis definirea unei frontiere care să
separe dreptul de libertate și în consecință abuzul de drept al dreptului comun de răspunderea civilă,

2
Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, 2013 Editura Hamangiu pagina 376
3
Liviu Pop, Tratat de drept civil, Obligațiile, vol. III, Raporturile obligaționale extracontractuale, București, 2020,
Editura Universul Juridic, pag. 254
4
TERRE, Despre noțiunea de drept și libertăți fundamentale, R Cabrillac Frisson-Roche și Revet, libertăți și drepturi
fundamentale, ed. VII, 2000, Dalloz, pag. 5
5
V.Roubier, Drepturi subiective și situații juridice, 1963, Dalloz, pag. 151 s., DABIN,Le droit subjective, pag. 268, s.
6
H.,L. și J. Mazeaud și Tunc, Tratat teoretic și practic de răspundere civilă. Ed. VI, or. 1, 1965, Montchrestien, nr. 549
concluzionând că fără îndoială, libertatea nu are un obiect suficient de precis pentru a constitui un
drept subiectiv în sensul tehnic al cuvântului.
Prin urmare, se impune prudență, în distingerea dintre drepturile subiective care pot face
obiectul teorie abuzului de drept și libertățile simple, iar odată cu această clarificare, urmează o a
doua, esențială pentru structurarea noțiunii abuzului de drept și anume, ce înțelegem prin drept
subiectiv civil.
Dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridicește garantat de a cere altora un anumit
comportament cât și măsura propriei conduite.7
Așadar, presupunând că titularul dreptului subiectiv a decis să îl exercite, ne punem
întrebarea: este acesta îndreptățiți să-și exercite dreptul subiectiv într-un mod discreționar ori în
exercițiul dreptului trebuie să se încadreze între anumite limite, astfel încât să nu fie vătămător
pentru altul?. Până la elaborarea actualului Cod civil, legea nu a dat în mod direct un răspuns la
această întrebare.8
Dreptul subiectiv civil a fost definit în dreptul francez ca o prerogativă individuală
recunoscută și sancționată de legea obiectivă care permite titularului său să facă, să pretindă sau să
interzică ceva în interes propriu sau uneori în interesul altora.9
Pentru a rămâne în sfera licitului, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credință
în limitele prevăzute de lege, precum și în cele care decurg din conținutul ordinii publice în toate
componentele sale și ale bunelor moravuri.
Concluzionând, putem afirma că atunci când titularul dreptului subiectiv abuzează de
drepturile sale acesta nu mai beneficiază de ocrotirea legii și nu o mai poate invoca.
Lămurit acest aspect, este necesar a fi dezbătut obiectul aplicării abuzului de drept. În
mod tradiționa,l s-a perpetuat ideea că anumite drepturi nu pot fi supuse abuzului de drept fiind
considerate drepturi absolute, marele civilist E.L. Josserand numindu-le drepturi necauzate,
enumerând printre acestea, dreptul pe care ascendenții îl aveau de a se opune căsătoriilor
descendenților lor sau dreptul de a consimți la căsătoria copiilor lor minori, dreptul de a revoca
testamentul etc.
Lista acestor drepturi care pot face obiectul abuzului de drept a fost una eterogenă și a
variat de la un autor la altul nefiind prezentat vreodată un criteriu adecvat relevant. Domeniul
acestor drepturi a fost redus constant, iar la acest declin a contribuit voința instanțelor de judecată și
politica legiuitorului.
În dreptul civil roman, drepturile subiective civile sunt împărțite în două mari categorii :
drepturi subiective civile absolute și drepturi subiective civile relative și ambele categorii, pot,, în
contexte date să fac obiectul abuzului de drept.
În literatura de specialitate nu am identificat un punct de vedere unitar cu privire la
definirea dreptului subiectiv civil.
Dreptul subiectiv civil a fost definit ca fiind posibilitatea subiectului activ de a pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar în caz de nevoie de a solicita concursul forței
coercitive a statului.10
În esență dreptul subiectiv civil este puterea unui subiect de drept consacrată juridic legal
sau altfel spus puterea individuală recunoscută și garantată de puterea publică.11 Ceea ce este
deosebit de important de reliefat este reprezentat de faptul că existența unui drept subiectiv nu poate
7
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. III, op. cit., pag. 254
8
Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, op. cit, pag. 273
9
Cornu și alții, Vocabular juridic, ed. VIII, 2007, PUF coll. Quadrige, Vo Theorie juridique
10
Gabriel Boroi Curs de drept civil Partea general, editura Hamangiu, 2012, pagina 56
11
Introducere în dreptul civil Ionela regine Diaconescu Pavel Vasilescu editura Hamangiu 2013 pagina 342
fi confundată cu exercițiul dreptului, așadar abuzul de drept intră în discuție la apariția ivirii
posibilității materializate.
De-a lungul timpului, au existat discuții cu privire la necesitatea abuzului și granițele
acestuia, motiv pentru care critici cu privire la particularismul abuzului de drept nu au încetat să
apară, unii autori refuzând să admite existența unei noțiuni specifice
Astfel pentru unii autori ceea ce practica și doctrina înțeleg prin abuz de drept este pur ș i
simplu răspunderea care poate decurge din conflictul existent între autorul prejudiciului care invocă
un drept și victim, prevalandu-se, de asemenea, de un drept susținând faptul că în orice dispută
juridică cu implicații civile fiecare subiect de drept civil și-ar revoca dreptul și astfel teoria
abuzului de drept nu ar mai face sens.
Autorul Planoil în Tratat elementar de drept civil a susținut faptul că teoria abuzului de
drept a fost ilogică, rămânând celebru pentru opinia sa, prin care aceasta considera faptul că dreptul
încetează acolo unde începe abuzul și nu poate exista o utilizare abuzivă a vreunui drept din motivul
incontestabil că unul și același act nu poate fi în același timp și în conformitate cu legea și contrar
legii.
Aceste critici au fost puternică respinse de autorul Josserand, și au reușit să atragă atenția
și altor autori precum J. Mazzeaud și a A. Tonc, fiind de asemenea criticate și nesusținute de către
aceștia.
S-a concluzionat, totuși, că răspunderea rezultată din abuz trebuie într-adevăr atașată prin
ipoteza unui act ilicit, unui act săvârșit fără drept, așadar exercitarea unui drept în sine este
indiscutabil (spre exemplu dreptul la proprietate) și poate da naștere unui comportament licit care
trebuie sancționat, fără ca sancțiunea sa aibă ca rezultat negarea dreptului în sine, ci doar modul în
care se exercită dreptul întrucât orice drept este limitat în conținutul său
Astfel că, și legiuitorul român a urmat această direcție dată de doctrina franceză și deși în
legislația anterioară nu au fost cuprinse dispoziții exprese cu privire la noțiunea abuzului de
drept ,actuala reglementare surprinde prin dorința de a înlătura aceste dubii și aduce claritate prin
intermediul art. 1353 și art. 15 cod civil.

Bibliografie:
1. Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, 2013 Editura
Hamangiu;
2. Liviu Pop, Tratat de drept civil, Obligațiile, vol. III, Raporturile obligaționale extracontractuale,
București, 2020, Editura Universul Juridic:
3. TERRE, Despre noțiunea de drept și libertăți fundamentale, R Cabrillac Frisson-Roche și Revet,
libertăți și drepturi fundamentale, ed. VII, 2000, Dalloz;
4. V.Roubier, Drepturi subiective și situații juridice, 1963, Dalloz, pag. 151 s., DABIN,Le droit
subjective;
5. H.,L. și J. Mazeaud și Tunc, Tratat teoretic și practic de răspundere civilă. Ed. VI, or. 1, 1965,
Montchrestien, nr. 549;
6. Cornu și alții, Vocabular juridic, ed. VIII, 2007, PUF coll. Quadrige, Vo Theorie juridique;
7. Gabriel Boroi Curs de drept civil Partea general, editura Hamangiu, 2012;
8. Ana Daniela Bobaru, critici cu privire la restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților
fundamentale Ale cetățenilor români În perioada stării de urgență, analele Universității Constantin
Brâncuși din Târgu Jiu Seria științe juridice, nr 2/2020.