Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele al IX-lea-al XVIII-

lea)
I. Primele structuri statale medievale (secolele al IX-lea–al XIII-lea)
a. Apariția primelor formațiuni politice prestatale din spațiul românesc a fost favorizat de:
 atacurile populațiilor migratoare începând cu maghiarii în secolul al IX-lea apoi, după
anul 1000, pecenegii, uzii, cumanii, iar la 1240–1241, tătarii.
 Hanatul Hoardei de Aur, și-a exercitat dominația asupra zonei extracarpatice,
constituind, totodată, o barierã în calea expansiunii în regiune a altor state vecine
precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin. La început, forma de
organizare socială a fost satul care grupa familiile de țărani dintr-o arie geografic-
politic numite țări. În secolele VII-IX comunitățile sătești nu au depășit nivelul
obștilor sătești. Obștea sătească cuprindea două categorii sociale: rusticii (țăranii) și
maiores terrae (mai marii pământurilor)
 apariția în cadrul obștilor sătești locale a unei categorii privilegiate (boierimea sau
nobilimea), din rândul căreia se vor desprinde viitorii cnezi sau voievozi
Structuri statale medievale din spațiul românesc (secolele IX-XIII)
LOCALIZARE FORMAȚIUNI PERIOADA CENTRUL POLITIC SURSA ISTORICĂ
POLITICE
PRESTATALE
Voievodatul lui Secolele IX-X Biharea Cronica notarului
Menumorut anonim (Annonymus)
Transilvania- al regelui maghiar
Banat Voievodatul lui Gelu Secolele IX-X Dăbâca maghiar Bela-Gesta
Hungarorum
Voievodatul lui Glad Secolele IX-X Cuvin

Voievodatul lui Gyla Secolul XI Bălgrad (Alba Iulia) Legenda Sfântului

Gerard

Voievodatul lui Ahtum Secolul XI Morisena (Banat) Legenda Sfântului

Gerard

Zona dintre Voievodatul lui Litovoi Secolul XIII între Olt (dreapta) și Diploma Cavalerilor
Jiu Ioaniți
Dunăre și Carpați
Voievodatul lui Stânga Oltului (1247)
Seneslau
Cnezatul lui Ioan Sudul Olteniei

Cnezatul lui Farcaș Nordul Olteniei

Banatul Severinului Estul Banatului și
Vestul Olteniei
Moldova Codri, Ocoale, Secolele XII- XIII Cronica lui Nestor
Cobâle, Țări
Documentele papale
Jupan Dimitrie Secolul X Inscripții (surse
Gheorghe Secolul XI epigrafice)
Dobrogea Ana Comnena-
Sub stăpânire Tatos=Dârstor Alexiada.
bizantină sunt atestați Satza=Preslav
conducătorii locali Sestlav=Vicina
Tatos, Sestlav și Satza.
Între 971 și 1204 este
integrată Imperiului
Bizantin, sub numele
de Thema Paristrion.

1
b. Formarea voievodatului Transilvaniei
Din secolul al XII-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea
regatului medieval maghiar, dispunând de o organizare politică și administrativ-teritorială
proprie, semn al autonomiei sale. În Transilvania, regalitatea maghiară își impune autoritatea
prin intermediul nobililor unguri, deținători de domenii, în virtutea relațiilor vasalice care îi
legau de regele Ungariei. Astfel, pe la 1003, regele maghiar Ștefan I îl înfrânge cu greu pe
Gyula, stăpânitor al fostei Țări a lui Gelu, care avea centrul la Alba-Iulia (Bălgrad). Urmează
înfrângerea lui Ahtum și ocuparea Banatului de către regele Ștefan I. Întărirea autorității
regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendința generală de reducere a
autonomiilor locale în favoarea unor instituții centrale, chiar dacă procesul nu a fost nici
rapid, nici întotdeauna reușit. Regii maghiari impun instituții inspirate de model
occidental, cum au fost comitatele, pentru că ofereau o bază legală de manifestare
autonomiei locale. Încercarea regatului maghiar de a organiza Transilvania într-un principat
la 1111 se termină cu un eșec. În 1176 se revenea la instituția voievodatului de îndelungată
tradiție. Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituțiilor
regalității maghiare, în regiunile marginale supraviețuiesc autonomiile românești, sub
forma Țărilor Bârsei, Amlașului, Făgărașului, Maramureșului, cu importante funcții de
apărare a granițelor. În schimbul serviciului militar și fidelității față de regatul maghiar ele
obțin autonomia.
c. Formarea Țării Românești
În 1277-1279, încercarea voievodului Litovoi (cel de la 1247 sau un urmaș cu același nume)
de a înlătura suzeranitatea maghiară duce la moartea acestuia și capturarea fratelui său
Bărbat. Acesta este obligat să se răscumpere „cu o sumă nu mică de bani“, dar și să
recunoască suzeranitatea maghiară. Suma de bani cu care se răscumpără Bărbat arată forța
economică a fosrmațiunii politice de la sud de Carpați. Tradiția păstrată de cronicile muntene
vorbește de un „descălecat” al lui Negru Vodă, pornit cu ai săi din Țara Făgărașului pe la
1290-1291. Sâmburele real al tradiției se leagă de limitarea autonomiei Țării Făgărașului de
către regalitatea maghiară la 1291 și drept consecință unii dintre fruntașii românilor se decid
să treacă la sud de Carpați și să stabilească la Câmpulung. Întemeierea propriu-zisă a statului
este atribuită lui Basarab I (?1310–1352) care și-a luat titlul de „mare voievod”. Cronica
pictată de la Viena menționează că după ce regele Ungariei a preluat Severinul le-a dat lui
Dionisie împreună cu demnitatea de ban. În 1324, Basarab se recunoștea vasal al regelui
maghiar Carol Robert de Anjou, care, la rândul său, îi recunoștea domnia asupra unei țări
sud-carpatice unificate (Terra Transalpina). La scurtă vreme însă, regele maghiar considera că
Basarab și-a nesocotit obligațiile vasalice și la 1330 declanșează o campanie împotriva Țării
Românești, condusă chiar de Carol Robert de Anjou. Afirmarea independenței țării față de
statul ungar are loc în contextual colaborării românilor cu bulgarii și sârbii. Pentru a evita
distrugerile războiului, Basarab se oferă să restituie regelui Banatul Severinului și să-i
plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg aur. Suma este un indiciu al forței
economice deținute de voievodatul muntean. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară
aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o trecătoare, nelocalizată cu
exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada (denumire atribuită istoricului Nicolae
Iorga), românii îi surprind și îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Victoria de

2
la 1330 consfințea independența Țării Românești și demonstra forța noului stat. Urmașul lui
Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), se autointitula la 1359 „singur stăpânitor” și
creează mitropolia Țării Românești, dependentă de Constantinopol. Vladislav Vlaicu
(1364–1377) se recunoaște din nou vasal al regelui Ungariei, de la care primește ca feude
Severinul și Făgărașul, inaugurând astfel o îndelungată tradiție de stăpânire munteană asupra
acestor regiuni integrate regatului maghiar. O a doua mitropolie a fost întemeiată de Vladislav
Vlaicu la Severin în anul 1370. Tot în acest an recunoaște suzeranitatea regelui Ungariei și
primește în schimb Banatul de Severin și mai târziu Amlașul și Făgărașul.
d. Formarea Moldovei
Formarea noului stat s-a datorat în mare parte pericolului extern: tendințele agresive ale
cnezatelor rusești Kiev și Halici; extinderea influenței Hoardei de Aur; influența Țării
Românești (prin Basarab I); lărgirea schimburilor comerciale; comerțul de transit dintre
Carpați și Marea Neagră. Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominația
tătarilor, care își stabiliseră un centru politic la gurile Dunării. Moldova s-a constituit la
mijlocul secolului al XIV-lea ca o marcă de apărare împotriva tătarilor, datorită
descălecatului lui Dragoș, voievod din Maramureș, trimis de regele maghiar Ludovic de
Anjou. El a întemeiat pe la 1352/1353 Moldova Mică în părțile nord-vestice ale țării cu
centrul la Baia. Urmașii săi, Sas și Balc au condus această marcă de apărare continuând să
rămână suzerani regelui maghiar. În jurul anilor 1359/1360 are loc al doilea descălecat, cel
al lui Bogdan din Cuhea. Venit tot din Maramureș, Bogdan s-a ridicat împotriva politicii lui
Ludovic de Anjou de restrângere a drepturilor românilor și, trecând în Moldova pune bazele
noului stat. În 1365 Bogdan I respinge un atac maghiar și Moldova obține independența.
Extinderea teritorială are loc în vremea lui Lațcu (1368-1375), Petru Mușat (1375–1391) și
până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Moldova se întinde până la gurile Dunării, astfel încât
Roman I (1391–1394) se putea intitula „domn de la munte până la mare”; domnitorul Lațcu I
întemeiează la 1371 episcopia catolică de Siret și pune bazele cancelariei domnești. După
ezitări între Roma și Constantinopol, domnia va opta în final pentru ortodoxie la 1387 când se
înființează mitropolia Moldovei în vremea domniei lui Petru Mușat. Pentru a contracara
pretențiile maghiare, Petru Mușat va depune în 1387 jurământ de vasalitate regelui
Poloniei, Vladislav I Iagello, inaugurând pentru viitoarea perioadă principala direcție de
politică externă a Moldovei.
e. Dobrogea
În secolul al XIV-lea se constituia la sud de Dunăre un stat independent, al cărui nucleu a fost
reprezentat de Țara Cavarnei, cu centrul la Caliacra, condusă de Balica (1346–1354).
Ulterior, în urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354–1386) a
primit titlul de „despot”, care era acordat rudelor sau aliaților Imperiului și care îl plasa, cel
puțin formal, în cadrul ierarhiei imperiale. Urmașul său, Ivanco (1386–1388), se desprinde
din sfera stăpânirii bizantine și bate monedă proprie, pentru a-și marca independența. În
condițiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei conducător
dispărea în luptele cu turcii, risca să fie transformată în pașalâc. Acesta este momentul în care
domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386–1418) intervine și o ia în stăpânire.
Dobrogea avea să rămână în componența statului muntean până în 1417 sau 1420, când este
cucerită de turci și rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.

3
2. Instituții centrale și locale (secolele al IX-lea-al XVIII-lea)

a. Organizarea internă a Transilvaniei

Din secolul al XII-lea,Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului
medieval maghiar, dispunând de o organizare politică și administrativ-teritorială proprie,
semn al autonomiei sale. În perioada suzeranității maghiare (până la 1541) Transilvania avea
în frunte următoarele instituții medievale:

 voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în

funcție
 voievodul avea atribuții administrative, judiciare, militare
 dispunea de o cancelarie proprie și era secondat de un vicevoievod
 avea autoritate asupra celor șapte comitate ale Transilvaniei

Adunarea generală a nobililor (purta și numele de Congregație Generală) era o

instituție cu caracter reprezentativ, consultativ și ocazional fiind alcătuită cu timpul numai
din stările privilegiate. Avea în componență boieri, clerul înalt și curteni. Prima mențiune
despre convocarea Congregației Generale datează din 1288. La 1211 regele Ungariei
Andrei al II-lea emite Diploma Cavalerilor Teutoni, prin care ei obțin Țara Bârsei fiind
obligați în schimb să apere granițele Transilvaniei. Prin Bula de Aur emisă de regelui
Ungariei Andrei al II-lea la 1224 -numită și Andreanum - sașii au fost colonizați în
Transilvania și au primit privilegii pentru popularea orașelor și dezvoltarea economică. Secuii
au fost așezați de către regalitatea maghiară la granița cu Moldova și au avut un rol de
apărare.
Datorită izbucnirii unui conflict, teutonii sunt alungați în 1225 din Țara Bârsei. În 1366,
regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiționat calitatea de nobil de apartenența la
religia catolică, românii ortodoși fiind excluși treptat din viața politică. Conducerea țării se
baza pe colaborarea „stărilor” sau „națiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiarii),
patriciatul (orășenii bogați – în special sașii) și fruntașii secuilor. În ceea ce-i privește pe
români, aceștia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul națiunilor privilegiate (în sensul
națiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societății ardelene
în cadrul regatului maghiar a însemnat maghiarizarea (și trecerea la catolicism) treptată a
nobilimii românești, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la congregațiile
generale, sfârșind prin a fi înlăturați complet din viața politică a țării.
Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărțită în: comitate – teritorii
controlate de regalitatea maghiară (Bihor, primul dintre comitate, este atestat în anul 1111,
Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba ș.a.), subordonate voievodului; scaune – unități administrativ-
teritoriale autonome ale secuilor și sașilor (cele 7 scaune locuite de sași și două districte au
format „Universitatea sașilor”); districte – teritoriile autonome locuite de români, conduse de
juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Țara Maramureșului, Țara Hațegului etc.)
După înfrângerea armatei maghiare în fața turcilor la Mohacs (1526) și prăbușirea regatului
ungar în 1541 Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate

4
otomană. Instituția voievodului dispare treptat, iar congregațiile nobiliare se transformă în
adunare a privilegiaților (Dieta), care avea între atribuții alegerea principelui. Principele era
ales de Dietă (adunarea reprezentativă) și confirmat de sultan. Se mențineau autonomiile
săsești și secuiești. Feudalizarea accentuată a societății ardelene în cadrul regatului maghiar
dusese la maghiarizarea (însoțită de catolicizarea) treptată a nobilimii românești, astfel încât
românii participă din ce în ce mai rar la congregațiile generale, sfârșind prin a fi înlăturați
complet din viața politică a țării.
Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca urmare
a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic, de
principat în cadrul Imperiului Habsburgic, a fost definit prin Diploma Leopoldină. Titlul de
principe revenea împăratului, Transilvania păstrându-și vechea organizare internă. Imperiul
Otoman, prin pacea de la Karlowitz (1699), a confirmat pierderea controlului său asupra
Transilvaniei. Unirea cu Roma a fost acceptată de o parte a românilor transilvăneni în
schimbul promisiunilor de a li se conferi drepturi similare cu ale celorlalte națiuni.
Promisiunile din Diploma leopoldină (1701), care îi număra pe uniți între privilegiați, din
punct de vedere politic, indiferent de statutul lor social (inclusiv țăranii), nu au fost niciodată
onorate, dar contactele mai sus ținute cu Apusul, devenite posibile pentru unii dintre preoții
uniți, trimiși la studii la Roma, au contribuit la redefinirea identității românești în jurul
originii latine și la întărirea ideii naționale române prin intermediul mișcării Supplex-ului și al
Școlii Ardelene.
b. Structuri instituționale în Țara Românească și Moldova
Instituția centrală a statelor medievale românești extracarpatice era domnia. „Domnul” era
stăpânul țării, iar în calitate de „mare voievod” exercita conducerea supremă a armatei,
bucurându-se de prerogative largi, atât în domeniul politicii interne cât și în cel al politicii
externe. Succesiunea era ereditar electivă, domnul fiind ales de Adunarea Țării în cadrul
dinastiei domnitoare având drept la succesiune descendenții de sex masculine.

Atribuțiile domnitorului

Atribuții în domeniul politicii interne Atribuții în domeniul politicii externe

Conduce administrația Reprezintă țara în relațiile cu alte state

Conduce armata Declară război

Emite acte cu putere de lege Încheie pace

Trimite și primește solii Încheie tratate
Exercită justiția supremă

Stabilește privilegiile și rangurile boierești

Stabilește dările

Bate monedă
Înființează mitropolii sau episcopii

5
În exercitarea prerogativelor sale curente, domnitorul era ajutat de Sfatul Domnesc. Alcătuită
inițial din toți marii boieri, această instituție a ajuns, în timp, să fie formată doar din boierii cu
dregătorii și membrii clerului înalt. Cele mai importante dregătorii erau de Mare Ban al
Olteniei (în Țara Românească) și, respectiv, de Portar al Sucevei (în Moldova). Printre
membrii Sfatului Domnesc se numărau: vornicul (șeful curții domnești), logofătul (șeful
cancelariei domnești), vistiernicul (administratorul finanțelor), spătarul (comandant militar)
ș.a.
În situații deosebite, era convocată Marea Adunare a Țării, instituție consultativă,
alcătuită din reprezentanți ai boierilor, clerului, orășenilor, țăranilor liberi. Convocată
ocazional, se pronunța asupra alegerii domnitorului, în probleme fiscale sau administrative. A
avut uneori rolul de a se pronunța în politică externă (legat în general de cuantumul
obligațiilor bănești față de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societății (reformele
lui Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al XVIII-lea). După stabilirea dominației
otomane, apar schimbări și în structura instituțională a statelor extracarpatice. Domnul, inițial
ales de boieri și confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al XVI-lea și mai ales din
veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare și domnia
pământeană, în intervalul 1711/1716–1821 domnii fiind aleși de Poartă dintre grecii din
Fanar. Domnii fanarioți sunt integrați în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul
din Principatele Române urmând funcției de mare dragoman al Porții (interpret-traducător al
limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relațiile
politico-diplomatice ale Porții cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilați unui pașă
cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pașale
turci), responsabili numai în fața sultanului.
Ambele state medievale românești și-au păstrat instituțiile proprii în ciuda agravării
dominației otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, caracterizat prin instaurarea domniilor
fanariote, moment culminant al presiunii otomane la nordul Dunãrii.
Biserica
În Țara Românească și în Moldova, Biserica era organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe
(dependente de Patriarhia din Constantinopol), a episcopiilor și mănăstirilor. În Țara
Românească mitropolii ortodoxe au fost la Argeș (înființată la 1359) și la Severin
(înființată la 1370) și episcopii la Râmnic și Buzău. În Moldova, mitropolia înființată la
1387 sub Petru II-lea a fost recunoscută de patriarhia de la Constantinopol la 1401 și
episcopii la Roman și Rădăuți. În cadrul statului medieval mitropolitul avea largi atribuții:
 Era considerat al doilea demnitar al statului, cel mai important sfetnic al domnitorului
 Participa la alegerea domnitorului, îi confereea autoritatea divină prin ungere cu mir și
încoronare
 Conducea soliile încredințate de domnitor
 Era locțiitor al domnitorului
Armata era formată din:
 Oastea cea mare format din tot poporul înarmat
 Oastea cea mica formată din garda domnitorului și trupele boierilor
 Mercenarii (lefegii) - oșteni profesioniști plătiți pentru serviciul militar

6
7