ARMANO-VLAHII DIN

BALCAN Partea IX

POMPILIJU SFERA
Date de contact ale autorului

E-mail: pompiliju@gmail.com
Facebook: ilijasfera
Hristo Stoichkov Stoichkov

De origine aroman, biografie: Comunitatea Aromanilor din Dobrogea -

studiu de geografie umana

Hristo (nascut pe 8 febrrie 1966) a fost un fotbalist profesionist bulgar care

în prezent este comentator de fotbal. Un atacant prolific, considerat unul
dintre cei mai buni jucători ai generației sale și este considerat pe scară largă
cel mai mare fotbalist bulgar din toate timpurile. A fost subcampion pentru
FIFA World Player of the Year în 1992 și 1994 și a primit Balonul de Aur în
1994. În 2004, Stoichkov a fost numit de Pelé în lista FIFA 100 a celor mai
mari jucători din lume.

În 1990, s-a alăturat Barcelonei, unde a câștigat porecla spaniolă „El

Pistolero”

Stoichkov a fost membru al echipei naționale a Bulgariei care a terminat pe

locul patru la Cupa Mondială FIFA 1994. A fost golgheterul cu șase goluri și
a primit Cizma de Aur a Cupei Mondiale, fiind clasat al treilea cel mai bun
jucător la Cupa Mondială.

Stoichkov și-a început cariera de fotbalist jucând la clubul orașului natal

Maritsa Plovdiv la vârsta de 11 ani….
Sotirios Bulgaris

Sotir Bulgaris sau Voulgaris (1857 -1934), s-a nascut in Kalarites.

Fiind singurul copil care a supraviețuit într-o familie de 11 frați, a fost

instruit pentru a fi argintar de către tatăl său, el însuși bijutier. Când avea în
jur de 20 de ani, un incendiu devastator i-a determinat pe tatăl și fiul să se
mute pe insula Corfu și apoi în Napoli, Italia de Sud. În 1881, Sotirios s-a
mutat în cele din urmă la Roma și și-a schimbat numele în Sotirio Bulgari.
Acolo, el și-a deschis primul magazin în Via Sistina în 1884 și în 1905,
susținut de cei doi fii ai săi Giorgio și Costantino, l-a înlocuit cu faimosul
magazin din Via dei Condotti, care este încă locația lor actuală.,

Familia Voulgaris

Voulgaris, de asemenea transliterat ca Bulgaris, este un prenume grecesc

care înseamnă bulgar. Per Stefanos Voulgaris, care a tipărit în 2016 „Cronică
familiei Voulgaris” (din Corfu), o carte genealogică scrisă în Corfu, care
citează un testament al lui Stefanos Voulgaris din secolul al XV-lea,
susținând că părinții fondatori ai familiei au fost Ștefan Eleazar și Tervel,
care erau „regii ai Tribalilor”. În aceste cronici familiale autorul susține
rădăcinile regale bulgare și leagă rădăcinile „familiei Voulgaris cu a
Sfântului Spiridon din Corfu” de „popoarele barbare” de pe langa râul
Volga, care „s-au stabilit în cele din urmă în Moesia, lângă munții Haemus”.
La urma urmei, în evadarea sa către sud-vest, despotul sârb Stefan Lazarevic
(Stefan Eliazar- fiul lui Lazar Hrebeleanovici) a fost ales ca fondator al
familiei Bulgari din Corfu. Prin Peloponez, s-a îndreptat spre Morea și de
acolo s-a stabilit pe insula ionică fără otomani.

Autorul Stefanos Voulgaris a susținut că arborele genealogic este bine trasat

și că familia Voulgaris din Corfu nu are legătură cu familia Voulgaris a
fondatorului Bulgari, Sotirios Voulgaris.

Persoanele notabile cu numele de familie includ:

Din familia Voulgaris din Corfu, Nicolas Voulgaris (1634-după 1684),

teolog și medic grec
Chrisostomos Voulgaris , scriitor grec din secolul al XVII-lea, fratele celui
dintâi
Eugenios Voulgaris (1716–1806), educator ortodox grec și episcop ortodox
oriental
Stamatis Voulgaris (1774-1842),

Din familia Voulgaris din Epir

Sotirios Voulgaris (1857-1932), bijutier grec, fondator al companiei Bulgari

Din familia Voulgaris din Hydra

Dimitrios Voulgaris (1802–1878), revoluționar grec și prim-ministru al

Greciei
Petros Voulgaris (1884–1957), amiral grec și prim-ministru al Greciei

Alte persoane numite Voulgaris

Eleftherios Voulgaris (1836-1887), actor de scenă grec
Pantelis Voulgaris (născut în 1940), regizor și scenarist grec
Haralabos Voulgaris (n. C. 1975), jucător profesionist canadian

De origine aroman, bografie : Comunitatea Aromanilor din Dobrogea -

studiu de geografie umana
Alexis Macedonski

<<(1885, Bucureşti – 1971, Insulele Baleare)

Fiul cel mare al celebrului scriitor Alexandru Macedonski, Alexis a moștenit

capacitatea creatoare a tatălui, fiind educat încă din copilărie în direcția
artelor plastice. A plecat la studii în 1905 și a absolvit Academia de Belle
Arte din Florența. Lucrările sale sunt apreciate în țară de Nicolae Tonitza,
fiind cunoscut că maestrul era adesea reticent cu artiștii debutanți. A expus
la Cercul Artistic, dar şi la Salon. În 1929 organizează o expoziție postumă
fiului său, Soare Macedonski, decedat în 1928, la mai puțin de 19 ani.

Alexis este cunoscut pentru carac-terul său aventurier, o bună parte din
activitatea sa desfășurându-se peste granițe. Activitatea sa europeană apare
în presă până în 1943, când a expus la Madrid, după ce, în 1936 fusese
semnalată şi o expoziţie în insulele Baleare. Presa din România urmărea cu
interes colaborarea dintre pictor și cunoscutul regizor René Clair, precum
colaborarea acestora din 1927, de la Galeria Armand Drouant.

În România s-au păstrat deopotrivă puţine date, dar şi puţine lucrări ale
pictorului. Viaţa ca şi sfârşitul i-au fost marcate de multiple legende, printre
care şi cea că o perioadă a fost artist de casă al lui Franco și Mussolini.>>
Conacului blestemat din Rudna

<<Voi continua povestea conacelor banatene din dorinta ca istoria

arhitecturii banatene sa ramana consemnata in memoria noastra, in ciuda
indiferentei autoritatilor de a conserva cladirile de patrimoniu.

Astazi voi vorbi despre conacul Nicolici, din satul Rudna.

Satul Rudna apare mentionat in anul 1717 in cadrul recensământului cu 30

de case. In anul 1761, pe o harta militară apare mentiunea ca localitatea era
locuită de populatie sarba. Incepand cu anul 1783 aici s-au stabilit cateva
familii de germani, dar numărul lor a fost relativ mic. In preajma anului
1781, cand visteria imperiului austro-ungar se golise, iar inaltii functionari
austrieci s-au vazut pusi in situatia de a aduce bani, numeroase pamanturi au
fost scoase la vanzare.

Atunci, doi prieteni au decis sa cumpere domeniile satului Rudna si sa isi

duca viata impreuna pe doua mosii invecinate. Acestia erau: Teodor
Iancovici Mirievschi, înalt funcţionar al imperiului, şi Iovan Nicolici, un
bogat negustor din oraşul croat Osijek.

Fiecare din cei doi si-a jucat rolul in comunitatea locului: Mirievschi a fost
directorul scolilor sarbsti si romanesti din Banat. Pe cand ocupa functia de
ministru, de numele sau se leaga reforma învăţământului , fiind si autorul
unuia dintre primele manuale de pedagogie.

Rezultatele sale in invatamant au fost atat de apreciate, incat Ecaterina a II-a

la chemat in Rusia pentru a implementa o reformă a invatamantului si in
Imperiul tarist. In perioada cat acesta a locuit la Sankt Petersburg el a
devenit unul din cele mai importante personaje de la curtea tarului. De
aceasta perioada este legata editarea unui dicţionar in şase limbi , lucrare
care l-a facut cunoscut pana in America, dupa cum reiese din corespondenţa
sa personală purtată cu însuşi preşedintele american, George Washington.

Meritele sale au fost pretuite in Imperiul tarist, motiv pentru care fiul său a
fost numit, la 19 ani, general al armatei ţariste. Desi cumparase mosia de la
Rudna doar cu un an inainte de plecarea sa in Rusia, Mirievschi a decis să nu
se mai întoarcă acasa, lasand proprietatea în grija soacrei sale, Natalia
Socolovici.
Celalalt pesonaj, Ioan Nicolici, facea parte dintr-o familie cu pozitie sociala
importanta in zona Osijekului, care fusese împroprietărită încă de la sfârşitul
secolului al 17-lea cu domenii intinse de împăratul Leopold I. Iovan
Nicolicise se ocupase cu negoţul cu vite din care s-a si imbogatit de altfel,
reusind sa cumpere cel de-al doilea domeniu de la Rudna.

El si-a construit reşedinţa in imediata apropiere a conacului Iancovici care a

fost demolat după primul război mondial. Baronul de origine sarba, a primit,
în anul 1854, titlul de baron din partea împăratului Franz Iosif, ca răsplată
pentru faptul ca luptat de partea Habsburgilor în timpul revoluţiei de la 1848.
Acesta a fost casatorit cu Maria Iancovici, o rudă apropiată a lui Teodor
Iancovici de Mirievschi.

Dupa plecarea prietenului sau in Rusia, familia Nicolici a reuşit să preia in

mod abuziv si proprietatea acestuia, o data cu conacul in care locuia soacra
acestuia, Natalia Socolovici.

Scoasa cu forta din conac, aceasta i-ar fi blestemat pe cei din familia
Nicolici, „ca nici oasele în mormânt să nu le aibă odihnă”. Blestemul
Nataliei Socolovici pare sa fi urmarit destinul familiei Nicolici, deoarece, in
timpul primului razboi mondial, criptele familiei au fost profanate.

Iovan Nicolici a avut doi fii, Feodor si Mihail, dar asta nu l-a oprit sa-l
infieze pe Iovan Belici, care s-a căsătorit ulterior cu Elisabeta, fiica
cneazului Serbiei Miloş Obrenovici.

Feodor a fost însurat cu o balerină franţuzoaică pentru care făcuse o mare

pasiune si a scandalizat lumea buna, deoarece, la vremea respectivă, o
asemenea femeie era socotita de moravuri usoare. Dupa decesul parintilor,
in anul 1919, fiul lor a vandut proprietatea de la Rudna si a plecat definitiv
in Franţa.

Cand a lichidat mosia, nu mai exista decât conacul construit de Iancovici de

Mirievschisşi vechea capelă a familiei Nicolici. Acesta a vandut casa unui
avocat care a locuit in ea pana in 1946. Localnicii inca mai povestesc despre
fiica cneazului sârb Miloş Obrenovici, despre baronii Iancovici de
Mirievschi şi Iovan Nicolici si fiii acestuia.

S-au tesut intrigi, conflicte şi s-au aruncat blesteme. Baronii si odraslele lor
erau vazuti plimbandu-se pe uliţele satului cu bicicletele cu roţi inegale sau
facand plaja pe digul Timişului, în costume de baie. Faimoasa gradina
englezeasca din jurul conacului a tesut propria sa poveste prin frumusetea cu
care a fost realizata.

O data cu venirea comuniştilor, conacul a fost, pe rănd, "casă de

promenadă", subunitate de grăniceri şi sediu de CAP. Iar din vechea gradina,
nu au mai ramas decat cateva exemplare de copaci.>>
Mihailo Vitković

Mihailo (25 aug 1778 - Pesta 9 sept 1829), poet si avocet la Pesta.

S-a născut în Eger, oraș din Ungaria, într-o familie de preoti. Avea frații pe
Gavril și Jovan și o soră Ekaterina. Părintele Petar Vitković (1754-1808),
preot paroh al bisericii locale. Mama sa se numea Marija Glisic.

După ce a absolvit liceul și „filozofia” la Eger, a mers la Pest pentru a studia

dreptul. În 1801, după absolvirea licenței în drept, a devenit notar, iar în
1803 avocat.

A locuit și a lucrat în Pest ca avocat până la moartea sa în 1829. În 1807, a

fost ales membru al Parlamentului maghiar.

A fost apreciat în cercurile literare maghiare. A făcut prima încercare literară

în limba maghiară în 1804.

A intretinut o relație de prietenie cu arhimandritul și poetul Lukijan

Musicki (1777-1837).

A fost membru al Academiei Sarbe. În același timp, în 1825, a fost numit în

delegația care va crea Academia Maghiară de Științe. A fost apropiat de
contele Sechenyi și a devenit unul dintre primii membri ai Academiei
maghiare în 1827.

Din 1821 au apărut traducerile sale de cântece populare sârbești în limba

maghiară. De asemenea, a scris în maghiară discuții despre sârbi - limba,
religia, istoria, poezia lor.

A murit în 1829 si înmormântat în vechiul cimitir, iar mormântul său a fost

pierdut printre săpături.
Generalul Gheorghe Manu

<<George Manu (n. 26 iulie 1833, București - d. 16 mai 1911, București) a

fost un general și om de stat român, care a fost ministru de război în mai
multe guverne, respectiv a deținut funcția de Președinte al Consiliului de
Miniștri între 1889 și 1891.

A fost fiul fostului agă și caimacam al Valahiei Iancu Manu; mama sa, Ana
Ghica a fost o fiică a marelui ban Alexandru Ghica.

Manu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.

Studii, carieră
După studii militare în Prusia, la Potsdam, a devenit sublocotenent în armata
prusiană (1853). Întors în țară (1858), a fost însărcinat cu organizarea
artileriei române. Cu gradul de colonel, a fost ministru de război în
guvernele Dimitrie Ghica și Manolache Costache Epureanu (1869-1870). A
fost primar al Bucureștiului (1874-1877). Cu gradul de general, s-a distins în
războiul de independență, fiind primul român decorat cu Virtutea Militară
(1877), ordin înființat de Prințul Carol.

Comandant de divizie în războiul pentru independență, el este cel care a

obținut în februarie 1878 capitularea Vidinului.

După război a fost unul dintre fruntașii Partidului Conservator.

A fost inspector al artileriei până în 1888, ministru de război în guvernele

Teodor Rosetti și Lascăr Catargiu (1888-1889) și președinte al Camerei
Deputaților (1891-1895).>>

Probabil ca predecesori sai au arigin de la sud de dunare.

Vezi arti. unu si doi.

Hadži Nikola Živković

Nascut in Edesa (Voden) 1782.

Prmul arhitect din Belgrad

Nikola Živković cunoscut cu numele de Hadži Neimar (Hagi Constructor), a

venit la Belgrad la chemarea cneazului Miloš Obrenovic.

In calitate de designer, Hadži Neimar a fost printre altele, amintit pentru

două locuințe din Belgrad, conacul Prințesei Ljubica și conacul Prințului
Miloš din Topčider.

A fost casatorit cu Kostadinka Karakljer, o aromanca din Mogarevo, cu care

a avut cinci copii - patru fiice și o fica.

Un constructor perfecționist

Zivkovic a început imediat să-și justifice reputația arătând o meticulozitate și

o precizie excepționala în lucrarile sale. S-a creat rapid o legendă despre
faptul că lua fiecare cărămidă în mâini, o întorcea de mai multe ori, o bătea
cu un ciocan și îi verifica calitatea. El a fost de acord că numai materialele
de calitate ar trebui utilizate pentru instalații.

Aceleași criterii trebuiau îndeplinite și de oamenii cu care lucra. De fapt,

doar unul a reușit să îndeplinească standardele lui Haji Neimar. Mâna
dreaptă a fost Janja Mihailović, care, în calitate de manager de șantier, a
executat lucrările direct cu muncitorii săi la ordinul lui Živković.

Lucrari:

Teatrul numit “Đumrukana” a fost primul din Belgrad care a functionat

intre anii 1841 si 1842, in apropiere de “Savsko pristanište-Luka Beograd”.

Biserica Soborniceasca din Belgrad

Vechea biserica Sfantul Marcu din Belgrad

Cazumata Mare de la Belgrad

A murit la Belgrad in 1870.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Aleksandar Đ. Kostić

Aleksandar (19 mart. 1893 − 19 ian 1983), a fost unul dintre fondatorii, primii
profesori și decan (1936-1939) al Facultății de Medicină din Belgrad și
fondatorul Institutului de histologie și embriologie. Pe lângă Facultatea de
Medicină, a fost si fondatorul Facultății de Medicină Veterinară (1938) și a
Facultății de Farmacie (1939).

S-a căsătorit cu Smilja Kostić-Joksić, un profesor de pediatrie cu care a

avut pe fii Ivan și Vojislav Kostić, un celebru compozitor.

A fost in 1940, decorat de președintele francez,

În ciuda faptului că a fost ales decan pentru trei mandate, a fost expulzat de
două ori din facultate. Prima dată în 1941 din cauza refuzului de a coopera
cu autoritățile ocupante și a doua oară în 1952 de către administrația
comunistă de atunci de la facultate, când i sa interzis să-și ia rămas bun de la
studenți.

La sesiunea solemnă a Consiliului Științifico-Didactic al Facultății de

Medicină a Universității din Belgrad, în 2001, a fost luată o decizie de
abrogare a tuturor deciziilor, hotărârilor și ordinelor referitoare la prof. Univ.
Kostic și soția lui.

Astăzi la Belgrad se află o strada care ii poarta numele, paralelă cu strada

“Sarajevska”.
Jovan Dragašević

Jovan (Požarevac, 4 febr. 1836 - Niš, 1 iulie 1915), a fost geograf, istoric și
scriitor militar, șef al Statului Major General în 1877, profesor la Academia
Militară și la Marea Școală din Belgrad, precum și membru de onoare al
Academiei Regale Sârbe.

S-a născut la Požarevac pe 16 februarie 1836 (4 februarie conform

calendarului vechi). De aceea a semnat câteva lucrări cu „Braničevac”, în
orașul său natal. După terminarea școlii primare în orașul natal, s-a înscris la
școala primară din Belgrad în 1855. În același an, a intrat la Școala de
Artilerie, absolvind în 1860, când a fost avansat la gradul de locotenent de
artilerie.

La un an după absolvirea școlii (1861), a devenit profesor la aceeași școală

și va fi în această funcție, cu excepția micilor pauze, până în 1885. Timp de
23 de ani, Dragašević a predat geografie, istorie generală și militară,
stilistică, abilități de război, strategie și cosmografie. A predat geografia și
limba sârbă tânărului rege sârb Milan. Dragašavić a fost primul geograf
științific sârb care s-a ocupat sistematic de geografie ca știință în Serbia, în
special de geografie militară, pe care a considerat-o la baza strategiei. Pe
lângă Școala de Artilerie, ulterior Academia Militară, a fost și profesor la
Marea Școală din Belgrad unde a predat geografie comparată și etnografie.

După cum sa menționat deja, după ce a absolvit Școala de artilerie la 19

august 1860, a fost avansat la gradul de locotenent de infanterie. A fost
avansat la locotenent la 30 iulie 1862 și a devenit căpitan de clasa II la 1
ianuarie 1866. A trecut examenul pentru ofițer de stat major la 19 decembrie
1867 și în gradul de căpitan al clasei I a apărut la 1 ianuarie 1870. Cariera sa
a continuat în Marele Stat Major prin maior (1874), locotenent colonel
(1876) până la gradul de colonel obținut la 1 decembrie 1880.godine.
General-štabni pukovnik Dragašević je penzionisan je 27. aprila 1888.
doisprezece ani mai târziu (13 iulie 1900) a fost avansat la gradul de general
de onoare, cu dreptul de a purta uniforma de general. În timpul
bombardamentelor de la Belgrad din 1862.

Cadet fiind, Dragašević a început să scrie prima melodie „Rugăciune” în

1854. Cele mai semnificative lucrări literare ale sale sunt Poezii (1860 și
1869), Bătălia de la Negotino sau Moartea lui Ajduk-Veljkov (1861),
Povestiri adevărate (autobiografie prima parte, 1888), împărăteasa Jelena
(neterminată 1890) etc. El a fost cunoscut printre sârbi pentru lucrarea sa
„Jovan Kursula”.

Dragašević a fost membru al Societății de literatură sârbă din 1862, iar mai
târziu membru al Societății Academice Sârbe (1864) și al Academiei Regale
Sârbe (1869). A scris Principii de geografie militară, Stilistică militară 1 și 2,
Elocvență militară, Cosmetrie, Cronografie, Soldat pe martie, Ilirul Tropolje
(Peninsula Balcanică): studiu militar-politic, Harta etnografică a ținuturilor
sârbești și numeroase alte lucrări.

Jovan era căsătorit cu Milo și aveau trei fii în căsătorie: Borivoj, Gradimir și
Velibor. Velibor este cunoscut ca redactor al ziarului „Vojnički glasnik”.

Jovan Dragašević a murit în timpul Primului Război Mondial la Niš la 14

iulie 1915 (1 iulie, potrivit vechiului), unde a avut loc o slujbă funerară în
Catedrala locală. Cadavrul a fost transportat cu trenul la Belgrad, pentru a fi
inmormantat.
Nicolae Racottă

<(1872-1953)

Pentru istoria locală, cel mai important membru al familiei Racottă este
Nicolae Racottă (1872-1953).

Fiu al lui Vasile Racottă și al Ecaterinei Romanescu, Nicolae s-a căsătorit pe

17 iunie 1901 cu Maria Magdalena Bengescu (1884-1939), la conacul
moșiei Ștorobăneasa.

Au avut împreună trei copii: Vasile (1902-1954), Alexandru (1904-1970) și

Nicolae (1907-1955).

Nicolae Racottă s-a stabilit la conacul Ștorobăneasa în anul 1899, unde a

locuit până în martie 1949, când l-au ridicat comuniștii și i-au stabilit
domiciliul obligatoriu la Sibiu (unde a murit).

Inginer de comunicații, Nicolae Racottă își luase doctoratul la Oxford. A fost

de două ori prefectul județului Teleorman, „director în Ministerul
Comunicațiilor și s-a implicat în mod deosebit în viața localității
Ștorobăneasa, implicare ale cărei urme se mai văd și astăzi, datorită acestui
fapt fiind, poate, cel mai iubit de săteni” (Steluța Chefani-Pătrașcu, „Moșieri
teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere”).

Moșia Ștorobăneasa îi revine lui Nicolae Racottă în anul 1904, pe 23 martie,

ca moștenire, sora lui, Zoe, primind moșiile Ionești (Vâlcea), Budești
(Vâlcea), Moțăței (Dolj) și cele două case din București (de pe Strada Verde,
nr. 20 și 32).

Nicolae Racottă s-a implicat activ în administrarea moșiei, iar „Conacul

unde familia își petrecea cea mai mare parte din timp este mărit, i se ridică
un etaj, iar cele două corpuri se unesc. Aproape de conac este amenajat un
iaz pentru colectarea apei care inunda grădina de zarzavat, iar accesul se face
printr-o alee cu castani care se păstrează și azi. În fața conacului se
amenajează un frumos foișor, unde se lua cafeaua și se stă la taifas.”

Nicolae Racottă a ridicat în sat o școală spațioasă, urmând indicațiile

Ministrului Educației, Spiru Haret: „Pentru școală s-a prevăzut un sistem
modern de ventilație și apă curentă. Aceasta oferea condiții mai bune decât
unele dintre școlile de la oraș”.

Nicolae Racottă a trimis la studii, pe banii lui, cei mai buni copii din
localitate, „urmând ca aceștia, după terminarea studiilor, să revină în
localitate ca învățători”.

El a construit pentru localitate un sistem de canalizare și un castel de apă, de

la acesta, prin cădere liberă, alimentându-se cu apă întreaga localitate.>>
Tihomir Đorđević

Tihomir (Knjaževac, 19 febr. 1868 - Belgrad, 28 mai 1944), etnolog,

folclorist și istoric cultural, profesor la Universitatea din Belgrad.

S-a născut într-o familie patriarhală. Părintele Raja a slujit ca preot în

Brestovac și Lužan lângă Aleksinac. A absolvit secția istorico-filologică a
Marii Școli din Belgrad, apoi a studiat la Viena și Munchen, unde și-a luat
doctoratul în 1902.

El a fost primul care a sistematizat și realizat o clasificare generală a

dansurilor populare și a oferit puncte de vedere teoretice și istorice despre
ele.
A publicat tratatul și clasificarea dansurilor populare în cartea „Srpske
narodne igre” (ca a noua carte a colecției etnografice sârbești din 1907). Este
o lucrare inedita în studiul dansurilor populare în sensul cel mai larg al
cuvântului. Până la publicarea acestei lucrări, nu a publicat niciun articol în
edițiile Academiei Regale de Științe Sârbe din Belgrad și abia după
publicarea ei a stabilit un contact mai strâns cu academia, pe care altfel o
respecta foarte mult.

Deși nu era antropolog, a fost primul om de știință din țara care a subliniat în
mod explicit importanța paleoantropologiei pentru istorie și etnologie. În
1908, prin lucrarea Cimitirul necunoscut din Žagubica, el a arătat că vechile
cimitire, necropolele, sunt sursa datelor primare pentru multe științe. În
carte, Djordjevic subliniază că datele, care sunt obținute prin studierea
scheletelor și bunurilor funerare, sunt practic singura sursă de elemente
despre structura, aspectul și modul de viață al oamenilor într-o anumită
perioadă a trecutului.

A fost ales membru corespondent al Academiei Regale Sârbe la 19 februarie

1921.

Lucrarile cele mai importante:

Din Serbia cneazukui Miloš, vol. I si I, 1922-1924

Tiganii din Serbia, lucrare de dctorat
Viața oamenilor noștri, I-X
Ortansa Capra

<S-a nascut pe 25 iunie 1911, la Alexandria. A fost ultimul copil venit pe

lume in familia lui Gheorghe si a Aretinei Noica. Versoara primara cu
Constantin Noica – varul Dinu, cum si-l aminteste, cu drag –, doamna
Ortansa este cea mai longeviva membra a neamului Noica. Maine
aniverseaza centenarul.

"Din 100 de ani de viata, doar 10 am fost stapana pe ceva al meu. Pe casa
mea, pe locul meu. In rest, am trait pe la altii. E cel mai mare regret al meu",
marturiseste batrana. Mangaiata de razele soarelui in cerdacul casei din
Ocnita, judetul Valcea, Ortansa Capra (familie se aromani) traieste
inconjurata de flori. E sanatoasa tun si-i suparata nu-mai pe pacatoasele de
picioare, care n-o mai ajuta aproape deloc. Isi amin-teste de toti ai ei,
neamuri de san-g-e, care s-au dus din lumea asta rand pe rand si ofteaza cu
ochii in la-crimi. "100 de ani sunt ani multi. Prea multi..."

S-a casatorit in 1932 cu Nicolae Capra, un farmacist care locuia pe aceeasi

strada cu ea. "Am tot ras de el zicandu-i ca m-a luat pe mine ca sa nu mai
caute mai departe. Eram la pa-tru case departare", zambeste batrana. A avut
un baiat si o fata care, cos---marul oricarui parinte, s-au prapadit inaintea ei.
Alaturi de Nicolae a construit o casa pe mosia lui de la Viisoara, in
Teleorman, dar n-au apucat sa se bucure de ea decat pana in 1949. "Pe 1
martie 1949, seara, cineva l-a anuntat pe sotul meu ca sunt nis--te masini
suspecte in sat si i-a spus ca ar fi bine sa nu doarma acasa. Asa ca l-am fortat
sa plece in sat, la niste fini de-ai nostri. Pe 2, dimineata, au ve-nit comunistii
si ne-au luat pe toti cei care eram in gospodarie – eu cu copiii, o cumnata, un
cumnat si co-piii lor – in total, noua persoane. Ne-au plimbat trei zile cu
bou-vagonul si n-am stiut unde ne duc. Ne era frica sa nu ne trimita in
Siberia. Dar ne-au dus intai la Turnu Magurele si apoi la Curtea de Arges.
Nu ne-au lasat sa lu-am de acasa decat hainele de pe noi si un alt rand de
schimburi intr-un sac. Atat. Pe barbatul meu l-au scos noaptea oamenii din
sat si l-au dus peste camp", isi aminteste centenara.

Nicolae Capra s-a ascuns timp de zece ani. A umblat din Bucuresti pana in
Ardeal si a muncit cu ziua, ca sa se poata intretine. A aflat insa unde ii
fusesera dusi sotia si copiii si venea, periodic, la Curtea de Arges sa-i vada.
"Noi n-aveam voie sa parasim domiciliul impus. Dar el venea destul de des."
In primul an, toti cei noua membri ai familiei Capra deportati la Curtea de
Arges au dormit intr-o singura camera cu doua paturi. "Cumnata mea mai
dormea pe masa, iar copiii se speriau noaptea de ea", povesteste, zambind
amintirii, centenara. Pentru ca nu avea voie sa fie angajata, in perioada
domiciliului fortat, Ortansa Capra a lucrat cu ziua la cules de fructe. "Era de
munca de vara pana toamna tarziu. Iarna tricotam pulovere sau faceam
sapun. Eu am fost o femeie foarte curioasa. Si invatasem de la femeia care
ne facea sapun acasa cum se face. Si faceam sapun foarte bun. Dar eram
tanara si cu tineretea razbeai. Le luam pe toate mai in gluma, mai in serios si
petreceam zilele. Noptile ni le petreceam jucand poker", rade cu pofta
centenara. "Era jocul cel mai la moda atunci si jucam pana dimineata, cand
ne duceam la munca."

Timp de 15 ani n-au avut dreptul nici macar la cartela de paine. Salvarea le-a
venit, culmea, de la un comunist convins – unul dintre profesorii lui Radu,
fiul Ortansei Capra, care il indragise pe baiat atat de mult, incat in fiecare an
ii daruia cartela lui de paine. Si baritonul Petre Stefanescu Goanga i-a fost
sprijin Ortansei Capra in perioada petrecuta la Curtea de Arges. El si familia
sa au gazduit-o, iar centenara isi aminteste ca in fiecare an, de Inviere,
baritonul mergea la catedrala din oras si canta "Hristos a Inviat din morti".
Tot la Arges l-a cunoscut si pe instructorul de schi al Regelui Mihai. "El
fusese, saracu’, arestat si trimis cu domiciliul fortat intamplator. Era ve-nit la
tara la unchi-su si comunistii au venit sa-l ia pe ala si l-au luat si pe el. Era
un om tare bun si foarte citit. Ca sa se intretina, dadea lectii de pian."
"Intotdeauna am avut prieteni. Poate am avut si dusmani, nu stiu, dar eu am
iubit oamenii", mar-tu-ri-seste batrana.

Cand perioada de domiciliu fortat s-a incheiat, Ortansa si-a urmat sotul, care
fusese angajat ca farmacist la Horezu. "Nu aveam casa acolo. Aveam doar
un pat in spatele rafturilor cu medicamente, unde dor-meam. Atat."
Din cauza "originii nesanatoase", sin-gura scoala care l-a primit pe ba-ia--tul
Ortansei – Radu – a fost Scoala Tehnica de Industrializare a Lemnului. Din
acelasi motiv, desi reusise sa in--tre la Facultate de Geografie din Bu-curesti
in 1955, a fost exmatriculat trei ani mai tarziu. "Dar tot raul spre bine",
spune mama. "Din acel li-ceu a iesit cu diploma de forestier, care l-a ajutat
sa se angajeze la Fabrica de Cherestea din Brezoi."

"Dupa ce sotul meu a iesit la pensie, am stat pe la cumnati, veri, ma-tusi... Pe

unde puteam si ne primeau. Noi nu mai aveam nimic al nostru. Dupa ce a
murit el, am ramas cu Radu (n.r. – fiul) si cu nora mea." Una dintre cele mai
negre amintiri pe care le are sunt legate de baiatul care i s-a stins din viata in
2008. Erau impreuna in casa, iar apartamentul a luat foc de la un scurtcircuit.
Ea a reusit sa se salveze, dar el a murit intoxicat cu fum.

Cand isi aminteste despre Constantin Noica, Ortansei i se lumineaza ochii.

"Am copilarit impreuna. Ve-nea foarte des pe la noi, pentru ca aveam o curte
foarte mare. Dupa ce ne-au mu-tat cu domiciliul fortat, il ve-deam pe Dinu
in fiecare an la Curtea de Ar-ges, de Sf. Constantin si Elena. Aveam acolo o
verisoara care se numea Constanta si ii sar-ba-to-ream pe amandoi. L-am
iubit foarte mult pe Dinu. De fapt, noi ne-am avut tare bine toti verii intre
noi. Am fost 32 de veri primari. Ultima data l-am vazut la nunta unei
nepoate, in Bucuresti, in ’69 sau ’70." Inmormantarea lui Constantin Noica
de la Pal-tinis, pe 6 decembrie 1987, i-a lasat o impresie adanca: "Atata
lume... De peste tot. Atatia tineri care aruncau cu flori si cu cartile lui...".
Generatiile de astazi o intristeaza pe Ortansa Ca-pra. "Tinerii de acum nu
mai sunt nici asa de cititi, nici atat de educati. Altfel erau crescuti copiii pe
vremuri. Acum, isi bat joc de ei, de viata, de tot..."

Casa de la Viisoara, confiscata de co-munisti, singurul loc unde Ortansa

Capra s-a simtit stapana, e acum o gramada de moloz. "N-am mai
recu-pe-rat nimic din ea", spune centenara. Dintr-un colt al cerdacului,
Madalina, nepoata Ortansei, ridica insa un bat subtire – "Uite, maie! Asta e
din ca-sa de la Viisoara. L-am adus ca amintire", ii arata ea, iar batranei i se
umplu ochii de lacrimi. "Casa era din paianta, iar betele astea erau folosite
pentru a intari peretii", explica Madalina.>>
Konstantin Hadija

Konstantin, politician sârb care a fost secretar al lui Miloš Obrenović I,

prințul Serbiei.

S-a născut la Zemun, fiul mai mic al lui Josif Hadija, fratele său mai mare s-
a numit Josif. Bunicul său Konstantin Hadija (născut în 1755), un grec, s-a
mutat la Zemun în 1800, din orașul Melnik (în Bulgaria), și deținea o
meserie de aur. Bunica sa paternă era Franciska Kracajzen (evreica din
Bratislava) fiica unui proprietar de fabrică de bere din Zrenjanin. Fabrica de
bere a fost apoi deținută de bunicul său Konstantin. Unchii săi paterni erau
Panajot și Konstantin (Kosta) și mătușile Rozina, Terezija, Jelisaveta și
Marija.

Vărul său patern era Obrad Konstantinović, un voievod (comandant

militar) din Jadar și socrul prințesei Anka Obrenović.

S-a căsătorit cu Jelena Obrenović, fiica lui Jevrem Obrenović. Au avut un

fiu Miloš, numit după Prinț..

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Sfanta Treime din Zemun

Este închinata Sfintei Treimi. Construcția sa a început în 1842, pe fundațiile

lăcașului de cul anterior.

Acesta este situat în Gornja Varoš, prima suburbie din Zemun, care a fost
fondată în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Biserica de dimensiuni
mai mici a fost construită pe locul unui fost lăcaș de cult modest. Locuitorii
din Orașul de Sus de atunci au un mare merit pentru construirea acestei
biserici ortodoxe, care timp de zeci de ani au încercat insistent să ofere
fonduri și să obțină consimțământul autorităților și administrației austriece
de atunci, care au încercat în toate modurile să împiedice construirea
biserică. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-
lea, populația ortodoxa din Gornja Varoš a depășit numărul de 1300 de
locuitori și au putut finanța singuri costurile de construire și susținere a
preoților.

Biserica a fost construită în stil baroc conform planurilor lui Josef Felber și
sfințită în 1842 și a fost renovată în 1992. Pictura iconostasului a fost
încredințată pictorului academic din Zemun Živojin Petrović, fiul fierarului
Jovan, care a efectuat lucrări meșteșugărești pentru Serbia insurgentă.
Anumite obiecte de cult au fost păstrate în templu, printre care se numără
drapelele breslei fermierilor și ale zidarilor și ale tâmplarilor. Ca parte a
bisericii în 1799. a fost fondată școala sârbească. Clădirea sa de la parter din
1872 este acum folosită de Școala Elementară pentru Adulți. Biserica are cel
mai frumos port decorat din Zemun.

Protopopul acestei biserici a fost Dimitrije Ruvarac (fratele lui Ilarion

Ruvarac), până în 1902, când s-a mutat la Sremske Karlovce. A fost renovat
în 1938.

Arhitectural, biserica este proiectată ca o clădire cu o singură navă, cu o

boltă semicirculară întărită cu 4 arcade. Absida este semicirculară, boltită cu
un sfert de calotă întărită cu două arcuri jumătate, sprijinită pe arcul de capăt
al bolții. A fost construit în stil baroc, cu elemente de clasicism. Un turn-
clopotniță cu două etaje. Colțurile clopotniței sunt întărite cu pilaștri și
arcade în jurul ferestrelor.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica „Sf. Dimitrie” din Călmățui

<<Denumită și Biserica „Sf. Gheorghe” din Călmățui (după hramul vechi),

este o biserică ortodoxă din satul Călmățui (comuna Grivița, județul Galați).
Ea a fost construită în secolul al XIX-lea, fiind finalizată în anul 1865.
Lăcașul de cult l-a avut inițial ca ocrotitor pe Sf. Gheorghe, dar ulterior
hramul a fost schimbat în cel al Sf. Dimitrie (după numele lui Dimitrie
Anastasiu).

Biserica „Sf. Dimitrie” din Călmățui a fost inclusă pe Lista monumentelor

istorice din anul 2015 din județul Galați la numărul 182, având codul de
clasificare GL-II-m-B-03077. Pe această listă, lăcașul de cult este denumit
Biserica „Sf. Gheorghe” din Călmățui, după hramul inițial al bisericii.
Biserica ar fi fost construită în anul 1809 și refăcută în perioada 1862-1865.
De asemenea, Conacul Tache Anastasiu din Călmățui, construit la
sfârșitul secolului al XIX-lea lângă biserica „Sf. Gheorghe”, este inclus pe
aceeași listă a monumentelor istorice, cu codul GL-II-m-B-03076.

Istoric
Potrivit istoricului Nicolae Stoicescu, Biserica „Sf. Gheorghe” din Călmățui
ar fi fost construită înaintea anului 1809, ea apărând pe o catagrafie din acel
an. Ea ar fi fost refăcută de căminarul Alexe Anastasiu (1801-1868),
proprietar al moșiei Brehoaia, în perioada 1862-1865.

După alte surse, Biserica „Sf. Gheorghe” ar fi fost clădită de căminarul

Alexe Anastasiu în jurul anului 1830. Nu se cunosc cu exactitate anii
construirii bisericii, dar se știe că aceasta a fost finalizată la 30 august 1865.
Biserica l-a avut inițial ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

În interiorul bisericii se află chipul pictat al ctitorului Alexe Anastasiu,

deasupra căruia se află următoarea inscripție în limba română cu caractere
chirilice: „Fondatorul acistui sint lăcașu, înălțatu în onorea martirului
Georgie, în satul Brehoe, di către proprietarul moșie, Alexi Anastasiu
Jevalexi, di națiune elinu, din Ipiru, districtul Zagora, satul Capisova,
avăndu etatia 64 ani cănd a termenat edificiul, dumiciliatu în acistu
Principatu a Moldavei din anul 1826 mai 16, la urbia Tecuci. Terminarea
s-a făcutu la 30 a lunii augustu, anul 1865, în zilile Măriei Sale Alisandru
Ion I, Domnitorul Romănilor”.
Deasupra intrării în biserică se află o placă cu următoarea inscripție bilingvă
eleno-română:

„Γεωργίω Μεγαλομάρτυρι ανήγειρε τον ναόν τόνδε Αλέξιος Αναστασίου

Ζαβαλέξη ο εκ Καπεσόβου του Ζαγορίου της Ηπείρου
Santului Gheorghie marele martiru i sau inaltatu acestu templu de catre
Alessie Anastasiu Zavalessi din orasiului Capesovo din Zacorio in Epir.”
Partea elenă a inscripției poate fi tradusă astfel: „"Acest templu, închinat
Sf. Mare Mucenic Gheorghe, a fost înălțat de Alexios Anastasiou
Zavalexi, originar din Kapesovo din Zagori, Epi"”.

Satul a purtat inițial numele de Brehoaia, după numele unui alt vechi
proprietar pe nume Brehoiu. Alexie Anastasiu Jevalexi a cumpărat această
moșie, după unele surse, de la un anume Leon Vasiliu care era din târgul
Nicorești. După 1865, denumirea satului a fost schimbată în Călmățui, după
pârâul Călmățui (afluent al Siretului) ce curgea prin apropiere.

În anul 1868, după moartea ctitorului, întreaga moșie a revenit nepotului său,
Dimitrie (Tache) Petre Anastasiu (1836-1900), de profesie jurist. Acesta a
fost o importantă personalitate a epocii, îndeplinind demnități publice cum ar
fi cea de prefect al județului Tecuci (1877-1878, 1881-1891), precum și cele
de deputat și senator.

În articolul „Pașa de Tecuci”, publicat la 4 iulie 1884 în ziarul Vocea

Covurluiului, gazetarul A. Radu elogia personalitatea lui Tache Anastasiu,
care a realizat atâtea lucruri într-un timp scurt. Ziaristul enumera astfel
realizările prefectului: „a început și terminat lucrările la șoselele din Tecuci,
a terminat anul trecut o frumoasă clădire pentru școala de băieți nr. 1, acum
se ridică un nou local pentru școala de băieți pe locul dăruit de D. Tache
Anastasiu, localul școlii de fete nr. 1 se ridică acum, palatul justiției cu o sală
mare pentru Curtea de jurați s-a terminat acum doi ani, palatul Primăriei cu
etajul de sus pentru primirea oaspeților este terminat, un teatru frumos s-a
ridicat în Tecuci care servește și ca hală pentru expoziție, un turn de
observație, iar comunele rurale le-a dotat cu localuri de școală”.

Boierul Dimitrie P. Anastasiu a murit în anul 1900. Prin testamentul său,

întocmit la 27 decembrie 1897, el și-a lăsat întreaga avere Academiei
Române. Înaltul for cultural al României a înființat Fundația Tache
Anastasiu, prin care a înființat o școală primară în conacul din Călmățui și o
școală agricolă (Școala de Agricultură a Academiei) la conacul din
Țigănești. Lângă conacul din Călmățui au fost construite și alte anexe care
vor fi utilizate drept internat pentru copiii care nu erau din sat. Orice copil
care era bun la învățătură urma să fie ajutat financiar și îndrumat spre școli
universitare.

De asemenea, Academia Română trebuia să se îngrijească și de biserica din

Călmățui, ocupându-se de achiziționarea și păstrarea celor necesare
desfășurării activității religioase, precum și de plata salariilor preoților,
cântăreților și a paracliserului. Prin testament, Tache Anastasiu cerea ca
hramul bisericii să fie schimbat, fiind ales ca ocrotitor Sfântul Mare Mucenic
Dimitrie. În fiecare an, de sărbătoarea hramului, urma să se facă o slujbă de
pomenire a binefăcătorului și familiei sale.

De asemenea, soția lui Dimitrie P. Anastasiu, Elena (fiica Elenei și a lui Ioan
Roșu din Focșani), a efectuat acțiuni cu caracter filantropic. A împărțit
familiilor sărmane ajutoare bănești înaintea Crăciunului și a Paștelui, a
înzestrat cu bani mai multe fete sărace din Tecuciului, a acordat burse pentru
ajutorul mai multor eleve spre continuarea studiilor. Ea a continuat acțiunile
de binefacere și după moartea soțului, pentru care Academia Română i-a
acordat în anul 1910 „Medalia de Aur”.

La sud-vest de clădirea bisericii se află un turn-clopotniță cu un etaj.

Arhitectură și iconografie
Biserica „Sf. Dimitrie” din Călmățui este construită din cărămidă, având
formă de cruce și cu două turle octogonale (una deasupra pronaosului și alta
deasupra naosului). Absidele laterale au formă pentagonală. Pardoseala
bisericii se află la 0,45 m sub nivelul suprafeței solului.

Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în patru încăperi: pridvor,

pronaos, naos și altar. În biserică se intră printr-o tindă joasă, de dimensiuni
reduse. Naosul este despărțit de altar printr-o catapeteasmă din lemn
sculptat.

Pereții interiori ai bisericii au fost pictați înainte de 1880 de un zugrav

necunoscut. Pe bolta naosului este reprezentat Iisus Pantocrator, iar în cele
patru colțuri sunt reprezentați cei patru evangheliști. Pe bolta altarului sunt
pictate Încoronarea Maicii Domnului și Sf. Treime. Pe pereții altarului sunt
pictați de la dreapta la stânga Sf. Alexandru, Sf. Iacob, Sfinții Trei Ierarhi
(Grigore Bogoslovul, Ion Gură de Aur și Vasile cel Mare), Sf. Nicolae, Sf.
Spiridon, Sf. Antonie, Sf. Atanasie, Sf. Modest, Sf. Ioan cel Milostiv și un
sfânt necunoscut.

În clopotniță se află un clopot mare turnat în 1853 la Brașov de un meșter

sas, după cum arată următoarea inscripție: „Gegossen von Albert
Gottschling in Kronstadt 1853”.

Morminte în curtea bisericii

În spatele altarului se află mormântul căminăresei Safta Anastasiu (1817-
1846), pe care se află o lespede funerară cu următoarea inscripție în limba
română cu caractere chirilice:

„(...) Sub această peatră veșnic odihnește caminareas(a) Safta Anastasiu

născută Tociu (?) sevărșită din vieață la april 1846 în vărstă de douăzeci și
optu de ani și jumătate, trecătoriul pe aice să zică Domnul so erte că și el e
muritoriu.”
În semn de recunoștință față de donatorul Tache Anastasiu, Academia
Română a construit în curtea bisericii, în partea de nord, un cavou din
marmură albă și o cruce neagră din marmură neagră de Carrara cu o înălțime
de 4,50 m. Pe crucea neagră se află o inscripție simplă: „TACHE P.
ANASTASSIV 1836-1900”.>>
Biserica Sfantul proroc Eremia din Začula

Familia Kurtvic este de origine aromana: Biografie: O cincarima de D-r D.

J. POPOVIC

A fost finanțata de Vaso Kurtović din Začula, un emigrant în Argentina.

Potrivit lui Dubravko Kurtović din Trebinje, în jurul anului 1930, Vaso și-a
exprimat dorința de a ridica o biserica în Pădurea Trebinje. Prima data a vrut
sa ridice o scoala in Hum, dar au renunțat și au decis sa cpntruiasca o
biserică. Fratele lui Vasa, Gligo Kurtović, a mers la Cetinje, din Regatul
Iugoslaviei, pentru a cere permisiunea de a construi o biserică. Permisul a
fost semnat de bannul Petar Ivanišević astfel a inceput zidirea biserici in
1936, principalul antreprenor a fost Ivo Skaramuca din Ravno, în timp ce
iconostasul a fost realizat de Radovan Vitković. Biserica a fost construită
timp de trei ani, iar sfințirea sa facut pe 14 mai 1939. Fiul lui Glig, Četko
Kurtović, a avut grijă în continuare de biserică. Construcția bisericii s-a
ridicat la aproximativ 320.000 de dinari, ceea ce era valoarea a aproximativ
320 de boi în acea perioadă.

Cimitirul Začulansko este situat la sud de sat. Este, o necropolă medievală.

În ea, istoricul de artă bosniac Šefik Bešlagić a înregistrat până la 74 de
pietre funerare (stećak), dintre care 14 au fost decorate cu scene de turnee,
călăreți, cruci antropomorfe etc. În plus față de pietrele funerare (denumite
popular „morminte grecești sau cimitire grecești”), există și două movile de
înmormântare din piatră sau tumuli în necropolă. Ljubo Sparavalo afirmă că
sunt la aproximativ 25 m distanță. Diametrul bazei este de aproximativ 15
m, iar înălțimea de aproximativ 2,5 m. Privind la centrele lor, grămezile sunt
situate pe diagonala sud-est-nord-vest. Pe fiecare grămadă sunt două pietre
funerare. Pe partea de vest a movilei de sud-est, pot fi văzute ruinele unei
mici biserici. Dimensiunile sale interne nu depășesc 3,50 X 1,80 m, iar
pereții au o grosime de până la 1 metru. Este construit fără tencuială, cu un
perete lateral lat. La un metru vest de această biserică, încep rânduri de
pietre funerare stećak

În afara cimitirului, la sud-est de acesta, sunt rămășițele unei alte biserici.

Este construit din piatră sculptată, din nou fără mortar. Dimensiunile sale
interne sunt: 5,30 m lungime și 3,10 m lățime. Pereții au o lățime de până la
1 m. Cu exteriorul zidului de vest, unde se aflau ușile bisericii, lângă colțul
sudic cărămidat o coloană prismatică de piatră. Se crede că această biserică
este mai tânără decât cea din cimitir și că legenda spune că a fost construită
de o văduvă pentru fiul ei ucis.

Legenda spune că din cauza unui blstem biserica nu a fast finalizată, un

fulger ar fi lovit biserica care a fost complet distrusă, iar cheia ușii bisericii
aruncată, chiar până la dealul Vlaštica.

Satele Začula și Začuljani au fost menționate pentru prima dată în 1335.

Ljubo Sparavalo relatează rezultatele cercetărilor arhivistice ale istoricului
Mihailo Dinić.

La nord deasupra satului, se ridică un deal numit Gradina, cu un terasament

eliptic, cu dimensiuni de 20 X 15 m. Fragmente de ceramică preistorică au
fost găsite acolo. La nord-estul satului se află situl Gradac, cu resturi slabe
de ziduri și ceramică. Deasupra câmpurilor Prašno și Šćenica se află
Kurtović grad (orasl) cu unele fragmente de ceramică, în timp ce Stanić grad
(aproximativ 2,5 km nord-vest de sat) este mult mai bine conservat, cu un
trotuar vizibil și fragmente de ceramica. Castelul Jelovča este situat la 500 m
nord-est de sat, dar nu există descoperiri preistorice .
Dimitrie Gerota

<<S-a născut pe 17 iulie 1867 la Craiova, fiul lui Constantin Gerota, preot
aromân stabilit în Bănie. (Despre originile aromâne ale lui Dimitrie Gerota,
scrie și Nicolae Iorga și amintea și scriitorul Mihail Bunea).

Dimitrie Gerota va absolvi în 1892 Facultatea de Medicină din București

după care va pleca în Franta și Germania pentru a-și continua studiile. La
întoarcerea în țară, va practica medicina, în paralel fiind și cadru didactic.
Predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl
are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului
de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, a fost rodul
învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții.

Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura

chiar și o bursă. (mai multe despre acest subiect aici)

Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare

și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice,
cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său
se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel
dintâi radiolog român, iar în orice tratat de urologie contemporan fascia este
denumita drept fascia Gerota .

DIMTRIE GEROTA (1867 – 1939)

Profesor doctor (chirurg), Membru al Academiei Române.

Membru al Senatului Legionar

Senator al Universităţii Bucureşti (1918-1919).

Docent universitar în anul 1900

A creat Institutul de Chirurgie Dimitrie Gerota în anul 1908.

Parlamentar pe listele Partidului Totul Pentru Ţară în dec. 1937.>>

Conacul Manu

<<A fost construit la sfârșitul secolului al XIX-lea fiind parte a moșiei

generalului George Manu din localitatea Scrioaștea. Moșia generalului
George Manu era formată din satele Măldăieni, Scrioaștea și Papa, având o
întindere de 2.332 de ha, din care 150 ha de pădure și 70 ha islaz. Școala și
Primăria i se datorează lui Manu.

Gheorghe Manu sau George Manu s-a născut la 26 iulie 1833 în București
și a murit la 16 mai 1911, București. A fost general și om de stat român, care
a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri între 1889 și 1891.

Gheorghe Manu era fiul fostului caimacam al Munteniei, Ioan Manu și al

Anei, fiica Marelui Ban Alexandru Ghica. La 14 ani este înscris la Școala de
cadeți din Postdam, iar după absolvire, guvernul român i-a permis să rămână
cu gradul de locotenent în armata prusiană pentru a se specializa. A urmat în
perioada 1850-1853 Școala militară din Berlin, iar între 1854-1856 Școala
specială de artilerie, tot din Berlin.

În 1853, Manu a devenit sublocotenent, în 1858 locotenent, căpitan în 1859,

maior în 1860, locotenent-colonel în 1864, general de brigadă în 1877,
general de divizie în 1906.

A fost profesor pentru artilerie la Școala militară de ofițeri din București

între 1859-1860, apoi comandant al bateriei de artilerie călăreață din primul
divizion de artilerie din Țara Românească în 1860.

Între 1860-1864, Manu a fost comandant al divizionului 2 din primul

regiment de artilerie din Țara Românească, apoi comandant al primului
regiment de artilerie din Țara Românească între 1864-1869, ministru de
război între 1859-1870, 1888-1889 și 1904-1907, comandantul Diviziei 4
infanterie în 1877, comandantul artileriei Armatei de operații între 1877-
1878, inspector general al artileriei în 1878 și între 1881-1883 și
comandantul Diviziei 3 infanterie în 1881.

În afara funcțiilor militare, el a avut și funcții politice. Astfel, între 1874-

1877, Gheorghe Manu a fost primar general al orașului București, între
1888-1889 și 1892-1895 a fost vicepreședinte și președinte al Adunării
Deputaților, între 1889-1901 a fost președinte al Consiliului de miniștri și
ministru de interne, în 1891 a fost ministru al domeniilor publice,
comerțului, agriculturii și industriei, între 1889-1900 a fost ministru de
finanțe și în anul 1900 a fost ministru de interne.

Generalul Manu a crescut de la 4 la 8 regimentele de artilerie românești, a

contribuit la înființarea artileriei de munte și a celei teritoriale, a înzestrat
armata cu tunuri de calibru 75 mm și de calibru 87 mm, ambele de model
1880.

A fost membru fondator al Societății Geografice din România, fiind

vicepreședinte și, ulterior, președinte al comitetului director timp de treizeci
și șase de ani. De asemenea, s-a preocupat susținut de realizarea Marelui
dicționar geografic al României.

Însă a fost și președinte al Adunării Deputaților, între 26 februarie 1892 și 24

octombrie 1895. Din această funcție a contribuit la adoptarea unor legi
importante pentru modernizarea României: Legea creditului agricol (16 mai
1892), Legea învățământului primar (18 mai 1892), Legea pentru
exploatarea telefonică (11 iunie 1892), Legea pentru descoperirea
monumentelor și obiectelor antice (6 decembrie 1892), Legea clerului
mirean și a seminariilor (10 iunie 1893), Legea asupra maximului taxelor și
contribuțiilor comunale (16 iulie 1893), Legea pentru înființarea
Jandarmeriei rurale (1 septembrie 1893), Legea minelor (3 mai 1895).>>
Episcopul Jovan Jovanović

Jovan nascut la Sremski Karlovac in 1732, unde a terminat scoala

gimnaziala si liceul. În timpul școlii sale, a fost cadet al episcopului de
Timișoara, Vikentije (Jovanović Vidak - aroman), viitorul mitropolit al
Karlovacului. A fost mai întâi diacon la „ Manastirea Intrari in Biserica a
Maici Domnului din Sremski Karlovac. Când s-a intors, a fost invitat la
mănăstirea Bezdin.

După ce a primit rangul monahal în mănăstirea Bezdin, a fost avansat la

rangul de arhidiacon la manstirea Hopovo. În 1776, în mănăstirea Hopovo,
a fost portretizat de celebrul pictor Teodor Kračun.

În timpul scurtei sale domnii de trei ani în Eparhia de Karlovac, a construit o

nouă curte episcopală în Plaško dar la anul 1786, a cerut să fie transferat de
acolo în Banat, în Eparhia de Vršac, dar nu a primit sprijin.

Printr-un decret de stat din 14 iunie 1786, fără știrea Sinodului Episcopilor, a
fost transferat în funcția de Episcop de Bačka. A fost instalat în octombrie
1786 de către comitatul de Bačka, Jovan Latinović, și arhimandritul din
Krušedol, Pantelejmon Hranisavljević.

În timp ce vizita eparhia, el a murit la 12 aprilie 1805 la Sombor și a fost

înmormântat în biserica Sf. Gheorghe din Sombor.

Succesorul sau va fi Genadije Dimović.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Pavle Ilić — „Veljko Krajinac“

Pavle (Brusnik, langa Negotin, 10 april. 1910 - Belgrad, 16 iunie 1964),

participant la Lupta de Eliberare a Poporului și locotenent general al JNA.

Părinții săi, Stanislav și Mileva Ilić, au mai avut trei copii în afară de Pavle:
Sofia, Petra și Milivoje. Pavle a studiat liceul în Negotin și Zajecar, apoi a
studiat la Academia Militară Regală, pe care a absolvit-o în 1932. În 1940, a
absolvit Academia Militară Superioară din Belgrad.

Războiul din aprilie 1941 l-a găsit ca un căpitan de clasa a doua. După ce a
reușit să evadeze din colonia prizonierilor, a ajuns la Belgrad și acolo s-a
conectat cu grupările comuniste, care l-au transferat ilegal de la Belgrad în
zona detașamentului de partizani Kosmaj, în august 1941.

La început, a fost un luptător obișnuit, dar abilitățile sale militare și

experiența în organizarea a numeroase acțiuni ale batalionului de la Belgrad,
în care Veljko îndeplinea datoria de comandant adjunct, au ieșit în prim plan
foarte repede. Împreună cu Batalionul de la Belgrad, în ianuarie 1942, s-a
alăturat primei brigade de proletari. După cea de-a doua ofensivă inamică,
Pavle a fost transferat în a doua brigadă, iar pe 1 mai 1942 a fost numit șef
de stat major al brigăzii. O zi mai târziu, pe 2 mai, a fost admis în Partidul
Comunist din Iugoslavia.

A luptat in Bosnia contra inamicului in 1942 si 1943.

Încă de la începutul anului 1944, Pavle Ilić a fost numit reprezentant al

Statului Major Suprem al Armatei de Eliberare Națională și al Forțelor
Armate Sârbe.

După 1 mai 1945, Pavle Ilić a fost numit comandant al unităților de inginerie
ale armatei iugoslave în funcția de șef de stat major.

În calitate de consilier, a participat la cea de-a treia sesiune a AVNOJ în

1945, care a devenit Adunarea Națională provizorie a Republicii Populare
Federale Iugoslavia. A fost ales în Consiliul Popoarelor Adunării
Constituante în noiembrie 1945 și a devenit deputat popular la 31 ianuarie
1946, cu un mandat până în 1950.
A murit brusc la 18 iulie 1964 la Belgrad și a fost îngropat pe Aleea Eroilor
Poporului de la Noul Cimitir. Cu soția sa a avut de fiică pe Tatjana și fiii
Stanislav și Vladimir.

El este titularul Memorialului Partizan în 1941 și al altor decorațiuni

iugoslave, printre care se numără - Ordinul Steagului de Război, Ordinul
Stelei Partizane cu Coroană de Aur etc.
Istoria Conacului Popeci

<<Istoria acestui conac incepe in 1907, cand, la cererea bancherului N. N.

Popp, agricultor, medaliat cu aur la Expozitia Universala de la Paris in 1900,
Ion D. Berindey a proiectat Conacul din Padea ca locuinta personala a
familiei, in stil eclectic francez.

Ion D. Berindey (1871–1928) este unul dintre cei mai prolifici şi apreciaţi
arhitecţi români din primele trei decenii ale secolului XX. Acesta îşi urmărea
lucrările până la ultimul detaliu, nu lăsa nimic la voia întâmplării, imaginaţia
şi talentul, preocuparea pentru detaliu, minuţiozitatea fiindu-i caracteristice.
Stilul ales de tânărul arhitect a fost cel al academismului francez, stil pe care
îl exersase în anii de studiu la Paris, iar cea mai cunoscută şi apreciată
lucrare a sa, Palatul Gheorghe Grigore Cantacuzino situat pe Calea
Victoriei, nr. 141 in Bucuresti, a fost proiectat între anii 1898–1903.

Din 1932 de numele Conacului din Padea este legat si cel al scriitorului
roman interbelic Alexandru Kirițescu (1888– 1961). Acesta a situat
actiunea piesei „Gaițele”, cea mai importanta scriere a sa, in cadrul
conacului. Piesa se impune ca o mare comedie de moravuri, scoțand in
relief chipul feroce al lumii provinciale.

Conacul a cunoscut o perioada nefasta in timpul comunismului, dar incepand

cu 2013 acesta si-a recapatat stralucirea de odinioara dupa finalizarea
lucrarilor de restaurare efectuate de Familia Popeci, pastrand stilul impus de
Arh. Berindey.>>
Biserica Soborniceasca Sfantul Nicolae din Varset

Este principala și cea mai mare biserică ortodoxă din Varset, situată lângă
sediul curții episcopale a eparhiei bănățene a Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Biserica Catedrala din Vršac este biserica centrală a eparhiei.

Catedrala din Varset a fost construită în perioada 1728-1785, pe vremea

episcopului Nikola Dimitrijević. Iconostasul a fost pictat de Pavel
Đurković, iar Aksentije Marković (tatal sau Marko Gavrilović a fost
probabil o rudenie pictorul Stefan Gavrilović) a făcut lucrările de sculptură
în lemn. Picturile murale și bolta au fost pictate de Simeon Jakšić și Mihajlo
Popović. Nikola Nešković este creatorul icoanelor de sărut.

Unul dintre cei mai apreciați pictori din această zonă, Paja Jovanović, a
donat templului două picturi extrem de valoroase, din punct de vedere
artistic și estetic, „Sfântul Nicolae salvează condamnații” și „Sfânta
Angelina”.

Citat din cartea “O cincarima de D-r D. J. POPOVIC”:

În Varset, grecii (aromanii) s-au adunat în jurul biserici Sfantul Nicolae…

Ei au donat carti liturgice…Diamondis Vasiljka a donat un clopot bisericii
Si un baptisteriu din marmură...1816,…grecul Jovan Zajim a donat 500 de
ducați imperiali pentru acopericul din cupru…A fost ridicată și crucea din
Piatra….

In cripta biserici au fost inmormantati urmatori arhiarei:

Josif Jovanović Šakabenta (1805),

Petar Jovanović Vidak (1818),

Emilijan Kengelac (1885), - Pavel Kengelac, nascut la Kikinda (Banatul

sarbesc de azi), adevaratul sau nume fiind “Paolo de Kingelaitsch”, a carui
parinti au migrat din zona militara de granita, Mures…

Nektarije Dimitrijević (1895.),

Georgije Letić (1933), hirotonit călugăr pe 4 aprilie 1895 în mănăstirea

Beocin
Vikentije Vujić (1939) calugarit in manastirea Sisatovac la anul 1903 si

Visarion Kostić (1979), mama sa a avut numele de Paulina

Biseric Nastere Maicii Domnului din Buza

<<Continuăm să străbatem Buzăul, pășind cu sfială și respect prin istoria

sănătoasă a orașului. Astăzi, încercăm să descoperim, împreună, mai multe
despre Biserica Neguțătorilor sau Biserica „Greci”, cu hramul Nașterea
Maicii Domnului (8 septembrie), monument istoric .

Cea mai veche mărturie despre acest edificiu datează, așa cum am spus, din
secolul XVI și o regăsim într-un studiu al profesorului Dimitrie Ionescu.
Potrivit acestei mărturii, Episcopul Luca din Cipru (1583-1604) – mare
cărturar și personalitate ecleziastică – întărește dania negustorului Petru cel
Bătrân care, în afară de ceea ce dăruise episcopiei, lasă prăvălia de la Bazar
bisericii lui Popa Mihai, să fie întărire popii.

După această dată încep să apară și alte repere istorice, care arată cu claritate
că existența bisericii din miezul târgului are rădăcini îndepărtate. Dar cum de
se numește Biserica „Greci”? Este îndreptățită această denumire? Este
această biserică ridicată de greci? Evident, nu ar fi existat denumirea dacă pe
aici nu ar fi trecut comercianți greci și dacă unii dintre ei nu s-ar fi așezat pe
aceste meleaguri. Motivația prezenței grecilor este legată de îndeletnicirile
lor comerciale.

Desigur, apariția în calitate de Episcop al Buzăului a caligrafului Luca din

Cipru nu este importantă din acest punct de vedere, însă istoria consemnează
că prezența grecilor aici a fost motivată mai ales de orientarea comerțului
local de vite și cereale către imperiul otoman, iar grecii erau interesați de
această oportunitate. În acest context, apar la Buzău numeroase familii de
greci precum Jipa, Dumitru, Grecu, Sorescu, Vernescu, Cârlova, Mănăilă,
Manole, Stama, Caloian sau nume precum Radu Grecu, Mihu Grecu.

Iată că huliții greci, la momentul secularizării și după aceea, au lăsat la

Buzău o amintirea plăcută, deoarece, fără rezerve, biserica Grecilor a fost
ctitoria lor. Conform pisaniei din 1850, biserica Greci a fost construită de
către Badea Obredi, boier de la curtea lui Matei Basarab, grec de neam, pe
locul unde exista o biserica mai veche, probabil foarte modestă, numită a
„Popii Mihai”, pomenită înainte de 1500. Așadar, Badea Obredi a construit
pentru compatrioții lui, înainte de 1649, frumosul locaș de cult. Biserica pe
care-o avem astăzi, evident, cu rănile și adaosurile timpului, a fost refăcută
în 1850, de Nicolae Caloian, Dimitrie Sărățeanu, Atanasie Poenaru și alți
negustori, în majoritate greci, iar atâta vreme cât a existat o colonie
grecească la Buzău, slujbele s-au ținut în limba greacă.

Deasupra ușii de la intrare este urmatoare pisanie: ,,Biserica și casa celui

Prea Înalt Sfânt: 201 ani am primit în sânul meu rugăciunile, plângerile și
făgăduințele fiilor mei, când mă zidise evlaviosul meu fiu Badea Obreai, în
zilele prințului Matei Basarab. Curgerea timpului aducându-mă în ruinare,
bunul meu fiu răposatul întru fericire Nedelnicerul Nicolae Caloian a jertfit
32.000 lei pentru a mea reînființare, iar cu ajutorul celorlalți fii ai mei:
Serdarul Dumitru Sărățeanu, Atanasie Poenaru, frații Mihail și Costache,
Costică Nicolau, Iani Iconomul, Sava Diamandi, Stan Stănescu și cu toți
iubiții mei orășeni, m-au adus la starea în care mă aflu. Cititorului: Află că
afară de mine, ușurare nu e. Fericiți ai mei, căci din credința lor exist -1850.

Săvârșită în zilele prințului Barbu Dimitrie Știrbei și cârmuitor al Sfintei

Episcopii Buzău D. Filotei, sfințită la 8 septembrie.” Biserica, a cărei pictură
actuală a fost realizată de pictorul Dimitrie Nicoleanu în 1915, a păstrat
această denumire și mai târziu, deoarece întreaga zonă purta denumirea
„Mahalaua Grecilor”.

Un document inedit, publicat pentru prima oară acum, spune următoarele:

Cererea este adresată ,,Cinstit Domnului marelui Serdar Dimitrie Sărăţeanu”
şi are următorul conţinut: „Subiscăliţii poporeni din poporul mahalaua
grecilor din acest oraş Buzău, prin aceasta facem cunoscut Dv. că după
neapărată trebuinţă ce cunoaştem că este pentru săvârşirea sfintei biserici ce
se află începută de foştii până acum în fiinţă epitropi şi fiindcă de la
începutul clădirei acestui sf. locaş şi până acum vedem o mare prelungire,
noi având cinste în Dv., vă rugăm şi totodată vă pohtim ca să bine voiţi a
primi această epitropie ce prin a noastră rugăciune voim a vă însărcina,
încredinţaţi fiind de buna şi sufleteasca dorinţă a Dv. Asupra acestui Sfânt
locaş, suntem siguri că şi veţi pune în lucru …**şi de la foştii epitropi
condica ce se află alcătuită şi de duhovnicescul departament adeverită la
margine, cum şi contractul meşterilor ce sunt legaţi cu facerea acestei sfinte
bisericii şi potrivit acestor două acte , sunteţi pohtiţi a urma întocmai după a
lor glăsuire, cum şi cu strângerea (…) din condică cei care s-au strâns până
acum dupe la cei ce sufleteşte au binevoit a dărui pentru clădirea acestei
biserici, cât şi pe la cei pe viitor vor binevoi a dărui, trecându-le şi pe acelea
într´acea condică şi a se subscrie; asemenea veţi primi şi orice alte venituri
ale Sfintei biserici, cum şi câte vor fi… de unii şi de alţii şi cu un cuvânt
orice interes veţi cunoaşte că-i este drept al bisericii, fără a se păgubi în cel
mai mic drept al bisericii; pentru toate acestea dar, vi se dă Dv. această carte
la mână ca şi oriunde veţi cunoaşte şi împotrivire, să urmaţi acelea ce veţi
cunoaşte de cuviinţă. – 1848 Mai 15 – Preot Ceculescu, Mihai Căpitanu,
Petrov Ioani, D… Ioan, Ioani Cojocar, Costache Cojocar, Sava Diacu,
Anastase Teodoriu, Niţă Bădulescu, Nae Cojocaru.”

Așadar, la această dată, biserica nu mai aparținea grecilor, însă rămâne

marcată de trecerea negustorilor de origine greacă pe la Buzău. Buzăul face
parte, așadar, dintre orașele care au o biserică construită de greci, iar astăzi,
biserica aceasta, cu o arhitectură aparte în interior, invită pe cei care doresc
să pășească în trecutul orașului nostru să-i treacă pragul. Practic, în traseul
de vacanță imaginat de mine, Biserica Grecilor ar trebui să ocupe primul loc,
după vizitarea Palatului Comunal.>>
Biserica Sfantul Nicolae din Eger

Pe vremea turcilor multi armano-vlahi si sarbi s-au refugiat in orasul Eger

situat in nordul Ungariei.

Biserica a fost construită între 1729 și 1732 in stil rococo târziu conform
planului lui János Povolni (de origine ceha).

Iconostasul a fost sculptat de Nikola Janković (Nikolaos Joannu Talidoros,

probabil de orudine aroman) în anii 1789-91, picturile au fost realizate de
artistul vienez Anton Kuhlmeister, iar intrarea sudică de italianul Giovanni
Adami. Icoanele maeștrilor ruși Timothy Simonov, Mikhail Yakovlev și
Procopius Gorbunov pot fi văzute în templul Jegar.

Decorul interior al bisericii Sf. Nicolae este unul dintre cele mai bogate din
toată Ungaria de astăzi. Populatia ortodoxa au fost nevoiți să vândă biserica
statului maghiar pentru că nu au putut să o repare singuri. Astăzi, această
biserică a fost transformată într-un muzeu, deoarece nu mai există
credincioși ortodocși în Eger.

În fosta casă parohială puteți vedea sala memorială a poetului Mihailo

Vitković.
Vera Jeftimijades

Vera (25 mai 1937, Belgrad, Regatul Jugoslav) spadasină iugoslavă de

origine greacă (aromana).

Vera a început să facă scrimă ca eleva de liceu de șaisprezece ani. A

concurat la disciplina floret, la concurs individual și pe echipe. Și-a început
cariera ca membru al MK Iugoslavia din Belgrad, dar după ce clubul s-a
desființat, sa mutat la Clubul de Scrimă Steaua Roșie.

Este cea mai câștigătoare concurentă a noastră, câștigând peste 80 de cupe și

medalii la competițiile interne și străine. A fost proclamată de trei ori cea
mai bună sportivă a Asociației Sportive Steaua Roșie, în 1965, 1969 și 1970.

A câștigat medalii la prestigioase turnee internaționale, la Viena în 1959,

Heideheim în 1961, Rimini în 1967 ... A fost campioana Iugoslaviei de
cincisprezece ori și de 11 ori a Serbiei, ceea ce nimeni după ea nu a reușit să
facă. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 1960 de la Roma. La
Jocurile Balcanice, a câștigat 9 medalii de bronz, la competiție pe echipe și
individual, precum și medalia de argint.

A obținut cel mai mare succes în cariera sa la Jocurile Mediteraneene de la

Izmir în 1971, când a câștigat o medalie de bronz.

S-a retras la vârsta de 42 de ani.

Liuba Dumitriu

<<1901-1930

In 1931 a aparut la Chisinau volumasul Crinii Basarabiei, poezii postume,

1920-1930" de 85 pagini, scris de Liuba Dumitriu.

Aflam din prefata ca.' se numea la'nceput Dimitrieva si in 1918 si-a schimbat
numele. S'a nascut in judetul Tighina la Cicur-Minjir. Tata-sau, Lazar, era
bulgar si mic functionar rural. Mama-sa, Vasilisa, era grecoaica..Dupa ce a
sfarsit scoala primara din sat, a urmat liceul la Comrat. Dupa moartea tatalui
sau, ea s'a stabilit ca functionar la Chisinau, traind impreund cu mama-sa.

Poeziile ei poarta data si numele localitatii unde au fost compuse. Allam

astfel si pe unde a calatorit autoarea lor: afara de Chisinau (1920, 1922,
1924, 1929), intalnim Iasi (1921), Galati (1921), Sulina (1922), Balcic
(1926), Bucuresti (1926), Cluj (1928, sanatoriu), Varatec (1929), Tg.-
Neamt (1930).

Bolnava de ftizie, dupa ce a fost ingrijita intr'un sanatoriu din Cluj, si-a
continuat ingrijirea la manastirea Varatec, dar n'a putut scapa.

Consultat asupa valorii poeziilor ei, Ov. Densusianu a raspuns astfel: Citind
poeziile ramase in manuscrisele Liubei si asupra carora imi ceri parerea, ele
mi-au adus revelatia unei rare insusiri si vor fi o minune ca.'nd se va
sti ca in asa scurt limp a ajuns sa posede toate tainele limbii noastre".>>

Biografie: PETRE V. HANES, Scriitori basarabeni, 1850-1940

Dimitrios și Vassiliki Sossidis

”Unii dintre cei mai mari filantropi ai orasului Veria au fost sotii fost
Sossidis, Dimitrios și Vassiliki.
Dimitrios Sossidis sau Siosios, așa cum se numea anterior, provenea din
satul Neveska, Nymphaeum de astăzi, familia avea o veche origine si venea
din localitatea VLAHĂ/AROMÂNĂ din Epirul de Nord, Moscopole (un
mare centru comercial și cultural al Imperiului Otoman și al imperiului lor
otoman ).

Familia Sassidis a practicat la inceput comerțul cu tutun, creând un „imperiu

de tutun” cu filiale la Salonic, Constantinopol, Cairo, Hamburg, Oslo și New
York.
Mai târziu, au creat si alte companii, iar în 1904 Dimitrios Sossidis a
construit o mare fabrică de textile și o centrală electrică cunoscută sub
numele de "Vermio" pe versanții Vermio (zona "Panorama" din Veria). De
la această uzină au fost electrificate orașul Veria și o parte din Giannitsa.

Întreprinderile Sossidi au angajat aproximativ 400 de lucrători, ceea ce le-a

făcut un jucător economic important pentru mulți ani.

De asemenea, Dimitrios a construit biserica Sfintei Treimi în zona mai largă

a spațiilor comerciale ale afacerii „Socides”. Această biserică a fost
proiectată și pictată gratuit de pictorul vlah Koumaria Tousias Campanaris
sau Anastasiou sau Anastassopoulos. În 1960, fabrica a fost achiziționată de
Pantelis Paschalides și fiul său.

Donatorul Vassiliki Sossidi din familia Apostolos și Naumas Sahini s-a

născut la Siatista în septembrie 1889.
Cuplul Sossidis locuia într-o vilă construită cu influențe europene.
Construit în 1924 de arhitecți belgieni, avea o suprafață de 600 mp. (pe trei
niveluri) și pe un lot de 3.300 mp. Avea unsprezece spații mari și multe alte
auxiliare.

După moartea lui Demetrius, Vassiliki s-a mutat în centrul orașului, în timp
ce a donat vila și complotul la Casa de Asistență Veria, care a început să
opereze în 1958 în vilă.
Lângă vilă, cuplul Sosidis a construit biserica Înălțării Sfintei Cruci și este
de remarcat faptul că vila a fost sediul comandaturii germane în timpul
ocupației.

O a treia biserică este donată și de cuplul Sossidis. Este Biserica Sf.

Atanasie din Cimitirul din Veria ridicată în memoria lui Athanasios
Sossidis, fratele marelui donator.

Marele donator Vassiliki Sossidi a murit la Salonic în iunie 1979, construind

un alt apartament și un magazin de pe strada Mitropoleos, capitala, la Casa
de Asistență Veria.”
Nicolae Pissiota

<<Inginer şcolit la Paris, aromânul Nicolae Pissiota şi-a legat numele de

Atelierele Griviţa, podul de cale ferată peste râul Buzău, Hotel Cişmigiu, dar
şi de Mănăstirea Pissiota, ridicată în Prahova cu cele mai scumpe materiale
ale vremii şi concursul celor mai mari specialişti ai epocii. ŞTIRI PE
ACEEAŞI TEMĂ Legendele Mănăstirii Coşuna, una dintre cele mai vechi
din România. Câ...

Născut în anul 1860 la Hrupiste, lângă Lacul Kastoria, pe teritoriul Greciei

de azi, aromânul Nicolae Nacu Pissiota a fost fiul unui crescător de oi şi a
avut o poveste de viaţă impresionantă. Astfel, în ciuda originilor modeste,
tânărul Pissiota a fost un elev bun, care termină liceul în oraşul Bitolia,
obţinând diploma de bacalaureat. Pleacă apoi la Paris, ca bursier, unde, după
un an preparator special pentru studenţii străini, la celebrul liceu parizian
„Louis le Grand“ se îmbolnăveşte de tuberculoză, fiind astfel obligat să se
întoarcă acasă, în Munţii Pindului, unde se îngrijeşte cu mijloacele vremii:
aer curat, odihnă, lapte de oaie şi de capră. Vindecat, se reîntoarce la Paris şi
îşi continuă studiile la Şcoala de Drumuri şi Poduri (Ecole Nationale des
Ponts et Chausssées) între anii 1888-1892.

Cu diploma de inginer obţinută, îndemnat de prietenul său, viitorul general şi

diplomat român Burghele, decide să părăsească Imperiul otoman şi să se
stabilească în România, aflată în plină dezvoltare economică la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Se angajează la Căile Ferate Române, unde lucrează în
specialitatea sa, drumuri şi poduri. Cariera din Regatul României După o
perioadă de lucru la CFR, Nicolae Pissiota îşi creează propria antrepriză de
construcţii civile şi industriale care a realizat mari lucrări ale epocii. Printre
acestea, se numără Atelierele Griviţa din Bucureşti şi podul de cale ferată de
peste râul Buzău.

Tot de numele său se leagă şi Hotel Cişmigiu, numit iniţial Palace Hotel,
construit în 1912 pe Bulevardul Regina Elisabeta din Bucureşti. Arhitectul
clădirii a fost Arghir Culina, dar structura de rezistenţă a fost concepută
chiar de Nicolae Nacu Pissiota, care a fost şi proprietarul construcţiei.
Hotelul vea 200 de camere, fiind considerat hotel de categoria a doua pentru
că avea şi camere cu patru paturi. Familia Pissiota a deţinut hotelul până în
1948, când a fost naţionalizat de regimul comunist. Atunci i-a şi fost
schimbat numele în Hotel Cişmigiu, de la parcul situat în apropiere.
Tânărul inginer devine prosper şi apoi unul dintre cei mai bogaţi afacerişti ai
epocii. A primit cetăţenia română prin decret de naturalizare semnat de
Regele Carol I, şi s-a căsătorit, în 1894, cu Zoe Eustaţiu, fiica unui diplomat
de carieră. Nicolae Pissiota şi soţia sa au avut trei fete, Elena, Maria şi Ioana.

În ciuda averii, inginerul a rămas un om modest şi foarte credincios, pe lista

construcţiilor ridicate de el adăugându-se şi mănăstirea care poartă numele
familiei, Pissiota. Aceasta a fost construită pe proprietatea acestora din
comuna prahoveană Poienarii Burchi, cumpărată în 1919 de la Generalul
Angelescu, fost ministru de război. Localitatea este la aproximativ 40 de
kilometri de Bucureşti şi 20 de km de Ploieşti. Mănăstirea a fost gata în anul
1928 şi are hramul Naşterea Sfintei Fecioare Maria. Potrivit istoriei lăcaşului
de cult, cu gândul la enoriaşi, inginerul a construit şi a asigurat funcţionarea,
lângă complexul monahal şi până în cel de-Al Doilea Război Mondial, a
unui dispensar sătesc şi a unui atelier de covoare. De asemenea, mănăstirea a
fost înzestrată şi cu chilii pentru călugări.

Nicolae Pissiota a fost un inginer atipic, cu o fire din răzbatea deopotrivă

pragmatismul matematic şi dragostea pentru frumos. Toate construcţiile
proprii sunt influenţate de amintirile din tinereţe de pe meleagurile
macedonene: împodobite ca impunătoarele biserici ale aromânilor, cu
trăsături ale renaşterii italiene şi o anumită preferinţă pentru romantismul
secolului al XIX-lea.

Operă a arhitectului Ioan Giurgea, văr al lui Zoe Eustaţiu, biserica mănăstirii
Pissiota îmbină armonios stilul renaşterii italiene cu elementele bizantine
specifice bisericilor româneşti, o armonie perfectă între Orient şi Occident.
La exterior, construcţia se remarcă prin silueta romantică a campanilei,
turnul cu ceas, înaltă de 20 de metri, care domină împrejurimile, iar la
interior, a beneficiat de cele mai scumpe materiale ale vremii şi de concursul
celor mai mari specialişti ai epocii.

Frescele, impresionante prin seninătatea chipurilor şi prin prospeţimea

culorilor, au fost pictate de Costin Petrescu (acelaşi artist care a realizat şi
frescele Ateneului Român Catedrala din Alba Iulia) şi de ucenicul său,
Gheorghe Eftimiu.

Catapeteasma este făcută din lemn de trandafir şi de cireş adus din Grecia,
iar mobilierul a fost sculptat de Anghel Dima, cel care a realizat şi statuia lui
Mihai Eminescu din faţa Ateneului. Pardoseala bisericii este din marmură
roşie de Carrara. În pronaos se află portretele ctitorilor, precum şi cele ale
patriarhilor Miron Cristea şi Justinian Marina, realizări excepţionale
semnate de Vasile Rudeanu în 1956.

Interiorul bisericii este dominat de icoana Maicii Domnului cu Pruncul,

făcătoare de minuni. Icoana a fost pictată de Gheorghe Eftimiu şi este de o
frumuseţe tulburătoare. Decenii de declin Inginerul a murit în 1940, iar soţia
sa un an mai târziu, amândoi fiind înmormântaţi în cripta mânăstirii. Din
nefericire, la scurt timp a început şi declinul Mănăstirii Pissiota. În primele
două decenii ale existenţei sale a fost mănăstire de călugări.

În 1948, Patriarhul Justinian Marina a transformat-o în mănăstire de maici,

iar în 1962, mănăstirea a fost desfiinţată. Lăsat în paragină, afectat de
cutremurele din 1940 şi 1977 şi de prigoana comunistă, lăcaşul a avut mult
de suferit. Biserica s-a degradat, iar clădirile din jur s-au năruit. Activitatea
mănăstirească a fost reluată, cu maici de la Mănăstirea Ghighiu, abia în
1993, iar în câţiva ani de muncă intensă, complexul a revenit foarte aproape
de strălucirea de altădată.>>
Nicolas Trifon

Trifon <<(născut Sorin Cătălin Edmond Nicolae Trifon în 1949, București)

este un eseist, lingvist, om de cultură, scriitor și editor de limbă franceză, de
origine română, respectiv aromână. Nicolas Trifon s-a stabilit în 1977 în
Franța, unde și-a susținut teza de doctorat în lingvistică, cu titlul Des blagues
: masses parlantes et rhétorique marxiste-léniniste de pouvoir, la Ecole des
hautes études en sciences sociales (Paris, EHESS, 1983) în 1983.

Nicolas Trifon este autorul mai multor cărți de non-ficțiune, fiind de

asemenea, de-a lungul timpului, un colaborator constant al publicațiilor
Change International, Babylone, International Journal of Rumanian Studies,
Courrier des Balkans, Armanami.org [1], precum și al altor publicații pe
hârtie și/sau on-line, în care a publicat studii, cronici și articole.

Biografie
Corespondent în Europa al sǎptǎmânalului mexican Proceso în 1982-1984,
animator al emisiunilor despre țările din est la Radio libertaire si la Radio
Solidarność, Nicolas Trifon a fost editorul revistei Iztok, revue libertaire sur
les pays de l'Est, între 1983 si 1991. Din 1985 lucreaza la Electre
Bibliographie-Livres-Hebdo. Actualmente, face parte din comitetul de
redacție al revistei Au sud de l'Est si al publicației on line Courrier des
Balkans.

Militant libertar în Franța (Coordination/Organisation Combat anarchiste), el

a participat activ în anii 1980 la rețelele de solidaritate cu mișcǎrile sociale
din țările comuniste si cu victimele represiunii (în URSS, Polonia si
Cehoslovacia mai ales dar și în România, el fiind fondatorul Comitetului
Paraschiv în Franța).

Din ce în ce mai preocupat de chestiunile naționale si de problemele din

Balcani, Nicolas Trifon, membru al Asociației francezilor aromâni, a
participat începând din 1993 la activitǎțile diasporei pentru recunoașterea
drepturilor culturale ale comunităților aromâne din Grecia, Albania,
Republica Macedonia, Bulgaria și România, și la inițiativele privind
consolidarea emancipării majorității românofone din fosta republicǎ
sovietică Moldova.

Lucrări
Cărți
1984 - Marx à l'Est, Saint-Denis, pagini 66
1993 - La Moldavie ex-soviétique : histoire et enjeux actuels, suivi de Notes
sur les Aroumains en Grèce, Macédoine et Albanie, Paris, Editura Acratie,
împreună cu Matei Cazacu, 271 pagini
2005 - Les Aroumains, un peuple qui s'en va, prima ediție, Paris, Editura
Acratie, 2005, pagini 469
2013 - Les Aroumains, un peuple qui s'en va, a doua ediție, postfață inedită,
Paris, Editura Non Lieu, pagini 565
2010 - Cincari, narod koji nestaje, traducere în sârbă, traducător Lila Cona,
Belgrad, pagini 559
2012 - Aromânii : pretutindeni, nicăieri, traducere în română, traducător
Adrian Ciubotaru, și Armanjlji : iutsido, iuva, Chișinău, Editura Cartier,
pagini 590
2010 - La République de Moldavie : un Etat en quête de nation, împreună cu
Matei Cazacu, Paris, Editura Non Lieu, pagini 447
2014 - Unde e Aromânia? : interventii, dezbateri si cronici, Chișinău,
Editura Cartier, pagini 191.; Editia a 2a :
2016 - Unde e Aromânia? : interventii, dezbateri si cronici ; Jurnal de
călătorie, editia a IIa adăugită, Chișinău, Editura Cartier, pagini 251
2016 - Aromânii în colimatorul Departamentului Politici pentru Relația cu
Românii de Pretutindeni: scrisoare deschisă adresată premierului Dacian
Cioloș, Chisinau, 77 pagini, 10 planse
2017 - Republica Moldova : un stat în căutarea natiunii, împreună cu Matei
Cazacu, traducator Adrian Ciubotaru, Matei Cazacu, Chișinău, Editura
Cartier, pagini 413>>
Atina Bojadži

Atina (13 mart. 1944 – 28 decam. 2010) a fost o înotătoare de maraton din
Iugoslavia de origine macedoneană aromână.

A trecut Canalul Mânecii în 1969, fiind prima femeie din Iugoslavia care a
făcut acest lucru. Poreclită „Delfinul Ohrid” după orașul său natal pe malul
lacului, Bojadži a câștigat mai multe curse naționale și internaționale de înot
pe distanțe lungi.

Ea a devenit prima femeie din fosta Iugoslavie care a înot peste Canalul
Mânecii în 1969. Realizarea a inspirat un film din 1977 despre viața ei și i-a
adus onoruri sportive în Macedonia natală după ce și-a declarat
independența în 1991.
Biserica Invieri din Mborje, Korçë

Biserica este dedicata Sfintei Fecioare Naria si este una dintre cele mai vechi
biserici din Balcani.

O tradiție susține că a fost construită în 896 în cinstea Papei Clement I, în

timp ce alta atestă construcția în secolul al XIV-lea.

Biserica se află la poalele Muntelui Morava, la sud-est de Korçë, și prezintă

fresce anonime datând din 1390. În a 40-a zi după moarte Mantuitorului în
fiecare an, pelerinii Bisericii Ortodoxe din Albania se adună la aceasta
biserică.

În momentul în care a fost construită, biserica se afla sub stăpânirea domniei

familiei Muzaka. Un episcop pe nume Nimfoni a adunat fonduri pentru
construcții din 1389 până în 1390.

Au fost necesare lucrări de întreținere pentru a evita prabusirea bisericii în

2015
Binefacatorii Orasului Smederevo - Dina si Ljubica Mančić

Dina Mancic s-a născut la Smederevo în 1827. Numele său adevărat este
Dimitrija, dar încă din copilărie a fost numit Dina, așa că numele i-a rămas
mai cunoscut decât cel botezat. Tatăl său se numea Mancha, de profesie
frizer, iar mama lui Stanija. Erau în stare proastă și asta l-a forțat pe micuțul
Dino, care terminase doar clasa a doua a școlii primare, să câștige o bucată
de pâine din propria sa muncă. Dina merge mai întâi la un meșteșugar, apoi
la croitorie și, din moment ce a câștigat câțiva bani, a deschis un mic
magazin și a devenit șef. Extraordinar de harnic și de muncitor, economisitor
până la extrem, Dina și-a acordat toată atenția și efortul muncii sale, care a
progresat foarte mult.

După ce s-a stabilit pe piața de la Smederevo ca negustor, Dina s-a căsătorit

în 1853, cu Ljubica, fiica lui Mita Vujadinović și Petkana din Kolar. Întrucât
nu aveau copii, au decis să-și lase toate proprietățile către orașul Smederevo
în scopuri educaționale și în alte scopuri caritabile. Regretatul Dina, atât ca
negustor, cât și ca cetățean, a fost foarte apreciat, iar cetățenii au subliniat
multe locuri onorabile din municipiul său.
Deși fiind puternică, Dina s-a îmbolnăvit cu o piatră a vezicii urinare în
1882, așa că, din moment ce nu a putut găsi un leac în țara sa natală, a plecat
la Viena. A decedat pe 28 mai 1882.

Inainte de deces lasa testament cu toate bunurile sale. În ziua morții,

proprietatea sa se ridica la 334 mii de dinari în numerar.

Gestionarea întregii proprietăți a fost lăsată la latitudinea Curții și a

Consiliului de administrație al municipiului Smederevo și sub supravegherea
soției sale Ljubica, unchiul și directorul gimnaziului inferior din Smederevo.
După multe moșteniri pe care le-a lăsat rudelor sale, a ordonat în testament:
soția sa Ljubica să se bucure de jumătate din venitul net din întreaga
proprietate, iar cealaltă jumătate să fie dată copiilor, văduvelor și altor
nevoiasi si sprijini elevii săraci, care dori să studieze și la cele mai înalte
școli. După moartea soției sale Ljubica, întregul venit net din proprietatea sa
va fi utilizat în acest scop.

Mai mult, a părăsit moșia de la Markićevo pentru construcția nui gimnaziu,

in valoare da aproape 6000 de ducați.
Soția sa Ljubica a trăit încă 10 ani, bucurându-se de jumătate din veniturile
din acea proprietate și-a mărit fondul ei. A fost bolnavă mult timp, așa că,
din moment ce nu a vrut să se recăsătorească, a devenit o binefăcătoare,
conform dorinței explicite a regretatei sot Dina. De la moartea ei, toate
încasările au fost folosite pentru caritate și educație. La acea vreme, fondul
era numit „Fondul Dina și Ljubica Mancic”. Ljubica a murit pe 29
decembrie 1892 și îngropată în detrimentul municipalității ca recunoaștere a
carității sale.

Potrivit schițelor celebrului arhitect Milorad Ruvidić din 1904, pe locul

fostei cafenele a fost construit un gimnaziu. Condiția testamentară a
construcției a fost aceea de a pune o inscripție pe clădirea „că Dina a
construit același liceu în memoria lui și a soției sale Ljubica”. Această
inscriptie nu a fost niciodată postată.

Capela lui Dino Mančić din 1884 a fost realizată în vechiul cimitir din ordin
și din banii cuplului Mančić. Ocupă un loc central, chiar lângă Biserica
Adormirea Maicii Domnului și face parte dintr-un complex monumental de
mare importanță sub protecția statului.

Este opera faimosului arhitect Aleksandar Bugarski, autorul clădirii Curții

din Smederevo, a Palatului Vechi și a Teatrului Național din Belgrad și a
multor alte clădiri importante de atunci din Serbia. Înainte de moartea sa,
arhitectul a inclus această lucrare printre cele mai semnificative
douăsprezece realizări ale sale.

Capela este astăzi într-o stare de degradare: tencuială dărăpănată, căzută și

tâmplărie putredă. Există o grămadă de materiale, scânduri prăfuite, saci de
ciment pe criptă. Sicriele binefăcătorilor au fost odată jefuite și deschise.

O strada din oras ii poarta numele de Mancic.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Hramul Sfantul Ioan Inaintemergatorul din Novi Sad

Situata în strada cu același nume, între străzile Vojvode Bojovića (fosta

Piroška) și Kraljevića Marka. În 1921, Consiliul municipal al orașului Novi
Sad și municipalitatea bisericii din Novi Sad au hotarat să demoleze biserica.

Biserica a fost construită în stil baroc, avea o lungime de cincisprezece metri

și o lățime de cinci metri, iar în interior avea o înălțime de șase metri. Pereții
aveau o grosime de aproape un metru. A primit lumină prin nouă ferestre,
dintre care trei erau în altar și câte trei pe laturile de sud și de nord. Podeaua
era pavată cu lespezi de marmură, iar treptele care împărțeau anumite părți
ale bisericii erau făcute din piatră obișnuită tăiată.

Iconostasul a fost modest și simplu, cu două rânduri de icoane, cu excepția

tronului și a celor din jurul crucifixului de pe iconostas. Icoanele nu au fost
realizate în același timp, este evident că au fost realizate de patru pictori, doi
autori sunt necunoscuți, în timp ce ceilalți doi sunt cunoscuți în mod credibil
că au fost din Szeged și Dimitrije Avramović (îngropat în cimitirul Sf.
Ioan) – vezi art. Strada “Scoala Greceasca” din Novi Sad. Corurile și
tronul Maicii Domnului sunt de același stil ca și iconostasul. Alte mobilier
de biserică sunt simple și din lemn de brad.

Clopotnița era din lemn, acoperită cu tablă, iar în partea de sus era o cruce de
fier frumos forjată. Aceeași cruce, doar puțin mai mică, era pe acoperișul de
deasupra altarului.

In jurul biserici se gasea un cimitir unde au fost, pe parcursul sec. 18 si 19

inmormantati personae celebre din oras: Jovan Obrenović, fratelel cneazului
Miloš Obrenovici, Jovan Hadžić, intemeitorul academiei sarbesti, pictorul
Dimitrije Avramović, editor al primelor ziare sârbe Pavle Stamatović,
poetul Zaharija Orfelin, contele Pavle Branković din Podgorica, Aron
Zagorica, arhimandritul Gevrasije Petrović și mulți alții.
Idhomen Jovan Kosturi

Jovan (15 moi 1873 – 5 noie. 1943), cunoscut și sub numele de Idhomeno
Kosturi, a fost un politician albanez, regent și fost prim-ministru al Albaniei.
El va deveni al doilea reprezentant al populației ortodoxe albaneze odata ce
va ajunge șeful guvernului albanez. Kosturi a fost, de asemenea, unul dintre
contribuitorii la prima școală de profesori albanezi, Shkolla Normale e
Elbasanit, o instituție de formare a profesorilor care a fost fondată la 1
decembrie 1909 în Elbasan.

Kosturi, fiul patriotului și activistului albanez Jovan Cico Kosturi s-a

născut la Korçë în sud-estul Albaniei, pe atunci Imperiul Otoman, la 15 mai
1873.
Kosturi a studiat istoria SUA și a Germaniei la Boston, MA, unde a locuit
mai mulți ani. A devenit cetățean american. După întoarcerea acasă, fiind
poliglot și intelectual și având o familie patriotică, Kosturi s-a alăturat
cercurilor iredentiste albaneze din Manastir Vilayet. A fost vicepreședinte al
Comitetului secret pentru eliberarea Albaniei cu sediul la Bitola. A fost
membru și contabil al societății „Dituria” (Cunoașterea) fondată în Korçë și
condusă de Orhan Pojani.

După o vizită (1902) la București, Kosturi le-a spus albanezilor din Korçë că
principala preocupare a magazinului Dituria era îmbunătățirea școlii
băieților albanezi din oraș prin obținerea de către elevi a unor clase
superioare, selectarea unor profesori mai buni și introducerea unor noi
discipline. În 1909, a participat ca reprezentant al „Dituria” la Congresul din
Elbasan, unde s-a decis deschiderea Scolii Normale dn Elbasan. În 1912,
numele său apare din nou ca membru al societății de scurtă durată „Shoqëria
shkollore” (societatea scolastică).

A fost un puternic susținător al autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, iar

prima biserică albaneză a fost deschisă în Durrës în 1913. În timpul primului
război mondial a locuit în Albania, unde și-a condus lupta de gherilă din
1914 până în 1918.

El a continuat implicarea politică în noul stat albanez. În 1919, Kosturi a fost

delegat la Congresul din Durrës, după care a participat la Congresul de la
Lushnje (1920). În 1920, a fost ales ministru al Poștei și Telegrafelor. În
timpul crizei instituționale din 1921 din Albania, a servit la scurt timp ca
prim-ministru al Albaniei, înlocuind guvernul de scurtă durată al lui Hasan
Prishtina. Între timp, Kosturi își construise reputația și stabilitatea financiară
ca un comerciant de succes.
În 1922, el a semnat ordinul de expulzare a episcopului grec Iakovos (un
adversar al autocefaliei ortodoxe albaneze) din Korçë. El a fost un susținător
al Fan Noli în timpul Revoluției din iunie 1924. Kosturi a fost viceprim-
ministru în guvernul lui Noli din 1924. După suprimarea Revoluției din iunie
și ridicarea puterii lui Ahmet Zogu, a plecat în exil și s-a alăturat KONARE
(Comitetului Revolutionar National) al lui Noli.

Kosturi s-a întors în viața politică albaneză la 1 octombrie 1943, ca

reprezentant al regiunii Korçë, iar în același an a fost ales să conducă
Comisia pentru verificarea mandatului, ulterior președinte al Adunării
Constituționale a Albaniei la 25 octombrie 1943. În calitate de președinte, el
a declarat ca „nul” toate legile și actele juridice aprobate în perioada 7 aprilie
1939 și septembrie 1943. Astfel „unificarea personală” dintre Albania și
Italia (înființată la 12 aprilie 1939) a luat sfârșit. El a declarat neutralitatea
oficială albaneză în cel de-al doilea război mondial.

A fost împușcat la 5 noiembrie 1943 la Durrës, imediat după ce și-a părăsit

casa. Partidul responsabil a fost unitatea de gherilă comunistă locală.

Pentru meritele sale în viața politică albaneză și contribuțiile sale de formare

a statului și organizaționale în Albania, Mihal Zallari (membru al Regenței-
de origine aroman) a ordonat ca piața din fața clădirii fostei Adunări a
Albaniei (zona să includă astăzi „Teatrul de Păpuși”, partea din Piața
Skanderbeg și Partidul Socialist din sediile Albaniei) vor fi redenumite din
„Costanzo Ciano” în „Idhomene Kosturi”.

Odată cu creșterea comunismului în Albania, contribuția sa patriotică,

politică și financiară va fi anihilată. El ar fi denumit „trădător” sau chiar
„agent Gestapo”.

Fiul sau era Spiro Kosturi

Manastirea Novo Hopovo

Apartine de eparhia de Srem si este considerate un monument al culturii de o

importanta majora.

Este situata pe o pantă ușoară a versanților sudici ai muntelui Fruška gora,

nu departe de Irig. Este la doar o sută de metri distanță de drumul principal
Ruma - Novi Sad și este una dintre cele mai accesibile mănăstiri din Fruška
Gora. Mănăstirea Novo Hopovo, împreună cu Krusedol, este una dintre cele
mai importante mănăstiri din Serbia în ceea ce privește arhitectura, rolul
educațional, istoria bogată în evenimente culturale, religioase și politice.

Mănăstirea Novo Hopovo, cu Biserica Sf. Nicolae în ceea ce privește

valoarea sa arhitecturală, reprezintă cea mai semnificativă clădire sacrală din
epoca sa din această zonă. Prima mențiune scrisă a mănăstirii dateaza din
1451.

Biserica actuală a fost construită în 1575-1576, iar clopotnița cu o mică

capelă la primul etaj dedicată transferului moaștelor la Sfântul Ștefan a fost
construită în 1751. Sant amintiti fondatori, Lacko și Marko Jovšić, și Jovan
Božanić și membri ai familiei sale, din Gornji (Srpski) Kovin (un loc de pe
insula Čepel din Ungaria). A fost construită pe locul bisericii originale, care
a fost demolată.

În 1641, pro-egumenul Neofit a adunat donații din tot Imperiul Rus.

In 1893 a funcationat aici o scoala condusă de starețul mănăstirii.

Icoanele de pe iconostas au fost realizate de Teodor Kračun în 1770.

Aceasta este prima sa lucrare. Icoanele in stil baroc ale lui Kračun (peste 60)
au fost așezate in templu abia în 1776.

Cea mai mare bogăție a mănăstirii sunt moaștele Sfântului Teodor Tiron.
Pe măsură ce vindecările miraculoase au devenit cunoscute în Hodoš,
ungurii cu clerul au vrut să ia moaștele pentru ei înșiși cu forța. Pentru a
evita violența, călugării au fugit de la Hodoš la Fruška Gora și au depozitat
sfintele moaște un bogat locuitor din Becej, Mihailo Čokić.

Dupa Primul Razboi Mondial manastirea devine una de maici.

Sofija Soja Jovanović

Sofija Soja Jovanović (Belgrad, 1 feb. 1922 - Belgrd, 22 april. 2002) a fost primul
regizor sârb de teatru și film. Regia ei de „Față suspectă” la Teatrul
Academic în 1947 a fost prima încercare de interpretare modernă a lui
Nušić.

I se atribuie înflorirea Teatrului Dramatic din Belgrad din 1951. A jucat in:
Labis pălăria florentină, Brecht Omul bun din Sichuan, Balul hotilor, Frisch
Andorra, Milt din Tale, Vulturul rănit..etc. De asemenea, a regizat primul
lungmetraj iugoslav în culorile lui Pop Ćira și Pop Spira, Dilijasa visurilor,
mprejurul lumii, Dr. cu fata suspecta, Vulturii zboară devreme, Om obișnuit
si altele.

Bunicul ei patern era Milan Jovanović, fotograf de curte, și fratele său Paja
Jovanović, un celebru pictor. Fiul lui Milan era Dušan Jovanović Đukin,
un celebru sculptor, iar soția sa era actrița Nevenka Urbanova.
Mitropolitul Vasilije Popović

Vasilije (Majevac de langa Derventa, 1860 - Okučani, 11 nove. 1938) a fost

mitropolitul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

S-a născut în februarie 1860 la Majevac. Tatăl său Simeon a fost protopop
de district al Derventei și paroh în Majevac. A urmat școala primară în
Majevac și Derventa. După școala primară, s-a înscris la seminarul din
Belgrad, pe care l-a absolvit ca unul dintre cei mai buni elevi, cu mare
succes. Arhiepiscopul și mitropolitul Sava Kosanović l-au repartizat capelan
ca tatălui său și l-a hirotonit diacon la Prnjavor pe 24 august 1884 și două
zile mai târziu la Derventa ca preot.

Pe lângă slujba preoțească, a fost și profesor la școală de la 1 septembrie

1884 până la 30 iunie 1885. După aceea, a predat la școala primară ortodoxă
sârbă până la 1 decembrie 1887, când a fost ales preot paroh în Gradačac.
La 6 noiembrie 1888, mitropolitul Dionisije (Ilijević) din Zvornik și Tuzla l-
a numit protopop de district în Gradačac. La propunerea mitropolitului din
Sarajevo, George (Nikolajevic), el a fost numit primul membru și consilier
al Consistoriului din Sarajevo. A îndeplinit această funcție până la alegerea
sa ca mitropolit la Banja Luka și Bihać. Pe lângă această datorie, el a fost
redactor al autorității bisericești oficiale „Dabro-bosanski istočnik” (1894),
precum și director al școlii teologice din Reljevo (1 noiembrie 1894 - 22
ianuarie 1898). La propunerea episcopului competent, împăratul Franz
Joseph i-a acordat Crucea Cavalerului Ordinului lui Franz Joseph
(Kaiserlich-österreichischer Franz Joseph-Orden).

Sfântul Sinod al Episcopilor Patriarhiei de Constantinopol l-a ales Mitropolit

al Banja Luka și Bihać la 10 iulie 1908. A intrat în ordinul monahal sub
numele de Vasile la 16 august 1908 în Mănăstirea Žitomislić și a fost
promovat ca Arhimandrit pe 21 august 1908 în Biserica Soborniceasca din
Sarajevo. A fost hirotonit pe 28 septembrie același an în Biserica Pogorârii
Duhului Sfânt din Banja Luka. Mai târziu, el a devenit mitropolit de Banja
Luka. După intrarea armatei sârbe în Banja Luka pe 21 noiembrie 1918,
mitropolitul a slujit mulțumirii în cinstea victoriei armelor sârbe. Cu această
ocazie, el a declarat că eliberatorii cu eroismul lor „l-au depășit pe Kraljevic
Marko, l-au depășit pe Starina Novak”. În calitate de mitropolit al Banja
Luka și Bihać, el a săvârșit actul consacrării:
18 octombrie 1908, Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Kotor-
Varos,
1913. Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Velika Kladuša,
1921. Biserica Sf. Nicolae din Živinice, Skender-Vakuf
1925. biserica de lemn din Skender-Vakuf
La 5 octombrie 1925, fundațiile Catedralei Sfintei Treimi din Banja Luka,
27 decembrie 1936, clădirea Băncii Ipotecare din Banja Luka

A murit la Okučani la 11 noiembrie 1938. A fost înmormântat în biserica

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Petrićevac.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Sfantul Gheorghe din Čalma (Srem)

Biseric a fost construita in 1766 si consacrata Sfantului Gheorghe iar

iconostasul este opera lui Georgij Davidović-Opšić (1773-1817), care era
originar din Chalma.

Biserica a suferit grav în timpul celui de-al doilea război mondial, când
clopotnița a fost distrusă, iar iconostasul și picturile murale grav avariate.

Biserica este construită din cărămidă și acoperită cu un acoperiș în două ape

din țiglă. Fațadele sunt tencuite și finisate decorativ unde împărțirea verticală
este realizată de pilaștri cu capiteluri profilate și împărțirea orizontală de un
soclu și o cornișă de mansardă profilată.

Calma este un sat de langa municipiul Sremska Mitrovica din districtul de

Srem. Conform recensământului din 2002, erau 1.675 de locuitori.

Înainte de al doilea război mondial, jumătate din populație era de origine

germană.

Așezarea este activă chiar și în epoca turcească. În sat există camere

spațioase subterane care datează din epoca turcească.

In 1931 conform recensământului, Calma avea 1683 de locuitori, dintre care

893 erau sârbi și 633 germani. După cel de-al doilea război mondial,
sistemul comunist a evacuat populația germană (fie i-au ucis sau expulzat in
Germania), iar sârbii din vecinătatea orasului Banja Luka s-au mutat treptat
in casele svabilor.
Arsenije Sečujac

Arsenije (Arsenius Seczujacz; 1720 – 13 ian. 1814) a fost un general in

armata habsburgica care a obținut gradul de general-maior chiar la sfârșitul
carierei sale militare și a primit în 1762 Crucea Cavalerului Ordinului
Militar al Mariei Tereza, cea mai înaltă decorație a monarhiei.

De origine aroman Sečujac s-a născut în 1720, undeva la granite intre între
Serbia si Croatia de astazi, care la acea vreme făcea parte din Frontiera
Militară Slavonă (unde Regimentul de infanterie militară Slavonia-
Petrovaradin a fost înființat mai târziu, în 1747). Tatăl său era Đorđe (sau
Georgije), comandant militar habsburgic, iar mama sa se numea Ana
Stanisavljević. Doi dintre frații săi au slujit și în armată.

Cadet fiind, Sečujac s-a alăturat armatei în 1741 în unitatea de infanterie

Stara Gradiška, a frontierei militare slavone și a luptat în multe bătălii în
timpul mai multor războaie (Războiul de succesiune austriac, Războiul de
șapte ani, Războiul succesiunii bavareze) . În primii ani ai războiului de
șapte ani a devenit maior și în 1762 i s-a acordat Crucea Cavalerului din
Ordinul Mariei Tereza și a fost promovat locotenent colonel. A primit titlul
nobiliar în 1763.

Tatăl său, care primise titlul înnobilant „von Heldenfeld” , Sečujac a fost
ridicat la rangul de baron la 29 decembrie 1767 (și de acum înainte cunoscut
sub numele de baronul Seczujacz von Heldenfeld). În timpul vieții sale, a
slujit în mai multe garnizoane sau baze militare, încheind cariera de ofițer
comandant al Regimentului 66 Infanterie Frontieră Militară Slavonski-Brod,
unitate pe care a preluat-o în calitate de colonel în 1777.

A fost înființată o cancelarie, in care primul consilier a fost episcop Petar

Petrović (ucenic al mitropolitului Pavle Nenadovici); la 17 noiembrie,
același an, consilierul era general-maior și baronul Arsenije Sečujac; alți
membri notabili au fost Mihailo Maksimović, Uroš Nestorović, Todor
Avramović (aroman).

La sfârșitul carierei sale militare, la 24 februarie 1783 a fost avansat la

gradul de general-maior, dar s-a retras la 10 aprilie acel an.
A murit la vârsta de 93 de ani la Viena în 1814.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Nikola Dimšić

Aurar si pictor (Novi Sad, 1821 - Novi Sad, pe la anul 1900).

A studiat pictura într-un atelier cu tatăl său Dimitrije, pe care l-a ajutat la
munca sa. A realizat un număr mare de icoane, compoziții din biserică și din
istoria națională și s-a angajat și în pictura de portrete.

A lucrat la icoane pentru manastirea Bođani și Velika Remeta, precum și

pentru Biserica Inaltari Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Novi
Sad. A decorat interiorul bisericii Sfantul Nicolae din Novi Sad în 1862. A
pictat în 1880 - un portret al patriarhului German Anđelić (aroman) și
iconostasul pentru biserica din Visoko în 1890 și mănăstirea Ozren în
1894 si altele.

Lucrările sale au fost realizate în spirit classicist si era un auritor mai

priceput decât un pictor.
Casa inginerului Pavle Horvat

Este un monument cultural, se află în Zemun, pe strada Ivićeva nr. 4.

Clădirea este o casă de oraș construită în 1910 în stil Art Nouveau. A fost
ridicata pentru necesitatile inginerului Pavle Horvat, care în 1911 a
dezvoltat un nou plan de reglementare pentru Zemun, care este inca actual si
servește scopului pentru care a fost făcu.

Constructia cu mai multe etaje, are subsol, parter, etaj și mansardă. Casa se
caracterizează printr-o intrare asimetrică, construită din material dur,
cărămidă cu mortar de var. Acoperișul mansardei este acoperit cu plăci de
azbest (înlocuite acum cu tablă profilată) și tigla.

Conform valorilor sale stilistice, această casă aparține grupului de clădiri cu

valori culturale și istorice.

Este situata în zona orasului vechi din Zemun, cu care formează o

continuitate arhitectural-stilistică.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Sfantul mucenic Đorđe Kratovac

Sfantul este de origine aromana din orasul Kratovo din Nordul

Macedonoiei. A fost ucis la Sofia în 1515, motiv pentru care este respectat
ca St. Gheorghe cel Nou s-au Sfantul Gheorghe al Sofiei (probabil Sfantul
Gheorghe din Ianina).

George s-a născut în Serbia Veche, în orașul Kratovo în 1497, din părinții
Dimitrije și Sara. După ce a devenit literat în orașul său natal, a învățat
meseria de aurar - a devenit aurar, iar când tatăl său a murit devreme, a mers
la Sofia. Acolo s-a stabilit la preotul locl Petar (Peja), unde a perfectionat
meseria sa de arar. Devenit celebru, a fost vizitat de un musulman, care s-a
certat cu el și l-a convins să-și schimbe religia. Când avea optsprezece ani,
turcii au vrut să-l convertească cu forța la islam, dar Gheorghe nu a vrut să
renunțe la credința creștină. Din această cauză, ienicerii din Sofia l-au
întemnițat și l-au torturat, iar apoi l-au ars viu pe rug la 11 februarie 1515 la
Sofia, în timpul domniei sultanului Selim I. Apoi, gazda și protectorul său
Petru, mai cunoscut ca preotul Peja, a scris despre viata sa de la Sofia, apoi
tot despre viata lui a scris si ieromonahul Ilie în 1539 în Rusia.

Pe lângă sfântul stareț Paisie, Sfânta Mare Muceniță Zlata din Meglenia
și diaconul Avacum, sant dintre cei mai renumiți martiri de origine armano-
vlaha de credință ortodoxă.

Biserica Ortodoxă Sârbă il sărbătorește pe 11 februarie conform calendarului

iulian, iar pe 24 februarie după calendarul gregorian.

În orașul său natal Kratovo, o nouă biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul

Gheorghe din Kratovo” a fost sfințită în 1929 si Biserica Ortodoxă Bulgară
il sarbatoreste tot pe 11 februarie.

O stradă din așezarea Pašino brdo din Belgrad îi poartă numele (Đorđe
Kratovac) încă inainte de Razboiul II Mondial.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIĆ

Pantelija Panta Srećković

Panta (Veliko Krčmare, langa Kragujevac, 15 noie. 1834 - Belgrad, 21 iul.

1903), a fost istoric si academic in Serbia.

Tatal Slavko (nascut 1788) si mama sa Marija-Beba (1793-1878), fiica lui

Proka Ivanović din Zabojnica, care a participat la prima și a doua revoltă
sârbească, precum și la revolta “Đakovo Buna”, de partea lui Miloš.
Bunicul său patern, Srećko Stefanović, a fost participant la “Kočina
Krajina” în 1788-91. iar în timpul primei răscoale sârbești a fost bimbaša
(comandant) în Lepenica.

Din 1859 până în 1894 a lucrat ca profesor de istorie la liceul din

Kragujevac. Apoi, din 1863, a predat istoria sârbă la Marea Școală timp de
aproape patru decenii. A călătorit în 1873 în Serbia și Macedonia Veche, ca
membru al Societății pentru Deschiderea Școlilor Sârbe. Și doi ani mai
târziu, a călătorit în Dalmația, Primorje și Albania.

A început să scrie în timp ce încă studia în Rusia. Este cunoscut pentru

lucrările sale: „Rodoslovije srpskih carej”, „Stefan Nemanja”, „Nejaki
Uroš”, „Vukašin” și cartea în două volume „Istorija srpskoga naroda”.

A intrat în conflict cu Iilarion Ruvarc (aroman).

Sreckovic a fost vicepreședinte al Adunării Naționale, deputat si

academician sârb (din 1886), profesor și rector al Marii Școli . În timpul
războiului din 1878, a lucrat ca șef al districtelor Pirot, Trnsko și Breznica.
Din 1894, este membru al Consiliului de Stat din Belgrad. A fost foarte activ
în „Consiliul macedonean” și în „Societatea Sf. Sava”.

A murit pe 8/21. Iulie 1903 și a fost înmormântat în Noul Cimitir din

Belgrad.

Era căsătorit cu Anka, fiica lui Marinko Radovanović, ministrul justiției și

Jelena Spužić (vlahi din Muntenegru).

O strada din Belgrad îi poartă numele.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Patriarhul Agatangel Konstantin

Konstantin (Adrianopol, 1769 - Adrianopol, 1832) a fost episcopul

Patriarhiei de Constantinopolului si patriarhul Constantinopolului (1826-
1830) și mitropolit al Belgradului (1816-1825).

Era grec (aroman) de naționalitate, originar din Edirne. Când era tânăr, a
venit la Muntele Athos și a intrat în mănăstirea Iviron, unde a fost pregătit
și tuns călugăr.

În noiembrie 1815, în calitate de fost ieromonah al Muntelui Athos,

Agatangel Konstantin, a fost ales și hirotonit mitropolit al Belgradului. In
titlul său scria (1818): „Arhiepiscop și mitropolit al Belgradului și al întregii
Serbii, înalt exarh”. A sosit în Principatul Serbiei în martie 1816, unde a
slujit la Belgrad și Kragujevac între anii 1816-1825. Știa suficient limba
sârbă și fiind numit „Venerabil învățat”. A apărut ca Mitropolit al întregii
Serbii din 1817, despre preasfintitul a scris si „Novina serbskih” – primul
ziar sarbesc redactat de aromani, care au fost publicaț la Viena.

În anul următor, 1817, s-a ajuns la un acord între el și prințul Miloš pentru
numirea lui Jovan Tomić, preot de naționalitate sârbă, ca protopop al
Bisericii Catedralei din Belgrad. În timpul răscoalei grecești, temându-se de
siguranța sa, s-a mutat de la Belgrad în 1821 la Kragujevac, sub protecția
prințului Milos. În 1822, acolo s-a format prima Adunare religioasa ca un
pas mai departe spre independența sârbă.

În timpul mitropolitului Agatangel, în 1822 a fost ridicat un iconostas în

mănăstirea Ljubostinja, iar în mănăstirile Kalenić și Tumane au fost
construite chili pentru calugari.

În cei zece ani de slujire metropolitană din Serbia, el a fost nevoit să

coopereze cu prințul Miloš, care s-a amestecat în toate treburile bisericești,
fără să-i pese de reglementările canonice ale Bisericii Ortodoxe.

La convins prin santaj pe mitropolitul Agatangel sa participe la adunarea

care l-a confirmat pe Miloš drept prinț ereditar în Serbia pe 6 noiembrie
1817.
In continuare Agatangel in august 1825, a fost ales mitropolit al
Calcedonului, iar pe 26 septembrie 1826, a fost ales de patriarh al
Constantinopolului.

A rămas în această funcție până la 5 iulie 1830, când a fost detronat, fiind
alungat în Cezareea. A murit ca „patriarh demisionat” în 1832 la Adrianopol.
Cu voința sa (arhiva din Belgrad), a lăsat un fond important de cărți școlilor
și bibliotecilor grecești din Edirne.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Procopius din Cassandra

A fost un cleric grec (aroman), episcop al Patriarhiei Constantinopolului.

S-a născut în 1814 probabil in oraselul Michaniona, prefecture de Salonic

iar in 1845 a fost hirotonit diacon și a slujit în Biserica Patriarhală Sf.
Gheorghe din Constantinopol.

Pe 17 aprilie 1855, a fost hirotonit la Sfântul Nicolae din Galata ca Episcop

de Claudiupol (Mitropolia Derko din Turcia), Vicar al Arhiepiscopiei
Constantinopolului și Adjunct al Episcopuluiei Sf. Nicolae din Galata.

Pe 1 mai 1865, a fost ales mitropolit de Maglen. În timpul domniei sale la

Florina, el a permis ca o parte din turma sa să se mute sub Exarcatul
Bulgar, condus de clericul Konstantin Gulabchev (nascut in Florin), și,
prin urmare, în 1877 a fost transferat la departamentul din Veria.

A condus eparhia din 2 mai 1877 până în 14 aprilie 1892. A fost transferat la
Polygyros ca arhiepiscop de Cassandra.

A murit în octombrie 1900 sau pe 20 ianuarie 1901.

Anastasescu Diana D.

Nascuta in 1895, nu se stie cand a decedat. Scriitoare de limba aromana, din

Ohrida, Macedonia. A facut liceul romanesc din Bitola.

A colaborat la revista Familia, Razboi, Pasarea albastra, etc…

Publica cartea de poezii: Tacere gratoara (1931) si La multziari in limba

aromana (1936).

Biografie: Unia di cultura armanilor, Biblioteca nationala armaneasca,

Constantin Belimace.
Vojislav Davidović Marinković

Vojislav (Belgrad, 13 mai 1876 - Belgrad, 18 sept. 1935) a fost un

economist și politician din Serbia si ministru. La mijlocul anilor 1920,
Marinkovic și Kosta Kumanudi erau lideri ai aripii drepte a Partidului
Democrat, care susținea autoritatea domniei regelui Alexandru.

A obținut doctoratul în economie la Paris. Este ministru multiplu în

guvernele Serbiei (1914 - 1917) și Iugoslaviei, în departamentele economiei
naționale, comerțului, afacerilor interne și, pentru cea mai lungă perioadă de
timp, afacerilor externe. El a fost considerat unul dintre cei mai buni experți
financiari din Serbia la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre fondatorii
Partidului Democrat.

Tatal sau Dimitrije, avocat, politician, mama Velika, nas. Klein.

A fost căsătorit cu Ana Lozanić (1881 - 1973), pictor și fiica chimistului

Simo Lozanić. Nu au avut copii.

A terminat școala primară și secundară la Belgrad și Facultatea de Drept la

Paris. A absolvit în 1898 și și-a luat doctoratul în 1901 cu o teză despre
discriminarea veniturilor.

Și-a început cariera în Ministerul Finanțelor, mai întâi ca vameș și apoi ca

secretar (1901-1906). A devenit apoi directorul Băncii Comerciale Generale,
al cărui fondator a fost și el. A intrat la Bursa de la Belgrad în 1907, a
devenit membru al consiliului financiar în 1910 și al consiliului de
administrație în 1920. A fost directorul bursei de valori din 1924 până la
moartea sa. A fost inițiatorul fondării Companiei Generale de Asigurări
Iugoslavia (1913).

A fost ales deputat popular al districtului Požarevac la alegerile parlamentare

din 1906. De atunci până în 1935, a fost ales în mod constant deputat
popular: până la război ca reprezentant al progresistilor, iar mai târziu ca
membru al Partidului Democrat. A fost trimis la Paris în 1913 în funcția de
ministru adjunct al finanțelor la Conferința privind problemele financiare ale
războaielor balcanice.

A fost ministrul economiei naționale în guvernul lui N. Pašić din 1914 până
în 1917. În 1917, a participat la negocierile privind declarațiile de la Corfu și
Geneva, ca reprezentant al Partidului Progresist. A reprezentat Regatul
Serbiei la Conferința interaliată de la Paris din 1916. În timpul războiului, a
devenit președinte al Partidului Progresist (1915). A fost unul dintre
fondatorii Ligii Democratice Iugoslave în 1918, iar mai târziu a Uniunii
Democrate în 1919 (Partidul Democrat).

După sfârșitul războiului, a fost numit ministru al comerțului și industriei. A

fost ministrul de Interne din 1921 până în 1922, când a demisionat. În
guvernul Lj. În 1924, Davidović a fost ministru al afacerilor externe. La
mijlocul anilor 1920, Kosta Kumanudi și Vojislav Marinkovic erau brațul
extins al regelui printre democrați. Regele Alexandru i-a încredințat
mandatul lui Velimir Vukićević, ei doreau să formeze un guvern de radicali
și democrați. Aripa dreaptă și conservatoare a democraților, condusă de
Marinkovic și Kumaduni, și-a condiționat intrarea în guvern prin convocarea
de noi alegeri și excluderea din guvern a lui Bozidar Maksimovic și a altor
radicali care i-au atacat cu înverșunare pe democrați în alegerile precedente.
Atât grupul de radicali din jurul lui Vukicevic, cât și grupul de radicali din
jurul lui Aca Stanojevic au cerut, de asemenea, noi alegeri, sperând să își
consolideze poziția în adunare. După ce a primit promisiunea că aceste
condiții vor fi îndeplinite, Maksimović a primit acordul lui Ljubo
Davidović pentru ca democrații să adere la partid. Cu toate acestea, aripa
radicalilor lui Uzunovic și Maksimovic era încă puternică în adunare și se
opunea alegerilor. Când s-a alăturat ministrul religiei, Milan Srškić, regele
Alexandru a dizolvat adunarea și a convocat noi alegeri.

A devenit ministru al afacerilor externe pentru a doua oară la 16 aprilie 1927

și a rămas în această funcție până la demisia sa, la 3 iulie 1932. În calitate de
ministru al afacerilor externe, a participat la numeroase conferințe
internaționale. A fost în vizite oficiale în Franța în 1927, în România și
Grecia în 1930 și în Polonia în 1931. A semnat Tratatul iugoslav-francez de
prietenie și arbitraj la Paris. El a susținut ratificarea Convenției de la Neptun,
pe care a înaintat-o Adunării Naționale în 1928.

A reprezentat Iugoslavia la reuniunile Antantei Mici de la Ljubljana în 1924,

la Joachim și Geneva în 1927, la Geneva și București în 1928, la Belgrad în
1929, la Strbski Pleso în 1930, la București, Montreux și Belgrad în 1931. a
fost semnatar al Pactului de organizare a Antantei Mici în 1930. A participat
la trei conferințe de reparații (la Haga în 1929 și 1930, la Paris în 1930 și la
Lausanne în 1932).
De asemenea, a participat la lucrările Ligii Națiunilor. A fost prezent la
adunările Ligii Națiunilor (1924, 1927, 1928, 1929, 1930, 1932), precum și
la Comisia politică, al cărei președinte a fost ales în 1928. De asemenea, a
participat la majoritatea sesiunilor Consiliului al Societății Națiunilor, iar în
mai 1930 la 59. La sesiune, a fost ales președinte al Consiliului pentru un
mandat de trei ani. A fost unul dintre inițiatorii și fondatorii Comitetului
Păcii în 1929 în Franța, Cehoslovacia, România și Iugoslavia. A participat la
reuniunile Comitetului Brian pentru Uniunea Europeană în 1930 și 1931 și la
Conferința privind dezarmarea de la Geneva în 1932.

In aprilie 1932, regele Aleksandar l-a numit pe Marinković în funcția de

președinte al Consiliului de Miniștri. A demisionat în iulie același an.

A fost vicepreședinte în ministerul lui Nikola Uzunović, la sfârșitul anului

1934.

A fost distins cu panglica Legiunea de Onoare de către Președintele

Republicii Franceze și panglica Steaua României. A fost doctor onorific la
Universitatea din Atena.

El a fost înmormântat pe Aleea Marilor la Noul Cimitir din Belgrad.

Fratele său era Pavle Marinkovic.

O rudenie de a sa se pare ca a fost si Dr. Pribislav B. Marinkovic, descries

in poza de mai jos.
Arginteanu Iancu

(1868-1940)
Istoric, scriitor si pumlicist de oribine aroman. Nascut la Gopes, Macedonia
si decedat la Silistra Romania. A facut liceul romanesc la Bitola si facultatea
de istorie si drept la Bucuresti (1889).

Lucreaza ca professor la liceul bin Bitola pana in 1905, A fost director la

revista Lumina.

In 1906 publica “Intunericul si lumina” si “Istoria Aromanilor”, Istoria

neamului in 1920, Istoria Romaniei in 1922.

A colaborat la Bitola cu revista Gazata Macedoniei, Peninsula Balcanica si

Orientul European, etc.
Aroibu Mitu

Poet aroman, (1968), nascut intr-o localitate de langa Stip, Macedonia.

La Strumica lucreaza la combinatul agricol “Crvena Zvezda” si la radio Stip,

sectia in limba aromana “Graiul Armanescu”. Colaboreaza la revista “Graiul
Armanescu” din Skopije si “Bana Armaneasca” din Bucuresti. Organizeaza
diverse festivitati aromanesti.
Fratii Dunda

Frații Dunda s-au născut pe versanții Pelister de lângă Bitola, în celebrul

cuib de vultur din marele și originalul sat Malovište, din care au venit nu
numai in Serbia, ci s-au stbilit in întreagul Balcan și Europa Centrală. Fratii
au activat în domeniile economic, comercial si financiar-bancar, in domeniul
politic, militar, literar și educațional.

În afară de frații Dunda, există mulți alți negustori din Malovište în

Kruševac. Trifun Dunda locuia în Malovište și se ocupa cu creșterea
bovinelor pe care le vindea la Istanbul, Salonic și Viena și in acelasi timp se
ocupa si cu comerțul. Fiii săi se numeau Nikola, Dimitrije și Mihailo.

Dimitrije T. Dunda (1861-1931) a lucrat în Batočina până la 1 septembrie

1886, dupa care s-a mutat la Niš unde a lucrat într-un magazin alimentar a
lui Janko D. Vulkan și Compania (Janko Dimić Vulkan, unchiul fraților
Dunda).

Dimitrije T. Dunda s-a mutat la Kruševac din Niš în jurul anului 1895 și a
deținut mulți ani un magazin cu ridicata de renume, cu produse coloniale.
Ajutați de unchiul lor Janko Vulkan, un negustor nobil, au dezvoltat o mare
activitate în comerțul colonial în toată Serbia și Muntenegru. Magazinul era
condus de Nikola și Dimitrije (Mihailo a murit de tânăr).

Fiii lui Dimitrije sunt Lazar (1890-1936) si Toma (1892-1974) industri

,magnati, Mihailo (1904-1918) și Đorđe (1907-1936), și fiicele Živka,
căsătorită cu dr. Dragoljub Minić și Slavka, căsătorit cu Cedomir Jenić,
inginer în fabrica Župa. Lazar D. Dunda, Toma D. Dunda și varisorul lor de
la unchiul Dimitrije N. Dunda sunt fondatorii fabricii de piatră albastră
Župa din Kruševac. Frații T. Dunda aveau in posesie si un alt magazin pe
cealaltă parte a aceleiași străzi (vechiul municipiu).

Lazar D. Dunda este principalul fondator al fabricii Župa din Kruševac, a

absolvit Academia de Export din Viena, nu a lăsat descendenți, a murit în
centrul spa Viša.

Toma D. Dunda, de asemenea fondatorul fabricii Župa din Kruševac, a

absolvit Academia de Export din Viena. De la prima căsătorie îl are pe
Dimitrija (1926-?), Medic veterinar la Belgrad si din casaoria doua pe Lazar
si Nikola (1934-2004), chimist absolvent, s-a căsătorit cu Vesna Donić, o
profesoară de engleză din Belgrad, cu care avea un fiu Tom.

George D. Dunda, a murit în războiul civil din Spania.

Compania Dunda, a avut o reputatie buna și a influențat în mod benefic

dezvoltarea comerțului sârb și prin activitatea sa, a câștigat încrederea în
străinătate. Au ajutat multe, case comerciale din capitală și din interior.

Frații Dunda dețineau o casă în Krusevac cu două apartamente pe strada

Kralja Milana nr. 8 și o casă rezidențială pe strada Kralja Milana nr. 10,
precum și anexe pe strada Kosančićeva a functionat un atelier de fabricare a
sacilor pentru industria Župa din Dedina. Industria chimică din Dedina a fost
construită în 1934.

Au avut in posesie case și podgorii. În 1940, în Soko Banja au fost construita

o fabrica de caramida …etc.

Nikola T. Dunda (? -1930), fratele mai mare al lui Dimitrij T. Dunda, a

condus un magazin comercial în Batočina cu Janko D. Vulkan, iar de la 1
septembrie 1886 a condus propriul magazin în Batočina.

După câțiva ani, Nikola T. Dunda a plecat la Nis, unde unde locuiau fiii săi
Rista (? -1914), Milano (1893-1910), Dimitrije (1897-?). Ficele sale
Paraskeva și Natalija au locuit in Bucuresti.

Fiul lui Nikola, Dimitrije N. Dunda, inginer chimist, s-a căsătorit cu Zorka
Milašić, din Belgrad, în 1927, iar împreună cu Lazar și Tom D. Dunda, frații
unchiului său, a fost principalul acționar al fabricii de piatră albastră Župa
din Kruševac.
Babu Cola

(1901-1967)

Poet si dramaturg aroman, A facut facultate de economie din Bucuresti,

Biografie: Unia di cultura armanilor, Biblioteca nationala armaneasca,

Constantin Belimace.
Nákó (conte de Nagy-Szentmiklós/Sânnicolau Mare)

Familie originară din Macedonia, de unde s-a mutat la Viena, apoi s-a
stabilit în Ungaria. Kristóf şi Cyrill, domiciliaţi la Viena, au cumpărat (la
licitaţie) Teremia Mare (în 1781), apoi, în 1782 localitatea Sânnicolau
Mare. Ambii au fost înnobilaţi la data de 27.02.1784, iar la 28.05.1784 au
primit şi titlul „de Sânnicolau Mare”. Din familie Sándor (*1785-†1848) a
primit la 26.02.1813 titlul de conte. Fiul său, Kálmán (*1822-†1902), a fost,
din 1877, deputatul parlamentar al raionului Sânnicolau Mare. Dintre urmaşi
János a fost, înainte de 1848, proprietar la Cenad, Nakovo, Comloş,
Constanţia, primind atestatul de nobil la 08.04.1840, în comitatul Torontal,
titlu proclamat şi în comitatul Caraş. Fiica acestuia, Mileva, are proprietăţi la
Cenad, Teremia Mare etc., şi a construit, la Comloş, în 1891, o şcoală de
fete, asemănătoare cu cele funcţionând la Nakovo şi Teremia Mare.

Biogrfie: Nobili în Banat

Blazon:
Aleksandar Živanović-Sanja

A fost fiul unui om de știință si politician Živan Živanović și nepot al lui

Dragutin Dimitrijević Apis, student tehnic și voluntar luptator in oastea lui
Ljubomir Vulović în primul război balcanic din 1912.

S-a născut în 1890 la Belgrad, a terminat școala primară și liceul în locul său
de naștere și a ajuns la al doilea an de studii tehnice. Entuziasmul sau
național, l-a facut sa se inroleza ca voluntar în septembrie 1912 și s-a se
alăture in oastea de cetnici a lui Ljubomir Vulović. Cetnici aveau sarcina de
a se muta pe teritoriul ocupat de Turci înainte de începerea operațiunilor de
război și de a permite penetrarea rapidă a armatei sârbe prin acțiuni de
sabotaj.

Chiar înainte de declarația de război, a existat un conflict între armata turcă

și cetnici, care au încercat să treacă granița în apropierea turnurilor de veghe
Merdare și Lisica. În bătălia de lângă Lisica, tânărul Sanja a fost ucis pe 18
octombrie 1912, înainte de izbucnirea războiului.

O strada din Belgrad ii poarta numele in cinstea sa: Strada “Sanje

Živanovića”.
Bacu Dumitru

(1925-1997)

Poet si draducator aromn. Nascut la Gramaticova, azi sub ocupatie

greceasca si decedat la Paris. Scoala primara si liceul face la Grebini
(Grevena), iar facultatea de politehnica la Bucuresta in 1949.

A colaborat cu revista Vatra, Cuvantul Romanesc, Fara Armaneasca si

Revista Macedonia, care i-a publicat si poezi in limba romana si aromana. A
mai publica poezii si in revista Desteptarea si Dimandarea Parinteasca,
Panderea-Armaneasca si clectia Constantin Belimace si Vela din Scopije
1998.
Castelul generalului Jovan Belimarkovic din Vrnjacka Banja

A fost construit pe o pantă deasupra unui izvor fierbinte si construit după

modelul castelelor nord-italo-poloneze din acea vreme, conform proiectului
conceptual al cumnatului sau, inginerul Pavle Denic.

Moștenitorii lui Belimarkovic au locuit în castel până în anii șaptezeci ai

secolului trecut, iar în 1968 clădirea a fost cumpărată de stat.

Legea privind protecția monumentelor culturale a declarat-o un bun cultural

de mare importanță pentru Republica Serbia.

Castelul Culturii este administrat de instituția „Centrul Cultural” - Vrnjacka

Banja.

Astăzi cldirea este transformata in muzeu, unde se organizeaza ezpozitii de

arta, picturi, sculpturi, diverse colectii, etc.
Mihailo Apostolski

Mihajlo (Novo Selo, langa Štip, 8 noiem. 1906 - Dojran, 7 aug. 1987),
participant la războiul de elibere, locotenent general al JNA, istoric și erou
național al Iugoslaviei lui Tito.

A înscris academia militară în 1924 si a finalizat cu succes educația în 1927

fiind avansat la gradul de sublocotenent. A absolvit Academia Militară
Superioară în 1933, iar în 1938 Academia Statului Major General al
Regatului Iugoslaviei. În calitate de maior de stat major al armatei iugoslave,
a fost numit asistent șef de stat major al diviziei Drina din Ljubljana.

După capitulare, pe 13 aprilie, a fost capturat de italieni și dus în tabăra

Weston. Apoi a fost transferat la Rijeka, unde a fost eliberat împreună cu un
grup de macedoneni, pretinzând ca este bulgar la origine.

După întoarcerea în Macedonia, a facut legatura cu Lazar Kolishevski, care

l-a inclus în Mișcarea de Eliberare a Poporului. În septembrie 1941, a fost
ales membru al Cartierului General Provincial al Detașamentului NOP din
Macedonia, iar în iunie 1942, a fost numit comandant al Statului Major
General al Armatei de Eliberare Națională și al Forțelor Armate din
Macedonia.

În februarie 1945, a fost numit șef al Statului Major Suprem al NOV și POJ,
adică Statul Major al Armatei iugoslave. La cea de-a doua sesiune a
AVNOJ, în noiembrie 1943, a fost ales membru al președinției AVNOJ, iar
la prima sesiune a ASNOM, în august 1944, a fost ales membru al
președinției ASNOM.

După eliberarea Iugoslaviei, el a îndeplinit diferite atribuții responsabile în

armata populară iugoslavă. S-a retras în 1958 ca general colonel.

El a fost, de asemenea, angajat în lucrări științifice, în special lucrări despre

istoria popoarelor iugoslave și balcanice și la lucrări importante pentru
istoria militară. În 1967, în timpul formării Academiei macedonene de științe
și arte, a devenit primul membru, iar în 1968 a fost ales de membru
corespondent al Academiei sârbe de științe și arte. Ulterior a fost ales
membru al Croației, Sloveniei și Academiei de Științe și Arte din Bosnia și
Herțegovina.
Între 1976 și 1983 a fost președintele Academiei macedoniene de științe și
arte, iar din 1978 până în 1981 a fost președintele Consiliului Academiei de
științe și arte a SFRY. A mai fost, de asemenea, membru al Consiliului
Federației. În 1978, i s-a acordat Premiul AVNOJ, cel mai înalt premiu
iugoslav. În 1986, a devenit președintele Asociației Societăților de Istorici
din Macedonia.

A murit pe 7 august 1987 la Dojran. Academia Militară a Armatei

Macedonene, înființată la Skopije în 1995, îi poartă numele.

El este titularul Memorialului Partizan în 1941 și al altor decorațiuni

iugoslave. El a primit Ordinul Eroilor Poporului pe 9 octombrie 1953.
Casa familiei Marković din Zemn

Este un monument cultural și istoric de mare importanță, situata in Orașul

Vechi din Zemun, la colțulul strazilor Gospodska 14 și Magistratski trg 11.

A fost construită de negustorul grec (aroman) Dima în secolul al XVIII-lea

și reconstruită în 1801. Casa a fost cumpărată de la faimosul negustor Miloš
Urošević, de la ai cărui moștenitori, în 1870, a fost cumpărată de Stevan
Marković, primarul orașului Zemun în perioada 1878-1884. Casa este încă
parțial deținută de familia Markovic, ai cărei doi membri erau primarii in
Zemun. În afară de Stevan Markovic, primarul din Zemun casa a apartinut și
avocatul Petar Markovic, scriitor, pictor și economist. A fost primar pentru
două mandate: din 1907 până în 1914 și din 1926 până în 1930.

În timpul celui de-al doilea război mondial, a suferit mari distrugeri, în mare
parte din cauza bombardamentelor din 1944.

Astăzi, primul etaj și curtea clădirii sunt folosite pentru locuit, iar spațiul de
afaceri situat la parterul clădirii găzduiește o companie de asigurări, o
cafenea și trei magazine mai mici.

Casa familiei Markovic este o clădire de colț cu o curte dreptunghiulară. Are

toate caracteristicile unor case civice bogate din orașul vechi Zemun de la
începutul secolului al XVIII-lea până in secolul al XIX-lea. Este prevazuta
cu subsol, parter și etaj. Este construit din cărămidă cu mortar de var si
proiectata în spiritul baroc.

Lângă casă se află Crucea Legământului, care a fost ridicată acolo în 1863
de Lazar Urošević, proprietarul casei la acea vreme.

Casa a fost reconstruită pentru prima dată în 1801 si după bombardamentul

din 1944. Fațada și acoperișul au fost reconstruite în 2010.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Bagav Andrei

(Blatza, aprilie 1857-1888)

Poet, publicist de manuale si professor de liceu de origine aromana.

A fost adus de arhimandritul Averchie in Romania.

Bublicatii, “Carte di Aleadziri” 1888, revista Macedonia, Panderea-

Armaneasca, colectia “Velo” la Scopie 1998.
Baravachi Petri

(cca 1883 Clisura - cca 1950)

Scriitor, istoric si folklorist de origine aromana.

Termina liceul romanesc din Bitola 1902, lucrarile sale le publica in revista
Lumina 1904, era de profesie dascal.

A publicat lucrari de folclor si literature…

Jovan Stajić

Jovan (Veliki Bečkerek, 20 decem. 1878 - 1 mai 1931), a fost medic șef al și
primar la Veliki Beckerek (astazi Zrenjanin) din 29 ianuarie 1928 până pe 28
martie 1929.

A terminat școala elementară în orașul natal, iar liceul în Novi Sad. A studiat
medicina la Graz și Innsbruck și a trecut examenul medical de stat la
Budapesta.

După terminarea studiilor, s-a întors la Veliki Beckerek, unde a deschis un

cabinet privat. În ajunul Primului Război Mondial, a lucrat ca medic
municipal în Jarkovac, Tomaševac și Dragutinovo. După sfârșitul primului
război mondial, a fost numit medic șef al orașului în 1919. Doi ani mai
târziu (1921) a fondat prima comisie a Crucii Roșii a Regatului Sârbilor,
Croaților și Slovenilor.

La inițiativa sa, în 1930, Centrul de Sănătate Publică, stația bacteriologică cu

Departamentul antirabic, ambulanța de stat, policlinica școlii de stat,
dispensarul de stat pentru copii și policlinica pentru Copii mici.

Stajic a fost managerul Dispensarului de stat pentru sugari. Împreună cu dr.

Slavko Županski, a fondat Consiliul regional de apărare națională în 1928,
al cărui domeniu de activitate se extindea pe întreg teritoriul Banatului. De
asemenea, a îndeplinit datoria președintelui Consiliului Regional al Gărzii
Adriatice din Veliki Beckerek, pentru care a câștigat mari merite prin
împiedicarea abolirii planificate în 1929.

A murit pe data de 1 mai 1931.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Soborniceasca Sfanta Treime din Vranje

Este principala și cea mai mare biserică ortodoxă din Vranje și biserica
centrală a eparhiei de Vranje a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Reprezintă un
monument al culturii de o mare importanta.

Catedrala Sfintei Treimi de astăzi este situată pe locul unei biserici mai
vechi.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a avut

loc ascensiunea economică a orașului Vranje, care a însoțit la trezirea
conștiinței naționale si civice la reînnoirea vieții religioase, după desființarea
Patriarhiei de Ipec (Pec).

Marea Catedrală a fost construită cu ajutorul lui Pașa Hussein - un „mare

prieten al sârbilor”.

Biserica a fost construită în anii 1858-1860. Constructorul bisericii a fost

Andreja Damjanov din Tresonče zona Debar.

Comunitatea bisericii i-a încredințat pictura iconostasului lui Dimitar

Krstević-Dič, cel mai faimos pictor iconr de la acea vreme.

.
Biserica Sfantul Nicolae din Ostružnica

Este așezata pe teritoriul municipiului orașului Čukarica, a fost construită în

perioada 1831-1833. Reprezintă un monument cultural.

Fondatorul bisericii a fost prințul Miloš, care a construit biserica pe

cheltuiala sa. La momentul finalizării, în curtea bisericii existau atât biserici
vechi, cât și noi. Vechea biserică cu cabane din bușteni, numită popular
„șindrilă”, a fost localizată acolo de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Biserica a fost construită pe un deal din centrul așezării, la răscruce de

drumuri, la locul unde a avut loc Prima Adunare Națională în timpul Primei
Răscoale sârbești, convocată de Karadjordj. Oamenii s-au adunat acolo
pentru a negocia și organiza lupta pentru eliberarea Serbiei de turci. Unul
dintre liderii naționali în această luptă a fost protopopul Marko din
Ostružnica, care este menționat și în cântecul popular „Începutul revoltei
împotriva Dahija”.

Există, de asemenea, un vechi cimitir în poarta bisericii, unde sunt îngropați

prințul Nikola Stanković, prințul de Posavina, membru al Biroului Popular,
membru al Curții din Belgrad și căpitanul șef al prințului Miloš.

Comform puselor lui Ana Kostic Ðekic, catapeteasma biserici a fost pictata
de Dimitar Krstević – Diciu in 1823 - probabil ca iconostasul a fost luat de
la o biserica mai veche din preajma.

Biografie: Ana Kostic Ðekic, CRKVENI KOMPLEKS U LOZOVIKU

Batzaria Cola

(1874-1953)
Poet, prozator, publicist, senator in parlamentul Turcesc (1908) si ministru la
guvernului turc si romanesc de origine aromana.A avut un rol important la
Conferinta de la Londra in 1913.

In tinerete a lucrat ca dascal la Crusova, Bitola si Ianina. A devenit director

la liceul romanesc din Bitola si redactor la revista Lumina. A editat mai
multe gazete si reviste, avand in urma sa mai multe publicatii.

A fost sugrumat de comunisti pe 20 noiembrie 1953.

ALEKSANDAR TIRNANIĆ – TIRKE

Aleksandar (Krnjevo, 15 iul 1910 - Belgrad, 13 decem. 1992) a fost jucător

și selecționer de fotbal iugoslav. Crescut mama sa singură, tânărul a
dezvoltat în curând o dragoste pentru fotbal, pe care a la practicat pe pe
malul drept al raului Sava. Acolo, a fost văzut de antrenorul Radenko
Mitrović, care l-a adus la echipa de tineret din SK Iugoslavia. Cu toate
acestea, Tirke a decis în curând să se mute cu FC Belgrade Sports Club
(BSK), unde în cele din urmă s-a transformat într-o aripă dreaptă
impunătoare.

Realizându-și talentul, a părăsit curând școala și s-a dedicat în totalitate

fotbalului. La 17 ani, a debutat pentru echipa de seniori; în calitate de jucător
temperamental, a format în curând un tandem cu Moša Marjanović.

Tirnanic și-a petrecut întreaga carieră profesională la clubul BSK, pentru

care a jucat 500 de jocuri. Cu clubul, a câștigat cinci titluri în campionatul
iugoslav. A jucat 50 de meciuri pentru echipa națională a Regatului
Iugoslaviei și a marcat 12 goluri în perioada 1929-1940. În calitate de
selecționer, a compus 102 echipe naționale. A antrenat echipa iugoslavă la
două Cupe Mondiale, 1954 și 1958, a fost în comitetul de selecție la
Campionatele Europene din 1960, când Iugoslavia a ocupat locul al doilea și
la Olimpiada din 1960, când echipa națională iugoslavă a câștigat aurul.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Melhior Erdujhelji

Melhior (in mag. Érdujhelyi Menyhért; Senta, 4 ian. 1860 - Alentaun (SUA),
sept. 1925), a fost capelan, profesor de religie și scriitor si primul istoric al
orasului Novi Sad.

A fost educat în orașul său natal, apoi la Szeged și Kalocsa a terminat

teologia. A fost hirotonit preot romano-catolic în 1882 și a slujit în mai
multe locuri din Bačka.

A fost numit capelan și profesor de studii religioase la Novi Sad în 1887. De

asemenea, a predat sârba la Școala de meșteșugari. A părăsit orasul Novi
Sad în 1894 și a plecat la Kiskőrös, iar în 1897 s-a întors la Senta. Datorită
situației sale financiare dificile, a emigrat în Canada în 1908. Curând s-a
mutat în Statele Unite, apoi înapoi în Canada, unde a participat la mișcarea
socială a maghiarilor canadieni.

A fost asociat activ al Societății istorice a județului Bačko-Bodroška, care a

fost înființată în 1883 la Sombor și care avea sucursalele în mai multe orase
din județ. La întâlnirile filialei locale, el și-a citit lucrările, în mare parte din
istoria orasului Novi Sad, și le-a publicat în Anuarul acestei societăți.

De asemenea, a publicat articole în ziarele sârbești Javor și Naše doba.

Când a venit o sugestie de la Budapesta către Consiliul municipal de la Novi

Sad de a scrie istoria orașului, Erdujhelija a scris-o în 1892.

A terminat monografia intitulată Istoria orasului Novi Sad pe 1 februarie

1894. În același an, a fost publicat în limba maghiară și în traducerea sârbă,
iar anul următor (1895) în limba germană. Evaluatorii au fost Antonije
Hadžić, Milan A. Jovanović, Vićentije Korenjšek, Teodor Mandić, Bela
Patek, Milan Savić și Sergije Šakrak-Ninić.

În scrierea istoriei Novi Sad, el a folosit materialul Arhivelor Naționale din

Budapesta, Arhivelor Imperiale Regale de Război din Viena și Arhivelor
orașului Novi Sad.

Astazi in cinstea sa o strada din Novi Sad ii poartă numele.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Bongu-liesca Tashcu

(pe la 1845 la Crusova – 1908, la Crusova)

Poet, folclorist, autor de manuale scolare si dascal de origine aromana.

Are pe parcursul vietii sale mai multe lucrari si studii de folclor, publicate in
Unia de Cultura Armanilor di Machidunii, la Biblioteca Nationala
Armaneasca Constantin Belimace si Velo Scopia 1998.
Cafeneaua lui Kosta Janić din Ostružnica

Este o tavernă veche din prima jumătate a secolului al XIX-lea, situată în

centrul orașului Ostružnica, la adresa “Karađorđeva nr. 19”. Reprezintă un
monument cultural.

Ca loc de întâlnire pentru localnici și călători, „Janićeva kafana” a fost în

trecut principalul loc de adunare pentru localnici, în termeni moderni, un
forum public, unde s-au exprimat anumite opinii cu privire la o serie de
probleme importante din viața așezării.

Până în 1971, casa a fost pe jumătate distrusă. În 1971, a fost reconstruita în

conformitate cu condițiile de conservare emise de Institutul pentru Protecția
Monumentelor Culturale din orașul Belgrad și a revenit la starea inițială.
Toate lucrările de reconstrucție și amenajare au fost efectuate de proprietarul
de atunci al clădirii.

Cuplul căsătorit Kosta și Sofija Janić, oameni bogați din Ostružnica,

proprietari de cafenele și magazine și ctitori de clopotnița a biserici Sfantul
Nicole din localitate.

Clădirea „Janićeva kafana” aparține tipului unei vechi case moravice și este
un exemplu de arhitectură populară reprezentativă. Astfel de imobile au fost
ridicate în orașele și satele sârbești de cetățeni mai bogați, cel mai adesea
comercianți aromani. Este cunoscut faptul ca aromanii aveau cafenele in mai
toate localitatile principale din Serbia.

Prevazuta cu pridvor si arcade, pereții exteriori sunt din piatră zdrobită și

tencuiți. Peretii interiori, despărțitori, sunt realizați din beton cu umplutură
de cărămidă. Structura acoperișului este din lemn cu grinzi de lemn, iar
acoperișul este acoperit cu țiglă. Ferestrele sunt duble și ușa exterioară de la
intrare, din lemn masiv. Podelele sunt realizate din cărămidă și scânduri.
Tavanele sunt realizate din șipci și finisate frumos.

Clădirea este formată din șapte camere, două taverne în față, bucătărie și
cămară în spate. Camerele de locuit sunt situate în aripa de est și separate
printr-un coridor o realizare extrem de semnificativă a arhitecturii noastre
naționale.
Clădirea se numește „taverna lui Janić”, deoarece a fost deținută de multă
vreme de familia Janić. Clădirea a fost înregistrată de Institutul pentru
Protecția Monumentelor Culturale din orașul Belgrad în 1965. Datorită
valorilor sale istorice, etnografice și arhitecturale, a fost declarat monument
cultural în 1972.

Această tavernă veche este pe deplin adaptată modului de viață modern și

este un indicator că, în ciuda urbanizării accelerate, această arhitectură poate
fi complet păstrată și adaptată condițiilor moderne. Prezența acestei clădiri în
centrul orașului Ostružnica stabilește continuitatea în dezvoltarea ulterioară
a așezării și reprezintă un exemplu valoros de arhitectură.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Moma Dimić

Moma (Belgrad [Mirijevo], 28 feb. 1944 - Belgrad 8 iun 2008), scriitor,

poet, traducător, romancier, scriitor de călătorii, eseist, dramaturg, scenarist
de film; director artistic, membru al Asociației Scriitorilor din Serbia. Este
cunoscut mai ales pentru romanul „Trăiască viața lui Tola Manojlović”,
transformat într-o piesă populară de teatru și dramă TV.

S-a născut în 1944 la Mirijevo, pe atunci un sat lângă Belgrad. A absolvit

Facultatea de Filosofie din Belgrad în 1968. În 1966, a scris cel mai faimos
roman al său, „Trăiască viața lui Tola Manojlović”, transformat într-o dramă
care va fi jucată la Londra doi ani mai târziu și va avea și o ediție TV. Piesa
va avea peste 400 de spectacole în Atelierul 212 din Belgrad, cu Peter Kral
în rolul principal.

A călătorit în jurul lumii (se menționează că a vizitat 250 de orașe din

întreaga lume) și s-a împrietenit cu mulți scriitori celebri: Ferenz Juhas,
Thomas Transtremer, Vladimir Vojnović, Bulat Okudžava, Eduard
Limonov, Antonio Porpetta etc.

A murit după o boală scurtă și gravă și a fost îngropat în Mirijevo, natal.

Dimić este reprezentat în multe antologii interne și străine de poezie și

proză. Cărțile sale au fost traduse în zece limbi. A câștigat numeroase premii
naționale și internaționale pentru literatură și traducere.

Dimic a publicat aproximativ 40 de cărți si a tradus multe cărți din suedeză:

Trăiască viața lui Tola Manojlović (1966) - un roman, transformat într-o
piesă de teatru și dramă TV.
Gypsy Bed (1968)
Antihrist (1970)
Forest Citizen - un roman, mai târziu dramatizat,
Creatorul Rusiei (1976) - o colecție de poezii
Poet și cutremur (1978)
Cum am fost distrus sistematic de un idiot - Un film din 1983,
Dedicații (1986)
Hilandarski razgovor (1989)
Pasărea mică (1989) si altele…

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Kosta Manojlović

Kosta (Krnjevo, 4 decem. 1890 - Belgrd, 2 noem. 1949), a fost compositor,

etnomusicolog, organizator, scriitor de muzică, pedagog și dirijor coral.

Manojlović a lucrat intens pentru înființarea Academiei de muzică din

Belgrad și a fost primul său rector din 1937 până în 1939 și a lucrat acolo ca
profesor până în 1946.

S-a născut în satul dunărean Krnjevo de lângă Velika Plana. A început să

învețe muzică la seminar și la Școala de muzică sârbă din Belgrad.

Profesorii săi erau Stevan Stojanović Mokranjac, Miloje Milojević și

Stevan Hristić.

A lucrat pentru scurt timp ca profesor la Ćuprija (1910-1911) și la seminarul

din Belgrad (1911-1912), când a primit o bursă și a petrecut un timp scurt
studiind la Moscova, apoi la Munchen (1912-1914). Și-a întrerupt studiile de
două ori din cauza războaielor din Balcani. Lucrează la Academia de muzică
din München cu R. Mayer-Gsraj și pr. Klose și la Departamentul de
muzicologie de la Facultatea de Filosofie cu E. Schmitz.

În timpul primului război mondial, în 1915, a traversat Albania cu armata

sârbă. În 1917, Kosta Manojlović a fost trimis să-și continue studiile în
Anglia. Și-a finalizat studiile în 1919 la Universitatea din Oxford.

Când s-a întors la Belgrad, Manojlović a dezvoltat multiple activități

muzicale, iar în 1919 a devenit dirijorul Primei Societăți de Canto din
Belgrad (până în 1931), care a fost administrată odată de Mokranjac.

Din 1931 până în 1939, Manojlović a fost dirijorul Societății de Canto

Mokranjac și, de asemenea, profesor la Școala de Muzică (astăzi Școala
Mokranjac) și la Facultatea de Teologie.

Kosta Manojlović a fost secretarul Filarmonicii din Belgrad de la înființarea

sa în 1923 și până în 1940. A participat la fondarea Asociației de Cântare a
Slavilor de Sud (a fost secretarul șef între 1924 și 1932) și a Asociației
Autorilor de Muzică Iugoslavă (UJMA).
Cea mai semnificativă lucrare a sa este crearea Academiei de muzică din
Belgrad (astăzi Facultatea de muzică), pentru înființarea căreia a susținut
intens și a fost primul său rector (1937-1939), iar ca profesor a lucrat acolo
până în 1946 .

A murit la 2 noiembrie 1949 la Belgrad.

Biografie: O cincarima de Dr. D. J. POPOVIC

Ciuperi Apostol

(1920 Avdela-1995)
Traducator, publicist, lexicograf, de origine aromana.

Facultatea de literature si filozofie la Bucuresti.

Lucreaza ca professor de limba romana la Jimbolia, Resita, Timisoara.

Are mai multe traduceri si publicatii pe parcursul vietii cat si postum:

Evanghelia dupa Marcu, Prza universala, Zboru Nostru, Dictionar romnesc-
armanesc, Manual Scolar de Gramatica aromana…etc.
Vlachopoulos Alexakis

De origine aroman si de profesie armatol (1780 sau 1787 - 1865).

La o vârstă fragedă a slujit cu frații săi Dimitrios și Konstantinos
Vlachopoulos * pentru o perioadă în curtea lui Ali * pașa, pana la persecutia
din 1806. Apoi s-u refugiat cu barca pe Insulele Ionice. Acolo s-au alăturat
corpului de voluntari ...
Simeon Gavrilovič Zorić-Nerandžić

Simeon (1743-1799), general rus si sârb, unul dintre favoritele împărătesei

ruse Ecaterina a II-a

Potrivit lui Jovan Skerlić: Simeon Zorić-Nerandžić era fiul locotenent-

colonelului rus Gavril Zorić, care se pare că era originar din Dalmația. Și,
potrivit lui Miloš Moskovljević, a sosit în Rusia ca băiat între 1752-1754.
într-unul dintre grupurile de grăniceri sârbi locuitori, conduși de colonelul
Jovan Sevic (familie de nobili, inrudita cu Raskovicii-Tekelija).

Căpitanul austriac Maksim Zorić s-a înțeles în noua țară; a fost decorat
pentru serviciile sale la gradul de general și în 1774 a primit o proprietate în
județul Pekov de la împărăteasa rusă. Având doar o fiică, Juliana, a adoptat
un tânăr văr pe Simeon Nerandzic, fiul Gavril Nerandzic și Stefanija Zoric.
Tatăl lui Gavrilo Nerandzic era ginerele unchiului lui Maksim, Jovan Zoric.
De aceea Simeon purta două nume de familie, Zorić și Nerandžić.

Simeon Nerandzic era originar din Banat, din Veliki Beckerek (azi
Zrenjanin). Potrivit unei alte surse, el era din Čurug, în Bačka; tatăl era de
serviciu acolo. Când era băiat, pe 1 mai 1754, s-a alăturat Regimentului de
husari “sârbi” și a luat parte la bătălii de război. A terminat școala militară
de cadeti, pe care a început-o în Slavonia, în 1757 si a terminat-o la Sankt
Petersburg. Apoi s-a alăturat Regimentului Husar Sârb din Noua Serbia (loc
in Ukraina de azi).

În timpul războiului de șapte ani din 1760, a fost capturat de prusieni și a

fost dus scurt timp în sclavie. S-a remarcat atunci prin curajul și
inventivitatea sa, deși a fost un ofițer husar foarte tânăr și fără experiență. A
fost rănit în luptă de patru ori în timpul carierei sale. La începutul războiului
ruso-turc (1768-1774), a fost avansat la gradul de maior. În timpul unei
bătălii din 1770, Simeon a fost înconjurat și capturat de turci și a scăpat de a
fi tăiat, strigând că este un „căpitan-pașă”. Turcii l-au dus la sultan,
deoarece, potrivit ierarhiei lor, prizonierul era în gradul de general. A
evoluat bine înaintea sultanului; a respins politicos toate ofertele lui, care
mergeau în direcția de a deveni ofițer turc - dacă își schimba religia. Când a
urmat schimbul de prizonieri Simeon s-a eliberat si el. A fost premiat de
Imparateasa.
Simeon a primit gradul de colonel în 1777 (după eroismul arătat în timpul
suprimării rebeliunii sub conducerea lui Pugachev) și a devenit adjutantul
împărătesei ruse Catherina.

Într-o noapte ar fi găsit „cheile camerelor împărătesei” sub pernă si astfel a

devenit iubitul împărătesei, unul dintre cei mai puternici zece „favoriți” ai ei.

În luna septembrie a primit gradul de general-maior și a devenit

comandantul regimentului husar Akhtyr. A primit multe daruri, la Sankt
Petersburg, a obținut o vilă lângă Palatul de Iarnă, de unde „eroul” a plecat
în plină glorie. Unul dintre acele mari daruri regale a fost o proprietate -
orașul bielarus Șklov cu 16.000 de suflete.

Dupa unele comflicte, Simeon a fost concediat.

După moartea împărătesei Ecaterina a II-a, noul conducător rus Pavel l-a
readus la serviciul activ. El a primit comanda asupra Regimentului 11 Izjum
Hussar, acum în gradul de colonel general.

A murit pe 6 noiembrie 1799 în orașul Šklov.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC, familia Nerandžić era de

origine aromana.
Károly Sterio

Carol (Caras Severin, 1821 - Budapesta, 1862), un pictor, maestru al

romantismului.

S-a nascut intr-o familie greacă (aromana). Talentul său era deja evident în
copilărie, așa că părinții l-au susținut într-o carieră artistică. Și-a continuat
studiile de artă din 1840 la Academia de Arte Frumoase din Viena, unde
profesorii săi l-au considerat un talent promițător. La început s-a stabilit și el
aici, apoi a plecat de la Viena la München, de unde a plecat într-o altă
călătorie de studiu: a făcut turnee în Franța, Italia și Anglia. Când s-a întors
acasă, a lucrat pentru prima dată la Bratislava.

În cele din urmă, la Pest, a înființat un studio, a devenit rapid foarte cunoscut
pentru portretele sale, fiind un căutat pictor de portrete.

Miniaturile sale din Sümeg, pot fi găsite în Galeria Națională Maghiară. A

făcut multe acuarele din viața populară maghiară, care se disting în principal
prin desenul lor precis. Károly Sterio a lucrat mult în scurta sa viață, a fost
unul dintre cei mai prolifici pictori.
Biserica greaca ortodoxa din Karcag

În 1794, Károly Rábel, arhitect din Gyöngyös, a fost rugat să construiască o

biserica ortodoxă de către negustorii greci care locuiau în zonă. Lucrarile a
fost pregătite de arhitectul din Pesta József Jung (din familia vlaha
Mogorovic-Horvat).

Biserica barocului târziu a fost sfințită în 1798 si situata în mijlocul unei

foste grădini de morminte cu ziduri.

Sanctuarul navei cu trei secțiuni este arcuit în coș. Turnul se află pe fațada
vestică a celor trei biserici hol cu boltă de sticlă cehă orientate spre est

Turnul este închis de o margine arcuită, sub care se vede o fereastră printre
pilaștrii în stil toscan. Fațada laterală este împărțită în benzi de perete în care
stau ferestrele cu arc închis. Sanctuarul său este semicircular. Zona
magazinului din fața sanctuarului este puțin mai mare și iese din planul
peretelui lateral.

Unele elemente ale iconostasului sculptat au fost realizate în 1811.

Cladirea negustorilor greci din Miskolc

Este sitata pe strada principala a orasului “Széchenyi utca” la nr. 8. A fost

construit în 1812 și în jurul anului 1890 și a fost renovat între 1987 și 1990.

Cladirea era inițial n conac acesta a fost confirmat de săpăturile arheologice

din 1985, când au fost excavate rămășițele zidurilor medievale din piatră.

Pe de altă parte, o sursă documentată indică, de asemenea, că în 1381 János,

fiul lui Ivánka, cetățean din Miskolc și văduva sa au donat terenul și clădirile
conacului medieval. Donația a fost confirmată în 1478 printr-o altă carte a
cladiri. Clădirea (clădirile) a fost demolată ulterior, cel puțin conform cărții
de cadastru din Miskolc din 1702.

În a doua jumatate a sec. XVIII a devenit proprietatea unui negustor grec pe

nume Péter Stajovics. El a construit jumătatea de vest a casei actuale la
începutul secolului XIX, potrivit unui ghid de călătorie contemporan din
1812. Partea de est a casei ar fi putut fi construită între 1880 și 1895,
documentele nu sunt încă cunoscute despre aceasta. Fațada uniformă cu zece
axe a fost modificată ulterior. La acea vreme, fațada principală a străzii a
clădirii cu un etaj a fost inițial schimbată într-un design cu 3 + 4 + 3 axe.

Deasupra celor două ferestre exterioare, pe fiecare consolă, se aflau figurine

din piatră artificială, iar în centru era o deschidere alungită, triplă de iluminat
la mansardă.

La parter se aflau sedii comerciale, unde funcționa magazinul de sticlă al lui

Ferenc J. Pfliegler și ruda sa Ern Feitscher din 1930. De aici, farmacia
“Cerbul de Aur” s-a mutat și în noua sa locație. În deceniile ulterioare, la
parter a funcționat un magazin de cadouri și bomboane.

Între 1987 și 1990, clădirea a fost renovată si aspectul fațadei schimbat.

Fațada are o axă 2 + 3 + 2 + 3, în același timp a fost așezat un etaj
suplimentar, așa că se potrivește mai armonios cu clădirile mai înalte din
preajma. Porțile se află în prima și a treia axă, cu un design arcuit în coș, cu
ramă din piatră.

La parterul din partea de vest se află o librărie, între cele două porți, există
un magazin care își schimbă adesea chiriașii, în timp ce la intrarea porții de
est a fost amenajat un magazin de cadouri, designul portalurilor este diferit.
În curte, coridoarele clădirii principale au un design in forma de arcade,
partea de vest este construită cu o aripă cu un singur etaj și există mai multe
magazine la parter. Culoarea străzii principale a clădirii este diferită, partea
de vest este maro, secțiunea estică are un aspect roșiatic.
Biserica Ortodoxă Sfânta Treime din Mișcolț

Este un monument istoric și de arhitectură din orașul Mișcolț, situat în estul

Ungariei.

Biserica a fost construită între 1785 și 1806 în stilul baroc…. Biserica

adăpostește unul din cele mai mari iconostase din Europa (16 m înălțime), cu
88 de imagini ale vieții lui Isus. Iconostasul a fost sculptat în atelierul lui
Miklós Jankovits de Eger- probabil acelasi care a lucrat la biserica din
Eger, icoanele au fost pictate de către Anton Kuchelmeister din Viena. O
copie a icoanei Ahtyrka a Maicii Domnului a fost un cadou de la
împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei.

Credincioșii ortodocși aveau deja în secolul al XVIII-lea o capelă (Capela

Sf. Naum). Clădirea bisericii a fost construită în cea de-a doua parte a
secolului. Inițial ei au planificat să construiască o biserică mare, cu un turn
în formă de ceapă, proiectat de către Johannes Michart, dar s-a opus
mai ales protestanții si liderii orașului.

Interiorul este împărțit în trei părți: hol de intrare, naos și altar.

O școală (1805), un spital și o casă parohială au fost, de asemenea,

construite lângă biserică. Biserica, de asemenea, a servit ca loc de
înmormântare, mai multe pietre funerare de marmură fiind încă acolo.

Muzeul a fost deschis în clădirea fostei școli în 1988. Expoziția permanentă

prezintă istoria și arta Bisericii Ortodoxe și a școlilor.
Biserica ortodoxa din Gyöngyös

Este o biserică in stil baroc târziu cu o singură navă, cu un turn de fațadă în

picioare în curtea unei case rezidențiale. Din 1710, negustorii greci au locuit
în Gyöngyös.

Deoarece nu li s-a permis să practice religia ortodoxă, grecii (aromanii) s-au

reunit doar în case private mult timp.

La mijlocul secolului, orașul are aproape 300 de locuitori greci.

După decretul de grație, s-au adresat autoritatilor în 1784 și, timp de un an, li
s-a acordat dreptul de a-și practica religia în mod liber și un permis de
construire a unei case de rugăciune. Atunci a fost construită prima lor casă
de rugăciune pe locul bisericii de astăzi.

Construcția bisericii de astăzi a fost finalizată în 1809, dar a început să fie

folosită doi ani mai târziu. La acea vreme, 40 de familii grecești locuiau în
oraș.

Clădirea a fost grav avariată în 1908 de un incendiu.

Michael Giba preotul din Bichiș

Bichis

Candidații la preoție care urmau să fie hirotoniți, dacă erau rezidenți ai unei
așezări siocopau si postul se dascali daca in preajma era vreo scoala. În plus,
ei trebuiau să vorbească nu numai limba credincioșilor, dacă maghiară sau
germană, precum și latină iar slujirea era un preot respectabil. Școala
superioară ar putea fi finalizată la seminarul din Arad, deschis în 1822.

Michael Giba (Mihai Ghiba)

A existat o mică pauză în funcționarea comunității bisericești din Bichis,

adică nu a existat un lider spiritual pentru credincioși până atunci, dar
aceasta situatie a durat doar 7 ani. Primul pastor cunoscut a fost Mihai
Ghiba, care a slujit în biserică în perioada 1788-1809. El a avut onorabila
sarcină de a crea și organiza sfântul lăcaș. A fost îngropat lângă intrarea în
biserică. Piatra de mormânt, care este încă vizibilă astăzi. Piatra funerara a
fost ridicata de fiica, Giba Helena (Helena Ghiba) pe la anul 1809. Pe piatra
se poate citi: „Reverend decedat, 1809, Michael Giba zelos pastor: Giba
Helena, fiica unuia dintre fondatorii bisericii grecești și cel mai tandru
tată, în semn de dragoste, venerație și îndurare.”

Negustorii greci il numeau pe preot Giba / Gibba în secolul al XVIII-lea, in

special cei care au trăit cel mai aproape de Békés în Ionești și Sântamăria.

Árgyelán Michael (Mihai Ardelean)

Mihály Argyelelán (Mihai Ardelean) a fost la Békés preot între 1809 și

1840, fiind îngropat și el lângă biserică, pe latura orientată spre sanctuar.

Popovics Simon (Simeon Popovici)

În timpul slujiri lui Simon Popovics (Simeon Popovici), a avut loc războiul
de independență maghiar și chiar a supraviețuit datei compromisului. A fost
în parohie între 1840 și 1884, înmormântat în cimitirul Békés.

Sârb Tódor (Teodor Șerban)

Sârbul Todor (Teodor Șerban) a fost preotul bisericii timp de nouă ani
(1885-1894). La fel ca predecesorul său, se odihnește și în Cimitirul
Ortodox Român din Békés.

Elek Popovic (Alex Popovici)

Elek Popovics (Alex Popovici) l-a urmat un an mai târziu până la așa-numita
Revoluția Crizantemelor, când a plecat în România și a murit la Arad. În
consecință, a slujit la Békés între 1895 și 1919. Între 1920 și 1927, postul de
parohial a fost vacant.

Péter Miskucza (Petru Mișcuția)

Tranziția de șapte ani fără pastor este întreruptă în cele din urmă când
parohia îl invită pe candidatul preotului Péter Miskucza (Petru Mișcuția) din
Gyula să slujească în biseric. În 1927 a acceptat această cerere până în 1931,
când a plecat la Chitighaz.

István Kardos (Ștefan Cardoș)

István Kardos (Ștefan Cardoș), cantor fiind a participat mai întâi la viața
parohiei, apoi a fost ales preot în 1931 și a păstorit în biserică până în 1959,
cu o pauză de un an. După 1959 a părăsit Ungaria și a plecat în America.
István Kardos s-a născut la Gyula în 1903, și-a finalizat aici și școlile
secundare, apoi și-a continuat studiile la Academia Teologică din Oradea.
A fost hirotonit pastor în 1929.

Csumpilla Demeter (Dumitru Ciumpilă)

Demeter (Dumitru Ciumpilă) a sosit din Peterd, Hajdú-Bihar în 1960, care

l-a slujit pe Domnul aici până la moartea sa, adică până în 1988. Mormântul
său se află în Cimitirul Ortodox Grecesc din Békés. Pr. Csumpilla s-a născut
în 1914 la Kétegyháza. A urmat școala elementară în satul natal și școala
superioară din Békéscsaba. După absolvire, a plecat la Oradea, unde a
studiat teologia. În 1939 a fost numit preot al Peterd, Hajdú-Bihar, a slujit
acolo până în 1959, apoi până la moartea sa a fost preot paroh din Békés.
Margita Gita Predić Nušić

Margita (Priština, 28 april 1896 - Belgrad, 1970), a fost artistă si functionara

culturală. Este fiica lui Branislav Nušić, un celebru scriitor și comediant
sârb.

Mama ei Darinka, născută Đorđević afost educată în Voivodina și Belgrad.

A studiat sculptura și arta la Belgrad, Praga și Zagreb. În războiul din 1915,

la Skopje, s-a căsătorit cu Milivoj „Mimo” Predić (1885 - 1957), dramaturg.
La nunta, a venit si fratele ei Strahinja Ban.

Curând după aceea, a sosit vestea tristă că Strahinja (1896 - 1915) a murit pe
12 octombrie din cauza consecințelor unei răni grave. Tatăl disperat, din
cauza durerii pentru singurul său fiu, nu a părăsit casa câteva zile, dar, în
ciuda acestui fapt, a organizat ajutor pentru masa refugiaților care soseau
constant la Skopje. În ultimul tren complet, pe 20 octombrie 1915, tristii
proaspăt căsătoriți cu tatăl, mama și bunicul George au părăsit Skopje și au
ajuns la Pristina.

A supraviețuit apoi dramei munților albanezi și s-a mutat de la Durres la

Marsilia, apoi la Paris, unde a absolvit Școala de Arte. După război, s-a
întors la Belgrad, unde și-a înființat propria școală privată de arta decorativa.

A murit la Belgrad în 1970.

Un eveniment cheie în activitățile sale culturale a fost fondarea teatrului

Boško Buha, pe care l-a infiintat în 1950 împreună cu Đurinka Marković.

În 1956, ea a donat moștenirea tatălui său Muzeului orașului Belgrad.

Alături de inginera de costume Milica Babić, soția lui Ivo Andrić, este
considerată una dintre cele mai meritante femei din domeniul promovării
artei aplicate din Serbia.

Biografie: Velikani Zamenite cincarskog porekla licnosti u istofiji u istoriji

srba
Miodrag Mića Popović

Miodrag (Loznica, 12 iun. 1923 - Belgrad, 22. decem. 1996), academician,

pictor, critic de artă, scriitor și regizor de film.

A venit la Belgrad cu familia în 1927, unde a terminat școala primară, iar din
1933 până în 1941 a urmat al treilea gimnaziu de baieti.

A participat in Lupta de Eliberare, iar la cererea sa personală din 1945, a fost

trimis pe front unde a fost rănit; apoi admis in SKOJ. Cu batalionul său a
ajuns la Leibniz în Austria.

Dupa razboi s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Belgrad în 1946
la clasa profesorului Ivan Tabaković.

Împreună cu Bata Mihailović, Petro Omčikus, Mile Andrejević, Ljubinka

Jovanović, Kosar Boškan și Vera Božičković, a părăsit Academia și a plecat
la Zadar, unde s-a format faimosul „Grup Zadar”, prima comună artistică
din Iugoslavia postbelică 1947. La întoarcerea lor la Belgrad, din cauza
arbitrariului și a indisciplinei, toți au fost expulzați din Academie. Ulterior, li
s-a permis să-și continue studiile de pictură, cu excepția lui Mića Popović,
cu explicația că este „pictor absolvent, deci nu mai are nevoie de
Academie”. Popovic a continuat să studieze singur, cu ajutorul profesorului
Ivan Tabakovic.

A început să publice recenzii și eseuri în 1950.

S-a căsătorit cu Vera Božičković în 1949, cu care a plecat la Paris în 1951

timp de șase luni…A locuit în New York din 1980 până în 1981 și profesor
invitat la Universitatea de Stat din New York.

A fost ales membru corespunzător al SANU în 1978 și membru cu drepturi

depline în 1985.
Familia de avocati Kamber

Familia provine din Ruma sunt de origine aromana. Primele mentiuni merg
pana în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Primul strămoș cunoscut a fost Peter Kamber menționat într-un Protocolul

din 1831 care era de profesie medic.

Ful cel mare al lui Peter, George a fost cașătorit cu Eudoxia (născută
Karamata), familia a ramas în Ruma. Eufemia fica lui Peter
s-a căsătorit cu Cincar Relj Anastasijević (1815). Ceilalți frați se numeau
Jovan și Andri.

Jovan Kamber (Ruma, 1773 - Bukovac, 1 oct. 1848) a fost avocat, căpitan si
primar al orașului Novi Sad.

Și-a finalizat studiile de drept și a primit o licență în drept în 1798. Apoi a

practicat avocatura în Novi Sad. În anii următori, a lucrat ca reprezentant
legal adjunct al județului Srem (1807), devine avocat al regiuni din Turski
Becej (astăzi Novi Becej), iar pe 23 septembrie 1816, a devenit procuror
general în Novi Sad. A progresat rapid în slujbă, așa că pe 14 decembrie
1818 a fost ales senator de oraș.

În calitate de senator timp de 16 ani (1822-1838), a îndeplinit funcția de

căpitan al orașului (șef de poliție).

A fost ales primar la Novi Sad pe data de 24 martie 1840 și a rămas în

funcție până la 25 mai 1848.

Când a izbucnit Revolta în martie 1848, sârbii, sub conducerea lui Kamber,
au formulat 16 puncte, cerând noului guvern revoluționar maghiar să
recunoască naționalitatea și limba sârbă. Deputația, condusă de Kamber, a
înaintat cererile Parlamentului din Požun. În timpul primei restabiliri a
puterii în timpul revoluției din 24 mai 1848, Kamber s-a retras, iar Petar
Zako din Bajša a fost ales noul primar.

Jovan Kamber a murit la Bukovac în toamna anului 1848 într-un incident

cauzat de locuitorii din acel loc, care l-au acuzat ca ar fi de partea
maghiarilor. Kamber nu suporta acuzațiile false și scoase pușca. Apoi
oamenii din Bukovac au deschis focul și l-au ucis.
A fost înmormântat în biserica Sfantul Nicolae din Novi Sad.

El și soția sa Julian au avut șapte copii (Stefan, Jakov, Pavle, Đorđe, Sofija,
Marija și Jelisaveta). Fiul sau Đorđe Kamber a fost deasemenea de profesie
avocat.

Casa lui Kamber a fost situată pe strada Kazandžijska (astăzi Jovana

Subotića 13) și a fost considerată mult timp una dintre cele mai vechi case
din Novi Sad, până când a fost demolată în 2015.

In cinstea se astazi o strada din Novi Sad îi poartă numele

Biografie: С Е Ћ А Њ А UDC Dr Ž e l j k o F a j f r i ć advokat u Šidu

Cafenelele vechiului oras Kragujevac

Aromanii a fost foarte devreme în Kragujevac. De la sosirea lor, în cea mai

mare parte au fost mecanici și proprietari de cafenele. Erau interesați în
primul rând de comerț și produse alimentare. Când procesul de
industrializare a afectat Serbia, aceștia au început să își investească capitalul
și în alte activități.

Sub influența bisericii si a culturii grecești și ei se simțeau greci, adesea se si

numeau greci. Unii au fost stabiliți definitiv timpuriu împreună cu familiile
lor, în timp ce majoritatea aveau familii în existență și lucrau în Serbia și din
când în când, mergeau acasă, la bătrânețe rămâneau de obicei acasă, în
orașele lor natale.

Continuitatea așezării aromanilor din Kragujevac a fost menținută mult timp,

de-a lungul secolului XIX. De obicei, imigranții mai în vârstă, pe măsură ce
se obișnuiau, îi aduceau pe cei mai tineri și rudele lor si chiar familii întregi.

Au venit în Kragujevac în timpul turcilor, dar cele mai massive migrari au

fost în timpul primului guvern al prințului Miloš Obrenović.

Despre aromani se poate spune că au fost persoane foarte cumpătate și foarte

susținătoare.

Este interesant faptul că, în primii ani după ce s-au mutat la Kragujevac,
aproape toți vorbeau greacă s foloseau limb vlaha doar acasă. În timp, acest
lucru s-a pierdut, astfel încât între cele două războaie, aproape niciunhl
dintre familiile lor nu mai vorbea greacă, ci sarba. În ceea ce privește
costumul, acesta a fost similar cu cel grecesc. În timpul primului guvern al
prințului Miloš Obrenović, Rista Paligorić, Sima Filipović și Janko Gruja
sunt menționați fiind comercianți aromani. Au plecat la comerț „chiar și în
Asia” de mai multe ori.

Potrivit regiunilor din care provin, s-a stabilit că există aproximativ

cincisprezece case de imigranți din Seliste și Shatiste în Kragujevac. Acești
imigranți din Kragujevac aveau propria asociație. Un grup de familii de
aromanii a imigrat din Janjina și Kostur - Hadži-Nikolajevići,
Trandafilovići, Klonda, Ladas, Poču, Konstandinovići, Atanasijevići,
Tomići, Zojides, Mihajlovići, Arizovići.
Mai multe familii de aromanii s-au stabilit din zona Korča din Darda -
Dimitrijevići și Kostići, în timp ce Anastasijevići din Boboščica s-au stabilit.
Pentru a ajuta, au avut asociația „Malovištanac” care a funcționat mult timp
și a adunat oameni din acea zonă: Filipovići, Paligorići, Golići, Ristići,
vulcan, Nače, Nikolić, Aćimovići, Mahailovići, Čomići, Ćermile,
Trifunovići, Đorđevići, Dimitrijevici, Simici, Meta, Dimici, Totani,

Stojanovići, Kostići, Todorovići, Riza. Majoritatea erau proprietari și

comercianți de cafenele și erau și grefieri.

În documentele secolului al XIX-lea, există și numele de familie

Karamanlis, Joanida, Janulis, Danas și altele, ceea ce indică faptul că au
existat coloniști greci în Kragujevac.
Borisav Bora Stanković

Bora (Vranje, 31 mart. 1876 - Belgrad, 22 oct. 1927) a fost narator,

romancier, dramaturg și unul dintre cei mai importanți scriitori ai realismului
sârb.

S-a născut pe 31 martie 1876 la Vranje, tatăl Stojan de profesie cizmar, și

mama Vaska, fiica bogatului negustor din Vranje Rista Grk. A avut un frate
mai mic, Timotei, care a murit în al doilea an. Tatăl său a murit în 1881, iar
mama în 1883, astfel încât Zlata, bunica sa paternă, a avut grijă de el de
atunci. Baba Zlata provenea dintr-o veche familie din Vranje respectabilă,
dar sărăcită.

În Vranje, a terminat școala elementară și șapte clase de liceu (care astăzi îi

poartă numele). A terminat clasa a VIII-a la Nis. Baba Zlata a murit pe 8
februarie 1896, același an în care s-a înscris la Departamentul de Economie
la Facultatea de Drept din Belgrad. Din cauza a lipsei de bani, el a vândut
casa sa unui preot local.

În 1900, a publicat al treilea act al operei lui Koštan în revista Zvezda, care,
potrivit lui, este o piesă teatrală în patru acte. Întreaga dramă a fost publicată
în Gazeta literară sârbă în 1902, deși Stanković a rescris-o de mai multe ori
până la versiunea finală din 1904. În același an, a absolvit Facultatea de
Drept din Belgrad și s-a căsătorit cu Angelina Milutinović din Belgrad. A
avut 3 fiice cu ea. În perioada 1903-1904 a petrecut câteva luni la Paris și la
întoarcere, a lucrat ca vameș.

A publicat romanul Sângele necurat în 1910, care a fost imediat declarat o

capodoperă a literaturii sârbe.

În 1920, a devenit oficial al Ministerului Educației în cadrul

Departamentului de Artă. În aprilie 1924, a sărbătorit a treizecea aniversare a
operei sale literare, iar piesa sa Kostana a fost tipărită și redată din nou.

A murit la Belgrad la 22 octombrie 1927. A fost înmormântat în Cimitirul

Nou.
Familia Saranda

Sunt printre cele mai vechi și mai proeminente familii de aromani din Novi
Sad. Au venit la Belgrad în jurul anului 1730 din Kozani Mihailo-Miško și
Dimitrije Saranda.

Posibil ca la Belgrad sa fie venit prin Saranda, Albania sau au fost strămoșii
lor originar din sudul Albaniei. Potrivit unei alte versiuni, familia Saranda
provine din Sarandapora, care se află în inima fostei Megalovlahii, între
Kozani și munte Olimp.

La Belgrad, frații locuiau în Savska varos și au fost parteneri în comerț.

Dimitrije in cele din urma sa stabilia la Szeged, în timp ce Miško s-a stabilit
la Petrovaradin.

În Petroveradin, Misko a avut un magazine, împreună cu cumnatul său

Gavril Nedeljković care a investit 2.000 de forinți; afacerea a mers bine, la
fel și capitalul nou achiziționat investit în teren. A cumpărat podgorii în
Srem, pășuni și teren arabil. Avea in posesie si mori plutitoare pe malul
Dunării, la Novi Sad.

Misko a murit la scurt timp după ce și-a scris testamentul fiind inmormant in
curtea Catedralei (probabil este vorba de Hramul Sfatul Gheorghe din
Novi Sad), în mormântul unde se odihnea deja fiul său mai mare.

Vaduva lui Miško, Kruna, din Čerević, născut Nedeljković, și-a făcut
testamentul în decembrie 1777 in care lăsat tota averea bisericilor, școlilor și
spitalelo din Novi Sad.

Eva, fica mai mare era căsătorită cu aromanul Diamandi Foros din Panciova.

Stefan Saranda, amintit intr-un document din 1779 cu numele de familie

sârbizat Sarandić a fost armator si comerciant la Novi Sad 1792. Navele sale
de transport de cereale au navigat pe Dunăre, Sava și Tisa, fiind printere
prim ce faceau camert la Viena.

Stefan Sarandić a murit la începutul anului 1807. Proprietatile decedatul

au fost împărțită pe baza testamentului între cei șase copii ai săi…
Biografie: Мирослав М. Јовичин, ЈЕЛИНИ СТАРОГ НОВОГ САДА КАО
ДЕО ГРЧКЕ ДИЈАСПОРЕ
Ilarion (Jovan) Ruvarac

Ilarion (1832, Sremska Mitrovica - 1905, manastirea Grgeteg), Istoric și

arhimandrit, fondatorul școlii critice din istoriografia sârbă.

El a rupt unele dintre cele mai mari mituri cu textele sale: mitul kosovar,
dezvăluind că Vuk Brankovic nu l-a trădat și l-a numit pe Lazar prinț și nu
rege, și mitul muntenegrean că Muntenegru nu a adus niciodată tribut
turcilor, demonstrând că a fost sub stăpânirea turcească de la începutul
secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Ruvarac a dovedit că tradiția populară nu poate fi de încredere. El a arătat că

poeziile epice sârbești sunt de fapt basme în care anumite personalități și
motive erau grupate în jurul unor mituri vechi, adesea din moștenirea indo-
europeană. A abandonat poezia epică ca sursă istorică și a scris pentru
biografiile sale că nu au date istorice rezonabile. Ruvarac a arătat că o bună
parte din cântecele ciclului Kosovo, care vorbesc despre vremea lui
Nemanjić, nu sunt deloc cântece populare, ci au originea în Biserică și fac
parte din predicile bisericești.

Jovan Ruvarac a terminat școala primară în Stari Slankamen și Stari

Banovci, iar liceul în Sremski Karlovci și Viena. A studiat dreptul și istoria
la Viena. A terminat seminarul teologic la Karlovac în 1859. A început să
lucreze acolo. În 1861 s-a călugărit și a luat numele Hilarion, prin care va
rămâne recunoscut. În mănăstirea Grgeteg, a devenit arhimandrit, apoi rector
al seminarului din Karlovac.

În 1869, Ruvarac a devenit membru al Societății Academice Sârbe, iar în

1888 al Academiei Regale Sârbe.

Ruvarac s-a ocupat și de istoria bosniacă medievală, unde prin mai multe
lucrări a adus o contribuție semnificativă la înțelegerea dinastiei
Kotromanić (Cotroman), în special a vremii lui Ban Tvrtko I Kotromanić
și a Ortodoxiei în Bosnia și Herțegovina.

Lucrări
În primii ani ai domniei lui Dušan: (1872)
Despre împăratul sau cărțile împăratului (1873)
Despre lucrarea lui Miloš S. Milojević în Herald (1873)
Scrisori istoric despre Prințul Lazăr, Despotul Stefan Branković și Prințul
Stefan Štiljanović (1874)
Contribuții la explicarea surselor istoriei sârbe. XII (1878)
Contribuții la explicarea surselor istoriei sârbe. XIII-XXIV (1880)
Despre Prințul Lazăr (1887)
Contribuții la istoria sârbă (1887)
Katarina, fiica lui Tvrtka I. bana (din 1353-1377) și din 1377-1391. Regele
Bosniei (1892)
Două regine bosniace (1893)
Despre tipografia Cetinje acum patru sute de ani (1893)
Fragmente despre contele George Brankovic și Arsenij Crnojevic, patriarh:
cu trei excursii despre așa-numita Mare Migrație a Poporului Sârb (1896)
Adausuri la istoria si georafia Serbiei (1905), si altele…

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Primaria din Novi Sad

Este situata in Piața Libertății. Din clădirea de astăzi, orașul a fost guvernat
peste 100 de ani.

Înainte de a obține statutul de oraș Novi Sadul se afla sub administrație

civilă și militară. Partea militară a fost administrată de căpitanul numit de
autoritățile militare din Petrovaradin. Cel mai faimos a fost căpitanul Sekula
Vitković (a carui predecesori au fost de origine vlaha – vezi fam. Familia
Gučetići), în timp ce partea civilă a orașului a fost administrată de un
judecător.

După desființarea frontierei militare, orașul a intrat sub administrarea civilă

a judecătorilor până la 7 decembrie 1788, când orașul a primit primul
primar. Judecătorul a continuat să prezideze instanța orașului și să
gestioneze afacerile juridice, în timp ce primarul a condus Comitetul
Economic, s-a ocupat de probleme militare și financiare și, în cooperare cu
șeful poliției, s-a ocupat de securitatea orașului.

Primul primar al orașului Novi Sad a fost Dimitrije Bugarski (si el de

origine vlaha – vezi art. - Catunele vlahilor din Balcan – din catunul
Bugarski), un fost senator care era ales de două ori primar.

Din 2 ianuarie 1789, pe lângă Marii Judecători, titlul de primar (lat. Consul)
apare pentru prima dată în procesul-verbal de la ședințele Magistratului.

<<Dimitrije Bugarski a devenit primul primar la 25 iulie 1789, iar căpitanul

orașului a devenit căpitanul orașului Manojlo Nikolić (prodabil aroman), în
timp ce Marele Judecător era Jeftimije Atanasijević (aroman). Avocat de
profesie, primul primar din Novi Sad (Novi Sad, 1740 - Novi Sad, 1789). A
fost numit președinte al Societății în 1876, iar la 16 decembrie 1788, primul
primar al orașului Novi Sad. Până atunci, nu exista primar, pentru că acel
titlu în Austria exista doar în orașele mai mari. Datorită războiului austro-
turc, care a fost purtat în imediata vecinătate, autoritățile austriece au
încercat să consolideze guvernul orașului prin alegerea unui primar. Pe lângă
obligațiile pe care le avea în cadrul Magistraturii, Bugarski a îndeplinit și
îndatoririle directorului școlilor primare sârbești din Novi Sad….>>

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Aleksandar Zega

Zega (Satul Nou - Novo Selo, 29 mai 1860 - Belgrad, 29 mart. 1928) a fost
un proeminent chimist. S-a ocupat de chimia analitică și organică și a
acordat o atenție specială analizei apelor minerale și a produselor alimentare.
A studiat și a lucrat o perioadă în Elveția, dar a publicat și a scris majoritatea
operelor sale în Serbia.

S-a născut în 1860 în Novo Selo din părinții lui Jelena și Kosta care erau
proprietari de terenuri. A terminat școala primară în satul său natal, a urmat
clasele inferioare ale liceului din Pancevo, iar clasele superioare la Viena și
Zurich. A absolvit la Zurich în 1879. A fost unul dintre câștigătorii unei
burse din Cantonul Zurich, care i-a permis să-și continue studiile de chimie
la Școala Politehnică și la Universitatea din Zurich. După ce a promovat
examenul de absolvire, a devenit asistent în laboratorul chimic de la Merz, la
Universitatea din Zurich. A studiat și a lucrat în această funcție în următorii
patru ani. În 1885 și-a apărat disertația de doctorat. Din 1885 până în 1886, a
lucrat ca asistent al chimistului Otto Criper din Wuppertal.

În 1888, s-a întors la Belgrad la invitația municipalității pentru a înființa un

laborator de chimiec.

În noiembrie 1926, s-a retras, dar a fost transferat și în funcția publică în

calitate de șef al laboratorului chimic din cadrul Casei vamale Sava. În
martie 1927, s-a îmbolnăvit grav și s-a pensionat.

A murit la 29 martie 1928 la Belgrad la vârsta de 68 de ani.

Alexander a publicat aproximativ treizeci de lucrări științifice și profesionale

în reviste străine și interne. Lucrările se bazează pe domenii precum chimia
analitică și organică, precum și analiza apei și a alimentelor. El a
perfecționat și a simplificat multe dintre metodele utilizate în cercetare.

Zega a fost unul dintre fondatorii Societății Chimice Sârbe (1897), în

perioada 1907-1912 a fost vicepreședinte, iar din 1912 până în 1927 a fost
președintele Societății.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica ortodoxa din Dunaföldvár

Biserica din Dunaföldvár a fost construită în 1787, iconostasul său datează

din 1801. Există o serie de pietre funerare pe partea sa cu nume de origine
greacă, așa că, în ciuda numelui său, s-ar putea să fi fost ridicata de
comercianții aromani. În ultimii ani, biserica a fost renovată din exterior.
Sunt de asemenea în curs renovări interioare.

Este un oraș din centrul Ungariei si unul dintre cele mai importante orașe din
județul Tolna. Dunafeldvar avea o populație de 8.915, conform datelor din
2009.

Biserica Ortodoxă cu hramul sărbătorii Pogorârii Sfantului Duh, a fost

construit de aromani veniti din Serbia în secolul al XVII-lea. Templul actual
a fost construit în 1787 în stil baroc, cu elemente de neoclasicism. Fondatorii
iconostasului au fost de origine aromani, inscriptiile de pe icoane fiind scrise
în limba greacă. Noul iconostas a fost pictat de pictorul de icoane vienez
Pavel Đurković în 1801 și aceasta a fost prima sa operă majoră.

După Marea Migrație a ortodocsilor sub Čarnojević, preotul Jerotej

Račanin s-a stabilit în Dunafeldvar, trecând prin Sentandrei. A fost copist al
cărților bisericești, continuand să facă asta în timp ce era preot paroh în acel
loc.

În Dunafeldvar în 1817, doi cititori au comandat cartea populară a lui

Vidaković. Au fost: profesorul Georgije Hristić și Teodor Teodorović.

Printre persoanele educate precum preotul Grigorije Bošnjak, administrator

al parohiei (1826), Simeon Pačić, directorul școlii locale, Lazar Kirić,
profesor, Mihail Janković și Lazar Popović (dupa nume toti au fost de
origine aromani di Serbia).

Ofițerul Jovan Pačić era un suflet sensibil, scria poezii. Cartea sa de poezie
a fost cumpărată în 1827 în Dunafeldvar de nepoata sa Judita Pačić. Drama
istorică a lui Sterija a fost achiziționată prin abonament în 1828, de către
Jovan Pačić, primul căpitan de cavalerie și „scriitor sârb”. Cumpărătorii
cărții sârbești în 1829 erau Mihail Janković epitropul bisericii, Mihail ot
Boiti, Antonije Hadžić. Singurul abonat la broșura istorică din Dunafeldvar
în 1829 a fost negustorul Georgije Radnkoveić. În 1831, a existat un punct
de abonament pentru achiziționarea de cărți biografice sârbești.
Achizitori de carte sarbeasca mai sant amintiti: Hadži Atanasi Teodorović,
clopotnicul Atanasi Čučolović, „învățătorul” (profesorul) Jovan Mojsilović
și „producătorul de săpun” Sofia Beh”.

In felul acesta sa vandut si lucrarea lui Magarašević.

Cimitirul ortodox, este cel mai vechi (1790). Există, de asemenea, un

monument al familiei albaneze Djiko.
Damjan Stefanović Kaulici

Kaulci (Arad, 1760 – 1810) era un librar și tipograf de origine aromana. El a

fost singurul librar din Novi Sad până în 1790 și apariția lui Emanuel
Janković (si el de tot origine aroman) și a contribuit semnificativ la viața
culturală a orașului și la cultura poporului sârb.

S-a născut la Arad în 1760. A studiat legarea de cărți în Sremski Karlovac,

iar după aceea a lucrat în Szeged, Buda, Požun și Viena. După ce a ajuns la
Novi Sad, a deschis un magazin de legături carti, care va deveni ulterior o
librărie și tipografie. Urmașii săi, începând cu fiul său Constantin, și prin
moștenitorii săi Ioan, Vasile și Damian, au fost, de asemenea, librari.

A murit în 1810.

Muncă
În 1781, Kaulici a trimis o cerere magistratului Novi Sad, cerând un permis
de muncă. La acel moment, era dificil să obții un permis, deoarece, conform
Regulamentului librăriilor din 1722, un librar trebuia să cunoască cel puțin
trei limbi și trebuia să facă un stagiu, care consta în ucenicie cu librării cu
experiență. Magistratul a respins această cerere. La acea vreme, la Novi Sad
lucra un legător de cărți, sasul Karl Ritmiler, care în 1782 îl acuză pe Kaulici
că nu poate desfășura activitatea de legare a cărților și i-a cerut magistratului
să interzică lucrarea unui legător de carte pentru ortodocși și evrei. De
asemenea, trimite o altă cerere către Kaulica, pe care Magistratul o respinge
și amenințându-i că îi va confisca instrumentele și materialele.

În 1783, Kaulica s-a adresat Consiliului guvernatorilor monarhiei

habsburgice, care a ordonat magistratului să-l accepte ca cetățean și să-i
permită cererea.

În iulie 1784, Kaulica a cumpărat magazinul contabilului Jozef Urlik din

Petrovaradin si a cumpărat materiale de legare a cărților și 931 de cărți,
dintre care majoritatea erau abecedare, în germană, sârbă și slovacă. În anul
următor, Kaulici a tipărit broșuri fiscale pentru Novi Sad, din care a primit
anumite fonduri, pe care le-a folosit pentru a-și extinde afacerea. A plecat în
Rusia, de unde a adus 3161 de cărți.

Dupa conflictele cu Emanuel Jonkovic, Kaulici pleacă la Viena cu Josef

Kurzbeck unde participă la tipărirea a diverse cărți.
În anul următor, a retipărit Evanghelia patimilor, iar doi ani mai târziu a
publicat un scurt eseu despre lucrări private și publice și un manual, Istoria
Bibliei. În 1793, a deschis un atelier de legare de cărți în strada Dunavska.

Nu există prea multe informații precise despre opera sa din ultimii ani ai
secolului al XVIII-lea.

După moartea lui Kaulici, în 1810, fiul său Konstantin (în jurul anilor 1790 -
1851) a preluat atelierul de legare a cărților și l-a îmbunătățit semnificativ.
Konstantin a ajutat Gimnaziul Sârb di Novi Sad în 1814 cu 200 f. atașament.
Constantin s-a retras de la librărie in 1842, când fiul său Jovan a preluat
afacerea, care, mai întâi cu fratele său Damian și mai târziu singur, și-a
continuat activitatea și în 1846 a rămas singurul tipograf din Novi Sad, după
ce tipografia lui Janković a încetat să mai funcționeze.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Lambros Photiadis

Lambros (1752-1805) a fost un savant aroman, director al Academiei

domnești din București și reprezentant al iluminismului grec modern.

Photiadis s-a născut în Ioannina (Epir), nord-vestul Greciei, când regiunea

se afla sub stăpânirea otomană. După ce a terminat studiile în orașul natal, a
plecat la București. Acolo a fost membru al curții domnului la curtea lui
Alexandru Mouruti. Mai mult, a devenit profesor la Academia Domnească
din București, o instituție de învățământ notabilă axată pe limba și cultura
greacă. În 1792 a fost numit director al instituției, funcție pe care a ocupat-o
timp de 13 ani, până la moartea sa în 1805. În această perioadă Academia a
atins apogeul popularității. În aceeași perioadă, Photiadis a deținut funcția de
inspector al școlilor grecești din Țara Românească.

Photiadis a introdus metode de predare progresive în școlile grecești din

Țara Românească și mai ales în predarea greciei antice, pentru a fi ușor de
înțeles de către elevii săi. A atras un număr mare de studenți greci, din tot
Imperiul Otoman și ca rezultat Bucureștiul a devenit unul dintre centrele
culturale de conducere pentru poporul grec de atunci.

Deși un profesor progresist, Photiades a adoptat o abordare conservatoare în

chestiunea limbii grecești. El a insistat în utilizarea greacă arhaică în loc de
greacă vernaculară în educație, dar fără a respinge utilizarea vernaculare în
întregime.
Baronul Janko Vranyczany-Dobrinović

Janko (1 mai 1920 – 6 mai 2015) a fost un politician și diplomat, prim

ministru al turismului din Croația între 1990 și 1991. Ulterior, a fost numit
președinte al Oficiului Croației pentru contacte cu Uniunea Europeană și
NATO în 1991 și a fost numit primul reprezentant permanent al Croației la
Uniunea Europeană. după înființarea biroului în 1996. El a fost înlăturat din
funcție într-o schimbare pe scară largă a diplomaților croați, inițiată de
guvernul de centru-stânga a lui Ivica Račan.

Janko Vranyzcany s-a născut într-un castel din Bedekovčina lângă Krapina
din Wanda Maria Ida „Dédée” (născută von Schmidt Zabierow) și Ambroz
Vranyczany-Dobrinović. Familia sa era de origine nobilă, care a scăpat din
Bosnia în timpul cuceririi otomane din secolul al XV-lea. După ce și-a
petrecut tinerețea în Bedekovčina, Janko Vranyczany-Dobrinović a plecat la
Roma pentru studii. În 1937, s-a mutat la Bruxelles pentru a învăța franceza
și a rămas acolo până în 1938.

După începerea celui de-al doilea război mondial în Iugoslavia, în aprilie

1941, statul independent Croația (NDH) a fost în curând înființat pe
teritoriul Iugoslaviei ocupate la 10 aprilie 1941. Vranyczany-Dobrinović a
fost recrutat la Garda de origine croată și ca ofițer candidatul a fost trimis la
școala de ofițeri din Stockerau din Germania. A urmat școala împreună cu
Velimir Pavelić, fiul liderului NDH, Ante Pavelić. După întoarcerea sa,
trebuia să se alăture lui fascistilor numiti “Ustasi”. Întrucât nu a vrut să li se
alăture, generalul Ante Vokic l-a numit adjutantul său.

El a asistat la complotul Lorković-Vokić eșuat pentru a răsturna guvernul

Ustas condus de Ante Pavelić în august 1944.

Dupa sfârșitul războiului, s-a mutat din nou la Roma, unde a obținut diploma
în comunicări la Vatican. Guvernul comunist din Iugoslavia a confiscat
proprietățile familiei sale. După moartea tatălui său, mama sa s-a recăsătorit
cu un american, care dorea să-l adopte. În așteptarea hârtiilor de mutare în
Statele Unite, Vranyczany-Dobrinović s-a mutat la Bruxelles în 1948 și a
lucrat pentru un biroul de turism austriac ca reprezentant turistic. Între timp,
tatăl său vitreg a murit și el, așa că Vranyczany-Dobrinović a rămas în
Belgia.
Odată cu schimbările democratice care au avut loc în republicile Iugoslaviei,
Vranyczany-Dobrinović a reușit să se întoarcă în Croația Din 1991 a ocupat
funcția de șef al misiunii permanente a Croației la Uniunea Europeană la
Bruxelles. În timpul mandatului său de Reprezentant permanent la UE,
Zoran Milanović, viitorul prim-ministru al Croației și Tomislav Sunić, au
fost subalterni sai.

Din cauza unor schimbari a fost eliminat din functie in 2000.

Aleksandar Morfidis Nizis

La sfârșitul deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, cei mai educați

muzicieni au venit în orașul Novi Sad, unul dintre ei era si Morfidis.

Dupa ce Ioan Sterio a plecat la Viena, Morphidis devine profesor de muzică

și cântari bisericii ortodoxe.

În 1847 ajunge protopsaltist (maestru de cor) la Catedrala St. Gheorghe.

Înainte de a veni la Novi Sad în 1838, a predat pe scurta vreme canto la

Varset.

A devenit imediat profesor de muzică la Gimnaziul din Novi Sad și a fondat

o școală de pian.

În timpul rebeliunii, profesorul Morfidis s-a refugiat de la Novi Sad în

Osijek unde a lucrat ca profesor de limba greacă într-un liceu latin.

Până în 1860, a trăit dând lecții de pian și când în același an a fost fondată
prima societate de canto la Novi Sad, Aleksandar a fost primul său director
de cor. Se considera ca profesorul Alexander Morfidis Nizis a pus bazele
culturii muzicale în Novi Sad.

Dopa ce se intoarce de la Viena, a locuit pentru scurt timp si la Arad.

La varsta de 75 de ani a murit de un accident vascular cerebral pe 9 martie

1878. A trăit singur si a fost inmormantat in Cimitirul Adormirii Maicii
Domnului pe cheltuiala magistratului, iar în 1886 Societatea Neven i-a
ridicat un monument de marmură în semn de recunoștință.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Aleksandar Saša Petrović

Sasa (14 ian. 1929 Paris - 20 aug. 1994 Paris) a fost regizor sârb de origine
arman, profesor la Facultatea de Arte Dramatice din Belgrad, scriitor și
teoretician al filmului. Este considerat unul dintre fondatorii „Noului Val
Iugoslav”. De asemenea, a scris mai multe cărți despre film.

Aleksandar Sasa Petrovic s-a născut la Paris în 1929. Și-a început studiile de
regie în 1947 la FAMU, celebra academie de film din Praga. A absolvit în
1955 la Universitatea din Belgrad cu o diplomă în istoria artei. În 1957,
conform propriului scenariu, a regizat primul său documentar: “Nad
Mocvarom”. Prima prezentare a filmului iugoslav la Cannes. Continuă să
lucreze la film realizând documentare. Din 1949, a publicat sute de eseuri,
critici de film și artă și alte texte în presa națională și mondială.

În 1962, a fost numit profesor de regie de film la Academia de Teatru, Film,

Radio și Televiziune din Belgrad.

Filmul său Tri (1965) a fost nominalizat la Oscar în 1966, iar anul următor
celebrul film Skuplaci perija (1967), care a câștigat și Marele Premiu Special
de la Cannes. Unul dintre cele mai faimoase filme ale sale este capodopera
Biće skoro propast sveta (1968), care este considerată una dintre realizările
de top ale cinematografiei iugoslave.

În 1969, ministrul Culturii din Republica Franceză, André Malraux, i-a

prezentat lui Aleksandar Petrović Ordinul Cavalerilor din Ordinul Artelor
Plastice și al Literaturii.

A primit numeroase premii si la festivalul film de la Pula, 1972, Marea

Arenă de Aur pentru cel mai bun film și alte trei Arene de Aur pentru regie,
scenografie și rol masculin, precum și Poarta de Aur din Pula…etc

În 1973, Petrovic era expulzat din catedra de profesor de regie de film la

Academia de Film, Teatru, Radio și Televiziune din Belgrad și a fost forțat
să părăsească țara.

In 1977 Marele scriitor și laureat al Premiului Nobel german Heinrich Böll

colaborează cu Aleksandar Petrović și îi încredințează adaptarea
cinematografică a ultimei sale lucrări. Filmul a fost proiectat la Festivalul de
Film de la Cannes în 1977 și a fost nominalizat. Premiat si în Germania.
In 1987 incepe filmarea Migration, bazată pe celebrul roman cu același
nume de Miloš Crnjanski. Filmul era un proiect grandios, filmând simultan o
serie de opt episoade pentru televiziune.

El claboreaza cu actori cunoscuți ca: Avtandil Makharadze, Isabelle

Huppert, Richard Berry, Bernard Blier, Erland Josephson, Dragan Nikolić,
Miki Manojranović, etc. Cu măiestria sa artistică, Petrovic creează o imagine
a marilor migrații ale poporului sârb. El a creat o lucrare care arată cine sunt
sârbii și prin ce tentații și tragedii au trecut.

Aleksandar Petrović a murit pe 20 august 1994 la Hôpital Pitié Salpêtrière

din Paris.

De-a lungul vieții sale a fost președintele Asociației Lucrătorilor de Film.

Este unul dintre fondatori și membru al Academiei Europene de Film și
Televiziune (L’Académie Européenne du Cinéma & Télévision). De
asemenea, a fost unul dintre fondatorii și președintele FEST (Festivalul
Internațional de la Belgrad), precum și unul dintre fondatorii AFUN-
Academia de Arte și Științe a Filmului, este membru al SACD (Asociația
Autorilor și Compozitorilor de Teatru - Paris) . A prezidat și a fost membru
al multor festivaluri internaționale de film. A lăsat în urmă nenumărate texte
nu numai în domeniul filmului, ci și în domeniul artei în general, estetică,
literară.

În 1989, Aleksandar Petrović a fost unul dintre primii intelectuali care și-a
ridicat vocea împotriva lui Slobodan Milošević si unul dintre fondatorii
Partidului Democrat. Ulterior s-a retras pentru a se alătura noului Partid
Liberal, unde a fost ales vicepreședinte și a ocupat această funcție până la
moartea sa.

Filme
Seobe 2 (1989)
Seobe (1989)
Majstor i Margarita (1972)
Biće skoro propast sveta (1968)
Skupljači perja (1967)
Sabori (1965)
Tri (1965)
Zapisnik (1964)
Dani (1963)
Dvoje (1961)
Rat - ratu (1960)
Jedini izlaz (1958)
Putevi (1958)
Petar Dobrović (1957)
Let nad močvarom (1956)
Uz druga je drug (1955)
Aleksandar Popović

Aleksandar (Ub, 20 noe. 1929 - Belgrag, 9 oct. 1996) a fost unul dintre cei
mai importanți dramaturgi sârbi, de origine aroman. A scris mai ales comedii
și satire și de asemenea, s-a ocupat cu succes de alte genuri, așa că a lăsat în
urmă un bogat opus de piese pentru copii, scenarii pentru drame de
televiziune și seriale. A câștigat numeroase premii pentru piesele sale, iar
spectacolele de teatru bazate pe textele sale au devenit o marcă comercială a
multor teatre. A scris peste 50 de piese de teatru.

Născut la Uba pe 20 noiembrie 1929, după absolvirea liceului, a devenit un

excelent matematician, s-a dedicat scrierii de poezie și a devenit candidat
pentru un membru al Asociației Scriitorilor. A fost arestat la sfârșitul anilor
1940 și a petrecut cinci ani pe Goli Otok. După închisoare a fost obligat să
încerce diverse meserii. La începutul anilor '50, a acceptat o invitație de la
Duško Radović de la Radio Belgrad și a scris drame radio pentru copii. A
publicat prima sa lucrare în 1959.

Piesa sa „Mrešćenje šarana” a fost interzisă.

Drame
1964 Ljubinko și Desanka (1964, Belgrad)
1965 Čarapa od sto petlji (premieră 17 iunie 1980 Teatrul Național din
Regiunea Timok, Zajecar)
1967 Razvojni put Bore Šnajdera (premiere 12 februarie 1967, Atelje 212,
Belgrad) si altele…

Postum
Literatura pentru copii
Fata în rochia albastră, roman (Belgrad: Mlado pokolenje, 1961)
Povești încăpățânate, proză scurtă (Zagreb: Mladost, 1962)
Soarta unui Charlie, roman (Belgrad: Prosveta, 1964), etc.

Biografie: Velikani zamenite licnosti cincarskog porekla u istoriji srba

Manojlo Grbić

Manojlo (Široka Kula, 19 decem. 1844 - Karlovac 16 april. 1899) invatator

și profesor la Școala Profesorilor Sârbi din Gornji Karlovac, scriitor și
istoric. A scris o lucrare istorică în trei volume, numită „Episcopia de
Karlovac” (1891 - 1893), în care a arătat migrația poporului sârb, după
pierderea statului său, spre celalalt mal al raului Sava și a Dunării. Apoi
lupta poporului sârb pentru o viață goală și păstrarea moștenirii tradiționale
și vărsarea puternică de sânge pe diferite câmpuri de luptă europene, în
numele răscumpărării vetrei lor în noua patrie.

Paeintele Manojlo Grbić, s-a născut în Široka Kula lângă Gospić din Lika.
Tatăl și bunicul lui Manojlo erau preoți, la fel ca și strămoșii lor, astfel încât
Manojlo era al doisprezecelea preot din descendența lor.

Tatăl său se numea Marko, s-a născut la Podlapača pe 21 aprilie 1817 și a

terminat școala germană (Oberschule) și seminarul din Plaški. A murit pe 22
august 1855, de holeră, pe care a primit-o ca preot paroh în Široka Kula,
îngropând morții din acea epidemie.

Manojlo fiind cel mai mare dintre fratii sai, trebuia să-și ajute pe mama sa
Milica (fiica preotului paroh Isak Price din Mekinjar, Krbava - Corbu) și să
aibă grijă de cei 6 frati mai mici.

Manojlo a absolvit liceul în Sremski Karlovci si seminarul din Plaški. În

calitate de teolog absolvent, a fost hirotonit diacon pe 16 iunie 1868 și a fost
ales de municipalitate ca profesor al școlii publice sârbe din Karlovac la 6
august 1868, ca preot pe 5 aprilie 1870.

A murit în Gornji Karlovac în Vinerea Mare, 16 aprilie 1899 și a fost

înmormântat în prima prima zi de Paste la cimitirul Dubovac lângă soția sa
Milica, născută în Uzelac, care a murit în 1872, și singurul său fiu Dušan.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Danilo Medaković

Danilo (Zrmanja, 26 ian. 1819 - Zagreb, 5 noem. 1881), istoric de origine

morlac (aroman) din Croatia, publicist, tipograf și editor. A fost secretarul
prințului Mihailo și al prințului Miloš Obrenović. Din 29 iulie 1864, a fost
membru corespondent al Societății Academice Sârbe.

Tatal sau, negustorului Mihajlo Medaković, care a lucrat adesea în Karlovac

și a participat la viața publică și culturală și a fost abonat la carte. A terminat
școala elementară în Gračac, liceul din Zadar (1838) - toate în limba
germană.

După școală, a venit în Principatul Serbiei în 1840, unde a obținut un loc de

muncă, la început, a fost profesor local și însoțitor al copiilor printului
Miloš. S-a mutat în Austria împreună cu prințul Miloš și a devenit secretarul
acesteia. Datorită ajutorului material al prințului Miloš, a terminat dreptul la
Viena și istorie la Facultatea de Filosofie din Berlin. Și-a luat doctoratul în
istorie (filozofie) în 1847 la Berlin.

La întoarcerea din Germania, a împrumutat bani de la Jevrem Obrenović și a

deschis o tipografie în Novi Sad în 1847. În tipografia lui Medaković s-a
tipărit mai întâi ziarul „Vjesnik” de Konstantin Bogdanović, care fusese
publicat pana atunci doar la Pesta.

Din cauza unor probleme (cu autoritățile) cu munca sa din Novi Sad, a
transferat în secret tipografia în 1848 la Karlovac. Restul tipografiei și
turnătoriei din Novi Sad au fost jefuite la 12 iunie 1849.

Danilo a fost primul președinte al Asociației Progresului Sârb din Sremski

Karlovci. Această societate l-a ajutat să înființeze ziarul Napredak (14
noiembrie 1848).

În ziarul Napredak, Medaković a declarat fără ezitare că sârbii au vărsat

sânge degeaba pentru apărarea Austriei și iar când a criticat si guvernul sârb,
acel număr de ziare a fost confiscat.

Activitate
În tipografia sa, a tipărit un număr mare de opere literare importante pentru
cultura sârbă: lucrări adunate de Dositej Obradović în 10 cărți, traducerea lui
Daničić, prima parte a Istoriei literaturii a lui Petranović. A publicat
calendarele Godišnjak și Lasta, revista Jozna Pcela (1851-1852), Sedmica
(1852-1858) si Napredak (1848 - 1864).

În 1858, a tipărit revista Školski, prima revistă pedagogică sârbească.

În calitate de interpret al gândirii naționale-politice sârbe, Jurnalul sârb a

devenit cel mai important și cel mai citit ziar din Serbia în acel moment și a
câștigat o mare popularitate în rândul poporului, iar autoritățile l-au capturat
și l-au interzis datorită scrierii sale îndrăznețe în favoarea intereselor
sârbești.

Obosit de lupta constantă, Medaković s-a retras după șapte ani, a lăsat
redacția lui Jovan Đorđević în 1859 și a vândut tipografia episcopului
Platon Atanacković cu o imprimare rapidă.

A fost co-editor al ziarului Pozornik Vojvodstva Srbije și pentru scurt timp

redactor la Vestnik.

A fost ales membru corespunzător al Societății de literatură sârbă si profesor

la liceul din Belgrad în 1860.

Fratele lui Danilo a fost Milorad Medaković (1824-1897), fiul Bogdan

Medaković (1852-1923) și strănepotul Dejan Medaković (1922-2008).
Gavrilo Polzović

(Stari Ker (Zmajevo), 7 iunie 1797 - Novi Sad, 29 noiembrie 1865) a fost un
avocat sârb de origine aromana, senator și primar în Novi Sad.

A urmat școala primară în Zmajevo, iar liceul inferior în Novi Sad. Și-a
continuat educația la gimnaziul clasic din Sremski Karlovci. Apoi a studiat
dreptul la Pesta și Požun, unde a absolvit în 1821.

După câștigarea drepturilor civile în 1827, a deschis un birou de avocatură la

Novi Sad. A fost ales senator de oraș în 1843, când a intrat în Parlamentul
maghiar. A fost senator până la izbucnirea Revoluției în 1848. La sfârșitul
lunii iulie 1848, a fost numit judecător al orașului și a rămas în această
funcție până în octombrie același an, când întregul magistrat sârb a fost
suspendat.

După revoluție, a fost șeful arhivelor și secretarul Înaltului Comisar Isidor

Nikolić din Sombor. Pe 10 mai 1853, guvernatorul Ducatului Serbiei și
Banatului de Timis, Johann Coronini, l-a numit primar în Novi Sad. În
următorii opt ani, el a îndeplinitaceasta funcție, iar în 1861 a fost succedat de
Svetozar Miletić (probil de origine aroman). După demiterea lui Miletić,
Polzović a fost adus din nou la magistratul orașului, de data aceasta în
funcția de senator.

După moartea sa, casa din Piața Trifković și complotul din strada Fazanova
(astăzi Njegoševa) au fost vândute din cauza datoriilor.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE- Drugo, dopunjeno izdanje
Pavle Mačvanski

Pavle Macvanski (Novi Sad, 1821 - Novi Sad, mai 1914) a fost un avocat
sârb, de origin aroman și primar al orașului Novi Sad pentru două mandate.

A terminat patru clase de liceu în Novi Sad și a liceul în Szeged. Apoi a

studiat dreptul la Pesta. A dobândit titlul de avocat pe 12 septembrie 1845.
Pe lângă practicarea avocaturii, a îndeplinit și atribuția de vice-fiscal al
magistratului Novi Sad. Ulterior a fost numit procuror de stat adjunct al
tribunalului districtual din Novi Sad.

După înlăturarea lui Svetozar Miletić din funcția de primar din Novi Sad,
Macvanski a fost numit noul primar pe 28 ianuarie 1862, de către comisarul
guvernamental Niko Mihajlović. A rămas în funcție până la 24 iulie 1862.
Și-a continuat cariera ca președinte al Curții Județene Vukovar. Macvanski a
fost ales primar al orașului Novi Sad pentru a doua oară pe lista catolică în
1872, când a primit 23 de voturi de la consilierii orașelor. A rămas la cârma
orasului până pe 6 august 1874. A fost numit apoi președinte al Mesei
Judiciare a județului Virovitica, unde a rămas până la pensionare.

În timpul slujbei sale în Slavonia, el l-a vizitat adesea pe episcopul Josip

Juraj Strossmayer. El și-a petrecut ultimii ani din viață în Novi Sad.

A fost înmormântat în cimitirul Adormirii Maicii Domnului din Novi Sad.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Episcopul Arsenije Stojković

Arsenije Stojković, celebrul episcop sârb, de origine aroman, din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, s-a născut în 1804. în Mokrin, ca fiu al
profesorului și diaconului, Trifun Stojković. A facut școala primară în
Mokrin si liceul la Újszentiván in apropiere de Szeged si la Timisoara.
După absolvirea liceului, a urmat școala de profesori din Sombor (1821-
1823) și Seminarul teologic din Vršac (1823-1825), ca cel mai bun elev al
său. A urmat filozofia (1826-1827) și dreptul (1828-1829) cu mare succes la
Pesta.

La Seminarul teologic din Varset la avut de professor pe Аrsenie Nako, cu

care sa imprietenit si care il va sprijini in viata.

În 1830, s-a călugărit, păstrându-și numele de botez, la mănăstirea

Rakovac. Și-a petrecut stagiul cu fostul său profesor și arhimandrit Arsenij
Nako. A fost hirotonit călugăr în 1830 în mănăstirea Rakovac de către
Panteleimon Živković, arhimandrit adjunct, ulterior episcop la Timișoarei.

După hirotonirea în gradul de diacon, a ajuns secretar la curtea

mitropolitului Ștefan Stratimirović și profesor de teologie la Karlovac. A
fost avansat la gradul de arhidiacon în 1831. Câțiva ani a fost și notarul
consistorial al Arhiepiscopiei de Srem la Karlovac.

In 1839 ajunge arhimandritul mănăstirii Rakovac, iar în 1845 a fost

transferat la mănăstirea Grgeteg. După moartea episcopului de Bačka,
Georgi Hranislav (aroman), în 1843, a fost mai întâi mandatar, apoi
administrator la episcopia din Bačka timp de opt ani. A predat în același
timp la Seminarul Teologic din Karlovac 1830-1842.

A fost ales episcop de Buda pe 10 noiembrie 1852 și a sfințit Catedrala din

Karlovac (probabil Biserica Soborniceasca Sfantul Nicolae) pe 28 aprilie
1853.

După moartea patriarhului Samuil Mashirevic, a fost numit administrator al

Patriarhiei sârbe în Sremski Karlovci în 1870, iar în 1872 a fost eliminat din
această funcție. În timpul alegerii patriarhului din 1874, a fost ales în
unanimitate arhiepiscop al Karlovacului și patriarh al Serbiei. Guvernul
austro-ungar de atunci nu a vrut să-l confirme, așa că nu a putut deveni
patriarh.
A premiat Cavaler al Ordinului Coroanei de Fier de gradul I (1881) și Mare
Baptist al Ordinului lui Franz Joseph (1872). El este, de asemenea,
adevăratul consilier secret al împăratului și membru al Camerei Superioare a
Parlamentului Ungar.

A murit la bătrânețe pe 29 martie 1892 în Sentanandrei și a fost înmormântat

în Catedrala din oras.
Đorđe (Georgije) Koda

Đorđe (Novi Sad, 9 mart. 1811 - Novi Sad, 13 feb. 1891) era negustor, filantrop și
functionar public în Novi Sad.

Provine din familia de aromani, a călătorit în Germania, Italia, Anglia și

Franța, iar în 1842 s-a căsătorit cu Justina, fiica negustorului din Zagreb
Janko Malin, cu care a avut nouă copii. A fost angajat în comerț cu tatăl său,
iar din 1848 pe cont propriu.

A fost primul care a introdus contabilitatea în municipiul Novi Sad și

fondatorul și membru al Băncii de Economii din Novi Sad. El a prezentat un
proiect de regulament privind emiterea de bani pentru împrumuturi și un
proiect de formular pentru obligațiuni în 1864.

A fost membru al Academiei Sarbe (din 1867) și membru al Consiliului de

administrație (1868-1887), membru al Comitetului pentru redactarea
„Instrucțiunilor privind emiterea banilor pentru împrumuturi” din fondurile
Academiei și membru al Comitetului pentru examinarea posibilităților
financiare pentru cumpărarea unei case in favoarea Academiei Sarbe.

În calitate de președinte al comunității bisericești grecești, el a propus ca

această municipalitate să se alăture fondului școlar din care a plătit cadrele
didactice pentru elevii greci la Fondul gimnazial sârb, astfel încât profesorii
să devină angajatii liceului, iar limba greaca o disciplină obișnuită, în 1873.

El a fost, de asemenea, președintele sălii de lectură sârbești din Novi Sad

(până în 1879), trezorier al Consiliului central al teatrului, primul președinte
(1862-1863) și membru al Departamentului economic al Teatrului Național
sârb, fondator și colaborator al Liceului din Karlovac, iar împreună cu
Marko Popović și Marko Nikolić a construit si o capelă ortodoxă în
Petrovaradin.

Ca respectabil cetățean al municipiului Novi Sad, a fost ales în comitetul

care a mers la Pesta pentru a se consulta cu ministrul comerțului cu privire la
dreptul muncii (1876).

Pe lângă casa tatălui său, el avea și o casă pe strada Kazandžijska (azi

Jovana Subotića), pe care a închiriat-o orașului Novi Sad. S-a retras din
afaceri în 1879 și i-a transferat fiului său Dimitrije, care în Novi Sad în 1872
a deschis un „Birou de schimb valutar D. Koda” și a condus un magazin de
bunuri coloniale. Fiul Alexandru era medic.

Portretul său, opera pictorului Novak Radonić, se află în Galeria Academiei

Sarbe.

A fost înmormântat în cimitirul Adormirii Maicii Domnului din Novi Sad.

Baronul Jovan Živković Fruškogorski

Jovan (Sremski Karlovci, 11 april. 1826 - Zagreb, 8 april. 1902) a fost

avocat, politician și bancher sârb, de origine aroman.

S-a născut în Sremski Karlovci ca fratele mai mic al episcopului Teofan

Živković. A studiat liceul la Karlovac, iar științele juridice la Pecs și Požun.
A participat la pregătirile Adunării din mai din 1848. După sfârșitul
revoluției maghiare, a plecat la Viena, unde și-a finalizat studiile juridice.
Acolo a aparținut cercului patriotic al lui Vuk Karadzic. După ce și-a
terminat studiile, a plecat la Timișoara, unde a rămas până în 1870, când a
fost ales subprefect a jupaniei de Srem si consilier juridic la judecatoria din
Zagreb, unde a rămas până în 1873.

A participat la lucrările soborului Buna Vestire, la care a susținut anexarea

jupaniei de Srem la Croatia. În 1861, a intrat în Parlamentul Croației ca
membru si susținător al Partidului Unionist.

El a înțeles alianța dintre Croația și Ungaria ca o alianță a două regate dar a

sustinut autonomia Croației prin recunoașterea prerogativelor în domeniul
judiciar, administrativ și educațional.

După 1865, a acționat ca un adevărat lider unionist.

În 1883, s-a retras din politica, dar a continuat să se angajeze în afaceri

publice, în special de natură economică.

În 1895, a fost ales primul președinte al Consiliului de administrație al banci

sarbesti din Zagreb. A fost cavaler al Ordinului Coroanei de Fier din
Ordinul II și Crucea Malteză a Ordinului „Sfântului Ștefan”.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Pavle Jovanović

Pavle (Novi Sad, 6 noe. 1799 - Novi Sad, 23 iul. 1858) era avocat, senator,
primar al orașului Novi Sad, nobil, de origine aromana.

S-a născut ca fiul unui negustor Jovan numit Kišjanoš, care a dobândit
nobilimea. A obținut licența în drept în 1822 la Pesta. A lucrat ca avocat în
Novi Sad din 1822 până în 1835. În 1831, a devenit membru al „Societății
Alese a Magistratului Novi Sad”, unde tatăl său i-a acordat un loc.

A fost ales senator de oraș în ianuarie 1835 și a deținut această funcție timp
de 13 ani. A fost primarul orașului Novi Sad din 7 iulie 1848 până în
ianuarie 1849 și din nou din octombrie 1849 până la 7 noiembrie 1850.
După aceea, a fost președintele tribunalului districtual. S-a retras din
sistemul judiciar în 1854 și a primit o pensie de senator. A fost directorul
Marelui Gimnaziu Ortodox Sârb din 1857 până la moartea sa în 1858.

Cu soția sa Marija, a avut cinci fii: Jovan, Petar, Georgije, Kornel (1839—
1907), Dimitrije și o fiică Jarmila. Fiul său Jovan Jovanović Zmaj (1833—
1904) este un celebru poet sârb.
Casa lui Abijan din Zemun

Situata pe Glavna Ulica si prevazuta cu un parter înalt - casa cofetarului

Ferdinand Abijan a fost construită în secolul al XIX-lea în orașul vechi
Zemun. In 1906, a fost marcată casa faduvei Abiana Carolina.

Fosta colonie de greci și aromani din Zemun, din perioada 1739 până la
începutul secolului al XX-lea, a adus o contribuție semnificativă la progresul
orasului Zemun.
Cofetari excelenți F. Abijan, proprietarul acestei case și alți cofetari
excelenți din Zemun, care aveau magazine în imediata apropiere, erau
vizitați de mulți oaspeți și primeau comenzi din diferite locuri (de exemplu,
de la Teatrul Național din Belgrad).

Fiind unul dintre celebrii cofetari din Zemun, a locuit în această casă de pe
strada Glavna, în timp ce nu departe de aceasta la numărul 13 avea un
magazin de cofetărie (în vechea clădire cu două etaje a familiei Opel).

Abian a livrat produsele (dulciuri și produse de patiserie) la curtea prințului

Mihailo, prințul și apoi regele Milan, iar în timpul războiului sârbo-turc
(1876) a furnizat produse de patiserie, șampanie și diverse lichioruri în
tabăra sârbească generalului rus Mikhail Chernyayev.

Cofetăria sa a fost vizitată și de numeroși oaspeți din Principatul Serbiei și

din alte părți, de unde a primit comenzi.

Casa a fost construită în 1877, pe locul unui vechi han prima data casa a
apartinut inițial Frăției Educaționale din Grecia, iar apoi probabil cumparata
de Abijan.

La inceput in cladire a functionat o scoal greceasca

Când casa a intrat în posesia cofetarului Abijan, el a efectuat ample

modificari.

După primul război mondial, în partea aripii rezidențiale spre clădirea nr. 24
a fost înființat un magazin de vopsele și lacuri al fraților Bihali, care în
războiul din 1941 a devenit un magazin german si un loc de distribuție a
produselor alimentare.
În timpul bombardamentului de catre aliați în 1944, casa a fost ușor
deteriorată. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, au fost
aduse doar modificări minore.

După ample lucrări de renovare a casei în perioada 1983/1984, o parte a

casei a fost schimbată in scop comercial, iar cealaltă parte a păstrat spațiul
rezidențial. În timpul acestei renovări, au fost amenajate cele două magazine
de astăzi, care au schimbat și aspectul fațadei.
Savatije M. Grbić

Savatije (30 iul. 1868 – 18 febr. 1915) a fost profesor, scriitor pentru copii,
traducător și etnograf și a adus o contribuție semnificativă la educația și
știința sârbă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

S-a născut la Ivanjica, după școală, a devenit profesor și și-a dedicat o mare
parte din viață predării, scrierii pentru copii și traducerii. A slujit în toată
Serbia și timp de treisprezece ani a fost profesor la Boljevac. În acea
perioadă (din 1898 până în 1911), a fost și directorul școlii din Boljevac
pentru o vreme. Pe lângă ocupația sa principală, a colectat activ material
etnografic extrem de bogat, care este, astăzi, de o importanță cheie pentru
cunoașterea culturii tradiționale din Crnorečje (Boljevav, Tmoc).
Colaborarea cu Tihomir Djordjevic a dat naștere la două cărți cu caracter
distinct etnografic.

A murit pe 18 februarie 1915 la Stip.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Manastirea Gomirje

Este cea mai vestică mănăstire sârbească din Europa. Se află în Gorski
Kotar, în Republica Croația, și aparține Episcopiei Karlovacului de Sus a
Bisericii Ortodoxe Sârbe. Mănăstirea a fost întemeiată dupa reînnoirea
Patriarhiei de Ipec (Pec).

În cercul complexului se află biserica Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Mănăstirea Gomirje a fost fondată la vremea când au fost create primele

așezări ortodoxe la Gomirje, Vrbovsko și Moravice la sfârșitul secolului al
XVI-lea. Zona a apartinut întotdeauna exclusiv familiei de boieri
Frankopan, dar pentru mult timp a fost pustie. Apoi, autoritățile militare au
restaurant așezările Plaški și Dabar și au stabilit acolo familiile de ortodocsi
refugiate din cauza turcilor în 1602.

Potrivit unei surse străine - o carte topografică scrisă în limba germană din
1835, se spune despre originea mănăstirii: „Mănăstirea Gomir a fost
construită în 1596. Trei călugări au venit de la mănăstirea Krka din
Dalmația și s-au stabilit acolo…

La începutul secolului al XVIII-lea, au început pregătirile pentru construirea

unei biserici din cărămidă și a unei reședințe a mănăstirii. Chiar în acel
moment, mănăstirea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul a câștigat importanță. În
1713, Danilo Ljubotina, a fost ales Episcop de Gornji Karlovac, cu centrul
în mănăstirea Gomirje. În timpul administrației episcopului Danilo (1713—
1739), un nou lăcaș de cult a fost construit în 1719, iar în 1730 o clădire a
mănăstirii cu 12 chilii și o sală de mese. În 1747, episcopul Pavle
Nenadović, mai târziu mitropolit de Karlovac, a sfințit capela închinată
Adormirii Maicii Domnului.

Icoana Maicii Domnului a fost făcută pentru mănăstirea din Gomirje pe 19

mai 1867 de pictorul de icoane Dimitrija Popović. Pictura a fost creată în
atelierul său din Veliki Beckerek (azi Zrenjanin), Banat.

Mănăstirea a avut cea mai bună perioadă a sa în secolul al XVIII-lea, când a

devenit un centru cultural și educațional de primă clasă a ordodocsilor din
această parte a monarhiei habsburgice. În Gomirje a existat o școală
iconografică, înființată de Simeon Baltić și din care provin multe iconostase
și icoane situate în bisericile Episcopiei Karlovacului Superior. Unul dintre
elevii săi a fost Jovan Grbić (de orgine vlaha). Aici s-a dezvoltat și
activitatea de transcriere.

În mănăstirea Gomirje a existat o școală elementară care a functionat între

1841-1844.

În secolul al XIX-lea, mai mulți oameni proeminenți și importanți au locuit

în Gomorje. Printre alții, Josif Rajačić, patriarh si mitropolit sârb, Sava
Mrkalj, reformator al alfabetului sârbesc, și Nikola Tesla au rămas de
asemenea aici pentru o scurtă perioadă.

În cel de-al doilea război mondial, Ustasi fascisti a dat foc mănăstirii în
1943. Doar biserica mănăstirii distruse a rămas. Abatele Teofan Kosanović a
fost ucis împreună cu alți trei călugări. Valoroase comori culturale și
biblioteca au fost transferate la Zagreb, unde se află și astăzi. După
întoarcerea călugărilor refugiați și a episcopului Simeon, renovarea
mănăstirii a început în 1956. Maicile au venit la mănăstire în 1967, iar în
1975 mănăstirea a fost sfințită de patriarhul sârb German. În 2000,
mănăstirea a sărbătorit aniversarea a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii.
Stevan Adamović

Stevan (Novi Sad, 25.12. 1870 – Novi Sad, 10. 8.1945), de origine aroman,
avocat, politician și primar al orașului Novi Sad din 1918 până în 1920.

S-a născut la 25 decembrie 1870 la Novi Sad, a urmat liceul în orașul natal și
facultatea din Debrecen și Budapesta, unde în 1891 a dobândit titlul
academic de doctor în dreptur. Până a ajuns la vârsta majoră, până la 24 de
ani, a lucrat în sistemul judiciar.

În 1894, dr. Adamovic a deschis un birou de avocatură în Novi Sad, alături

de fiii săi Fedor și Aleksandar. S-a ocupat mai ales de dreptul civil. Din
1906 până în 1910 a fost deputat în Parlamentul de la Pesta. Din 1911 a fost
membru al parlamentului croat la Zagreb si unul dntre fondatori Baroului din
Novi Sad, al cărui președinte a fost timp de douăzeci de ani între 1921 și
1941.

Ca om politic, a activate de partea opoziției civile liberale maghiare. După

Primul Război Mondial, în 1918, a fost ales membru al Marii Adunări
Naționale a Voivodinei și a devenit primarul orașului Novi Sad. A ocupat
această funcție din 1918 până în 1920. A primit de mai multe ori mandatul
de consilier al orașului. A fost, de asemenea, președinte și membru al
consiliului de administrație al multor companii și instituții diferite de pe
teritoriul Regatului Iugoslaviei.

În 1926, dr. Adamović a fost inclus în cartea „Colecția de portrete și

biografii ale unor oameni celebri din regatul sârbilor, croaților și slovenilor”.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Alba din Samodreža

Samadregja (în albaneză: Samadregjë) este un sat din municipiul Vucitrn

din Kosovo și Metohija. După 1999, satul este cunoscut și sub numele de
Lumkuq. Așezarea este situată pe teritoriul municipalității cadastrale
Samodreža cu o suprafață de 1145 ha. Satul este situat pe versanții sudici ai
muntelui Kopaonik, în valea Elbei.

Conform tradiției din cântecul popular „Uroš și Mrnjavčević”, în ajunul

bătăliei de la Kosovo din 1389, a existat o biserică cântată ca „biserica albă
din Samodreža”. În ea, prințul Lazăr s-a rugat pentru armata sa. Aceeași
legendă spune că Miloš Obilić a fost înmormântat în biserică după bătălia de
la Kosovo Polje.

In prezent, această biserică nu a fost renovată ci doar revopsită și a fost

instalată o ușă. Pentru a sărbători 600 ani de la bătălia de la Kosovo din
1389, drumul către biserică, lung de aproximativ 5 km, a fost asfaltat și s-a
ridicat un gard în jurul bisericii.
Gligorije „Gliša“ Elezović

Gligorije (Vučitrn, 6/18 ian. 1879 - Belgrad, 17 oct. 1960), istoric sârb de
origine aroman.

A terminat școala elementară în orașul natal și liceul din Salonic și

Constantinopol. A studiat istoria și geografia sârbă și limba sârbă și slavonă
veche cu dialectologie la Facultatea de Filosofie a Marii Școli din Belgrad.
A absolvit în 1905 și a devenit profesor în 1907. A fost, de asemenea,
înlocuitor la Gimnaziul din Pljevlja, la Gimnaziul Sârb din Salonic și
Skopje, la Seminarul Teologic Sârb din Prizren și la Școala Profesorilor din
Skopje.

A fost în legătură cu organizația revoluționară.

A colaborat cu famosul filozof și scriitor Vasa Stajić.

În 1908, a fost ales în consiliul central al Ligii Democrate Sârbe, primul

partid sârb din Imperiul Otoman. A deținut toate aceste funcții până în 1926,
cu o pauză în timpul primului război mondial. În 1915, a lucrat ca profesor
la liceul din Valjevo.

Chiar ca student la Marea Școală, a fost membru activ al mișcării de tineret

și unul dintre fondatorii clubului Slovenski jug, precum și al cooperativei
Srpska braća (1905). A fost membru al Ligii Democrate Sârbe și asociat al
ziarului său Vardar în 1909. Împreună cu Mihajlo Čemerikić, a editat ziarul
politic independent Glas naroda (1912, 1920 - 1922). A fost redactor la
Privredni glasnik, unul dintre fondatorii Societății Științifice din Skopje și
asociat al Glasnik SND (1925 - 1933). A colaborat cu aproximativ patruzeci
de reviste și cotidiene științifice și profesionale. A fost membru al
Institutului Istoric din Novi Sad (1934) si membru corespondent al SAN
(1946), asociat de cercetare la Institutul Istoric, Etnografic și de Limbă al
SANU.

A publicat 147 de lucrări științifice și profesionale, dintre care unele sunt

lucrări capitale.

Opera sa include filologie, dialectologie, turcologie, etnologie, istoria artei,

islam, antropologie, istorie și antropogeografie.
A fost membru al Comitetului pentru materialul istoric și literar estic al
Academiei Regale Sârbe de la înființarea acestei instituții în 1931 și editorul
primei cărți a Colecției de materiale istorice și literare, publicate în două
volume 1940 și 1952.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Pavle Popović

Pavle (Vranić, mij. sec. 18. - Vranić, 8. (20.) decem. 1816), a fost un
războinic și diplomat, participant la prima și a doua revoltă sârbă, membru al
Consiliului guvernatorilor din Serbia și membru al Biroului Popular din
Belgrad.

Familia Popović aparținea vechilor familii de preoți sârbi de origine

aromana. Pe vremuri, familia era din Muntenegru, iar la începutul secolului
al XVIII-lea s-a mutat la Gruž. În Gruž, s-au alăturat activității politice a
Austriei privind pregătirea sârbilor pentru răscoala împotriva turcilor. Când
turcii au descoperit că se pregătește o rebeliune, popovicii au trebuit să fugă
de răzbunarea sângeroasă. S-au dus la preotul Nikola Radmanović
împreună cu alte familii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Todor și Milica Popović au venit la

Vranić cu cei patru fii și nepoti. Fiii lor Dimitrije și Atanasije erau preoți, iar
Jovan, numit Joka, era șeful cooperativei Popović.

După Kočina Krajina, a fost ales prinț în Vranić. Până la prima răscoală
sârbă, a luptat împotriva turcilor, a scăpat de masacrul prinților în 1804.

În 1805, la Adunarea de la Veliki Borak, a fost ales membru al Sinodului, ca

reprezentant al Nahiei de Belgrad.

Fiind aroman si carturar (ceea ce era o raritate la acea perioada printere

sarbi), el sa distins prin abilități diplomatice. În timpul cneazului
Karadjordje, a devenit membru al Curții Populare, iar în timpul lui Miloš
Obrenovici, la un moment dat, a fost șeful Biroului Popular.

Spre sfârșitul răscoalei, a intrat în conflict cu Karadjordje și când a fost

convins că acesta a părăsit Serbia, s-a mutat împreună cu familia in Srem în
1813. Când a auzit că cea de-a doua răscoală sârbă începuse în 1815, s-a
întors la Vranić și a continuat lupta împotriva turcilor. A fost unul dintre
mediatorii dintre turci și prințul Milos.

Datorită rănii de sub umăr, pe care nu a putut să o vindece în nici un fel, s-a
întors la Vranić, unde a murit fiind înmormântat în curtea bisericii Sfantul
Ilie din localitate, iar pe mormântul său este scris: “membru decorat al
Primului Tribunal Popular, Pavle Popović."
Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC
Conacul familiei Hristodul din Niš

A fost cunoscută și cu numele de reședință lui Hristdul ca una dintre

puținele clădiri construite în acest oraș atunci sub Imperiul Otoman, de la
începutul secolului al XIX-lea, sub puternica influență a vechii culturi
balcanice, aromanesti, care s-apastrat in spirit traditional. Această casă a lui
aromanului din Niš, Nikola Hristoduluov, precum și casa cu același stil, a
compatriotului său Zaharija Statas, au avut aceeași soartă. Sub atacul
pasiunilor politice, casa lui Zaharie Statas, transformată într-o Casă a
Muncitorilor, a fost arsă la 1 decembrie 1928, în timp ce casa Hristodul care
in 1933 găzduia primul Muzeu de Istorie și Etnografie din Nis în 1944 a fost
distrusa in bombardament.

Casa a fost inițial deținută de Hadži Đoko Todorović, un aroman din Niš, un
cunoscut comerciant, care și-a lăsat casa ginerelui său (din moment ce nu a
avea baiat care sa-l mosteneasca) și partenerului său, avocatul Nikola
Hristodul ( 1817-1892). La mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea,
Hristodul a fondat și a condus unul dintre cele mai puternice magazine din
balcani numit „Hristodul și fiii”.

La momentul interzicerii de către otomani a școlilor sârbești, copiii din Nis

veneau la scoalain in aceasta cladire care avea si o bibliotecă.

În afară de semnificația monumentală, casa familiei Hristodulu a fost

considerată mult timp un centru cultural neoficial din Nis, unde multi oaspeti
ai vremi au vizitat-o, mai ales persoane publice, precum: Spiridon
Jovanović, Branislav Nušić, Nikola Pašić, Stevan Sremac și nepotul său
Aleksandar Deroko – toti de origine aromana.

În 1840, la întoarcerea sa de la Constantinopol, prințul Mihajlo Obrenović a

rămas în casa lui Hristodoulos, iar în 1874 s-a întrunit în secret Comitetul
pentru lupta împotriva otomanilor, al cărui membru era și farmacistul Đorđe
Blesides (aroman) din Niš.

Casa Hristodul a fost descrisa de catre Joakim Vujić, cel mai probabil si el
insusi de origine aroma.

Casa din caramida turceasca a fost situata într-o curte pe strada Dečanska de
astăzi, în zona centrală a orașului Niš.
Casa a fost construita pe o structură din lemn din caradida trceasca, avand
propriul hamam și capelă - o biserică în care botezurile se făceau pe ascuns
în epoca otomană, iar credincioșii veneau să se roage.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Elpida Karamandi

S-a născut la 1 ianuarie 1920, in Florina, Grecia, într-o familie aromână.

Mama ei a divorțat de soțul și s-a mutat la rudele sale din Bitola, apoi în
Regatul Iugoslaviei, unde s-a recăsătorit.

Elpida a crescut și a fost educată la Bitola și ulterior și-a continuat studiile la

Belgrad, unde a devenit membru al SKOJ în 1939. Când a început cel de-al
doilea război mondial, Elpida s-a întors la Bitola. În iunie 1941 s-a alăturat
Partidului Comunist Iugoslav, dar activitățile sale au fost detectate de poliția
bulgară și a fost arestată. La eliberare, Elpida și-a reluat activitatea de
rezistență împotriva ocupanților.

În aprilie 1942 a părăsit Bitola și s-a alăturat Primului detașament de

Partizani din Bitola. La 3 mai 1942, detașamentul a fost înconjurat de poliția
bulgară. Grav rănită, Elpida Karamandi a fost capturată și mai târziu a murit
în captivitatea bulgară.

A fost declarată erou național iugoslav pe 11 octombrie 1951.

Mitropolitul Jovan Đorđević

Jovan (sau Georgijević, Sremski Karlovci - Sremski Karlovci, 23 mai.

1773) a fost mitropolit ortodox sârb de origine aroman din Karlovac din
1769 până în 1773.

Jovan Georgijević (ulterior schimbat în Đorđević) s-a născut în Sremski

Karlovci la începutul secolului al XVIII-lea. În copilărie, a ajuns la
mănăstirea Decani, unde a fost student, diacon și arhidiacon al Patriarhului
Arsenij IV. În calitate de preot-diacon (arhidiacon), el a fost însoțit de
patriarh în 1728 în timpul vizitei sale la mitropolitul Jefrem (Stanković) din
Gilustendil (Bulgara) și, de asemenea, în timpul vizitei acestor doi demnitari
bisericiști la mănăstirea Lesnovo. În timpul vizitei patriarhului la mănăstirea
de pe râul Tresca, pe lângă mitropolitul Kir din Skopie, a fost însoțit de
arhidiaconul Jovan. Toate acestea arată că era foarte apropiat de Patriarhul
Arsenije IV.

La sarbatoarea Adormirea Maicii Domnului în 1746, patriarhul Arsenije IV,

împreună cu mitropolitul Sofronij din Belgrad și episcopul Visarion
Pavlović (aroman) din Bačka, l-a hirotonit pe arhimandritul Jovan Episcop
de Osijek-Polje în Biserica Catedrală din Karlovac. A rămas în această
funcție timp de trei ani în Srem.

Când Eparhia Caransebeș-Vrsac a devenit vacantă, episcopul Jovan a fost

transferat la Caransebeș în 1749. El a semnat la 17 septembrie 1850, ca
Jovan Georgijević, prin harul lui Dumnezeu, episcopul ortodox al
Karansebeșului, Vršac și Lugoj, și exarhul tronului patriarhal. A deschis un
curs teologic la Caransebeș în 1751. După ceva timp, și-a mutat sediul la
Vršac, unde a construit magnificul Palat Episcopal.

După moartea mitropolitului Pavle Nenadović, episcopul Jovan a fost ales

mitropolit la Adunarea Națională din Karlovac, pe 7 septembrie 1769.

Mitropolitul Jovan a murit pe 23 mai 1773 la Karlovac și a fost înmormântat

în mănăstirea Krušedol, a cărei ctitor a fost.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Antonije "Anta" Protić

Anta (Smederevo, 1787 - Smederevo, 9 decem. 1854) a fost scriitor și

secretar al voievodului de Smederevo, Vujica Vulićević, în 1807 în timpul
situației serbe de emancipare din jugul otoman. Mai târziu, a fost deputat al
Adunării, iar după cea de-a doua răscoală sârbă, a fost administrator al
finanțelor pentru guvernul prințului Miloš Obrenović.

Anta Protić a fost cunoscut sub numele de Ćir-Anta sau Kir-Anta, datorită
învățăturii și domniei sale.

S-a născut la Smederevo tatăl său era preot iar dupa rascoalei numita Kočina
Krajina, părinții săi au fugit la Kovin. După Tratatul de la Sistova din 1791
care a pus capăt ultimului război austro-turc (1787–91), aceștia s-au întors la
Smederevo, însă, odată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă, părinții săi l-
au trimis la Skobalj (in apropiere de Smederevo), cu unchii săi. Tatăl său a
murit de ciumă în acel moment. Iar Anta a urmat școla in sarbeste si greaca
din Smederevo și Krnjevo.

În timpul primei răscoale sârbe, Antonije Protić a participat la răscoală nu

numai ca scrib, ci și ca soldat. A participat la numeroase evenimente
importante în prima răscoală sârbă. A fost alături de Karađorđe în timpul
asediului de la Smederevo, de asemenea, a participat la asediul și eliberarea
Belgradului și a altor orașe importante. După prăbușirea primei răscoale
sârbe, a fugit peste Dunăre în partea austriacă, iar în 1814 a plecat la Hotin
în Basarabia, unde Karađorđe s-a refugiat cu o perte din voievozi sai.

Protić s-a întors din nou în Serbia și a participat la a doua revoltă sârbă.

În 1817, era funcționarul lui Vujica Vulićević în Smederevo și, în acel

moment, purta adesea scrisori de la Vujica către Miloš Obrenović și invers.
A fost prezent la vremea când Vujica Veličević la ucis pe Karađorđe. Cu
toate acestea, el nici măcar nu a menționat acest eveniment în Istoria sa.
Prințul Miloš l-a trimis la Ada Kaleh și Vidin în timpul unei alte răscoale din
1821 pentru a vedea ce intenționau turcii și, pe de altă parte, pentru a
transmite mesaj turcilor că sârbii vor pacea cu orice preț. Mai târziu ajunge
vameș în districtul de Požarevac, iar în 1822 la Smederevo.

Din 1839 a devenit membru al primului Consiliu de Stat guvernator al

Principatului Serbiei.
În 1839, împreună cu prințul Mihailo, au fost in Țara Românească iar din
martie 1840 ajunge ministru de finanțe. După revolta lui Toma Vučić-
Perišić, s-a mutat în Austria pe 6 septembrie 1842 împreună cu prințul
Mihailo.

A murit la Smederevo pe 9 decembrie 1854.

În 1853, Protić a scris “Poveršnica” despre istoria primei rascoale sarbesti.

Alte două publicații au apărut postum intitulate “Kazivanja o srpskom
ustanku 1804” si “Prićanja savremena o Prvom ustanku”.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Manastirea Hopovo

Este situate în partea se est a muntelui Fruška gora si aprtine de eparhia de

Srem, la doar 2 km distanță de mănăstirea Novo Hopovo.

Ambele mănăstiri omonime, învecinate, Staro și Novo Hopovo, au aproape

aceeași istorie. Mănăstirile au fost construite de același fondator Branković.

Biserica mănăstirii a fost închinată inițial Sf. Nicolae și mai târziu în secolul
al XVIII-lea St. Panteleimon. Conform tradiției, mănăstirea a fost înființată
de despotul Djordje Brankovic la sfârșitul secolului al XV-lea (1496-1502)
iar prima evidență a mănăstirii dateaza din 1545-1546.

În locul vechii biserici de lemn, clădirea actuală a mănăstirii de cărămidă a

fost construită în 1752. Biserica este pavată cu cărămizi și acoperită cu
șindrilă de stejar. Aceasta s-a întâmplat pe vremea arhimandritului Zahari
Milivojevic.

Icoanele tronului au fost pictate de pictorul autodidact Jefrem Isajlović în

1793, probabil o rudenie a Jovan Isajlović (Isailović) Мlađi, iar pictura
murala a fost realizata de Janko Halkozović.

În cel de-al doilea război mondial, iconostasul a fost deteriorat și demontat

de către fascisti Ustasi, iar reședința mănăstirii a fost distrusă.

Mănăstirea Staro Hopovo a fost abandonata timp de 70 de ani si apoi renovat

în 2008 și redeschisă în 2014.
Milenko S. Filipović

(Bosanski Brod, 8 noiembrie 1902 - Belgrad, 22 aprilie 1969) a fost unul

dintre cei mai importanți etnologi și etnografi sârbi și iugoslavi de origine
aroman.

Născut într-o familie de muncitori feroviari cu un total de șapte copii,

Milenko S. Filipović a fost un proeminent antropogeograf iugoslav și
etnolog de renume mondial și recunoscut, cercetător de zone geografice.

A terminat școala primară în orașul Visokosi si a urmat liceul la Tuzla în

condițiile dificile din Primul Război Mondial, unde a fost ajutat financiar, ca
alți elevi excelenți, de către industriașul Danilo Pantić (probabil are originea
din tribul morlac Maleševici).

S-a înscris la Facultatea de Filosofie din Belgrad (1921), unde a studiat un

grup de subiecte: geografie, etnologie și istorie națională cu cei mai mari
oameni de știință de atunci, geograful Jovan Cvijić și etnologii Tihomir
Đorđević și Jovan Erdeljanović. Deși a dat multe lucrări în antropogeografie,
profesorul Filipović a fost încă etnolog în primul rând. Și-a finalizat studiile
în trei ani și jumătate la vârsta de 23 de ani.

În celebra ediție a lui Cvijić „Așezările țărilor sârbești”, a publicat multe

lucrări în timpul vieții sale, cele mai importante fiind: „Vogošća și Bioča în
Bosnia”, „Viața și obiceiurile populare în Visočka Nahija”, „Glasinac”,
„Rama” în Bosnia și altele. " În 1930, a fost ales profesor asistent și profesor
asociat în 1937 la tânăra Facultate de Filosofie din Skopje. Din zona
Macedoniei, profesorul Filipović a publicat câteva zeci de lucrări.

A devenit membru al Societății Științifice. A fost unul dintre inițiatorii

fondării Societății etnologice din Iugoslavia și redactor-șef al revistei de
etnologie.

Bogata lucrare științifică a profesorului Filipović a întrerupt al doilea război

mondial în Iugoslavia în perioada 1941-1945. Imediat după eliberare a fost
ales asociat de cercetare al Academiei sârbe din Belgrad. Ca nume științific
deja proeminent, a primit bursa Rockefeller și a petrecut un an școlar la
Universitatea Harvard din SUA.
În 1955, a fost ales profesor titular de antropogeografie și etnologie la nou-
deschisă Facultate de Filosofie din Sarajevo. În timpul șederii sale relativ
scurte la Sarajevo, a dezvoltat o puternică activitate de cercetare științifică și
organizațională.

Lucrările profesorului Filipović au fost, de asemenea, publicate în trei

enciclopedii iugoslave precum si in strainatate.

Profesorul Filipović a murit pe 22 aprilie 1969, după o boală gravă, și a fost

înmormântat în Cimitirul Nou din Belgrad.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Inaltarea Maici Domnului din Sanicolaul Mare

Populație: 13.083 locuitori, dintre care 599 sârbi (4,58%)

Poziție administrativă: oraș în județul Timiș
Poziție geografică: Locul se află în câmpia Banatului, în nord-vestul
județului Timiș, la 60 km distanță de Timișoara.

Adresa bisericii: Sânnicolau Mare, Piața 30 Decembrie Nr.11, Județul Timiș,

România;
Autori ai iconostasului: sculptor neidentificat, pictor Arsenija Teodorović
Autor al picturii pe perete: Nikola Aleksić din Arad
Alți artiști celebri: Stefan Tenecki, autorul unor icoane individuale, Velizar
Pavlović, a restaurat picturi murale.

A fost sfințita în 1718. Este din cărămidă, cu 7 ferestre și două uși, acoperite
cu șindrilă, pavată cu cărămidă, turnul acoperit cu șindrilă, cu 2 clopote. La
biserică au slujit 6 preoți.

Noua biserică, dedicată Adormirii Maicii Domnului, a fost construită din

cărămizi coapte de către localnici ortodocși - sârbi, români si greci, cu
ajutorul familiei nobiliare locale Nako - din 1783 până în 1787. Noul
iconostas, opera lui Arsenij Teodorović, a fost ridicat în 1809; În 1838,
Nikola Aleksić a reîmprospătat icoanele altarului și a interpretat aproximativ
douăzeci de scene biblice pe bolți și pereți. Din păcate, pictura murală a fost
pictată de mai multe ori, ultima dată în 1956 cu o pensulă de Velizar
Pavlović, un pictor amator din Timișoara. În 1998, pictura de perete a fost
complet revopsită.

Biserica este în stare bună. Forma sa exterioară este un naos, interiorul - o

cruce cu un braț vestic alungit; absida altarului este poligonală, bolta este din
cărămidă coaptă.

O placă fără inscripție a fost construită în podeaua navei, care marchează cel
mai probabil un mormânt. În curte s-au păstrat mai multe cruci din piatră
funerară din secolele XVIII și XIX.

Biserica a fost comună tuturor ortodocșilor până în 1893.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Lazar Mamula

(Gomirje, 22 mai 1795 - Viena, 12 ian. 1878) a fost general austro-ungar și

guvernator al Dalmației.

Lazar Mamula este un sârb de origine aromana din Gorski Kotar, Republica
Croația de astăzi. Născut în 1795 în Gomirje, locul în care se află faimoasa
mănăstire din Gomirje. S-a născut de fapt în satul de lângă mănăstire, în
„Mamula”, după care i se dă numele „tribului”.

A absolvit Academia de Inginerie Militară, iar din 1815 până în 1831 a

avansat în serviciul militar austro-ungar de la cadet la căpitan. Până în 1839,
a obținut un succes considerabil în înființarea de fortificații pe insulele Vis și
Hvar și în părți din Tirol. A primit gradul de maior în 1841 și colonel în
1848, când a fost numit șef al statului major din Croația. S-a remarcat în
luptele din timpul Revoluției maghiare din 1848 și 1849. A împiedicat astfel
pătrunderea maghiarilor în Slavonia și Srem în 1849, avansând de la Osijek
la Petrovaradin. El a respins atacurile asupra orauli Sremska Kamenica și
Sremski Karlovc. Datorită acestor merite, împăratul austriac i-a acordat
decoratia Cavalerii Mariei Tereza și titlul de baron. Lazar von Mamula, așa
cum i se spunea numele său nobil de atunci, a primit gradul de general-maior
în 1850, cinci ani mai târziu a devenit sub-mareșal, iar în 1865 general de
artilerie. S-a retras ca feldzeigmeister austriac. A fost nașul de nuntă al
prințului muntenegrean Danilo.

A fost vicerege al Regatului Dalmației în perioada 1859-1865. Atunci era

guvernatorul militar și civil al Dalmației.

La mijlocul secolului al XIX-lea, a construit o fortificație pe insula Lastavica

la intrarea în Golful Kotor. In cinstea lui, această insulă a fost numită
Mamula.

În 1858, a fondat Fundația Dalmatian pentru invalizi. Descendentul său este

amiralul flotei Branko Mamula.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Patriarhul German Anđelić

German (nume mirean Grigorije Anđelić, 10 aug. 1822, Sremski Karlovci -

26 noiem. 1888, Sremski Karlovci) a fost arhiepiscopul Karlovacului și
patriarhul sârbilor din 1881 până în 1888 și fratele lui Stefan Andjelic.

Tatal Pavle, a fot preot al Catedralei din Karlovac, și mamei sa Ana n.

Šeroglić (din familie de avocati - aromani din Petrovaradin). Tatăl său a
murit devreme, când Grigorie avea șapte ani; mama Ana, o tânără văduvă cu
patru copii mici, nu s-a mai căsătorit niciodată. A terminat liceul în Sremski
Karlovci și, mai târziu, după studii - seminarul. A studiat filosofia la Pest și
apoi la Drept la Sarospatak, grație asistenței materiale a unchiului său Pavle
Šeroglić, avocat de frontieră, German reuseste sa termine seminarul din
Karlovac 1845 împreună cu fratele sau Stefande; Grigorie se pregătea pentru
monahism, iar cel mai tânăr Ștefan pentru clerici.

În 1846 asunge secretar la mitropolian din Karlovac. În anul următor, 1847,

a mers la mănăstirea Grgeteg pentru a fi hirotonit călugăr pe 20 mai 1848
de arhimandritul Prokopije Ivačković.

În calitate de diacon este trimis la biserica Sf. Spiridon din Trieste, unde
lucreaza si ca profesor la scoala comunitati timp de doi ani. Din 1850 până
în 1866, a fost profesor și, de asemenea, rector al seminarului Karlovac. A
fost avansat arhidiacon în 1853 iar trei ani mai târziu ajunge arhimandrit la
manastirea Grgeteg.

După moartea episcopuli de Bačka, Platon, in 1867, a devenit mandant, apoi

administrator al eparhiei de Bačka. Dupa ce comunitatea ortdoxa din Trieste
termina noul templu, în 1869 este trimis de patriarhul Samuil Mashirevic
(vezi Episcopul Gedeon Petrovici), să sfințească aceasta biserica.

În 1874 a fost sfințit episcop după retragerea forțată a patriarhului Procopius

în 1879 mitropoli de Karlovac apoi a fost ales de patriarh în 1881.

Personalitatea Patriarhului German nu a fost încă suficient studiată, deși s-au

scris multe despre el și despre opera sa.
A murit pe 26 noiembrie 1888 în Sremski Karlovci.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si ŽIVOT I DELO PAVLA

ŠEROGLIĆA (1800–1857)*
Joakim Vujić

Joakim (9.9.1772., Baja - 8.11. 1847 Belgrad), este unul dintre cei mai
prolifici scriitori sârbi, de origine aromana, autorul a peste patruzeci de
lucrări diferite.

Părinții Grigorije și Jevre, a fost educat în Baja, Novi Sad, Kalača, Ostrogon
și Požun, unde a studiat dreptul.

Joakim Vujić a predat în diferite locuri din Ungaria, apoi a plecat într-o
călătorie la Trieste, unde il cunoate pe Vikentije Rakić, scriitor și traducător
de piese de teatru în sârbă, ieromonahul Sava Popović și angrosistul Antonio
Kvekić.

Vujić a călătorit în jurul Italiei, așa că și-a părăsit funcția de profesor. A

vizitat Morea, Asia Mică, Constantinopol, Crimeea, Salonic…

S-a dus la Pest pentru a-și tipări scrierile. Intenționând să se stabilească în

Serbia, la Zemun, unde a rămas din 1806 până în 1809. A predat și a scris în
Zemun.

În toamna anului 1810, s-a căsătorit cu văduva bogată Pelagija Manojlović

în Santandrei, însă nu a fost fericit în căsătoria sa. În același an, și-a publicat
romanul „Alexis și Nadine”, precum și nuvela morală „Robinson cel Tânăr”.

Pe 24.8.1813 Joakim Vujić pune în scenă prima piesă „Kreštalica”. Au

urmat spectacole în Baja, Szeged, Novi Sad, Zemun, Timișoara, Pancevo și
Arad. În Pest, Joakim Vujić sa întâlnit cu renumiții romancieri Milovan
Vidaković și Uroš Nestorović.

Pe 18 ianuarie 1815, opera lui Vujić „Inkle i Jarika” a fost interpretată în trei
acte la Baja.

În 1828, Joakim Vujić a tipărit „Călătorii în Serbia” în Buda; A petrecut

ceva vreme la mănăstirea Bezdin, unde și-a scris autobiografia în 1831-
1832.

A petrecut timpul între 1835 și 1839 în Serbia, mai ales la Kragujevac, unde
a pus în scenă piese Knez Miloš. Vujić a venit la invitația prințului în
toamna anului 1834 și a fost numit director al Teatrului princiar-sârbesc cu
sarcina de a organiza echipa de teatru. Odată cu plecarea lui Miloš și Vujić,
a trebuit să părăsească Serbia. A călătorit prin Moldova, a fost la Odessa, iar
într-o mănăstire rusească a descri călătoriile sale.

Jurnalul de călătorie al lui Vujić „Călătorește în Ungaria, Țara Românească,

Moldova, Basarabia, Kherson și Crimeea” (Belgrad 1845) conține observații
interesante, adesea informații foarte utile, dar scrierile sale au fost neliterare.

Joakim Vujić și-a petrecut ultimii ani din viață la Belgrad în sărăcie.

A murit pe 8 noiembrie 1847.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Stevča Mihailović

Stevca (Jagodina, ian. 1804 – Belgrad, 19 sept. 1888) a fost politician sârb
de origine aroman, președinte al Consiliului și prim-ministru.

Sub prințul Miloš, a fost ofițer vamal, iar în prima domnie a prințului
Mihailo, a fost șeful districtului. Sub prințul Aleksandar Karađorđević, el s-a
angajat în comerț în Jagodina.

La Adunarea Sfântului Andrei din 1858, a fost liderul familiei Obrenović și

a condus o delegație care a cerut prințului Alexandru să abdice. La
întoarcerea lui Milosev, în 1860, a devenit președinte al Consiliului, în timp
ce sub Mihail s-a retras.

În 1875 a devenit prim-ministru, la fel ca în 1876. Acest al doilea guvern al

lui Mihailović duce ambele războaie de eliberare cu Turcia și aduce Serbia
la expansiunea teritorială și la independență la Congresul de la Berlin.

A fost înmormântat în biserica din Jagodina (prodabil ca este vorba de

vechia biserica ctitorita de Milos Obrenovici si consacrata Sfantlui
Arhanghel Mihail), mormântului său se află sub protecția statului, dar este
într-o stare de degradare de câteva decenii.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Sfantul Petru si Pavel din Jagodina

Apartine de eparhia de Sumadija si repreznta un monument al cltrii.

Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, cu clopotniță, a fost

construită în perioada 1870-1899 de catre arhitectul Svetozar Ivačković din
Deliblata. A fost construită în stil neobizantin, sub forma unei cruci
inscripționate. Are cinci cupole, dintre care cea centrală este dominantă și se
sprijină pe un piedestal pătrat pe patru stâlpi masivi cu capiteluri romanice.

Fațada este realizată în stil bizantin si bogat decorată cu un baldachin

susținut de doi pilaștri în relief și doi stâlpi de marmură decorate în relief cu
motive florale.

Clopotnița este identică cu biserica în ceea ce privește caracteristicile

stilistice și de construcție-arhitectură, are 36,5 m înălțime și se termină cu o
cupolă octogonală. Iconostasul este din lemn, realizat din nuc sculptat.

Biserica a fost construită în perioada 1896-1899, cand a mai existat o

biserica veche ctitorita de Milos Omrenovici, asa ca a fost numita biserica
noua.

Astăzi, biserica Sf. Petru și Pavel se află chiar în centrul orașului, dar în
momentul în care a fost construit, era periferia orașului, care se urbaniza
încet pe măsură ce orașul se extindea în direcția căii ferate.

Biserica a fost grav avariată în cel de-al doilea război mondial. În timpul
eliberării orașului, o grenadă a Armatei Roșii a deteriorat cupola centrală, iar
soldații sovietici au deteriorat grav fațada bisericii, trăgând cu mitraliere
asupra bisericii. Biserica a fost reconstruită la mijlocul anilor 1950. Abia la
începutul secolului al XXI-lea a fost pictată complet, fațada i-a fost
reîmprospătată, a primit un etaj nou fiind pictată și renovată.
Dejan Subotić

Dejan (Viena, 7 mai 1852 - Zagreb, 1920) era un general rus din Serbia, de
origine aromana. Este fiul lui Jovan Subotic, un proeminent avocat, poet și
om politic din serbia.

A facut liceul in Austria, iar din 1867 a intrat în serviciul rus. După ce a
terminat doi ani de școală de artilerie, a primit gradul de comisar, iar 1871
până în 1874, a studiat la Academia Statului Major Nikolaev. Apoi a fost
trimis la brigada de artilerie a Diviziei din Caucaz a Granadierilor a Marelui
Duce Mihail Nikolaevici.

Subotic a fost avansat la gradul de sublocotenent pe 13 aprilie 1875. În anul

următor, s-a intors în Serbia devastată de război, la sediul armatei Timok-
Moravia sub comanda generalului Mihail Chernyayev. Potrivit unor surse
ruse, el a participat la mai multe bătălii cu turcii, iar la 5 februarie 1877 a
fost avansat la gradul de căpitan.

La începutul anului 1877, Subotic a fost transferat în districtul militar din

Kiev. Apoi, în septembrie 1885, a devenit șeful de stat major al Diviziei a
15-a de infanterie din Odessa și, din 6 martie 1889 până la 11 ianuarie 1893,
a fost din nou de serviciu în Divizia de grenadieri caucazieni din Tiflis.

În martie 1894, Subotic a fost promovat la gradul de general-maior. A fost

trimis imediat în Orientul Îndepărtat. În 1897 și 1898 a fost guvernatorul
militar al regiunii Primorska si avansat la gradul de locotenent general pe 12
august 1900.

Subotic era angajat în Manciuria, pentru a apăra coasta de est a Rusiei de

tulburările provocate de o răscoala din China. A participat la „campania
chineză” în calitate de asistent al comandantului regiunii Guangdong si a
comandat operațiunea Mukden, după care a întors orașul sub controlul rus și
a continuat să conducă trupele rusești cu mare succes.

După „campania chineză”, Subotic a slujit în Turkestan până în 1902, unde a

comandat cel de-al doilea corp de armată fiind șeful regiunii Transcaspiene.

Doi ani mai târziu, a comandat districtul militar al Turkestanului și a ocupat

funcția de guvernator general al Turkestanului. În 1906, a fost obligat să
demisioneze din serviciul militar sub acuzația de a fi susținător al
liberalismului. În 1918, Subotic a devenit consul onorific al Regatului
Serbiei la Yalta.

A murit la Zagreb în 1920, la scurt timp după ce a venit ca imigrant sârb din
Rusia sovietică.

Familia
Tatăl său este Jovan Subotic, un renumit doctor în filosofie, avocat, poet și
om politic. Mama sa este Savka Polit Desančić, care a fost o binefăcătoare
și una dintre primele feministe de pe teritoriul Voivodinei, iar unchiul său
este politician, jurnalist, scriitor Mihailo Polit-Desančić. A avut șase frați și
surori: Žarko, Vid, Verica, Vojislav, Branislav și Ozren.

Unul din frati era Dr. Vojislav Subotic, care a fost un chirurg de frunte de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și unul dintre
fondatorii Facultății de Medicină din Belgrad.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Casa Hirsant Kumanudi

Printre monumentele culturale și istorice, clădirea de strada Knez-Mihailova

50 din centrul Belgradului este cunoscută sub numele de casa lui Hrisante
Kumanudi, deși nu a fost deținută de această faimoasă familie din Belgrad
din 1910. Casa a fost construită de Jovan Kumanudi, de origine aromana, al
cărui tată avea o celebră brutărie la Sava. Jovan era unul dintre cei șase fii ai
lui George Kumanudi. El făcut afaceri bancare și a investit o parte din aceste
venituri în imobiliare.

Casa veche a fost demolată în 1870 și construită o nouă clădire cu un etaj,

după imaginea celor europene. La fel ca în casa veche, parterul era destinat
afacerilor, iar primul etaj pentru locuințe.

La parterul casei lui Jovan Kumanudi, inca de la înființarea în 1884 au

functionat birourile Bancii Naționale a Serbiei, iar apoi era sediul bancii
franco-sârbă, consulatele Belgiei si Angliei, precum si Curtea Districtuală
din Belgrad.

Am menționat deja că Jovan Kumanudi a investit o mare parte din veniturile

sale în imobiliare. Pe lângă casa de pe strada Knez-Mihailova nr. 50, a
cumpărat și o casă pe Kralja Petra, precum și Hanul Despotului din strada
Knez-Mihailova, pe care l-a numit hotelul „Kod Grčke kraljice”. De
asemenea, a cumpărat Polivakov han în 1863, precum și o casă la colțul
străzilor Crnogorska și Pop-Lukina. El era, de asemenea, proprietarul unei
fabrici de bere de pe Jalia. Jovan Kumanudi avea, de asemenea, o casă la
parter în strada Gospodska, unde, după moartea sa, văduva sa Hrisante
locuia împreună cu fiica Mileva. Această casă a fost vândută Societății
Femeilor, care a deschis acolo o școală. Mileva nu s-a căsătorit și, pe lângă
casa din strada Kralj Peter, a moștenit si „Regina greacă”.

Clădirea din Knez-Mihailova 50 a fost cumpărată de celebrul negustor

belgradean Nikola Kiki și a fost una dintre cele trei case pe care el și soția
sa Evgenija au lăsat-o tinerilor din comerț din Belgrad. Conform
testamentului lăsat de Nikola Kiki, din veniturile aduse de această casă,
precum și din vânzarea complexului „Unificare” și a casei din Piața Regelui,
urma să fie construit un spital pentru „Negustori săraci și răniți”. Spitalul din
Zvečanska 9 a fost construit între 1937 și 1940 și avea 22 de camere cu o
sută de paturi.
Dušanka Sifnios

Dusanka (Skoplje, 15 oct. 1933 − Brisel, 14 oct. 2016) a fost prima balerină
sârbă și coregrafă de orgine aromana, cu cele mai mari realizări
internaționale.

Și-a început cariera la Teatrul Național din Belgrad în 1951. După mai multe
roluri solo în repertoriul modest de după război al Baletului Teatrului
Național din Belgrad, punctul de cotitură în cariera sa a fost sosirea
coregrafului rus Leonid Lavrovsky, pentru a reînnoi baletul Giselle, în care a
obținut rolul principal.

Un alt rol care i-a marcat cariera este rolul fetei din baletul Mandarnul
Ciudat, compus de Bela Bartok, coregrafiat de Dimitrij Parlić. Cu acest
balet, ea a mai făcut turnee pe scenele mondiale cu mare succes.

A petrecut cea de-a doua parte a carierei sale la Paris, ca solistă în trupa lui
Maurice Bejart, unde interpretarea ei cea mai notabilă este viziunea
coregrafică a lui Ravel's Boler, pe care i-a făcut-o celebrul coregraf pentru
ea. A încetat să mai joace la vârsta de 47 de ani.

Ea a pregătit o biografie care a fost tipărită în aprilie 2013.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Filip Hristić

Filip (Belgrad, 15/27 mart. - Menton, Franta, 29 ian. 1905) era un

reprezentant princiar, prim-ministru al celui de-al 17-lea guvern al Serbiei,
ministru al afacerilor externe, ministru al educației, guvernator al Băncii
Naționale, ambasador permanent al Serbiei la Constantinopol, Viena, Berlin
și Londra, membru de onoare al Academiei Regale sârbe.

A fost fiul bimbașei lui Karađorđe, Hristo Đorđević, originar din Samokov.
Fratele lui Hristin este bimbaša Veličko Đorđević, strămoșul familiei
Veličković. După ce și-a pierdut tatăl la început, a crescut în sărăcie. El a
fost cunoscut înainte de a merge să studieze la Viena, ca fiul Katarinei, un
sărac negustor

Filip Hristić a fost adoptat, adică a trăit și a studiat cu mitropolitul Melentije

Pavlović (probabil de origine aroman), care era, de altfel, fratele unchiului
maestrului Tomo Vučić Perišić (vlah casatorit cu sora lui Ianis Farmakis).
Și-a continuat educația ca însoțitor al fiilor prințului Miloš Obrenović,
Milano și Mihailo. A urmat liceul la Kragujevac, înainte de a se muta la
Belgrad. A absolvit liceul din Belgrad în 1836, a-și continuat educația în
străinătate la Viena și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept la Sorbona. Era
unul dintre primii „parizieni” ai tinerilor intelectuali sârbi, care au fost
educați în străinătate.

Filip Hristić s-a căsătorit cu Danica Hadži-Toma, fiica angrosistului și

milionarului din Belgrad Hadži-Toma (Opulos), de origine greacă,
fondatorul familiei Hadži-Toma.

La sfârșitul domniei lui Aleksandar Karađorđević, a fost angajat în

administrația de stat in functia de comisar al Comisiei Dunării iar dupa
revenirea la putere a lui Miloš Obrenović, a devenit secretarul său personal
(1858-1860).

Sub prințul Mihail, a fost prim-ministru și ministru al afacerilor externe în

perioada 27 octombrie 1860 - 9 decembrie 1861. În timpul guvernării lui
Hristić, au fost adoptate legile de bază ale domniei lui Mihail și la Adunarea
Schimbării la Față. La sfârșitul anului 1861, prințul Mihailo a decis o
politică conservatoare și a înlocuit guvernul lui Hristić cu cel al lui
Garašanin, iar Hristić a fost returnat la Consiliu.
După bombardarea turcilor asupra orașelor din 1862, a fost trimis, împreună
cu prințesa Julia, într-o misiune la Londra pentru a explica poziția politică a
Serbiei și a cererilor sârbe. A fost ambasadorul Serbiei la Constantinopol
între 1871 și 1873. Ministrul Educației în guvernul lui Marinović în perioada
22 octombrie 1873 - 25 noiembrie 1874. După primul război sârbo-turc din
1877, el a fost delegatul Serbiei pentru încheierea păcii. Devine ambasadorul
Serbiei la Constantinopol, Viena și Londra în perioada 1878-1883. A fost
guvernatorul Băncii Naționale a Regatului Serbiei din 1885 până în 1890.
Prin decretul regelui Aleksandar Obrenović din martie 1903, el a devenit
senator pe tot parcursul vieții al Regatului Serbiei.

Era membru al Societății de literatură sârbă din ianuarie 1846 si membru al

Societății Academice Sârbe din 29 iulie 1864. Membru de onoare al
Academiei Regale Sârbe din 10 februarie 1892.

Fiul lui, Milan Hristić, era secretarul ambasadei Regatului Serbiei la

Constantinopol, iar strănepotul său Jovan Hristić, consulul general. Milan
Hristić a avut trei copii în prima sa căsătorie cu Artemis Joanides, o femeie
greacă din Constantinopol. În a doua căsătorie, s-a căsătorit cu o nobilă
poloneză, Dobjecka, și a trăit și a murit în Castelul Cianovice de lângă
Cracovia.

Fostă nora a lui Filip Hristić, Artemiza Hristić, este mama fiului nelegitim al
regelui Milan Obrenović, Đorđe, care a fost adoptat de contele Ziči.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Pantelejmon „Panta” Mihajlović

Panta (1854, Bogatić) a fost inginer sârb de oaigine aroman și pionier în

domeniul telecomunicațiilor. A introdus primele telefoane la Belgrad.

A terminat școala de inginerie electrică la Viena, apoi a plecat în Elveția și

de acolo la Berlin, unde a început să lucreze pentru Siemens-Halske ca
expert recunoscut. A fost numit șef al companiei Siemens-Halske din New
York în 1873. Din 1875, se intoarce în Serbia, unde a început să lucreze în
departamentul tehnic al fabricii militare din Kragujevac.

În 1882, a primit o concesie pentru construirea centralelor telefonice la

Belgrad și Serbia.

El a introdus prima linie telefonică la Belgrad, la 14 martie 1883, între

clădirile de pe colțul bulevardului Regele Alexandru și cazărmul de inginerie
din Palilula. Prima conversație telefonică a fost făcută de ministrul de război
Tihomilj Nikolić și căpitanul Kosta Radosavljević.

A devenit șeful Departamentului de telegraf și telefon al Direcției Căilor

Ferate de Stat în 1885. A devenit expert în examinarea stării precare a rețelei
electrice din Belgrad în 1905. A fost, de asemenea, inginerul de
supraveghere al centralei electrice de la curte din 1908.

A murit la 7 februarie 1932, la Belgrad, de pneumonie și insuficiență

cardiacă la vârsta de 78 de ani.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Vićentije Rakić

Rakic (1881-1969) a fost pedagog sârb de origine aroman, profesor la

Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad.

Născut la Paracin pe 17 noiembrie 1881. A terminat școala elementară și

clasele inferioare ale liceului din Paracin. Și-a continuat educația la Belgrad,
unde a absolvit și Facultatea de Filosofie. După absolvire, a lucrat la liceul
din Jagodina ca substitut (profesor adjunct, stagiar). În martie 1907, a fost
ales cadet de stat pentru a studia filosofia practică la Universitatea din
Leipzig. După patru ani și jumătate (1911), și-a finalizat cu succes studiile,
susținându-și disertația de doctorat. La întoarcerea în Serbia, a fost ales
profesor asistent la Facultatea de Filosofie din Belgrad, la disciplina
Metodologie a predării liceelor. După ce s-a retras în 1938, a locuit la
Belgrad și în localitatea natală Paracin, unde a murit la 5 octombrie 1969.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Casa lui Gina Vulko

Casa lungă cu arcade și pridvor deschis, a fost construită la sfârșitul

secolului al XVIII-lea și aparținea bogatei familii de aromani Vulko. A fost
remodelat de-a lungul timpului, dar a păstrat caracteristicile timpului.

O placă memorială despre vizita împăratului austriac Franz I și a împărătesei

la Zemun în 1817 a fost păstrată deasupra intrării. Familia regală a fost apoi
vizitată de pașa de Belgrad Maras Ali-pașa, care a fost însoțit de prințul sârb
Miloš Obrenović.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Đorđe Kondoroši

Konstantin era fiul lui George Rus, sau Russo, cetateni din Novi Sad si
ambii de origine din orașul Kozani din Grecia.

Familia cu numele de Kondoros apare în Novi Sad destul de târziu, la mijloc

anului 1845. În acel an a depus jurământul în fața magistratului
prim avocat George Kondorosi. Dorind să fie acceptat în cetățenia orasului,
el propune magistratului deschiderea unei școli primare maghiare (care până
la Rebeliune nu a functionat în Novi Sad), în care el va fi profesor.

Despre originea acestei familii, Dušan J. Popović îl citează pe un anume dl.

Condorošija: „Kondoros, s-au mutat în prima jumătate a secolului al XVIII-
lea în Tokaj și Turkeve, din Kozani. Frații Mihailo și Nikola din Varadin
[astăzi Lugoj în România], au primit titlul nobiliar.

Mama lui era din familia Paris, sa născut în Jegra si in familie erau cinci
surori.

Bunurile strămoșilor familiei erau situate în Bihor (Romania).

George era avocat și membru al Parlamentului maghiar, s-a mutat la Novi

Sad cu câțiva ani înainte de 1848.

George Kondorosi s-a născut în 1821 (dupa cum a fost inscriptionata placa
mormanntului funerar din cimitirul din Novi Sad.

A studiat filozofia și dreptul la Kecskemét, iar seminarul în Varset.

George a devenit cetățean al orașului Novi Sad și s-a stabilit pe stradă

Zlatne Grede din oras. O vreme a fost profesor de limba maghiară în oras.

A slujit ca preot pentru scurt timp la Karlovac si Zemun.

Era căsătorit cu Marta, fiică lui Konstantin Popović.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Vule Ilić Kolarac

Vule (1776 — 1834) a fost un comandant militar sârb de origine aroman,

care a luptat împotriva otomanilor în timpul primei răscoale sârbe. S-a
născut în satul Kolari de langa Smederevo. El a fost cunoscut publicului
pentru numele său de familie - Kolarac. Ilic a fost un hajduk al lui Stanoj
Glavas care a ajutat la eliberarea prinților sârbi capturați Ilija Bircanin și
Aleksa Nenadovic și unul dintre liderii apărării lui Karadjordje 1806.

Pe 14 februarie 1804, la Orašac, Karađorđe Petrović a fost ales conducătorul

primei răscoale sârbești, iar Vule Ilić a participat și la acel eveniment.

În iulie 1806 a luptat în bătălia de la Deligrad; Cea mai semnificativă bătălie

din istoria războiului său este eliberarea Belgradului.

Potrivit unor surse, el a fost căsătorit cu Jelena, o sclavă pe care a salvat-o

dintr-un harem turcesc și-a petrecut o parte din viață în Rusia.

Urmașii săi au fost Rajović, Jovanović, Mesarović și Nikolić, iar cel mai
faimos a fost generalul Radiša J. Nikolić.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Academia Sarba - Matica Srpska cea mai veche instituție literară,
culturală și științifică din Serbia

Fondată la Pest în 1826, de catre Jovan Hadzic, care a fost primul

presedinte al Academiei Sarbe.

Publicarea cărților sârbești, iluminarea și viziunea pentru Serbia de a se

alătura tendințelor europene moderne în momentul eliberării de stăpânirea
turcească veche de secole au făcut din Matica Srpska centrul celor mai
educați oameni din Serbia și din străinătate în acea perioadă.

Doctor în drept, nobil, comerciant, filantrop și fondator Sava Tekalija și-a

imaginat clădirea din Pesta, numita Telekijanum în așa fel încât cei mai
săraci și mai buni studenți sârbi de oriunde s-ar afla sa fie educați acolo.
Matica Srpska a existat la Pesta până în 1864, cand s-a mutat la Novi Sad pe
strada Nikole Pasica.

Matica Srpska din Pest a fost mutată la Novi Sad pe cheltuiala negustorului
din Beckerek, Jovan Forović (aroman) cu vaporul sau personal care se
numea „Napredak” (el fiind armator), în șaizeci și una de cutii.

Clădirea din ziua de azi a fost ridicata de binefăcătoarei Maria Trandafil,

care a donat în 1878, toate bunurile către Matica Srpska.

Până în 1928, aici exista un orfelinat al marii noastre binefăcătoare care ii

purta numele, „Institutul Maria Trandafil pentru orfani ortodocși din Novi
Sad”.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE
Drugo, dopunjeno izdanje
Casa lui Vuča de la Belgrad

Situata in cartierul belgradean Savski Venac pe strad Karadjordjeva 61-61a,

a fost ridicat în 1908 și reprezintă un monument al culturi.

Casa lui Vuča de de la Belgrad a fost construită în perioada de glorie a

orașului, conform proiectului arhitectului Dimitrij T. Lek din familie de
aromani ca o clădire reprezentativă cu două etaje pentru comerciantul Đorđe
Vuča (aroman). La parter existau magazine, în timp ce etajele erau prevazute
cu locuinte.

Deși conceptul clădirii a fost realizat în mod tradițional, are si unele aspeste
arhitecturale Art Nouveau. Fațadele laterale sunt însuflețite de balustrade și
balcoane din fier forjat, care sunt dominate de utilizarea unor motive
geometrice și florale.

Toate clădirile pentru familia Vučo sunt proiectate de arhitectul Dimitrija T.

Leko și reprezintă stilul Art Nouveau . În secolul al XIX-lea, au existat moșii
și case ale unor belgradeni proeminenți în această zonă, cum ar fi familia
Antula, Vuče, Stojanović și altele. În jurul Pietei Mici-Mala Pijaca se afla
casa lui Ljubomir Krsmanović din 1894 și hotelul „Bosna”.

În timpul bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial, clădirea a

fost parțial deteriorată. Reparațiile au fost făcute conform proiectului din
1946.

Fațada exterioară a casei lui Vuča a fost renovată în 2018.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Casa Paligorić din Nis

Este sitata pe strada Ulica Nade Tomića nr.23 si a fost construită la începutul
secolului XX ca o casă familiara a negustorului de origine aromana din Nis,
Paligorić.
Proprietarul casei, Todor Paligorić, a fost unul dintre cei mai respectați
oameni din acea vreme, un negustor de succes, proprietar de pământ și om
de afaceri, fondatorul Băncii Districtului Niš și primul președinte al
consiliului de administrație a banci.

Fiul său, era eroul național comunist din cel de-al doilea război mondial,
Mihajlo-Mika Paligorić. După ce a absolvit Facultatea de Drept, Mika a fost
profesor la Academia de Stat de Comerț din Nis. În calitate de student și
membru al diferitelor asociații studențești, el s-a familiarizat rapid cu ideile
mișcării muncitoarsti. A fost unul dintre primii fondatori ai revistei
săptămânale pentru literatură și societate „Pregled” și a ziarului marxist
„Nas List”.
Cu toate acestea, cea mai faimoasă lucrare scrisă a sa este „Istoria politico-
economică a Nisului 1907-1937”. Imediat după începerea războiului, s-a
alăturat partizanilor.
El a fost capturat și împușcat de cetnici în 1942, rămășițele sale pamantesti
se află acum în mormântul eroilor naționali din Sindjelicev Trg, situt langa
raul Nisava in Nis.

Casa nu foarte atractivă dar bogat decorata a fost propusă în 1963 pentru
protecție.
Biserica Nasteri Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Zemun

Biserica Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cunoscuta sub

numele de Biserica Maicii Domnului, este situata în centrul orașului Zemun
pe strada Rajačićeva.

A fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pentru nevoile

comunităților sârbe și grecești din Zemun. Construcția bisericii a început în
1774 și a fost finalizată în 1779 si sfințită în 1780

Clopotnița a fost ridicată în 1794, primul clopot, care a fost ridicat în 1815, a
ilustrat victoria asupra lui Napoleon. Mai târziu, pe lângă acel clopot, care
există și astăzi, au mai fost așezate încă două.

Biserica a fost renovată semnificativ în 1890, 1937 și 1999, iar în 2009.

Inițial, lacasul de cult a fost construit fără clopotniță, a păstrat unele

elemente tradiționale sârbo-bizantine, asemănătoare cu bisericile ortodoxe
mai vechi din Voivodina, dar cu o reconstrucție ulterioară a luat forma
actuală. La începutul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, a fost construită o
clopotniță pe partea de vest, iar în 1880 biserica a fost complet renovată.

Biserica Maicii Domnului este cel mai mare templu din orașul vechi din
Zemun, cu o singură navă. Are un iconostas baroc bogat sculptat de
Aksentije Markovic (tatal Marko Gavrilovic si probabil unchiul Stefan
Gavrilović), cu icoane ale excelentului și productivului pictor de pictograme
și pictor al clasicismului, Arsenij Teodorovic.

Biserica a fost restaurată în perioada 2000-2001. anul, când s-a reînnoit

pictura de perete, s-a instalat o nouă pardoseală și încălzire prin pardoseală.
Goran Svilanović

Goran (22.10.1963 in Gnjilane) este un politician sârb de origine aromana, în

prezent secretar general al Consiliului Regional de Cooperare, cu sediul la
Sarajevo. După ce a fost numit în funcție de miniștrii de externe ai statelor
membre ale Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP).

Goran Svilanović are un doctorat la Universitatea Union din Belgrad. A

absolvit și a obținut masteratul la Facultatea de Drept a Universității din
Belgrad. A studiat la Institutul pentru Drepturile Omului din Strasbourg și a
lucrat la Fundația Sasakawa în 1990. A studiat și la Facultatea de Drept din
Saarbrücken și la Universitatea Europeană de Pace din Austria. Svilanovic a
fost expulzat de la Universitatea din Belgrad, unde a lucrat ca asistent, când
a atacat public controversata lege universitară în 1998. De asemenea, a lucrat
pentru mai multe organizații pentru drepturile omului din Serbia.

A devenit vicepreședinte al Alianței Civice din Serbia (GSS) în 1998, iar

președintele acesteia în anul următor. Partidul nu a avut niciodată un sprijin
larg, dar, ca parte a opoziției democratice din Serbia, a participat la guvern
din anul 2000. A fost ministrul afacerilor externe al Serbiei și Muntenegrului
din 2000 până în 2004.

La alegerile parlamentare sârbe din decembrie 2003, GSS a participat pe

lista Partidului Democrat. Au primit 12,6% din voturi, iar Svilanovic a fost
membru al parlamentului din ianuarie 2004. În decembrie 2004, el a
demisionat din funcția de președinte al partidului din cauza obligațiilor sale
din Pactul de stabilitate, dar a rămas membru al consiliului principal.

De la sfârșitul anului 2004 până la sfârșitul anului 2007, Svilanovic a fost

președintele Mesei de lucru I (Democratizare și drepturile omului) a Pactului
de stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Din 2008 până în 2012, a ocupat funcția de coordonator economic și de

mediu al OSCE.

Biografie: Zoran D. Janjetović, Uloga Cincara u stvaranju srpske elite i

modernizaciji srpskog društva
Biserica Sfantul Pantelimon din Veles

A fost construită în 1840 de catre constructorul de origine macedo-romana

Andreja Damjanov cu frații săi, din satul Veles Papradishte.

Situată la sud-vest de oraș pe partea dreaptă a râului Vardar, la câteva sute

de metri distanță de ultimele case dintr-o depresiune.

În curtea bisericii, chiar la intrare, este amplasat turnul clopotniță, iar în

dreapta acestuia în direcția bisericii sunt construite mai multe clădiri, care
servesc pentru diverse nevoi. Clopotnița a fost construită în anii 1904-1905.

De mult timp a existat o problemă cu alunecările de teren de pe dealul de

deasupra bisericii.

Biserica are o suprafata de 810 si se considera a fi o basilica cu 3 nave.

Interiorul a fost pictat de catre maestrul Georgi Zografski.

Biografie: PROF. DR KAMENKO M. MARKOVIC1

Univerzitet u Prištini sa privremenim sedištem u Kosovskoj Mitrovici,
Filozofski fakultet, Katedra za istoriju umetnosti
O PORTRETNOM STVARALAŠTVU ÐORÐI
ZOGRAFSKOG – UOPŠTE I O JEDNOM NEPOZNATOM
GRUPNOM PORTRETU – POSEBNO
Rasko Dimitrijevici

Raško (Belgrad, 15.03.1898 - Belgrad, 30.07.1988), scriitor, traducător și

critic literar, profesor la Universitatea din Belgrad. A studiat literatura la
Paris și Strasbourg.

A fost unul dintre cei mai buni oratori și traducători, un pianist excelent și un
fan al lui Beethoven și mai presus de toate, un devotat de literatură și
profesor la Departamentul de Literatură Generală și Teoria literară la
Facultatea de Filologie din Belgrad.

El va fi amintit ca lector, a vorbit mai ales despre subiecte franceze, dar și

despre compozitori și scriitori germani, ruși și autohtoni. Acest mare
epistolar a scris aproximativ 50.000 de scrisori. A tradus peste 50 de opere
clasice și contemporane ale diversilor scriitori francezi și germani. El s-a
arătat constant ca fiind un mare umanist și erudit.

Profesorul Dimitrijević avea o mare dragoste pentru Franța, care era a doua
sa patrie. A început să studieze medicina la Montpellier si literatura l-a
Strasbourg.

Biografie: Velikani zamenite licnosti cincarskog porekla u istoriji srba

Grigoris Liakatas

Era fiul cel mare al lui Thymios Liakatas, ceilalți frați ai săi erau Mitros,
Sotiris, Kostas.

S-a născut în jurul anului 1799, in Aspropotamos, si-a petrecut tineretea la

Tzoumerka și Karvasara. În jurul anului 1820, Ali Pașa se amorezeaza de
fiica sa, frumoasa Despo, iar pentru a-i potoli familia, îl numește pe Grigoris
Liakatas, un barcagiu din Kleinovo, Aspropotamos.

Revoluția din provincia Aspropotamos a început în iulie 1821 de către șefii

Grigoris Liakatas, N. Stournaris și Giorgakis Velis din Agrafa.

După bătălia de la Korbos care a avut loc la 5 august 1823, G. Liakatas a

părăsit Aspropotamos-ul, lăsându-l ca înlocuitor pe fratele său Mitros
Liakatas și a plecat la Messolonghi pentru a putea oferi mai multe servicii
patriei sale, pe de o parte, dar să fie si aproape de familia sa, care se afla în
Kefalonia din martie anul trecut.

În 1824, el și socrul său s-au întors la Aspropotamos pentru a pleca din nou
în primăvara aceluiași an și pentru a nu se mai întoarce, pentru că amândoi
vor cădea ulterior luptând pentru nevoile națiunii.

În timpul asediului lui Messolonghi și într-unul dintre atacurile lui

Kioutachis, Grigoris Liakatas și-a pierdut ochiul drept din cauza unei
explozii de bombă.

Guvernul provizoriu l-a promovat pe G. Liakatas și l-a făcut general. Un an

mai târziu, Grigoris Liakatas a fost ucis la 26 februarie 1826 în timp ce apăra
insula Dolmas. Aici trebuie să menționăm că în bătălia de mai sus G.
Liakatas a fost responsabil de 300 de bărbați care erau toți rudele sale și toți
Sarakaceni.
Giannis Stathas

La sfârșitul secolului al XVIII-lea a acționat cu Efthymios Vlachavas în

Hassia și Olimp și în timpul războiului ruso-turc (1806-1807) împreună cu
alte armatoli au întărit trupele rusești.

După armistițiul din 1807, Stathas și alți corabieri s-au refugiat în Skiathos,
au creat o flotilă de 70 de nave (pe care au vopsit-o în negru și au dat nume
precum Olimp, Morias, Marea Albă, Nava Neagră etc.) și au continuat
raidurile impotriva turcilor.

Un cântec popular al vremii descrie atacul flotilei Stathas împotriva unei

corabii turcești de pe coasta Halkidiki. De asemenea, trebuie remarcat faptul
că primul steag grecesc a fost arborat atunci, cu crucea albă în mijloc și
pătratele albastre la capete.
Athanasios Christopoulos

S-a născut la Kastoria în mai 1772 și a murit la București 19 ian. 1847. A

fost poet, jurist, judecător, dramaturg, cărturar.

A terminat liceul din București, unde a emigrat în 1780 si facultatea la Buda,

unde a studiat literatura latină, filosofie și medicină, precum și la
Universitatea din Padova, unde a studiat dreptul. După terminarea studiilor,
s-a întors la București și a inceput sa lucreze la domnitorul Alexandru
Mouruti, unde a învățat mai întâi copiii domnitorului și ulterior a devenit
judecător și a fost onorat cu titlul de "camacam" , în același timp a scries
piesă de teatru Ahile și una dintre cele mai importante lucrări ale sale,
Gramatica lui Eolodoric, in limba greacă.

După 1806 Christopoulos l-a urmat pe Mouruti la Constantinopol.

Viața lui Christopoulos a fost tulburată în 1812, când domnitorul Moruti a

fost asasinat de turci. Apoi a inceput sa lucreze din nou la București, la
curtea domnitorului Ioan Caragia, dar o mare parte din opera sa a fost
pierdută. Caragia l-a numit din nou judecător cu titlul de mare contabil și l-a
însărcinat să elaboreze o nouă legislație pentru Țăra Româneasca.
Christopoulos s-a ocupat sistematic de această lucrare până în 1816. În jurul
anului 1815 a scris o carte filozofico-politică.

În 1818 Christopoulos s-a refugiat la Sibiu, unde a studiat și trades mai

multe lucrări.

După eliberare, Christopoulos a vizitat Grecia în 1836.

A scris poezii, a facut mai multe traduceri din limba greaca, s-a ocupat de
probleme științifice.
Banca Sarbeasca d. d. din Zagreb

A fost cea mai importantă bancă sarbeasca din Austro-Ungaria până la

primul război mondial. A existat, ca una dintre cele mai mari bănci, până la
cel de-al doilea război mondial.

Capitalul social al Băncii a fost de 40,5 milioane de dinari împărțiți în 50 de

mii de acțiuni.

A fost fondată la Zagreb pe 3 aprilie 1895 de un grup de proeminenți

cetățeni sârbi (multi dintre ei de origine aromana), format din Vladimir
Matijevic, baronul Jovan Zivkovic Fruskogorski, dr. Bogdan Medakovic,
dr. Svetislav Shumanovic și dr. Livije Radivojevic. Kosta Taušanović, fostul
ministru al Economiei al Regatului Serbiei, aflat în acel moment la Zagreb, a
jucat și el un rol în fondarea băncii. Principalul inițiator și președinte pe
termen lung al băncii până la moartea sa în 1929 a fost Matijevic, un fost
comerciant care avea legături comerciale largi și cunoștea bine regiunile
sârbe din Austria-Ungaria. La începutul activității sale, banca avea un capital
de 3,06 milioane de forinți, iar directorul era Djordje Velisavljevic.

Srpska banka a functionat mai intai în Croația, apoi în Bosnia și Herțegovina

și întreaga zonă a Austro-Ungariei. A colectat depozite și a finanțat afaceri
comerciale, industriale și de altă natură, inclusiv împrumuturi extinse către
fermieri. De-a lungul timpului, în jurul banci s-au format o serie de sucursale
și bănci de economii locale. A cooperat cu Asociația de Afaceri Sârbă
Privrednik, Asociația Cooperativelor Agricole Sârbe și Trezoreria Centrală a
Cooperativelor de Afaceri Sârbe. Un pas important către consolidarea băncii
și extinderea influenței acesteia în zona Voivodinei a fost fuziunea a acestei
banci cu Biroul Central de Credit din Novi Sad, care era cea mai puternică
bancă sârbă din sudul Ungariei, în 1914.

După Primul Război Mondial, banca a continuat cu o politică de credit

prudentă, deci nu a fost afectată de criza bancară din 1931, dar programul de
stat de scutire a datoriilor țăranilor a adus la multe dificultăți. Srpska banka
era proprietarul majoritar al Jadransko-podunavska banka din Belgrad.
Velisavljevic a fost directorul băncii mult timp (1929). În 1909, Budapesta
avea și o sucursală a acestei bănci. În 1929, banca avea următoarele
sucursale:
Novi Sad, Subotica, Veliki Beckerek (Zrenjanin), Sombor, Dubrovnik,
Mitrovica, Split, Sibenik și Knin.

Odată cu ocuparea Iugoslaviei în 1941, guvernul NDH (fascist) a preluat

Banca și a schimbat numele. Din 1941, banca a fost numită „Banca
comercială și industrială”. După cel de-al doilea război mondial banca a fot
nationalizata.

În 1911, Cetinjski vjesnik a scris că la Zagreb, Srpska banka va construi o

clădire cu trei etaje la colțul străzilor Jurišićeva și Petrinjska, care ar costa
600.000 de coroane. Astăzi, Hrvatska poštanska banka se află în clădirea
respectivă.

Acționari la banca Sarbeasca:

Simo Matavulj
Mihajlo Pupin (aroman)
Bogdan Medaković (aroman)
Paulina Matijević (vlah)
Ivan Meštrović
Paja Jovanović (aroman)
Lazar Dunđerski (aroman)
Đorđe Dunđerski
Pavle Savić

(Salonic, 10 ianuarie 1909 - 30 mai 1994, Belgrad), chimist sârb de origine

aroman. El a câștigat renume mondial când impreuna cu Irene Joliot Curie
au descoperit izotopii unor elemente, la Paris în 1937 și 1938 prin
bombardarea atomilor de uraniu cu neutroni lenti. Acest lucru îi conduce pe
Otto Han și Fritz Strassmann la descoperirea fisiunii nucleare-fisiune a
nucleului de uraniu. Cu Irene Joliot, a fost nominalizat la Premiul Nobel, dar
numai Han l-a câștigat. Din 1947 a reușit să construiască Institutul Nuclear
din Vinča și până în 1960 a fost directorul Institutului. Pavle Savić este
considerat a fi primul director al Institutului Vinča, numit atunci Institutul
Boris Kidrič.

Savic s-a născut la 10 ianuarie 1909 la Salonic, care făcea atunci parte din
Imperiul Turc. A absolvit chimia fizică la Facultatea de Științe,
Universitatea din Belgrad în 1932. După absolvire, din cauza conflictelor
personale cu un profesor, nu a rămas la Departamentul de Chimie Fizică, dar
ca student excelent a fost ales asistent la Departamentul de Fizică la
Facultatea de Medicină.

Savić și profesorul Jovanović au publicat prima lor lucrare științifică despre

măsurarea calorimetrică a absorbției radiației gamma.

Datorită profesorului Jovanović, în 1935, Savić a primit o bursă de șase luni

de la guvernul francez pentru pregătire științifică la celebrul Institut Radium,
al cărui fondator a fost Maria Curie.

Fiica Mariei, Irena Joliot-Curie, i-a sugerat lui Savić să lucreze cu ea la

problema originii radioactivității cauzate de radiația neutronică a uraniului,
care a fost observată cu un an înainte de către fizicianul italian Enrico Fermi
și asociații săi.

Era de steptat ca Irena Joliot-Curie și Savic să primească premiul Nobel, dar

a izbucnit al doilea război mondial, astfel ca premiul nu a fost acordat cativa
ani la rand.

După începutul celui de-al doilea război mondial, francezii l-au expulzat pe
Savić din țară ca străin, în ciuda faptului că s-a oferit voluntar pe front. S-a
întors la Belgrad la Facultatea de Medicină, unde a devenit profesor de
chimie fizică la Facultatea de Farmacie. După război, Savić a devenit unul
dintre primii susținători ai ideii de a construi Institutul de Științe Nucleare
din Vinča. A fost directorul Institutului Vinca (numit pe atunci Institutul
Boris Kidric de Științe Nucleare din 1960 până în 1966.

A fost președintele Academiei Sârbe de Științe și Arte din 1971 până în

1981. A fost activ aproape până la sfârșitul vieții sale. A publicat ultima sa
lucrare științifică cu câteva luni înainte de moarte, la vârsta de 85 de ani.

A murit la Belgrad în 1994.

Biografie: Velikani zamenite licnosti cincarskog porekla u istoriji srba

Castelul din Sárospatak

Cunoscut și sub numele de Castelul Rákóczi, este cea mai valoroasă operă
de arhitectură renascentistă târzie din Ungaria, cel mai semnificativ
monument din Sárospatak si face parte din patrimoniul național maghiar.

Pe spatele monedei maghiare de hârtie 500 se află castelul Sárospatak, care

făcea parte din imensa proprietate Rákóczi. (Pe aversul banilor este un
portret al lui Ferenc Rákóczi II, pictat de Ádám Mányoki)

Castelul de astăzi și fortificațiile orașului au fost construite în forma lor

originală între 1534 și 1542 de Péter Perényi (voievos de Transilvania).

Din 1616 intra in posesia familiei lui Rákóczi, cand a fost ridicat un etaj in
1617-18, pe aripa de est a castelului, în 1628 noul bastion a fost finalizat, iar
zidul nordic al bisericii a fost, de asemenea, întărit. Din 1642 a fost construit
un etaj si pe aripa de sud a castelului, iar în 1647 lucraile au fost finalizate.

Recent renovarea castelului a avut loc in 2017/2018.

Đura Daničić

(sau Đuro Daničić; Novi Sad, 4 aprilie 1825 - Zagreb, 17 noiembrie 1882)

A fost un filolog sârb de origine aroman, apărător al punctelor de vedere ale

lui Vuk și un mare admirator al operei sale, unul dintre cei mai importanți
muncitori în studiul lngvistic al sârbilor și croatilor.

S-a născut sub numele Đorđe Popović, ca al patrulea fiu al preotului din
Novi Sad, Jovan Popović și Ana. El și-a pierdut tatăl devreme (1838) și a
reușit să primească o educație datorită mamei sale. Dintre cei patru frați, doi
sunt cunoscuți - Milos Popovic (editor la „Srpske novine” și „Vidovdana”)
și Vasilije Popovic.

A facut scoala la Novi Sad și Požun și științele juridice din Pest și Viena
1845. Sub influența lui Karadžić și Miklošič, a început să studieze filologia
slavă, căreia i-a dedicat mai târziu întreaga sa viață, în special la studiul
limbii sârbe. În timpul studiilor, prințul Mihailo Obrenović și Jovan
Gavrilović l-au ajutat financiar. În 1856 devine bibliotecar al Bibliotecii
Naționale din Belgrad și secretar al Societății de Literatură Sârbă, iar în 1859
devine profesor la Liceu (Marea Școală). În 1865, a părăsit postul de
profesor și, pentru scurt timp, a devenit funcționar al Oficiului Poștal, iar în
1866 a plecat la Zagreb pentru a fi secretarul Academiei Iugoslave de atunci.
În 1873, s-a întors la departamentul de limbă sârbă la Marea Școală din
Belgrad, predând acolo până în 1877.

Apoi a plecat în vacanță la Zagreb, pentru a continua să lucreze la marele

Dicționar de limbă croată si sârbă. La locul de munca a fost găsit mort.
Corpul său a fost transferat la Belgrad în noiembrie același an (1882) și a
fost îngropat în cimitirul Sf. Marcu.

Pe timpul vieții sale a trăit singur, nu s-a căsătorit niciodată.

Prima sa lucrare a fost publicată în 1845 în Podunavci.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Emanuilo Janković

(Novi Sad, 1758 - Subotica, 23 septembrie 1791) a fost un scriitor,

traducător, naturalist, librar și tipograf sârb de origine aromana.

Provine dintr-o familie din Herzegoviniana care a imigrat în prima jumătate

a secolului al XVIII-lea. Oamenii din Novi Sad și prietenii săi îl numeau în
Manojlo. A crescut într-un mediu multinațional și a cunoscut mi multe limbi.
Când Novi Sad-ul a primit statutul de oraș regal liber, tatăl său Sava
Janković, un bogat negustor din oras, a fost unul dintre cetățenii care au
depus jurământul în 1748 pentru a câștiga cetățenia Imperiului austriac. Sava
Janković colecționa antichități și obiecte de artă și avea o bibliotecă în casa
sa unde erau păstrate cărți bisericești și străine. Familia mamei sale Sara,
Miloradović, deținea, de asemenea, un număr semnificativ de cărți, care ar fi
putut fi cruciale în alegerea vocației sale de viață.

Emanuilo Janković a fost unul dintre renumiții lideri culturali și un student

al lui Dositej Obradović, un traducător și unul dintre primii naturaliști sârbi
din secolul al XVIII-lea. El a fost primul care a dorit să înființeze o
tipografie independentă, primul scriitor al unui tratat de fizică în rândul
sârbilor și primul dramaturg sarb.

Emanuilo a terminat școala elementară în Novi Sad și probabil liceul

protestant, iar studiile de medicina in Germania. A învățat rusa, franceza,
latina și italiana și de asemenea, a cunoscut elementele de bază ale ebraicii.
Probabil era dintr-o familie mai bogată, deoarece și-a petrecut vacanțele
călătorind în Italia și Franța.

Din 1786 până în 1789, Janković s-a dedicat publicării de cărți. Deși nu era
încă un editor adevărat, a căutat și tradus manuscrise, pregătindu-le ulterior
pentru tipărire. Janković a plecat la Viena în 1789, unde a scris o cerere
pentru acordarea înființării unei tipografii la Belgrad și deschiderea unei
librării. El a dorit să contribuie la răspândirea culturii și educației naționale.
Cu toate acestea, autoritățile statului nu l-au aprobat deoarece se opunea
răspândirii spiritului german. Acesta a fost unul dintre principalele motive
pentru care nu a primit permisiunea de a deschide o „tipografie chirilică” în
Novi Sad. În 1788, Societatea de Istorie Naturală, care există și astăzi, l-a
ales de membru.
Deși angajamentul său inițial era munca științifică, Janković a optat pentru o
altă profesie și în 1789 s-a întors acasă cu intenția de a deschide prima
tipografie sârbească. A achiziționat o tipografie la Leipzig, a primit sprijin
de la oamenii săi și de la mitropolitul Stratimirović, iar la Novi Sad, pe lângă
tipografie, a deschis o librărie cu un catalog de cărți și picturi.

Librăria găzduia cărți în germană și franceză, precum și reviste, insa nu si-a

permis sa tipărească cărți în sârbă și română, deoarece tipografia Kurzbeck
din Viena avea monopolul asupra tipăririi cărților sârbești. Kurzbeck
(german) a primit permisiunea pentru aceasta de la Iosif al II-lea și s-a
dovedit a fi principalul dușman al lui Emanuel. În cele din urmă a reusit să
traducă piese din germană și italiană în sârbă și a scris și un tratat științific.

A murit de tanat la Subotica in 1791.

Pe percursul vietii a scris mai multe drame si piese de teatru.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Toma Vučić Perišić

(1787 - 13 iulie 1859)

A fost un politician, lider militar în timpul Revoluției Sârbe și unul dintre cei
mai puternici și influenți din Serbia din secolul al XIX-lea. El a fost cel mai
virulent adversar al lui Miloš Obrenović și un aliat al dinastiei Karađorđević
cu Avram Petronijević și Ilija Garašanin și alți așa-ziși constituționiști
(Dimitrije Davidović, Aleksa Simić, Stojan Simić, Milutin Savić).

S-a căsătorit de două ori, prima dată cu Perunika Žabarac și a doua soție
Agnija poreclită Nula, sora unui lider revoluționar aroman “grec” al
războiului de independență grecesc, Yiannis Pharmakis. Cu prima sa soție
a avut patru copii, două fiice (Stanka și Anka) și doi fii (Stevan și Ilija).

O stradă din Belgrad îi poartă numele.

Patriarhia de Ipak

Cunoscuta ca “Pečka Patriaršija”, a fost cunoscuta de catre sarbi cu numele

de “Stara Vlaska”, regiuiunea fiind locuita in permanenta de populatia vlaha
adica romana sau armano-vlaha (aromani).

RESEARCH IN ILLYRICUM (PART II), autor ARTHUR JOHN EVANS

Jovan Živanović

(Sremski Karlovci, 12 feb. 1841-1 decem. 1916) a fost filolog sârb de

origine aromana, profesor de limbă sârbă la liceul și seminarul teologic din
Karlovac și tatăl apiculturii moderne, care a înființat această ramură
economică pe o bază științifică modernă.

În calitate de apicultor și filolog foarte activ, a fost membru al Academiei

Sarbe din 1872, membru al Departamentului literar din 1894, membru al
Academiei Regale Sârbe din 1888, membru al Societății Academice Sârbe,
membru onorific si permanent al Societății Agricole Sârbe, asociațiile
clerului ordinului monahal din Serbia, Cooperativele apicole și a Societati
agricolă din Belgrad, membru corespondent al Societății croate apicole din
Osijek, membru onorific si permanent al Societati Naționale din Cehia de
Apicultură.

Biblioteca sa memorială este păstrată în liceul din Karlovac în care i-a fost
ridicat si un bust in memoria sa în 1951.

După absolvirea liceului sârb din Karlovac, și-a terminat studiile la Viena și
a devenit un mare susținător al lui Vuk Karadžić și Đuro Daničić. Din 1865,
a fost numit profesor de limba sârbă la liceul și seminarul teologic din
Karlovac. A scris manuale pentru studenții săi, Srpska čitanka, Srpska
gramatika, Sintaksa srpskog jezika și altele. De asemenea, a publicat articole
filologice și literare.

Jovan Živanović a obținut rezultate foarte semnificative în domeniul

apiculturii, atât ca practicant, cât și ca scriitor. In 1898, împreună cu
studenții săi, a fondat prima cooperativă apicolă din Serbia, la Ruma.

În 1896, profesorul Živanović a editat revista profesională Srpski Pčelar

(Apicultorul Sarb) în Sremski Karlovci, care a fost publicată până la primul
război mondial.

Pentru marea sa contribuție la înălțarea culturală și materială a poporului

sârb, a câștigat mai multe recunoștințe și premii.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Avram Mrazović

Avram (Sombor, 12 martie 1756 - Sombor, 20 februarie 1826) a fost un

educator sârb de origine aromana, pedagog, scriitor, traducător, nobil și
senator al orașului liber și regal Sombor.

Avram Mrazović s-a născut la 12 martie 1756 la Sombor, ca fiul lui Georgij
Mrazović, preot al Bisericii din Sombor, Sfântului Ioan Botezătorul.

Scoala primara o face in orasul natal si-a continuat educația la Szeged,

urmând cursuri de poetică și retorică la liceul de acolo, apoi la Pecs, la Pesta,
unde a urmat cursuri de filosofie și drept, in 1776/77 era la Viena. A urmat
cursuri de gramatică și ortografie, apoi, cu acordul mitropolitului Karlovac
Vikentije Jovanović Vidak, de la 1 mai 1777, un curs de șase luni pentru
directorii de școală primară conform metodei avansate a pedagogului
german și a reformatorului educațional Johann Ignac Felbiger (1724 - 1788).

Prin decretul Împărătesei Maria Tereza din 29 noiembrie 1777, tânărul

Avram Mrazović a fost numit supraveghetor suprem al tuturor școlilor
ortodoxe din districtul școlar Pecs, de care toate școlile sârbești din Bačka și
Baranja, adică în Bačka, Bodroška, Tolnajska iar județele Baranja
aparțineau. În același timp, Mrazović a fost numit si director al tuturor
școlilor centrale din districtul respectiv.

Între 1778 și 1791, școlile primare sârbe au fost deschise în 74 de așezări din
districtul școlar Pécs.

În raportul consilierului imperial Uroš Nestorović (aroman), către împăratul

austriac Franz I, afirma în 1810 că districtul școlar din Bačka, administrat de
Avram Mrazović, ar putea fi considerat cel mai excelent, atât în ceea ce
privește reglementările, cât și condițiile școlare, clădiri și subvenții pentru
profesori.

In 1811, Avram Mrazović a demisionat din funcția de supraveghetor al școlii

si a devenit reprezentantul sârbilor din Sombor la Parlamentul din
Timișoara. Timp de aproape patru decenii a fost senator al orașului liber și
regal Sombor.
Trei conducători austrieci (împărații Iosif II, Leopold II și Franz I) l-au
decorat pe Avram Mrazović cu medalii de aur, iar în 1792 a primit titlul
nobiliar ereditar cu o stemă.

Mrazović nu s-a oprit doar la activitatea pedagogică și educațională, ci a

devenit și unul dintre puținii scriitori, poeți și traducători sârbi ai timpului
său. A scris mai multe manuale scolare iar la sfârșitul anilor optzeci ai
secolului al XVIII, și-a început activitatea de publicare a patru volume si
traduceri.

În timpul primului deceniu al secolului al XIX-lea, Mrazović a publicat mai

multe ode și traduceri teatrale, iar în 1818 au fost publicate la Buda două
cărți.

A murit la vârsta de șaptezeci de ani in 1826 la Sombor.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Ilija Birčanin

A fost kneazul nahiei (unitate administrativă a Imperiului Otoman) de

Valjevo. A fost decapitat la Taierea cnejilor la sfârșitul lunii ianuarie 1804
in Valjevo.

S-a născut la Suvodol langa Valjevo în 1764.

A fost decapitat în Seča knezova și a fost înmormântat în mănăstirea Ćelija

de lângă Valjevo.

În 1862, Joksim Nović-Otočanin a scris o carte despre Birčanin Ilija.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Casa Leon Panajot

Este situata pe strada Francuska nr. 31 la Belgrad, pe teritoriul

municipalității orașului Stari grad. A fost ridicat în 1908 și reprezintă un bun
cultural imobiliar, monument cultural.

Clădirea a fost construită ca o casă de familie cu două etaje, conform

proiectului arhitectului Đuro Bajalović. Se compune dintr-un subsol, parter,
etaj și mansardă. Are o formă arhitecturală în stilul Art Nouveau. Ca o
lucrare distinctă a acestui stil, casa a fost prezentată la expoziția de artă
iugoslavă din Belgrad în 1912. Fratele său Petar Bajalović a proiectat
pavilionul sârbesc pentru Expoziția Internațională de Artă de la Roma în
1911.

Caracteristicile Art Nouveau ale acestei fațade sunt împărțirea verticală prin
pilaștri superficiali, asimetrie, coroane orizontale care nu reflectă împărțirea
internă a nivelurilor, decorarea superficială a reliefului floral, forme cu
arcuri segmentare ale ramelor ferestrelor, dar și policromia. Se evidențiază
turnul pătrat din colțul clădirii, cu o fereastră proeminentă. Un exemplu rar
în secesiunea de la Belgrad este forma aproape circulară a câmpului care
încadrează deschiderea balconului central de la primul etaj. Finisajul
decorativ este caracterizat de bogate ornamente florale, atât pe fațadă în
tencuială, cât și pe uși din lemn, cu detalii meșteșugărești executate cu
expertiză și încorporate armonios. Poarta către curtea din fier forjat este, de
asemenea, distinct Art Nouveau. Cu soluția sa arhitectonică armonioasă și
plasticitatea bogată, se remarcă ca un exemplu reprezentativ de casă
rezidențială a orașului la începutul secolului al XX-lea, cu un stil Art
Nouveau rar aplicat în mod constant în Belgrad.

Semnificația clădirii provine din faptul că reprezintă o operă proeminentă a

celebrului arhitect din Belgrad și că are o importanță deosebită pentru
dezvoltarea arhitecturii din Belgrad în primul deceniu al secolului al XX-lea.

Casa Leonei Panajot a fost desemnată monument cultural în 1997 (Decizie,

„Monitorul Oficial al RS” nr. 51/97).

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Kosta Trifković

Konstantin - Kosta Trifković (Novi Sad, 20 octombrie 1843 - Novi Sad, 19

februarie 1875) a fost un scriitor sârb de origine aromana.

A facut scoala primara si liceul in orasul natal iar școala navală in Rijeka. A
fost marinar pentru o vreme. Când au văzut că viața marinarului nu era atât
de romantică pe cât i se părea, a părăsit-o și a terminat liceul în Rijeka.
Ulterior și-a terminat dreptul și a devenit mai întâi funcționar municipal, iar
mai târziu avocat în Novi Sad, unde a locuit până la moartea sa în 1875.

Trifković este unul dintre puținii oameni de teatru dintre sârbi. El și-a
dedicat viața literaturii dramatice și a comediei. După Jovan Sterija Popović,
niciunul dintre scriitorii mai buni, cu excepția lui Jovan Jovanovic Zmaj, nu
s-a ocupat de acel gen literar până la Trifković. S-a dedicat în totalitate
teatrului în ultimii ani ai vieții sale și a scris aproximativ cincisprezece piese.
Acestea sunt în mare parte jocuri amuzante, cum ar fi Izbiračica, Školski
nadzornik, Zlatna barka, Čestitam i Ljubavno pismo, sau drame, Războiul
franco-prusac, precum Tineretul lui Dositej Obradović și În ziua de Crăciun.

De asemenea, a refăcut piese ale altor persoane, mai ales germane, piese
ușoare și pline de umor: Milo za drago, Tera opposition și altele. De
asemenea, a reflectat asupra nuvelelor și a poeziei lirice, a scris un număr
semnificativ de povești și schițe pline de umor în ziarele și revistele locale.

Comediile sale au umplut repertoriul teatral original până la apariția lui

Branislav Nušić.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Dimitrios Golnas

S-a născut la Neveasca (Nymfaio), Florina, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Încă de la o vârstă fragedă a participat la lupta de gherilă din regiune pentru
a limita activitatea komitatilor bulgari. A colaborat cu Georgios Dikonymos
Makris și Ioannis Kalogeris în operațiuni împotriva komitatilor bulgari din
Asprogeia, Florina, în 1905.

Apoi și-a format propriul corp armat din 15 bărbați. În calitate de șef a
acționat în zonele Lechovo - Drosopigi din 1905 până în 1908.

De asemenea, a ocupat funcția de președinte al Comitetului de luptă

Neveska (Nymphaeum) creat pentru a face față amenințării bulgare.
Bserina Sfantul Nicolae din Neveasca, Florina

Biserica a fost consacrata Sfântului Nicolae, protectorul marinarilor și a

oamenilor din Neveasca, care au navigat spre Egipt.

A fost construită în 1867 de magnatul Mihael Tsirli din localitate, care avea
afaceri cu bumbac in Egipt. În 1864 Mihea Tsirlis s-a întors la Neveasca si
cu 60.000 de lire de aur a ridicat aceasta biserica din sat.

Alți comercianți și producători de tutun din Neveasca care aveau afaceri cu

tutun in Egipt au fost Fistas, Loustas, Doudos, Zezios, familia Sossidis și
mulți alții. Membrii familiei Sossidis au devenit comercianți de tutun, iar
producătorii de tutun au construit fabrici și companii în Balcani în Germania
(Hamburg) și Egipt și mai târziu Nanos Sossidis a intemeiat Organizația
Națională a Tutunului din Grecia.

Jean Nikou (Ζαν Νίκου) din Nevesca a devenit directorul monopolului

suedez al tutunului și Konstantinos Missiou (bunicul fraților Boutari) a
construit fabrici de tutun în Salonic și Hamburg.

În interiorul biserici existe mozaice, inspirații din frescele bizantine,

realizate de artisti Școlii macedoniene.

Biserica a fost restaurata în 2000 cu o donație de la Nikos Sossidis din

Neveski, fiul cunoscutului ambasador John Sossidis."
Miloš Mile (Miša) Dimitrijević

Milos (Stara Kanjiža / Kanjiža, 10 mai 1824 - Novi Sad, 20 februarie 1896)
a fost avocat, om politic și președinte al Academiei Sarbe (Matica Srpska),
de origine aroman.

Tatăl său se numea Sever, un marcant comerciant din Kanjiža, iar mama sa,
Sofija, născuta Cakic era din Kula. A studiat școala elementară în orașul său
natal, iar profesorul său a fost Jovan Georgijević din Novi Sad. A urmat apoi
școla protestanta, a terminat liceul din Karlovac. A absolvit dreptul în 1844
la Arad cu celebrul avocat Čupka. A trecut examenul de barou în 1846 și
apoi a practicat avocatura în următorii doi ani în Ilok (probabil in Croatia de
azi).

A slujit între 1849-1865 ca judecător de district. A intrat în viața politică în

1865, când a fost ales membru al Parlamentului maghiar, a fost deputat timp
de trei ani până în 1868 și din nou mai târziu, între 1872-1887. Apoi a
devenit Judecător la Novi Sad, precum și conducătorul școlilor din districtul
de Bačka (1869-1875). El a apărat școlile religioase sârbești de naționalizare
maghiara. De asemenea, a reprezentat Šajkaški srez 1887-1892 ca deputat.

A fost membru al Partidului liberal principalul partid politic din Ungaria. Cu

autoritatea sa, a salvat Academia Sarba de la unguri, când au vrut să o preia
în 1868. În acel an, a fost ales vicepreședinte la Academie alături de
președintele Jovan Subotic (Dejan Subotic). A fost ales președinte la
Matica Srpska în 1888 și va rămâne în această funcție până la moartea sa. Ca
om de mare prestigiu în Parlamentul maghiar, a folosit oportunitățile pentru
a ajuta interesul național sârb. Timp de zece sau mai mulți ani, a fost director
la liceul sârb din Novi Sad. În timpul vieții sale, Dimitrijević a fost consilier
de stat regal, supraveghetor al școlii, membru al Parlamentului maghiar
(1865-1892), șef la Matica Srpska și președinte al Biroului Central (Sârb) de
Credit din Novi Sad.

Milos fost casatorit cu Marija, n. Gavanski de la Novi Sadi. După moartea

lui Miloš, văduva sa a publicat autobiografia soțului ei la Novi Sad în 1896:
„Amintiri din viața mea”.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Cativa oameni de afaceri de origine macedo-romana

Garbolas Sophocles (1833-1911). Nascut promabil in Krania Olympus. A

infiintat gazeta "Hermes" in Salonic.

Ioannis Zan Nikou (1875-1930). Magnat de tutun in țările scandinave

Suedia, Norvegia și Finlanda.
Director general al Monopolului suedez al tutunului și fondator al primei
industrii de tutun din din Suedia. Nu și-a uitat niciodată locul de naștere
Neveasca, unde în fiecare an se întorcea și făcea donații.
A restaurat biserica hramului Sfantul Nicolae, a deschis prima autostradă și
a ridicat monumentala „Școală din Nikeio”. Binefăcător național și prieten
personal al lui Eleftherios Venizelos.
A fost onorat de patria sa, Grecia, cu cele mai înalte medalii. A murit la
Stockholm.

Stavrou Georgios (1795-1869). Intemeitor al Băncii Naționale a Greciei, a

carei director era timp de 27 de ani. Provenea dintr-o familie de negustori
din Ioanina. A lucrat inițial în casa comercială a tatălui său din Viena.

George Schwartz (negru) (1738-1800). Negustor din Moscpole cu sediul la

Viena. A fondat în un imens conac in Ambelakia și a condus faimoasa
companie, care a fost prima cooperativă agroindustrială și comercială
organizată din Europa, în care erau uniți fermierii producători, muncitorii,
capitaliștii și negustorii. „Companionul Ampelakia” a produs, vopsele și
comercializat fire cu vopsea naturală de neșters din producția locală și a
cucerit marile piețe din Est și Vest. Numele său adevărat era Laios.

Nicolae Milescu
Dimitrije Stamenković

(Belgrad, 4 ianuarie 1844 - Belgrad, 8 septembrie 1899) a fost un comerciant

și filantrop sârb de origine aromana. El este unul dintre fondatorii Băncii
Naționale, ai Asociației Sârbe a Comerțului și ai Bursei de Valori din
Belgrad, al cărei prim președinte a fost.

S-a născut în familia comercială a lui Stamenko și Anastasia Jovanović, ca al

șaselea din șapte copii. Tatăl său Stamenko era un binecunoscut negustor de
piele din Belgrad, iar magazinul său se afla în bazarul principal din Belgrad,
pe strada Kralja Petra de astăzi, la colțul cu strada Uzun Mirkova. Părinții lui
Dimitrije au vrut să-i ofere o educație bună, iar el va termina școala primară
și liceul, după care se va pregăti să fie unul dintre primii elevi ai Marii Școli,
a cărei deschidere a fost deja anunțată pe scară largă la acea vreme.

După evenimentele de la fântâna Čukur din 1862 și bombardarea orașului,

magazinul tatălui sau, precum și casa familiei, au fost grav avariate. La
câteva luni după aceea, Stamenko a murit, iar fratele mai mare, Jovan a
preluat afacerea.

Dimitrije va obține un mare succes în comerț și va deveni în curând unul

dintre cei mai respectați și renumiți comercianți din Belgrad și din
străinătate. Pe măsură ce magazinul a progresat, numele său a fost apreciat
mai mult, iar averea sa a crescut și va fi în curând poreclit „Boss Mita” sau
„Jir Mita”. După câțiva ani, fratele său mai mic Svetozar se va alătura
companiei, așa că magazinul în sine va fi numit „Braća Stamenković”, după
care va rămâne faimos.

Dimitrije a investit mult efort pentru a-și îmbunătăți și moderniza afacerea.

Spre deosebire de tatăl său, care s-a dedicat exclusiv comerțului cu piele, pe
care l-a procurat în Macedonia, și a exportat cantități modeste către Pesta și
Viena, Dimitrije a extins semnificativ răspândirea comerțului său. Acesta își
va extinde în mod constant rețeaua de furnizori și clienți, astfel încât în
curând va face afaceri cu comercianții din Trieste, Veneția, Genova,
Marsilia, Hamburg, Amsterdam, Haga, Avra, Paris și Londra. Piei de
animale exotice vor fi importate din Africa, Java, Sumatra și Borneo.

Dimitrije a fost unul dintre fondatorii Băncii Naționale, dar va fi acuzat de

stimularea inflației, prin eliberarea de bani fără acoperire în aur și argint. Cu
eforturile sale, banca va retrage banii din cupru și va pune în circulație doar
pe cel pentru care a fost acoperit în aur și argint.

La inițiativa sa, în 1891, a fost înființată Asociația Sârbă a Comerțului și

până la moartea sa a fost președintele acestei asociații.

Când a izbucnit criza în relațiile cu Austro-Ungaria în 1891, Dimitrije

Stamenković a fost numit delegat al Guvernului Serbiei în primele negocieri
pentru încheierea unui acord commercial.

Potrivit credințelor sale, Stamenković era cel mai apropiat de politica

Partidului Liberal, care se apleca spre Rusia și căuta să reducă influența
austriacă. În conformitate cu aceasta, a devenit vicepreședinte al consiliului
principal al Partidului Liberal, iar la alegerile din februarie 1893 a fost ales
deputat în Adunarea Regatului Serbiei.

În 1895, la inițiativa sa, a fost fondată Bursa de Valori din Belgrad, al cărei
prim președinte va fi.

Viața sa privată a fost marcată de moartea celor doi copii ai săi, după care
soția sa l-a părăsit. A locuit cu mama sa în casa familiei până la moartea ei în
1894, după care s-a mutat și a locuit singur în casa care se afla între strada
Knez Mihailova de astăzi și Čika Ljubina din Belgrad.

Deoarece a suferit deseori, în special de boli pulmonare și cu toate

circumstanțele vieții sale, Dimitrije s-a sinucis, împușcându-se în piept în
1899, la vârsta de cincizeci și cinci de ani.

A fost înmormântat în Cimitirul Nou, chiar lângă Biserica Sf. Nicolae.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Dr Stevan Pecija Popović

(Novi Sad, 7 ianuarie 1845 - Novi Sad, 12 octombrie 1909) a fost un avocat
sârb, de origine aromana și primar al orașului Novi Sad.

El provine din celebra familie din Novi Sad, Popović-Peci (Pecija). A urmat
o școală primară catolică, apoi liceul sârb (1860). Și-a continuat studiile
liceale la Vinkovci și Arad, unde a absolvit (1864). A studiat dreptul la Pesta
și doar două semestre la Graz (1867-1868). După terminarea studiilor, a
intrat în serviciul public la Pesta. A lucrat ca funcționar într-un tribunal
militar și asistent al Ministerul de Finanțe.

S-a întors la Novi Sad în 1875. Conform recensământului proprietății și

datorită faptului că avea studii superioare, a fost ales senator economic al
orașului în 1877. În timpul restaurării din 30 august 1884, a candidat la
funcția de primar și a primit majoritatea voturilor în consiliul orașului. În
timpul mandatului său, orașul a cunoscut prosperitate economică și urbană.

După introducerea căii ferate și construcția primului pod permanent pe

Dunăre (1883), s-a stabilit o legătură feroviară cu Budapesta, Zemun,
Sombor, Stari Becej și Titel și s-a construit o gară. A început pavarea
sistematică a străzilor din Novi Sad. In functia de primar, a construit un
număr mare de clădiri publice, care sunt astăzi simboluri ale orașului
(primăria, biserica catolica, baile de Iod), orașul a fost inclus în
conexiunea telefonică de stat, Plinara a fost construită și a fost introdus
iluminatul pe gaz, au fost construite mai multe fabrici.

A rămas în funcție până în 1902, când s-a retras.

El și soția sa Olga au avut un fiu, Uroš.

Monumentul lui Dr. Stevan Popović Pecija de la cimitirul Adormirea Maicii

Domnului din Novi Sad are o valoare artistică și arhitecturală deosebită.

Azi o strada din Novi Sad ii poarta numele.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Familia de nobili Andrejević

Provine dintr-o faimoasă familie din Karlovac al cărei strămoș este

negustorul Petar Andrejević, de origine aromana. La fel ca tatal lor Petar,
Andreja și fratele său Jakov Andrejević au facut comert cu taurasi, cai și fân.

Cu banii lor, a fost ridicat o clopotnica a manastiri Velika Remeta a carei

înălțime de 38,60 metri reprezintă cel mai înalt clopotniță din cărămidă din
Srem și una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii baroce din această
zonă.

La Požun (Bradislava de azi) în 1741 s-a provocat o mare nemulțumire în

rândul sârbilor, iar în 1742 a avut loc Adunarea Poporului la Karlovac.
Andrejevic a avut un rol deosebit de important atât în cadrul negocierilor
purtate la Viena, cât și în furnizarea de asistență financiară semnificativă
pentru sprijinirea „celebrei deputații la nivel național” și a agenților din
Viena.

Andrejević a dobândit statutul de nobil la sfârșitul carierei sale de funcționar

- în 1758 a depus o cerere recomandată de mitropolitul Pavle Nenadović.

Andreja Andrejević a dobândit nobilimea ca manager al oficiului poștal din

Petrovaradin, dovadă fiind stema nobilă în centrul căreia este reprezentată
trompeta poștală.

Spre sfârșitul vieții, Andreja Andrejević s-a retras la Velika Remeta la

invitația frăției mănăstirii, unde a murit pe 21 iulie (1 august) 1772 și a fost
înmormântat în pronaosul bisericii.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Vladimir Demetrović

(Ruski Krstur, 1861 - Novi Sad, 18 martie 1915) a fost avocat și primar de
origine aromanadin Novi Sad.

Dup ace a fost ales de primar în 1908, a forarat fantani pentru apa potabila
pentru orasenii din Novi Sad, de la Kamenička Ada până la Srbobranski Put.

Orasul avea la acea vreme cca. 35.000 de locuitori in 1910.

Pe timpul mandatului sau de primar, Demetrović, a primit o centrală

electrică în 1910 și rețeaua electrică a început să se extindă, iar în 1911,
datorită eforturilor sale mari, a fost introdusa si o linie de tramvai. A rămas
în funcția de primr până în 1912, când a primit funcția înaltă de consilier
regal.

A locuit cu familia în Lebarski sokak (strada Miletićeva de astăzi) și dupa

deces a fost îngropat în mormântul familiei de la cimitirul din Almaš.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Fundatia lui Stevča Mihailović

Este vorba de cladirea muzeul etnografic din Belgrad intemeiat la anul 1901,
care a fost lasata in proprietatea statului de catre aromanul Stevča
Mihailović.

Biblioteca muzeului a fost renovată în 1920 și are astăzi aproximativ 60.000

de publicații, inclusiv aproximativ 33.000 de cărți și aproximativ 27.000 de
reviste din domeniul etnologiei, antropologiei.

După războil II Mondial, muzeul a fost mutat în clădirea bursei de la

Belgrad de pe Studentski trg nr. 13. Astăzi, peste 120.000 de muzee sunt
păstrate în colecțiile muzeului, inclusiv aproximativ 50.000 de obiecte
etnografice. De la înființarea muzeului și până astăzi, obiectele muzeale și
procesele etnogenetice, cultura materială tradițională, relațiile sociale și viața
de familie, obiceiurile, credințele și arta populară au fost colectate și studiate
profesional.
Jovan Barako

(Karlovac, 1836 - Karlovac, 28 mai 1914) a fost unul dintre cei mai
proeminenți și bogați oameni din Karlovac în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, un negustor, poliglot și un mare
binefăcător, de origine aomana. Fiind cel mai mare binefăcător al
comunității bisericii ortodoxe sârbe din Karlovac, el a lăsat un testament în
valoare de aproximativ 400.000 de coroane.

Bunicul lui Jovan Konstantin și bunica Ekaterina, pe nume de fată Zega,

locuiau în Vlahoklisura în Macedonia (Grecia). Tatăl lui Jovan, Vasilije și
unchiul său, au fugit de violența turcească din Vlahoklisura și s-au stabilit la
Karlovac. Ambii au început să facă comerț cu alimente.
Familia Barako se ocupa și de comerț în vechea lor patrie, Macedonia, așa că
s-au îmbogățit rapid în noul mediu, având deja experiență în domeniu.

Jovan a absolvit școala populară sârbă din Karlovac și cea din Ljubljana. S-a
căsătorit cu Eufemia, fiica celebrului scriitor și publicist dr. Jovan Subotic.
Nu aveau copii.

Era un om calm, umil și educat. Pe lângă limba maternă, vorbea și germana,

greaca modernă, turca, aromana și înțelegea italiana. Mai târziu, el a studiat
latina pentru a putea compara traducerea latină a Noului Testament cu
originalul grecesc. A călătorit mult si a lasat scris un jurnalul de călătorie.

In 1914 a lasat prin testament un teren (în valoare de aproximativ 140.000 de

coroane) către Biserica Ortodoxă Sârbă si Municipalitatea școlară din
Karlovac. A mai lăsat suma de 100.000 K în numerar aceleiași municipalități
pentru pentru renovarea bisericii parohiale Sf. Nicolae din Karlovac. A
lăsat aceluiași municipiu 20.000 K pentru pentru capela din cimitir, adică
pentru întreținerea cimitirului si a monumentului, iar 10.000 K un Fond
pentru săracii din orașul Karlovac.

A mai lăsat sume considerabile mai multor biserici din localitate si

imprejurimi precum si 20.000 K către municipalitatea ortodoxă din Vlaho-
Klisura, unde s-au născut bunicul său Konstantin și bunica Ekaterna.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Stevan Nikšić-Lala

(1853 - iunie 1938) a fost profesor sârb, de origine aromana, de educație

artistică și desen, caricaturist, ofițer al armatei austriece și pictor,
reprezentant al artei nuvo.

Stevan Nikšić-Lala a petrecut în Niš, unde și-a creat cea mai mare parte a
operei dupa care a plecat in Austria, ajungand un reprezentant tipic al Art
Nouveau. Printre compozițiile sale domină cele cu caracter istoric. A fost
una dintre cele mai proeminente personalități ale orasului Nis eliberat de
turci, alături de Stevan Sremec. Împreună cu Sremac, a lucrat în primul
liceu din Nis, „Kralj Milan Prvi”.

A pictat coperta Arhivei Fotografice, care a fost publicată în Nis înainte de

izbucnirea Primului Război Mondial. De asemenea, a lucrat la teatrul din Nis
ca un excelent designer de costume și a fost unul dintre fondatorii primului
teatru din Nis “Sinđelić”.

Biografie: Nebojša Ozimic, Niš, NIŠKI CINCARI U KULTURNOM I

POLITICKOM ŽIVOTU NIŠA
Episcopul Danilo Jakšić

(1715, Srpske Moravice - 27 ianuarie 1771, Plaški) a fost un episcop sârb,

de origine aroman, la episcopia de “Gornji Karlovac” între 1751 și 1771, cu
scaunul arhiepiscopului în Plaški. Rdicarea biserici din Plaski era meritul
excluziv al acestui episcop.

Tatăl se numea Mileta și mama Stojna. În tinerețe, a venit la mănăstirea

Gomirje și acolo s-a alfabetizat și s-a călugărit. La vârsta de nouăsprezece
ani a fost hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah de către episcopul Danilo
Ljubotina, unde a slujit mai târziu în Plaški. A locuit în mănăstirea Gomirje
timp de 18 ani, apoi l-a slujit pe episcopul Pavle Nenadović, care i-a
încredințat serviciul exarhului în 1748. Când Pavle Nenadović a devenit
mitropolit de Karlovac (1749), l-a făcut pe Danilo Jakšić arhimandrit la
manastirea Gomirje, încredințându-i administrarea temporară nu numai în
eparhia de Gornji Karlovac, ci și în episcopia vecină de Kostajnica, care a
rămas vacantă în aceeași an din cauza morții episcopului Aleksije
Andrejević.

La adunarea din 1750, ierarhia sârbă a luat două decizii importante: Lika și
Krbava (Corbu) au fost excluse din jurisdicția eparhiei Kostajnica și au fost
transferate în jurisdicția episcopatului de “Gornji Karlovac”, iar teritoriul
fostei eparhii Severin-Lepavina a fost anexat eparhiei de Kostajnica. În acel
moment, Arsenija Teofanović a fost ales de nou episcop de Kostajnica, iar în
același timp Danilo Jakšić a fost ales nou episcop de Gornji Karlovac. În
mănăstirea Rakovec, la 4 noiembrie 1751, a fost sfințit episcop de
mitropolitul Nenadović.

Alegerea sinodală a lui Danilo II Jakšić ca episcop de Gornji Karlovac a fost

făcută pe 3 iunie 1750, însă, din cauza întârzierii autorităților statului cu
confirmarea si hirotonirea a putut fi efectuată si înscăunarea a avut loc abia
pe 19 august 1752.

Episcopul Danilo Jaksic a dezvoltat o activitate pastorală foarte plină,

câștigând mari merite pentru dezvoltarea și apărarea ortodoxiei în eparhia sa
și nu numai. S-a bucurat de o reputație foarte mare, astfel că la Adunarea
Bisericeasca-Populară, care a avut loc în 1769, a fost propus pentru
Mitropolit de Karlovac, primind chiar majoritatea voturilor. Cu toate
acestea, guvernul de stat i-a zădărnicit alegerea.
Episcopul Danilo Jakšić a murit pe 27 ianuarie 1771 în Plaški și a fost
amintit ca unul dintre cei mai merituoși și mai respectați arhiepiscopi ai
acestei eparhii.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Cladirea Zora din Belgrad

Este situata la Belgrad, lângă fântâna Delijska, unde se bifurcă strazile

centrle Knez Mihailova și începe strada Cika Ljubina. Aceasta este una
dintre cele mai faimoase clădiri din Belgrad în care a fost sala de lectură
americană și astăzi institutul „Cervantes”.

Istoria palatului incepe la inceputul secolului al XX-lea cand Konstantin

Popović și frații săi Nikola și Đorđe, originari din familia preoțească din
Salonic, de origine aromani (după ce au venit din Grecia, au luat numele de
familie sârb Popović). Anume, Popović, pentru nevoile conducătorilor, au
realizat medalii, decorațiuni și bijuterii cu diamante pentru familia regală și
prietenii lor. Muncind din greu, Popovii s-au îmbogățit și au investit bani în
achiziționarea de parcele in cartierul “Kosančićev venac”, cafenele pe strada
Dušanova, o proprietate mare lângă Prokop ... Si-au invest o prte din
castigurile lor in achizitii de imoble.

În 1909, Palatul „Zorilor”, ceastă clădire cu un etaj a fost demolată de

Popović și a fost construită una nouă, mai mare, luxoasă, totul conform
proiectului arhitectului Milan Antonović (probabil de origine aromana).
Clădirea a fost inițial planificată ca o unitate rezidențială și de afaceri, iar
lucrările au fost realizate de contractorii Mita și Rista Spasić.

Palatul „Zori” de atunci avea o fațadă magnifică, în timp ce parterul era

înconjurat de piatre cioplite cu deschideri semicirculare. Deasupra străzii se
înălța un frumos balcon cu gard din fier forjat.

Aspectul clădirii a fost încoronat de un acoperiș robust, care a fost

înfrumusețat cu o fațadă și un ceas în centru.

Palatul a fost renovat de două ori. In 1930, pentru nevoile companiei de

asigurări „Nacional” din Franța, care a închiriat spațiul si șapte ani mai
târziu, în care au fost adăugate inca două etaje - al treilea și al patrulea.
Fațada a fost, de asemenea, redecorată primind aspectul actual.

Interesant este faptul că această clădire urma să fie moștenită de celebrul

Koča Popović (aroman), care era membru foarte influent al Partidului
Comunist din Iugoslavia.
Palatul a devenit ulterior locația sălii de lectură americana, care a fost
amplasată acolo de ani de zile, iar astăzi găzduiește Institutul Cervantes - o
instituție care promovează limba spaniolă în întreaga lume.
Episcopia liplianska

Episcopia din Lipljan (Kosova), una dintre cele mai vechi episcopii ortodoxe
din regiunea Prizren. Până în 2010, episcopul de Lipljan a fost episcopul
auxiliar al episcopatului de Raska și Prizren.

Mănăstirea Gracanica, detaliu al frescei „Înmormântarea episcopului de

Lipljan, Teodor” din secolul 14. Oare preotii nu poarta caciuli albe cum
purtau odata ciobanii sau taranii vlahi ???
Mihailo Dinić

(23 aprilie 1899 - 12 mai 1970) a fost istoric și academician sârb, de origine
aromana, al SANU.

Dinić a fost educat în orașul său natal, Požarevac și Belgrad. În Primul

Război Mondial prin Albania (1915) a ajuns în Franța, unde a terminat liceul
și a studiat istoria și geografia (Montpellier, 1920). A lucrat ca profesor la
Kruševac, Vršac, Knjaževac, Vinkovci, Zemun și Belgrad. Și-a luat
doctoratul la Viena în 1930. Ulterior a lucrat la Școala Profesorilor din
Dubrovnik, ceea ce i-a permis să cerceteze materialul Arhivelor din
Dubrovnik într-un mod mai cuprinzător. Din 1934, a lucrat la Facultatea de
Filosofie, Universitatea din Belgrad, unde a trecut prin toate profesiile
didactice. A petrecut al doilea război mondial în lagăre și, ulterior, și-a
continuat cariera de profesor ca profesor universitar. Din 1948, este
academician al SANU. S-a retras în 1957.

Opera științifică a lui Mihailo Dinić a îmbunătățit semnificativ istoriografia

din sud-estul Europei în Evul Mediu. Pe lângă istoria Serbiei medievale,
Mihailo Dinić s-a dedicat în mod special istoriei Bosniei medievale, unde a
obținut rezultate semnificative. Motivul pentru aceasta este materialul
nepublicat pe care l-a folosit pe scară largă în lucrările sale.

Mihailo Dinić a oferit rezultate extraordinare în studiul a numeroase

segmente ale istoriei Bosniei medievale. A scris despre Nikola Altomanović
și încoronarea lui Tvrtko I. Kotromanić, problemele legate despre vlahi,
despre comerțul cu caravane medievale din Dubrovnik, structurile nobilimii
Hum-Trebinje, topografia Bosniei medievale, moșiile Ducelui Stjepan
Vukčić Kosača (Țara Ducelui Sfânt Sava), exploatarea Srebrenicei și alte
lucrări. În raport cu istoriografia mai veche și mai nouă, abordarea sa asupra
istoriei Bosniei medievale în Istoria popoarelor din Iugoslavia (1953) este
încă un punct de plecare util pentru o abordare a istoriei Bosniei medievale.

Cel mai important ucenic al sau a fost istoricul Sima Ćirković (aroman).

Biografie: Nebojša Ozimic, Niš, NIŠKI CINCARI U KULTURNOM I

POLITICKOM ŽIVOTU NIŠA
Andrija Torkvat Brlić

(Brod na Savi, 15 mai 1826 - Brod na Savi, 21 mai 1868) a fost un

politician sârb, de origine aroman, de credință catolică, agent secret al lui
Ilija Garašanin, prieten al lui Vuk Stefanović Karadžić și Josip Juraj
Strossmayer. El era poliglot (știa germană, franceză, poloneză, cehă, rusă,
slovacă, vorbea engleză).

El este un descendent al proeminentei famili Brlić din Brod na Savi, familia

catolică, din estul Herțegovinei, care s-a asezat in Croatia la începutul
secolului al XVII-lea și s-a stabilit mai întâi în satul Svinjar, care mai târziu
a fost redenumit Davor. Este fiul lui Ignjat Alojzije, membru al Societății de
literatură sârbă, lingvist, scriitor și librar. La Brod a mers la școala
elementară, a urmat liceul inferior la Vinkovci (1837/1841) și la Zagreb în
momentul culminării mișcării ilirice.

În martie 1842, împreună cu nouă colegi din Nobilul Cămin, a fondat Sala
Națională de Lectură din Zagreb și a fost primul ei președinte.

În calitate de student talentat la liceu, episcopul J. Haulik l-a trimis la Viena

pentru a studia teologia la Augustineum, unde pregătea un doctorat în
teologie. Participând la Revoluția de la Viena din martie 1848, drumul său
de viață s-a întors și a părăsit teologia.

A fost activ in evenimentele revoluționare. În iunie a fost la baricadele de la

Praga, în septembrie în campania lui Jelačić împotriva Ungariei, apoi
trimisul său la liderii revoluționari cehi cu care au convenit asupra cooperării
cehe-sud-slave în ceea ce privește reorganizarea monarhiei habsburgice. În
decembrie 1848, Ban Jelačić l-a trimis ca emisar în Franța.

În vara anului 1849, a fost ales secretar județean la Osijek. Apoi l-a convins
pe episcopul de Đakovo, J. J. Strossmayer, de bunele sale relații politice de
la Paris. Pe cheltuiala sa, fără știrea lui Ban Jelačić, episcopul l-a trimis
înapoi la Paris și Londra în primăvara anului 1850. În următorii trei ani a
fost managerul conacului episcopal la Đakovo. Andrija T. Brlić a părăsit
politica, s-a întors la Brod na Savi, apoi a plecat la Viena unde a studiat
dreptul (1853/1857). După absolvirea dreptului, a practicat cu succes
avocatura în orasul său natal.
În timp ce studia dreptul la Viena, a publicat Gramatica Limbi Ilirice (1854)
și Sursa de Istorie a Serbiei (1857). A scris un număr mare de articole in
diverse ziare și publicații ale mișcării ilirice. Cea mai semnificativă lucrare a
sa este Dnevnik, scrisă între 1844 și 1857 (parțial publicată), și este
importantă și pentru istoria politică sârbă din 1848/1849.

Soția sa a fost pictorita Franciska Daubachy. Au avut o casă de vară în Brod

na Savi, pe care ea a renovat-o.

Andrija Brlić a fost un mare adversar al asimilării slavilor de către germani,

așa că sub pseudonimul Kazimir B. a publicat textul „Germanism și sclavie”.
Din cauza textului respectiv, a fost persecutat de autorități, casa lui din Brod
a fost percheziționată, iar spionii l-au urmărit constant la Viena.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Dr Vladeta Janković

(Belgrad, 1 septembrie 1940) este un scriitor și politician sârb, de origine

aromana.

Născut în 1940 la Belgrad. A absolvit liceul clasic și a studiat literatura

generală la Facultatea de Filologie, unde și-a luat masteratul și apoi
doctoratul în 1975. La același departament, a trecut de la stagiar asistent la
profesor titular și director de departament. A publicat șapte cărți în domeniu
comediei antice și al teoriei umorului. Ani la rând, a colaborat cu
Televiziunea Belgrad în calitate de autor al programelor culturale și istorice
pentru tineri („Binoclu” cu Dragan Babić și șapte cicluri din seria „Mituri și
legende”). A fost lector în Statele Unite, Anglia, Olanda și Grecia. A intrat
în politică la începutul anului 1990, ca membru al primului consiliu principal
al partidului democratic. Este unul dintre fondatori și un vicepreședinte pe
termen lung al Partidului Democrat din Serbia. Președinte al Comisiei
Adunării pentru Relații Internaționale. Din februarie 2001 până în noiembrie
2004, a fost ambasador al FRY, apoi al Serbiei și Muntenegrului, în Regatul
Unit. Din 2008 până în 2012, a fost ambasadorul Serbiei la Vatican.

Căsătorit cu Slavko Srdić-Janković și tatăl a doi copii adulți. Vorbește

engleză, rusă, franceză, greacă, latină și greacă veche. El a fost ales
vicepreședinte al DSS la Adunarea DSS din 5 iunie 2005. El a părăsit
Partidul Democrat din Serbia pe 17 octombrie 2014.

Biografie: Zoran D. Janjetovic, Uloga Cincara u stvaranju srpske elite i

modernizaciji srpskog društva
Stefan Stefanović Tenka

(Poreč, mai 1797 - Belgrad, 2 septembrie 1865) a fost un om politic sârb de

origine aromana.

A devenit funcționar în Poreč și a rămas acolo până în 1825. În 1834 a fost

numit consilier financiar și în 1835 președinte al Consiliului de Stat. În 1839
a devenit ministru al Justiției și Educației. Avea titlul de general-maior, cel
mai înalt care exista în Serbia la acea vreme. A rămas în această funcție până
la 14 iunie 1840. Pe 22 iulie 1840, Adunarea Națională l-a acuzat pe el și pe
un grup de nobili că lucrează împotriva prințului Mihailo, iar acesta a trebuit
să părăsească Serbia și să meargă la Constantinopol. În 1842, prințul
Aleksandar Karađorđević l-a numit consilier de stat, iar în 1848 a devenit
președinte al Consiliului de stat. După descoperirea conspirației lui Tenka de
pe 6 octombrie 1857, Stefanović a fost închis sub acuzația de complot
împotriva lui Aleksandar Karađorđević. A fost torturat în închisoare și
condamnat la moarte. A fost grațiat și pedeapsa i-a fost schimbată în
închisoare pe viata fiind grațiat de Paște in 1858. A locuit în Turcia până la
schimbarea dinastiei, când s-a întors în Serbia.

A fost ales membru de onoare al Societății de literatură sârbă pe 5 februarie

1845 și președintele acelei societăți în perioada 10 martie - 22 iulie 1848.

Biografie: Zoran D. Janjetovic, Uloga Cincara u stvaranju srpske elite i

modernizaciji srpskog društva
Georgije Đura Jakšić

(Srpska Crnja, 8 august 1832 - Belgrad, 16 noiembrie 1878) a fost un

pictor, poet, narator, dramaturg și profesor sârb, de origine aromana.

Numele său real era Georgije. Tatăl lui Đuro Jakšić, Dionisije (n. 1806), era
preot. Mama Cristina (născută în 1812) era dintr-o familie preoțească. Pe
lângă întâiul născut Jura, Dionisie și Cristina, au avut alți opt copii (Maxim,
Lazăr, Martin, Alexandru, Ioan, Benjamin, Ștefanida și Juliana), dintre care
doi au murit în copilărie. Đura a urmat școala primară în localitatea natală,
Hatzfeld (Jimbolia de astăzi) și Szeged. A terminat trei clase de liceu în
Szeged. Deoarece era un student mediocru, tatăl său dorea ca Đura să învețe
o meserie, așa că l-a trimis la Jimbolia pentru școală în timpul vacanțelor și
la un magazin comercial din Kikinda. După absolvirea liceului, a plecat la
Timișoara pentru a studia desenul cu slovacul Agost Dunajski. În 1846,
mama sa Cristina a murit. În ajunul anului revoluționar din 1847, a fost
student la academia de artă a pictorului italian Giacomo Marastoni la Pest,
unde a fost cel mai bun student, dar din cauza evenimentelor revoluționare a
trebuit să o părăsească. Întorcându-se în patria sa, a continuat să studieze
pictura la Beckerek (azi Zrenjanin). alături de Konstantin Daniel (de
origine roman sau aroman), un pictor celebru din acea vreme.

La sfârșitul anului 1855, s-a stabilit la Kikinda și a trăit din pictură. A scris
poezii și le-a tipărit în Săptămână sub pseudonimul Theorin. S-a mutat la
Novi Sad în 1856, încurajat de întoarcerea prietenilor de la Viena, care s-au
adunat în jurul ziarelor din Novi Sad, Sedmica și Dnevnik. După întoarcerea
din studiile de pictură, a locuit în Banat până în 1856.

Din 1857, s-a mutat în Serbia, unde a rămas până la moarte. În Serbia, a
lucrat ca profesor de sat (în Podgorac, Sumrakovac, Sabanta, Rača lângă
Kragujevac și Požarevac, unde s-a căsătorit) și ca profesor de desen de liceu
(în Kragujevac, Belgrad și Jagodina). La acea vreme, el a rămas și în
mănăstirea Vraćevšnica, unde a desenat mai multe portrete istorice, pe care
le-a donat mănăstirii.

A trăit într-o sărăcie constantă și i-a fost greu să își întrețină familia
numeroasă. Presat de obligațiile și datoriile familiei si bolnav (a suferit de
tuberculoza), Đura Jakšić s-a luptat prin viață. Dezamăgit de oameni și de
viață, a găsit alinare în creația artistică, poezia și pictura.
Moartea sa l-a găsit în funcția de corector al tipografiei de stat din Belgrad
pe 16 noiembrie 1878 (conform calendarului iulian). El a fost inițial îngropat
la vechiul cimitir din Tasmajdan (Belgrad).

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Cladirea Ministerului dreptati

Este situata in centrul Belgradului, pe Terazije 41. Reprezintă un bun

cultural, imobil de mare importanță.

Clădirea a fost ridicată în 1883 pentru nevoile Ministerului Justiției, conform

proiectului arhitectului Svetozar Ivačković, în cooperare cu inginerul Jovan
Subotić. Familia Subotic a fost de origine aromana.

Construcția clădirii coincide istoric cu fondarea Regatului Serbiei și cu

ridicarea palatului Vechi din Belgrad.

A fost conceput ca o clădire cu un etaj, conectată prin frontoane, cu subsol,

parter și etaj, la care s-a adăugat ulterior o aripă de curte. Fațada este
proiectată în stil neo-renascentist, modelată după aspectul palatelor
renascentiste italiene. Parterul este decorat rustic, cu pătrate mari, care
urmează ferestrele arcuite, în timp ce primul etaj al fațadei este acoperit cu
plăci ceramice. Ferestrele arcuite sunt bine proporționate, cu rame profilate
și timpane triunghiulare. Elementul final al fațadei este o cornișă de acoperiș
bogat decorată deasupra căreia se află o mansardă cu balustrade.

Decorul interior este gradat în funcție de scopul camerelor - camerele, sunt

căptușite cu lambriuri din lemn cu decorațiuni diverse. O scara din Marmora
cu balustradă leagă parterul și primul etaj. Clădirea fostului minister al
justiției, este una dintre puținele clădiri conservate ale ministerelor din
secolul al XIX-lea, este o mărturie semnificativă a dezvoltării administrației
de stat din Serbia.

Lucrările de conservare au fost efectuate în 1978–1979. ani.

Valahia din Tesalia

A mai fost numita si Marea Valahie sau doar Vlahia se referă la o provincie
din sud-estul Tesaliei din secolele XIII și XIV. Numele provine de la
armano-vlahii (aromani), care locuiau pe aceste meleaguri.

Acest grup etnic predominant nomad care au trăit în mai multe zone
muntoase din Balcani sant descendenti dintr-o populație traco-ilirica de
limbă latină, adica romanizata.

În sensul său cel mai larg, atât sursele grecești, cât și cele occidentale din
Evul Mediu târziu, de ex. versiunea franceză, italiană sau aragoneză a
„Cronica Morea”, sau cronica “Ramon Muntaner”, au folosit termenul
„Vlachia” sau termeni similari (Blaquie, Blaquia, Valachia) pentru întreaga
Tesalie, de la muntii Pindului la Marea Egee, și de la muntii Olimp (Grecia).
In nord tara se intindea până la Lamia și Ypati in sud.

Vlahia din Tesalia a fost cunoscută și sub denumirea de „Vlahia din Grecia”,
deoarece populatia de origine vlaha mai traia in afara de Epir si in Etolia-
Acarnania.

Vlahii din Tesalia apar pentru prima dată în sursele bizantine în secolul al
XI-lea, în special în criseile Imparatului Kekaumenos și în Alexiada de Ana
Komnena. Kekaumenos, scris la sfârșitul anilor 1070, subliniază atât natura
lor nomadă, cât și nesupunerea față de principiile imperiale. El menționează
o revoltă eșuată a vlahilor în 1066, sub conducerea reticentă a rudei sale
Nikoulitza Delfinas (Nicoliţa Delfinas), nepotul domnului omonim pe care
Vassilios II (976-1025) îl numise în fruntea vlahilor din Tesalia. Ana
Komnena menționează că vlahii s-au stabilit lângă Ossa în 1083, în timpul
unei campanii a tatălui ei, Alexios I (1081-1118), împotriva normanzilor.

Cu toate acestea, în ciuda poziției lor semnificative în Tesalia, vlahii nu au

devenit niciodată stăpâni autonomi ai regiunii, ci s-au supus succesiv
conducatorilor greci, latini și mai târziu sârbi. După a patra cruciadă și
recucerirea Tesaliei de către Despotatul Epirului, vlahii au fost folosiți de
epiroti ca soldați. Astfel istoricul George Pachymeris face o mențiune
specială asupra vitejiei „megalovlahitilor” care se aflau în rândurile armatei
despotului Mihail al II-lea Duca (1230-1268).
Timp de câțiva ani după bătălia de la Pelagonia, această zonă a fost condusă
de un oficial imperial.

La mijlocul anilor 1340, părți mari ale Imperiului Bizantin au fost cucerite
de domnitorul sârb Stefan Dusan, care a fost încoronat împărat al sarbilor si
grecilor (adica vlahilor), în 1346, fondând Imperiul Sârb. În 1347-1348
Dusan și generalul său Georghe (Djordje) Preljubovici au extins stăpânirea
sârbească pana in Epir și Tesalia, în latină el a fost numit: Imperator Rascia
et Romanie, dispotus Lartae et Blachie comes ( „Împăratul Rascilor-Sarbilor
și al Românilor, Despotul Artei [adică Epirului] și al Vlahilor”).
Dr Milan Mica Savić

(Kanjiža turcească (azi Novi Kneževac), 4 octombrie 1845 - Belgrad, 21

februarie 1930) a fost un scriitor sârb, critic de teatru, traducător, profesor de
liceu și secretar al Akademiei Sarbe (Matica Srpska), de origine aroman.

Tatal Rista Savić și mama Ana Desančić. În Kanjiža (mai târziu Kneževac),
părintele Rista era administratorul proprietății binefăcătorului Georgij
Serviski. Rista Savić a devenit celebru în 1846, când a salvat Banatul de
inundații cu ocupația și efortul său mare. Pentru acest efort, Serviski l-a
recompensat cu 100 de acri de teren si l-a numit membru de onoare. În
timpul revoltei maghiare din 1849, Rista Savić a murit de holeră. Văduva
Ana s-a mutat la la Novi Sad pentru a oferi mai multe singurului ei copil.

Milan a terminat școala elementară și patru clase de liceu în Novi Sad, iar în
Szeged și Pecs, liceul. S-a înscris apoi la studii medicale la Viena, apoi a
trecut la filozofie (istorie și geografie). A obținut titlul de doctor în filosofie
la Leipzig în 1876.

În 1890, s-a căsătorit cu Julka Davidovac, fiica marelui patriot sârb,

căpitanul Isa Davidovac. În căsătorie au avut doar o fiică, celebra savantă
Anica.

După absolvire, a lucrat pentru scurt timp ca profesor de liceu în Gornji

Karlovac. Curând s-a mutat la Novi Sad, unde a fost profesor la Liceul
Ortodox Sârb din 1876 până în 1881. Potrivit unui raport din 1880, Savić a
predat mai multe subiecte elevilor de liceu la Novi Sad: latină, sârbă și
maghiară, istorie și filozofie.

A fost ales membru al Departamentului literar al Matica Srpska pentru prima

dată în 1874.

Milan Savić a fost unul dintre cei mai proeminenți oameni din Novi Sad
înainte de primul război mondial.

În calitate de secretar, Savić a fost, de asemenea critic literar. A editat

Cronica Matica Srpska (1896 -1911), iar în acest jurnal a publicat recenzii de
cărți și articole noi în reviste, discuții, evaluări ale manuscriselor.
A fost membru în Consiliul de Administrație al Asociației pentru Teatrul
Național Sârb (DSNP) în mai multe randuri (1878-1905; 1909-1910; 1920-
1921), precum și la Teatru (din 1878) și Departamentul Economic (1901)
SNP. În ziarul Pozorište, a publicat recenzii ale pieselor, texte despre actorie
și actori, precum și articole despre teatru și artă.

Savić s-a ocupat si de literatură în 1877, în timp ce trăia ca profesor în Novi

Sad. În acel an a publicat o carte în limba germană intitulată: Der Serbisch
ungarische Aufstand vom jahre 1735.

A scris poezii, nuvele, romane, jurnale de călătorie, piese de teatru, lucrări și

biografii și multe altele. A colaborat în numeroase reviste și ziare din vremea
sa.

Autobiografia sa a fost publicată postum in 2009.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Ivan Tabaković

(10 decembrie 1898, Arad - 27 iunie 1977, Belgrad) a fost un pictor sârb de
origine aromana.

Tabaković s-a născut la Arad, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic, în

1898, dintr-o familie de aromani. A studiat la Academia de Arte Frumoase
din Budapesta, iar apoi la Academia Regală de Arte Aplicate din Zagreb și
Academia de Arte Frumoase din München. Educația lui Tabaković sub
îndrumarea lui Ljubo Babić la Zagreb și cu Hans Hofmann la München, i-a
îndrumat pictura către bazele picturii moderniste.

În 1926, după proclamarea Regatului Iugoslaviei, a fost angajat ca desenator

la jumătate de normă la Institutul de Anatomie din Zagreb. Acolo, a petrecut
timp cu artistul croat Oton Postružnik și a fondat grupul din Zagreb
„Zemlja” (1929). Picturile Zemlja au funcționat ca o critică a societății,
descriind viața rurală din Iugoslavia. S-a mutat la Novi Sad în 1930, iar mai
târziu a devenit profesor la Academia de Arte Frumoase din Belgrad.
Perioada sa Novi Sad (1930–1938) a fost marcată de o abandonare treptată a
stilului Zemlja din punct de vedere morfologic, stilistic și parțial ideologic.

Perioada sa de la Belgrad (1938–1977) a cuprins mai multe faze

experimentale-creative.

După înființarea Academiei de Arte Aplicate din Republica Socialistă

Federală Iugoslavia (în 1948), și-a continuat activitatea la Departamentul de
Ceramică.

Perioadă excentrică, creativă și experimentală din a doua jumătate a

secolului al XX-lea a făcut din Tabaković unul dintre cei mai semnificativi,
excepțional individuali, inovatori indigeni din arta modernă sârbă.

A devenit membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte în 1965.

Tabaković a câștigat un Marele Premiu pentru ceramică la Expoziția

Internațională a Artelor și Tehnicilor în Vie Vie din Paris (1937), unde a
expus patru panouri.

Tabaković a murit la Belgrad la 27 iunie 1977.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE, Drugo, dopunjeno izdanje
Đorđe Natošević

(Slankamen, 19 iulie 1821 - Karlovac, 11 iulie 1887) a fost medic de

origine aromana, unul dintre primii pedagogi și scriitori pedagogici sârbi,
educator, supraveghetor al școlilor sârbe din Austria-Ungaria, primul scriitor
de manuale din Serbia, fondatorul școlilor de profesori din Pakrac, Novi
Sad, Karlovac și Pancevo; a fondat, editat și publicat primul ziar pedagogic
sârb Školski list și primul ziar sârbesc pentru copii Prijatelj srpske mladeži.

Părinții sai au fost Petar și Sofija, după el s-au născut încă șase copii. Dar cei
mai multi dintre ei au murit, au ramas doar cel mai mare, George, și cel mai
mic, Peter. Petar era un negustor respectabil în Novi Sad. Đorđe a terminat
școala primară în orașul său natal, iar mai târziu a urmat școla din Sremski
Karlovci, Arad și Pesta. După aceea, s-a înscris la liceul din Pesta și apoi la
medicină la Viena. La început a vrut să devină avocat, dar după un timp a
decis să devină medic.

Și-a deschis cabinet privat în Novi Sad și în curând recunoscut și lăudat ca

un bun medic.

A devenit managerul liceului din Novi Sad în 1853. Încă din 1857, a devenit
consilierul școlii imperiale și regale din Timișoara și a devenit manager și
supraveghetor al tuturor școlilor sârbe din Voivodina. George a obținut un
loc de muncă în consiliul guvernuli maghiar. La invitația prințului Mihailo
Obrenović, a venit în Serbia în 1867 și a devenit funcționar în Ministerul
Educației. În Serbia, a lucrat la îmbunătățirea educației până la asasinarea
prințului Mihailo în 1868. După aceea, s-a întors la Novi Sad în 1869, unde a
ajuns directorul școlilor primare sârbe. În același an, a fost ales membru al
Adunării Naționale-Bisericești sârbești și a fost membru al Adunării în 1870,
1871, 1872, 1874 și 1875. În 1870. A fost și președintele Academiei Sarbe
(Matica Srpska), intre anii 1881-1887.

Datorită lui, au fost deschise școlile de profesori sârbi în Pakrac, Novi Sad,
Karlovac, Sombor și Pancevo.

Este autorul „Decretului școlar”. De asemenea, el a scris un tratat „De ce

eșuează oamenii din Austria?”.
A fost înmormântat în cimitirul Adormirii Maicii Domnului din Novi Sad. A
fost căsătorit cu Dafina, fiica lui Grigorij Jovšić (1806-1862), primarul
orașului Novi Sad.

Astazi Biblioteca Națională „Dr. Djordje Natosevic” îi poartă numele.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje

Vezi art. precedent

Pantelejmon Živković

Sremski Karlovci, 1 octombrie 1795 - Viena, 10 martie 1851) a fost

episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe de origine aromana, pe tronul episcopilor
din Dalmația, Buda și Timișoara.

A studiat liceul la Karlovac, filosofia la Požun și teologia la Karlovac. A fost

prieten de școală si de la liceu cu slovacul Jan Kolar; cei doi erau cei mai
buni studenți. El vorbea fluent ebraica, latina și greaca.

Din 1824/5. până în 1830 a ocupat funcția de profesor de teologie la

Karlovac. O vreme, a fost profesor privat pentru copiii lui Petar
Čarnojević, apoi a studiat dreptul la Viena.

La invitația mitropolitului Ștefan (Stratimirović), a primit gradul monahal în

mănăstirea Rakovec și a fost numit notar al consistoriului arhidiecezan din
Karlovac.

La propunerea mitropolitului Ștefan (Stratimirović), pe 5 aprilie 1835,

împăratul vienez l-a numit pe arhimandritul Panteleimon din Rakovac drept
episcop al Dalmației. La acea vreme, s-a lucrat mult la unificarea sârbilor
ortodocși din Dalmația. Înzestratul și învățatul episcop Panteleimon a trebuit
să părăsească Dalmația la fel ca predecesorul său, episcopul Josif (Rajačić).
Sfântul Sinod al Episcopilor l-a ales pe Episcopul Panteleimon în 1836 ca
Episcop de Buda. A rămas în această funcție la Sentandrei până în 1839,
apoi a fost transferat la episcopul Timișoarei. În timpul răscoalei maghiare
din 1848, conform epistolelor pe care le-a trimis sârbilor și românilor,
episcopul Živković era pe linia politicii maghiare.

A murit la Viena la 10 martie 1851 și a fost înmormântat în templul

mănăstirii Rakovec.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC. Zivkovic este nume des

intalnit la aromani.
Georgije Hranislav

Georgije (sau Gavrilo Hranislav; Ruma, 8 noiembrie 1775 - Novi Sad, 22

iunie 1843) a fost episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe, de origine aroman.

Episcopul Georgije s-a născut cu numele de Gavrilo Hranislav la Ruma la 8

noiembrie 1775, din părinții Pavle și Alka. A studiat științe de bază cu
profesori locali în Ruma. În perioada 1787-1791 a urmat o școală slavo-
sârbă apoi liceul din Karlovac și Novi Sad, iar in cele din urma a fost student
la Academia din Veliki Varadin (Oradea), la filosofie. A următ si cursuri
postuniversitare de drept și filosofie la Pesta și Viena.

Din 1804, Gavrilo Hranislav ajunge profesor la școala primară din Karlovac,
până în 1812, când mitropolitul Ștefan (Stratimirović) l-a promovat la gradul
de diacon pe 6 octombrie a acelui an.

Gavrilo Hranislav a acceptat ordinul monahal pe 11 ianuarie 1816 în

mănăstirea Krušedol de către arhimandritul mănăstirii Dimitrije Krestić, care
i-a dat numele Georgije. A fost hirotonit preot pe 2 iunie 1818, iar la 21
noiembrie a fost numit protosingel de către mitropolitul Ștefan.

A fost ales de arhimandrit de Rakovac de către episcopul de Pakrac, Josif

Putnik, pe 28 noiembrie 1821. Până în 1827, a fost profesor de teologie la
Karlovac. În același timp, ajunge asistent al mitropolitului și membru al
multor comisii. În acest timp, a acordat o atenție specială mănăstirii
Rakovec, care a fost apoi complet renovată.

La 24 ianuarie 1829, arhimandritul Georgije a fost sfințit episcop de Pakrac,

de fostul episcop Josif Putnik. Apoi s-a mutat la Catedrala din Timișoara si a
rămas acolo timp de un deceniu.

În 1839, episcopul Georgije a fost transferat la Eparhia de Bačka pe 26 mai.

Odată cu moartea mitropolitului Ștefan Stanković, el a administrat
Mitropolia de Karlovac în perioada 31 iulie 1841 până la alegerea noului
mitropolit în 1842.

Episcopul Georgije a fost un om foarte educat din vremea sa și avea o

înclinație pentru literatură și colecție de cărți. În plus, a ajutat tinerii săraci și
educați.
A murit pe 22 iunie 1843 si a fost înmormântat în Catedrala din Novi Sad.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
ANICA SAVIĆ-REBAC

(1892‒1953)

S-a născut în Novi Sad într-o familia lui Milan Savić, la un moment dat
Mediul intelectual în care a trăit va contribui că Anica sa vorbeasca deja ca
fata limba garmana, franceza și engleză, da o copila de treisprezece ani
a publicat o traducere a operei lui Byron Manfred.

Ea și-a publicat primele opere literare în 1906.

Familia Savić s-a mutat la Viena în 1910, unde Anica s-a înscris la studii
clasice de filologie, pe care le-a încheiat la Belgrad după sfârșitul primului
război mondial.

S-a stabilit la Belgrad în 1921 după ce s-a căsătorit cu Hasan Rebac și și-a
obținut primul loc de muncă lucrând ca supliment, apoi ca profesor la un
liceu. Munca ei activistă a fost importantă pentru istoria feminismului
al Asociației Femeilor Educate, organizație fondată în 1927.

In 1932 si-a dat doctoratul la Facultatea de Filosofie la universitea din

Belgrad.

În anii premergători celui de-al doilea război mondial a publicat mai multe
studii și eseuri.

Anica Savić-Rebac este, de asemenea, importantă ca traducător.

La finalizarea razboiului a fost aleasă în 1946 și mai târziu ca profesor titular

la Facultatea de Filosofie a Universitati din Belgrad.

Dupa moartea sotului decide sa-și puna capăt vieții prin sinucidere.

A fost înmormântată în Noul Cimitir din Belgrad.

Postum i-au fost publicate mai multe lucrari.

Biografie: Gordana Stojaković i Svetlana Kresoja-ŽENSKA IMENA

NOVOG SADA
Teofan Živković

Teofan, de origine aroman (născut Božidar; Sremski Karlovci, 1825 - Plaški,

21 noiembrie 1890) a fost episcopul eparhiei Karlovacului Superior în
perioada 1874-1890.

Tatăl său, la fel ca si bunicul era doctor în oraș. După școala primară din
Karlovac, a urmat liceul în Sremski Karlovci și „filosofia” (clase
superioare) în Szeged. Și-a finalizat studiile de drept la Viena și mai târziu a
fact seminarul teologic din Karlovac.

După aceia, ajunge profesor la școala din Sombor până la răscoala maghiară
din 1848. Apoi a devenit profesor de teologie în Sremski Karlovci.

Božidar Živković a fost hirotonit călugăr în 1853 și a fost numit Teofan.

Imediat după ce s-a călugărit, a fost avansat la gradul de arhidiacon in 1858,
iar în 1861 preot si în 1866 arhimandrit.

Ca arhimandrit al mănăstirii bănățene din Bezdin, în care a trăit în perioada

1865-1872, in 1868, Teofan și-a tipărit cartea Biserica Națională Sârbă din
Timișoara.

În august 1874, a fost ales de sinod, episcop de Gornji Karlovc. El a fost

cunoscut ca un bun predicator și a vizitat întreaga sa eparhie, predicând
credința oamenilor. A fost persistent în lupta pentru apărarea drepturilor
poporului sârb și a școliilor. El a apărat poporul sârb din Croația de uniune
în care intenționa să fie târât perfid de episcopul catolic Strossmayer.

În 1881, Comitetul Bisericii la ales pe Teofan Živković drept patriarh al

Karlovacului. Cu toate acestea, curtea austro-ungară nu a dorit să confirme
alegerea sa ca patriarh.

El suferea de o boală pulmonară, așa că a murit în 1890 în Plaški. La cererea

sa, el a fost înmormântat în cimitirul din Plaški, unde se află mormântul său
și astăzi. Mormântul episcopului Teofan de la cimitirul local din Plaški a fost
profanat în martie 2013. O groapă de aproximativ 1,5 metri adâncime a fost
săpată pe mormântul său, iar autoritățile municipale nu au permis să se
stabilească dacă rămășițele au fost scoase din mormânt.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Vladimir Nikolić

Vladimir (1857 - 1922) a fost un arhitect sârb de origine aroman.

S-a născut în 1857 în Senta, a terminat școala elementară în orașul natal și

și-a continuat educația la Pancevo. Nikolic a fost educat și la Maribor, apoi
la Liceul Tehnic din München.

După o scurtă ședere la München, unde a petrecut semestrul de iarnă

1879/1880, a plecat la Viena, unde s-a înscris la Politehnica,pe care a
absolvit-o, dar nu și-a susținut disertația.

Vladimir Nikolić a fost un văr al patriarhului Georgi Branković.

În aprilie sau mai 1892, Vladimir Nikolić s-a mutat de la Belgrad la Sremski
Karlovc, împreună cu mama sa Katarina și sora sa Milana.

El a proiectat și a construit un număr mare de clădiri care marcau zona

Voivodinei actuale. Din ordinul patriarhului Georgi Brankovic, a proiectat și
a construit în Sremski Karlovci: Palatul Patriarhal, Palatul Episcopal din
Novi Sad, Clădirea Preparandija din Sombor, Teatrul Dundjerski din
Novi Sad, capela din Melenci (1895), Gimnaziul din Novi Sad (1899-
1901), Biserica Soborniceasca Sfantul Nicolae din Sremski Karlovac
(1907) si altele…

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Seminarul teologic din Sremski Karlovac

Seminarul „Sf. Arsenije Sremac” din Sremski Karlovci este una dintre cele
mai vechi și mai importante instituții de învățământ din Serbia.

A fost cea mai importantă instituție pentru educarea preoților de credință

ortodoxă din Ungaria în ultimii 150 de ani de existență.

A fost fondata de mitropolitul Stefan Stratimirović din Karlovac în 1794,

care va exista până în 1872, când scoala va fi închis. Seminarul de la
Karlovac se va redeschide în 1875.

La acea vreme, Ilarion Ruvarac era rector, iar Jovan Živković era unul
dintre profesorii respectați.

La începutul Primului Război Mondial din 1914, autoritățile maghiare au

desfintat școala facand presiune asupra sârbilor de peste Sava și Dunăre.
După război, seminarul, la fel ca tronul patriarhal, s-a mutat la Belgrad, unde
ulterior a devenit Facultatea de Teologie.

În 1964, seminarul din Sremski Karlovci a fost reînființat și a luat numele

Sfântului Arsenije Sremac.

Clădirea Seminarului Teologic, a fost ridicată sub auspiciile Patriarhului

Georgij Branković în 1902 iar autorul proiectului a fost arhitectul Vladimir
Nikolić, care la începutul secolului a proiectat cele mai magnifice clădiri din
Sremski Karlovci, fiind totodata si rudenie a sus numitului patriarh.
Đorđe Tabaković

Djordje Tabakovic, de origina aromana (Arad, 3 mai 1897 - Novi Sad, 1

septembrie 1971), este, fără îndoială, cel mai mare nume din arhitectura
modernă a orasului Novi Sad. El aparține constelației primilor arhitecți sârbi
care au acceptat stilul internațional modern în care își vor realiza expresia
arhitecturală individuală. Tabaković provine dintr-o familie de aromani din
Hertegovina: unchiul Aleksandar (1856-1880), pictor și arhitect; tatăl Milan
(1860-1946), un căutat arhitect arădean, autor al unor clădiri magnifice din
acel oraș și din toată Voivodina, și fratele Ivan (1898-1977), pictor și
profesor la Academia de Arte din Belgrad.

A terminat școala elementară și liceul si-a început studiile de arhitectură la

Budapesta dar din cauza izbucnirii războiului, și-a terminat studiile de
arhitectură la Departamentul de Arhitectură al Facultății Tehnice din Belgrad
pe 6 martie 1922. A urmat următorii doi ani la Belgrad ca stagiar
arhitectural. În perioada 1923-1924, Tabaković a locuit la Paris, în studioul
arhitecților Eduardo Andrea și Jacques Michel. În perioada 1925-1928,
Tabaković a lucrat pentru tatăl său la Arad, participând la dezvoltarea
proiectelor. Din 1928, familia s-a mutat la Novi Sad, unde Tabaković își va
petrece întreaga viață profesională. În doar zece ani de activități de
proiectare activă, Tabaković va proiecta și raporta peste cincizeci de clădiri
cu diverse scopuri, case și vile private, clădiri rezidențiale cu mai multe
etaje, instituții publice și culturale, fabrici și numeroase proiecte de
construcții mai mici. În același timp, Tabaković va construi în toată
Voivodina ca un adevărat arhitect regional.

În lucrările sale anterioare, Tabaković a proiectat și a construit folosind o

abordare tradițională a construcției bazată pe tradiția locală. Din 1930, el s-a
orientat spre arhitectura modernă.

În Novi Sad, Tabaković, printre altele, a proiectat și a construit: hotelul

Park și clădirea Crucii Roșii (1930), casa familiei Vermeš din strada
Futoška și Casa Tineretului Comerțului Novi Sad (1931), Palatul Klein și
Dr. Clădirea Jovanović din strada I. Ognjanović (1932), clădirea cotidianului
„Jugoslovenski dnevnik” din strada J. Đorđevića și clădirea societății „Kora
hleba” din strada S. Marinković (1933), marele Tanurdžić Palace (1934),
casa pitorească a lui Deđanski din strada Radnička (1934), Sokolski dom,
astăzi Teatrul Tineretului (1935), Adăpost pentru copii din strada Pionirska
(1936), clădirea rezidențială a Commercial Craft Bank, Casa Muncitorilor
(1938), Hotelul Rex ca extindere a Palatului Tanurdžić (1939), Casa
Ucenicilor (1940) și multe altele. Conform proiectelor lui Tabaković, Casa
pentru copii (1935) și Bursa de muncă (1939) au fost construite în Zrenjanin,
Bursa de muncă (1935) în Subotica, Casa Studenților din Kikinda și altele.
El a proiectat mai multe bierici mai mici pentru Biserica Ortodoxă Sârbă din
Stajićevo, Horgoš, Rusko Selo, Vojvoda Stepa și Banatski Aleksandrovac și
Biblioteca Patriarhală din Sremski Karlovci (1938). A realizat mai multe
proiecte de renovare și restaurare pentru Biserica Romano-Catolică.

În timpul războiului, a încetat să mai proiecteze. După război, Tabaković nu

a mai fost implicat activ în proiectare și construcții. A susținut prelegeri
profesionale și populare, a fost mult timp profesor la o școală de artă, s-a
ocupat de fotografie, design, jurnalism, traducere și, ocazional, amenajări
interioare.

Educat cu cele mai bune tradiții ale culturii și arhitecturii europene,

Tabaković a lăsat urme de neșters, mai ales în construcția orasului Novi Sad.
A murit pe 1 septembrie 1971 la Novi Sad, iar urna cu cenușa sa a fost
plasată în rozariul de la Noul Cimitir din Belgrad.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje – se aminteste Aleksandra
Tabakovici din Szentes, Ungaria.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC – Aminteste de o femeie pe

nume Tabakovici din Sânnicolau Mare
Scoala Mare

A fost cea mai înaltă instituție de învățământ din Serbia între 1863 și 1905.
Cursurile au avut loc în clădirea Căpitanului-Misa. Școala a devenit
Universitatea din Belgrad în 1905, când au fost deschise Facultatea de
Medicină, Teologie și Facultatea de Agricultură.

A fost fondată prin lege la 24 septembrie 1863, ca succesor al liceului, fosta

școală superioară din Principatul Serbiei, care se afla în Reședința (Conacul)
Prințesei Ljubica.

Când a fost fondată, căpitanul Miša Anastasijević, a facut cadou cladirea

„patriei sale”. Donatii importante a facut, de asemenea, Luka Ćelović
Trebinjac, Đoka Vlajković, regina Natalija Obrenović și alții.

Școala a fost definită în lege ca o instituție științifică pentru învățământul

superior și profesional. Autoritatea supremă era ministrul educației, iar
Marea Școală era administrată direct de rector și de Consiliul academic.
Rectorul a fost numit de conducător, iar primul rector a fost Konstantin
Branković (1814-1865).

După înființarea sa, Marea Școală a avut trei departamente, adică facultăți:
Facultatea de Filosofie, de Inginerie și de Drept. Facultatea de Filosofie a
fost împărțită în două departamente: Istorie-Filologie și Natural-Matematic.

Cei mai proeminenți profesori au fost educați la universități străine de vârf și

apoi, cu departamentele Marii Școli, au menținut o cooperare intensă cu
foștii lor profesori și colegi din străinătate.

Marea Școală a progresat de-a lungul a patru decenii și in 1905 devine

Univerzitate. Prin lege sa garantat autonomia universității, proclamând că
„profesorii sunt liberi să-și prezinte știința”.
Familia Klidis

Familia Klidis este de origine aromana, rădăcinile acestei familii se află în

Kozani, (Grecia de azi), de unde membrii săi s-au mutat la Belgrad.

Conform datelor din 1845, „magazinul fraților Klidisi "a fost situat la
Belgrad, mai exact" în bazar ", vizavi de casa lui Haim Davich.

Đorđe Klidis a fost înregistrat ca profesor la Belgrad in 1847. Era probabil

profesor la o școală greacă.

Hadzi Nikola Klidis a fost membru al selectionarii vechilor reglementări,

potrivit datelor de la anul 1836.

Magnatul Manojlo D. Klidis deținea o fabrica de pantofi. A fost membru al

Consiliului de administrație al Băncii Naționale al Regatul Serbiei, după
cum reiese din documentele de la 1 mai 1916. În 1923, Manojlo era
președintele Consiliului de administrație al băncii Nikola Bošković AD. El a
fost, de asemenea, membru al consiliului societății Sf. Sava și membru al
organizației de caritate Societatea geografică. A fost si actionar al primei
fabrici de telefonie – Teleoptik din Serbia.

Dimitrije Klidis s-a născut la Belgrad pe 14. decembrie 1881. A studiat la

Colegiul Tehnic la școală din Berlin, în perioada 1901-1908.

Membrii familiei locuiau la Zemun.

În 1800, este amintit un profesorul de limba greacă, pe nume George Clydes,

era probabil rudenie al familiei Klidis din Belgrad.

Biografie: ALEKSANDAR BAČKO FAMILIES OF BANKERS,

MONEY CHANGERS AND “SARAFS” IN BELGRADE (19TH AND EARLY
20TH CENTURY)
Samuilo Maširević

(Sombor, 16 ianuarie 1804 - Sremski Karlovci, 20 ianuarie 1870) a fost

arhiepiscopul Karlovacului și patriarh sârb, de origine aromana din 1864
până în 1870.

S-a născut în Bilic, o suburbia a orasului Sombor, pe 16 ianuarie 1804.

Numele său de mirean era Sava Mashirevic. A terminat liceul, științele
juridice și teologice și s-a călugărit pe 4 iulie 1826 în mănăstirea Krušedol
de către arhimandritul Dimitrije Krestić. A fost arhidiacon, preot și profesor
la școala teologică din Vršac. Apoi a fost arhimandrit al mănăstirilor Sf.
Gheorghe și Bezdin. Când a fost avansat arhimandrit în 1836, colegul și
prietenul său Jovan Sterija Popović a tipărit o oda lui Samuil Mashirević la
Buda.

A fost ales arhimandrit al mănăstirii Bezdin pe 30 octombrie 1852 și sfințit

pe 8 mai 1853, ca episcop al Timișoarei. Unsprezece ani mai târziu, pe 25
iulie 1864, a fost ales mitropolit al Karlovacului și patriarh al Serbiei.

Pe vremea sa, românii ortodocși din Ardeal și Banat s-au desprins din
mitropolia de Karlovac, la care s-au alăturat cu o sută de ani mai devreme
din cauza Uniatilor catolici – pentru a evita catolicizarea populatiei de rit
ortodox, atat in Ardeal si Banat cat si in sudul Ungariei (Voievodina).

Sub conducerea lui Mashirević, a avut loc o Adunare a Bisericii Populare

Sârbe, la Sremski Karlovci în 1864-65, care a adus o noua structură a
mitropoliei de Karlovac. Această organizație a fost confirmată în 1868 de
împăratul Franz Joseph, cunoscut sub numele de Rescriptia Imperială.
Conform acestui rescript, mitropolia de Karlovac a fost guvernată până în
1930.

Ca patriarh, Mashirevic era un om cu mâini puternice și era foarte angajat în

soluționarea situației în organizarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, mai ales în
funcție de poziția clerului și a ierarhiei bisericești. A scris mai multe discuții
despre problemele Bisericii Ortodoxe.

La Adunarea Bisericii Naționale de la Karlovac, desfășurată în 1869,

Mashirevic a intrat în conflict cu Aleksandar Sandic (aroman), deputat din
partidul lui Miletic, cu privire la problema alegerii președintelui Adunării.
De fapt, a fost doar prima manifestare publică a diferențelor dintre
Mashirevic și Miletic, care au inceput sa apara înainte. Datorită marelui
conflict cu oamenii din Miletićevo, această adunare a fost dizolvată, fără a
rezolva multe probleme importante, în special în domeniul educației.
Patriarhul Mashirevic a crezut, de asemenea, că viața lui este în pericol, așa
că a întocmit un testament în cazul în care ar fi fost ucis de oameni.

Samuilo Mashirevic a murit pe 20 ianuarie 1870 în Sremski Karlovci și a

fost înmormântat în Catedrală.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Jovan Gavrilović

(Vukovar, 3 noiembrie 1796 - Belgrad, 29 iulie 1877) a fost istoric și om

politic, de origine aromana.

S-a născut în 1796 la Vukovar, Slavonia, într-o familie bogată de

comercianți. A fost educat în mai multe orase - în Vukovar, Sopron, Pecs,
Karlovac, Szeged și Székesfehérvár. A studiat „științele juridice și de stat” și
a fost instruit pentru slujbe cu care se va ocupa în Serbia.

Când s-a mutat în Serbia (1831), a îndeplinit diferite funcții de stat înalte:
secretar al Marii Curți, director al biroului prințului, ministru al finanțelor,
membru al Consiliului de stat, manager al unei școli comerciale, președinte
al Academiei sârbe.

A studiat istoria sârbă, a colectat surse despre prima răscoală sârbă. A fost
un prieten apropiat al lui Vuk Stefanović Karadžić și a pledat pentru
schimbările sale în limba literară. El a adus o mare contribuție la dezvoltarea
educației în Serbia și la organizarea modernă a statului sârb.

A murit la Belgrad la 27 iulie 1877 si a fost înmormântat în vechiul cimitir

din Belgrad.

Gavrilovic a fost un mare binefăcător al „Asociației profesorilor” din

Regatul Serbiei. În iulie 1893, acea asociație i-a ridicat un modest monument
într-un loc frumos de pe Kalemegdan din Belgrad, un bust pe un piedestal de
piatră realizat de sculptorul Petar Ubavkić. Regretatul Gavrilović și-a lăsat
întreaga proprietate în valoare de 350.000 de dinari sau 175.000 de lire
sterline. pentru Fondul umanitar. Din acest fond, profesorii vor primi o
pensie, iar orfanii și văduvele vor primi sprijin.

A fost principalul membru al Academiei Ilirice din Zagreb a vorbit latină,

germană, rusă, franceză și italiană.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si Pomenik znamenitih ljudi

u srpskom narodu
Biserici ctitorii aromanesti din Varset si Palatal Episcopal

Biserica Soborniceasca Sfantul Nicolae din Varset

Este principala și cea mai mare biserică ortodoxă din Varset, situată lângă
sediul curții episcopale a eparhiei bănățene a Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Biserica Catedrala din Vršac este biserica centrală a eparhiei.

Catedrala din Varset a fost construită în perioada 1728-1785, pe vremea

episcopului Nikola Dimitrijević. Iconostasul a fost pictat de Pavel
Đurković, iar Aksentije Marković (tatal sau Marko Gavrilović a fost
probabil o rudenie pictorul Stefan Gavrilović) a făcut lucrările de sculptură
în lemn. Picturile murale și bolta au fost pictate de Simeon Jakšić și Mihajlo
Popović. Nikola Nešković este creatorul icoanelor de sărut.

Unul dintre cei mai apreciați pictori din această zonă, Paja Jovanović, a
donat templului două picturi extrem de valoroase, din punct de vedere
artistic și estetic, „Sfântul Nicolae salvează condamnații” și „Sfânta
Angelina”.

În Varset, grecii (aromanii) s-au adunat în jurul biserici Sfantul Nicolae… Ei

au donat carti liturgice…Diamondis Vasiljka a donat un clopot bisericii
Si un baptisteriu din marmură…1816,…grecul Jovan Zajim a donat 500 de
ducați imperiali pentru acoperisul din cupru…A fost ridicată și crucea din
Piatra….

In cripta biserici au fost inmormantati urmatori arhierei toti de origine

macedo-romana:

Josif Jovanović Šakabenta (1805),

Petar Jovanović Vidak (1818),

Emilijan Kengelac (1885), – Pavel Kengelac, nascut la Kikinda (Banatul

sarbesc de azi), adevaratul sau nume fiind “Paolo de Kingelaitsch”, a carui
parinti au migrat din zona militara de granita, Mures…

Nektarije Dimitrijević (1895),

Georgije Letić (1933), hirotonit călugăr pe 4 aprilie 1895 în mănăstirea

Beocin (Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC)

Vikentije Vujić (1939) calugarit in manastirea Sisatovac la anul 1903

(Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC) si

Visarion Kostić (1979), mama sa a avut numele de Paulina

Biserica Inaltari Maici Domnului

Hadži-Alekse Nikolić, arman de origine, a ridicat biserica mica din Varset,

intre anii 1761 si 1766 pe timpul episcopului Jovan Đorđević (pe vremea
lui a fost ridicat Palatul Episcopal din Varset). Se mai numeste si ”biserica
lui Aleksa”. La inceput constructia nu avea turn, asa ca acesta a fost
construit ulterior, intre anii 1786 si 1814, fiind prevazut cu un acoperis din
metal in stil baroc. Pe parcursul anilor, biserica a fost reconstruita in mai
multe etape. In interior intalnim un iconostas cioplit bogat, care in anul
1809, a fost pictat de catre Arsa Teodorović, cu ajutorul lui Aksentije
Popović si Josif Rajkov.
Aromanii din Varset mergeau si la biserica mare Sfantul Nicolae, la care
faceau donatii de icoane si bani. Dijamandi Vasiljka a oferit sume
considerabile pentru poleirea cu aur a clopotului, precum si pentru ridicarea
unei cruci din marmora. In 1816 Jovan Zajim ofera biserici o suma de 500
de ducati imparatesti pentru a se acoperi biserica cu un acoperis din arama.
Tot pe banii acestui donator este ridicata si o cruce din centrul orasului.
Pana in zilele noastre, inca mai sunt pastrate in biserica lui Aleksa carti in
limba greaca. In acele timpuri pentru aromani si greci (care erau mult mai
putini la numar), liturghia se tinea in limba greaca.
Sluzba in limba greaca in sec. XIX, se mai tinea in Zemun, unde era o
comunitate mare de aromanii, la Novi Sad, Subotica, Ruma, Kanjiza,
Smederevo.
Nu este cunoscut cum sa tinut sluzba pe la sate. La Crepaja, se stie doar ca
inca din anul 1870 sa cantat Hristos a Inviat in limba greaca.
Influenta fanariota sa pastrat probabil pana pe la jumatea sec XIX, luand in
considerare ca atat in principatele romane, cat si prin partile Serbiei, a fost
inregistrat un numar considerabil de preoti de origine greaca sau aromana.

Se spune ca atunci cand a inceput al Doilea Razboi Mondial, sculptura

Maicii Domnului a inceput sa lacrimeze de durere si tocmai de aceea mii de
credinciosi, din toate colturile lumii, vin in fiecare an sa viziteze Biserica
Maicii Domnului.
Hramul Toti Sfintii din Varset

Hramul din cimitirul din Varset a inceput sa fie construit in 1836 si sfintit in
anul urmator.

Ctitorul acestei mici dar frumoase bisericute a fost familia de comercianti

aromani Gavrilović din Varset. Arsenie Gavrilovici, o persoana publica din
oras si prieten cu Jovan Sterija Popovici, a ridicat bisericuta din cimitir in
memoria fiului si a nepotului sau care au decedat.

Arsenie s-a nascut in 1779 in Varset, iar tatal sau Gavrilo Stojanović a fost
un bogat si cunoscut producator de cazane si tinichigiu. Arsenie a preluat
numele de familie de la tatal sau, precum era obiceiul pe la acele vremuri.
Arsenie s-a ocupat cu croitoria avand mai multi angajati, fiind primii din
oras care practicau aceasta meserie.

Biserica din cimitir a fost zidita in stil baroc classic cu o nava si clopotnita si
pictata la mijlocul sec. 19 de un autor necunoscut. Iconostasul s-a realizat tot
in stil baroc si cu aprobarea episcopului Gavrilo Zmejanović, de catre
cativa emigrant rusi. Episcopul Gavrilo Zmejanovici a contribuit
deasemenea si la renovarea palatului Episcopal din Varset.

Renovarea hramului s-a facut in 1964.

Numele de familie Stojanovici se intalneste foarte des la macedoromani,
precum in familia Hadjija, in fratia vlahilor Malesevici, Kosta
Stojanovici, la diversi sarafi din Cnezatul Serbiei, precum Konstantin
Stojanovici cneazul si luptatorul Zivan Stojanovici si altii.
Palatul episcopal din Varset

Palatul este sediul episcopal construit in stil baroc in centrul oraselului

Varset, in apropiere de biserica soborniceasca.

Palatul este cea mai faimoasa constructie si cea mai veche din oras si sediu
episcopal din Serbia, de o insemnatate foarte mare.

Edificiul a fost construit intre anii 1750 si 1757, pe vremea episcopului

Jovan Georgijević (elev al patriarhului Arsenije IV Sakabenta), pentru
necesitatile arhiereice din oras, dupa ce eparhia s-a transferat de la
Caransebes, la Varset.

La parter se gaseste o capela inchinata Sfintilor arhangheli Mihail si

Gabriel, cu un iconostas pictat intre anii 1761 si 1765.

Renovarea palatului s-a realizat la initiativa episcopului Gavrilo Zmejanović

la anul 1904.

In palat sant pastrate numeroase icoane, portrete ale celor mai de seama
prelati si o biblioteca. Icoanele apartin iconarilor din sec. 18, precum: Petru
Zugravul, Prvul, Šerban Popović, Nedeljko Popović Serban, Jovan
Četirević Grbovan, Teodor Ilić Češljar, care a lucrat impreuna cu Iacob
Orfelin, Dimitrije Popović si alti maestri necunoscuti.

Valoarea excepțională a palatului este capela, închinată Sfinților Arhangheli

Mihail și Gavriil, din secolul al XVIII-lea, cu o extraordinară catapeteasmă
in stil barocă. Iconostasul a fost pictat de catre pictorul Nikola Nešković, din
Varset, deltfel bunicul lui Jovan Sterija Popović.

În capelă se află o icoană miraculoasă a Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu, numită Vinčanska sau Bezdinska, după numele mănăstirilor în
care s-a aflat icoana. Icoana din sec. 18 provine de la una dintre mănăstirile
din Kiev. Se gaseste în Palatul Episcopal din 1931.
Marković – Šapčanin

Tihomir (Tića) Marković s-a născut la Belgrad în 1850, a terminat dreptul la

Belgrad și Munchen și, după ce s-a întors de la studii, a început să lucreze
magazinul tatălui său. După moartea tatălui său, în 1879, a preluat
Magazinul, după 17 ani petrecuți acolo.

A trecut examenul de barou și a început să practice avocatura. Apoi a

predat afacerea din magazin către trei dintre asistenții săi.

În 1884, a fost ales membru al Consiliului de supraveghere al Băncii

Naționale. Anul următor, în 1885, a devenit membru al consiliului de
administrație al aceleiași bănci. A ramas in aceasta funstie până în 1901, iar
în 1902 a devenit guvernatorul Băncii Naționale. A rămas în funcția de
guvernator până în 1911, când a fost înlocuit. În 1912, Markovic a devenit
din nou membru al consiliului și a rămas în această funcție până în 1920.

Este, de asemenea, amintit ca fiind fondatorul Societății Sfântului Sava și

trezorierul său pe termen lung.

A murit în 1921.

Soția lui Tihomir era fiica negustorului George Biba, adică sora negustorilor
Dimitrije și Aleksa Biba.
Tihomir a locuit cu soția sa pe strada Zmaja Noćaja. Au avut doi fii, pe
Jovan și Milutin, precum și fiicele Jelica (căsătorită cu Jezdimir Đokić, ofițer
juridic al Băncii Ipotecare de Stat) și Milena (soția judecătorului și
avocatului Vladimir Lacković). Fiul lui Tihomir, Jovan, a absolvit Facultatea
de Drept din Paris. În calitate de diplomat oficial a ocupat o functie în
ambasada sârbă la Paris în 1900. Ulterior s-a transferat la Ministerul
Afacerilor Externe, unde a rămas până în 1918. Guvernul francez i-a acordat
Ordinul Legiunii de Onoare, pentru „marile servicii aduse cauzei aliate”. În
perioada ulterioară, printre alte funcții, a fost membru al Consiliului de
administrație al Băncii Naționale și director al Biroului de credit din
Belgrad. Soția lui era Milica-Seka, fiica generalului Jovan Belimarkovic.

Milutin Markovic, fiul lui Tihomir, fratele lui Jovan, era consul general.
Soția lui Milutin era fiica lui Andrija Kumanudi.
Biografie: ALEKSANDAR BAČKO FAMILIES OF BANKERS, MONEY
CHANGERS AND “SARAFS” IN BELGRADE (19TH AND EARLY 20TH
CENTURY)
Restaurantul Regina Greciei - Grcka Kraljica

Clădirea de pe strada Knez-Mihailova nr. 51, restaurantul „Regina greacă”, a

fost cunoscută mai întâi ca „Hanul despotului”.

Rămâne necunoscut cine a proiectat clădirea hotelului „Regina greacă”, cum

și când a primit acest nume.

„Regina greacă” a fost construită ca un han în 1835, ceea ce este cunoscut

indirect din lista tavernelor care datează din 1860. Se spune că a apartinut lui
Jovan Kumanudi, un bancher si a fost închiriată de Janko Lazarević, că a
fost alcatuita din material mixt, că pe lângă tavernă, are opt camere, două
bucătării și un subsol și că numele era „Hanul Despotului”.

Hanul a fost vândut înainte de 1860, deoarece Jovan Kumanudi apare ca

proprietar pe lista menționată de taverne din același an. Hanul a schimbat
mai mulți chiriași și, pe lângă Janko Lazarević, mai sunt cunoscuți încă doi -
Aleksa Dimitrijević din 1896 și Dragutin Daničić din 1922.

În 1908 erau 11 camere la hotelul „Regina greacă”.

Tatal lui Jovan Kumanudi era brutar și avea in posesie o brutărie la Belgrad.
Pâinea era extrem de bună, iar brutăria funcționa zi și noapte. Datorită
capitalului astfel dobândit, tatăl lui Jovan Kumanudi a construit o casă cu
etaj, lângă hotelul „Nacional”. Această casă a fost vândută ulterior lui
Marko Stojanović (zaraf), avocat și vice-guvernator al Băncii Naționale.
Părintele Kumanudi avea mai mulți fii, dintre care patru conduceau cu
succes un magazin colonial în bazarul principal. Jovan a fost promovat în
funcția de „bancher guvernamental” desfășurând „afaceri bancare obișnuit
cu lumea afacerilor și plăți pentru contul statului în străinătate”. El a investit
o mare parte din veniturile sale mari în imobiliare.

La colțul străzilor Knez-Mihailova și Kralja Petra, Jovan Kumanudi a

demolat clădirea turcească cu un etaj în care avea un magazin și locuia, așa
că în 1870 a construit o nouă clădire cu un etaj cu aspect european. La
parterul acestei case erau magazine precum cele din Dubrovnik, cu obloane
și uși de fier. Etajul era împărțit în camere mari. Banca Națională a avut
birourile în casa lui Kumanudi de la înființarea sa în 1884, până la
finalizarea clădirii. Jovan Kumanudi a cumpărat, de asemenea, o casă lângă
aceasta, cu un etaj către strada Kralj Peter, precum și o casă la colțul dintre
Pop-Lukina și Crnotravska. Kumanudi avea și o casă în fosta stradă
Gospodska, unde soția sa Hrisanta locuia împreună cu fiica sa Mileva după
moartea sa. A mai avut o fiică pe nume Katarina și doi fii - Dimitrije și
Andra. Fiul Dimitrije a moștenit casa din Knez-Mihailova. Atât Andra, cât și
Dimitrije au trăit extravagant. Astfel, casa din Knez-Mihailova a fost în cele
din urmă vândută lui Nikola D. Kiki. Fiica Katarina a moștenit casa din
Crnotravska, iar Mileva era moștenitoarea „Reginei Grecești”.
Sfantul Gavrilo Lesnovski

A fost un ascet creștin, de origine aroman din secolul al X-lea din Balcani.

Gavrilo Lesnovski s-a născut în Osičko Polje (Osiči) lângă Kriva Palanka
în secolul al X-lea. Fiind singurul copil al părinților bogați, a primit toată
atenția și i s-a oferit cea mai bună educație. Când a crescut, s-a căsătorit cu o
fată din familia regală care a murit la scurt timp.

Era prieten cu Prohor Pčinjski și al lui Jovan Rilski. S-a luptat în secolul al
X-lea lângă Kratovo pe muntele Lesnovska, unde a construit o manastirea
Lesnovo inchinata Sfântului Arhanghel Mihail și a fost stareț al acesteia.
Actuala manastire a fost pe acel loc ridicata de Jovan Oliver (avea dupa
tatal sau porecla Grecul), boier al cezarului Dusan.

Sfantul Gavril a fost un făcător de minuni atât în timpul vieții sale, cât și
după moartea sa.

Există trei biografii ale venerabilului Gabriel. Prima Viață a fost scrisă în
1330 de călugărul Stanislav în mănăstirea Lesnovo. Este probabil o
transcriere prescurtată a unei vieți anterioare. Celelalte două biografii
datează din secolele XV și XVI și oferă mai multe detalii despre Gabriel.
Aceștia afirmă că Patriarhul de la Trnovo și țarul bulgar Jovan Sisman –
(1371-1391) - nepotul de frate al imparatesei Elena Stratimirovic
Nemanjic, sotia Cezarului Dusan - au transferat moaștele Venerabilului
Gavril Lesnovski la Biserica celor Doisprezece Apostoli, lângă manastirea
Rila, unde se află și astăzi.

Sfântul Gabriel a încetat din viață la sfârșitul secolului al X-lea.

Biserica Ortodoxă Sârbă il sărbătorește pe 15 ianuarie conform calendarului

iulian, iar pe 28 ianuarie după calendarul gregorian. Personajul său este
păstrat pe frescele din mănăstirile Lesnovo, Patriarhia din Ipek, Gracanica,
Orahovica și Zurca lângă Bitola.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Aleksandar Saša Adamović

(Novi Sad, 12 septembrie 1877 - 3 iunie, Belgrad, 1938) a fost viticultor,

industrial și negustor, de origine aromana.

A fost fiul celebrului viticultor din Novi Sad, Sandor Adamović. Educatia o
face mai întâi în orașul său natal, a terminat școala de comerț la Debrecen și
Academia Superioară de Comerț din Klostenojburg, lângă Viena. A studiat
la Montpellier, unde a cunoscut modul local de producere a vinului.

A continuat munca tatălui său privind îmbunătățirea viticulturii în creșa de

lângă Novi Sad și în podgoriile din Sremska Kamenica și Rakovec.

La Novi Sad, la începutul străzii Petra Drapšina a fondat fabrica de șampanie

Fruškogorac. După moartea sa, fabrica și proprietatea au continuat să fie
conduse de soția sa Hilda, până la naționalizare, după cel de-al doilea război
mondial.

El a locuit pe strada Košut Lajoša nr. 8, astăzi strada Kralja Aleksandra nr.
4. În 1911, a construit vila Elita, mai bine cunoscută oamenilor din Novi Sad
sub numele de Palatul Adamović, care avea un scop comercial și
rezidențial.

A murit în 1938, din cauza unui atac biliar.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE. Drugo, dopunjeno izdanje
Lazar Arsenijević Batalaka

(Bukovik, Kragujevac, 1793 - Belgrad, 15 ianuarie 1869) a fost un

participant sârb, de origine aromana, la prima răscoală sârbă și mai târziu
consilier de stat (din 1842), reprezentant diplomatic al sârbilor la
Constantinopol (din 1846 până în 1847), ministru al justiției și ministru de
Educație și istoric.

Și-a primit educația în timpul primei răscoale sârbe la noile înființate mari
școli fondate de Ivan Jugović (Jovan Savić).

După căderea răscoalei sârbe din 1813, a fugit mai întâi în Austria, unde a
rămas pentru scurt timp la Novi Sad și apoi a plecat în Rusia Imperială, unde
a petrecut mai bine de zece ani în Hotin și Chișinău. S-a aflat în exil
înpreuna cu lideri insurgenți proeminenți (Karadjordje, Luka Lazarević,
Vule Ilić, Janićije Đurić, Sava Filipović și alții) și s-a întreținut învățând
carte copiii refugiaților sârbi mai înstăriți.

In 1827 s-a întors în Serbia și a intrat în serviciul public. A slujit mai întâi în
diferite jurisdicții, în Požarevac, Kladovo, Kragujevac (unde Dimitrije
Davidović l-a poreclit „Batalaka”), Belgrad și Smederevo.

După răsturnarea dinastică din Serbia în 1842, a făcut progrese rapide în

serviciul public. A devenit consilier de stat în 1842, apoi trimis șef
ministerial la Constantinopol (1846-1847), ministru al educației și justiției
(1848) și din nou ministru al educației (1852-1854). Revoltele dinastice
repetate din Serbia (1858) de această dată cu un impact negativ asupra
carierei sale politice. Ulterior, s-a dedicat scrierii de memorii (1858-1864) și
parțial cooperării cu Ilija Garašanin în politica națională.

Cartea sa „Istoria răscoalei sârbe” (Istorija srpskog ustanka), prin conținutul

și abundența documentației, este una dintre cele mai complete lucrări de
primă mână ale revoluției care a durat din 1803 până în 1813.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Antonije Bogićević

(Sabac, 7 martie 1836 - Belgrad, 29 septembrie 1916) a fost general sârb, de

origine aromana, ministru al armatei.

Bunicul său Anta Bogicevic era faimosul voievod de Jadar în timpul primei
răscoale sârbe. Tatăl său Miloš Bogićević a fost unul dintre principalii lideri
ai rebeliunii “Katunska buna” din 1844. Mătușa lui era Antonije,
Tomanija Obrenović, soția lui Jevrem Obrenović, așa că Antonije a fost
rudă cu membri dinastiei Obrenovici.

Antonije Bogićević a terminat școala primară în și a urmat liceul în Šabac și

Belgrad. Între 1857 și 1858 a fost în Regimentul de artilerie de gardă. A
urmat școala militară din din Berlin in 1858, apoi școala de artilerie și
inginerie din 1858 până în 1861.

După întoarcerea din Prusia, a fost numit comandant al Bateriei Poporului

din Belgrad în 1861. A fost avansat la locotenent în 1862 si numit
comandant al bateriei armatei permanente în 1863. A fost consilierul
prințului Mihail din iunie 1863 până în octombrie 1865. Iar în 1866 a fost
comandant interimar al brigăzii de artilerie.

In 1872 devine comandant al brigăzii de artilerie a armatei permanente în

1873. A fost numit inspector de artilerie și asistent de onoare al prințului
onorific în martie 1876.

A fost numit șef de artilerie al Comandamentului Suprem în noiembrie 1885.

si avansat la gradul de general în martie 1887.

S-a casatorit cu fiica lui Hadzi-Toma si ajunge ministru al apărării în

guvernul lui Jovan Ristic în perioada 17 iulie - 31 decembrie 1887.

Bogicevic a devenit ministru al apărării în guvernul lui Jovan Avakumovic

(vezi art. anterior) din 21 august 1892 până la lovitura de stat a regelui din
13 aprilie 1893.

S-a retras la o lună după lovitura de stat din mai 1893.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Zotos Tzigaras sau Zottu Tzigara

A fost un om politic și militar grec, de oatgne aromana, din secolul al XVI-

lea (;; - 1599, Veneția).

S-a născut în Ioannina din părinți nobili ai familiei Tzigarades și Apsarades.

A avut patru frați: Apostolos, Gerasimos, Kyriakos și (fratele vitreg)
Panagiotis.

Tatăl său se numea George, iar mama sa, Pagona, aparținea familiei
nobiliare Apsarades, care s-a stabilit în Venetia pe la mijlocului secolului al
XIV-lea. Din aceeași familie se trageau si verisorii, călugării Nektarios și
Theofanis Apsaras, ctitorii mănăstirii Prodromos de pe Insula Ioannina.

A vorbit limba turcă și greacă si a devenit spatar, vistier si ginere al

domnitoruli Moldovei Petru Schiopul, întrucât s-a căsătorit cu fiica sa,
Domna Maria, cu care a avut patru fiice: Pagona, Zafeira, Roxane și
Isabella. Pagona s-a căsătorit cu binefăcătorul Thomas Flagginis.

Impreuna cu sotia sa Maria au fost ctitorii manastiri Hlincea din Iasi.

Era un om suplu, plin de resurse și înțelept.

A murit în 1599 la Veneția și a fost îngropat în biserica Sfantul Gheorghe a

Grecilor. O piatră funerară este păstrată în curtea bisericii din spatele
Sfântului Altar.

Vezi si art. precedent

Biserica Sfantul Gheorghe din Storojineț

Cea mai veche biserică din micul oraș bucovinian Storojineț este biserica
ortodoxă Sfantul Gheorghe. Orașul a păstrat clădiri istorice in general
romanii sunt proprietaii care locuiesc compact în zonă.

Biserica a fost prima mare clădire sacră din oraș, constructia ce dateaza din
1829, a fost intemeiata de Kateryna Garste, soția bogatului localnic Mykola
Flondor, de origine aromana (vezi art. Familia Flondor).

Biserica a fost construită în stil clasic, dar cu trăsături semnificative

intercalate ale arhitecturii bucovinene a bisericilor ortodoxe. Templul a fost
reconstruit și restaurat de mai multe ori, dar în general formele sale istorice
au fost păstrate.

Biserica Sf. Gheorghe este situată în centrul orașului pe strada Șevcenko, nr.
32.

La Storojinet se poate ajunge cu ușurință deoarece este situat la doar 25 de

km departare de Cernăuți.
Principesa Ana Bornemița

(pe la 1630 - Dumbraveni, 1688. 5 august), sotia printului de Transilvania

Mihai I Apafi.

Tatăl său a fost căpitanul Paul Bornemisza, iar mama sa Anna Kendeffy,
nobili de origine romana din Ardeal.

Și-a petrecut anii copilăriei la Arad si Muncaci azi in Ukraina.

In 1653 se casatoreste cu Mihai I Apafi. Când soțul ei a fost capturat de

tatari în 1657, Anna a strâns o răscumpărare de 12.000 de taleri în trei ani,
eliberându-și astfel soțul din captivitate.

In 1661, soțul ei a fost ales de prinț si se spune ca Anna a avut o mare si

puternica influență asupra deciziilor soțului ei.

Impreuna au avut 14 copii, dar un singur baiat pe nume Mihai (1676) a ajuns
la maturitate.

Anna avea încredere neclintită în cancelarul Mihály Teleki, cu care se pare

ca au fost si inruditi, astfel ca printul Mihai la instiintat la fiecare mic
evaniment.

Anna de asemenea, a petrecut mult timp organizând curtea domnească și

supravegherea agriculturii, dovadă fiind registrele sale și celebra sa carte de
bucate din 1680. Din 1667 a ținut un jurnal economic în care, până la
sfârșitul vieții sale, a raportat în cele mai mici detalii toate veniturile și
cheltuielile curții domnești.

Conform notelor sotului ei, Anna era impotriva catolicismului astfel ca a

acuzat-o pe văduva lui György Rákóczi (de origine roman sau aroman),
Zsófia Báthory, care s-a întors la biserica Romano-Catolică imediat după
moartea soțului ei în 1660.

Anna a fost înmormântată în biserica reformanta din Cluj.

Unii istorici sustin ca printesa Anna ar fi exploatat aur din Tara Motilor:

<<A exploatat aur în Câmpeni și în Fericetul lui Horea

Comuna Horea, numită anterior Arada, este situată la vest de Câmpeni și
face parte din Țara Moților. Deși istoricii susțin că pe vremea austriecilor
nu s-a exploatat aur în Țara Moților, totuși, eu am găsit în Comuna Horea
un șanț lung de 15 km, pe care au fost amplasate șteampuri pentru
spargerea pietrei în vederea extragerii aurului. Exploatările aurifere de aici
au fost oprite prin 1750, deci pe vremea austriecilor. Mulțimea și mărimea
movilelor de steril din avalul șanțurilor, specifice exploatărilor aurifere,
susțin ipoteza spălării aurului în cantități fabuloase. Nimeni nu a sesizat
aspectul și dimensiunea exploatării aurifere din Comuna Horea, deși Șanțul
Urieșilor (sau Iazul Urieșilor) se află sub Fericetul lui Horea. Șanțul
Urieșilor a cules toate pâraiele de versant.
În Șanțul Urieșilor a ajuns și apa Pârâului Bornemița, care izvorăște din
Fericet. Bornemița a fost o familie nobiliară de origine valahă; Cei care nu
beau vin!, asta înseamnă Bornemița în maghiară. Cum numele Bornemița
este singular și cum aparține unei familii nobiliare, nu mi-a fost greu să mă
gândesc că nobilii Bornemița au căutat aurul din Fericet.
Pentru a afla mai multe, am scormonit și după alte posibile conexiuni ale
nobililor Bornemița cu aurul și cu moții. În acest sens am găsit lucrarea d-
lui doctor în istorie Padurean Dominut, moț de origine, intitulată
Exploatarea milenară a aurului aluvionar al „Râului de Aur” Arieș -
dovadă a sedentarității și continuității românilor din Țara Moților, o
informație foarte clară referitoare la nobilii Bornemița, la legăturile lor cu
moții din preajma Câmpeniului și cu aurul moților:
În registrele economice ale Anei Bornemisza – soția principelui Mihail
Apafi I, proprietara satului Câmpeni – apare consemnată „taxa de aurărit”,
care îi viza pe moții de aici și împrejurimi.
Vă las să savurați aceste informații teribile în decorul de-un verde intens al
versantului pe care se află: Fericetul, Casa memorială a lui Horea, Frasinul
din Fericet, Pârâul Bornemița și cele două exemplare de larice de peste 300
de ani de pe Culmea Fericetului, dar nu înainte de a vă prezenta și imaginea
cu Cimitirul Urieșilor din Călata, situat deasupra casei în care a locuit
Ilinca, soția lui Horea! Convingerea mea este că și movilele din Cimitirul
Urieșilor din Călata sunt tot dovada unor exploatări aurifere. Deci, îl găsim
pe Horea atât în preajma aurului de pe Șanțul Urieșilor din Comuna Horea
cât și în preajma aurului din Cimitirul Urieșilor din Călata. Mai spun și că
numele Urieșilor – din Șanțul Urieșilor și din Cimitirul Urieșilor - înseamnă
aurari și nicidecum uriaș. Dacă admitem că și răscoalele trebuie să fie
susținute cu aur, se dovedește încă o dată că Horea a fost un mare strateg.

Autor si istoric Costea Ioan>>

Jovan Bošković

(Novi Sad, 19 februarie 1834 - Belgrad, 7 ianuarie 1893) a fost un profesor

sârb, de origine aromana filolog și om politic.

Tatal Stevan, un cizmar, originar din Veliki Beckerek (Zrenjanin) și al

mamei Marija. Se presupune că si-a tras originea din familia celebrului
Simeon Zorić.

A urmat primele șase clase ale liceului din Novi Sad (până în 1850), pentru
a-și continua educația în nordul Ungariei (Slovacia de astăzi), la Modra
(1850/51) și Požun (Brtislava), unde a absolvit în 1852. A studiat dreptul la
Viena, vorbea mai multe limbi: slovacă, cehă, maghiară, germană, greacă
veche și greacă modernă.

După întoarcerea la Novi Sad, a lucrat o vreme ca funcționar în biroul de

avocatură al lui Jovan Subotić, iar în 1859 s-a mutat în Serbia. La Belgrad,
a lucrat mai întâi ca profesor privat pentru copii din case respectabile, iar în
1861 devine profesor de liceu. În anul următor, a lucrat ca profesor la liceul
din Kragujevac și la Marele Liceu din Belgrad.

Lucrarea sa din Gramatica sârbă (1863) a fost publicata de mai multe ori și
s-a folosit ca manual în licee până la gramatica lui Stojan Novaković.

În 1875, a fost invitat să preia funcția de bibliotecar al Bibliotecii Naționale

din Serbia și curator al Muzeului Național. A rămas în aceste funcții până în
1880, când este reales profesor de filologie la Marea Școală. Din 1883 până
în 1891 a fost secretarul Societății Academice Sârbe.

În timpul șederii sale la Novi Sad, a fost ales de două ori membru al
Adunării Bisericii Naționale din Sremski Karlovci (1872 și 1874). Când s-a
format guvernul lui Jovan Avakumović (aroman) în 1892, Bošković a
devenit ministrul al educației și afacerilor bisericești.

A scris un număr mare de articole despre limbă, recenzii teatrale și

necrologuri. De asemenea, a fost angajat în traduceri, publicând cărți de
scriitori cunoscuti.

A fost unul dintre fondatorii Teatrului Național din Belgrad, membru și

ulterior vicepreședinte al consiliului de teatru și în timpul războaielor sârbo-
turce din 1876-1878 și administrator interimar. Din 1871 până în 1875, a
fost membru în Consiliul de administrație al Teatrului Național Sârb din
Novi Sad. Devine unul dintre membrii fondatori și membru al primului
consiliu al Societății Arheologice Sârbe în 1883. Boskovic a fost în 1868-
1869 în fruntea Societății de Cântareti din Belgrad.

A murit brusc de un atac de cord în 1893 la Belgrad. A fost îngropat pe

cheltuiala statului ca un proeminent cetățean al Serbiei.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Dimitrije - Mita Frušić

(Divoš, 21 ianuarie 1790 - Trieste, 13 octombrie 1838) a fost medic și

jurnalist sârb, de origine aromana. Împreună cu Dimitrije Davidović),
Frušić a fost inițiatorul primului ziar din Serbia „Novina serbskih”.

S-a născut pe teritoriul Voivodinei de astăzi, în satul Divoš de lângă

Sremska Mitrovica. El provine din familia tribală Frušić (familie din cara s-a
nascut mai târziu episcopului de Banja Luka, Andrej Frušić). Părinții săi
erau Andrija și Sofija.

După absolvirea liceului din Karlovac, a început să studieze medicina la

Pest, apoi s-a mutat la Viena împreună cu colegul său (tot medic) Dimitrije
Davidović. Au continuat studiile la Viena. În calitate de studenți, au început
sa editeze ziarul sârbesc “Novine serbske” la Viena pe 17 august 1813, care
a fost un cotidian politic.

În 1815, tânărul Frušić ajunge unul dintre deputații sârbi la Viena iar
autoritățile l-au suspectat ca ar fi ajutat I rascoala sarba.

După plecarea din Viena, Frušić se stabileste la Zemun.

S-a casatorit cu o femaie bogata din Trieste, astfel ca în 1819, a intemeiat un

spital a deschis și un cabinet privat și a ocupat un loc proeminent în bogata
colonie “sârbească” din Trieste.

În 1832, ajunge medic la Spitalul Civic din Trieste dotodata incearca sa

deschidă in oras o tipografie.

Până la sfârșitul vieții sale, Dr. Dimitrije Frušić a trăit ca un doctor respectat
la Trieste.

A murit brusc la sfârșitul lunii octombrie 1838 si a fost inmormantat în

cimitirul sârbesc din Trieste. Fiul sau, Dušan, a trăit și a murit în 1901 ca
un proeminent negustor din Trieste.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Cimitirul sarbesc din Trieste

Inițial, națiunea greco-iliră și-a îngropat morții în vechea biserică Sfantul

Spiridion fără ritualuri funerare. Abia în 1772 împărăteasa Maria Tereza a
Austriei le-a permis să-și construiască propriul cimitir. În 1785 sârbii s-au
separat de greci și au construit noul cimitir in zona Barriera Vecchia. Un
secol mai târziu, din cauza dezvoltării urbane a orașului, comunitatea sârbă a
fost nevoită să mute cimitirul și astfel a fost construit actualul cimitir cu
capela dedicată Sfântului Gheorghe. Toate rămășițele au fost exhumate și
mutate din vechiul cimitir din oraș în cel nou.

Capela Sfantul Gheorghe, cu o mica clopotniță, este o clădire de dimensiuni

reduse formată dintr-un naos și dotată cu un portic proporțional armonios. O
piatră funerară ridicată de Sava Damaskin din Nemeta este încorporată în
fațada din stânga intrării „în memoria frumoasei sale soții Ekaterina
Teodorovic, care la vârsta de 24 de ani s-a stins din viata, lasand in urma doi
copii. La etajul de mai jos este o placă comemorativă care mărturisește că
văduva Ana Georgijeva Teodorovic, născută Palikuca (aromanca), care a
murit pe 26 iulie 1833, este îngropată acolo. În dreapta intrării, însă, găsim o
altă placă ridicată în memoria lui Anastasije Risnic care a murit la 27
decembrie 1829.

Descendenții unor eminente familii din Trieste au fost îngropați în acest

cimitir, ale cărui morminte somptuoase bogat decorate mărturisesc prestigiul
și puterea lor economică. Unele dintre aceste morminte sunt decorate cu
reliefuri de marmură, în timp ce altele se laudă cu busturile decedatului.
Decorațiunile, uneori chiar și pietrele funerare, aparțin în principal stilului
classic. Cele mai dese detalii sunt stelele decorate cu basoreliefuri. Temele
folosite în decorațiuni sunt de inspirație clasică. Astfel, mormântul în stil
clasic al jurnalistului și doctorului Dimitrije Frusici este decorat cu o
reliefare care arată câteva femei plângând deasupra urnei în care se găsesc
cenușa regretatului docto. Un alt relief cu figurile a doi tineri care stau lângă
o urnă împodobește mormântul lui Lazăr Bajovici. Mormântul lui Anastasije
Cvetkovici, care a murit pe 1 ianuarie 1854, se remarcă prin
monumentalitatea sa. În acest mormânt mare, ridicat de soțul ei Kristofor
Popovic, găsim busturile unor membri ai familiei Popovici. Decorurile,
sculptate cu o abilitate extraordinară, au fost realizate în atelierul local al
pietrarului Antonio Bosa.
De-a lungul zidului estic al cimitirului sunt mormintele somptuoase ale
familiei Hagi-Konstantin, căpitanul Andrej Raicevic și Stevan Ivankovici. În
decorațiunile acestor morminte predomină utilizarea elementelor
tradiționale. Cea mai somptuoasă este cea a lui Stevan Ivancovici cu o figură
feminină așezată, opera sculptorului croat Ivan Rendić din 1883/1885.

Astăzi aceste morminte bogate și somptuoase sunt acoperite cu iederă si se

gasesc într-o stare de degradare. Ultimii membri ai acestor familii au murit
de mult, doar aceste povești de piatră rămân să mărturisească succesele lor,
mari și mici.
Dragutin J. Ilić

(anterior: Ilijić; Belgrad, 2 februarie sau 14 februarie 1858 - 1 martie 1926) a

fost un scriitor, dramaturg, jurnalist și om politic sârb, de origine aromana.
Printre altele, este autorul primei drame științifico-fantastice din lume
intitulata “După un milion de ani” (1889).

Provine din faimoasa familie poetică, tatăl său era Jovan Ilić, iar fratele său
Vojislav Ilić. A început să scrie din timpul liceului, colaborând cu revistele
Javor și Otađbina.

A scris cel mai mult poezii și dramă. La 1 martie 1881, Teatrul Național din
Belgrad a interpretat piesa sa Vukašin. Până în 1906, o duzină de piese ale
sale au fost interpretate pe aceeași scenă.

Retragerea din publicul literar a fost în mare parte influențată de faptul că

Jovan Skerlić nu l-a inclus în Istoria noii literaturi sârbe. Spre sfârșitul vieții
sale, Ilić s-a retras complet, ducând o viață tumultuoasă și negând grupul
adunat în jurul heraldului literar sârbesc, care a influențat în plus uitarea sa
literară timpurie.

Din motive politice, a fugit în România în 1888, lucrând ca ospătar și

asistent de vânzări. După aceea, s-a dus la Zagreb, lucrând la ziarul
Srbobran, iar în 1889 s-a întors în Serbia, unde nu a mai putut găsi un loc de
muncă în serviciul public. La scurt timp după aceea, a emigrat pentru a doua
oară, acum la Sremski Karlovac. A colaborat cu revistele Brankovo kolo,
Bosanska vila, Zora, Nada, Zastava si altela.

În 1901, a început sa lucreze la ziarul Ortodoxul de Est din București, care a

fost publicat în limba rusă și franceză și a fost destinat publicului rus să
informeze despre omisiunile politicii rusești din Balcani. Ziarul a fost în
curând interzis, iar Ilic s-a întors în Serbia și s-a angajat din nou în opera
literară.

În timpul primului război mondial, a plecat în Rusia, unde a condus

propagandă despre lupta împotriva Serbiei și a adunat voluntari iugoslavi la
Odessa. Deja uitat de realitatea literară, a murit în 1926.
A scris poezii, romane, nuvele, jurnale de călătorie și piese de teatru.
Deoarece era un foarte bun cunoscător al teatrului, a scris lucrări și critici
despre piese individuale, precum și despre teatru în general. A scris 13 piese
de teatru, iar personajele sale se confruntă în mare parte cu mediul social în
care se aflau.

Bibliografie

Dragutin Ilić, la sfârșitul secolului al XIX-lea

Vukasin (1882), dramă
Jaquinta (1883), dramă
Cântece (1884)
Pribislav și Božana (1887), dramă
Răpirea (1887), o dramă cu un singur act
Ultimul luptător (1889), cântă
După un milion de ani (1889), dramă
Căsătoria lui Miloš Obilić (1898), dramă
Pentru credință și libertate (1890), dramă
Three Deputations (1906), servietă
Romane (1892)
Usurer (1895), comedie
Ultimul profet (1896), o biografie a profetului Mahomed
Saul (interpretat în 1900, tipărit în 1906), dramă
Hadži Đera (1904), roman

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Stevan Magazinović

(Sabac, 1804 - Belgrad, 16 februarie 1874) a fost un politician și judecător

sârb, de origine aromana. A fost președintele Curții Supreme, ministrul de
interne și ministrul afacerilor externe, prim-ministru între 1858 și 1859 în
momentul schimbării dinastiilor.

În timpul primei răscoale sârbești din cauza turcilor a fost nevoit sa se

refugieza la Ruma, unde a crescut și a urmat școala.

În 1823, a lucrat ca stagiar gratuit la Judecătoria din Sabac, iar ca grefier la

Judecătoria din Valjevo, pana în 1829.

S-a mutat ca funcționar la biroul prințului Miloš Obrenović si in 1837,

prințul l-a promovat în funcția de maior. A fost numit președinte al
Judecătoriei din Sabac în 1839. În 1840, a fost numit președinte al curții
miniere, în 1841 președinte al curții districtului de Belgrad și la sfârșitul
anului 1842 președinte al curții de apel.

În timpul anului 1854, a devenit membru al Consiliului de Stat și a rămas în

această funcție până în 1859. A devenit ministru de interne în 1854 și a
rămas în această funcție până la sfârșitul anului 1855.

A lăsat in moștenire proprietățile sale invatamantului.

A murit pe 16 februarie 1874.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Sfantul Luca din Kotor

Este o biserică ortodoxă care aparține Mitropoliei Muntenegrului și

Litoralului, fiind situata în orașul vechi din Kotor, în Piața Sf. Luca

Biserica a fost construită în 1195 ca biserică catolică, în timpul dinastiei

sârbe Nemanjić și este una dintre cele mai vechi din Kotor. Potrivit
inscripției de pe fațada de vest, biserica a fost construită de Mauro
Casafrangi și soția sa Bona. La scurt timp după construirea, biserica a fost
pictată cu fresce, din care rămân doar fragmente mici pe peretele de sud.

În 1657, înainte de invazia turcească, populația ortodoxă s-a refugiat în

Kotor pentru a se proteja. -1814, biserica avea două altare, ortodox și catolic,
astfel încât liturghia au fost săvârșite în mod egal. Cand populația de rit
ortodox a crescut și biserica a trecut în mâinile ortodocsilor.

Biserica Sf. Luca este una dintre puținele clădiri care nu au suferit pagube
semnificative în timpul cutremurului din Kotor din 1979.

Biserica a fost construită în stil romanic și este o clădire cu o singură navă,

cu cupolă cu bază circulară, absidă semicirculară. Se caracterizează prin
baza unei cruci inscripționate concise. Iconostasul este opera lui Dimitrij
Daskal Spiridon, intemeitorul școlii de pictură din Boka Kotorska
Rafailović din secolul 17.

Capela nordica Sf. Spiridon a fost construită în secolul al XVIII-lea.

Podeaua acestei biserici este formată din 17 pietre funerare. Înainte era un
cimitir în jurul bisericii, dar pe timpul conducerii austro-ungare mormintele
au fost mutat din oraș.

Vezi si art. anterior

Radoslav Grujić

(Zemun, 29 iunie 1878 - Hvar, 25 mai 1955) a fost un teolog și istoric

ortodox sârb, de origine aromana, membru corespondent al SANU.

După absolvirea liceului din Zemun, a fost student la seminarul din Sremski
Karlovci (1899). A studiat dreptul la Viena în 1908 și filosofia la Zagreb în
1911. În timpul studiilor sale, a lucrat ca asistent paroh la Zemun, apoi ca
profesor catehist la liceul din Bjelovar.

În timpul primului război mondial, autoritățile austro-ungare l-au arestat ca

trădător (1914), apoi l-au închis, pentru o lungă perioadă de timp. Și-a
susținut disertația de doctorat la Zagreb în 1919.

În 1919-1920 a lucrat ca profesor la Belgrad, apoi s-a mutat la nou-înființata

Facultate de Filosofie din Skopje, unde a predat istoria națională (1920-
1937). În perioadele 1930-1933 și 1935-1937 ajunge decanul acelei facultăți.
A început și a editat Gazeta Societății Științifice din Skopje, a fondat Muzeul
din sudul Serbiei și a început buletinul informativ. În 1927, în ruinele
mănăstirii Sfinților Arhangheli din Prizren, a găsit rămășițele împăratului
Dušan – unde a fost inmormantata si imparateasa sa Elena Stratimirovic
Nemanjic. Osemintele lui Dusan se află acum în biserica Sf. Marcu din
Belgrad a carei ctitor a fost aromanul Lazar Paciu.

Din 1937, este profesor de istorie al Bisericii Sârbe la Facultatea de Teologie

din Belgrad, ajunge membru corespondent al Academiei Regale Sârbe din
1939.

A publicat peste 270 de lucrări științifice, dintre care multe se referă la

istoria generală a Bisericii creștine. Printre cele mai cunoscute este manualul
său, „Biserica creștină veche și modernă”, publicat la Belgrad in 1920.

La sosirea sa la Belgrad, a început să strângă materiale pentru colecția

muzeului și să înregistreze obiecte de biserică și artă din țară și străinătate.
Protopopii Lazar Mirković și Radoslav Grujić au vizitat România și Ungaria
în 1937 și au înregistrat cele mai importante monumente sârbești și alte
valori artistice din acele țări.

La începutul anului 1946, el a propus celor mai înalte autorități bisericești să

ceară autorităților statului să transfere la Belgrad toate comorile culturale și
istorice ale Bisericii Sârbe care au fost jefuite de guvernul fascist NDH din
Croata. Acestea urmand sa fie returnate la Belgrad în aprilie 1946, în
unsprezece vagoane.

Până la sfârșitul vieții sale, a cercetat istoria bisericii din Muzeul Bisericii
Sârbe și Biblioteca Patriarhală, dar puține dintre lucrările sale au fost
publicate.

A murit în 1955 în timpul tratamentului pe insula Hvar.

A fost înmormântat în Noul Cimitir din Belgrad. Înmormântarea sa a fost

ținută de Patriarhul sârb Vicentius II, în prezența a zece episcopi. La cererea
sa, rămășițele lui și ale soției sale au fost transferate la mănăstirea Grgeteg
în 1992.

O stradă din cartierul Vracar din Belgrad îi poartă numele. Un bust al său a
fost ridicat la Zemun în 2020.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Branislav Kirjaković

(Turija, 10 mai 1892 - Senta, 9 noiembrie 1955)

A fost scriitor și pictor, tatăl Isidor și mama Julka născută Sećanski.
Părintele Isidor era bancar până la pensionarea sa a lucrat ca director în
Palanka (Bačka Palanka). Unul dintre Kirjaković a fost menționat si a facut
parte din consiliul bisericii din Karlovac. Originea familiei Kirjaković,
după cum afirmă insusi Branislav, a fost de origine greaca (aromana):
Kiriakos. Mama Julka a fost din familia Sećanski - tot de oargine aromana-
din Bečej. Tatăl ei, Nika Sećanski, a fost un bogat comerciant de cereale.
Familia avea un palat in cartierul central Wiener Ringstraße din Viena,
care mai târziu aparținea municipalității vieneze.

Branislav Kirjaković a început mai întâi școala primară în Novi Bečej și a

terminat în Novi Sad. Tatăl său din Novi Sad l-a înscris la o școală evreiască
și apoi la un liceu sârbesc, unde a terminat o clasă. Și-a continuat educația la
Rijeka deoarece tatăl său a obținut funcția de director al băncii de economii
din Ogulin.

S-a mutat de la Rijeka iar la Zagreb a absolvit Academia de Comerț. După

absolvire, a lucrat mai întâi la Trieste in functia de correspondent apoi la
Banca Centrală de Economii din Cehia.

A lucrat la Ministerul Finanțelor din Belgrad pana in 1941.

După eliberare, s-a întors în Senta unde a lucrat ca trezorier și comisar.

Ca scriitor si poet a început să colaboreze la ziarul Vijenac. După aceea, și-a

publicat poeziile în “Srpski književni glasnik” si “Letopis Matice
Srpske”. Unele dintre poeziile sale au fost traduse în limba maghiară.

A murit la Senta in 1955, lăsând în urmă publicatii, care

datorită doctorului Jovan Milekić, ne sant cunoscute și astăzi.

Biografie: САЊА ГАВРИЛОВИЋ, У НЕЗАБОРАВ ПРОШЛОСТИ

Личности из области културе и уметности од друге половине XIX до
прве половине XX века у архивској Збирци др Јована Милекића
Biserica din Ruski Krstur

Este situata în municipiul Kula si a fost construită în 1784. Aspectul actual,

biserica o are dupa renovarea din 1836.

Reprezintă un bun cultural imobil de mare importanță si se afla sub protectia

statului.

Lacasul de cult este inchinat sfantului Nicolae, construită în spiritul

clasicismului ca o clădire cu o singură navă, cu o absidă de altar
semicirculară la est și o clopotniță înaltă care se ridică deasupra fațadei de
vest, sprijinită pe patru coloane joase și masive interconectate prin arcade.

Biserica are 42 de metri lungime și 13,30 metri lățime. Pereții au o grosime

de 1,50 metri.

Iconostas este opera lui Aksentije Marković din 1791, iar Arsenije
Teodorović a fost angajat pentru decorația pictată trei ani mai târziu, care
este și autorul tronului arhieresc. Decorul pereților a fost pictat în 1936 de
Milenko Đurić.

Clopotele bisericii au fost luate în timpul primului război mondial. Noile

clopote au fost achiziționate în 1922. Cel mai mare clopot cântărește 1.500
de kilograme și poartă numele Sfântului Petru.

Între 1961–1963 iconostasul a fost restaurat iar lucrările de conservare au

avut loc în 1972.
Stanoje Stanojević

(Novi Sad, 12/24 august 1874 - Viena, 30 iulie 1937) a fost un istoric sârb,
de origine aromana, primul enciclopedist sârb, membru al Academiei Regale
Sârbe și profesor titular la Universitatea din Belgrad.

S-a născut în 1874 la Novi Sad, în familia doctorului Lazar Stanojević. În

tinerețe, tatăl său a fost un membru activ al mișcării de tineret, unul dintre
fondatorii societății academice vieneze „Zora”, pe care a sponsorizat-o și el.
Stanoje a fost educat la Novi Sad până la absolvirea liceului în 1892. A
studiat la Viena, iar printre profesorii săi s-au numărat oamenii de știință
celebri Vatroslav Jagić și Konstantin Jirecek. În calitate de student, la vârstă
de 20 de ani, lucrarea sa „Contribuții la bibliografia sârbilor” a atras atenția
profesorului Jireček, pe atunci cel mai bun cunoscător al istoriei medievale a
slavilor sudici. Și-a luat doctoratul în 1896.

A fost ales profesor asistent de istorie sârbă la Marea Școală din Belgrad, pe
vremea prim-ministrul de atunci Vladan Djordjevic 1900.

În 1905, când Marea Școală a devenit Universitatea din Belgrad, a fost ales
profesor asociat, iar în 1919, profesor titular de Istorie Națională, pe care a
rămas până la moartea sa. A fost ales membru corespunzător al Academiei
Regale Sârbe în 1905 și membru obișnuit în 1920.

A participat la războaiele din Balcani și a fost în sediul Diviziei Dunării, iar

în Primul Război Mondial în sediul Diviziei Moraviei. După retragerea
armatei sârbe prin Albania, el a plecat la Sankt Petersburg, unde a fost ales
profesor la universitatea unde a predat timp de două semestre. Din 1917 a
ținut prelegeri la Sorbona din Paris și în 1918 în timpul semestrului de vară
la Universitatea din Londra. De-a lungul primului război mondial,
Stanojević a pledat activ pentru cauza sârbă, așa că în 1915 intemeiat
biblioteca „Întrebări contemporane” și a fost primul care a publicat lucrarea
sa „Ce vrea Serbia?”, la Niš în 1915.

A participat la Conferința de pace de la Paris ca membru al secțiunii istorice

și etnografice.

A scris mai multe lucrări din istoria sârbă si a fost fondatorul, președintele și
primul membru al Societății istorice din Novi Sad, iar din 1928 devine
directorul zirului Glasnik. De asemenea, a fost președintele Societății
istorice iugoslave și directorul Jurnalului istoric iugoslav (1935-1937).

Stanojevic a fost implicat activ în jurnalism și iluminare încă din tinerețe. A

scris articole pentru diverse ziare, în special pentru Politika, al cărui fondator
a fost. A fost director și editor al „Enciclopediei Naționale a Sârbilor,
Croaților și Slovenilor”, singura lucrare de acest gen în limba sarba care a
fost tipărită în chirilică și latină. Această enciclopedie în patru părți are
4.000 de pagini și 160 de autori au colaborat la aceasta.

Epuizat de munca grea și de problemele de sănătate, Stanoje Stanojević a

murit pe 30 iulie 1937. A fost înmormântat în Noul Cimitir din Belgrad.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Dr Milovan Spasić

(Rekovac, 24 februarie / 8 martie 1818 - Belgrad, 11/24 iunie 1908) a fost

doctor în filosofie, manager, membru al Consiliului de Stat. Este considerat
primul bibliotecar al Bibliotecii Naționale a Serbiei.

De origine aromana, a urmat școala primară în localitatea natala, tatăl său,

Ivan Spasić, era cneazul satuluip și i-a oferit un profesor privat, dopa ce a
terminat școala primară. După moartea tatălui său, a plecat la Sremski
Karlovac, unde a urmat liceul din 1836 până în 1839 și în Požun (Bratislava)
din 1839 până în 1840. A studiat din 1841 la Halle, de unde s-a mutat la Jena
și Berlin.

Spasic și-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie din Berlin în 1843. S-a
întors în Serbia în 1844, cand a fost numit șef al Ministerului Educației și a
început editarea Bibliotecii Naționale. În decembrie 1845, a elaborat Statutul
sălii de lectură din Belgrad, care a început să funcționeze în 1846.

Prin decretul prințului din 1853, titlul de bibliotecar de stat a fost introdus în
gradul de profesor al Marii Școli. A fost numit membru al Comitetului
educațional în 1845, iar după desființarea acestuia, a devenit membru al
Comisiei școlare în 1849.

Din 1857 a ocupat o serie de funcții în ministerele de stat, iar între 1878 și
1888 devine membru al Consiliului de stat.

A murit la Belgrad la 11 iunie 1908. Biblioteca Națională din Rekovac îi

poartă numele.

A fost membru permanent al Societății Literaturii Sârbe din februarie 1845,

membru al Societății Academice Sârbe (Departamentul de Științe Istorice și
de Stat) din 1864 și al Comitetului pentru diseminarea științei și literaturii în
rândul oamenilor din 1883. A devenit secretarul Departamentului Științei,
Curții Istorice și de Stat 1868/1869 si membru de onoare al Academiei
Regale Sârbe din noiembrie 1892.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Ioan Vlahul sau Daskalogiannis

(în jurul anului 1725 - 17 iunie 1771 în Heraklion) a fost liderul unei
răscoale a populației “grecești” (vlahe), de pe insula Creta împotriva
stăpânirii otomane în secolul al XVIII-lea .

Ioannis Vlachos s-a nascut in satul Anopoli din Sfakia, o regiune din sud-
vestul Cretei care nu a fost niciodată complet ocupata de otomani. S-a născut
între 1722 și 1730. Numele său indică o origine vlahă sau aromână a familiei
sale. Tatăl său a fost un armator bogat, l-a trimis în străinătate pentru
educație ceea ce i-a adul porecla Daskalogiannis („Dascalul Giannis”). Este
menționat în jurul anului 1750 ca oficial principal al regiunii Sfakia și ca
proprietar al patru nave comerciale.

În timpul războiului ruso-turc (1768–1774), frații Grigorgy Grigorjevici

Orlov și Fiodor au încercat o rebeliune în numele imparatesei ruse Caterina
II. In acest sen, au luat legătura cu Daskalogiannis la începutul anului 1770.
Aceasta a organizat apoi o răscoală de 2.000 de bastinasi împotriva stăpânirii
turcești și i-a echipat cu arme pe cheltuiala lor. Avea încredere că rușii îl vor
sprijini. Răscoala a început pe 25 martie 1770, când a fost arborat drapelul
grecesc la biserica Agios Georgios din Anopoli. Cu toate acestea, răscoala
nu s-a putut răspândi prea mult. Flota rusă sub comanda lui Grigory Orlov în
Marea Egee nu a apărut în fața Cretei. Fără sprijinul lor, rebelii nu s-au putut
menține și revolta a fost suprimată brutal de forțele armate turcești. Pașa din
Cania a promis negocierile de pace ale lui Daskalogiannis. În speranța de a
putea salva viețile combatantilor săi, Daskalogiannis s-a predat.

Cu toate acestea, pașa l-a pedepsit teribil: a ordonat sa-l jupoaie de viu.
Aceasta fapta a fost s-a intamplat pe 17 iunie 1771 în Heraklion. Se spune că
fratele lui Daskalogiannis a fost obligat să participe la această fapta
abominabila, nin care cauza și-a pierdut mințile.

Numeroase povești și cântece populare au păstrat amintirea lui

Daskalogiannis vie și l-au făcut nemuritor.

In locul său de naștere, Anopoli, in amintirea sa a fost ridicat un monument.

Academia slavo-greaca-latina din Moscova

A fost prima instituție de învățământ superior din Rusia, fondată în 1687 la

inițiativa poetului Simeon din Polotsk, care a studat la Academia Movila
din Kiev.

Academia a fost organizată în 1685-1687 sub îndrumarea a doi greci

(probabil de origine vlaha - vezi art unu, doi trei si patru), frații Ioanichie
și Sofronie Likud în incinta Mănăstirii Zaikonospassky cu peste 70 de
studenți.

Academia însăși a fost numită „Școala greacă latină” iar la începutul

secolului al XVIII-lea, a avut deja peste 200 de studenți.

În 1701, Petru cel Mare a transformat-o într-o academie de stat, in care

limba latină a devenit principala limbă de predare a instituției.

Întregul proces educațional a durat 12-15 ani, educația în sine fiind similară
cu cea a universităților din Europa de Vest.

Academia a produs nu numai teologi, ci și specialiști în serviciul public,

precum profesioniști din domeniul medical și traducători. În timpul domniei
lui Petru cel Mare, academia a început să se transforme treptat într-o
instituție de învățământ teologic superior, spre deosebire de scoliile seculare.

În 1721, Academia Latină Greacă Slavă a fost transferată sub grija Sfântului
Sinod.

Printre absolvenții principali se pot enumera: Mihail Lomonosov și Vasily

Trediakovsky, poetul Antiohia Kantemir, arhitectul Vasili Bazhenov,
geograful Stepan Krasheninnikov, chimistul Dmitry Vinogradov.

Dupa ce Platon II a fost ales mitropolit al Moscovei (1775), au fost introduse

noi discipline în programa academică, cum ar fi dreptul, istoria, medicina si
limbi straine.
Teodor Pavlović

(14 februarie 1804 - 12 august 1854) a fost un jurnalist sârb, de origine

aromana, scriitor și prim secretar al Academiei Sarbe (Matica Srpska), din
Pesta.

S-a născut în satul bănățean Karlovo (astăzi Novo Miloševo). Provine dintr-
o familie de meșteșugari, tatăl său Pavle Pavlović, un maestru cizmar si
mama Emilija Matić. După ce a terminat școala primară în orașul natal, pe
care l-a terminat cu succes, tatăl său, observând talentul și voința de a învăța
a fiului său, l-a trimis la educație suplimentară.

Și-a dobândit educația în mai multe locuri, din cauza circumstanțelor; a mers
la Hatzfeld înainte de liceu doar pentru a învăța germana. Apoi urmează
primul an de liceu din Timișoara, iar al doilea an în Velika Kikinda. Invata si
limba maghiara la Szeged, iar celelalte trei clase de liceu la Sremski
Karlovac.

Apoi, la invitația prietenului său Konstantin Peičić (probabil aroman), s-a

mutat la Požun (Bratislava), unde a absolvit Facultatea de Drept în 1825. În
timp ce lucra în Požun, a devenit interesat de literatură și de interesele
naționale din cauza prietenilor săi. S-a mutat la Pest unde a practicat
avocatura la celebrul avocat și scriitor Mihajlo Vitković. În timp ce lucra cu
Vitković, a întâlnit elita de atunci a sârbilor, aromnilor si maghiari - mai
presus de toate pe Sava Tekelija.

Se ocupa cu scrierea si traducere din limba germana. În 1832, a acceptat să

editeze „Cronica sârbească” la Pesta, a fondat ziarul politic „Srpske Narodne
Novine”, al cărui număr a fost publicat la 1 iulie 1835 la Buda.

A fost editorul Cronicii “Matica Srpska” în perioada 1832-1841 si in a

devenit secretarul acesteia în februarie 1837.

A colaborat cu nobili sârbi(aromani) bogați și oameni învățați precum Sava

Tekelija, Jovan Nako, baronul Fedor Nikolić din Rudna, Petar
Čarnojević, episcopul Platon Atanacković, prințul Mihailo Obrenović,
mitropolitul Stefan Stanković, episcopul Evgenije Jovanović, Aleksa
Simić si altii.
Teodor Pavlović a murit la vârsta de cincizeci de ani, pe 12 august 1854, în
orașul său natal, in care s-a întors deja foarte bolnav.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Milica sau Milka Grgurova-Aleksić

(Sombor, 14 februarie 1840 - Belgrad, 25 martie 1924) a fost o actriță,

scriitoare și traducătoare sârbă, de origine aromanca.

S-a născut într-o familie bogată de comercianți, mama Sofia și la tatăl Sava
Grgurov. În familie mai erau încă trei copii. A terminat școala primară la
Sombor (1845-1848).

Întrucât tatăl său a intrat brusc în faliment, în 1856 a decis să vândă casa și
întregul magazin din Sombor unui negustor pe nume Matić din Sremski
Karlovci, precum și să se căsătorească cu Milka, împotriva voinței sale.
Incapabilă să suporte teroarea în casa soțului ei din Sremski Karlovci, după
doi ani de căsătorie (1858), a decis să-și părăsească soțul și să se întoarcă
împreună cu fiica ei nou-născută Evica la părinții, care locuiau la o fermă
din Sombor. Părinții ei au acceptat-o și nu au mai convins-o să se
recăsătorească.

În 1862, a participat cu o trupa de teatru de amatory la un spsctacol din

Sombor și a primit primele sale felicitări pentru actorie. Potrivit unor
informatii, ea a urmat o perioadă la Liceul Femeilor din Belgrad.

Prin intermediul unui prieten de familie și negustor Vasilije Kolarić, a facut

cunostiinta cu Jovan Đorđević, șeful Societății Naționale de Teatru din
Serbia si în 1864 a devenit membru al acestui teatru. Părinții ei s-au opus
inițial deciziei ei de a deveni actriță. Unchiul ei Stanislav Branovacki era un
om foarte influent la acea vreme, care a ajutat la înființarea Teatrului
Național Sârb din Novi Sad. Milka i-a cerut sprijin în ceea ce privește
acordul părinților săi.

După ce a primit primele sale roluri, pe care le-a pregătit meticulos în casa
părinților, a debutat în iulie 1864 cu rolul lui Ljubica în piesa Mejrim de
Matija Ban (aroman, tatal Poleksiei Teodorovic), la Vinkovci.

Din septembrie 1867 până în ianuarie 1868, a fost invitată la Belgrad la

Teatrul Național Sârb. Deoarece nu exista o clădire separată pentru teatru,
spectacolele au avut loc în diferite săli. Prințul Mihailo a urmărit și el câteva
piese. Criticii de teatru de la Belgrad i-au remarcat rapid talentul. În iulie
1868, a primit cetățenia sârbă. Împreună cu sora ei Marija (Mara) și fiica
Evica, s-a mutat apoi la Belgrad.
În octombrie 1868, a devenit membră a Teatrului Național din Belgrad, al
cărui prim manager a fost Jovan Djordjevic.

În 1875 a fost înființată Societatea Femeilor din Belgrad, din care a devenit
un membru foarte active, iar in 1892, a fost înființată Comunitatea literară și
artistică, în care Grgurova era unul dintre membrii.

S-a căsătorit pentru a doua oară la Belgrad în 1883, cu Konstantin Aleksić,

fost ofițer țarist rus, care s-a stabilit în Serbia după războaiele sârbo-turce.

A publicat prima nuvelă „Nada” în ziarul „Domaćica” (1894), iar soțul ei a

încurajat-o să nu renunțe la scris. Apoi pe parcurs a avut mai multe
publicatii.

De pe scena s-a retras pe 11 martie 1902.

A murit pe 25 martie 1924. A doua zi, a fost înmormântată cu onoruri la

Noul Cimitir din Belgrad, în mormântul soțului ei.

Străzile din Belgrad, Novi Sad și Sombor îi poartă numele.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Bisericile ortodoxe din Zrenjanin

Hramul inaltati Preasfintei Nascatoae de Dumnezeu

Este situate pe strada Svetosavska nr. 2, se sarbatoreste pe 20

august, dupa calendarul vechi.

A fost construit în perioada 1744-1746, turla fiind adăugata ulterior.

Icoanele de pe iconostas au fost realizate de Georgije Popović în
1814-1816 (unul dintre apartinatorii dinastiei “Petrovici”, cu totii din
tata in fiu fiind iconari). Pictura murala a fost realizate de Aleksandar
Sekulić în 1924, iar icoanele de pe actualul mormânt al lui Hristos au
fost pictate de pictorul Jovan Popović în 1861.

In lacas, cea mai veche carte dateaza din 1746.

Hramul Intrari in Templu a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu

Se sarbatoreste pe 4 decembrie, dupa vechiul calendar si este

situata pe strada Cara Dušana nr. 82a.

Templul a fost construit în 1777. Iconostasul din biserică a fost

realizat de Arsenije Teodorović și Gregorije Ranisavljev în perioada
1816-1819.

Reparația generală a templului a fost făcută în 1914, iar partea de

pictură a lucrării a fost încredințată pictorului academic Stevan
Aleksić din Arad.

Hristos pe tron și Fecioara cu Hristos, este opera pictorului Teodor

Popovic din 1778, încoronarea Fecioarei, opera lui George Popovic
din 1816.

Cea mai veche carte de registru din acest templu este din 1778.

Hramul Sfintei Mare Mmucenite Marina

Se sarbatoreste pe 30 iulie fiind situate in cimitirul Tomaševac.

Biserica-capela a fost construita în 1906 in cimitirul Tomaševac, fiind

o ctitorie a Emiliei Pira, născută Čokrljan.
DAFINA (NANA) NATOŠEVIĆ

(1830‒1911)

S-a născut în familia unui avocat din Novi Sad și pentru o vreme primarul,
Gregory Jovšić. De la căsătoria ei cu doctorul George Natosevic, medic
și reformator al școlilor sârbe din Ungaria.

Nana Natošević a jucat un rol semnificativ în fondarea prima organizați a

femeilor din Novi Sadu în 1867, pentru care a fost personal la Belgrad, in
audienta la prințul Mihajlo.

Organizatia s-a numit „Cooperativa caritabilă a femeilor sârbe din Novi

Sad”, iar Nana a fost vicepreședinte si după 25 de ani de muncă cooperativă
și membru de onoare.

Era una dintre cele zece femei active din Novi Sad, a colaborat cu Savka
Subotić, in privinta fondarii nui liceu de fete. După moartea lui George
Natosevic, ea a donat 4.000 de cărți acestei școli.

Nana Natošević s-a implicat si in fondarea filialei Crucii Roșii la Novi

Sad in 1875. În timpul războiului sârbo-turc (1876‒1877), femeile din Novi
Sad au pregătit bandaje și au adunat bani pentru populația afectată de război.

Printre acțiunile caritabile la care a participat sunt: Asistența victimelor

inundațiilor de la Szeged (1879) și victimele incendiului de la Sarajevo din
(1879).

Dafina Nana Natošević a trăit pe strada Pašićeva nr. 7, împreună cu soțul ei

Dr. George Natosevic. Se pare ca sotii au trait candva pe strada Scoala
Greceasca din Novi Sad.

Nu există nici un reper, nu are monument, bust sau placă memorială, care sa
fie ridicat in cinstea ei. A fost înmormântată in Cimitirul Adormirii, alături
de soț.

Biografie: Gordana Stojaković i Svetlana Kresoja, ŽENSKA IMENA

NOVOG SADA
Mileva Simić

(Novi Sad, 15 februarie 1859 - Novi Sad, 1946) a fost profesor, scriitor și
traducător sârb, de origine aromanca. Pentru munca sa în domeniul
pedagogiei și literaturii, a fost distinsă cu Ordinul Regelui Alexandru I.

S-a născut în 1859 în Novi Sad, într-o familie foarte bogată și respectabilă.
Tatăl Milevei era faimosul pictor academic Pavle Simić și mama sa
Jelisaveta, fiica avocatului din Novi Sad și a primarului Grigorije Jovšić.
Familia Simić s-a mutat adesea datorită lui Pavle Simić, care era iconograf si
picta icoane prin toată Serbia.

Mileva nu s-a căsătorit niciodată.

Între 1871-72, familia Simici au locuit la Sombor, unde Pavle Simić a lucrat
la iconostasul biserici Sf. Gheorghe. După ce a ajuns la Sombor, Mileva a
aflat despre Scoala de Invtatori la vârsta de 12 ani, de care a devenit extrem
de interesată.

După ce a absolvit Școala de Invatatori din Sombor, Mileva a fost aleasă

profesor la Școala Superioară de Fete din Novi Sad la vârsta de doar 15 ani.
A lucrat la acea școală timp de treizeci și doi de ani și pentru o vreme, a fost
și directorul acesteia.

Matusa ei, Dafina Nana Natašović, a avut o mare influență asupra alegerii
profesiei și vieții sale.

Mileva a început să lucreze în domeniul literaturii din 1876. A scris mai

multe lucrări, publicate de Matica Srpska (Academia Sarba) si a colaborat cu
mai multe gazete. A scris șase piese pentru copii, dintre care au fost
publicate Drugarice (Sombor), Dobrovoljni prilozi (Mostar) și Plaćenik
(Novi Sad), în timp ce altele precum Sirotica și piesa Minciuna are picoare
scurte, au ramas ne publicate. Pe parcursul vieti sale a trades mai multe
lucrari.

Pentru activitatea sa in domeniu pedagogiei și literatură, Mileva a primit

diploma Ordinului Regelui Alexandru I si a fost membru de onoare al
Cooperativei de Caritate din Novi Sad.
Mileva și-a petrecut ultimul an din viață în orașul natal Novi Sad, acasă pe
strada Grčkoškolska 10. A murit în 1946 și a fost înmormântată în cimitirul
Almaš din oras.

In cinstea ei, o strada din Novi Sad ii poarta numele.

Pavle Trifunac

(Velika Kikinda, 1796 - Viena, 26 aprilie 1882) a fost președintele

Academiei Sarbe (Matica Srpska), avocat, judecător și consilier ministerial,
de origine aroman.

Provenind dintr-o bogată familie bănățeană care avea titlul nobiliar „ot
Batfa” (din vestul Ukrainei, atunci in Ungaria. S-a născut în Velika Kikinda,
unde tatăl său era notar; dar in Melenac si-a petrecut copilaria. Tatăl lui
Dimitrije Trifunac (1764-1838) a fost un birocrat al districtului Velika
Kikinda timp de 32 de ani, iar pentru meritele sale a primit titlu nobiliar.
Soția sa Melanija (născută Čokrljan) au născut opt copii: Pe Arsenij, Luka,
Jovan, Pavle, Danilo și trei fiice.

Pavle a urmat liceul sârb din Sremski Karlovci și apoi a absolvit dreptul și
și-a luat doctoratul la Pesta. A ajuns judecător și secretar al camerei de
judecată din Buda (1827-1831, secretar 1837-1846), iar ulterior consilier al
instituției respective.

A fost unul dintre primii membri la Matica Srpska.

Moare la vârsta de 77 de ani.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Biserica noua Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Lozovik

Localitatea este situate lângă Velika Plana, iar biserica a fost construit în
perioada 1890-1894, cu un cimitir și o biserică veche din lemn.

Cele doua lacasuri din Lozovik sunt dedicate Sfinților Apostoli Petru și
Pavel. Vechea biserică de lemn este unică pe teritoriul Serbiei, datorită
șindrilei asezate foarte delicat. A fost ridicat prin eforturile lui Hadži Ilija
Raspopović, al cărui monument se află în fața absidei altarului a bisericii de
lemn.

Ilija Raspopović, un om cuvios din Lozovik, a mers în pelerinaj în Țara

Sfântă în jurul anului 1820 si dupa ce s-a intors, a decis sa ridice aceaste
doua biserici. Ambele biserici au fost construite pe proprietatea sa.

Construcția a început în 1888 și a fost finalizată în 1893. A durat aproape

încă un an până când biserica a fost echipată. S-a făcut un iconostas cu
lucrările unor pictori celebri de atunci: Sveta Todorović, Milan Milanović,
Đorđe Krstić și alții, astfel încât iconostasul Bisericii Noi este singura
galerie de pictură sârbă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ziua Sfântului
Petru din 1894, în timpul regelui Alexandru I Obrenović, Biserica Nouă a
fost sfințită de mitropolitul Mihailo. Clopotele au fost plasate în 1932,
deoarece clopotele vechi au fost luate de austro-ungri.

In 1986 au inceput lucrarile de renovare a biserici noi.

Mitrofan Šević

Mitrofan (Milan Šević; Novi Sad, 1/14 august 1854 - Novi Sad, ianuarie
1918) a fost episcop al Bisericii Ortodoxe Sârbe, de origine aromana.

Mitrofan, s-a născut la Novi Sad, unde a terminat școala elementară și liceul
ortodox sârb. A studiat dreptul la Graz și Zagreb și a absolvit seminarul din
Sremski Karlovci în 1879.

A fost numit adjunct al Institutului Teologic din Zadar în 1880, iar după ce a
susținut examenul de profesor, în 1881, a fost numit și profesor. A fost și
bibliotecar în acesta institutie, iar din 1885 până în 1891 a devenit rector.

La invitația patriarhului Georgij Branković, el s-a mutat la Sremsk

Karlovac la începutul anului 1892 în funcția de profesor titular de teologie.
În calitate de profesor de teologie, a fost numit rector al mănăstirii Hopovo
și director al Școlii Monahale din aceeași mănăstire.

Milan Šević a fost hirotonit călugăr ca Mitrofan, apoi episcopul Ștefan

Knežević (probabil de origine maorlaca ) din Dalmația l-a hirotonit diacon
pe 21 aprilie 1880. Episcopul Nikodim Milaš si Patriarhul Georgije l-au
hirotonisit arhimandrit în 1895.

În calitate de profesor de teologie, a avut un mare succes în activitatea sa

științifică. El a prelucrat toți ierarhii mitropoliei de Karlovac.

Pe 16 iulie 1899, patriarhul Georgije și episcopii Miron de Pakrac și

Lucian de Buda l-au consacrat episcop de Bačka.

Datorită episcopului Mitrofan, în Novi Sad a fost construită o magnifică

curte episcopală conform proiectului arhitectului Vladimir Nikolić.

Episcopul Mitrofan a ajutat ani de zile să educe copiii săraci din Novi Sad.

A murit la Novi Sad în ianuarie 1918 și a fost înmormântat în cripta

Catedralei, pe care a ridicat-o pentru înmormântarea episcopilor din Bačka.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Jovan Cvijić

(Loznica, 11 octombrie 1865 - Belgrad, 16 ianuarie 1927) a fost un om de

știință sârb, de origine aromana, fondator al Societății Geografice Sârbe,
președinte al Academiei Regale Sârbe, profesor și rector al Universității din
Belgrad, doctor onorific al Universității Sorbona și Universitatea Charles din
Praga. De la înființarea Universității din Belgrad la 12 octombrie 1905, a
devenit unul dintre primii opt profesori titulari ai Universității.

Cvijić a început să studieze știința ca student al Marii Școli și apoi a fost

scrisă lucrarea Contribuție la terminologia noastră geografică și a continuat
ca profesor de liceu și student la Viena, studiind fenomenele carstice din
estul Serbiei, Istria și coasta Adriaticii. Pe baza acestor studii, a scris mai
multe lucrări, precum și disertația sa de doctorat. El și-a dedicat întreaga
viață studiului Serbiei și al Peninsulei Balcanice, călătorind aproape în
fiecare an în Balcani. În timpul vieții sale, adică, timp de peste treizeci de ani
de muncă științifică intensă, a publicat câteva sute de lucrări științifice. Una
dintre cele mai importante lucrări este „Peninsula Balcanică”.

El s-a ocupat în mod egal de geografie socială și fizică, geomorfologie,

etnografie, geologie, antropologie și istorie. Este considerat fondatorul
geografiei sârbe.

Jovan Cvijić s-a născut in Loznica facand parte din familia Cvijić, care era o
ramură a lui Spasojević din tribul de vlahi (morlaci) Piva (vezi art.
manastirea Piva). Tatăl său se numea Todor Cvijić. Familia sa era originară
din zona Herțegovinei Vechi, din tribul Pivljani și era angajată în comerț.
Tatăl său, și anume bunicul lui Jovan, era Zivko Cvijic, președintele adunării
din Loznica și un cunoscut al dinastiei Obrenovic. Bunicul sau Cvijo a luptat
împotriva otomanilor.

După ce a terminat școala primară în Loznica, a facut școala gimnazială

inferioară din Loznica (primii doi ani) și liceul din Šabac (al treilea și al
patrulea an), apoi s-a înscris și a terminat primul gimnaziu din Belgrad.

În 1884, după absolvirea liceului, a vrut să studieze medicina, dar

municipalitatea Loznica nu a putut oferi burse pentru educația sa în
străinătate. Apoi, Vladimir Karić, profesorul său de la liceul Sabac, i-a
sugerat să studieze geografie la Marea Școală din Belgrad. Cvijić l-a ascultat
și în același an s-a înscris la Departamentul de Natură și Matematică al Marii
Școli din Belgrad. A terminat aceste studii în 1888.

În liceu, el a studiat engleza, germana și franceza, care i-au fost foarte utile
în timpul studiilor sale, deoarece nu exista material științific adecvat în
sârbă. Ulterior a scris lucrări științifice și alte lucrări în limbii străine.

In 1889, s-a înscris la studii de geografie fizică și geologie la Universitatea

din Viena.

Cvijić și-a luat doctoratul în 1893 de la Universitatea din Viena.

A făcut prima și cea mai importantă cercetare de teren la începutul carierei

sale in 1894.

Cvijić s-a angajat în cercetare timp de aproximativ 38 de ani, timp în care a

plecat în numeroase expediții în Peninsula Balcanică, Carpații Meridionali și
Asia Mică, care au dus la numeroase lucrări științifice.

A murit la vârsta de 62 de ani pe 16 ianuarie 1927 la Belgrad și a fost

înmormântat în Cimitirul Nou din oras.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Pavle Davidović

(Buda, 1737 - 18 februarie 1814, Komoran), baron și general austriac, de

origine aromana.

El provine dintr-o familie care a ajuns populatia ortodoxa sa se stabileasca în

Ungaria în timpul migrației sub Arsenij III Čarnojević. A intrat în armată
în 1757 ca voluntar. În timpul războiului de șapte ani si a fost avansat la
gradul de căpitan-maior (1771). În timpul războiului bavarez, s-a remarcat în
mai multe rânduri, în special în timpul capturării orașului Bistrica Klodska
(Polonia de astăzi), când a pătruns pe poarta cetății cu o sabie în mână și prin
foc, astfel încât să poată intra coloana generalului Palavicini. Pentru această
ispravă, a fost distins cu Crucea Cavalerului din Ordinul Mariei Tereza. În
1780 a devenit baron, iar în 1783 colonel al regimentului Petrovaradin.

A luat parte la războiul austro-turc din 1788-1789. Pe 24 aprilie 1788, l-a

convins pe comandantul turc din Sabac să se predea și a preluat el însuși
comanda orașului. În 1789, a luat parte la ocupația Belgradului și apoi, cu
grănicerii săi, a capturat Lešnica, Lipnica, Loznica și a asediat cetatea Soko.
Datorită acestor merite, a fost avansat la gradul de general-maior în ianuarie
1790.

A participat la campanii în Olanda și Italia, în războiul cu Napoleon. În

1806, a inspectat pozițiile sârbești și a vizitat Petrovaradinul și Zemunul. În
mai 1807 a fost avansat la gradul de general (Feldzeugmeister). Ultima
funcție a fost in guvernarea de la Komoran, in Ungaia unde a murit.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Tipografia lui Jovan Kaulici

Librarul Jovan Kaulica, de origine aromana, a deschis prima tipografie la

Pancevo în iunie 1848, impreună cu fratele său, a fondat o tipografie si în
Novi Sad în 1843, care ulterior a devenit proprietatea sa.

În Novi Sad, a tipărit diverse formulare, texte oficiale și piese de teatru.

Peste douăzeci de proclamații au fost tipărite în limba sârbă, maghiară și
germană, așa că a fost condamnat la închisoare. Eliberat, s-a mutat,
împreună cu tipografia, la Pancevo. A tipărit cărți în sârbă, mai ales la
comandă. La sosirea sa în Pancevo, a tipărit “Poemul de graniță” de Vaso
Živković, iar în 1850 a publicat diverse traduceri din germană de Aleksa
Stanojević. A mai tipărit și calendarul popular sârbesc pentru 1851.

În 1854, a închiriat tipografia lui Anton Sibenhar și a plecat la Novi Sad, iar
doi ani mai târziu i-a vândut tipografia acestuia.

A murit în 1858.

Despre familia Kaulici

Orasul Novi Sad, a primit statutul de oraș regal liber în 1748, devine din ce
în ce mai mult centrul politic și cultural al poporului sârb din monarhie. Se
deschid școli și spitale, se construiesc biserici și teatre. Viața culturală
cunoaste o ascensiune din toate domenile, fiind deschise totodata librari si
tipografii.

Astfel a aparut Emanuel Janković și Damjan Kaulici, tatal lui Jovan, care
a venit la Novi Sad, din Arad. Ei a facut eforturi mari, reușind să dezvolte
această activitate și să aducă o contribuție uriașă la viața culturală a orașului
și a poporului sârb.

Damjan Stefanović Kaulici, a trimis o cerere către Magistrat solicitând să fie

acceptat „ca cetățean” și să obțină un permis de muncă. Nu a fost ușor să
obțina un permis pentru a lucra ca librăr în Monarhie, deoarece, conform
Regulamentelor privind librăriile din 1722, un librar trebuia să cunoască cel
puțin trei limbi, să facă un stagiu, sa aibe experienta si publicatii de diversi
autori cunoscuti.
In 1782 magistratul Monarhiei a luat deciza sa interzica librari si legatori de
carti de religie ortodoxa si mozaica.

Totusi, Kaulici, cu toate acestea, a platit o taxa de 8 forinți și a

obținut o autorizație de muncă.

A tiparit in general cati bisericesti, gramatica latina, biografia imparatesei

Maria Tereza și alte cărți. În anul următor, Damjan Kaulici a tipărit broșuri
fiscale pentru Novi Sad, din care a primit anumite fonduri, pe care le va
folosi în mare măsură pentru a-și extinde afacerea.

La Parlamentul de la Timișoara, în 1790, Damjan a cerut ajutor și sprijin

pentru deschiderea tipografiei, dar nu a fost singurul, deoarece Emanuil
Janković a apărut în acel loc cu o cerere similară.

Prima tipografie din Novi Sad, care apartinea lui Emanuel, a fost amplasată
„Kod belog lava” - la colțul Zmaj Jovina de azi cu strada Dunavska.

Cel mai mare succes al familiei Kaulici a fost publicarea Cronicii sârbești în
1825.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje si Biografie: GODIŠNjAK
Muzeja grada Novog Sada 2015.
Panta Jovanović

(Belgrad, 1828 - Belgrad, 24 decembrie 1885/5, ianuarie 1886), avocat și om

politic sârb, de origine aromana. A fost ministru al finanțelor (3 iulie 1868 -
24 august 1873), ministru al educației și membru al Consiliului de stat.

Tatăl lui Panta era Rista Jovanović, un negustor din Belgrad și pe vremea
prințului Miloš președintele municipalității din Belgrad.1) Mama lui Panta
era Đurđija numită Baba Duda, iar tatăl lui Duda era un negustor din
Priština Karabiberović, care a aflat la timp că Prima răscoală sârbă, așa că
s-a mutat împreună cu familia la Belgrad înainte de răscoală.

Panta avea 5 surori, iar familia Babadudić a dat mulți miniștri: Panta
Jovanović, Jovan Belimarković, Kosta Jovanović , Alimpija Vasiljević,
Jovan Avakumović, Pavle Denić și generalul Branko Jovanović.

După absolvirea Facultății de Drept, Panta a fost trimis de stat pentru a

studia economia în Germania. După întoarcerea în Serbia, a lucrat în diferite
locuri de muncă în profesia financiară.

Din punct de vedere politic, a aparținut liberalilor, care au jucat un rol

important în timpul Adunării Sf. Andrei din 1858 și a schimbării dinastiilor.
Al a fost secretar al Consiliului de Stat în 1859.6) A fost ales secretar al
consiliului de administrație al Adunării Sf. Andrei în iulie 1859, a cărui
sarcină era să pregătească propuneri pentru Adunarea “Malogospojinska”.

În timpul celui de-al doilea guvern al prințului Miloš, în 1859, a fost șef al
Ministerului Finanțelor.

A fost ministru al finanțelor din 3 iulie 1868 până în 24 august 1873 în

guvernele lui Đorđe Cenić, Radivoje Milojković, Milivoj Petrović
Blaznavac și Jovan Ristić. A ocupat funstia de ministru în al educației și
afacerilor bisericești în perioada 3 iulie - 5 octombrie 1868. A fost, de
asemenea, ministru adjunct al construcțiilor timp de câteva zile, între 5 și 14
aprilie 1873.

Lui Panta Jovanović i se atribuie legea accizelor (1869), legea magazinelor

rurale (1870), legea consiliului comercial și meșteșugăresc (1870), legea
organizării școlii agricole și forestiere (1870), legea cu privire la fondul de
pensii (1871), legea cu privire la majorarea taxelor vamale la exportul de
lemn și cherestea (1871), legea pietrișului (1872), precum și legea băncilor
de economii.

În plus, el a scris proiectul de lege privind compania sârbă a vaporilor. În

1871, a modificat tarifele vamale de import, a redus taxa vamală la exportul
de vite și a abolit taxa vamală pentru cărți și alte produse. A încheit acorduri
comerciale cu Austro-Ungaria, România și Rusia.

În 1869, a stabilit o acciză pe zahăr, cafea, alcool, rom, acciză care a majorat
într-o oarecare măsură impozitul, fără ca țăranii să simtă acest lucru. În
timpul mandatului lui Panta, bugetele nu au avut niciodată in deficit.
A fost numit membru al statului Consiliu în 1873.

A murit pe 24 decembrie 1885.

A fost un adevărat membru al Societății de literatură sârbă din ianuarie 1850

si membru de onoare al Societății Academice Sârbe.
Aleksandar Sandić

(Veliki Beckerek, Zrenjanin, 14 mai 1836 - Novi Sad, 15 aprilie 1908), a

fost un filozof sârb, de origine aromana, filolog, istoric, scriitor, lucrător
cultural, politician, membru asistent al multor academii din străinătate și
unul dintre cei mai importanți aparatori ai culturii sârbesti.

Și-a luat doctoratul în filosofie și filologie la Universitatea din Viena alături

de profesorul Franz Miklosic. Ebucatia primara a facut-o in localitatea
natala, apoi la Timișoara. În calitate de bursier al Academiei Sarbe (Matica
Srpska), și-a finalizat studiile la Viena - științe juridice și filologie slavă.

A lucrat ca profesor la liceul sârb din Novi Sad, începând din 1866, timp de
33 de ani. La început, a fost, de asemenea, notarul consistorial al eparhiei de
Bačka.

A predat limba slavonă veche și sârbă și istoria literaturii în liceu. În 1880, a

predat și limba maghiară în clasa a III-a a liceului.

A fost ales deputat la Adunarea Bisericii din Karlovac în 1879 si membru al

Departamentului literar.

A început să scrie la Viena, colaborând mai întâi în ziarele sârbesti:

„Svetovid” din Viena din 1857 și „Jurnalul sârbesc” la Novi Sad. Ulterior,
și-a extins cooperarea cu un număr mare de ziare și reviste sârbești, în
special cu cele de la Novi Sad. Pe lângă scris, a tradus texte în sârbă:
Goethe, Mozenthal, Kanica.

A tradus în sârbă și a completat cu fapte istorice în 1862, o lucrare

importantă a lui Felix Kanic, „Monumente bizantine în Serbia”. A publicat și
editat la Viena, după plecarea editorului croat, Imre Tkalac, un ziar care a
fost publicat în limba germană și a servit interesele slave.

De asemenea, a fost invitat și a scris trei manuale pentru educația religioasă

în școlile primare.

În orașul său natal Zrenjanin, amintirea lui este păstrată de un bust memorial
în Parcul Karadjordjev, descoperit în 1971 și de o casă de naștere veche,
ruinată, predispusă la prăbușire - acoperită cu stuf - doar pe hârtie „protejată
de stat”!? În 1967, orașul Zrenjanin a ridicat o placă memorială pe locul său
de naștere.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Visarion Pavlović

(Sentandrei, în jurul anului 1670 - Sremski Karlovci, 18 octombrie 1756) a

fost episcopul de Bačka 1731-1756, de origine aromana.

Numele său de mirean nu este cunoscut înainte de a deveni călugăr. În

dipticul eparhiei de Bačka de la începutul secolului al XIX-lea, este scris că
era „originar din Santandrei, Ungaria, dar este posibil ca acest lucru să fi fost
spus deoarece Visarion a avut legături mai strânse cu acel loc după Marea
Migrație.

S-a călugărit în Krušedol în 1705 și a fost numit Visarion, unde a petrecut

câțiva ani. Se presupune că a fost în Rusia pentru educație. După aceea, a
locuit în mănăstirea Hilandar de pe Sfântul Munte, unde a fost profesor până
în 1720.

În timpul vizitei sale la Sarajevo, a fost bine primit și în semn de

recunoștință, a scris o melodie enoriasilor, care s-a pastrat până în ziua de azi
în vechea biserică din Sarajevo.

În surse din 1723, Visarion este menționat ca un singel patriarhal. În jurul

anului 1730, a devenit arhimandrit al mănăstirii Krušedol, iar in mai, a
devenit episcop de Bačka, succedândul pe Sofronije Tomašević. A deținut
această funcție până la moartea sa, pe 18 octombrie 1756.

Pe 8 septembrie 1731, a deschis o „școală latino-slavă” la Novi Sad, care

avea rangul unei școli inferioare, a contribuit semnificativ la formarea
primelor generații ale inteligenței civice sârbe din Voivodina. A construit
Palatul Episcopal la Novi Sad în 1741.

A fost un adversar indignat al mitropolitului Vicentije Jovanovic de mulți

ani, fiind si arestat pe 24 octombrie 1735, dar eliberat in acelasi an.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Stevan Šupljikac

(Petrinja, 1786 - Pancevo, 27 decembrie 1848) a fost un general-maior

austriac și primul voievod al Voivodinei sârbești. Era de origine aromana.

S-a născut la Petrinja în Austria (Croația de astăzi) și a murit în Pancevo

(Voivodina), Austria (astăzi Serbia).

Šupljikac provine dintr-o familie de graniță. S-a alăturat armatei austriece în

1805 și, după crearea provinciilor ilirice în 1809, s-a alăturat armatei
franceze și a fost adjutantul mareșalului Marmont. În 1812, a participat cu 1
și 3 regimente croate alaturi de armata franceză în campania împotriva
Rusiei. În timpul războiului împotriva Rusiei (1812), Napoleon I i-a acordat
Ordinul Legiunii de Onoare, pentru curaj.

A fost reînrolat în armata austriacă în 1814. A slujit în Banat și Lika, în

calitate de comandant al regimentului Ogulin, apoi al brigăzii aflate sub
comanda supremă a lui Jozef Radecki, unde i s-a acordat marea cruce a
coroanei de fier. A luat parte la luptele împotriva forțelor revoluționare
italiene în 1848 în timpul primului război de unire a italiei.

La Adunarea sârbilor din mai din Sremski Karlovci (1 mai 1848), Stevan
Šupljikac a fost proclamat primul voievod al Voivodinei sârbe, în a cărui
calitate a început reorganizarea unităților pentru lupta împotriva ungurilor.

Pe 6 octombrie, a devenit comandantul militar suprem al detașamentelor

poporului sârb, dar a murit curând, pe 15 decembrie la Pancevo.

A fost înmormântat la Krusedol.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si Miroslav M. Jovicin,

JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO GRCKE DIJASPORE-Drugo,
dopunjeno izdanje
Scoala Flagginian din Venetia

Sau Muzeul Grecesc Flagini sau Centrul de Învățământ Flaggianon a fost o

instituție de învățământ greacă care a funcționat la Veneția din 1662 până în
1905.

Școala a fost fondată prin dorință și prin moștenirea lui Thomas Flagginis
(1578 - 1648), o figură proeminentă a comunității grecești din Veneția.
Flagini era de origine aromana, el fiind casatorit cu Pagona Tzigaras, fica lui
Zotu Tzigaras, care s-a nasct la Ianina si a fost spatar la curtea domnitorului
moldovean Petre Schiopul, fiind totodata casatorit cu fica sa domnita Maria.

Din 1624, Flaginis a încercat să înființeze o instituție de învățământ superior

pentru studenții greci (aromani), care să fie destinată în principal funcțiilor
ecleziastice ortodoxe superioare (bogoslovie, saminar), dar eforturile sale au
eșuat din cauza refuzului venețienilor de a acorda permisiunea pentru
înființarea Școlii.

Cu puțin înainte de moartea sa, Flaginis a prevăzut în testamentul său (1644)

înființarea unei școli grecești și a numit oamenii care vor întreprinde
înființarea și supravegherea funcționării acestei institutii de invatamant.
Permisiunea de înființare a școlii a fost dată în 1662 și funcționarea sa a
început în 1665.

Conform regulamentului inițial, au fost admiși 12 studenți, în timp ce patru

ani mai târziu, capacitatea sa a fost mărită cu două locuri. Bursele au fost
destinate fetelor grecești (aromance) din Corfu cu vârste cuprinse între 12 și
16 ani pentru studii care durează șase ani. Condiția prealabilă era o bună
cunoaștere a limbii grecești și latine iar cursurile de predate erau gramatică,
științe umane, retorică, filosofie și logică. Apoi, teologia și mai târziu (în
jurul anului 1750) au fost adăugate la program matematica și geografia.

După absolvire, studenții au avut ocazia să își continue studiile la

Universitatea din Padova.

Inscripție cu numele profesorilor scoli Flaginis:

1665 Nikolaos Kalliakis din Creta

1676 Antonios Prokakiantis
1677 Matthew Typaldos
1685 Thomas Katanis
1687 Predicator Nikolaos Papadopoulos (nu trebuie confundat cu
Komnenos)
1689 marele orator Elias Miniatis
1691 preot Stefanos Moschos
1694 Alexandros Kokkinos
1694 Ioannis Chalkeias Moschopolitis
1699 Francis Hat
1703 Ioannis Patousas autorul atenian al Enciclopediei de filologie, o carte
educativă importantă
1711 - 1717 Apostolos Michos, preot din Paramythia
1716-1720 Antonios Katiforos preot zakintian și poet personal al insulei
ioniene
1723 George Patousas pastor
1761 Antonios Moschopoulos Kefallinios
1795 Spyridon Vlantis
1803 Spyridon Vlantis
1824 - 1827 Theodoretos Karydis
1827 - 1834 Bartolomeu Koutloumousianos Imbrianul
1834 - Ioannis Veloudis din Tinos
1837 - 1850 Anthimos Mazarakis

Școala a căzut în paragină începând cu 1850, profesorii nu mai erau

competenți și afluxul de elevi a fost oprit până când școala a încetat să
funcționeze. Biblioteca școlii este situată în birourile comunității din curtea
bisericii Sfantul Gheorghe al Grecilor.
Josif Rajačić

De origine morlaca (Lucane lângă Brinje, 20 iulie 1785 - Sremski Karlovci,

13 decembrie 1861) a fost mitropolit ortodox sârb din Karlovac din 1842
până în 1848, apoi arhiepiscop de Karlovac și patriarhul sârb din 1848 până
în 1861. I se atribuie crearea Voivodinei sârbe și ridicarea Mitropoliei la
rangul de Patriarhie.

S-a născut în Lucani lângă Brinje (Lika) – localitte populate de morlaci (vezi
art. unu si doi), din partea tatălui Luka, un preot - unchi, și a mamei
Vasilija. Numele său de mirean a fost Ilie. A urmat o școală germană la
Brinje, apoi a fost educat la Zagreb, Sremski Karlovci și Szeged, unde a
terminat primul și al doilea an de filosofie. Și-a continuat studiile la Viena,
unde a studiat dreptul, latina și artele plastice. Nu și-a terminat studiile
deoarece în 1809 s-a alăturat batalionului studențesc în apărarea Austriei de
Franța lui Napoleon.

Mojsije Mioković, l-a hirotonit călugăr pe 10 aprilie 1810 în mănăstirea

Gomirje. A fost administrator al eparhiilor de Karlovac și Pakrac, apoi
numit episcop al Dalmației, pana in 1833.

În acea perioadă, a deschis o școală clericală (seminar) la Šibenik și a luptat

împotriva separari sârbilor ortodocși din Dalmația.

Prin decizia Biroului Curții, a fost transferat pe 5 iulie 1833, ca episcop la

Varset. A donat 3.600 de forinți fondului pentru liceul din oras. Apoi ajunge
in 1842 mitropolit de Karlovac.

La vremea când a devenit metropolit, relațiile dintre germani și maghiari,

precum și slavii sudici din Imperiul austriac, au devenit tensionate. Valul
revoluției s-a răspândit din Franța în 1848. A devenit liderul Mișcării
Revoluționare si a convocat Adunarea sârbilor din mai la Sremski Karlovci
în 1848. Mitropolitul Rajačić a fost proclamat patriarh sârb și s-a înființat
Voivodina sârbă. Patriarhul Rajačić a fost ales președinte al guvernului
principal, Đordje Stratimirović a fost ales vicepreședinte și lider al armatei,
iar Stevan Šupljikac a fost ales de voievod.

Rajačić a cautat o modalitate de a evita o confruntare militară directă cu

maghiarii.
Totusi maghiari lovesc in mod brutal Karlovacul si a început astfel un
conflict armat dificil pentru sârbii insuficient pregătiți.

Când Revoluția Maghiară, cu ajutorul armatei ruse, a fost suprimată,

autoritățile austriece nu mai aveau nevoie să facă concesii sârbilor sau
croaților, așa că în noiembrie 1849 au format o nouă coroană în zona
Voivodinei sârbe numită Ducatul Serbiei și Banatul de Timis. Rajacic a fost
numit comisar, acesta fiind rezultatul revoluției sârbe. Voievodatul Serbiei și
Banatul de Timis au fost desființate în 1860.

Josif Rajačić a ajutat la dezvoltarea educațională a sârbilor din Austria. Pe

vremea când era mitropolit de Karlovac, s-au deschis multe noi școli sârbești
și a ajutat liceele din Sremski Karlovci și Novi Sad să se ridice la rangul de
licee complete. De asemenea, a deschis o bibliotecă patriarhală și o
tipografie în Sremski Karlovci. A încercat să deschidă si o universitate în
Sremski Karlovci în 1854, dar nu a reușit.

Datorită meritelor sale pentru statul austriac, împăratul i-a acordat titlul de
baron de „Brinjski”, potrivit patriei sale. A murit în Sremski Karlovci pe 13
decembrie 1861 și a fost înmormântat în Catedrală.

A fost distins cu Ordinul austriac al lui Leopold și Ordinul coroanei de fier.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Konstantinos Tzechanis

(1740–1800), filozof, mathematician si poet din sec. 18, de origine aromana

din Moscopole.

Tzechanis s-a născut în Moscopole (Voskopojë, azi in sud-estul Albaniei), o

metropolă culturală și comercială din Balcani din secolul al XVIII-lea și
centrul culturii grecești.

Tzechanis a studiat inițial în orașul său natal, Theodore Kavalliotis fiind

profesorul său în Noua Academie. Ulterior a participat la lecții la Modra,
astăzi în Slovacia.

In 1760, s-a mutat împreună cu părinții săi la Viena, unde tatăl său a devenit
negustor. Tzechanis a ajuns profesorilor de la școlile grecești din Timisoara,
Pesta și Zemun. Mai târziu în 1768–74 a plecat la Halle, pe atunci oraș al
Regatului Prusiei, pentru a studia literatură și matematică, iar în 1776 a
studiat la Universitatea din Cambridge. De asemenea, a studiat la Leipzig
timp de trei ani și s-a mutat în mai multe țări din Europa de Vest. A locuit și
în Țara Românească, unde a compus un poem satiric.

În 1769, în calitate de student, a scris în latină și greacă un tratat de

geometrie, Introducere în geometrie: nouă teorie a pătratului si cercului,
1774 soluție teoretică.

Tzechanis i-a dat, de asemenea, lingvistului suedez Johann Thunmann o

copie a Protopireiei, una dintre cele mai semnificative lucrări ale lui
Kavalliotis. Tot dansul l-a ajutat pe Thunmann în lucrările sale referitoare la
limbile albaneză și aromână.

În timpul șederii sale în Leyden, Olanda, Tzechanis a compus două mari

poezii în limba greacă, lăudând universitatea locală și pe autorii greci antici.

În anii 1770, a scris în greacă o biografie a lui Skanderbeg, eroul național al

Albaniei, pe baza biografiei lui Marin Barleti.

A predat latină, greacă și matematică la Universitatea din Leiden. Cea mai

cunoscută lucrare de poezie a sa fiind “Epopeea eroică a Ecaterinei a II-a a
Rusiei”, o lucrare patriotică care a vizat trezirea națională a poporului grec
care a trăit sub stăpânirea otomană (1776), scrisă în latină și greacă veche și
publicată în 1776.

A murit in 1800 la Leyden.

Tzechani a compus următoarele lucrări:

Manual de Matematica la Halle,

Poem onorific către episcopul Vincent Jovanovic
Poem pentru countele Francis Collaro,
Poem de onoare pentru Konstantine Alexander,
Geometria, teorie a pătratul cercului, 1774
Poem de onoare pentru împărăteasa Ecaterina a II-a, Leyden, 1776
Episodul doi (Lugduni Batanorum), Leyden, 1776
Două epigrame către boierul Ipsilante, Leipzig
Diverse traducere din germană în greacă si altele.
Jeremija Gagić

(Pretoke lângă Kragujevac, 1 mai 1783 - Veneția 1859) a fost secretarul

Consiliului guvernatorilor din prima răscoală sârbă și diplomat rus, de
origine aromana.

În calitate de comerciant de vite în Zemun, a menținut legături cu insurgenții

sârbi. În martie 1806, s-a mutat în Serbia și a intrat în serviciul Consiliului
guvernatorilor, mai întâi ca funcționar și apoi ca al doilea secretar.

În august 1806, a plecat la Trieste împreună cu Avram Lukić pentru a căuta

ajutor pentru insurgenți de la negustorii sârbi (aromani), de acolo. În
noiembrie 1806, s-a dus la împăratul austriac la Viena pentru a deschide
granița cu Serbia, iar în martie 1807, ca membru al deputației, a mers la
apartamentul principal al armatei rusești dunărene pentru un acord privind
ajutorul și acțiunea comună împotriva Turciei.

În timpul lucrării sale, Gagic a aparținut curentului rusofil al adversarilor lui

Karadjordje. Când a fost demis din serviciu la sfârșitul anului 1807, a
devenit secretarul lui Milenko Stojković, când l-a susținut până la capăt în
lupta sa împotriva lui Karađorđe. După expulzarea lui Stojković în 1811,
Gagić a părăsit și Serbia și s-a alăturat serviciului rus, mai întâi cu armata
dunăreană, iar din februarie 1813 cu Ministerul Afacerilor Externe.

În decembrie 1815, a fost transferat la consulatul rus din Dubrovnik, unde a

rămas până în 1856 cu titlul de viceconsul. Ca recompensă pentru îndelungul
său serviciu, a primit titlul nobiliar în 1850.

Gagic a avut, de asemenea, un rol politic important, deoarece relațiile directe

ruso-muntenegrene au fost menținute prin intermediul consulatului de la
Dubrovnik, subordonat ambasadei ruse la Viena. De acolo, Gagic a avut
legături strânse cu Muntenegru și a fost principalul reporter al guvernului rus
asupra situației de acolo. El a încercat să canalizeze dezvoltarea din
Muntenegru, în special relațiile sale cu Turcia și Austria, conform intențiilor
politicii oficiale rusești. În acest spirit este sprijinul său pentru activitățile lui
Ivan Vukotić și Matej Vučićević în 1831-32. Uneori și-a îndeplinit misiunea
prin intervenții directe în Muntenegru în 1832, 1837 și 1851.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Jovan Kurtović

(Začula, 1718 - Trieste, 12 august 1809) a fost un proeminent negustor sârb,

de origine aromana și binefăcător al bisericii Sfantul Spiridon din Trieste.
Isi trage originea din familia comerciantului Kurtović, care locuia atunci în
satul Začula.

Împăratul habsburgic Carol al VI-lea a declarat Trieste port liber la începutul

secolului al XVIII-lea, ceea ce a influențat pe unii marinari, comercianți și
meșteșugari “sârbi” din Boka, Herțegovina și Bosnia să se stabileasca la
Trieste. Astfel, Kurovićs din Začula, care până atunci se angajase în comerț
în zona Trebinje și Dubrovnik, au decis să își dezvolte afacerea în Trieste.
Jovan s-a mutat la Trieste în 1748 împreună cu cei trei frați ai săi, Risto,
Cvetko și Lazar. În patrie a rămas singurul frate Simeon, care mai târziu a
ajuns ieromonah la mănăstirea Duži.

La Trieste, Jovan a reușit să dezvolte o afacere, pe lângă comerț, a închiriat

nave (a cumpărat prima navă în 1766) și a organizat transportul diferitelor
mărfuri din portul Trieste. Frații săi erau asociați în Praga, Smirna și Viena
și făceau tranzacții și cu porturile Shkodra, Odessa, Sankt Petersburg, Pesta
și Marea Neagră. Ei dețineau mai multe clădiri rezidențiale (cel mai faimos
este Palatul Kurtović de lângă biserica sârbă) și mai multe magazine din
Trieste.

În 1751, sârbii și grecii au început să construiască împreună Biserica Sf.

Spiridon. Jovan a donat 40.000 de forinți. De asemenea, a ajutat, prin fratele
său Simeon, mănăstirea Duži. Două clădiri, o vie, au fost construite acolo cu
banii săi si o moară de lângă satul Bioča. A mai trimis ajutor insurgenților
din Serbia, împreună cu alți “sârbi”, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea.

Odată cu logodna sa la Trieste, în 1782 a fost deschisă o școală sârbească,

numită Școala sârbă Jovan Miletić, condusă de învățătorul Vasilije Vitković,
care îi învăța pe copii sarbi să citească, să scrie si i-a invatat limba latină,
canto și studii religioase.

Jovan a trăit până la o vârstă matură, a murit la vârsta de 91 de ani. Din trei
căsătorii a avut numeroși descendenți dar niciunul dintre copii nu a
supraviețuit.
Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC
Đorđe Marinković

(Kladovo, 19 septembrie 1891 - 1977, Paris) a fost un muzician autodidact

sârb, de origine vlaha, a cântat la mai multe instrumente și a fot membru al
Orchestrei Gărzii Regale. A luat parte la ambele războaie mondiale fiind
simplu soldat. A fost pe frontal de la Salonic si a vazut starea de război și
suferința a armatei sârbe care a dat naștere piesei „Tamo daleko” (Acolo
Deprte), compusă de Djordje Marinkovic.

S-a născut într-o familie agricolă din partea tatălui Ion și a mamei Flora în
satul Korbovo (Corbu) de lângă Kladovo. A fost al doilea copil din familie și
botezat în Biserica Ortodoxă pe 29 septembrie 1901.

El și-a vizitat adesea patria, dar casa familiei sale nu a fost păstrată. Deși s-a
căsătorit de trei ori, nu a avut descendenți direcți.

La Paris, s-a remarcat ca profesor al unui instrument rar – chitara, dansul

fiind autorul mai multor cărți despre acest instrument.

În 1922, la Paris, drepturile de autor îndelung disputate asupra melodiei

"Tamo daleko" au fost confirmate oficial în favoarea sa. Piesa a fost scrisă
pe insula Corfu în 1916.

După cel de-al doilea război mondial, a plecat în Franța, unde a jucat și a
lucrat sub pseudonimul Georges Mariel.

A primit pașaport ca recompensă de la regele Petru.

În catalogul Bibliotecii Naționale a Franței, se află biografia sa care

precizează următoarele: „Autorul este interpret și compozitor, instrumentist
și profesor de chitară, de origine sârbă, este în Franța din 1920, (() a murit la
Paris în 1977. "

În Serbia, Đorđe Marinković a fost uitat, iar în Franța este amintit ca un

compozitor și muzician proeminent.
Maksim Manuilović

Maksim (Mihail Manuilović, Arad - Timișoara, 7 februarie 1838) a fost

episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe de pe tronul episcopilor din Vršac și
Timișoara, de origine romana (biografie: ANALELE UNIVERSITĂŢII
“EFTIMIE MURGU” DIN REŞIŢA FASCICOLA DE ŞTIINŢE SOCIAL-
UMANISTE ANUL IV, 2016).

După absolvirea studiilor teologice, a ajuns preot paroh și protopop de

Oradea. Vorbea fluent limba latină, maghiară, germană și română. A fost
hirotonit călugăr pe 18 septembrie 1819 în mănăstirea Krušedol de către
arhimandritul Dimitrije Krestić, primind numele Maxim.

Apoi, până în 1824, a fost arhimandrit în mănăstirea Hopovo. A fost ales

episcop la cererea poporului eparhiei arădene în 1824 si hirotonit episcop de
Vršac pe 21 ianuarie 1829. La Vrsac a introdus celebrarea unor slujbe
religioase în limba română în catedrala episcopală.

În calitate de episcop de Vršac, a promovat seminarul din Vršac în 1830 iar

pe 18 decembrie 1833 a fost transferat la Timisoara, in calitate de episcop.

A murit pe 7 februarie 1838 la Timișoara și a fost înmormântat în Biserica

Soborniceasca din Timișoara.
Batalia de la Malajnica (Mălainiţa)

(1807) a fost prima luptă comună a sârbilor și rușilor împotriva turcilor în

prima răscoală sârbă. Bătălia s-a încheiat cu victoria armatei sârbo-ruse.

După eliberarea Belgradului și asigurarea frontierei de vest a Serbiei

insurgentii pe Drina, Karadjordj i-a trimis pe Milenko Stojković și Petar
Dobrnjac în estul Serbiei la sfârșitul primăverii 1807 cu armatele din
Braničevo și Požarevac cu sarcina de a elibera Timocul de turci. Cu aceeași
sarcină, Hajduk Veljko Petrović a fost trimis din Soko-Banja cu insurgenții
săi la Štubik.

Milenko Stojković în fața satului Malajnica a fost atacat de turci cu

aproximativ 5.000-8.000 de soldați. Turcii s-au fortificat la Malajnica.

După ce armata rusă condusă de generalul Isaev a trecut Dunărea și Insula

Mare, Karadjordj a mers în ajutorul lui Milenko cu armatele din districtele
Smederevo și Groč; la mijlocul lunii iunie, cu aproximativ 4.500 de
infanteristi și cavalerie, a ajuns la Stubik și a ridicat tranșee către turci.

Între timp, Milenko și Vujica Vulicevic au străpuns pozițiile turcești.

Pe 30 iunie, generalul Isaev și Karadjordj au zdrobit pozițiile turcilor din

Malajnica. În lupta corp la corp, sârbii și rușii s-au descurcat mai bine.
Turcii din tranșee s-au panicat si raspandit care incotro.

Mula-pașa a scăpat călare, iar turcii au avut pierderi de 1.000 de morți.

Sârbii au avut aproximativ 80 de morți, iar pierderile rusești sunt
necunoscute. Batalionul rus Olonets a luptat curajos, motiv pentru care
Karadjordje i-a numit soldații frații ai săi.
Baronul Alexandru Wassilko de Serecki

(n. 17 decembrie 1827, Berhomet pe Siret – d. 20 august 1893, Lăpușna),

din Familia Wassilko de Serecki – descendenții unei vechi familii de boieri
moldoveni din Bucovina, care au purtat acest titlu pe timpul Imperiului
Habsburgic - au fost singurii nobili numiți de origine română în tot
imperiului austro-ungar – au fost inruditi cu familia Kesko s Flondor,
Zotta, Hurmuzakhi si altii.

A fost pe timpul Imperiului Austro-Ungar un politician și patriot român,

membru al Camerei Superioare al Imperiului Austriac cu titlul de
„excelență”, adevărat consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al
Ducatului Bucovinei și pe mulți ani deputat în Dieta Bucovinei, care s-a
angajat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic.

Fiul baronului Iordachi Wassilko de Serecki (1795–1861) și al Anei de

Kalmucki (Calmuțchi) (1811–1896), a crescut la moșia tatălui său din
Berhomet. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul
în 1846 cu distincțiune. După aceea a studiat Filosofia și Dreptul la Cernăuți
și Lemberg (Liov). Din 1850 a lucrat ca avocat în Cernăuți și din 1859 a
administrat moșiile tatălui său bolnav.

În 1870 a fost ales pentru prima dată în calitate de căpitan (mareșal) al

Ducatului Bucovinei. In 1883 ajunge Prim-ministrul al Austro-Ungariei.

Alexandru a susținut extinderea rețelei de căi ferate, între Hliboka și

Berhometh, care a fost inaugurată pe 30 noiembrie 1886 si a instituit
companii pentru transportul lemnului și alte instalații industriale.

De asemenea baronul a finalizat construirea castelului familiei Wassilko la

Berhomet și a cumpărat în 1886 imobilia în Herrengasse 38 din Cernăuți (azi
Strada Olga Kobyleanska 34), care a fost numit "Wassilko-Palais".
Alexandru a avut in posesie de 28 000 de hectare cel mai mare moșier din
Bucovina, dar și în tot imperiul austriac.

Baronul a deținut timp de decenii funcția de președinte al curții de jurați din

Cernăuți. Până la moartea sa a fost și șeful curatorului de 20 de persoane al
„Societății Antropologice” („Anthropologische Gesellschaft”) la Viena,
precum si membru al „Academiei de Știință al Austriei” („Österreichische
Akademie der Wissenschaften”.
A fost casatorit cu Ecaterina, fiica cavalerului Iordache de Flondor (1798-
1868). Soții au avut patru fii: Pe Gheorghe, politician, mareșal al Ducatului
Bucovinei, apoi senator român, pe Ștefan (1869-1933), căpitan imperial
austriac, apoi consilier ministerial în Ministeriul de Interne la Viena, scriitor
de cărți de bridge, Alexandru (1871-1920), locotenent-colonel de cavalerie
în armata imperială austriacă și viceprim în Biroul de Evidență de la Viena,
apoi colonel al regimentului Roșiori la Bârlad si Victor (1872-1934),
locotenent imperial de rezervă, exarh și arhidiacon al bisericii ortodoxe la
Viena, apoi (1932-1934) duhovnic a tuturor spitalelor din Cernăuți.

A decedat în 1893, iar o strada din Chisinau ii poarta numele in cinstea sa.
Đorđe Đoka Jovanović

(Novi Sad, 21 ianuarie 1861 - Belgrad, 23 martie 1953) a fost un sculptor

sârb și academician al Academiei Sârbe de Științe și Arte, de origine
aromana. Fiind unul dintre fondatorii școlii de artă, din care a apărut ulterior
Academia de artă, Jovanović a fost foarte dedicat muncii pedagogice. Cea
mai importantă parte a opusului său creativ sunt monumentele și portretele
publice, printre care un loc special este ocupat de Monumentul eroilor
kosovari din Krusevac, Knez Milos din Pozarevac, Josip Pancic, Kosta
Tausanovic, Vuk Karadzic și Vojvoda Vuk din Belgrad, precum și
monumente din Noul Cimitir din Belgrad.

S-a născut în Novi Sad ca cel mai mic dintre cei 7 fratii, într-o familie de
origine greacă (aromana). De la tatăl Nikola Jovanović care era profesor și
mama „frumoasa greacă” Johanida sau Jovanka (în sârbă). Familia s-a mutat
la Pozarevac din cauza serviciului tatălui său, unde a terminat școala
elementară. Profesorul Jovanović a stat acolo cu colegul său Đuro Jakšić, pe
care l-a descries in nuvela sa, intitulata „Unchiul Tim”.

George a mers la liceul din Kragujevac, așa că, la cererea mamei sale, s-a
transferat în curând la Școala Agricolă și Silvică din Požarevac.

După ce a absolvit scoala Realca în 1882, s-a înscris la Marea Școală din
Belgrad, unde a studiat un an la Școala Tehnică, Departamentul de
Arhitectură. Și-a întrerupt studiile datorită plecării la Viena, unde în 1884 s-a
înscris la Academia de Arte Plastice. În anul următor, s-a mutat la München,
unde si-a continuat studiile Academice.

S-a căsătorit pentru prima dată în timpul studiilor la München, cu o

germană, Emma Victoria Scheitler, cu care avea doi fii. În capitala Franței, a
întâlnit o tânără pariziană de 15 ani – Margaret si se recasatoreste.

La Paris a stăpânit sculptura în 1890, fiind primul sculptor academic sârb.

In 1903 s-a întors la Belgrad, unde a devenit profesor și apoi director al

Școlii de Arte și Meserii, din 1905 până în 1919, petrecând anii de război în
Franța. După război, până la pensie în 1926, a lucrat ca profesor la al IV-lea
gimnaziu din Belgrad și ca inspector al Ministerului Construcțiilor. A
devenit membru al Academiei Regale Sârbe de Științe și Arte din martie
1921.
A fost unul dintre fondatorii societății de pictură Lada și membru al acesteia
până în 1910 si membru al societății de artă Medulić. Era unul dintre
fondatorii Asociației Artiștilor Plastici din Belgrad.

El și-a expus sculpturile sale pentru prima dată la Salonul de la Paris și la

Expoziția Mondială de la Paris din 1889, când a câștigat o medalie de bronz.
A câștigat o medalie de aur la Târgul Mondial din Paris in 1900. A expus
independent lucrarile sale pentru prima dată la Novi Sad în 1905, apoi
adesea si la Belgrad si la Roma în 1911.

A realizat un număr mare de busturi și sculpturi și a obtinut multe medalii si

premii.

A fost ales membru cu drepturi depline al Academiei Regale Sârbe la 16

februarie 1920.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Sima Andrejevici Igumanovici

(Prizren, 30 ianuarie 1804 - Prizren, 24 februarie 1882) a fost un negustor

sârb, de origine aromana, umanist și binefăcător educațional bisericesc. El a
fost amintit în Serbia Veche ca fiind una dintre primele dotări în domeniul
școlii și educației publice.

S-a născut în Prizren în 1804 în familia proeminentului și cunoscutului

negustor Andreja Djordjevic și a murit la Prizren la vârsta de șaptezeci și
nouă de ani. Atât tatăl, cât și mama Jana au murit devreme. În Prizren, a
lucrat ca tânăr în fabricile de tutun, unde a învățat bine meșteșugul și a
câștigat niște bani, gata să-i investească în propria sa fabrica. În 1833, s-a
căsătorit cu Sultana Drvadarević din Prizren. Au trăit în căsătorie timp de
patru ani și au avut doi copii: Manojlo și Maga. Când soția și fiica lui au
murit în Prizren patru ani mai târziu, el a decis să nu se mai căsătorească din
nou și s-a dedicat fiului său Manojlo.

Tatal sau Andrija Djordjevic s-a bucurat de o reputație excelentă în Prizren

si era un negustor bogat și respectabil, un om cinstit și un mare patriot.
Andrija, în calitate de negustor priceput, a câștigat mult capital investind în
proiecte naționale, ajutând luptele pentru eliberare de turci. Ca negustor, a
călătorit dincolo de granițele Turciei și a văzut cum trăiesc alte națiuni. Ca
mare patriot, a participat la pregătirile pentru prima răscoală sârbească.

Tatăl sau a murit tragic în temniță, iar mama de durere pentru soțul ei. Încă
din cea mai fragedă copilărie, Sima a trăit într-un mediu puternic inspirat de
patriotism, care a avut un impact asupra maturizării și dezvoltării sale. Știa
că turcii l-au torturat pe tatăl său pentru că a participat la pregătirile pentru
prima răscoală sârbească. Fratele său cel mare a fost modelul său. Sima și-a
petrecut copilăria într-o atmosferă care îi va permite să se transforme într-o
persoană puternică patriotică și un creștin devotat al bisericii sârbești.

A fost educat la mănăstirea Sf. Marcu, în satul Koriska de lângă Prizren,

unde fratele său, ieromonahul Aksentije, mai târziu stareț, a avut grijă de el.
În acea perioadă, a primit o educație bună. A fost un om cu spirit puternic și
voință puternică, un luptător sistematic și persistent pentru a-și realiza ideile.
A trăit într-o perioadă de mari frământări politice în Europa, în special în
Balcani. După propria dorință, a fost înmormântat în mormântul familiei din
Mănăstirea Sf. Marcu.
El se ocupa cu prelucrarea și comerțul cu tutun. A lucrat ca negustor din
1846 la Constantinopol și Odessa și s-a stabilit la Kiev. Când s-a îmbogățit,
a început să facă lucrări de caritate. El a trimis contribuții bogate în bani și
lucruri la biserici și mănăstiri din Serbia Veche. El și-a transferat averea în
Serbia și a folosit-o pentru a construi instituții de învățământ de folos
general.

În 1872, a ridicat o clădire de prestigiu în Prizren și a deschis o școală de

profesori teologici, care a asigurat un număr semnificativ de profesori și
preoți, nu numai în sudul Serbiei, ci și în Muntenegru și Bosnia și
Herțegovina. Educația băieților și tinerilor a fost gratuită. Școala este
cunoscută sub numele de seminarul din Prizren.

La belgrad a rdica o cladire numita “Igumanova palata”.

A fost distins cu Ordinul Crucii Takovo de gradul I și Ordinul prințului

Daniel I de gradul al cincilea.

Două busturi memorialiste ale lui Sima Igumanov sunt situate în fața
seminariilor din Niș și Prizren.

La avut de nas pe Voievodul Čolak-Anta Simeonović iar despre viata sa au

scris Panta Srećković si M. Kostici din Vranje. Sima l-a cunoscut si pe
Panta si pe Kostici, ei fiind prieteni.

Biografie: Nebojša Đokić Branko Nadoveza CRKVE I MANАSTIRI

NA KOSOVU I METOHIJI U XИX VEKU OSTAVŠTINA NEMANjIĆA
Spiridon Gopčević

Pseudonimul Leo Brenner (9 iulie 1855, Trieste - 1928) a fost un istoric,

astronom, reporter de război, poliglot și scriitor sârb, de origine aromana.

El provine dintr-o familie care s-a mutat la Trieste, din Herceg-Novi.

Familia Gopcevic a primit titlul nobiliar de catre Venetia în secolul al XVII-
lea, iar rudenia sa marele Njegoš, a fost fericit să-l viziteze pe milionarul
nostru la Trieste, pe contele Gopčević.

Spiro s-a născut în vara anului 1855 în „Palatul Gopčević” de pe Marele

Canal din Trieste. Tatal lui a fost negustor din Trieste, iar mama Louise, era
din Viena. Micul Spiridon a rămas fără tată la vârsta de șase ani și fără
mamă la optsprezece ani. Tatăl său, era armator și un mare comerciant
austriac, care a eșuat în timpul unui mare efort speculativ. După prăbușirea
financiară din 1856, când 32 de nave cu alimente (cereale) cumpărate în
Marea Azov au fost distruse în timpul războiului, el a înnebunit și s-a sinucis
într-un sanatoriu vienez.

Tânărul Spiro a terminat liceul în Melk și o școală de comerț și conservatorl

la Viena. Apoi a studiat istoria, geografia, scala militara și nautica (navala).
De asemenea, dă dovadă de afinitate pentru lingvistică; ar fi învățat 28 de
limbi, din care poliglotul vorbea curent 13.

Între 1872-1892. a călătorit continuu ani de zile; a trecut prin toată Europa,
America de Nord, Asia Mică, a fost în Siria, Palestina, Egipt, Siberia etc.

Și-a petrecut viața în tinerețe ca reporter de război și jurnalist de pe

câmpurile de luptă din Balcani.

A fost căsătorit cu o nobila austriacă Fani Manora Plasković din Moravia.

Intre timp s-a ocupat si cu astronomia, avand pe insula in 1893 un observator

astral.

Spiridon a fost un scriitor extrem de prolific, care a scris lecturi ample și

interesante în scurt timp. Prima sa lucrare a fost publicată la Leipzig în 1877
în limba germană: „Montenegro und die Montenegriner”. El a dedicat cartea
lui Darinka, văduva prințului muntenegrean Danilo.
A bublicat carti de istorie, despre războiului muntenegrin-turc din 1876-
1878. La Viena în perioada 1889-1890. a publicat o revistă și un ziar zilnic
(Wiener Tagespost). În cincisprezece ani, Gopcevic a publicat douăzeci de
lucrări și broșuri ample (cum ar fi „Adevărul despre Macedonia” din 1890),
un roman („Beata”), șase nuvele, 250 de articole „militante și maritime”, 30
de lucrări științifice , 85 de articole fictive și 1350 de politici și discuții în 76
de reviste diferite.

Spiro a fost si un mare binefăcător al poporului sârb și l-a ajutat la răscoale.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC si Biografie: Miroslav M.

Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO GRCKE DIJASPORE
Drugo, dopunjeno izdanje
Biserica Sfantul Nicolae din Brusnica

Apartine de eparia de Zica si a fost ridicata de Jovan Obrenović (frtele lui

Milos) in 1836. Constructorul a fost Nastas Stefanović sau mesterul
(mjstor) Nestor.

Clădirea este cu o singură navă, de formă dreptunghiulară, cu o absidă

semicirculară la est și o clopotniță înaltă pe partea de vest. Portalurile din
nord și vest se remarcă prin plasticul lor bogat.

În 1972 a fost pusa sub protectia Monumentelor Culturale din Kraljevo, iar
în 1974 au fost finalizte lucrările de restaurare și conservare. Până atunci,
biserica era într-o stare destul de neglijată.

Jakov Obrenović cu soția sa Đurđija și Milan Obrenović cu soția sa Stoja au

fost îngropați în curtea bisericii.
Ljubomir Stojanović

(uneori denumit Ljuba Stojanović; Užice, 6/18 august 1860 - Praga, 16 iunie
1930) a fost filolog sârb, de origine aromana, membru permanent al
Academiei Regale Sârbe, politician fondator al Partidului Republican și
primul președinte.

Filolog și istoric prin educație, Ljubomir Stojanović a absolvit Facultatea de

Filosofie a Marii Școli din Belgrad și a studiat la Viena, Sankt Petersburg și
Leipzig. Stojanović a fost mai întâi profesor de liceu, apoi profesor la Marea
Școală din Belgrad din 1891 până în 1899.

In 1897 a intrat in politica, ca membru al Partidului Radical Popular. În

calitate de fondator și președinte al Partidului Radical Independent, care a
apărut din separarea radicalilor mai tineri de Partidul Radical Popular.

A fost de mai multe ori ministru al Educației și Afacerilor Bisericii (1903,

1904, 1906, precum și președintele guvernului independent (1905-1906). A
fost consilier de stat între 1910 și 1912, în timpul primului război mondial.

După Primul Război Mondial, Stojanović a fost unul dintre fondatorii

Partidului Republican și primul președinte al Consiliului Principal. Din 1913
până în 1923 ajunge secretar al Academiei Regale de Științe Sârbe, viitoarea
Academie Sârbe de Științe și Arte.

Stojanović a publicat ediții ale unui număr mare de manuscrise vechi,

documente, înregistrări, inscripții, genealogii și scrisori: Evanghelia lui
Miroslav, Inscripții și înregistrări vechi sârbești (6 cărți), Genealogii și
cronici sârbe vechi, cataloage de manuscrise ale Academiei Regale Sârbe,
Biblioteca Națională din Belgrad și altele.

A scris și a pregătit manuale de gramatică pentru licee, studii despre

tipografii vechi sârbești, biserici sârbești din secolul al XV-lea până în
secolul al XVI-lea, despre arhiepiscopul Danilo, iar cea mai importantă
lucrare este biografia Vieții și operei lui Vuk Stefanović Karadžić.

A publicat o lucrare monumentală despre sursele sârbe medievale

Lazar Tomanović (din tribul Tuta), a scris despre el că a murit într-un
sanatoriu din Praga, cu dorința ca oamenii să nu vină la înmormântarea sa, să
nu existe coroane de flori sau discursuri.

A lăsat o mare proprietate la seminarul sârb al Universității din Belgrad.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica Sfantul Gheorghe din Pelinovo

Ctitorii biserici au fost aromanii Antonici Vuk si Vucko (biografie: Stari

srpski zapisi i natpisi III, Ljubomir Stojanović, Belgrad 1905).

Acest biserica este situta pe platoul Pelina, in Muntenegru, lângă templul

inchinat Sfintei Treimi, care a fost construit ulterior. Se presupune că, pe
parcursu secolelor, biserica a fost extinsă de două ori, astfel încât astăzi are o
lățime de 5,08 metri și o lungime de 17,65 metri.

Marea valoare a acestui templu sunt icoanele conservate ale lui Dimitrij
Daskal din 1718, reprezentant al Scoli de Arta din Cotor, care acoperă
întregul său interior.

Astăzi, din păcate, există o mare carieră lângă biserica, ceea ce pune în
pericol icoanele foarte valoroase, din cauza căreia unele fresce au început să
se descompună si deterioreze.
Markos Botsaris

(Souli Thesprotia, in Epir, 1790 - Karpenisi, 9 august 1823) a fost un șef

grec, de origine aromna, al Revoluției Grecești din 1821 și căpitan al
Suliotilor. Pentru serviciile sale generale și marea sa contribuție la luptă,
după moartea sa, a primit rangul onorific de general.

A fost al cincilea fiu al lui Kitsos Mpotsaris și Christina Papazotou-Giotis.

Tatăl său, la fel ca bunicul George Botsaris, a fost una dintre cele mai
proeminente figuri din zona Souli din Epir. După căderea lui Souli, a plecat
pe insula Corfu împreună cu alți luptatori unde a fost ridicat la rangul de
subofițer.

A luptat impotriva trupelor otomane, fiind considerat un erou national in

Grecia.

A fost casatrit cu Chrysoula Kalogerou cu cre a avut cinci copii.

Era un stramos al pictorului Anastas Bocarić.

Nikola Nika Maksimović

(Sombor, 1840 - Sombor, 30 noiembrie 1907) a fost un avocat și om politic

sârb, de origine aromana.

A terminat școala elementară în Sombor și a urmat liceul în Sremski

Karlovac, Budim și Osijek. A absolvit dreptul la Pesta. Este unul dintre
fondatorii și secretarul asociației de tineret din Pesta „Preodnica”. A fost
membru al Tineretului Sârb Unit.

După terminarea studiilor, a fost ales mare notar la Sombor (1867) și a

deținut această funcție timp de câțiva ani. A fost unul dintre cei mai
proeminenți membri ai nou-înființatului Partid Liberal Popular Sârb si ales
de câteva ori membru al Adunării Naționale-Biserice Sârbe.

A fost membru și vicepreședinte Consiliului școlar, membru al Consiliului

Mitropoliei si vicepreședinte al Parlamentului în 1881. Fiind unul dintre cei
mai buni experți în această problemă cu reprezentanții guvernelor maghiare,
a participat la negocierile privind statutul autonomiei naționale-bisericești
sârbe. De asemenea, a fost membru al Adunării Naționale Maghiare (1869,
1872, 1878, 1882) în calitate de reprezentant al Partidului Liberal Popular
Sârb.

Deși la început a susținut pe Svetozar Miletić și politica sa, a intrat în

conflict cu acesta, după implicarea sa activă în politică (din 1873).

A colaborat cu Svetislav Kasapinović (aroman).

A scris și a tradus poezii de Heine, Goethe și Janos Wajda. Memoriile sale

parțial conservate, sub titlul Gružani, au fost publicate postum de editura
Sloga din Sombor (1908).

Era si membru al Matica Srpska (Academiei Sarbe) din 1866 și membru al

Comitetului literar din 1880.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje
Catedrala Sfantul Dimitrie din Vidin

„Sfântul Mare Mucenic Dimitar Solunski” este o biserică ortodoxă din

orașul Vidin, Bulgaria, o catedrală a eparhiei de Vidin a Bisericii Ortodoxe
Bulgare. Catedrala este a doua ca mărime din Bulgaria după Catedrala
Patriarhală Sf. Alexandru Nevski din Sofia. Catedrala este un monument
cultural de importanță națională.

După 1718, Vidinul, in romana Diiu, a devenit un oraș de frontieră al

Imperiului Otoman si legea frontierelor a intrat în vigoare pentru oras. Acest
lucru înseamna practic că populația bulgară nu avea dreptul să locuiască în
zona fortificată a orașului. Bulgarii care aveau case și magazine trebuiau să
le vândă și să construiască case noi care nu puteau fi făcute din piatră și
trebuie să fie la o anumită distanță de fortificații.

Deoarece porțile Cetății sunt erau inchise între orele 18:00 și 07:00,
bisericile Sf. Parascheva și Sf. Panteleimon nu puteau fi folosite seara și
noaptea în timpul marilor sărbători creștine de Crăciun și Paște. Acest lucru
a necesitat construirea unei noi biserici în afara Cetății la sfârșitul secolului
al XVII-lea.

Biserica a fost numită după martirul din Salonic sf. Dimitar (Dumitru),
devenind un centru a vieții culturale a bulgarilor și a dobândit statutul de
biserică mitropolitană.

Planul templului a fost realizat de maestrul Gencho Kanev din Tryavna

(aroman) și a fost parțial reproiectat de arhitectul Bahnani. Pe 10 martie
1885, a fost pusă piatra de temelie a noii biserici.

Proiectul lui Gencho Kanev a fost realizat similar cu Catedrala din Varna,
pe care a construit-o între 1884 și 1886.

Iconostasul și mobilierul bisericii din interior au fost sculptate de maeștrii ai

Scolii de arta din Debar, de familia Filipovi.
Biserica sarbeasca din Battonya, Ungaria

Este una dintre cele mai mari biserici ortodoxe sârbești din partea de sud-est
a Ungariei, are un iconostas cu un decor foarte bogat. Construcția sa a
început în 1778 și a fost finalizată în 1879. Este prevazuta cu turn cu un
naos, un baptisteriu și un pridvor pe partea de vest. Are 31 m lungime, 12 m
lățime și 30 m înălțime cu crucea.

Pereții bisericii sunt din cărămida si zdita cu mortar de var, iar tavanul este o
boltă de cărămidă. La pridvor și la turn se poate ajunge printr-o scară în
spirală de lângă intrarea principală a bisericii.

Poate găzdui 300 de persoane, iar scaunele sunt din lemn sculptat, printre
care este remarcabil scaunul episcopului sculptat în mod ornamentat. Printre
mobilier, merită menționate și amvonurile de pe ambele părți ale altarului.

Cea mai frumoasă parte a bisericii este iconostasul sculptat artistic bogat
decorat cu icoane. Constructorul a fost János Bantkó, un maestru din Arad.

Iconografia a fost realizata in 1820, în mare parte de Sava Petrovć, un pictor

din Timișoara, dar lucrarea sa a fost asistată și de Ignjatije Vojnović.
Compozițiile Sacrificiul lui Abraham și Cina cea de Taină au fost pictate în
1880 de Dusan Aleksic, un pictor din Arad (probabil de origine aromana).

În grădina bisericii există o cruce înaltă, impresionantă, din marmură roz în

stil clasicist. Conform inscripției sale chirilice sârbești, a fost ridicată în
1829, când Biserica Ortodoxă Sârbă și Română nu se separase încă oficial.
Mihailo Gavrilović

(Aleksinac, 8 mai 1868 - Londra, 1 noiembrie 1924), a fost un istoric și

diplomat sârb, de origine aromana.

S-a născut la Aleksinac în centrul Serbiei pe 8 mai 1868, a absolvit liceul la

Niš și departamentul de filosofie de la Universitatea din Belgrad înainte de a
începe o carieră academică. Din 1900 până în 1910, a fost directorul
arhivelor statului sârb.

Gavrilović a studiat istoria la Velika škola, instituția care avea să devină

ulterior Universitatea din Belgrad. A absolvit în 1891 și și-a susținut teza
despre istoria medievală la Universitatea din Paris-Sorbona în 1899. În anii
petrecuți la Paris (1893–1900) Gavrilović a pregătit un volum imens de
documente franceze referitoare la prima răscoală sârbească, sub Karađorđe
(1804–1813), care a fost publicat în limba franceză într-un singur volum în
1904, la Belgrad de către Academia Regală Sârbă. După întoarcerea în
Serbia de la Paris, Gavrilović a fost numit Director al Arhivelor Serbiei și a
contribuit foarte mult la organizarea acesteia ca instituție modernă de arhivă.

Gavrilović a cercetat istoria sârbă din secolul al XIX-lea și a scris pe larg

despre principalele figuri politice ale vremii (adică Miloš Obrenović),
relațiile franco-sârbe din timpul epocii lui Napolion și revoluția sârbă (1804-
1813) și relațiile sârbo-britanice din anii 1840 și 1850, precum și despre
relațiile internaționale cu privire la problema sârbă.

Biografia sa în trei volume a prințului Miloš Obrenović este un standard în

istoriografia sârbă. Lucrarea este deosebit de valoroasă pentru tratarea
relațiilor diplomatice ale Serbiei cu Puterile europene. Pune povestea
prințului Miloš până în 1835, iar un al patrulea volum trebuia să se ocupe de
sfârșitul primei sale domnii, exilul său și revenirea sa triumfătoare în 1858.
Dar, din nefericire, materialul pe care Gavrilović îl adunase în anii de studiu
și ceea ce i-ar fi permis să finalizeze lucrarea fără mult efort suplimentar, s-a
pierdut iremediabil într-un portbagaj care l-a însoțit în timpul dureroasei
retrageri a armatei sârbe prin Albania în Primul Război Mondial (1915–
1916), acum amintit epopeea ” Golgota albaneză “.

A fost considerat principalul expert sârb în istoria diplomatică. A fost ales

membru al Academiei Regale Sârbe în 1914.
Gavrilović a fost trimis sârb la Cetinje (1910–1914) și repartizat în 1914 ca
trimis sârb la Sfântul Scaun. În timpul șederii sale la Roma, a căutat în
arhivele Vaticanului, adunând documente referitoare la istoria sârbă. În
1917, în timp ce guvernul sârb în exil era situat pe insula Corfu, în Grecia
(1916–1918), Gavrilović a fost numit ministru adjunct al afacerilor externe
și mai târziu a ocupat funcția de ministru al afacerilor externe (martie 10
până la 3 noiembrie 1918). După unificarea iugoslavă din decembrie 1918,
Gavrilović a fost numit trimis al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor
la Londra. În calitate de diplomat, a dezvolt o rețea importantă de legături cu
oficiali din statele în care a reprezentat Regatul Serbiei și succesorul
acestuia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (1919-1924). A fost distins
cu Ordinul Sfântului Sava pentru munca sa.

Biografie: O cincarima de D-r D. J. POPOVIC

Biserica din Itebeiul Sarbesc

Este inchinata Sfantului Sava si Sfantului Simeon, apartine de Biserica

Ortodoxa Sarba fiind situata in satul Srpski Itebej, ce apartine de comuna
Zitiste, din Banatul Sarbesc. A fost construită în perioada 1765-1769 si
declarată monument cultural de o mare importanță.

Lacasul de cult, are o bază dreptunghiulară cu absidă semicirculară și un

turn. Acoperișul în două ape este acoperit cu țigle multicolore vitrate,
giamuri cu un finisaj arcuit, conferă bisericii aspectul unei clădiri cu două
etaje la exterior.

Fațadele sunt decorate cu tencuială decorativă și au încorporate în ele pietre

funerare vechi, ale căror inscripții au și valoare istorică deoarece conțin
informații despre cei decedati. Interiorul templului este, de asemenea, demn
de remarcat: absida semicirculară este ținută de doi pilaștri, care sunt
conectați prin nervuri care împart bolta, în timp ce altarul este separat de
pilaștri care se unesc într-un arc de triumf.

Iconostasul a fost pictat de Dimitrije Popović în 1777, în timp ce sculptura

in stil baroc a fost realizată în atelierul lui Aksentije Marković. Repertoriul
iconografic este completat parțial cu scene din istoria națională și cultele
sfinților sârbi.

Lucrările la renovarea bisericii au fost efectuate în 2012 și 2013.

Biserica Soborniceasca din Novi Sad

Catedrala este cea mai importantă și mai mare biserică ortodoxă din Novi
Sad și reprezintă principala biserică episcopală din Bačka. Se află lângă
Palatul Episcopal, care a fost ridicat de Visarion Pavlovic de origine
aromana.

Catedrala reprezintă un bun cultural imobil, ca monument cultural de mare

importanță.

Templul inchinat Sf. Gheorghe a fost menționat pentru prima dată în 1720,
când era o biserică mai mică si inlocuita cu una noua (1734). De-a lungul
timpului, această biserică a căzut și ea în paragină, motiv pentru care a fost
luată o decizie la sfârșitul secolului al XIX-lea cu privire la cea de-a doua
renovare completă (în 1851). Biserica a primit aspectul actual la începutul
secolului al XX-lea, pe vremea episcopului Mitrofan Šević.

Pictorul Paja Jovanović (aroman dupa tata) a lucrat mai ales la icoanele din
biserică. A realizat toate icoanele de pe catapeteasmă (33 în total), apoi
picturile istorice de deasupra ambelor coruri. Jovanović a realizat, de
asemenea, două icoane mari pe tronuri (Fecioara Maria - stânga și icoana
ierarhică - dreapta), precum și ornamente de perete.

În curtea bisericii se află cel mai vechi monument conservat din Novi Sad -
Crucea Bobotează din marmură roz.
Familia Tiganiti

În 1773. familia Tiganiti de origine aromana primeste titlul nobiliar de la

imperiali. Lista nobilă și stema au fost primite de Jovan Georgije Tiganiti -
managerul oficiului poștal din Velika Kikinda și managerul Companiei
comerciale greco-sârbe din Banat.

Titlul nobiliar au mai primit urmatorii oficiali: Lazar Rubešić, în 1742, care
a fost mai întâi notar al frontierei maritime și apoi provizor al Futog și
primar la Novi Sad. Nikola Konstantinović a murit în 1759. A primit
nobilimea maghiară cu adjectivul „ot Beograd”. În același an, comisarul de
Srem Filip Simeonović, Pavle Pulovic si manager al Oficiului Poștal din
Petrovaradin Andrejević a dobândit nobilimea în 1763. Apoi, Petar
Lovčanski în 1764, judecătorul Timișoarei Đordje Kalinović în 1772,
consilier al magistratului sârb la Timișoara Georgije Jovan Tiganiti în 1773,
consilier al magistratului sârb la Timișoara și președinte Exterminarea
tâlharilor din Banat Stevan Đuričko în 1773; director al școlilor sârbești
Teodor Janković Mirijevski în 1774; Sečanac Jakov în 1790, agent de
instanță Stefan Novaković în 1791; director al școlilor sârbe din districtul de
Zagreb Stefan Vujanovski (aroman) 1791.

Supușii care au devenit nobili ca funcționari s-au angajat adesea mai întâi în
comerț. Calea de dezvoltare a familiilor Kalinović, Đuričko și Tiganiti este
strâns legată de comerț. Se știe că Djordje Kalinovic „din Dojran” a fost
chiriaș al Hanului turc la Timișoara și președintele magistratului sârb, pentru
care a câștigat nobilimea, a fost și membru al Adunării Bisericii Populare
Sârbe. Stevan Đuričko "din Modoš" provine dintr-o familie foarte bogată
de comercianți. Đuričko erau probabil angajat în comerțul cu alimente, în
special cereale, deoarece s-a păstrat tradiția că transportau mărfuri pe navele
lor din Croația și Ungaria. Familia Tiganiti aparținea lui Georgije Jovan
(civis Temesiensis u. Oberpostverwalter), care în 1750 a fost judecător al
companiei comerciale sârbo-grecești din Banat (Banatische Raizisch und
Griechischen Handlungs Compagnie), la conducerea căreia a fost mulți ani.

Marko Đurković „din Servijski” era căsătorit cu Katarina - fiica unui

negustor bogat de origine aromana, ducele Teodor, în timp ce soția sa
Georgi Tiganiti Ana - fiica lui Josip Jovanović și nepotul mitropolitului
Vićentije Jovanović. Ciril Nako a fost căsătorit cu Rossina Hadzi Scarlator,
în timp ce fratele său Cristofer Nako a fost căsătorit în 1784. cu Sofia, fiica
generalului Arsenij Sečujac „din Heldenfeld”.
Georgije Tiganiti, sau Tiganić, a fost fiul eminentului Panaiot Tiganiti, vice-
consul al Rebumlici Venetia la Skopje. Pe vremea sa, pe 25 februarie 1748,
Veneția a pus sub protecția sa pe toți supușii monarhiei habsburgice care s-
au găsit în zona Skopje (Scopuli). Tot dansul a transferat în Banat peste 170
de familii creștine de aromani, iar pentru meritele sale, Tiganiti a primit o
funcție oficială mai mică la Valkanj (azi jud. Timis).

Familia Tiganiti s-a stabilit in Banat pe la mijlocul sec. XVIII. Familia s-a
despărțit, când o parte din ea s-a mutat la Melenc si Novi Becej.

Biografie: Miroslav M. Jovicin, JELINI STAROG NOVOG SADA KAO DEO

GRCKE DIJASPORE-Drugo, dopunjeno izdanje, Biografie: O cincarima de
D-r D. J. POPOVIC si Aleksandra S. Čelovski, VIZUELNA
REPREZENTACIJA PLEMSTVA U SRPSKOJ KULTURI XВИИИ VEKA U
HABZBURŠKOJ MONARHIJI, Doktorska disertacija
Pavle Denić

(16 aprilie 1855 - 3 ianuarie 1939) a fost un inginer sârb, profesor, diplomat
și om politic, de origine aromana, care a servit ca ministru al afacerilor
externe în 1903 și ca ministru al construcțiilor între 1902 și 1903.

S-a născut la Belgrad, a fost nepotul generalului Jovan Belimarković și a

fost membru al famliei Baba-Dudići.

A absolvit Academia Militară în 1875, imediat după aceea, a participat la

primul război sârbo-turc la luptele de pe Morava din 1876.

A fost numit ministru al construcțiilor în guvernul lui Dimitrije Cincar-

Marković și a îndeplinit acest rol din 12 noiembrie 1902 până la lovitura de
stat din mai. După plecarea lui Sima Lozanić a fost numit ministru al
afacerilor externe din cauza cunoștințelor sale de limbă franceză. În timpul
loviturii de stat din mai, conspiratorii îl căutau pe Denić cu intenția de a-l
lichida. După lovitura de stat, s-a retras din viața politică și în 1939 a murit
la vârsta de 83 de ani.
Biserica Sfantul Sava din satul Erakovići

Biserica Sfântul Sava din Erakovići, tribul Njeguši (Katunska Nahija),

Cetinje, Muntenegru, este o biserică ortodoxă sârbă a Mitropoliei de
Muntenegru și Litoral. Este dedicata Sfântului Sava, primul arhiepiscop
sârb și fondatorul al episcopiei de Zeta (Dioclea sau Duklja), al cărui cult în
acele părți a fost foarte puternic de-a lungul istoriei.

Templul a fost construit în 1886 din piatră si sfințit de mitropolitul Mitrofan

Ban din Cetinje în 1898. La sfințire au participat prințul Nikola și fiul său
Petar.

Deasupra intrării biserica a fost prevazuta cu o clopotniță cu trei clopote. Pe

latura de est este o absidă de altar semicircular, iar pe peretele de sud sunt
două ferestre înguste. In preajma biserici se gaseste un cimitir, unde sunt
îngropate câteva personalități istorice celebre.

Templul a fost complet renovat in 2009.