Acțiuni politice din aprilie-martie 1848.

Primele acţiuni ale elitei româneşti, care încep să exprime o conduită distinctă, conformă
intereselor naţiunii române, se manifestă în cadrele legalităţii prin memorii şi petiţii elaborate pe
plan local, în diferite centre, fără o conduită românească distinctă. O tactică şi un program unitar
în contextul evenimentelor din imperiu, le-au constituit consfătuirile politice din luna martie de
la Blaj, Cluj, Tg. Mureş, Abrud, Braşov.
De la începutul lunii aprilie se cristalizează o tendinţă nouă în cercurile politice româneşti,
abandonarea consfătuirilor restrânse ale inteligenţei în favoarea unor adunări populare mai largi
care să testeze atitudinea poporului faţă de revoluţie şi să dea mai multă greutate revendicărilor
româneşti. La Blaj s-a hotărât convocarea unei adunări româneşti în Dumineca Tomii, iar la Cluj
s-a elaborat o petiţie în numele naţiunii române către viitoarea dietă a Transilvaniei, reprezentând
o primă platformă-program care a fost prezentată populaţiei în adunările populare organizate în
Munţii Apuseni la începutul lunii aprilie.
În Banat şi părţile vestice, conferinţele politice dezbat probleme specifice acestor provincii
autonomia Banatului, separaţia bisericească de mitropolia sârbă din Karlovitz, organizarea unei
mitropolii ortodoxe româneşti.
Întrunirea acestor adunări cu participare populară, la iniţiativa elitei politice, marchează
începutul procesului de organizare a naţiunii române în contextul revoluţiei din imperiu ce viza
fuziunea celor două planuri pe care s-au manifestat românii în contextul evenimentelor
revoluţionare.
Manifestările elitei din lunile martie-aprilie demonstrează ataşamentul ei la tactica legalistă, mai
ales că şi celelalte naţiuni din Transilvania chiar şi revoluţia din Ungaria s-au menţinut pe atare
coordonate în relaţiile cu dinastia de Habsburg.
Un rol important in procesul de clarificare politică şi ideologică, pentru unificarea programului şi
stabilirea unei conduite unitare a românilor în contextul revoluţiei din imperiu, l-au avut
manifestele-program. Decisiv în acest sens a fost manifestul lui Simion Bărnuţiu, Provocaţiune,
care a precizat poziţia românilor faţă de programul revoluţiei maghiare şi a enunţat principalele
obiective naţionale. Manifestul a respins unirea Transilvaniei cu Ungaria până la recunoaşterea
românilor ca naţiune cu drepturi politice, aprobarea congresului naţional românesc şi desfiinţarea
iobăgiei.
Reluând ideea recunoaşterii naţiunii române, manifestul lui Aron Pumnul, de la începutul lunii
aprilie, avansa ideea întrunirii unei adunări naţionale a românilor, care să stabilească poziţia
naţiunii lipsită de reprezentanţi în dietă şi în instituţiile politice. Câştigă astfel teren ideea
organizării acţiunii politice româneşti pe coordonate programatice şi tactice încredinţând adunării
naţionale reprezentative coordonarea luptei românilor pentru realizarea programului naţional.
Aceasta îşi asumă unificarea comportamentelor diferite până acum ale ţărănimii şi ale elitei, a
ideologiei, programului şi tacticii româneşti.
Tactica legalistă a dominat şi adunările naţionale româneşti. O primă exersare a idei de
organizare o reprezintă adunarea de la Blaj din 18/30 aprilie întrunită în pofida interdicţiei
autorităţilor cu scopul de a testa atitudinea poporului, modul în care se solidarizează cu ideologia
şi programul elitei. Ea a pregătit marea adunare naţională din mai.
Dejucând manevrele autorităţilor care au încercat scindarea românilor aprobând două adunări
ţinute pe baze confesionale, consfătuirea politică din 8 mai de la Sibiu a decis întrunirea unei
singure adunări naţionale indiferent de confesiune realizând unitatea în mişcarea românească
prin adoptarea punctului de vedere al lui Simion Bărnuţiu şi abandonarea unor tendinţe unioniste
(în raport cu Ungaria) susţinute de unii lideri români.
În prima adunare naţională de la Blaj începe procesul de organizare a naţiunii române şi de
fuzionare a celor două planuri pe care s-au manifestat românii până acum.
A doua adunare de la Blaj (mai 1848)
Linia politică a naţiunii române a fost prezentată de Simion Bărnuţiu în discursul din 2/14 mai
1848 rostit în catedrala Blajului în faţa intelighenţei reunită din toate zonele româneşti.
■ Bărnuţiu respingea ideea de naţiune politică şi limba oficială maghiară propuse de revoluţia
maghiară pledând pentru dreptul la existenţă liberă şi egală a naţiunilor din Transilvania.
■ exprimând într-o formulă incipientă dreptul naţiunii române ca naţiune majoritară în
Transilvania la autodeterminare Bărnuţiu avea în vedere teritoriul, dreptul şi puterea naţională
cerând adunării să proclame libertatea şi independenţa naţiunii.
■ discursul a susţinut teza potrivit căreia Ardealul e proprietatea adevărată a naţiunii române în
temeiul dreptului istoric şi al majorităţii ce o reprezintă românii reclamând organizarea naţiunii şi
crearea propriilor instituţii politice, culturale, bisericeşti şi juridice. Numai după ce va fi
constituită şi organizată naţiunea română pe temeiuri egale - spunea Bărnuţiu - atunci să facă o
federaţiune cu ungurii pentru apărarea comună, cum face o naţiune liberă cu o altă naţiune liberă.
Petiţia naţională
Adunarea naţională, din 3/15 mai, a cunoscut organizarea politică a românilor şi fuzionarea celor
două planuri care au evoluat până acum paralel, cel ţărănesc şi cel elitar, a sistematizat în Petiţia
naţională dezideratele generale româneşti, pe baza unei concepţii democratice despre stat şi
societate în care se regăsesc principiile liberale ale constituţionalismului european şi ale
democraţiei sociale.
Act programatic fundamental al revoluţiei române şi al mişcării naţionale româneşti pentru
întregul secol XIX, aceasta a pretins:
● independenţa naţiunii române şi participarea sa la viaţa politică a principatului, reprezentare
proporţională în dietă, în administraţie, justiţie şi în dregătoriile militare,
● folosirea limbii naţionale în administraţie şi justiţie, dreptul de a convoca anual o adunare
naţională, independenţa bisericilor româneşti şi egalitatea de tratament cu celelalte culte,
restaurarea mitropoliei române, sinod general din cler şi mireni,
● desfiinţarea iobăgiei, a dijmei, libertatea industriei şi a comerţului, libertatea cuvântului şi a
tiparului, desfiinţarea cenzurii, libertatea personală, libertatea de întrunire,
● tribunale cu juraţi, gardă naţională, dotarea clerului român din casa statului, crearea unui
sistem de învăţământ românesc de toate gradele, inclusiv universitar,
● purtarea în comun a sarcinilor publice după stare şi avere,
● elaborarea unei constituţii noi pentru Transilvania printr-o adunare constituantă la care să
participe toate naţiunile ţării,
● elaborarea unor coduri noi de legi după principiile moderne, libertate, egalitate, fraternitate,
● respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungaria până la recunoaşterea politică a naţiunii române
şi reprezentarea ei în forul legislativ.
Spre deosebire de Supplex Libellus Valachorum (1791) care revendica încadrarea românilor în
constituţionalismul transilvan, Petiţia naţională de la Blaj revendica independenţa naţiunii
române şi egalitatea în drepturi cu naţiunile conlocuitoare, asumarea suveranităţii în teritoriul ei
naţional prin organizarea unei puteri proprii, preliminând autodeterminarea naţiunii române.
Armonizarea dezideratelor sociale şi politice pe fundamentele unei concepţii democratice în care
se regăsesc încorporate drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, principiile
constituţionalismului modern, integrează documentul de la Blaj in seria actelor revoluţiei
democratice, europene şi naţionale.
Instituţiile româneşti ale revoluţiei
Adunarea a început să transpună în viaţă programul autodeterminării prin organizarea puterii
naţiunii române. În împrejurările excepţionale ale anului 1848, a desemnat ca organ executiv
Comitetul Naţional de 25 de membrii sub preşedinţia lui Andrei şaguna format din avocaţi,
clerici, profesori, funcţionari, cancelişti care să coordoneze acţiunea politică românească.
Adunarea din 3/5 – 15/17 mai a continuat linia legalistă a elitei româneşti cristalizată în acţiunile
din primăvară, promovată de altfel şi de revoluţia maghiară. Compromisul realizat între Viena şi
Pesta, sugestiile primite de la Bucureşti, i-au determinat pe liderii politici români să menţină
formula petiţiilor către împărat şi dietă pentru a obţine recunoaşterea dezideratelor formulate de
adunare.
S-au cristalizat astfel două instituţii ale unui sistem politic românesc în Transilvania, Adunarea
Naţională şi Comitetul Naţional ce prefigurau un început de organizare a naţiunii şi implicit a
revoluţiei. Chiar dacă a menţinut calea legală, prin conţinutul programului său adunarea promova
răsturnarea constituţionalismului medieval întemeiat pe cele trei naţiuni privilegiate, venind în
întâmpinarea constituţiei austriece care susţinea egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor.
Această atitudine indică şi tendinţa de a menţine un contact dacă nu chiar o colaborare cu
revoluţia maghiară.
Adunarea de la Blaj a realizat solidaritatea elită-popor sub lozincile programului naţional, liberal,
democratic şi social, însuşite de populaţia românească. Dovadă stau mişcările ţărăneşti ulterioare
adunării care asociază dezideratelor sociale o tot mai pronunţată notă politică şi naţională.

Agravarea tensiunilor româno-maghiare in vara anului 1848

Eşecul misiunilor româneşti la curtea imperială şi la dietă, interzicerea Comitetului Naţional de
către autorităţi, sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat prin care s-a transferat
guvernului din Pesta decizia în chestiunea românească, au pus în eşec calea legislativă.
După o perioadă de indecizie din partea conducerii româneşti în care nu a fost exploatată
conjunctura favorabilă realizată de adunarea naţională din mai, pe fondul multiplicării
nemulţumirilor ţărăneşti din cauza tergiversării rezolvării problemei iobăgiei, ca şi al reprimării
sângeroase la care a fost supusă populaţia românească, încrederea în tactica legislativă începe să
se clatine.
În contextul instaurării statariului şi a tribunalelor excepţionale, al execuţiilor militare şi al
recrutărilor forţate în armata maghiară, a tendinţei ministerului de război de a-şi subordona
regimentele de graniţă româneşti, în diferite zone ale Transilvaniei se cristalizează un curent
favorabil înarmării şi trecerii la insurecţie, stimulat de rezistenţa populară şi, mai ales, a
regimentelor de graniţă faţă de unirea Transilvaniei cu Ungaria. Datorită acestei rezistenţe,
unificarea politică a Transilvaniei cu Ungaria, votată în dieta ardeleană dar fără participarea
românilor, nu a progresat iar românii nu au participat la alegerile de deputaţi pentru dieta
Ungariei.
Extinderea legilor din aprilie asupra Transilvaniei a rămas fără efect. Viena a întreţinut o anumită
stare de confuzie, menţinând o dualitate a puterii în Transilvania. Puterea politică reprezentată de
guberniu era controlată de nobilimea liberală maghiară şi gravita spre revoluţia din Ungaria,
respectiv guvernul din Pesta. Autorităţile militare, reprezentate de Comanda generală, au rămas
favorabile dinastiei. Colaborarea de până acum dintre autorităţile politice şi cele militare începe
să se deterioreze şi apar semnele de ruptură, reflectând stadiul relaţiilor dintre Viena şi Pesta.
După compromisul din martie raporturile guvernului din Pesta cu dinastia se înrăutăţesc treptat
în condiţiile raportului de forte din imperiu. Degajarea frontului italian în urma victoriilor lui
Radetzky, răscoala sârbilor şi a croaţilor împotriva guvernului din Pesta, au modificat atitudinea
dinastiei faţă de evenimentele din Ungaria conducând la eşecul tratativelor purtate de Deak şi
Batthiany cu oficialităţile austriece. De la criză, raporturile austro-ungare ajung în septembrie, la
ruptură.
Alături de manifestările uneori violente ale ţăranilor, un alt factor antiunionist au fost
regimentele de graniţă româneşti, care şi-au precizat rezistenţa faţă de uniunea Transilvaniei cu
Ungaria şi orientarea prodinastică în adunările de la Năsăud şi Orlat. Lor le-a revenit un rol
important în organizarea rezistenţei româneşti faţă de uniunea cu Ungaria, în unificarea forţelor
româneşti şi organizarea revoluţiei, împreună cu centrul înarmat din Munţii Apuseni, condus de
Avram Iancu.
Teritoriul regimentului de la Năsăud devine un loc de refugiu pentru românii din nordul şi nord-
vestul Transilvaniei. Regimentul de la Orlat, sub influenţa Comitetului Naţional, a devenit la
începutul lunii septembrie centrul iniţiativelor politice româneşti. Adunarea regimentului cu
acordul Comitetului Naţional, a decis convocarea unei noi adunări naţionale la Blaj care să
hotărască atitudinea românilor în noile împrejurări.
A treia adunare de la Blaj (sept. 1848)
A treia adunare naţională de la Blaj din septembrie 1848 reprezintă ultima fază în procesul de
organizare a revoluţiei române din Transilvania şi un moment esenţial în dezvoltarea revoluţiei
românilor din imperiu. A reafirmat programul din mai cu accente suplimentare de ordin social şi
politic, cu o notă pronunţată de pragmatism.
Alături de revendicările sociale – desfiinţarea iobăgiei, comisie urbarială, încetarea execuţiilor
militare împotriva celor ce refuzau prestarea robotelor – adunarea completează programul din
mai cu o componentă politică mai bine precizată. A început aplicarea acestui program al
autodeterminării cu mijloace revoluţionare.
Adunarea din septembrie a denunţat oficial uniunea Transilvaniei cu Ungaria, proclamând
ruptura cu guvernul de la Pesta şi asumarea suveranităţii asupra teritoriului românilor.
Referitor la viitoarea organizare a Transilvaniei, adunarea a susţinut:
● autonomia ţării, redeschiderea dietei aleasă după proporţia grupurilor etnice,
● formarea unui guvern provizoriu din reprezentanţii naţiunilor desemnaţi în mod proporţional
până la constituirea guvernului permanent,
● anularea alegerilor pentru dieta Ungariei,
● recunoaşterea constituţiei austriece ca act fundamental în organizarea şi conducerea
principatului, ceea ce semnifica oficializarea alianţei cu Viena.
Respingerea cererilor româneşti în dieta Ungariei şi votarea uniunii fără participarea românilor
recunoscuţi ca naţiune şi organizaţi politic i-au determinat pe liderii acestora să se orienteze spre
Austria constituţională, condusă de un guvern liberal, şi spre Casa de Habsburg care au promis
autonomia provinciilor şi egalitatea naţiunilor.
Adunarea naţională din septembrie a înaintat parlamentului austriac un memoriu ce susţinea
unirea Principatelor române sub sceptrul Austriei, reluând o idee mai veche, formulată de
cercurile politice moldo-muntene în primăvara lui 1848. Propunerea avansată de adunare
coincidea cu demersurile similare acute de Ioan Maiorescu pe lângă parlamentul german de la
Frankfurt.
În dezvoltarea revoluţiei române, adunarea din septembrie reprezintă un moment de turnură. Ea
marchează abandonarea legalismului, începutul insurecţiei, adoptarea soluţiei revoluţionare ca
mijloc pentru transpunerea în viaţă a programului autodeterminării, înarmarea românilor şi
organizarea Transilvaniei pe baze naţionale. Adunarea a trecut la organizarea sistemului politic
românesc, la constituirea puterii.
În cadrul sistemului prefigurat din mai, adunarea naţională şi-a asumat competenţe de ordin
general, iar Comitetul Naţional reorganizat acum, un rol executiv, politic şi militar.