construcţia discursului narativ

 particularităţile speciilor literare: basmul cult, povestirea, nuvela,

romanul;
 acţiune, temă, momentele subiectului, conflict, incipit, final,
 moduri de expunere, stil direct, stil indirect, stil indirect liber,
 repere spaţiale, repere temporale

Particularităţile speciilor literare:

Povestirea

Specia literară

Specie epică, situându-se ca dimensiuni şi amploare a subiectului între schiţă şi roman.

Este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca martor
sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic;
interesul nu se centrează în jurul personajului, ci al situaţiei, de unde caracterul etic,
exemplar al povestirii. Pentru autenticitatea povestirii pledează doar perspectiva narativă.

Particularităţi
Se acordă importanţă doar naratorului şi actului narării, întâmplărilor şi situaţiilor, mai
puţin personajelor.
Povestirea se situează într-un plan al trecutului, chiar mitic, principala sa caracteristică
fiind evocarea. (se preferă o durată verticală, adică diacronică, de unde impresia de
generalitate a întâmplărilor, de atemporalitate. Se creează fascinaţia unei “alte lumi” care
devine captivantă prin necunoaşterea ei.)
Are un conţinut cu semnificaţie etică şi estetică.
Personajul este eroul naraţiunii, ca în basm

Categorii estetice
Relaţia narator-receptor este mai strânsă decât în cazul nuvelei şi presupune:
- Oralitate – aparenţa de dialog între narator şi receptor; (naratorul “spune”)
folosirea pers. I; folosirea oralităţii sugerează factura stilistică a vorbirii curente,
specifice momentului temporal al desfăşurării acţiunii redate în povestire. Prin
oralitate, textul capătă savoare şi autenticitate.
- Ceremonial – dialogul presupune un sistem de convenţii (apariţia povestitorului,
pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare etc.)
- Atmosfera – naratorul regizează o anumită tensiune, un suspans, pe tot parcursul
povestirii, pentru a capta atenţia şi interesul receptorului.
Povestirea în ramă reprezintă o formă de încadrare a uneia sau a mai multor naraţiuni de
sine stătătoare într-o altă naraţiune. Prin procedeul inserţiei se include o povestire în
interiorul alteia; se utilizează formule specifice.
Povestirea în povestire – un personaj al naraţiunii proncipale întrerupe firul acţiunii
printr-o istorioară proprie, preluând, în raport cu acesta, rolul de narator.

Apartenenţa la specie a povestirii Hanul Ancuţei, de Mihail Sadoveanu

Elementele
Structura şi conţinutul eseului
textului narativ
Contextul Publicat în 1928, volumul Hanul Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui
operei şi al Mihail Sadoveanu “capodopera de la răscruce” (N. Manolescu,
receptării Sadoveanu sau utopia cărţii), pentru că face trecerea spre etapa marilor
cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în
povestirile anterioare: “lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda,
oralitatea”
Specie Ipoteză:
Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuţei de
Povestirea în Mihail Sadoveanu. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul e
ramă “un fel de Decameron în care doar câţiva obişnuiţi ai unui han spun
anecdote” (G.. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent). Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de
nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii înseşi, în
care unificator este ritualul zicerii: “Hanu Ancuţei e cartea povestirilor,
a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii! Căci
ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înţelegerea structurii
povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale
genului.” (Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice)
Inserţie Argumente:
Opera Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă
naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin
procedeul inserţiei, care utilizează formulele specifice
Instanţele Dezvoltarea argumentelor:
comunicării Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
narative: autor, Astfel, există un povestitor al naraţiunii-cadru, care asistă ca martor la seara de la han,
naratori, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi martori. Nu are nume, dar
este acceptat de ceilalţi, ceea ce dovedeşte preţuirea lor, faptul că este recunoscut ca
personaje, unul dintre ei. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi conferă
ascultători iluzia autenticităţii. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-l
reprezenta, fapt care îl face pe criticul N. Manolescu în lucrarea “Sadoveanu sau
utopia cărţii” să afirme: “Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la
începutul cărţii, este a autorului”.
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în
povestirile relatate de ei roluri diverse: martor-narator, personaj-narator, de unde
varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei aparţin unor categorii sociale diferite:
comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş Leonte
Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache
Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor), negustorul Dămian
Cristişor (Negustor lipscan), orbul/rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi
 Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei Fântânarul)
Actul narării Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor
caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, a “celeilalte Ancuţe”. Cei
nouă povestitori transfigurează prin cuvânt măiestrit experienţe
personale, mărturii ale unui vechi mod de viaţă, iar al zecelea, anonim,
ridică aceste experienţe la rang de cultură şi le dă valoarea perenităţii.