Inaintea tratatului de la Lisabona au avut loc mai multe etape printre care mentionam reluarea

negocierilor pentru reviziurea cadrului legal al Uniunii Europene:

Negocierile pentru revizuirea cadrului legal al Uniunii Europene au avut loc în perioada care a dus la
semnarea Tratatului de la Lisabona, care s-a desfășurat în mai multe etape. Totuși, este important de
menționat că Consiliul European din iunie 2006 a jucat un rol crucial în acest proces. Acest consiliu a
avut loc la Bruxelles și a marcat un moment important în discuțiile privind viitorul Uniunii Europene.

La Consiliul European din iunie 2006, liderii statelor membre ale UE au convenit asupra unui mandat
pentru o conferință interguvernamentală (CIG) cu scopul de a revizui Tratatul de la Nisa și de a
pregăti terenul pentru un nou tratat. Această CIG a deschis drumul către negocierile ulterioare care
au condus la semnarea Tratatului de la Lisabona în 2007.

În cadrul acestor negocieri, s-au dezbătut aspecte cheie ale reformei instituționale a UE, cum ar fi
redistribuirea voturilor în Consiliu, extinderea domeniilor în care se poate lua decizii cu majoritate
calificată și consolidarea rolului Parlamentului European. Această perioadă a fost crucială în
modelarea viitorului cadrului legal al Uniunii Europene și a avut un impact semnificativ asupra
funcționării UE ulterior.

Argumentele Germaniei în cadrul negocierilor pentru revizuirea cadrului legal al Uniunii Europene,
care au condus la Tratatul de la Lisabona, au inclus:

1. Mai mare influență în deciziile UE: Germania dorea să-și consolideze poziția în cadrul Uniunii
Europene și să obțină o influență mai mare în procesul de luare a deciziilor, mai ales dat fiind rolul
său ca una dintre cele mai mari economii ale Europei.

2. Reforma instituțională: Țara a susținut reforma instituțională a UE pentru a face procesul de luare
a deciziilor mai eficient și pentru a asigura o mai bună reprezentare a statelor membre, inclusiv
reforma Parlamentului European.

3. Mai multă coeziune și eficiență: Germania a pledat pentru consolidarea coeziunii și eficienței în
cadrul UE, astfel încât să poată răspunde mai bine la provocările actuale, cum ar fi globalizarea și
schimbările climatice.

4. Asigurarea supremației dreptului european: Germania a fost un susținător ferm al principiului

supremației dreptului european, care susține că legislația UE are prioritate asupra legislației
naționale. Acest principiu a fost important pentru unificarea pieței europene.

5. Extinderea cooperării în domeniul securității și apărării: Germania a dorit să consolideze

cooperarea în domeniul securității și apărării în cadrul UE pentru a face față mai eficient
amenințărilor globale.

Argumentele Franței în cadrul negocierilor pentru revizuirea cadrului legal al Uniunii Europene, care
au condus la Tratatul de la Lisabona, au inclus:

1. Consolidarea puterii politice și economice: Franța a urmărit să-și consolideze poziția ca o forță
centrală în Uniunea Europeană, subliniind importanța rolului său în procesul de luare a deciziilor și
economia europeană.

2. Promovarea unei Europe mai integrate: Franța a fost un susținător al integrării europene și a
sprijinit măsuri pentru consolidarea coeziunii și cooperării între statele membre, inclusiv în domenii
precum politica externă și de securitate.
3. Consolidarea politicii externe comune: Franța a pledat pentru o politică externă și de securitate
comună mai puternică în cadrul UE, astfel încât să poată avea un rol mai influent în chestiuni globale.

4. Apărarea identității culturale europene: Franța a fost preocupată de protejarea diversității

culturale și lingvistice europene în fața globalizării și a influxului de cultură străină.

5. Avansarea în domeniul apărării: Franța a sprijinit dezvoltarea capacității de apărare europeană și

cooperarea în domeniul apărării pentru a face față amenințărilor comune.

Pozitia Poloniei:

Polonia a avut o poziție importantă în cadrul negocierilor pentru revizuirea cadrului legal al Uniunii
Europene care au condus la Tratatul de la Lisabona. Principalele argumente și preocupări ale Poloniei
în aceste negocieri au inclus:

1. Mai mare reprezentare în instituțiile UE: Polonia a căutat să obțină o reprezentare mai echitabilă în
instituțiile europene, cum ar fi redistribuirea voturilor în Consiliu și creșterea numărului de
europarlamentari.

2. Protejarea suveranității naționale: Polonia a fost preocupată de păstrarea suveranității sale

naționale și a susținut menținerea dreptului de veto asupra anumitor decizii cheie ale UE.

3. Promovarea solidarității est-europene: Polonia a pledat pentru solidaritate între statele membre
din Europa de Est și pentru o mai bună integrare a acestor țări în cadrul UE.

4. Consolidarea politicii energetice comune: Din cauza dependenței semnificative de importurile de

energie, Polonia a susținut o politică energetică comună mai puternică în cadrul UE.

5. Promovarea valorilor tradiționale și protejarea drepturilor cetățenilor polonezi: În cadrul discuțiilor

pe teme sociale și culturale, Polonia a apărat valorile tradiționale și a fost atentă la protejarea
drepturilor cetățenilor săi în cadrul Uniunii Europene.

Conferința Interguvernamentală (CIG) și Tratatul de la Lisabona sunt elemente cheie în procesul de

revizuire a cadrului legal al Uniunii Europene care a avut loc în perioada 2007-2009. Iată ce reprezintă
aceste două elemente:

1. Conferința Interguvernamentală (CIG): CIG este un forum în care reprezentanți ai statelor membre
ale Uniunii Europene negociază modificări ale tratatelor UE. Această conferință este responsabilă
pentru elaborarea și negocierea noilor dispoziții care vor fi incluse într-un tratat sau într-o revizuire a
tratatelor existente. În cazul Tratatului de la Lisabona, CIG a avut ca obiectiv să negocieze reformele și
modificările aduse Tratatului Uniunii Europene și Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene.

2. Tratatul de la Lisabona: Tratatul de la Lisabona a fost semnat în decembrie 2007 și a intrat în

vigoare la 1 decembrie 2009. Acest tratat a fost rezultatul negocierilor din cadrul CIG și a adus
modificări semnificative la nivelul cadrului legal al Uniunii Europene. Printre principalele schimbări s-
au numărat consolidarea rolului Parlamentului European, extinderea domeniilor în care se poate
aplica votul cu majoritate calificată în Consiliu, precum și stabilirea unui nou post de Înalt
Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate al UE.

Tratatul de la Lisabona a fost esențial pentru sporirea eficienței și coeziunii Uniunii Europene și a
permis adaptarea instituțiilor și procedurilor UE la noile provocări ale secolului XXI. Acest tratat a fost
un pas important în dezvoltarea Uniunii Europene ca entitate politică și economică mai puternică.
Reviziuiri ale cadrului legal

Principalele revizuiri ale cadrului legal al UE pe care le propune Tratatul de la Lisabona pot fi grupate
în mai multe categorii. În primul rând, din punct de vedere structural, Tratatul regândește întreaga
arhitectură a Uniunii Europene, eliminând pilonii ca formulă de organizare stabilită la Maastricht.
Prin trecerea tuturor sectoarelor care nu fuseseră comunitarizate prin Tratatul de la Amsterdam în
cadrul Titlului V al TFUE – Spațiul de libertate, securitate și justiție – pilonul JAI dispare ca entitate de
sine stătătoare, devenind în întregime subiect al metodei Uniunii (metodei comunitare). Astfel,
Tratatul de la Lisabona rămâne convergent cu intenția Tratatului Constituțional, reușind
„depilarizarea” acestui aspect al Uniunii Europene.737 Transferul integral al cazuisticii domeniului
justiției și afacerilor interne Curții de Justiție este completat cu dobândirea statutului juridic
obligatoriu de către Carta Drepturilor Fundamentale, care la rândul său devine parte a cadrului
general de interpretare și implementare a legislației Uniunii. Deși formal, pilonul II – PESC – nu mai
există, natura distinctă a reglementărilor care continuă să se aplice în acest domeniu – Consiliul
European și Consiliul fiind singurele instituții implicate în mecanismul decizional care impune regula
unanimității – continuă să îl păstreze autonom (în afara metodei Uniunii). Însă, chiar și așa,
transformarea PESC în parte integrantă a UE este, măcar simbolic, o treaptă suplimentară către
diluarea interguvernamentalismului său. În plus, beneficiind de această structură unitară, prin
Tratatul de la Lisabona UE dobândește personalitate juridică, fapt care îi conferă posibilitatea de a
semna tratate internaționale cu state și organizații internaționale.

Reforme instituționale

Din punct de vedere instituțional, Tratatul de la Lisabona prevede înființarea a două noi poziții cu o
extrem de accentuată anvergură politică. În consecință, Uniunea Europeană va avea un președinte
stabil al Consiliului European, ales cu majoritate calificată a membrilor săi, cu un mandat de doi ani și
jumătate cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată. Rolul său este de a contura și coordona
procesul decizional european, facilitând coeziunea și consensul în cadrul Consiliului European, de a
reprezenta extern Uniunea în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună (fără
însă a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate).738 Importanța inițierii acestei funcții va fi reliefată, mai târziu, de chiar primul președinte
al Consiliului European – Herman van Rompuy – care identifica trei îmbunătățiri pragmatice în raport
cu vechea președinție rotativă: în primul rând, continuitate, care permite elaborarea unor strategii pe
termen lung și care este fundamentală pentru construirea parteneriatelor și pentru îndeplinirea
obiectivelor; în al doilea rând, natura permanentă/de sine stătătoare a acestei funcții prin faptul că
elimină dependența de guvernul național care asigura președinția rotativă și care își impunea (măcar
parțial) interesele, oferă posibilitatea unei mai bune poziționări în cadrul sistemului instituțional
european și, în al treilea rând, prin faptul că președintele este ales de șefii de state sau de guverne, și
nu este rezultatul unui calcul, îi oferă șansa unui sprijin important pe care poate conta. De asemenea,
este creat postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate
(redenumit așa după ce s-a renunțat la titulatura de ministru de externe prevăzută de Tratatul
Constituțional) care-l înlocuiește pe Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate
Comună/PESC și care cumulează și poziția de vicepreședinte al Comisiei, având un mandat de 5 ani
(Înaltul Reprezentant este ales cu majoritate calificată de Consiliul European, având acordul
președintelui Comisiei și tot Consiliul European aplicând aceeași procedură poate pune capăt
mandatului acestuia)740. Din poziția de vicepreședinte al Comisiei va coordona relațiile economice
externe ale Uniunii, iar din poziția de Înalt Reprezentant va elabora, conduce și implementa, în
calitate de împuternicit al Consiliului European, politica externă și de securitate comună741,
asigurând și președinția Consiliului Afaceri Externe742, dând astfel coerența în întregul ei, acțiunii
externe a Uniunii Europene.743 În îndeplinirea activității sale este asistat de Serviciul European de
Acțiune Externă/SEAE (European External Action Servive/EEAS), format din funcționarii serviciilor
componente ale Secretariatului general al Consiliului și Comisei precum și din diplomați detașați de
către statele membre. Referitor la Parlamentul European, Tratatul stabilește numărul maxim al
membrilor săi nu poate depăși 750, la care se adaugă și președintele: în total maxim 751 de
membri.744 În acord cu exigențele instituționale implicate de extinderea estică (păstrarea regulii ca
fiecare stat membru să-și desemneze câte un comisar părea o cauză majoră de blocaj) numărul
comisarilor europeni era stabilit la doar două treimi din totalul statelor membre. Conform
prevederilor TUE, „Comisia va fi formată dintr-un număr de membri, incluzându-i pe președinte și pe
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate.”745 Așadar, posibilitatea de a menține dreptul fiecărui stat de a
nominaliza un comisar era prevăzută încă prin Tratat și va constitui parte a soluției pentru
reorganizarea referendumului în Irlanda (în cele din urmă, compromisul va impune o Comisie în
cadrul căreia fiecare stat membru să aibă un reprezentant). Spre deosebire de Tratatul de la Nisa,
care stabilise că președintele Comisei este aprobat de Parlamentul European la propunerea
Consiliului European, Tratatul de la Lisabona introduce o prevedere suplimentară, ca parte a efortului
de democratizare a UE. Astfel, candidatul la președinție va fi aprobat de Parlamentul European după
ce propunerea Consiliului European „va lua în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul
European.”746 Acesta s-a dorit un pas important către un sistem (tot mai) parlamentar însă,
politizarea deplină nu a avut loc și este puțin probabil ca acest fapt să se întâmple în condițiile în care
alegerile (euro)parlamentare continuă să fie alegeri naționale de rang secund și să atragă o tot mai
scăzută prezență la vot.747 Tot urmare a prevederilor Tratatului de la Lisabona, Consiliul European
devine o instituție formală având rolul de oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării, definindu-i
orientările și prioritățile politice generale748 și, sub coordonarea președintelui său se întrunește de
cel puțin două ori pe semestru (atunci când situația o impune președintele poate convoca o sesiune
extraordinară a Consiliului European).

Ratificarea Tratatului de la Lisabona și "șocul irlandez" se referă la procesul de aderare a Irlandei la

Tratatul de la Lisabona și la impactul său asupra Uniunii Europene. "Șocul irlandez" se referă la faptul
că Irlanda a organizat două referendumuri în legătură cu Tratatul de la Lisabona, iar primul
referendum, din 2008, s-a încheiat cu un vot negativ.

Iată cum s-a desfășurat procesul:

1. Primul referendum irlandez (iunie 2008): În iunie 2008, Irlanda a organizat un referendum pentru a
ratifica sau respinge Tratatul de la Lisabona. Rezultatul a fost un vot negativ, ceea ce a fost o surpriză
și a dus la ceea ce s-a numit "șocul irlandez". Motivele pentru votul negativ au inclus preocupări cu
privire la suveranitatea națională și temeri legate de aspecte precum politica fiscală și neutralitatea
militară.

2. Negocieri și garanții: După rezultatul negativ, UE a fost nevoită să găsească o soluție pentru a face
posibilă ratificarea Tratatului de la Lisabona. Prin intermediul negocierilor, s-au obținut garanții și
asigurări pentru Irlanda în anumite domenii, cum ar fi neutralitatea, impozitele și drepturile
cetățenilor. Aceste garanții au fost consemnate într-un protocol adițional.

3. Al doilea referendum irlandez (octombrie 2009): Cu garanțiile obținute și după campanii

informative, Irlanda a organizat un al doilea referendum în octombrie 2009. De această dată,
cetătenii irlandezi au votat în favoarea Tratatului de la Lisabona, ceea ce a permis ratificarea sa.
Astfel, "șocul irlandez" se referă la reacția inițială neașteptată și la votul negativ din primul
referendum din 2008. Cu toate acestea, garanțiile și negocierile ulterioare au condus la o schimbare
în opinia publică și la ratificarea Tratatului de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009. Acest tratat a fost esențial pentru reformarea Uniunii Europene și consolidarea instituțiilor sale
în vederea răspunsului la noile provocări ale secolului XXI.