Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2012
CUPRINS
1.NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT (CONCEPTE)...................................................11
1.1 Educaţia fizică..............................................................................................................................................11
caracteristici fundamentale:...................................................................................................................................................11
Particularităţi:.........................................................................................................................................................................11
subsisteme..............................................................................................................................................................................11
Alte caracteristici....................................................................................................................................................................11
1.2. Sportul.......................................................................................................................................................12
Ca structura:........................................................................................................................................................................... 12
Ca funcţii ale sportului:...........................................................................................................................................................12
1.3. Antrenamentul Sportiv...............................................................................................................................12
1.4. Dezvoltarea fizică.......................................................................................................................................13
Categorii de indici:..................................................................................................................................................................13
obiective principale:............................................................................................................................................................... 13
1.5. Capacitatea motrică....................................................................................................................................13
1.6. Deprinderile motrice..................................................................................................................................13
1.7. Priceperile motrice.....................................................................................................................................13
1.8. Calităţile motrice........................................................................................................................................14
1.9. Exerciţiul fizic.............................................................................................................................................14
1.10. Mişcarea omului (motricitatea).................................................................................................................14
1.11. Cultura fizică.............................................................................................................................................14
1.12. Efort fizic..................................................................................................................................................15
1.13. Act motric.................................................................................................................................................15
1.14. Acţiunea motrica......................................................................................................................................15
1.15. Activitatea motrica...................................................................................................................................15
1.16. Psihomotricitatea.....................................................................................................................................15
1.17. Performanta.............................................................................................................................................15
1.18. Capacitatea de performanta.....................................................................................................................16
1.19.Competiţia sportiva...................................................................................................................................16
1.20Aptitudinile................................................................................................................................................16
1.21 Antrenamentul sportiv..............................................................................................................................16
1.22 DEPRINDERILE MOTRICE............................................................................................................................16
2.IDEALUL ŞI FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI..........................................................................17
Idealul educaţiei fizice.......................................................................................................................................17
idei fundamentale care definesc conceptia pe plan naţional:................................................................................................17
Funcţiile educaţiei fizice....................................................................................................................................18
ŞCOLI DE GÂNDIRE care au influentat evolutia educatiei fizice...........................................................................19
3.CONCEPŢII ACTUALE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ŞCOLAR..........................................................20
Concepţia de bază a educaţiei fizice şcolare...........................................................................................................................20
9.CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE..........................................................................................................33
Definiţie:................................................................................................................................................................................. 33
Tipuri (categorii) de cunoştinţe teoretice care pot fi transmise in procesul practicării exerciţiior fizice:................................33
Metodologia formarii cunoştinţelor de specialitate...............................................................................................................33
Metode:............................................................................................................................................................................. 33
Cerinţe:.............................................................................................................................................................................. 34
3
11.1. VITEZA......................................................................................................................................................47
Definiţie.................................................................................................................................................................................. 47
Forme de manifestare:........................................................................................................................................................... 47
a)Viteza de reacţie............................................................................................................................................................. 47
b) Viteza de execuţie........................................................................................................................................................47
c)Viteza de repetiţie(frecvenţa mişcărilor).........................................................................................................................47
d)Viteza de deplasare........................................................................................................................................................ 48
e) Viteza de accelerare.......................................................................................................................................................48
f)Viteza in regimul altor calităţi motrice:...........................................................................................................................48
Factori ce condiţionează viteza...............................................................................................................................................48
Factorul nervos :................................................................................................................................................................ 48
Factorul muscular :............................................................................................................................................................ 48
Factor osos:........................................................................................................................................................................48
Factorul psihic :.................................................................................................................................................................. 48
Factorul motric:................................................................................................................................................................. 48
Procedee metodice de dezvoltare – educare a vitezei...........................................................................................................48
EXEMPLE DE EXERCITII SI PROCEDEUL METODIC APLICAT IN DEZV V................................................................................49
Cerinţe în instruire:................................................................................................................................................................49
11.2.CAPACITĂŢILE COORDINATIVE (ÎNDEMĂNAREA)........................................................................................50
Definiţie:................................................................................................................................................................................. 50
elemente componente:.......................................................................................................................................................... 50
Forme de manifestare a capacităţiilor coordinative...............................................................................................................51
Factorii de condiţionare a capacităţilor coordinaative............................................................................................................51
Procedee metodice de dezvoltare-educare a indemanarii.....................................................................................................51
EXEMPLE DE EXERCITII SI PROCEDEUL METODIC APLICAT IN DEZV. INDEMANARII..........................................................52
Cerinţe în instruire:................................................................................................................................................................53
11.3 FORŢA.......................................................................................................................................................53
Definţie:.................................................................................................................................................................................. 54
FORMELE DE MANIFESTARE ALE FORŢEI:...............................................................................................................................54
FACTORI CE CONDIŢIONEAZĂ FORŢA :....................................................................................................................................54
PROCEDEE METODICE DE DEZVOLTARE- EDUCARE A FORTEI.................................................................................................55
1. Procedeul „ cu greutăţi” ( inclusiv propriul corp):..........................................................................................................55
2. Procedeul în circuit........................................................................................................................................................55
3. Procedeul izometriei......................................................................................................................................................56
4. Procedeul Power – Trening............................................................................................................................................56
5. Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi rapide......................................................................................56
6. Procedeul eforturilor repetate până la refuz.................................................................................................................56
EXEMPLE DE EXERCITII SI PROCEDEUL METODIC APLICAT IN DEZV. F................................................................................56
Cerinţe în instruire:................................................................................................................................................................58
11.4 REZISTENŢA...............................................................................................................................................58
Definiţie:................................................................................................................................................................................. 58
Forme de manifestare............................................................................................................................................................ 58
Factorii de condiţionare ai rezistenţei (A.Dragnea)................................................................................................................59
Procedee metodice de dezvoltare- educare a rezistentei.....................................................................................................59
Cerinţe în instruire:................................................................................................................................................................60
Cerinte ce trebuie avute in vedere când prin jocul sportiv se urmăreşte educarea rezistenţei:.......................................61
Principii:.................................................................................................................................................................................. 61
Rolul respiraţiei în educarea rezistenţei.................................................................................................................................61
11.5.SUPLEŢEA..................................................................................................................................................62
DEFINIŢIE:............................................................................................................................................................................... 62
Formele de manifestare ale supleţei......................................................................................................................................62
Factori de condiţionare ai supleţei.........................................................................................................................................62
Metodica dezvoltării supleţei in educatie fizica......................................................................................................................62
Metode, procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea supleţei:...................................................................................63
Cerinte in instruire:.................................................................................................................................................................65
6
Procedee metodice de dezvoltare- educare a rezistentei.......................................................................................................97
7
CICLURILE CURRICULARE:.....................................................................................................................................................118
PROGRAMA ŞCOLARĂ,..........................................................................................................................................................118
CARACTERISITICI.............................................................................................................................................................. 119
Eficienţa procesului de predare-învăţare în educaţie fizică este condiţionată de:...........................................................119
STRUCTURA PROGRAMEI ŞCOLARE:................................................................................................................................119
a.Obiective de referinţă (specifice),............................................................................................................................119
b.Activităţile de învăţare.............................................................................................................................................119
c.Conţinuturile instruirii;.............................................................................................................................................120
d.Standardele curriculare de performanţă..................................................................................................................120
CONTINUTUL PROGRAMEI ŞCOLARE................................................................................................................................120
8
III. Programa de opţional.................................................................................................................................133
IV. Măsuri pentru creşterea şanselor de acordare a orelor din C.D.S. la educaţie fizică.................................133
Calendarul disciplinelor opţionale........................................................................................................................................133
25. LOVITURA DE ATAC PE DIRECŢIA ELANULUI(VOLEI) - ÎNSUŞIREA UNUI PROCEDEU TEHNIC DE ATAC 134
26. BLOCAJUL(volei) - ÎNSUŞIREA UNUI PROCEDEU TEHNIC DE APARARE..............................................134
27.SĂRITURa ÎN LUNGIME CU ELAN CU 1 ½ PASI - INVATARE.................................................................135
28.EXERCIŢII, PENTRU ÎNSUŞIREA ALERGĂRII DE REZISTENŢĂ,...............................................................135
29.SĂRITURA CU SPRIJIN DEPĂRTAT LA CAPRA DE GIMNASTICĂ - invatare............................................136
30.EXERCIŢII, PENTRU ÎNVĂŢAREA ARUNCĂRII MINGII DE OINĂ............................................................136
31.EXERCIŢII PENTRU DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII COORDINATIVE (ÎNDEMÂNĂRII)..............................137
33.EXERCITII, PENTRU DEZVOLTAREA FIZICA ARMONIOASA, EXECUTATE LA SCARA FIXA......................138
34.EXERCITII, PENTRU INVATAREA STANDULUI PE CAP DIN GHEMUIT...................................................138
28. METODICA ÎNVĂŢĂRII PRINCIPALELOR ELEMENTE ŞI PROCEDEE TEHNICE DIN GIMNASTICĂ...........138
2. SĂRITURĂ CU ROSTOGOLIRE ÎNAINTE PESTE LADA ÎN LUNGIME...................................................................................140
Podul de jos ( din culcat dorsal )...........................................................................................................................................140
Podul de sus, din stând depărtat..........................................................................................................................................141
Podul din stând pe mâini......................................................................................................................................................141
d) Sfoara înainte..................................................................................................................................................................142
e) Sfoara laterală..................................................................................................................................................................142
a) Cumpăna înainte..............................................................................................................................................................142
Cumpăna înapoi....................................................................................................................................................................143
Stând pe omoplaţi................................................................................................................................................................ 143
Stând pe cap din ghemuit.....................................................................................................................................................144
Stând pe cap din sprijin ghemuit pe un picior, cu elan.........................................................................................................144
Stând pe cap din sprijin depărtat, din forţă..........................................................................................................................144
Stând pe mâini cu elan, din poziţia stând.............................................................................................................................145
Stând pe mâini din forţă cu plecare din sprijin depărtat.......................................................................................................145
RULĂRILE.............................................................................................................................................................................. 146
a) Rostogolire înainte DIN GHEMUIT IN GHEMUIT(cu corpul grupat )................................................................................146
Rostogolire înainte din săritură............................................................................................................................................ 147
Rostogolire înapoi DIN GHEMUIT IN GHEMUIT.....................................................................................................................147
Rostogolire înapoi cu picioarele depărtate...........................................................................................................................148
Rostogolire înapoi cu picioarele apropiate...........................................................................................................................148
Rostogolire înainte cu picioarele depărtate..........................................................................................................................148
Rostogoliri înapoi peste umăr ( cilindrul).............................................................................................................................149
RĂSTURNĂRI...................................................................................................................................................149
Roata laterală....................................................................................................................................................................... 149
9
GIMNASTICA DE ÎNVIORARE.................................................................................................................................................156
RECREAŢIA ORGANIZATĂ......................................................................................................................................................156
MOMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, minutul de educaţie fizică..............................................................................................156
ACTIVITĂŢI TURISTICE...........................................................................................................................................................156
ACTIVITĂŢI COMPETIŢIONALE "PENTRU TOŢI".....................................................................................................................156
SERBĂRI................................................................................................................................................................................ 156
SUBSISTEME
Educaţia fizică are mai multe subsisteme, determinate, în principal, de ontogeneza umană. Este vorba
de:
educaţia fizică a tinerei generaţii (preşcolară, şcolară şi universitară);
educaţia fizică militară;
educaţia fizică profesională;
educaţia fizică a adulţilor;
educaţia fizică a vârstei a treia;
educaţia fizică independent (autoeducatia).
10
ALTE CARACTERISTICI
Alte câteva caracteristici ale educaţiei fizice trebuie să fie menţionate, pentru o analiză comparativă cu
celelalte activităţi motrice fundamentale din domeniu (antrenament sportiv, activităţi competiţional-sportive,
activităţi specifice de timp liber, activităţi motrice recuperatorii sau, şi mai bine preventive etc.).
-Educaţia fizică este accesibilă tuturor oamenilor, indiferent de starea de sănătate, vârstă, ocupaţie, sex, rasă,
credinţă religioasă, apartenenţă politică, etnie, zonă social-economică sau geografică etc.
-Educaţia fizică are un predominant caracter formativ, în sensul că pregăteşte subiecţii pentru viaţă, pentru
necesităţile existenţei cotidiene din ontogeneză. Ea se adresează, cu precădere, corpului uman (în sens de
armonie a dezvoltării, rezistenţei cardio-respiratorii la eforturile fizice etc.), calităţilor motrice ale
practicantului exerciţiilor fizice, deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar-aplicative, sau
probelor sportive
-Educaţia fizică dispune de un număr foarte mare de exerciţii fizice. În diferitele sale forme de organizare,
educaţia fizică "operează" cu: exerciţii pentru influenţarea dezvoltării corecte şi armonioase a corpului
subiecţilor, exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice, exerciţii din deprinderile şi priceperile motrice,
exerciţii din gimnastica aerobică, exerciţii de stretching, exerciţii din dansuri populare sau sportive etc.
1.2. SPORTUL
DEFINITIE
Este activitatea de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice diferenţiate pe ramuri
de sport, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, prin care se caută
perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale si psihice, concretizate in performante obţinute in
competiţii, ca: record, depăşire proprie sau a partenerilor.
Sportul este deosebit de complex, atât sub aspectul structurii cat şi al funcţiilor:
CA STRUCTURA:
remarcăm cele patru subsisteme ale sale:
1. sportul pentru tineret;
2. sportul pentru toți;
3. sportul de competiție;
4. sportul de înalt nivel (profesionist).
Între cele patru subsisteme există legături evidente şi logice, dar şi diferenţe specifice, inclusiv din
punct de vedere al caracteristicilor competiției.
CA FUNCŢII ALE SPORTULUI:
Menționăm următoarele:
contribuția la dezvoltarea fizică armoniaosă a practicanților (dacă fenomenul este dirijat ştiinţific);
contribuția la dezvoltarea gustului specific şi specializat pentru mişcare şi practicare a unor ramuri
sau probe sportive;
contribuția la integrarea socială a practicanților.
Sportul are ca trăsătură fundamentală competiția.
El are prin aceasta un caracter preponderent competitiv, nefiind exclus însă caracterul formativ.
Competiția este prezentă în toate subsistemele sau eşaloanele sportului, având caracteristici diferenţiale.
Sportul se clasifică în multe feluri, după diferite criterii. Nicio clasificare nu poate fi absolutizată şi nu există
o ierarhizare a lor. Iată câteva exemple:
sporturi pentru bărbați (așa cum au fost inițial concepute), pentru femei (gimnastica ritmică,
înotul sincron, etc.) şi pentru ambele sexe;
sporturi clasice, moderne şi contemporane;
sporturi olimpice şi neolimpice;
sporturi naţionale (la noi oina şi trânta) şi internaţionale;
sporturi individuale, pe echipe şi mixte;
sporturi cu carcater motric (majoritatea) şi cu caracter amotric (sah, aeromodelism, etc.).
1.16. PSIHOMOTRICITATEA
14
DEFINIȚIE:
explica importanta motricitatii in dezvoltarea somatica si psihica. Manifestarea psihica si cea motrica
reprezintă elementele fundamentale ale adaptării sistemului. Dezvoltarea psihomotricităţii este un proces
extrem de complex ce are ca factori determinanţi predispoziţiile si plasticitatea S.N.C (moştenite genetic) si
educaţia.
Dupa Dragnea motricitatea poate fi privita din doua perspective: 1- ca fenomen observat din exterior
ale carui fapte si procese sunt explorate descriptiv si explicativ printr-un demers interdisciplinar, si 2- ca
proces privit din interior de catre subiectul implicat, care simte, alege, decide, comunica, ataca, riposteaza.
1.17. PERFORMANTA
DEFINIȚIE:
este un rezultat valoros individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie, sportivă și exprimată în cifre
absolute, după sistemul locurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Performanța sportivă mai poate
fi definită ca o valoare bio-psiho-sociala realizată în cadrul unor competiţii oficiale, ca rezultat a unei
capacitaţi multiplu determinate și apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite.
1.19.COMPETIŢIA SPORTIVA
DEFINIȚIE:
este o formă de organizare a întrecerii, între sportivi, ce are ca obiect principal compararea performanțelor
(rezultatelor) conform unor reguli precise și unor normative stabilite anterior.
Caracteristici ale competiţiei:
- sunt forme de organizare stimulative pt. sportivi, încununându-le întreaga activitate de pregătire.
- sunt puncte nodale ale întregului proces de antrenament programat pe termen lung;
- competiţia constituie mijloace de dezvoltare integrală a capacităţii de performanță;
- competiţiile fac posibil schimbul de informaţii în numeroase direcţii (antrenor, sportiv, adversar, public,
media), motiv pt. care sunt considerate ca adevăraţi factori de reglare și dezvoltare socială;
- competiţia se constituie ca părţi componente ale vieţii social-culturale;
- competiţia la care participa sportivii de cel mai înalt nivel se constituie ca factor economic, de profit pt. cei
implicaţi.
1.20APTITUDINILE
DEFINIŢIE:
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu
rezultate înalte a activităţii (Dragnea, 1996).
15
ANATOMIE
-cunoaştere a principalilor indici morfo-funcţionali (puls, respiraţie –), de igienă personală (echipament
adecvat) şi de autoprotecţie (reguli care să prevină eventualitatea autoaccidentării sau accidentării).
-coroborat cu cunoştinţele de la disciplina biologie, elevul va conştientiza adoptarea unei poziţii corecte a
corpului atât în activităţile statice cât şi dinamice, el va fi capabil să conştientizeze efectul unei posturi
deficiente si să acţioneze pentru prevenirea instalării viciilor de postură
-elevul va cunoaşte principiile, procedeele pentru dezvoltarea musculaturii care contribuie la menţinerea unei
posturi corecte pe întreg parcursul vieţii .
FIZIOLOGIE
- cunoasterea legilor activitatii nervoase superioare, mecanismul formarilor deprinderilor, priceperilor si
calitatilor motrice, adaptarea organismului la efort si legatura dintre cele doua sisteme de semnalizare.
16
-Educaţia fizică şi celelalte activităţi motrice fundamentale se subordoneaza pregătirii pentru munca şi viaţă;
trebuie urmarita cu prioritate afirmarea talentelor – mai ales pe planul activităţii competiţional-sportive, atat
la nivel naţional cat şi la nivel internaţional;
-Petrecerea timpului liber al oamenilor de diferite vârste şi profesii sa se realizeze în mod util şi recreativ şi
prin practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme organizatorice;
-Sa fie pus accent pe educaţia fizică şi sportivă a tineri generatii (mai ales cea şcolară), premiza şi pentru o
activitate sportivă de calitate superioara;
-Asigurarea unei bune conduceri a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice pe fondul unei autonomii în
plina afirmare.
Idelaul educaţiei fizice şi al celorlate activităţi motrice trebuie sa fie în concordanta cu idelaul general
educaţional al societatii. În consecinta el s-a modificat şi se va modifica în funcţie de evoluţia social-
istorica a fiecarei societati, de succesiunea etapelor de dezvoltare specifice.
În formularea idealului educaţiei fizice şi sportului se au în vedere şi unele elemente fundamentale de
referinţă. Principalele elemente de referinţă sunt următoarele:
- dezvoltarea fizică/corporală corectă şi armonioasă;
- calităţile motrice;
- deprinderile şi priceperile motrice (de bază, utilitar-aplicative şi specifice sporturilor);
- cunoştinţele şi tehnicile individuale sau de grup privind autoorganizarea, autoconducerea şi autoevaluarea
practicării exerciţiilor fizice (inclusiv pe planul refacerii capacităţii de efort);
- calităţile, trăsăturile şi comportamentele pozitive pe planurile moral, intelectual, estetic, tehnico-profesional
etc. ale personalităţii umane.
Cele trei scoli de gandire (franceza , suedeza si germana) care au influentat evolutia educatiei fizice sunt
scolile intemeiate de:
-Francesco Amoros (Franta)
-Per Henrik Ling (Suedia)
-Fr. Ludwig Jahn (Germania)
Scoala Franceza - FRANCESCO AMOROS Gimnastica lui Amoros are la bază în ceea ce priveşte alegerea,
sistematizarea, şi executarea exerciţiilor sale criterii ştiinţifice care se fundamentează pe cunoştinţe de anatomie şi
fiziologie, mecanica mişcărilor şi examenul fizic şi moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a
individualizat educaţia motrică ţinând cont de constituţia fizică şi de personalitatea elevului
18
Metoda lui Amoros se bazează pe două principii:
a) principiul psihologic, care dezvăluie că sursa de mişcare a omului o constituie senzaţiile kinestezice, care îşi au
originea în centrii nervoşi superiori.
b) principiul utilitarist, care obişnuieşte omul cu asperităţile depăşirii obstacolelor inerente ale vieţii şi, mai cu seamă,
ale vieţii de militar.
Scoala Suedeza - HENRIK LING, Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice, realizate în toate articulaţiile
şi planurile corpului uman, efectuate simplu, fără şi cu aparate specifice (saltea, bastoane, corzi, bancă, ladă, cal, scară
fixă, cadru marinăresc), completate cu jocuri dinamice.
Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare fără egal în mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo
de jumătatea secolului al XX-lea; în România, a fost înlocuit, în 1948, cu gimnastica sportivă a lui Jahn.
Scoala Germana - F.LUDWIG JAHN este considerat părintele gimnasticii sportive. Meritul de necontestat al lui Jahn
este -înţelegerea faptului că exerciţiile fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor şi tinerilor, dar şi pentru
antrenarea adulţilor şi că aceste exerciţii sunt mai eficiente dacă sunt exersate în aer liber, în diferite condiţii climatice.
Sistemul suedez a contribuit la fundamentarea ştiinţifică a domeniului educaţiei fizice, iar prin caracteristicile sale a
determinat promovarea practicării motivate şi conştiente a exerciţiului fizic de un număr foarte mare de persoane din
Suedia şi din alte ţări europene care l-au preluat şi în sistemul şcolar.
CLASIFICARE A OBIECTIVELOR
Obiectivele sunt priorităţi de diferite niveluri sau ranguri. Ele derivă din funcţiile activităţii
respective şi se subordonează acestora:
A.obiectivele de rangul I, (adică, cele generale);
B.obiectivele de ultim rang (adică cele operaţionale, numite şi "sarcini", specifice temelor lecţiei sau
altei activităţi organizatorice).
B3.OBIECTIVE PSIHOMOTORII:
dezvoltarea schemei corporale în două direcţii: ca reper în reglarea mişcărilor şi ca nucleu al imaginii
de sine;
dezvoltarea coordonărilor senzori-motorii normale;
dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;
realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
formarea coordonatelor de timp ale mişcării (ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţa
mişcării);
dezvoltarea lateralităţii şi a armoniei laterale;
formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;
educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;
dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Domeniul psihomotor evidenţiază rolul controlului corporal şi al coordonării mişcărilor asupra
uşurinţei, eficienţei şi expresivităţii acţiunilor, deprinderilor şi structurilor operaţionale care formează
conţinutul educaţiei fizice.
B4.OBIECTIVE COGNITIVE
– conduc la cunoaşterea şi înţelegerea tuturor aspectelor asociate exerciţiului fizic, efortului, ecoului acestora
în planul subiectiv al individului. O serie de autori (Bloom, Guilford, Gagne-Merrill, Harrow) au realizat
taxonomii (clasificări) ale obiectivelor cognitive ale educaţiei fizice. În forma adaptată de noi, acestea sunt:
dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social (percepere,
descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);
dezvoltarea capacităţii de a analiza şi interpreta elementele de conţinut, relaţiile care se stabilesc în procesul
educaţiei fizice (generare de informaţii unice, convenţional acceptate, în care subiecţii respectă regula,
principiul etc.);
valorizarea efectelor pozitive ale educaţiei fizice (luarea unor decizii sau formularea unor judecăţi
evaluative, conforme cu conţinuturile însuşite);
dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică
generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date, originalitate – “producţie divergentă”.
22
Promovarea sportului pt toti in randul populatiei de varsta senectutii reprezinta o cale a ridicarii calitatii
vietii. Din pct de vedere psihologic, prin constientizarea efectelor exercitiului fizic, creste speranta de viata
prelingita.
·OBIECTIVE
·- menţinerea cât mai îndelungată a bunei condiţii;
·- organizarea în mod variat, atractiv şi util a regimului cotidian de activitate;
·- menţinerea încrederii în forţele proprii.
23
Opţionalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea elevului într-un domeniu nou,
necuprins în programă, sau opţional integrat, care cuprinde discipline neintegrate într-o arie curriculară (“
Euritmie”, dans clasic, dans modern, pantomimă).
Pentru realizarea acestor opţionale se întocmesc programe speciale, cu conţinuturi specifice şi cu probe de
verificare adecvate conţinutului. În catalog, opţionalul, se trece într-o rubrică specială.
Programa pentru disciplina opţională cuprinde:
Argument:
Obiectiv cadru:
Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,
Conţinuturi;
Evaluarea;
Bibliografie;
24
PROGRAMA PENTRU OPŢIONAL
Ea concretizează pentru profesorii de educaţie fizică şi pentru antrenori raportul cu vârsta cronologică, care
grupează copii de vârstă şcolară pe clase, cu programe diferite, deci cu regimuri diferite de efort fizic.
25
- Pe fondul general al dezvoltării somatice a organismului din această perioadă, poziţiile greşite din băncile
şcolii sau ghiozdanele prea grele şi poziţionale incorect, pot determina deformări ale sistemului osos, mai
ales la nivelul coloanei vertebrale.
1.2. PARTICULARITĂŢI FUNCŢIONALE:
Aparatul cardio-vascular:
Aparatul cardio-vascular - cordul reactionează puternic, dar neeconomic la efort, irigatia coronariana este
bogata; mecanismele de reglare sunt inca slabe pana la 7 ani , fiind mai adecvate la solicitarile usoare .
Aparatul respirator:
-Toracele devine asemanator cu cel al adultului ca forma, nu insa si ca dimensiuni ; diametrul transversal si
cel anteroposterior sunt mai mari ca la adult. Coastele iau o directie descendenta, nemaifiind atat de
orizontalizate.
-Plamanii incep sa se asemene ca structura ca plamanii de adult inca de la 7 ani, dar volumul este mic ;
datorita acestui fapt , capacitatea de efort creste , insa fara prea multa eficienta .
-Muschii respiratori accesorii (abdominali, marele dintat, scalenii, pectoralii , sternocleidomastoidienii) ,
insuficient dezvoltati, nu pot asigura marirea corespunzatoare a volumului toracelui in efort, amplitudinea
miscarilor respiratorii fiind din aceasta cauza relativ mica .
-Capacitatea de efort creste, insă este departe de a atinge valorile maxime
Sistem nervos:
- Activitatea S.N.C. se perfectionează. Creierul este aproape ca la adult ca greutate, insa din punct de vedere
functional dezvoltarea nu este completa ; aria motrica corticala se apropie de maturatie fiind complet
dezvoltata abia la 13-14 ani. In aceasta perioada fenomenul cel mai izbitor este lipsa echilibrului dintre
procesele corticale fundamentale, remarcandu-se o predominanta a excitatiei . Inhibitia de diferentiere este
slab dezvoltata si ingreuiaza fixarea corticala a elementelor nou receptionate .
Aparatul endocrin:
-este perioada în care predomină acţiunea unor glande ca: timusul şi tiroida; epifiza şi hipofiza;
1.3. PARTICULARITĂŢI PSIHICE:
Pe plan intelectual:
-Memoria, mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale predominante la această vârstă: cea mecanică
şi cea involuntară;
Pe plan senzorial:
- simţul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv şi vizual; se realizează o colaborare între tactil şi
vizual;
- sub aspect auditiv, se perfecţionează auzul fonematic, muzical şi abilitatea de a recunoaşte şi repera
obiecte după sunetul pe care îl emit;
- solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziţii sub raport perceptiv; percepţia are câteva
note distincte: are încărcătură afectivă, reflectă mai uşor culoarea şi forma decât volumul, apar greutăţi
în recepţionarea relaţiei dintre parte şi întreg, apar achiziţii noi în percepţia spaţiului şi timpului;
- în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative;
27
- individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă spiritul de observaţie, persistă
încă iluziile perceptive;
- se stabilizează câmpul vizual şi cromatic;
- procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea, abstractizarea, se perfecţionează,
asigurând rezolvarea unor situaţii problematice;
- memoria devine logică; observaţia devine selectivă; voinţa se dezvoltă şi astfel răzbeşte cu mai multă
uşurinţă greutăţile;
- se formează convingeri, se elaborează idei, concepţii personale despre lume şi viaţă;
- este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;
2.4. PARTICULARITĂŢI MOTRICE:
- datorită plasticităţii scoarţei cerebrale şi a mobilităţii proceselor nervoase superioare: excitaţia şi
inhibiţia, este posibilă dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani- fete; la 13 ani- la
băieţi;
- datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă şi indemanarea.- pubertatea fiind vârsta
îndemânării;
- la vârsta de 12-13 ani, simţul orientării în spaţiu se apropie de cel al adultului;
- la 12-13 ani, fete şi 13-14 ani, băieţi, scade nivelul mobilităţii;
- prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor, creşte şi forţa în regim de viteză(detenta, puterea);se măreşte şi
capacitatea de efort static, moderat la băieţi;
- capacitatea de rezistenţă este scăzută şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea ei; se va acţiona asupra
R în regim de F.; R. în regim de V.;
- la această vârstă, băieţii preferă exerciţiile de forţă, fetele preferă exerciţiile expresive, executate pe
muzică;
- din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des folosită, volumul ei scăzând odată cu
înaintarea în vârstă; aruncarea, mai accesibilă băieţilor, mai ales azvârlire, fetele folosind împingerea;
săritura are bătaia puternică dar zborul redus;
Această etapă este favorabilă învăţării majorităţii deprinderilor motrice specifice ramurilor şi probelor
sportive, precum şi pentru optimizarea indicilor calităţilor motrice.
APLICATII PRACTICE
- la această varstă este suficient dezvoltat substratul nervos si locomotor necesar invătării motrice complexe
si se pot efectua eforturi de viteză pe distante scurte, săriturile, aruncările cu materiale sportive
corespunzătoare, jocurile sportive, alternate cu pauze de odihnă mai lungi
- În privinţa aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit băieţilor care spre sfârşitul ciclului
gimnazial deprind bine mişcarea de azvârlire, în timp ce fetele efectuează mai bine prin împingere.
-Săriturile nu se execută cu eficienţă corespunzătoare, bătaia este puternică, zborul nefiind pe măsura
acesteia. Se impune astfel lucru pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare, necesară la săriturile în
lungime, înălţime, pe şi peste aparate. Important în efectuarea lor este coordonarea dintre mişcările
segmentelor corpului, precum şi pentru învăţarea aterizărilor elastice.
La acest ciclu de învăţământ există mari disponibilităţi în ceea ce priveşte însuşirea unor procedee
specifice ramurilor de sport şi mai ales jocurilor sportive. Deci, învăţarea rapidă a unor ramuri de sport
constituie o sarcină prioritară a educaţiei fizice.
- sunt indicate exercitiile fizice cu structuri diferite ale miscării si cu caracter variat al efortului
neuromuscular.
28
-În cele mai multe cazuri, oasele si-au dobândit forma si dimensiunile lor definitive la sfârsitul perioadei
scolare, postpubertare, urmând ca sudarea centrilor de osificare primari cu cei secundari sa aiba loc mai
târziu, între 20-25 de ani.
-Talia creste în special datorita dezvoltarii mai accentuate a trunchiului. Între 16-18 ani creste în medie doar
1-2 cm pe an, fata de etapa pubertara, când se înregistreaza 4-6 cm pe an.
3.2. PARTICULARITĂŢI FUNCŢIONALE:
Aparatul cardio-vascular:
- Aparatul cardiovascular isi accelereaza vascularizarea.
- Volumul si greutatea miocardului cresc , mai ales cordul stang.
- Arterele si venele mari ating aproape dimensiunile de la adult
- Creste economia functiilor de efort si adaptarea la efort.
- Frecventa cardiaca si tensiunea arteriala la elevii de vârsta postpubertara prezinta valori apropiate de cele
ale adultilor.
în clasa a X-a, valorile sunt:
FC repaus - 70 batai/min.
TA - 96/54
în clasa a XII - a, valorile sunt:
FC repaus - 64 batai/min.
TA - 102/58
Aparatul respirator:
-Aparatul respirator , morfologic , se apropie de situatia de la adult dar functional este inca departe si isi
continua dezvoltarea.
-In aceasta perioada se constata dezvoltarea laringelui precum si sporirea numarului de fibre elastice
pulmonare.
-frecventa respiratorie scade, in timp ce amplitudinea miscarilor respiratorii creste, capacitatea vitala
sporeste, consumul maxim de oxigen creste considerabil (Frecventa respiratorie are valori de 20-22 la fete si
18-20 la baieti)
Sistem nervos:
- SNC si analizatorii în perioada postpubertara se prezinta atât morfologic cât si functional, la un nivel
apropiat de cel al adultilor. Echilibrul între excitatia si inhibitia corticala este mult îmbunatatit, ceea ce
favorizeaza formarea si pastrarea timp îndelungat a legaturilor temporare necesare formarii deprinderilor de
miscare.
-Mobilitatea functionala crescuta a proceselor nervoase fundamentale favorizeaza dezvoltarea vitezei si a
îndemânarii, în timp ce plasticitatea corticala ridicata asigura o mare capacitate de imprimare e noilor
engrame. Totusi, atât SNC, cât mai ales analizatorii, sunt mai putin rezistenti la excitatii prelungite si prea
intense, oboseala centrala si periferica instalându-se mai usor la elevii de vârsta postpubertara, în comparatie
cu adultii.
APLICATII PRACTICE
- Se pune accent pe viteza de repetitie, de executie si de deplasare. Este favorizata, în ultima parte a
perioadei, si dezvoltarea vitezei în regim de rezistenta, prin alergari pe 200-400 m.
-La vârsta postpubertară efortul în lecția de educație fizică se poate realiza prin: exerciții de viteză; exerciții
de rezistență si forță (efortul să fie corespunzător dozat ) care sunt folosite în funcție de nivelul de
dezvoltare morfologică si capacitatea motrică reală a subiecților; folosirea unor intervale de refacere mai
mari pentru odihnă între eforturi si limitarea încordărilor mari si repetate (contracții izometrice funcționale).
Învăţare motrică poate fi abordată cel puţin din două puncte de vedere:
a) ca proces -dirijat pedagogic sau independent: individual sau pe grupuri;
b) ca finalitate- cu materializarea rezultatelor în deprinderi motrice, priceperi motrice, cunoştinţe de
specialite, atitudini corporale etc..
- Învăţarea motrică se poate realiza în orice perioadă din ontogeneză. Ea capătă trăsături specifice în funcţie
de multiple variabile, între care se remarcă:
- particularităţile celor care învaţă;
- timpul pus la dispoziţie pentru învăţare;
- nivelul de pregătire al celui care conduce învăţarea ( profesor, antrenor etc.);
- cerinţele învăţării specifice în diferitele etape (preşcolare, şcolare, universitare, performanţial - sportive
etc.).
SARCINI FORMATIVE CONCRETE ALE ÎNVĂŢĂRII MOTRICE:
a) pregătirea pentru dirijarea mişcărilor simple ale aparatului locomotor;
b) însuşirea exerciţiilor care vor fi folosite pentru încălzire (pregătirea organismului pentru efort),
dezvoltarea fizică armonioasă (influenţarea selectivă a aparatului locomotor), dezvoltarea/educarea calităţilor
motrice;
c) formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice necesare în viaţă
Sub aspect metodic ceea ce se învaţă, într-o "succesiune" sau într-un sistem/ciclu de lecţii sau alte forme de
organizare, constituie teme.
În funcţie de plasamentul din "succesiune" (sistem/ciclu), unităţile pot realiza:
- însuşirea primară;
- consolidarea;
- perfecţionarea;
- verificarea
TIPURI DE ÎNVĂŢARE MOTRICĂ:
a) După modul în care se administrează "experienţa umană" care urmează să fie însuşită:
a.1. învăţarea de tip euristic:
• învăţarea problematizată;
• învăţarea prin descoperire;
a.2. învăţarea programată. reglată de, feed-back-ul fiecărei unităţi din ciclul tematic;
a.3. învăţarea algoritmică (pentru situaţiile tipice);
a.4. învăţarea prin modelare (modele operaţionale - mai ales);
a.5. învăţarea independentă (mai ales la vârste mai mari).
30
b) După modul de abordare a învăţării deprinderilor motrice:
b.1. învăţare globală (recomandată, de majoritatea specialiştilor, pentru deprinderile simple);
b.2. învăţare parţială sau analitică (recomandată pentru deprinderile complexe şi, unde se poate începe
învăţarea, la alegerea specialistului: cu faza fundamentală a deprinderii respective, cu faze pregătitoare sau
cu faza finală).
1. ETAPA INITIERII
Obiective:
- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii.
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii
- preîntîmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie
Caracteristicile exersării:
- abordarea analitică a deprinderii
- folosirea preponderent a explicaţiei, demonstraţiei
- predomină volumul efortului
Caracteristicile exersării:
- exersare în condiţii relativ constante, standardizate
- se creează premisele unei exersări în condiţii variabile
31
- creşte intensitatea efortului, autocontrolul execuţiei
Caracteristicile exersării:
- exersarea în condiţii cât mai variate, apropiate de practica competiţională
- exersarea unor legări de elemente, sau scheme tehnico-tactice
- creşte complexitatea efortului
9.CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE.
DEFINIŢIE:
„ reflectarea in constiinţa celor ce practică exerciţii fizice – sub forma unor percepţii, reprezentari,
reguli, principii – a fenomenelor proprii activitaţi de educaţie fizică şi sport, precum şi a
interdependenţei acestora”.
Cunostintele de specialitate:
-sunt de natură teoretică;
-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului de instruire,
pe cale verbală sau intuitivă;
-au rol în conştientizarea elevilor;
-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;
-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi la
dezvoltarea calităţilor motrice.
32
elemente minimale privind efortul de natură psiho- fizică ( parametrii, dozare, etc.) sau la nivel
funcţional ( frecvenţă respiratorie, şi frecvenţă cardiacă);
reguli privind conceperea, organizarea şi desfăşurarea, în condiţii de eficienţă, a activităţii de
practicare a exerciţiului fizic;
denumirea elementelor şi procedeelor tehnice, a actiunilor tactice specifice anumitor discipline
sportive;
reguli de igiena individuală şi colectivă care trebuie respectate înainte, în timpul şi după desfăşurarea
activităţii de eucaţie fizică;
reguli de nutriţie asociate efortului fizic;
reguli de alcătuire a complexelor de influenţare selectivă a aparetului locomotor;
reguli privind mecanismele de executare şi exersare a acţiunilor motrice specifice activităţii
desfăşurate;
recorduri, performanţe, personalitaţi din lumea sportului;
elemente de istoria şi filozofia educatiei fizice şi sportului ( olimpism, mişcare olimică, jocuri
olimpice etc.);
organizarea de întreceri, competiţii sportive etc.
10.1.DEPRINDERILE MOTRICE
DEFINITIE
Sunt acţiuni motrice umane însuşite pe parcursul vieţii individuale (ontogeneză), prin exersare
conştientă şi sistematică.
Se formează/însuşesc atât în practica vieţii (mai ales unele din deprinderile de bază şi utilitar-
aplicative: mers, alergare, transport de obiecte/ "greutăţi", săritură etc.), dar şi în procese instructiv-
educative special organizate, de tip educaţie fizică sau antrenament sportiv (mai ales deprinderile
specifice sporturilor: pase, dribling, rostogoliri, aruncări la poartă sau la coş, şuturi la poartă, lovituri
de atac la volei etc.).
CARACTERISTICI:
-Deprinderile se însuşesc în practica vieţii, mai ales în copilărie, sau în procese de instruire special
organizate ( educaţie fizică, antrenament sportiv etc.).
- Deprinderile motrice se însuşesc prin repetări multiple, care au ca rezultat formarea legăturilor
temporale, a stereotipurilor dinamice, în baza fenomenului fiziologic al conexiunii dintre anumiţi centrii din
scoarţa cerebrală.
33
- Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea pe moment a
unor inexactităţi;
- Sunt condiţionate de factori oboectivi şi subiectivi:aptitudini motrice,motivaţia,nivelul instruirii
-Unele elemente sau părţi ale deprinderilor motrice se pot automatiza, ,ceea ce permite economie de
energie nervoasă şi indreptarea atenţiei subiectului cătr rezultatele acţiunii motrice
- Elementele componente ale unei deprinderi se înlănţuiesc logic, depind unele de altele, se combină
raţional.
-Deprinderile motrice sunt unice si ireversibile, adică nici o execuţie nu seamănă cu alta şi elementele
componente se înlănţuiesc într-un singur sens.
34
- se creează premisele unei exersări în condiţii variabile
- creşte intensitatea efortului, autocontrolul execuţiei
Greşeli:
Mers rigid, băţos;
Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
Mers în” buiestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.
Variante:
Mersul liber fără cadenţă;
Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);
Mers gimnastic;
Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;
Mers în ghemuit (mersul piticului);
36
Mers fandat (mersul uriaşului);
Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);
Mers cu pendularea gambei înainte;
Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);
Mers cu pas alăturat, încrucişat;
Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.
În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte atractivitatea
acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi deschisă, opt.
Indicaţii:
Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;
Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;
Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;
În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.
ALERGAREA
Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea coordonată a
musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se succed fazele de sprijin şi zbor.
Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral ;
2. Faza de zbor ;
3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.
La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în timpul alergării, este
poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul
alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice probelor de
alergare.
Greşeli :
Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;
Alergarea cu accentuarea balansului corpului;
37
Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;
Poziţia greşită a trunchiului;
Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.
Variante:
Alergare cu genunchii sus;
Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor
înainte;
Alergare cu paşi încrucişaţi;
Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură manifestarea spiritului
de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de
mişcare.
Indicaţii :
În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc corectările
urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.
Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.
Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;
Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării un caracter
atractiv.
SĂRITURA
Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în desprinderea corpului de pe
sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.
Are un rol în stimularea marilor funcţii, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi troficitate
musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-temporale.
Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere, îndemânare, rezistenţă.
Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :
1. Elan ;
2. Bătaie-desprindere ;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:
Elan insuficient de energic;
Impulsie slabă;
Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,
Poziţie rigidă la aterizare.
Variante :
Sărituri libere, în care zborul este continuu;
Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol.
Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau pe un picior, cu
desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.
Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.
Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup.
Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
Sărituri în adâncime.
Săritura în lungime de pe loc.
Pasul săltat.
Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:
38
Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se aterizează pe
acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a
segmentelor.
Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării corpului cu
mişcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.
Indicaţii:
Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;
Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;
Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.
La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor, pentru a preveni
accidentările;
Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;
În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);
Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.
ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a doua nu se poate
efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în viaţa de zi cu zi.
Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile implicate, determină
dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii: vizuali, auditivi, tactili şi
influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză, forţă, putere, rezistenţă.
Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi sunt proiectate
în spaţiu prin contracţie musculară.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte aflate în mişcare.
Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare.
Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan;
2. Faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea obiectului;
3. Faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
1. Faza de aşteptare;
2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. Faza de amortizare;
4. Faza de reţinere.
Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este ţinut, susţinut, apucat, sau
sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de aruncare, alternarea judicioasă a
contracţiei cu relaxarea.
Greşeli:
Aruncarea:
Priza defectuoasă;
Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;
Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;
Scăparea obiectelor;
Prinderea:
Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor;
Teama de obiect;
Lipsa fazei de întâmpinare;
Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;
Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.
Tipuri de aruncare
Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică
(biciuirea), concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte, se poate
39
realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite obiecte (aruncare azvarlita la distanta, la
tinta, la partener – de pe loc si din deplasare)
Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă susţinând
sau ţinând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat
cu braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o mână,
cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare (aruncare lansata, cu o mana – din lateral, pe deasupra
capului, de jos, prin rostogolire - la distanta, la tinta, la partener – de pe loc si din deplasare; aruncare
lansata, cu doua maini– inainte, inapoi - din lateral, pe deasupra capului, de jos, prin rostogolire - la
distanta, la tinta, la partener).
Variante de prindere:
Prindere cu o mână;
Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în funcţie de obiectivele
urmărite.
Îndicaţii:
Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;
În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului respectiv,
distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;
Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a comenzilor;
Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile
aplicative.
Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile
aplicative.
TÂRÂREA
deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare pe orizontală a corpului pe suprafaţa
de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor.
- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult
corespunzător cerinţelor vieţii;
- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;
- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru educarea unor
trăsături de caracter;
- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;
- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;
Greşeli:
tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;
insuficientă forţă;
lipsă de coordonare, efectuarea mişcărilor cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte;
ridicarea bazinului prea sus;
necorelarea actului respirator cu ritmul de deplasare;
nu se acţionează suficient cu picioarele (acţiunea dc împingere)
Variante:
târâre pe antebraţe şi genunchi;
târâre pe o parte;
târâre joasă;
40
târâre pe antebraţe şi picioare apropiate (ghemuit);
târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;
târâre pe spate;
târâre cu transport de obiecte sau persoane;
LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;
Indicaţii:
se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;
în etapa de învaățare, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu cea a
membrelor inferioare;
pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori, şipci,
bastoane, diferite aparate;
Dezvoltarea efortului se realizează prin mărirea sau micşorarea distanţelor parcurse, greutatea obiectelor
transportate, realizarea ei lentă sau sub formă de întrecere.
pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea
cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.
CĂŢĂRARE / ESCALADARE
Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a picioarelor
pe diferite aparate, obstacole naturale înalte. Căţărarea se poate efectua la frânghie verticală sau orizontală, pe
prăjină, pe scara fixă, banca de gimnastică înclinată sau pe diferite obiecte din natură: copaci, stâlpi, garduri ctc.
Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte.
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F. R.Î. şi la
educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;
Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp,
portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi de copac;
Greşeli:
CAȚĂRARE
neînsuşirea mecanismului de bază a mişcării;
insuficienta coordonare a mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
mişcări limitate din lipsă de forţă.
ESCALADARE
insuficienta coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor;
abordarea obstacolului fără a respecta tehnica de execuţie indicată;
asumarea unui risc ce depăşeşte posibilităţile executantului;
nu se acordă atenţie şi la coborârea de pe obstacole;
lipsa curajului
Variante:
Catarare
căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte; căţărare din
atârnat; căţărare cu îngreuiere;
căţărare cu spatele la scara fixă
căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;
căţărare la frânghia orizontală;
Escaladare
escaladare cu apucare
escaladare cu sprijin şi păşire pe obstacol
escaladare cu încălecarea obstacolului
escaladare cu apucare şi sprijin pe şezută
escaladare cu apucarea şi rularea pe piept şi abdomen
41
escaladare cu apucare, sprijin şi păşire pe obstacol
escaladare peste doua banci cu o minge in mană
LOCUL deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma jocurilor de mişcare şi în
partea fundamentală.
Indicaţii METODICE:
CĂȚĂRARE
- căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;
- înaintea începerii exersării se va verifica stabilitatea agăţării obiectelor pe care se execută căţărarea;
- spaţiul pe care se aterizează la coborâre se va asigura cu saltea;
- în prealabil se va acţiona pentru dezvoltarea forţei, cu precădere a grupelor musculare
scapolo-humerale, braţelor şi picioarelor;
- se va evita blocarea respiraţiei pe timpul căţărării;
- se va efectua relaxarea alternativă a segmentelor angrenate în efort.
- pentru consolidare se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării
ESCALADARE
escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu apucare şi
încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen);
înaintea începerii exerciţiilor de escaladare, profesorul trebuie să verifice starea aparatelor şi stabilitatea lor;
se vor lua măsurile necesare pentru sprijin şi asigurarea aterizării pe suprafeţe moi;
exersările se vor începe cu efectuarea descompusă lentă a mişcărilor, înălţimea obstacolelor fiind mică,
dându-se explicaţii individualizate, şi realizând demonstraţii;
gradarea înălţimii aparatelor se va face cu prudenţă.
aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;
pentru consolidare se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării
TRACŢIUNE / ÎMPINGERE
TRACŢIUNEA - Această deprindere implică în conţinutul ei o acţiune de depla-sare prin tragere, a unui obiect
sau partener, fără a-1 ridica de pe sol. Implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin
apucare.
Greşeli:
- insuficienta cunoaştere a tehnicii de execuţie;
- consituirea perechilor, cu talie şi greutate diferite;
- lipsa de acţiune simultană în cadrul activităţilor în grup;
- dozarea necorespunzătoare a efortului;
- lipsa de relaxare şi refacerea actului respirator după eforturi scurte de intensitate maximă;
prelungirea prea marc a duratei de tracţiune.
Variante:
tracţiuni executate individual- Tracţiuni la bara fixă
tracţiuni executate pe perechi – ex.Tracţiuni concomitente de un baston vertical
tracţiuni executate în grup - Tracţiuni la frânghie, echipele dispuse faţă în faţă.
LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;
Indicaţii:
în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea suprafeţei de
sprijin;
se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;
formarea perechilor în mod echilibrat;
stabilirea distanţelor care se parcurg;
instruirea elevilor cu privire la efectuarea actului respirator;
priza şi modalităţile de lungire a acesteia.
se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.
42
Împingerea - Această deprindere constă dintr-o activitate de deplasare a unui obiect sau persoane fără a fi
ridicate de la sol. Implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect făcându-se prin
apucare sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de caracter,
dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.
Greşeli:
- insuficienta cunoaştere a tehnicii de execuţie;
- constituirea perechilor inegal din punct de vedere al gabaritului;
- opoziţia exagerată a partenerului;
- efectuarea împingerii pe distanţe prea mari;
- dozarea incorectă a efortului şi blocarea actului respirator.
Variante:
impingeri executate individual
impingeri executate pe perechi
impingeri executate în grup
LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;
Indicaţii:
- se va începe exersarea prin împingerea unor obicctc uşoare;
- se va acţiona pentru pregătirea forţei;
- însuşirea poziţiei corecte a corpului;
- se va alterna efortul cu odihna;
- se va adapta actul respirator la calitatea efortului depus.
Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului corp, iar efectuarea
greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale
articulaţiilor, muşchilor.
Aşa după cum arată şi denumirea sa, această acţiune implică două momente:
- priza şi ridicarea obiectului;
- transportul acestuia.
Această deprindere are o mare aplicativitate în viaţa cotidiană şi doar sporadic în activitatea de educaţie
fizică, când este necesară manipularea aparatelor şi a diverselor materiale sau pentru dezvoltarea calităţii
motrice forţa.
Transportul se poate realiza individual sau în grup, înainte, lateral sau cu spatele, obiectele sau partenerii pot
fi transportaţi prin susţinere cu unul sau ambele braţe, în apropierea şoldului, pe braţe, pe umeri, în spate sau
chiar pe cap (când este implicat şi echilibrul).
Acest exerciţiu contribuie la dezvoltarea forţei şi a forţei în regim de rezistenţă. La acţiunea de transport
participă, în diferite proporţii, întreaga musculatură a corpului.
Greşeli:
- priza incorectă la obiect;
- constituirea incorectă a perechilor, ca posibilităţi şi gabarit;
- deplasarea rapidă şi necorelată cu mişcarea partenerilor;
- instabilitatea unor aparate (cutiile de ladă);
- greutatea prea marc a obiectului transportat;
- se transportă pe distanţe prea mari;
- nu există simultaneitate la ridicarea şi desprinderea obiectului transportat.
Variante:
ridicare şi transport individual;
ridicare şi transport în perechi;
43
ridicare şi transport în grup;
Se pot transporta:
- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;
- aparate;
- persoane;
- mobilă;
Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub braţ, pe şold,
pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “ targa” ;
LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.
Indicaţii:
exerciţiile de transport vor fi judicios gradate ca dificultate (greutate) corelate cu vârsta, sexul şi
dezvoltarea fizică a elevilor;
foarte important este explicarea prizei corecte asupra obiectelor sau partenerilor, menţinând atât la
ridicare, cât şi pe parcursul transportului, coloana vertebrală în poziţie verticală;
după efectuarea exerciţiilor de transport se vor executa mişcări compensatorii, de relaxare şi respiraţie
profundă;
poziţia de ridicare a obiectului va fi cu coloana vertebrală dreaptă şi genunchii uşor îndoiţi, după apucare
unul dintre coechipieri va da semnalul de ridicare, de exemplu „şi“, moment când toţi participanţii ridică
concomitent obiectul respcctiv;
un accent deosebit se va acorda abordării unei atitudini disciplinare perfecte, evitându-se dezechilibrările
şi bruscările;
aceeaşi atenţie se va acorda şi la depunerea obiectelor sau a partenerilor pe sol, interzicându-se aruncarea
lor;
gradarea efortului se va realiza prin:
mărirea/micşorarea greutăţilor;
mărirea/micşorarea distanţelor de transport;
trecere peste unul sau mai multe obstacole mici
ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;
la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra capului, elevii vor fi
aşezaţi în coloană, după înălţime.
ECHILIBRUL
Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată prin sensibilitatea
simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.
Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în diferite poziţii
sau acţiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central
asupra gradului de stabilitate a corpului.
În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice.
Forme de manifestare:
menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;
menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);
Gradarea exerciţiilor de echilibru:
reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;
modificarea poziţiilor segmentelor corpului;
creşterea complexităţii mişcărilor;
creşterea înălţimii;
utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;
LOCUL în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;
Indicaţii:
ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;
44
modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea suprafeţei de
sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;
pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;
se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;
Greşeli posibile:
lipsa de concentrare;
încordarea insuficientă a musculaturii.
DEFINIŢIE:
Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice, caracterizate prin diversitatea
instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune, determinată de scopul urmărit.
Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice şcolare având
efecte deosebite pe plan psiho-comportamental.
CARACTERISTICI:
pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în orice condiţii;
contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, aplicative şi cele specifice
diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;
au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al parcursurilor
se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui elev, cultivă atitudinea
participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina, perseverenţa, încrederea în forţele proprii, dorinţa
de autodepăşire, autocontrolul;
determină o participare emoţională a elevilor;
permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);
În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice şi metodice.
CERINŢE ORGANIZATORICE:
- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;
- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi pentru
învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;
- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se recomandă mărirea
progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a intensităţii;
- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite, asigurarea locului de
aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări.
CERINŢE METODICE:
- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;
- trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile cu cele mai
uşoare;
- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;
- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;
- parcursurile se pot schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin modificarea
funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;
- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.
POSIBILITĂŢI DE DOZARE PRIN REGLAREA:
- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);
- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;
- elemente de îngreuiere;
- vitezei de deplasare;
PROCEDEELE DE ORGANIZARE A PARCURSURILOR
- sunt dependente de condiţiile materiale, în sală sau în aer liber:
- grupe paralele;
- bandă rulantă (continua);
45
- torent;
LOCUL PARCURSURILOR APLICATIVE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ:
- în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma unor parcursuri
uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică armonioasă;
- în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor motrice cât şi pentru dezvoltarea
aptitudinilor motrice;
- în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un tempo lent cu
caracter de destindere şi relaxare;
10.2.PRICEPERILE MOTRICE
Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusinţă
DEFINITIE:
Priceperile motrice denumite şi “abilitati” sunt acțiuni motrice însușite în ontogeneză, prin exersare
sistemamtică, constând în capacitatea de folosire eficientă a deprinderilor motrice cunoscute în
condiții variabile si neprevăzute. Exprimă măiestria motrică a indivizilor umani, mai ales în situații
competitive.
46
CARACTERISTICI:
- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;
- sunt componente neautomatizate ale activităţii voluntare;
- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară; exprimă măiestrie practică în
condiţii variabile;
Caracteristici comparative pricepere elementara – deprindere
CLASIFICARE:
- priceperi elementare (complet automatizate -caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.) - reprezintă
prima fază a învăţării unei acţiuni;; consta în capacitatea individului uman de a recepţiona ceva nou (de
exemplu, o deprindere motrică care urmează să se înveţe).
- priceperi complexe (parţial automatizate -sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări, box, lupte
etc., jocuri sportive).
- superiore, care constau în valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectuale ale
unui subiect.; sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice,
experienţa personală, deprinderi motrice diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru
rezolvarea unor situaţii complexe şi schimbătoare.
Specific celor două tipuri de priceperi, este aspectul conştientizării situaţiei motrice şi alegerea în consecinţă, a
mijloacelor optime pentru rezolvarea acesteia.
Realizarea priceperilor motrice reprezintă o finalitate a pregătirii specifice activităţii de educaţie
fizică şi sport.
FACTORI
- conştientizarea şi aprecierea cât mai exactă a sarcinii motrice;
- volumul deprinderilor motrice cunoscute de individ;
- experienţa motrică a individului;
- capacitatea de generalizare, memoria, imaginaţia şi creativitatea, manifestate de individ.
47
Orice act motric sau acţiune motrică implică în efectuarea lor toate calităţile motrice, dar cu pondere
diferită.
Dezvoltarea / educarea calităţilor motrice se realizează – spre deosebire de insuşirea cunoştinţelor de
specialitate – pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci prin efort sistematic de tip
nervos (atenţie, memorie, etc.) şi muscular.
CALITĂŢI VÂRSTA
tendinţă
MOTRICE 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
VITEZA
FORŢA
ÎNDEMÂNAREA
REZISTENŢA
MOBILITATEA
Figura nr. 1
11.1. VITEZA
DEFINIŢIE
– este „ capacitatea organismului uman de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu
anumite segmente ale acestuia intr-un timp cât mai scurt, cu rapiditate ( repeziciune, iuţeală) maximă, in
funcţie de condiţiile existente”.
FORME DE MANIFESTARE:
a)Viteza de reacţie.
Reacţiile motrice sunt de două feluri:
Simple – constau in raspunsuri motrice la excitanţi cunoscuţi, dar care apar spontan, inopinant(startul
la probele de alergare din atletism) .
48
Complexe – implică elaborarea răspunsurilor motorii, in sensul alegerii, combinarii sau corectării
acestora; acţiunea de răspuns nu a fost exersată în prealabil în acceaşi relaţie cu semnalul; răspunsurile
sunt în funcţie de acţiunile partenerilor sau adversarilor, condiţii de întrecere ( în jocuri sportive, sporturi
de contact).
Este dependentă de următoarele elemente:
- apariţia excitaţiei in receptor ;
- transmiterea pe cale aferentă;
- analiza semnalului ( care durează cel mai mult);
- transmiterea pe cale eferentă;
- excitaţia muşchilor;
b) Viteza de execuţie.
- capacitatea de a efectua un act sau o acţiune motrică, dar şi mai multe asemenea acte sau acţiuni motrice „
singulare”, adică nerepetabile.
Se măsoară prin timpul care trece de la începerea şi până la încheierea execuţiei .
Este determinată şi de nivelul însuşisii tehnicii de execuţie a deprinderilor şi priceperilor motrice.
c)Viteza de repetiţie(frecvenţa mişcărilor)
- capacitatea de a efectua aceeaşi mişcare într-o unitate de timp prestabilită; ea se referă la mişcarile
ciclice(Gh.Cârstea,2000)
Este condiţionată de:
- tempoul mişcării -densitatea mişcarii pe unitatea de timp;
- ritmul mişcării - periodicitatea repetarii mişcării.
d)Viteza de deplasare.
– reprezintă capacitatea individului de a parcurge o distanţă cât mai mare ,în timp cât mai scurt.
Gh.Cârstea o consideră o variantă a vitezei de repetiţie
e) Viteza de accelerare
– capacitatea de a atinge nivelul maxim de manifestare a vitezei ,în timp cât mai scurt.(I.Şiclovan,1972)
f)Viteza in regimul altor calităţi motrice:
- viteza in regim de forţă, numită şi detentă ;
- viteza in regim de îndemânare;
- viteza in regim de rezistenţă;
50
5. Exercitiul: alergare cu genunchii sus pe loc in
ritmul impus de profesor, prin batai din palme
Procedeul repetărilor în tempouri alternative
(tempo maxim4/4 alternat cu tempo moderat2/4)
(maximale şi supramaximale )
Formaţii de lucru – formatie de sah
Efectuarea miscarilor de mare intensitate-
Numărul de serii şi de repetări – 2-3x15sec,
executate in decurs de 4-5sec, urmate de cele cu
doua serii, pauza (mers) 40-50s.
intensitate mica
Tempoul/intensitatea –T 4/4 - intensitate
maximal si T2/4 intensitate moderata
CERINŢE ÎN INSTRUIRE:
- durata exerciţiilor de viteză trebuie să fie circa 5 – 6 s până la maximum 40 – 43 s;
- pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite revenirea funcţiilor vegetative,
dar nu şi reducerea stării de excitabilitate optimă la nivelul scoarţei cerebrale ca urmare a lucrului cu
viteză maximă;
- subiecţii trebuie să aiba structura exerciţiilor bine însuşită;
- exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei se vor planifica la începutul lecţiilor, în condiţiile unui sistem
nervos odihnit şi ale unui organism cu nivel optim de încălzire.
- în perioada de vârstă cuprinsă între 5 şi 7 ani, prin ameliorarea capacităţii de coordonare segmentară,
se constată creşterea frecvenţei mişcărilor; de asemenea se constată progrese la nivelul vitezei de
reacţie;
- între 7 şi 10 ani, procesele de creştere şi dezvoltare favorizează manifestarea unei viteze de reacţie şi
execuţie crescute;
- între 10 şi 14/15 ani se pot atinge, printr-o instruire adecvată, indici ai vitezei de reacţie echivalenţi
cu cei ai adulţilor; prin creşterea capacităţii de efort anaerob, se poate interveni şi asupra dezvoltării
vitezei de deplasare, precum şi a vitezei în regim de forţă;
- adolescenţa este perioada de vârstă la care pot fi abordate toate formele de manifestare ale vitezei.
Viteza de executie
- doua siruri, cu fata la perete: lovirea mingii in perete astfel incat sa ricoseze partenerului din sirul alaturat si
deplasarea rapida la coada propriului sir; 3x , pauza 30 sec
-doua linii, asezat fiecare cu o minge: aruncarea mingii in sus, prinderea ei inainte ca aceasta sa atinga solul.
Mingea se arunca din ce in ce mai jos(10-20repetari).
- aruncarea in sus si prinderea unei mingi 20 x2
- aruncarea in sus si prinderea unei mingi dupa ricosarea ei de la sol 20x2
Viteza de repetitie
- alergare rapida pe loc in ritmul impus de profesor, prin batai din palme, 2-3x30sec pauza 30 sec, formatie
de sah
-sarituri ca mingea pe loc, 2-3x30sec , pauza 30 sec, formatie de sah
-sarituri cu genunchii sus, 1-2x10,15 sec, pauza 20 sec, formatie de sah
- aruncarea rapida a mingii de handbal in zid si reprimirea ei . 20x2
-stand cu palmele sprijinite pe un perete- se executa joc de glezne, la semnal sonor , elevii se intorc si alearga
4-5m pana la un nou semnal 4 x, pauza 30 sec
Viteza de deplasare
51
-Întreceri în perechi, pe distanţe crescute progresiv, realizate la semnale sonore, vizuale
- pe perechi , spate la spate , aliniati pe linia de centru a terenului de baschet , avand fiecare la 10 m
distanta o minge de baschet , la semnal ambii alearga , ocolesc obiectul si revin in aceeasi pozitie
{ castiga cel mai rapid }
- mers, la semnal executa o saritura inalta si accelerare pana la urmatorul semnal, 4x8m, pauza 30 sec
- doi jucatori, A si B, stau fata in fata, la 15m.; ambii pornesc in acelasi timp unul spre celalalt, iar cand s-au
apropiat la 2-3m., jucatorul A, cu mingea, o trimite pe langa B, care se intoarce rapid, sprinteaza, preia
mingea, conduce si se reia exercitiul;
DEFINIŢIE:
Capacitatea organismului uman de a efectua acte şi acţiuni motrice, mai ales în condiţii variate şi
neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu consum minim de energie.
ELEMENTE COMPONENTE:
• capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau a acestuia în întregime pentru efectuarea
actelor şi acţiunilor motrice;
• capacitatea de combinare a mişcărilor;
• capacitatea de diferenţiere a mişcărilor;
• echilibrul;
• precizia;
• capacitatea de orientare spaţială;
• capacitatea de orientare temporală, mai ales ritm şi tempo;
• amplitudinea, pe bază de mobilitate articulară - supleţe - elasticitate musculară;
• ambilateralitatea
53
Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice 1. Exercitiul: executa aruncarea mingii peste cap in perete,
în conditii complexe: intoarcere 180 grade si prinderea mingii inainte de a atinge solul
- se realizează prin sporirea treptată a Formaţii de lucru – colectivul de elevi raspandit in toata sala,
dificultăţii de execuţie şi structurilor fiecare elev cu o minge cu spatele la perete, distanta fata de
de mişcare. perete 3m
-introducerea a unor acte sau acţiuni Numărul de serii şi de repetări – 1x8 repetari cu intoarceri spre
motrice suplimentare, stanga si 1x8repetari cu intoarceri spre dreapta, pauza 40sec
Tempoul/intensitatea 2/4-mare, 3/4 submaximala
2. Exercitiul: executa aruncarea mingii in sus, prinderea mingii
Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice
Formaţii de lucru – colectivul de elevi raspandit in toata sala,
în condiţii constante
fiecare elev cu o minge
(se realizează prin număr mare de
Numărul de serii şi de repetări – 2x8-10 repetari, pauza 20sec
repetări şi într-un timp îndelungat)
Tempoul/intensitatea mare, submaximala
3. Exercitiul: executa mers pe prima banca, coborare la capatul
bancii, intoarcere 360 grade, continuarea mersului pe
urmatoarea banca asezata cu partea ingusta in sus, revenire cu
mers pe varfuri pe o linie trasata pe sol, bratele sus, privirea la
Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în
maini
condiţii variabile
Formaţii de lucru – 4 siruri, in fata fiecarui sir doua banci
-exersare pe suprafeţe diferite
asezate longitudinal la 3m distanta, a doua cu partea ingusta in
sus.
Numărul de serii şi de repetări – 3-5x, pauza 20sec.
Tempoul/intensitatea 2/4-medie3/4mare
Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice
3. aruncarea obiectelor, pasarea (mingi) cu mâna opusă celei
în conditii complexe:
preferate
Efectuarea exerciţiilor cu segmentul
- efectuarea exerciţiilor de gimnastică în oglindă sau invers comenzii
neîndemânatic (braţ, picior)
Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice
în conditii complexe
4 structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe terenuri reduse
Limitarea spaţiului în care se efectuează
exerciţiul
Efectuarea procedeelor tehnice şi a - exerciţii din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling - exerciţii
înlănţuirilor acestora cu restricţii pentru corectarea tehnicii
Efectuarea exerciţiilor prin creşterea - efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile din gimnastică,
complexităţii acestora înainte de aterizare
6. alergări în tempo variat şi cu variante de alergare
Schimbarea tempoului şi a sistemului de
- desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor structuri de joc în tempo
execuţie
variat sau cu accelerarea treptată până la faza de finalizare
Folosirea unor adversari diferiţi ca - jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice - utilizarea unor
valoare şi nivel de pregătire planuri şi acţiuni tactice diferite
- canotaj pe apă cu valuri
Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate
- slalom (schi) pe teren denivelat
de mediu, cu materiale diferite
- tenis pe diferite suprafeţe
CERINŢE ÎN INSTRUIRE:
Trebuie să se ţină cont de stadiile creşterii şi dezvoltării organismului:
54
- între 3-6 ani se va insista asupra însuşirii unui număr cât mai mare de deprinderi motrice simple;
- între 6 -10 ani, accentul se va pune pe ameliorarea capacităţii de coordonare segmentară,; precizia şi
orientarea spaţio- temporală se vor vor aborda;
- perioada 10 – 14 ani se caracterizează prin ameliorarea capacităţii de învăţare motrică, manifestată mai
ales la nivelul indicilor de stocare a informaţiei şi de diferenţiere temporală; se vor aborda precizia şi
orientarea spaţio- temporală;
- între 14 şi 18 ani, , se înregistrează o scadere a capacităţii de coordonare segmentară, mai ales în cazul
mişcarilor complexe;
- În lecţia EFS temele planificate pentru abordarea îndemânării vor fi abordate imediat după partea
pregătitoare (încălzire) atunci când organizmul se află în stare optimă de realizare a eforturilor fizice şi
psihice specifice.
- Intervalele de odihnă (pauzele dintre repetarea exerciţiilor concepute pentru dezvolatrea îndemânării
trebuie să fie suficient de lungi pentru a putea permite refacerea organismului după efortul depus şi să aibă
un caracter activ pentru a menţine SNC in stare de excitabilitate
11.3 FORŢA
DEFINŢIE:
reprezintă „ capacitatea organismului uman de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul
contracţiei musculare”. ( A. Dragnea, 1993).
56
2. Procedeul în circuit
„ Circuitul” – ca procedeu metodic – a fost creat pentru dezvoltarea- educarea forţei principalelor
grupe musculare ale organismului uman. Deci forma de manifestare a forţei căreia i se adresează
acest procedeu este, (dupa participarea grupelor musculare), forta generala.
Nu se includ în circuit exerciţii care se adresează îndemânării, vitezei, tehnicii, tacticii etc.
Ordinea de efectuare a exerciţiilor este dependenta de varianta circuitului folosit:
a) la circuitul frontal tot grupul de subiecţi efectueaza exerciţiile în aceiasi ordine;
b) la circuitul cu statii (grupe, ateliere, etc.) ordinea de parcurgere a exerciţiilor este diferita de la un
esantion la altul de subiecţi.
Exerciţiile trebuie să îndeplinească cel puţin patru condiţii:
-să fie simple;
-să fie cunoscute de subiecţi;
-să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective;
-să fie astfel dispuse, ca ordine de efectuare, încât să nu se angajeze succesiv musculatura aceluiaşi
segment corporal.
Forme ale circuitului
1. Circuit pentru lucru de durată:
• fără pauze dar cu normă de timp;
• fără pauze dar cu normă de tip standard şi dozare standardizată.
2. Circuit extensiv cu intervale.
3. Circuit intensiv cu intervale.
În educaţie fizică pot fi utilizate cu succes primele două variante de antrenament în circuit.
Clasificarea circuitelor
După numărul exerciţiilor, circuitele pot fi:
- scurte, formate din 4 – 6 exerciţii;
- medii, formate din 8 – 9 exerciţii;
- lungi, formate din 10 – 12 exerciţii.
Dozarea efortului fizic în cadrul „ circuitului”. Conform celor care l-au creat, ar fi funcţională doar
următoarea formulă individualizată de dozare a efortului fizic: posibilităţile maxime la exerciţiul respectiv
supra doi, plus rata de creştere.
Pentru a fi posibilă aplicarea unei asemenea formule, trebuie să se lucreze cu puţini subiecţi şi să se
dispună de o bază materială foarte bună.
În lecţia de educaţie fizică nu sunt posibile aceste condiţii . S-a ajuns la efectuarea exerciţiilor din circuit şi
a pauzelor dintre acestea „ contratimp”. De regulă, mai ales în educaţia fizică, timpul de lucru este mai mic
decât cel de pauză ( 20 secunde lucru şi 30 secunde pauză; 30 secunde lucru şi 45 secunde pauză etc.). Foarte
rar se ajunge la egalitate între timpul de lucru şi cel de pauză ( 15 secunde lucru şi 15 secunde pauză; 20
secunde lucru şi 20 secunde pauză etc.).
Exerciţiile din circuit pot fi executate frontal sau pe grupe (staţii), care îşi schimbă locul în sensul arcelor de
ceasornic. Exerciţiile trebuie să fie: simple, cunoscute, să fie astfel dispuse încât să nu angajeze succesiv
aceleaşi grupe musculare, să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective.
În circuit un rol important îl are dozarea efortului, în educaţia fizică timpul de lucru este mai mic decât pauza
: 20 sec lucru – 30 sec. pauza; alte posibilităţi de dozare: 30 sec. lucru – 30 pauză; 30 lucru – 45 pauză;
3. Procedeul izometriei
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare , de regulă după 14 – 15 ani.
Rezistenţa de învins prin contracţie musculară este imobilă, deci imposibil de a fi deplasată ( o bară fixă,
un zid construit, o halteră foarte grea etc.).
Durata contracţiei musculare trebuie să fie de 10 – 12 secunde. Pauza maximă între contracţiile musculare
este de 90 – 120 secunde şi trebuie să fie numai activă. Într-o lecţie se recomandă să se efectueze şase – opt
contreacţii izometrice, care se pot repeta într –o săptămână doar de două trei ori.
58
genunchilor la 90°, durata 8-10sec cu trecere prin
trei trepte de încordare în creşterea continuă a
intensităţii:
a.2 – 3 secunde încordare slabă;
b. 4 – 6 secunde încordare medie;
c. 7 – 10 secunde încordare maximă
Formaţii de lucru – colectivul de elevi raspandit
in toata sala
Numărul de serii şi de repetări 3-4 serii. pauza
activa 1min, pauza intre serii 3min
CERINŢE ÎN INSTRUIRE:
- la vârsta preşcolară se va evita antrenementul de forţă pură;
- între 6-7 şi 10 ani, se vor folosi exerciţii dinamice de dezvoltare a forţei, evitându –se cele
statice;
- până în jurul vârstei de 11 – 12 ani, atât la fete cât şi la băieţi, se înregistrează o evoluţie
asemănătoare a indicilor de forţă; acest lucru rămâne valabil doar până la această vârstă
- între 10 şi 14-15 ani se pot utiliza exerciţii în care încărcătura este propriul corp sau greutăţi de
circa 1 – 2 kg; pâna la vârsta de 14 ani, cuplul forţă – viteză poate fi dezvoltat fără restricţii;
- între 11 şi 13 ani, greutăţile cu care se poate lucra sunt de maximum 30% din greutatea corpului;
peste 14 ani, se pot folosi chiar exerciţii cu încărcături ce depăşesc greutatea corporală a
subiecţilor( L. Baroga, 1980);
59
11.4 REZISTENŢA
DEFINIŢIE:
- capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă şi o intensitate relativ
mare,menţinând indici constanţi de eficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a depune eforturi fără
apariţia stării de oboseală sau prin învingerea acestui fenomen.(Gh.Cârstea,2000)
FORME DE MANIFESTARE.
b) După ponderea participării în efort a grupelor musculare şi a marilor funcţii organice:
- Rezistenţa generală, - aproximativ 70% din grupele musculare şi solicitându-se mai mult
sistemele nervos central, cardio-vascular şi respirator;
- Rezistenţa specifică, de două feluri:
-regională ( când în efort se angrenează între 1/3 şi 2/3 din grupele musculare )
- locală ( când în efort se angrenează mai puţin de 1/3 din musculatură).
c) După procesele metabolice care furnizează energia :
- rezistenţa anaerobă - alactacidă, pentru eforturile până în 10 secunde
lactacidă pentru eforturile cuprinse între 10 secunde şi două minute,
- rezistenţa aerobă,, specifică pentru eforturile peste două minute
d) După durata efortului:
- Rezistenţă de scurtă durată între 2-10 minute
- Rezistenţă de durată medie între10-30 minute
- Rezistenţă de durată lungă peste 30 minute
e) După natura efortului:
- rezistenţă în efort cu intensitate constantă;
- rezistenţă în efort cu intensitate variabilă.
f) După modul de combinare cu alte calităţi motrice:
- rezistenţă in regim de viteză;
- rezistenţă în regim de îndemânare;
- rezistenţă în regim de forţă ( numită şi rezistenţă musculară locală).
60
a.1. procedeul eforturilor uniforme; intensitate constantă şi creşterea volumului (exprimat prin durată,
distanţă, număr de repetări etc.) în aceeasi activitate sau de la o lecţie la alta
a.2. procedeul eforturilor repetate; intensitetea constantă , dar creşte numărul de repetări în aceeaşi unitate
de efort ( fie în aceeaşi activitate, fie de la o activitate la alta;
b) Proceee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
b.1. procedeul eforturilor variabile, unitate de efort constantă , dar se modifică intensitatea, în sens
de creştere şi descreştere: mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu modificarea treptată a
intensităţii, mai ales datorită profilului terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între nevoia de
oxigen şi posibilităţile de asigurare a acestuia, de exemplu prin alergarea pe porţiuni de urcuş.
Această datorie de oxigen determină setea de aer şi senzaţii de oboseală care trebuie învinse. De aceea, se recomandă
ca, după o porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să uşureze
trecerea peste momentele neplăcute.
b.2. procedeul eforturilor progresive, unitate de efort constantă , dar se modifică intensitatea, numai
în sens de creştere ( fie pe parcursul unităţii de efort, fie de la o unitate de efort la alta).
c) Procedeul metodic „cu intervale”, care se bazează atât pe variaţia volumului, cât şi a intensităţii
efortului fizic (După cum arată şi numele, antrenamentul cu intervale presupune efectuarea exerciţiilor alternând cu
perioade de revenire. O perioadă de revenire este făcută, în general, de exerciţii moderate)
Variaţia volumului efortului fizic se realizeauă numai de la o activitate la alta; deci nu în aceeaşi
activitate.
Variaţia intensităţii efortului, care este semnificativă pentru acest procedeu metodic, se realizează –
dacă este necesar – numai în aceeaşi activitate, de la o repetare la alta a unităţii de efort.
Producerea de energie şi oboseală în timpul lucrului intermitent - dacă se aleargă continuu un minut şi dacă acelaşi
minut este împărţit în reprize de 10 secunde cu pauze de 30 secunde se produce aceeaşi cantitate de lucru în mod
continuu şi respectiv intermitent. Cu toate acestea, oboseala ca urmare a lucrului intermitent, va fi mult mai mică.
Exemplu
Aplicarea principiului de încărcare progresivă care permite îmbunătăţirea crescândă a filierei energetice în discuţie.
Pentru dezvoltarea filierei ATP-PC, este posibilă, de exemplu, creşterea vitezei de alergare pe
50 m, trecând de la 10 secunde în prima săptămână, la 7 secunde în ultima săptămână de antrenament, crescând
totodată, în aceeaşi perioadă, numărul de repetări de la 10 la 20. Deci, încărcarea progresivă constă în creşterea
gradată a dificultăţii exerciţiului, pe măsură ce condiţia fizică a subiecţilor se îmbunătăţeşte.
61
2. Exercitiul: alergare 50m tempo 2/4, 50m
A2.Procedeul eforturilor progresive (unitate de tempo 3/4, 50m;
efort constantă , dar se modifică intensitatea, numai
Formaţia de lucru – grupe valorice
în sens de creştere)
Numărul de serii şi de repetări 3-4x, semnal
sonor, pauza 1-2min
Tempoul/intensitatea 2/4, 3/4
3. Exercitiul: la semnal sonor, alergare tempo
B.PROCEDEUL METODIC „CU INTERVALE” moderat(2/4) 300m, 30m alegare accelerata
care se bazează atât pe variaţia volumului, cât şi a tempo 4/4, 2-3x
intensităţii efortului fizic (După cum arată şi numele, Formatie de lucru: elevii sunt impartiti pe
antrenamentul cu intervale presupune efectuarea
grupe valorice
exerciţiilor alternând cu perioade de revenire).
Numărul de serii şi de repetări 2-3x, pauza
activa 2-3min
Tempoul/intensitatea 2/4, 4/4
C2. procedeul eforturilor repetate când intensitatea Exercitiul: saritura la coarda pe loc 50x, pauza
efortului rămâne constantă, dar efortul se efectuează 50sec, saritura la coarda pe loc 50x, 2 repetari cu
cu un număr de repetări în creştere a aceeaşi unităţi pauza de 50-60 sec intre repetari
de efort (fie în aceeaşi activitate, fie de la o activitate Tempoul/intensitatea 2/4
la alta).
CERINŢE ÎN INSTRUIRE:
- copiii şi adolescenţii au o capacitate de efort anaerob redusă, de aceea se vor folosi metode de instruire
care să solicite capacitatea de efort aerob;
- între 7 şi 10-11 ani, se va viza dezvoltarea rezistenţei generale, prin eforturi de lungă durată, în
tempouri uniforme;
- capacitatea aerobă creşte progresiv pâna la 10 – 12 ani;
- se poate interveni asupra acestei calităţi motrice în primul stadiu al pubertăţii, ca urmare a existenţei
unor proporţii optime între dimensiunea şi greutatea inimii, precum şi cea a plămânilor;
- în timpul copilăriei şi adolescenţei, metoda eforturilor continue este cea mai adecvată; se va evita
metoda eforturilor repetate care să includă distanţe care solicită glicoliza anaerobă;
Cerinte ce trebuie avute in vedere când prin jocul sportiv se urmăreşte educarea rezistenţei:
- participarea activă a elevilor la joc; aceasta se poate realiza numai dacă elevii stăpânesc bine tehnica
jocului şi dacă echipele sunt relativ omogene ca valoare;
- desfăşurarea jocului pe reprize mai scurte ca durată decât cele normale, mărind, în schimb ritmul de joc;
atenţie la pauzele dintre reprize, care vor fi mai scurte sau mai lungi în funcţie de durata reprizelor şi
ritmul de joc;
- realizarea unui număr mai mare de reprize decât cel regulamentar; se vizează, în principal, mărirea
rezistenţei generale a organismului şi îmbunătăţirea execuţiilor procedeelor tehnice în condiţii de efort.
PRINCIPII:
a. Continuitatea – reprezintă un principiu de mare importanţă pentru educarea rezistenţei; aceasta
presupune: planificarea pe semestre, an şcolar şi chiar ciclu de şcolarizare, timp cât mai îndelungat posibil, a
unităţilor care pot contribui la dezvoltarea rezistenţei – programarea întâmplătoare, sporadică a
mijloacelor specifice nu poate avea efecte pozitive asupra educării rezistenţei.
b. Variaţia volumului efortului – reprezintă un element principal de progresie în educarea rezistenţei
generale; având în vedere cerinţele programei şcolare, referitoare la dezvoltarea, cu prioritate a rezistenţei
generale, se va acţiona cu eforturi de valoare moderată, ceea ce presupune ca element de progres volumul în
combinaţie cu intensitatea.
c. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei – este de asemenea un element hotărâtor în
educarea rezistenţei.
d. Aprecierea continuă a progresului – principiu care pretinde o evidenţă strictă a metodelor,
procedeelor metodice şi mijloacelor utilizate şi mai ales a efectelor pe care acestea le au într-o anumită
perioadă; fără a aprecia continuu progresele realizate, planificarea unităţilor de învăţare este întâmplătoare,
neconformă cu posibilităţile de progres ale elevilor.
În educarea rezistenţei, pe lângă consacratele mijloace, mers şi alergare, un aport considerabil îl au
procedeele tehnico-tactice în condiţii de joc, jocurile de mişcare şi ştafetele, jocurile sportive.
Asigurarea unui înalt nivel al activităţii aerobe a organismului depinde, în mare măsură, de gradul de
pregătire al aparatului respirator, de executarea unei respiraţii corecte atât în repaus, cât şi în timpul
efortului. Este bine cunoscut că, aparatul respirator se dezvoltă morfo-funcţional sub influenţa unor exerciţii
speciale; concomitent cu această dezvoltare are loc şi o perfecţionare a proceselor nervoase care racordează
respiraţia la intensitatea activităţii fizice.
Respiraţia are un rol deosebit în cazul eforturilor de intensitate moderată, medie (2/4) şi submaximală
(3/4), intensitate care acţionează frecvent în timpul educării respiraţiei.
Datorită acestor considerente elevii trebuie învăţaţi să respire corect şi ritmic în timpul efortului; în actul
respirator foarte importantă este executarea expiraţiei depline şi intense, la început forţat în mod conştient.
Treptat, ea devenind o componentă a acţiuni motrice nu va mai necesita acordarea unei atenţii deosebite.
În educarea respiraţiei trebuie să avem în vedere că inspiraţia durează, de obicei, ceva mai mult decât
expiraţia, la începători o inspiraţie la 3-4 paşi, iar expiraţia la 2-3 paşi. La prima vedere acest fel de a respira
pare dificil, pentru că muşchii respiratori obosesc repede, precum şi datorită senzaţiei de
usturime pe traiectul căilor respiratorii; datorită exersări exerciţiilor de respiraţie, muşchii respiratori devin
mai rezistenţi, favorizând o activitate normală timp îndelungat, iar capacitatea plămânilor se măreşte
asigurând efectuarea respiraţiei necesare realizării actului motric în condiţii normale.
O respiraţie corectă se poate realiza folosind, în principal, exerciţii ciclice, în timpul cărora trebuie
impusă şi menţinută, la început, o respiraţie ritmică accentuată.
Atenţie deosebită trebuie acordată modului în care respiră elevii în timpul executării unor acţiuni motrice
aciclice, în special la jocurile sportive; aici se recomandă o grijă deosebită exerciţiilor de respiraţie din
timpul pauzelor sau după terminarea acţiunii.
63
11.5.SUPLEŢEA
DEFINIŢIE:
capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu mare grad de amplitudine posibila in mod activ
sau pasiv. Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele coordinative şi
cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii, la posibilitatea lor de a se mişca, limitată de forma
suprafeţelor articulare şi elasticitatea, ca fiind proprietatea fundamentală din punct de vedere fiziologic a
fibrei musculare de a reveni la lungimea sa după o contracţie sau o întindere pasivă.
Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările aparatului locomotor fac
unghiuri diferite între ele.
Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic, este puţin
perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă.
65
Procedeu metodic exercitii
66
Funcţia: indoirea laterală a trunchiului.
a. Contracţia musculară figura (figura 1) Stând lateral
faţă de un perete cu picioarele depărtate la nivelul
umerilor. Ridicarea unui braţ cât mai sus posibil şi
împingerea palmei, braţului contra peretelui
timp de 20 secunde.
CERINTE IN INSTRUIRE:
Exercitiile pentru dezvolatrea supeltei sunt recomandate la toate varstele. Varsta de 15-16 ani este varsta la
care se obtin valori maxime ale supletei, dupa aceasta varsta, daca nu se exerseaza, supletea scade treptat
-se va urmarii mai intai prelucrarea aspectelor pasive si dupa aceea prelucrarea aspectelor active
-Exerciţiile stabilite pentru dezvoltarea supleţei se execută în serii, fiecare serie incluzând 10-15 repetări.
Este de dorit ca amplitudinea mişcării să crească de la o serie la alta. Indicaţia are în vedere faptul că, în
general, muşchii se opun la acţiunea de întindere, cedând treptat, numai după un număr mai mare de repetări.
-Înainte de a efectua exerciţiile cu amplitudine maximă, trebuie realizată “încălzirea aparatului locomotor”,
pentru a intensifica circulaţia, prevenind astfel eventualele “întinderi” sau “ruperi” ale fibrelor musculare,
prin exerciţii din şcoală, alergări şi sărituri.
-În cadrul fiecărei lecţii, numărul de repetări al fiecărui exerciţiu se calculează dependent de obţinerea
amplitudinii maxime (până la limita punctului în care apar senzaţii de uşoară durere). Treptat, de la un sistem
de lecţii la altul, se va tinde spre depăşirea acestei limite. Dacă în zilele următoare apar senzaţii de durere
musculară, antrenamentul pentru dezvoltarea supleţei va fi sistat. Acesta va constitui şi indiciul că dozarea
amplitudinii nu a fost corect stabilită, depăşindu-se limita maximă optimă.
-Dozarea numărului de repetări în cadrul fiecărei serii trebuie să ţină seama de anumite particularităţi
individuale şi de gradul de mobilitate al articulaţiei.
-Se va avea în vedere ca exerciţiile de supleţe să nu fie administrate pe un fond de oboseală (după eforturi de
forţă şi rezistenţă) şi nici fără o prealabilă încălzire musculară locală.
- fiind considerată utilă în influenţarea selectivă a aparatului locomotor, este recomandată în fiecare anotimp,
în orice loc şi de către oricine, fără a solicita marile funcţii ale organismului, dimpotrivă, aducând un plus de
vigoare, formă bună şi relaxare.
I.MIJLOACE SPECIFICE
A) EXERCITIUL FIZIC-MIJLOC SPECIFIC
DEFINITIE
67
Exercitiul fizic reprezinta acţiunea motrică cu valoare instrumentală, concepută şi programată în
vederea realizării obiectivelor E.F.S.(Dragnea). In programarea şi realizarea procesului de instruire
este mijlocul specific de bază
68
RELAŢIA ÎNTRE CONŢINUTUL ŞI FORMA EXERCIŢIULUI FIZIC
Intre cele două aspecte fundamentale ale exerciţiului fizic trebuie să fie o unitate. Forma apare ca un
element de legătură între conţinut şi scop. Relaţia dintre cele două aspecte este de tip dialectic: conţinutul
are rol determinant. Intotdeauna forma (tehnica de executie, sistemul de joc, tipologia combinatilor
tactice)este dependenta de continut. Niciodata forma nu poate deremina esential continutul dar poate
avea o influenta asupra acestuia. Menţinerea unei forme depăşite, învechite în contradicţie cu noul
conţinut este un aspect pe care specialiştii îl numesc formalism.
Exemplu: conţinutul nou al jocului sportiv de fotbal (în mare viteză, cu participare aproape a tuturor
jucătorilor în fazele de atac şi de apărare) a determinat schimbarea formei de organizare a acţiunilor
individuale sau colective şi "ieşirea" din sistemele clasice de "aşezare" a sportivilor în spaţiul de lucru;
La fel si in jocul de volei prin introducerea liberoului.
B)APARATURA DE SPECIALITATE
Acestea au importanţă atat in educatie fizica cat si in antrenamentul sportiv.
Aparatura este implicata nemijlocit in practicarea majoritatii exercitiilor fizice; exceptie fac ex. fizice
libere, unele ex. fizice in perechi sau cu partener.
Categorii: a) instalatii (porti, panouri, bara fixa);
b) aparate si materiale (mingi, scara fixa, saltele, banci)
Aparatura prin calitate si cantitate influenteaza eficienta practicarii ex fizice, contribuie la determinarea
valorilor densitatii motrice, asigurand valori functionale deosebite.
II.MIJLOACE NESPECIFICE
CONDITII IGIENICE:
a) igiena individuala: - deprinderi si obisnuinte privind echipamentul sportiv
- reguli de depunere a efortului fizic
69
- reguli precise de alimentatie, raportul dintre efort si odihna
b) igiena bazelor sportive:
- respectarea unor reguli de tip ergonomic si ecologic in confectionarea sau construirea bazelor
sportive
- folosirea corecta, civilizata a bazelor sportive
Întotdeauna locul de desfăşurare a activităţii de practicare a exerciţiilor fizice trebuie să fie curat,
aerisit în cazul activităţii desfăşurate în interior, cu luminozitate sau culoare corespunzătoare sau
cu o acustică funcţională
FACTORI NATURALI DE CALIRE:
- apa, aerul, soarele – sunt principalii factori implicati in calirea organismului. Expunerea rationala a
corpului la soare, imbinata cu practicarea exercitiilor fizice in aer curat si cu folosirea procedeelor de
frictionari cu apa, bai de apa, constituie modalitatea metodologica cea mai eficienta.
- Obiectivele prioritare sunt: calirea organismului; sporirea rezistentei fata de diferiti microbi si boli;
adaptarea la intemperiile naturale; obtinerea unui randament sporit in orice activitate;
MIJLOACE NESPECIFICE DIN DOMENIUL AUDIO-VIZUAL SI INFORMATIEI:
1. diafilme, diapozitive, casetofon, casete video, planse, retroproiector, calculator etc, utilizate cu
precadere in activitatea sportiva de performanta.
MIJLOACE NESPECIFICE DIN DOMENIUL MEDICAL,
2. de investigare: spirometru, taliometru, cantar, dinamometru etc, care se folosesc atat in EF cat si
pentru performanta.
MIJLOACE NESPECIFICE IMPRUMUTATE DIN ALTE LATURI ALE EDUCATIEI GENERALE
Pentru a contribui la o educatie integrala a celor care practica sistematic si stiintific ex. fizice, este nevoie de
adaptarea in activitatile specifice a unor mijloace din:
- educatia intelectuala (studierea lucrarilor de specialitate si a celor literare, artistice cu subiecte din
domeniul sportiv)
- educatia estetica (muzica)
- educatia morala (respectarea unor prevederi regulamentare si logice de comportament in activitatea
cotidiana si competitionala)
- educatia tehnico-profesionala (indeplinirea unor norme, baremuri, pe baza unor cunostinte sau calitati
specifice fiecarei activitati)
Trăsătura comună a tuturor acţiunilor unui individ o reprezintă consumul energetic, care atunci când atinge un
anumit nivel determină starea de oboseală.
Acţiunile motrice specifice educaţiei fizice implică o suprasolicitare (stress) somato-funcţională şi psihică a
individului, care printr-o dozare şi dirijare adecvată induce perfecţionarea organismului la nivele diferite.
În educaţia fizică dozarea efortului este esenţială pentru realizarea obiectivelor şi se realizează prin modificarea
parametrilor efortului şi corelarea cu un anumit tip de pauză, respectând legile fiziologice ale organismului.
Definitie: Efortul - este un proces de învingere conştientă a solicitărilor, în vederea atingerii unui bun nivel de
pregătire (A.Dragnea); Componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea psiho-fizică a
omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare. Eforul implica cele trei elemene ale
sale prin prisma cărora este planificat, analizat şi reconsiderat : volum, intensitate şi complexitate.
1. PARAMETRII EFORTULUI
A. Mărimea efortului este privită atât din perspectivă externă, a factorilor induşi de specialist şi anume volum,
durată, amplitudine, densitate, intensitate, complexitate, cât şi din perspectiva internă a reacţiei complexe a
organismului la activitatea desfăşurată.
Volumul reprezintă cantitatea totală de lucru mechanic și se apreciază prin: nr. de repetări, distanţe parcurse,
greutăţi ridicate, timp de lucru (efectiv şi pauze), execuţii parţiale sau integrale ale unui exerciţiu, execuţii ale
structurilor tehnico-tactice, acţiuni complexe, număr de lecţii.
70
Intensitatea efortului reprezintă gradul de solicitare a organismului subiecţilor. Ea se exprimă prin procente faţă
de posibilităţile maxime (60%, 70%, 80% etc.), tempo de execuţie (2/4, 3/4, 4/4 etc.), număr de execuţii pe unitatea
de timp etc.
Complexitatea efortului care reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului.
Ea creşte când apar "adversari" şi chiar coechipieri.
Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional. În asigurarea acestui raport, un mare rol au
pauzele. Se recomandă:
- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.
- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute.
- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.
- după efort mic (40-55%) - fără pauză.
Specificitatea stimulului este dată de structura mişcării care selecţionează grupele musculare, durata acestei
solicitări, tipul de acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, precum şi de
ansamblul funcţiilor activate.
Durata stimulului se apreciază prin timpul cât acesta acţionează singular sau în serie, în cadrul unor structuri
specifice.
Amplitudinea stimulului este reprezentată de ansamblul valorilor numerice relative ale duratei şi numărului de
stimuli în cursul unei structuri de lecţie. De exemplu, 2 x 6 x 10 (două reprize, a câte şase serii, cu 10 de repetări
fiecare).
Densitatea stimulului este apreciată prin raportul dintre durata aplicării stimulilor şi durata pauzelor din lecţie.
Frecvenţa aplicării stimulului este dată de numărul de lecţii la care participă elevul într-un semestru, an, etc.
Acestor parametrii le sunt adăugaţi indicatorii ce oferă o perspectivă din interior a modificărilor generate de efortul
prestat la nivelul organismului: timpul de reacţie şi de execuţie, date despre frecvenţa respiratorie şi cea cardiacă
etc.
B. Orientarea efortului se apreciază în funcţie de sistemul furnizor de energie aerob-anaerob, dominant în tipul de
efort programat în lecţie. Totodată, ea este determinată şi de particularităţile aplicării şi ordinea combinării
caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exerciţiilor, al pauzelor, numărul de repetări etc.
C. Tipul efortului
-efort specific
-efort nespecific.
Specificitatea efortului se consideră a fi dată pe de o parte de caracteristicile externe ale mişcării (amplitudine,
traiectorie etc.) şi pe de altă parte de structura sa coordinativă, particularităţile funcţionale ale muşchiului şi de
reacţiile vegetative ale organismului.
Stabilirea parametrilor efortului se realizează în funcţie de anumite variabile şi anume:
obiectivele lecţiei, funcţie de care se stabileşte conţinutul acesteia;
particularităţile şi nivelul bio-motric al colectivului de elevi;
locul şi condiţiile de desfăşurare a lecţiei.
Faţă de aceste elemente se poate stabilii o evoluţie a efortului în lecţia de educaţie fizică, care să convină legilor
fiziologice şi să asigure eficienţa fiecărei verigi.
71
FC TIPURI DE EFORT ACŢIUNI ECHIVALENTE / MOMENTE
200 Concursuri; întreceri;
195 Predominant Dezvoltarea/educarea V. şi F.
anaerob Joc bilateral
190
185 Exersare în condiţii de intensitate mare
Mixt Dezvoltarea/educarea V.
180 Neuro - muscular Parcursuri aplicative;
170 Consolidarea deprinderilor motrice;
160 Predominant aerob Aplicare şi generalizare;
150 Cardio-respirator Dezvoltarea R. – intensitate submaximală;
140
130 Pregătirea organismului pentru efort;
120 Aerob Influenţarea selectivă;
110 metabolic Învăţarea deprinderilor motrice;
Dezvoltarea/educarea supleţei;
Dinamica efortului în educaţie fizică poate fi apreciată, având în vedere posibilităţile de care dispune un profesor în
timpul lecţiei, prin evoluţia parametrilor frecvenţă cardiacă şi frecvenţă respiratorie.
Evoluţia demonstrată practic dar şi cerută de fiziologia efortului, pentru angrenarea treptată şi cu un bun randament
al organismului în efort, evidenţiază un traseu al efortului în lecţie de forma unei curbe ale cărei cote de
reprezentare sunt stabilite prin valorile indicatorilor funcţionali.
-Pe parcursul primelor trei verigi evoluţia efortului înregistrează un drum ascendent evidenţiat de valorile FC şi FR,
care pornind de la aproximativ 70 pulsaţii/min. respectiv 16-18 respiraţii/min., pot atinge cote de 120-130
pulsaţii/min. respectiv 20-22 respiraţii/min. în finalul verigii a treia. Această situaţie corespunde încălzirii
organismului, care exprimă o stare de preparaţie psiho-fizică, senzorială şi chinestezică optimă, ce previne
posibilele accidente.
-Acţionarea în vederea rezolvării obiectivelor operaţionale specifice lecţiei atrage după sine solicitările cele mai
importante exercitate la nivelul organismului. Urmare acestui fapt, în verigile corespondente (IV, V în funcţie de
numărul unităţilor de învăţare abordate) se înregistrează o aparentă stabilizare a efortului la cote crescute, puse în
evidenţă de valori ale FC în jurul a 160 pulsaţii/min. Natura elementelor de conţinut, metodologia şi mijloacele
folosite, durata şi natura pauzelor, reprezintă variabile în funcţie de care efortul poate înregistra mici variaţii,
dovedite de alternanţa valorilor FC între 140-180 pulsaţii/min şi care conferă imaginea unui platou cu unele
oscilaţii.
- În ultimele două verigi se înregistrează, o scădere a curbei efortului până la cote apropiate de cele înregistrate
înaintea începerii lecţiei.
modele privind reprezentarea grafică a dinamicii efortului în lecţia cu trei teme, prin prisma valorilor FC:
- două creşteri şi o descreştere
- o creştere şi două descreşteri
- două descreşteri şi o creştere
- trei creşteri
- trei descreşteri.
Sarcina dirijării efortului în lecţia de educaţie fizică, revine profesorului care are obligaţia de a asigura o dinamică
corespunzătoare, fapt ce reclamă o bună cunoaştere a relaţiei efort-oboseală-odihnă.
Oboseala poate fi privită ca răspunsul acut al organismului la efortul fizic, manifestat printr-o stare de disconfort
caracterizat prin scăderea temporară a capacităţii de efort şi o alterare (dezechilibru) a coordonării funcţiilor
organismului.
Această stare este una reversibilă şi fiziologic normală, urmărită de profesor pe parcursul lecţiei ca exponent al
efectului determinat de efortul specific asupra organismului subiecţilor.
72
Manifestările stării de oboseală se pot înlătura prin odihna asigurată de pauzele active sau pasive dintre repetări şi
dintre lecţii, care nu trebuie prelungite dincolo de faza în care se păstrează efectele favorabile ale efortului,
respectiv faza de supracompensare.
Modalităţile principale de dirijare a efortului în lecţie
în funcţie de momentul folosirii lor, sunt următoarele:
- dirijarea anticipată-realizată prin intermediul documentelor de planificare;
- dirijarea concretă (curentă)-realizată în timpul desfăşurării lecţiei în urma unor informaţii obţinute prin
metode obiective (înregistrarea frecvenţei cardiace şi a celei respiratorii) şi subiective (observarea reacţiei
elevilor la efort, care permite aprecieri cu privire la gradul de transpiraţie, coloritul pielii, gradul de coordonare
motorică, atenţia etc.). În această situaţie se impun modificări ale dirijării anticipate concretizate în:
- modificarea duratei şi naturii pauzelor;
- modificarea parametrilor de efort;
- modificarea condiţiilor de exersare.
Densitatea este indicatorul care subliniaza calitatea unei lectii de educatie fizica, scotand in evidenta modul
de valorificare a timpului alocat lectiei, atat din punct de vedere al volumului, cat si al intensitatii sau
complexitatii efortului. Este de fapt indicatorul numarul unu care arata calitatea si cantitatea efortului din
lectie. Ea este scmnificativa numai daca se inregistreaza simultan pe mai multi subiecti reprezentativi din
mai multe puncte de vedere:
- numar;
- nivel de dezvoltare fizica
- nivel de motricitatc;
- sex.
In esenta este relatia dintre timpul cheltuit pentru realizarea continutului lectiei si durata integrala a acesteia.
A.Volumul efortului raportat la durata integrala a lectiei, determina doua tipuri de densitate:
a) densitatea motrica;
b) densitatea pedagogica
a) Densitatea motrica D.M., vizeaza activitatea motrica a subiectilor, ea reprezinta raportul dintre timpul
consumat de catre subiect pentru executarea exercitiilor si durata integrala a lectiei. In sinteza este timpul
efectiv lucrat al elevului si se calculeaza dupa formula:
73
timpul de lucru al unui subiect
D.M. =----------------------------------xlOO
50 minute
O densitate buna este atunci cand este egala cu 60-65% din timpul lectiei (30-35minute).
b) Densitatea pedagogica D.P., se refera la timpul cat este angrenat activ subiectul inregistrat la actiunile
didactice si metodice ale conducatorului lectiei si nu la ce face si cat face conducatorul lectiei, la care se
adauga si receptia subiectilor și reprezintă raportul dintre timpul folosit de cadrul didactic pentru rezolvarea
rnomentelor didactice si durata integrala a lectiei.
Ea include timpul afectat demonstratiei explicatiei, indicatiilor metodice, corectarilor, organizarii
colectivului, organizarii materiale si odihnei subiectului.
Se calculeaza dupa formula:
timpul consumat cu masuri didactice si metodice in care
elevul participa activ (explicatii, demonstratii),
aducerea unor materiale + timpul consumat cu pauzele necesare ,
D.P. =------------------------------------------------------------------------xlOO
50 minute
Din punct de vedere teoretic densitatea motrica + densitatea pedagogica trebuie sa dea intregul (durata
integrala a lectiei.
Practic, avand in vedere numarul mare de elevi din clasa, ca si dotarea materiala insuficienta este imposibil
de realizat intregul. In lectii, indiferent de tipologia lor, predomina cea motrica, valoarea ei fiind mai mare in
lectiile de: consolidare sau perfectionare a deprinderilor si priceperilor motrice; dezvoltarea calitalilor
motrice.
Valoarea celei pedagogice creste, evident, in lectiile care vizeaza invatarea (initierea primara) deprinderilor
si priceperilor motrice.
Sau
Verigi Oră Activitatea sau Durata F.C. Alte consemnări
Nonactivitatea elevului F.R.
74
1) Cauze organizatorice principale:
- deficiență în alegerea formatiilor de lucru si a modalitaților de exersare (neadecvate, necorespunzatoare);
- lipsa unor condiții materiale;
- loc de desfasurare impropriu;
- starea necorespunzatoare a instalațiilor si materialelor sportive;
6.OBOSEALA
-fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de activitatea excesivă sau prelungită şi caracterizată
prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o sugestie subiectivă caracteristică.
Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a semnalelor primite de la sistemul nervos central.
În activitatea şcolară apariţia oboselii reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să ţină cont, dar care
nu trebuie să determine încetarea activităţii. Profesorul trebuie să observe reacţiile elevilor la efort şi
intervină în reglarea lor utilizând procedee de dozare specifice.
Determinarea reacţiei la efort şi apariţia stării de oboseală se realizează prin:
Măsurarea FC. şi a FR.;
Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor;
Aplicarea unor probe de adaptare la efort;
7. ODIHNA
reprezintă perioada de refacere energetică a organismului;
În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă organismul îşi reface potenţialul şi
rezervele energetice necesare în solicitările viitoare. Este condiţia indispensabilă pentru refacerea capacităţii
de efort.
Tipuri de odihnă: activă; pasivă;
Intervale de odihnă – complete, incomplete, supracompensate. Acestea sunt stabilite în funcţie de
obiectivele de referinţă, de unităţile de învăţare, de structura lecţiei.
Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează pe baza parametrilor săi. Profesorul îşi
demonstrează măiestria pedagogică tocmai, prin modul în care poate realiza eficient această reglare,
bazându-se pe cunoaşterea particularităţilor colectivului de elevi şi a obiectivelor urmărite.
75
14.STATUTUL ŞI ROLUL PROFESORULUI DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
STATUTUL
este definit ca fiind un act sau un ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial, prin care se
reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare al unei organizaţii, societăţi; în sociologie - locul pe
care îl ocupă un individ într-un sistem social; status,( D.E.X.)
Statusul este prescris sau câştigat şi reflectă structura organizaţională, poziţia într-un grup, aşteptările
formulate de către ceilalţi, locul în atribuirea de obligaţii, drepturi.
Statutul reprezintă de fapt poziţia socială a unei persoane.
Cercetarea statutului profesorului de educaţie fizică trebuie să vizeze:
Poziţia economică reală a persoanei;
Situaţia politico-judiciară, determinată de modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor în familie şi în
alte grupuri;
Caracterizarea profesională, studiile şi corespunzător acestora calificarea obţinută; documentul care
precizează drepturile şi îndatoririle profesorilor(cadrelor didactice) este Statutul cadrelor didactice,
componentă a Legii învăţământului.
Statutul cultural, se refera la raportarea profesorului la valorile culturii, fiind un consumator şi
producător de cultură.
Profilul moral, comun cu cel al oricărui profesor, educator: cinstit, corect, obiectiv, înţelegător,
prezentând ataşament faţă de copii.
ROLUL
este definit ca o atribuţie , sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acţiuni; modalitate proprie de
îndeplinire a cerinţelor statusului şi strâns legat de nivelul personalităţii.
În şcoală profesorul stabileşte o serie de relaţii fie cu elevii, fie cu alte persoane: director, diriginte,
medic, părinţi, relaţii care determină realizarea diferitelor roluri pe care le are educatorul.
Rolurile se bazează pe competenţele câştigate şi pe capacităţile dovedite.
D’HAINAUT, 1981, exemplifică câteva categorii de roluri generale:
De receptor al diferitelor mesaje;
De emiţător de mesaje variate;
De participant în activităţi specifice;
De realizator ,organizator, responsabilul unor acţiuni;
De proiectant de acţiuni, strategii, modele;
De agent de soluţii , consilier
De agent al progresului;
De transmiţător de idei, soluţii;
De utilizator;
De decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor;
De sursă de informare, model de comportament;
De consiliere, ghidare;
De apărare, protecţie;
D. Potolea, 1989, p.140, găseşte următoarele roluri după funcţiile asumate şi îndeplinite pe plan
didactic:
De organizare; de conducere a clasei;
De consiliere;
De orientare şcolară şi profesională;
De îndrumare a activităţii extraşcolare;
De perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică;
De activitate socioculturală;
Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale, formarea sa
interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi sugestii, competenţe de
cercetare ameliorativă.
78
Definitie -Autonomia presupune un anumit grad de independenţă, în condiţiile unor cunoştinţe şi
capacităţi în direcţia autoorganizării, autoconducerii şi autoevaluării, specifice procesului desfăşurat.
Autonomia implică respectarea unor legităţi specifice, ce caracterizează tipul de activitate şi care asigură
eficienţa acţiunilor întreprinse. Ea se poate manifesta atât în planul profesorului cât şi în cel al subiectului.
Autonomia profesorului se regăseşte în acţiunile acestuia îndreptate în direcţia deciziilor, a stabilirii
obiectivelor şi strategiilor aferente atingerii acestora.
Autonomia profesorului de educaţie fizică trebuie să fie discutată în raport cu trei elemente:
-programa de specialitate,
-metodologia necesară îndeplinirii obiectivelor
-planificarea activităţii.
a) Programa de specialitate oferă o largă libertate profesorului în alegerea, în funcţie de condiţiile
materiale concrete şi chiar în funcţie de opţiunile elevilor, acelor discipline ale căror elemente specifice vor
fi supuse procesului de învăţare. Acest lucru este posibil prin prevederile programei privind opţiunile
profesorului şi cele ale elevilor, prin posibilitatea evaluării diferenţiate a rezultatelor elevilor, sau prin cele
care vizează traseele individuale de pregătire.
b) Metodologia utilizată în vederea realizării obiectivelor programei de specialitate, depinde în mare
măsură de cunoştinţele, deprinderile pedagogice şi experienţa profesorului. Acesta, ţinând cont de legităţile
şi specificul activităţii, are deplină libertate în alegerea metodelor, mijloacelor, formaţiilor de lucru sau altor
elemente care pot favoriza procesul de învăţare.
c) Planificarea activităţii oferă profesorului ocazia să-şi dovedească creativitatea şi eficienţa gândirii în
elaborarea documentelor de planificare specifice:
La nivelul planului tematic anual autonomia profesorului se manifestă prin următoarele acţiuni:
• stabilirea duratei ciclurilor de lecţii pentru unităţile de învăţare alese;
• eşalonarea ciclurilor de lecţii pe parcursul anului şcolar;
• stabilirea numărului şi combinaţiilor unităţilor de învăţare abordate într-o lecţie;
• stabilirea ordinii de abordare a unităţilor de învăţare de-a lungul unui an şcolar;
• eventual, stabilirea timpului alocat abordării fiecărei unităţi de învăţare.
La nivelul planului calendaristic profesorul poate lua decizii privind:
- selecţionarea mijloacelor/sistemelor de acţionare pentru realizarea fiecărei componente sau subcomponente
tematice a modelului de educaţie fizică şi sport;
- stabilirea succesiunii mijloacelor/sistemelor de acţionare selecţionate şi a dozării acestora;
- programarea probelor de control
- alegerea formei de elaborare a planului (descriptivă sau grafică), prin "negocierea" cu factorii locali de
decizie alegerea formei de elaborare a documentului de planificare, ţinând cont şi de sugestiile factorilor de
conducere (director, inspector de specialitate, şef de catedră)
La nivelul planului de lecţie sau de altă activitate concretă::
- stabilirea duratei pentru fiecare verigă a lecţiei;
- stabilirea ordinii de abordare a temelor lecţiei;
- operaţionalizarea obiectivelor subordonate temelor propuse;
- stabilirea modalităţilor de evaluare a nivelului de realizare a obiectivelor lecţiei;
Autonomia subiecţilor se regăseşte în activitatea acestora desfăşurată în timpul lecţiei sub indrumarea şi
supravegherea profesorului. Astfel, sunt stimulate interesele şi aptitudinile subiecţilor, în direcţia
manifestării creativităţii în acţiunile desfăşurate.
Activitatea autonomă presupune o bună cunoaştere a specificului activităţii şi un nivel de execuţie ridicat,
aspecte care necesită o pregătire prealabilă de calitate, realizată în timpul lecţiilor de educaţie fizică.
Autonomia subiecţilor se poate manifesta în direcţia conducerii anumitor verigi ale lecţiei, organizării
spaţiului de desfăşurare a activităţii, supravegherii şi acordării ajutorului în execuţie unor colegi, arbitrării
unui joc bilateral sau altei întreceri, etc. Sunt solicitate şi în acelaşi timp îmbunătăţite, capacităţile de
autoorganizare, autoconducere şi autoevaluare.
Asigurarea unui anumit grad de libertate în lecţie, reprezintă un important demers în direcţia formării
capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.
80
• Conţinutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor organizatorice utilizate
în scopul îndeplinirii obiectivelor generale (cadru) şi de referinţă. Se stabileşte pe baza programei şi
vizează sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice şi sistemul de aptitudini motrice.
Lecţia de educaţie fizică se deosebeşte de lecţiile de la celelalte discipline de învăţământ
întrucât are în principal caracter practic. Conţinutul lecţiei este format din totalitatea sistemelor de acţion
are concretizate în mijloace practice (exerciţii fizice ca reprezentări parţiale sau totale ale
deprinderilor motrice) şi mijloace verbale (cuvântul ca modalităţi de transmitere a cunoştinţelor şi
noţiunilor teoretice) ca modalităţi de execuţie şi transmitere a deprinderilor şi priceperilor motrice.
Fiecărei lecţii îi este specific un anumit conţinut care depinde de temele şi obiectivele operaţionale.
Există mai multe criterii de stabilire a tipurilor de lecţii în educaţie fizică şi sport.
a.După componenta tematică abordată:
- lecţii cu teme din deprinderile şi /sau priceperile motrice;
- lecţii cu teme din calităţile motrice;
- lecţii mixte, cu teme atât din deprinderile si sau priceperile motrice, cât şi din calităţile motrice;
b.După felul deprinderilor si /sau priceperilor motrice abordate tematic:
- lecţii monosport;
- lecţii bisport;
- lecţii polisport;
c. După etapele învăţării deprinderilor şi sau priceperilor motrice abordate tematic:
- lecţii de însuşire învăţare (prin care se insusesc noi cunostinte teoretice de specialitate si se formeaza
deprinderi si priceperi motrice;
- lecţii de consolidare (fixare a cunostintelor teoretice a deprinderilor si priceperilor motrice,
dezvoltarea calitatilor motrice printr-o activitate de exersare a unor structuri stabile);
- lecţii de perfecţionare (a cunostintelor, deprinderilor, priceperlor si calitatilor motrice, prin activitati de
exersare a unor combinatii in conditii variate si situatii diferite);
- lecţii de verificare (de control pt aprecierea gradului de stapanire a unor cunostinte teoretice,
deprinderi si priceperi motrice, de dezvoltare a calitatilor motrice, valorificarea acestora in cadrul unor
activitati practice concrete);
- lecţii mixte sau combinate cele mai frecvent folosite, vizeaza transmiterea de noi cunostinte teoretice ,
deprinderi si priceperi motrice, dar si repetarea celor transmise, exersate anterior.
d. După plasamentul în structura anului de învăţământ:
- lecţii de organizare( la început de an şi semestre, în care se susţin de către elevi şi unele probe de
control, constituindu-se pe baza rezultatelor, grupele de nivel valorific);
- lecţii curente;
- lecţii bilanţ (de regulă, ultimele din fiecare semestru, un tip special de lecţie bilanţ pote fi considerată
şi cea „demonstrativă” sau „deschisă”, desfăşurată în scop metodic pentru a prezenta colegilor de
specialitate nivelul care poate fi atins cu un colectiv de subiecţi, dacă se lucrează conform unei
planificări realiste.)
e. După locul şi condiţiile de desfăşurare:
- lecţii în aer liber, condiţii atmosferice şi climaterice normale;
- lecţii în are liber pe timp friguros;
- lecţii în interior, condiţii normale sală de educaţie;
- lecţii în intrerior pe spaţii improvizate (culoar, coridor, hol, sală de clasă cu bănci etc.)şi pe timp
friguros.
f. După numărul de teme abordate:
- lecţii cu o temă;
- lecţii cu două teme;
- lecţii cu trei teme;
- lecţii cu patru sau mai multe teme (lectii demonstrative)
81
II. STRUCTURA LECTIEI DE EDUCATIE FIZICA
FORMATII DE LUCRU
- in linie pe 1 rand sau 2 randuri
- careu , semicerc , etc
METODE:
- conversaţia, explicaţia, exersarea, aprecierea, încurajarea.
Această verigă poate să dureze de la 1min, când se lucrează cu un colectiv deja format, cu un număr mic de elevi,
bine instruit, cu un nivel ridicat de cunoştinţe şi deprinderi motrice, şi în condiţii atmosferice neprielnice (vânt,
ploaie, zăpadă, căldură excesivă) sau poate să dureze mai mult, până la 5 minute când se lucrează cu un colectiv
82
numeros, la început de semestru sau ciclu de învăţământ (grădiniţă, primar) şi când se impune rezolvarea anumitor
probleme organizatorice, de amenajare a bazei sportive.
83
- executarea unor acte şi acţiuni motrice în tempou maxim şi cu intensitate maximală, la diverse semnale
(sonore, vizuale) sau comenzi;
- treceri rapide dintr-o poziţie în alta;
- executarea unor acte şi acţiuni motrice de pe loc sau din deplasare la diferite semnale (sub formă de jocuri de
atenţie);
- mers şi mai ales alergări în tempou maxim (20-30 m.);
- exerciţii din şcoala alergării (joc de gleznă, alergare cu genunchii sus etc.);
- alergări accelerate şi lansate;
- alergări sub formă de întrecere şi cu handicap;
- alergări cu schimbare de ritm;
- exerciţii pentru perfecţionarea tehnicii de execuţie a actelor şi acţiunilor motrice executate în ritm rapid;
- exerciţii şi jocuri cu mingea (prinderi şi aruncări rapide; aruncări la semnal sau comenzi; lovirea prin
surprindere cu mingea şi evitarea loviturilor);
- elemente tehnice din diferite probe şi ramuri sportive executate în ritm rapid, cu obiecte mai uşoare şi în
condiţii uşurate;
- întreceri, jocuri şi ştafete pentru dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei etc.
2.pentru dezvoltarea coordonării:
-însuşirea unor deprinderi motrice cu caracteristici precizate în coordonare si ritm;
-exerciţii libere şi cu obiecte, aparate, efectuate din alte poziţii iniţiale sau cu schimbarea direcţiei, sensului
sau ritmului;
-acte şi acţiuni motrice în condiţii îngreunate (micşorarea suprafeţei de sprijin, execuţia cu segmentul
neîndemânatic etc.);
-executarea unor deprinderi motrice specifice din jocurile sportive, în condiţii de eficacitate şi dificultate
crescută;
-jocuri de mişcare, ştafete şi parcursuri aplicative cu sarcini motrice complexe şi variate;
-acte si acţiuni motrice în condiţii variabile (locuri si condiţii diferite, modificate, privind numărul de parteneri
de joc, suprafeţele de lucru etc.).
FORMATII DE LUCRU
- in linie pe 1,2 sau mai multe randuri
-coloane cate 2,3, 4,6
- pe grupe
- pe echipe
-individual
- formatii de lucru adaptate procedeelor metodice folosite
METODE:
-explicaţia, conversaţia, demonstraţia, problematizarea, exersarea, întrecerea, observarea curentă, aprecierea
verbală, recompensa etc.
Intrucât atât exerciţiile pentru viteză cât şi cele pentru dezvoltarea coordonării solicită foarte mult sistemul
nervos, ele nu se execută de multe ori şi nici pe o durată prelungită de timp. Deci în această verigă se folosesc
exerciţii ce se execută cu viteză mare şi exerciţii ce presupun o complexitate deosebită.
FORMATII DE LUCRU
- pe grupe
- pe siruri
- pe perechi
- pe echipe
- pe ateliere
85
- formatii de lucru adaptate procedeelor metodice folosite
METODE:
conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exersarea, circuitul, modelarea, observarea permanentă etc.
Intrucât, atât exerciţiile pentru dezvoltarea forţei cât şi cele pentru dezvoltarea rezistenţei solicită
foarte mult sistemul muscular, ele se execută cu intensitate mai mică dar cu o durată prelungită. în
această verigă se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză mică şi moderată şi exerciţii ce presupun o
îngreuiere suplimentară.
în aceeaşi lecţie, de obicei, nu se prevăd teme pentru dezvoltarea a două aptitudini psihomotrice şi
anume forţă şi rezistenţă sau viteză şi coordonare.
FORMATII DE LUCRU
- Coloana cate 1 sau 2
- Deplasare Individuala in perimetrul de lucru
- Formatii diverse
METODE:
conversaţia, demonstraţia, exersarea etc. Se execută cu tot colectivul odată.
88
- modificarea raportului dintre efort şi odihnă; organizarea activă a pauzelor;
Metoda lucrului pe grupe
constă în divizarea colectivului de elevi în unităţi mici, după anumite criterii, în vederea creşterii eficienţei
procesului didactic;
Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “staţia”, care reprezintă spaţiul special amenajat pentru
execuţia structurilor specifice;
Procedee:
grupe paralele , se desfăşoară la staţii identice; exerciţiile pot fi identice sau diferite; nu se schimbă grupele;
grupe alternative, se desfăşoară la staţii diferite; exerciţiile sunt diferite sau asemănătoare ca structură; se pot
executa la comandă sau independent; odihna este asigurată de timpul scurs de la prima execuţie până la a doua;
Modalităţi de aplicare:
- se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism, jocuri;
- se pot combina aceste discipline;
- în alegerea şi dispunerea staţiilor şi a exerciţiilor, un rol important îl au etapele
formării deprinderilor, dozarea şi revenirea;
Modalităţi de dozare a efortului:
- împărţirea clasei în grupe valorice;
- exerciţii în torent;
- activitate frontală în cadrul grupei;
- reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de grupe;
- schimbarea rapidă a grupelor;
Aspecte educative:
- prin această metodă se promovează activitatea independentă, spiritul de colectivitate,
de ordine;
- îi determină pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile, responsabilităţile acordate, să
învingă greutăţile organizatorice;
grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se creşte intensitatea; sarcinile suplimentare sunt acele
exerciţii care se execută după exerciţiul principal, în mod independent;
Modalităţi de aplicare:
- sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului, de a valorifica unele
potenţe educative;
- în alegerea sarcinii suplimentare se ţine cont de: contribuţia la dezvoltarea
aptitudinilor motrice, să fie simpla, cunoscuta, să se execute fără ajutor, trebuie dozata precis, să fie
mai scurtă decât cea de bază;
Metoda lucrului la staţii pe bandă rulantă :
- se cuprind mai multe staţii într-un cerc, se execută exerciţiile prescrise unul după
celălalt ( în torent), trecând de la o staţie la alta;
- prin această metodă se consolidează unele deprinderi motrice;
Modalităţi de aplicare:
- elevii sunt educaţi să execute exerciţii în condiţii diferite de dozare şi în condiţii de
întrecere;
- intensitatea mare în exersare favorizează participarea conştientă;
Alegerea şi dozarea exerciţiilor se face în funcţie de:
- vârstă, nivel de pregătire;
- exerciţiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele care solicită mai puţin
organismul; în cazul exerciţiilor dificile se pot reduce numărul de staţii;
- numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării deprinderilor motrice;
- activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie.
Metoda lucrului în circuit - urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice forţă şi rezistenţă şi diferitele lor forme
de manifestare;
- a fost creata de englezii Morgan şi Adamson, pentru dezvoltarea forţei principalelor
grupe musculare ale organismului şi constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii prin trecere de la
un atelier (staţie) la altul;
- ordinea atelierelor şi a exerciţiilor este stabilită pe criterii precise, pentru a se alterna
solicitarea marilor grupe musculare;
- circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii,
contribuind şi la dezvoltarea armonioasă a musculaturii;
Avantaje:
89
- este o metodă atractivă prin varietatea exerciţiilor şi prin nivelul de solicitare
accesibil;
- este accesibila atât pentru băieţi cât şi pentru fete;
- organizarea dar mai ales desfăşurarea este simplă şi uşor de încadrat în timp;
- modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice pot fi constatate de elevi
şi pot fi auto controlate;
- circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative, motivaţionale;
Alegerea exerciţiilor:
Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de manifestare ale aptitudinilor motrice,
profesorul trebuie să fie edificat asupra a ceea ce doreşte să obţină;
Exerciţiile alese trebuie să fie:
- simple şi cunoscute de elevi;
- eficiente, cu un grad mediu de solicitare;
- să posede o poziţie iniţială şi una finală;
- să fie măsurabile;
- să permită alternarea influenţelor;
Numărul de staţii într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor şi de condiţiile materiale. Din acest punct de
vedere circuitele pot fi clasificate astfel:
- circuite scurte 4-5 staţii;
- circuite medii 6-8 staţii;
- circuite lungi 9-15 staţii;
În general se stabilesc 5-10 staţii; circuitul se repetă de 1-2 x, în cazuri speciale de 3x; pauza între circuite 2-4
min.
Timpul de lucru şi pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru 20-30 sec. pauza 15-25 sec.
Circuitele se pot desfăşura: după timp prescris; după număr de execuţii; după număr şi timp;
Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a - IV-a şi continuat în ciclurile următoare, cu posibilitatea
creşterii solicitării. Înainte oricărui circuit, trebuie testat nivelul de pregătire al elevilor, pentru a concepe corect
circuitul din punct de vedere al solicitării efortului şi pauzelor.
Procedeul individual
caracterizat prin exersarea de către individ a unor exerciţii în scopul formării, perfecţionării unor deprinderi motrice
sau a dezvoltării unor aptitudini motrice, sub îndrumarea şi supravegherea cadrului didactic. Această metodă
corespunde cerinţelor actuale ale lecţiei de educaţie fizică.
Aspecte educative:
- reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse formative şi care este un
pas înainte spre activitatea independentă;
- pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiţii: motivaţii puternice pentru
activitatea de educaţie fizică, cunoştinţe teoretice de specialitate, existenţa unor tradiţii în conlucrarea
dintre profesori şi elevi, existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în cadrul colectivului de
elevi;
2. CONDUCEREA CLASEI
Fiecare profesor dispune de metode şi mijloace de conducere a grupului de elevi, dar succesul său e
asigurat de o serie de rutine(consemne) pe care le stabileşte cu elevii.
La intrarea şi ieşirea din sala de sport (sau pe teren),elevii trebuie sa fie însoţiţi de profesor;
Comenzile pentru începerea şi încetarea acţiunilor motrice pot fi transmise verbal şi nonverbal.
Comunicarea verbală este dependentă în mare măsură de modul concret în care se foloseşte limbajul, de
caracteristicile acestuia (paraverbalul) ,ce se regăseşte în educaţie fizică în diverse ipostaze:
-volumul vocii, de preferat să varieze pe parcursul unei lecţii în funcţie de situaţiile create;
-ritmul vorbirii, subordonat de asemenea ambianţei, trebuie să evite monotonia şi să susţină demonstraţia profesorului
sau exersarea elevului; poate scădea în cazul explicaţiilor, recomandărilor, intenţiei de a induce calmul şi relaxarea etc.
-tonalitatea vocii variază în funcţie de situaţie, de la cea fermă cerută de comandă, la cea puternică din timpul
conducerii, sau scăzută impusă de momentele de explicaţii, recomandări etc.
-dicţia - importantă pentru claritatea mesajului.
In interior, se prefera comunicarea verbală care trebuie să fie fermă.
Comunicarea nonverbală se face prin: gesturi, demonstraţie, gestuale sau sonore cu ajutorul fluierului.In aer liber se
impune utilizarea fluierului datorita distanţelor ce pot apare între profesori si elevi. Cu ajutorul fluierului se stabileste
un limbaj comun, de exemplu :un fluierat scurt pentru inceperea actiunii motrice urmat de alt semnal similar pentru
oprire ; fluierat scurt succesiv pentru încetarea acţiunilor motrice
90
În ce priveste utilizarea materialelor, se vor avea in vedere urmatoarele aspecte :
-intrarea in posesia materialelor se va face numai la comanda profesorului ( exemplu : „primul elev din şir ia cate o
minge”,” al doilea elev ia câte trei jaloane”.)
- înainte de inceperea lectiilor se verifică starea materialelor , astfel încât să nu fie deteriorate şi să nu prezinte pericol
de accidente.
Profesorul trebuie sa dea dovada de consecventa si fermitate in aplicarea regulilor si sa nu ridice tonul sau sa ameninte
elevii care le incalca.
PLASAMENTUL PROFESORULUI
Plasamentul profesorului reprezinta un element important al algoritmului de conducere al lectiei.Un bun
plasament se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:
-să poată observa şi supraveghea toti elevii;
- să permită elevilor cea mai buna vizibilitate în timpul demonstraţiilor si corectărilor.
Plasamentul profesorului faţa de formaţiile de lucru in cadrul demonstrării se va face pe latura cea mai mare a
acesteia.
În predarea jocurilor, profesorul trebuie să poată să circule în interiorul suprafeţei ca să poata urmări toţi
elevii care participă la activitate. Elevii trebuie sa fie organizaţi să il poata vedea pe cel care demonstrează.
Tipologie,
- lecţii de învăţare a deprinderilor motrice de bază
- lecţii de consolidare a deprinderilor motrice de bază,
- lecţiile mixte combinate, cu teme atât din deprinderi cât şi din calităţi motrice .
Structura lecţiei este asemănătoare cu cea de la celelalte cicluri de învăţământ.
91
Durata verigilor lecţiei este variabilă de la o clasă la alta şi pe parcursul aceluiaşi an şcolar.,
Organizarea colectivului de elevi : 5 minute, ajungând chiar la 8-10 minute La clasa aIa. şi la început de semestru Se
anunţă temele lecţiei. La clasele I şi a II-a, acestea se vor anunţa şi în momentul în care se trece la realizarea lor.
Pregătirea organismului pentru efort: predomină exerciţiile din şcoala mersului şi alergării, jocurile de mişcare şi o
parte din exerciţiile de front şi formaţii.
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor, se recomandă exerciţii individuale libere, localizate la nivelul
segmentelor corpului. Nu sunt recomandate exerciţiile în perechi. Pot fi executate şi complexe de dezvoltare fizică de
gimnastică aerobică.
Vergile tematice: temele de lecţie se constituie din calităţi motrice, deprinderi şi priceperi motrice, componente ale
capacităţii de organizare (întoarcerile de pe loc, formaţiile de deplasare), elemente din şcoala alergării, săriturii.
Jocul este principala metodă de instruire pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi consolidarea deprinderilor motrice.
Jocurile şi întrecerile devin şi mijloace eficiente de rezolvare a altor teme şi obiective de instruire ,după învăţarea
regulilor de desfăşurare şi a sarcinilor motrice specifice.
Procedele de organizare a exersării:
- frontal( este cel mai eficient);
- pe grupe ( preponderent la clasele a IIIa şi aIVa)
Tipologie:
- lecţii de învăţare a deprinderilor şi priceperilor motrice specifice ramurilor de sport.
- lecţii mixte ( atunci când unele teme sunt din calităţile motrice de bază şi altele sunt din deprinderile motrice).
- lecţii de pregătire fizică generală, cu teme numai din calităţi motrice de bază(în sezonul rece ,în absenţa condiţiilor
materiale specifice.
Structura lecţiei.
Organizarea colectivului de elevi 2-5 minute(durata este mai mare la început de an şi la clasele aVa şi VIa )
Pregătirea organismului pentru efort ; se recomandă conceperea unor programe pentru o anumită perioadă ţinăndu-
se cont şi de temele de lecţie ce urmează a fi abordate; se pot concepe programe de încalzire speciale, care să poată fi
condusă de un elev.
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor; se recomandă :
- alcătuirea unor complexe de exerciţii de de dezvoltare fizică sub conducerea profesorului, cu sau fără fond muzical
- complex de exerciţii sub comanda unui elev;-
-complex de exerciţii pentru fete şi separat pentru băieţi;
-complex de gimnastică aerobică,
- complex de exerciţii cu caracter corectiv.
Verigile tematice;
Calităţile motrice ;se pot dezvolta foarte bine toate calităţile motrice. Deosebit de eficiente pentru dezvoltarea
calităţilor motrice la acest ciclu de învăţământ rămân jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile aplicative.
Deprinderile şi priceperile motrice sportive ; se recomandă ca de la exersarea lor separată să se treacă la exersarea în
cadrul structurilor tehnice, apropiate de joc, apoi la exersare în condiţii de joc ;
În cazul deprinderilor atletice, la clasele VII- VIII, se va pune accent pe exersarea în condiţi de concurs (masurarea
performanţelor obţinute)
Temele pentru acasă pot fi date atât pe parcursul lecţiei, cât şi în ultima verigă a acesteia.
4.Particularităţile ale lecţiei desfăşurate în AER LIBER pe timp friguros( sezon rece).
Lecţiile de educaţie fizică şi sport desfăşurate în aer liber afară, au efecte mai benefice asupa elevilor faţă de cele
desfăşurate în interior, indiferent de sezon.
CERINTE
lecţiile de educaţie fizică şi sport se pot desfăşura în aer liber afară numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- temperatura aerului să nu fie mai mare de minus 10 grade
- să nu fie precipitaţii puternice ploaie sau- mai ales- ninsoare;
- viteza vântului să fie doar până la 5m/s
- umiditatea aerului să fie cuprinsă între 35-65%;
- să nu existe nebulozitate şi poluare a aerului ;
Pentru desfăşurarea acestor lecţii, trebuie neapărat să fierealizată o pregătire treptată elevilor în asemenea condiţii şi
să dispună de un echipament adecvat.
5.Particularităţile ale lecţiei desfăşurată în spaţii improvizate din INTERIOR, pe timp friguros( sezon
rece)
Definitie: ansamblul cerinţelor operaţionale exprimate prin propoziţii de sinteză care concentrează
normele şi regulile de realizare eficientă a oricărei activităţi didactice, organizate la nivelul procesului
de învăţământ. Ele au rol deosebit în proiectarea strategiilor didactice şi a situaţiilor de instruire, iar
aplicarea lor este o condiţie a eficienţei procesului de predare-învăţare-evaluare.
1. PRINCIPIUL INTUIŢIEI
Subliniază, rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare în cunoaşterea umană.
Rolul intuiţiei :
93
- Intuiţia presupune o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor organismului
uman.
- indiferent de vârsta subiecţilor, acest principiu este fundamental. La vârste mici rolul său este foarte
important, deoarece nu este, încă, bine formata treapta logică a cunoaşterii şi se "merge" prin compensare.
În educaţie fizică şi sport, principiul intuiţiei presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se
forma o imagine cât mai exectă despre ceea ce se învaţă. La subiecţii normali, cel mai solicitat analizator
este cel vizual. La subiecţii cu deficienţe vizuale este solicitatat analizatorul tactil. În procesul de învăţare
motrică este solicitat foarte mult şi analizatorul auditiv. În aceste cazuri se trece dincolo de treapta senzorială
a cunoaşterii umane, se trece la treapta logică, deoarece se foloseşte limbajul specific celui de al doilea
sistem de semnalizare.
Metodele intuitive (specifice treptei I de semnalizare umană):
Demonstraţia - demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
Prezentarea unor materiale ( planşe, diapozitive, schiţe, casete video etc.) care redau imaginea celor
ce trebuie învăţate;
Observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri; observarea dirijată tematic;
Cerinţe pentru respectarea principiului:
- observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor elevilor;
- demonstrarea şi materialele intuitive să fie la nivelul de înţelegere al subiecţilor;
- să nu se folosească abuziv demonstrarea şi materialele intuitive.
3.PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII
Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform particularităţilor de vârstă, sex şi nivel de
pregătire.
94
diferenţierea eveluării randamentului subiecţilor.
Este principiul cu cea mai mare importanţă pentru elaborarea corectă şi efeicientă a documentelor
necesare de planificare - programare şi de evidenţă ale activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Sistematizarea şi continuitatea reprezintă condiţiile principale pentru asigurarea reuşitei în programarea
stimulilor, indiferent de particularităţile subiecţilor sau de alte variabile de ordin material, spaţial, temporal.
Cerinţe pentru respectarea acestui principiu:
Materialul de învăţat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica internă pe
care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport;
Materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să
pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează;
Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat- planificat încât să asigure o legătură
logică între lecţii, între etapele de pregătire ( semestre, sezoane), sau între anii de pregătire, ciclurile
de învăţământ, în ordinea lor crescândă;
Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie ( absenţele de la procesul de
pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în urmă greu de recuperat.
17.METODELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT.
a) expunerea verbală:
- povestirea;
- explicaţia;
- prelegerea;
b) conversaţia;
c) studiul individual;
d) brain storming-ul.
a)Expunerea verbală
- se realizează prin limbaj;
- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi.
Povestirea
- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;
- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.
Explicaţia
- clară;
- logică;
- concisă;
- oportună;
- precede demonstraţia;
- însoţeşte demonstraţia;
- urmează demonstraţiei;
Cu a jutorul explicaţiei se asigură :
- formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter de norme sau reguli în însuşirea deprinderilor
şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea indicilor somatici/morfologici
şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman.
Prelegerea
- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;
- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.
b) Conversaţia
- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în procesul instructiv educativ;
- acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia instruirii;
- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de procesul de instruire.
c) Studiul individual
- Acesta se realizează pe baza celor mai semnificative surse bibliografice despre problema sau problemele
specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.
- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai mult în antrenamentul
sportiv.
d) Brain storming-ul
97
- această metodă verbală se foloseşte pentru stimularea participării active şi creatoare a subiecţilor în
dezbaterea unor probleme de instruire. In educaţia fizică şi sportivă, se foloseşte mai rar.
98
-exersarea grupată, toate repetările vizând o anumită deprindere sunt executate înainte de a se trece la o
altă temă de învăţare sau consolidare. Acest tip de exersare conduce la obţinerea rapidă a unor rezultate
bune în chiar timpul exersării;
-exersarea separată (randomizată), - în acest caz, elevul nu execută aceeaşi sarcină în două încercări
consecutive ( implică deprinderi din diferite categorii, care se exersează succesiv, are rezultate mai bune
asupra memorării deprinderii).
2. în funcţie de variaţia parametrilor programului motor care stă la baza derulării unei deprinderi:
-exersarea variabilă care presupune existenţa unor variaţii ale caracteristicilor spaţio-temporale ale
deprinderii. Prin acest procedeu sunt generate scheme de mişcare eficientă, în raport cu modificările
condiţilor de exersare;
-exersarea constantă implică variaţia unei singure dimensiuni a clasei de deprinderi care se formează.
3. În funcţie de abordarea structurii deprinderii:
-exersarea globală care presupune repetarea întregului mecanism tehnic de realizare a mişcării;
-exersarea analitică constă în fragmentarea mecanismului tehnic, atunci când este posibil şi/sau condiţiile o
impun, în elemente constitutive, care pentru început vor fi supuse exersării în mod independent.
4. Exersarea mentală ce presupune ca subiectul să vizualizeze mental secvenţele de mişcare şi reuşitele
execuţiilor.
Eficienţa metodei este asigurată prin:
-implicarea aspectelor cognitive, simbolice şi de decizie, în legătură cu deprinderile vizate;
-posibilitatea subiectului de a anticipa rezultatul acţiunilor;
-pregătirea musculaturii, prin contracţiile de intensitate scăzută, generate în momentul exersării mentale;
-diminuează stressul, anxietatea şi creşte încrederea în reuşita execuţiilor.
99
a) Creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la posibilităţile maxime pentru exerciţiul respectiv.
b) Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. La această variantă. Rata de creştere şi descreştere a
încărcăturii trebuie să fie aceeaşi.
c) Varianta metodică in trepte., sunt necesare pentru formarea ei minimum două repetări cu aceeaşi
încărcătură ( 60% - 60%; 65% - 65%; 70% - 70%; 80% - 80% etc. )
d) Varianta metodică în val. Se bazează pe alternarea creşterii şi a descreşterii încărcăturii de la o repetare
la alta. Regula principală ca să se formeze „ valul” este ca întodeauna rata de creştere să fie mai mare decăt
rata de descreştere.
2. Procedeul în circuit
Ordinea de efectuare a exerciţiilor este dependenta de varianta circuitului folosit:
a) la circuitul frontal tot grupul de subiecţi efectuează exerciţiile în aceiași ordine;
b) la circuitul de stații (grupe, ateliere, etc.) ordinea de parcurgere a exerciţiilor este diferită de la un
eșantion la altul de subiecţi.
Exerciţiile trebuie să fie simple, să fie cunoscute de subiecţi și să se cunoască posibilităţile maxime ale
fiecărui subiect la exerciţiile respective, etc.
3. Procedeul izometriei
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare , de regulă după 14 – 15 ani.
4. Procedeul Power – Training
Se foloseste pentru dezvoltarea forţei explozive, acţionându –se prin trei grupe de exerciţii:
- exerciţii cu haltere;
- exerciţii cu mingea umplută ( „ medicinală”);
- exerciţii acrobatice
5. Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi rapide
Se mai numeşte şi procedeul „ eforturilor dinamice” şi se foloseşte tot pentru dezvoltarea- educarea
forţei explozive, adică a forţei în regim de viteză. Exerciţiile se execută cu amplitudine maximă şi într –o
manieră cât mai apropiată sau chiar identică cu structura unor deprinderi sau priceperi motrice.
6. Procedeul eforturilor repetate până la refuz
Este folosit cu încărcături ale efortului fizic de 35 – 40 % pentru începători şi 55 – 60 % pentru
avansaţi. Are mare accesibilitate deoarece nu poate produce accidente asupra organismului subiecţilor.
Eficienţa lui este vizibilă doar la ultimele exerciţii, deci după instalerea oboselii reale.
100
Această modalitate de exersare este frecvent folosită şi în alte forme de organizare a practicării exerciţiilor
fizice: gimnastica zilnică de întreţinere, activitatea de înviorare, momentul de educaţie fizică, gimnastica
compensatorie.
Modalităţile de exersare cele mai des întâlnite în activitatea practică, sunt:
exersare fragmentat-imitativă;
exersarea frontală;
exersare cu partener;
exersare liberă (complexul de exerciţii, tempoul de execuţie şi numărul de repetări, sunt alese de fiecare
subiect și se recomandă pentru anii mari);
18.1.PROIECTAREA DIDACTICĂ
Definiţie: „ proiectarea reprezintă activitatea de anticipare şi pregătire a tuturor demersurilor pe care le implică
procesul instructiv şi care are drept scop asigurarea eficienţei acestui proces”. Se realizează pe baza curriculumu-lui,
programei, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;
Conceperea procesului didactic in persectiva raţionalizării, prin desing, conferă acestuia eficienţa, clarviziune,
rigurozitate procedurală şi vine în întâmpinarea exigenţei de planificare şi deliberare a activităţii instructiv-
educative.
ETAPELE PROIECTĂRII DIDACTICE
Analiza resurselor umane si materiale;
Analiza sarcinilor de instruire şi fixarea obiectivelor generale care orientează elaborarea planificării;
Elaborarea obiectivelor de referinţă si a conţinutului instruirii;
Elaborarea strategiilor didactice, instrumentele prin care se dirijează procesul de predare-învăţare-evaluare;
Evaluarea rezultatelor şcolare in raport cu obiectivele şi conţinutul instruirii;
Proiectarea situaţiilor de instruire, integrate in unităţile de învăţare;
101
Realizarea proiectului.
La nivelul fiecărui profesor trebuie să se elaboreze următoarele trei docu mente de planificare:
- planul tematic anual – nu este obligatoriu
- planul calendaristic semestrial- este document obligatoriu pe tot parcursul exercitării profesiunii
- planul de lecţie- este obligatoriu doar până la obţinerea definitivatului
Proiectarea didactică are un caracter personalizat, propriu fiecărui profesor, baza acesteia fiind documentele
curriculare unitare: planul-cadru de învăţământ, programa şcolară, Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare şi structura
anului şcolar.
Personalizarea acestor documente este generată de:
- componenţa eterogenă a claselor de elevi;
- disponibilităţile şi achiziţiile dobândite anterior de către elevi;
- interesele şi opţiunile exprimate de elevii fiecărei clase.
Cadrul didactic trebuie să studieze planul de învăţământ, să caute posibilităţi de a obţine un maxim de ore şi o oră de
opţiunal precum şi ore de ansamblu sportiv.
Pe baza unor argumente ca:
1. Solicitările copiilor şi părinţilor (la clasele I-IV);
2. Opţiunile elevilor formulate în scris şi susţinute de părinţi (la clasele V-VIII);
3. Opţiunile şi interesele individuale şi de grup ale elevilor din ciclul liceal;
4. Existenţa unor baze sportive dotate din punct de vedere material;
5. Rezultatele obţinute în anii anteriori reflectate în evoluţia stării de sănătate a elevilor, a dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice, număr de echipe angrenate în activităţi competiţionale extracurriculare;
6. Asigurarea continuităţii pregătirii elevilor;
7. Profesionalismul şi ataşamentul cadrului didactic faţă de elevi şi disciplina predată precum şi contribuţia adusă la
creşterea prestigiului şcolii.
102
Etape şi cerinţe pentru realizarea eşalonării anuale a unităţilor de învăţare:
A.CONSULTAREA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÎNT ŞI A PROGRAMELOR ŞCOLARE ÎN VIGOARE
B. STABILIREA PROBELOR DE CONTROL PE SEMESTRE
C.STABILIREA MODULUI DE COMBINARE A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.
La clasele de început de ciclu şi la clasele nou preluate(dacă elevii nu au fişe individuale de evaluare)
este necesară efectuarea unor testări iniţiale (predictive) care să ne ajute în eşalonarea unităţilor de învăţare.
Teme abordate intr-o lectie
Într-o lecţie pot fi abordate între una şi trei unităţi de învăţare din care se abordează tot atâtea teme de lecţie
Exemplu: unitatea de învăţare este viteza , iar teme pot fi „viteza de reacţie (obiectiv operational dezvoltarea
vitezei de reactie) „,”viteza de deplasare” ,viteza de reacţie” etc
Lecţiile cu două teme sunt cele mai utilizate
Temele pot fi combinate astfel:
- lecţiile cu o tema:
-care nu poate fi decât din deprinderile sau priceperile motrice specifice unor probe sau ramuri sportive
- datorita relaţiei între dotarea materială specifică şi densitatea lecţiei, varianta aceasta este destul de rar întâlnită în
practică
- lecţiile cu două teme:
o calitate motrică -viteză sau capacităţi coordinative(îndemânare) şi o deprindere motrică - dintr-o ramură
de sport , din deprinderi de bază(clasele I-IV) sau utilitar aplicative(I-VIII)
o deprindere motrică şi o calitate motrică-forţă sau rezistenţă
două deprinderi motrice - din ramuri de sport diferite; din aceiaşi ramură de sport,dintr-o ramură de sport şi
din deprinderi motrice de bază sau utilitar aplicative
două calităţi motrice -viteză sau capacităţi coordinative(îndemânare) şi forţă sau rezistenţă
- lecţiile cu trei teme:
o calitate motrică -viteză sau capacităţi coordinative(îndemânare) ; o deprindere motrică - dintr-o ramură
de sport , din deprinderi de bază(clasele I-IV) sau utilitar aplicative(I-VIII) şi o calitate motrică-forţă sau
rezistenţă
o calitate motrică -viteză sau capacităţi coordinative(îndemânare) şi două deprinderi motrice
două deprinderi motrice din ramuri de sport diferite; din aceiaşi ramură de sport,dintr-o ramură de sport şi
din deprinderi motrice de bază sau utilitar aplicative şi o calitate motrică-forţă sau rezistenţă
- lecţiile cu mai mult de trei teme:
- Această variantă este posibilă în situaţia unor lecţii demonstrative
104
MODEL DE EŞALONARE A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Plan tematic anual
Unitatea de învăţământ .................................. ................
Clasa de elevi ………………………………………….
Locul şi zona geografică ...... ....................................... ....
Condiţiile materiale specifice ...........................................
Semestru
l. Semestrul I Semestrul II
Marti
Unitatea de invatare luna Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Ianuarie Februarie e Aprilie Mai Iunie
saptama 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2 2
na 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0 1 2 3 4 5 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0 1
lectia 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
Starea de Modalitati de calire a ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
sanatate si organismului ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
VACANTA INTERSEMESTRIALA
Calitati Viteza █ █ █ █
motrice Indemanare █ █ █ █ █ █
VACANTA DE PASTI
Forta █ █ █ █ █ █ █
Rezistent
█ █ █
a
Calitati motrice comb. █ █ █ █ █ █
Deprinderi de Mersul ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
Alergare
∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
locomotie de a
baza si Saritura ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ ∞
combinate Escaladarea █ █ █
Coborar
█ █
Catarare e
Tararea █ █
Atletism Alergare de viteza █ █ █ █
Alergare de rezistenta █ █ █ █ █
Sarituri █ █ █ █ █
Aruncari █ █ █ █
Gimnasti acrobatic
█ █ █ █ █ █
Gimnastica ca a
Sarituri la aparate █ █ █ █
Jocuri Fotbal - baieti █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █
sportive Volei - fete █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █ █
Evaluare ▲ ▲ ▲ ▲ ▲ ▲ ▲
În combinarea unităţilor de învăţare şi implicit a temelor de lecţie trebuie să se ţină cont de următoarele
cerinţe:
- Nu se abordeaza în aceeaşi lecţie calităţile motrice viteză şi capacităţi coordinative (îndemânare)
- Nu se abordeaza în aceeaşi lecţie calităţile motrice forţă şi rezistenţă
- Nu se abordeaza în aceeaşi lecţie calitatea motrică viteză cu alergarea de viteză probă atletică
- Nu se abordeaza în aceeaşi lecţie alergarea de rezistenţă probă atletică cu rezistenţa calitate motrică
- Se vor aborda teme care să se susţină reciproc în vederea facilitării transferului ,ca mecanism de influenţare
pozitivă a procesului învăţării(învăţarea aruncării zvârlite cu o mînă, solicitată la aruncarea mingii de oină va
favoriza învăţarea paselor şi a aruncărilor la poartă, din jocul de handbal )
- Se va evita programarea în aceeaşi lecţie a două unităţi de învăţare situate în stadiul de iniţiere
- Se va evita programarea unor unităţi de învăţare care să fie înrerupte de vacanţele şcolare (în special când
unitatea de învăţare este în faza de iniţiere)
Cerinte (reguli) ce trebuie respectate in efectuarea planificarii calendaristice:
-modul de eşalonare a sistemelor de acţionare, logica acestei eşalonări (de exemplu, că viteza este prevăzută în
planul tematic anual cu 10 minute. În planul calendaristic propriu-zis, sistemele de acţionare trebuie astfel
eşalonate şi dozate încât să "consume" cele 10 minute)
- Într-o lecţie trebuie programate atâtea sisteme de acţionare, care prin dozare să justifice "acoperirea" timpului
rezervat temei respective în planul anual.
-În lecţiile care abordează calitatea motrică viteza, ca temă, nu se recomandă să fie abordată şi alergarea de viteză,
în postură tot de temă.
- În lecţiile care abordează alergarea de rezistenţă, ca temă din atletism, nu se recomandă să fie abordată şi
calitatea motrică rezistenţa.
- Într-un an de învăţământ, indiferent de clasă, alergarea de rezistenţă ca probă atletică - va fi programată
întotdeauna înaintea alergării de viteză - tot ca probă atletică.
Există doar trei posibilităţi:
1. ambele probe programate în semestrul I
2.ambele probe programate în semestrul II
3. alergarea de rezistentă programată în semestrul I şi alergarea de viteză programată în semestrul II
Număr Măsuri
Competenţe
Unitatea de învăţare Conţinuturi de lecţii Săptămâna de
specifice
alocate reglare
01. 02. 03. 04. 05. 06.
Viteza de reacţie la stimuli: vizuali, auditivi, tactili;
Viteza de execuţie în acţiuni motrice simple;
Viteza 10 4-8
Viteza de deplasare pe direcţie rectilinie şi cu schimbări de
direcţie.
Coordonarea segmentelor faţă de corp;
1.2. *Manevrarea de obiecte, individuală şi în relaţie cu parteneri;
2.3. Îndemânarea Echilibrul: 10 9-13
3.1. – în poziţii statice;
– în deplasare pe suprafeţe înguste, situate la diferite înălţimi;
3.2. Calităţi motrice
–*în deplasare cu purtare, depunere, culegere de obiecte;
3.3. Forţa dinamică segmentară; 6-8;
4.2. Forţa 12
*Forţa segmentară în regim de rezistenţă; 13-15
4.3. Rezistenţa cardio-respiratorie;
Rezistenţa 4 9-10
*Rezistenţa musculară locală;
Calităţi motrice
- - - -
combinate
Cunoştinţe
Principalele forme de manifestare a calităţilor motrice; 8 4, 6, 9, 10
teoretice
CATEGORII DE CONTINUTURI:
-obligatorii
-alternative
-optionale
107
- Activitati de invatare (unde se trec exercitiile si mijloacele de actionare. Exemplu: - etalonarea elanului
de 7-9 paşi, bătaie într-un pătrat cu latura de 1/1m, săritură cu 1 ½ paşi, accent pe poziţia de „pas sărit”
în timpul zborului şi aterizare corectă;)
- In rubrica resurse se va trece timpul alocat fiecarei lectii (10min) si materialele utilizate ( groapa cu
nisip)
- La ultima rubrica se va nota Tipul de evaluare (exemplu: predictivă / observare sistematică; formativă /
observare sistematică; sumativă / evaluare cu notare)
108
18.1.5 PROIECTUL DIDACTIC
Proiectul didactic este documentul operaţional care oglindeşte în amănunt şi precis tot ceea ce ne propunem să
realizăm în lecţia de educaţie fizică; el reflectă relaţia dintre conţinutul şi structura lecţiei, locul ei în cadrul unităţii de
învăţare.
Acest document a fost şi este definit în foarte multe feluri:
- plan de lecţie;
- proiect de lecţie;
- proiect didactic;
- proiect de tehnologie didactică;
- scenariu didactic;
- fişă tehnologică a lecţiei,
Conţinutul unui proiect poate fi valabil pentru o singură clasă sau pentru clase paralele cu nivel de cunoştinţe şi
posibilităţi apropiate. Proiectul didactic este perfectibil chiar în timpul desfăşurării lecţiei, prin existenţa rubricii
“observaţii”, unde se consemnează modul de realizare a conţinutului sau ideile de îmbunătăţire. Proiectul este
rezultatul muncii creative a profesorului care doreşte ca activitatea didactică să fie cât mai eficientă.
Algoritmul procedural pentru proiectarea lecţiei pe baza unor întrebări (dupa Jinga I):
1.Ce voi face? (Etapa I - Precizarea prealabilă a obiectivelor educaţionale)
2.Cu ce voi face? ( Etapa II - Analiza resurselor educaţionale de care se dispune)
3.Cum voi face? (Etapa III - Elaborarea strategiilor educaţionale potrivite pentru realizarea obiectivelor)
4.Cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost realizat? (Etapa IV - Stabilirea unui sistem de evaluare a
eficienţei activităţii care se realizează)
Acestor intrebari le corespund anumite etape, care conţin operaţii necesare proiectării lecţiei:
ETAPA I - CE VOI FACE ?:
In aceasta etapa fixăm ce vrem să realizăm
- este etapa precizării clare a obiectivelor, condiţia fundamentală a unei proiectări didactice corecte şi
eficiente.
- obiectivele trebuie să fie concrete, măsurabile;
- ele nu vizează activitatea profesorului ci schimbarea ce se aşteaptă să se producă în urma instruirii
elevilor( obiective informative şi formative);
- obiectivele trebuie formulate explicit şi în acest sens se folosesc verbe de acţiune, care să indice
comportamentul observabil al elevului;
NORME CARE STAU LA BAZA DEFINIRII OBIECTIVELOR OPERAŢIONALE ALE UNEI
LECŢII:
1) Obiectivul nu vizează activitatea profesorului specialist, ci schimbarea care se aşteaptă să se producă în
urma instruirii elevilor. Deci, sunt obiective informative (ce trebuie să ştie elevii) şi obiective formative
(ce trebuie să ştie să facă elevii).
2) Obiectivul trebuie să fie formulat în termeni expliciţi, prin folosirea unor verbe de acţiune, care să
indice un comportament observabil al elevilor.
3) Fiecare obiectiv trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a uşura măsurarea şi evaluarea.
4) Un obiectiv trebuie să fie descris în cât mai puţine cuvinte, pentru a uşura referirea la conţinutul său
specific.
5) Obiectivul trebuie să fie integrat şi derivabil logic, pentru a fi asociat construcţiei logice a conţinutului
informaţional şi situaţiilor instructive.
ETAPA A IV- A- CUM VOI ŞTI DACĂ CEEA CE TREBUIA FĂCUT A FOST REALIZAT ?:
Se mai numeşte şi „ evaluarea eficienţei activităţii curente”.
Această etapă este centrată pe eleborarea unui sistem de metode şi tehnici de evaluare, care să fie în concordanţă cu
obiectivele operaţionale şi conţinuturile fixate.
În educaţia fizică şi sportivă şcolară conţinutul şi metodologia elaborării planului de lecţie pot fi analizate numai
prin corelaţie cu etapele şi operaţiile proiectării didactice.
Pot fi menţionate, doar patru acţiuni / "operaţii" principale ale profesorului - specialist, care implică
multe alte acţiuni / "operaţii" secundare.
Acţiunea "operaţia" I.
Constă în precizarea obiectivului operaţional subordonat fiecărei teme abordate în lecţia care se proiectează.
profesorul trebuie să completeze partea din dreapta planului de lecţie:
teme şi obiective operaţionale:
1. temă………………………………….
obiectiv…………………………………
2. temă…………………………………
obiectiv…………………………………
3. temă …………………………………
obiectiv………………………………….
-Temele sunt preluate din planul calendaristic propriu-zis.
-Ele sunt calităţile motrice şi deprinderile şi/sau priceperile motrice.
-Tema rămâne aceeaşi pe parcursul ciclului tematic.
Obiectivul reprezintă ceea ce trebuie să se realizeze din tema respectivă în fiecare lecţie. Se poate menţine
acelaşi obiectiv operaţional în maximum două-trei lecţii succesive, dar sunt şi situaţii în care obiectivul operaţional se
schimbă, pentru tema respectivă, de la o lecţie la alta.
110
Obiectivul: Consolidare, cu accent pe etalonarea elanului ("bătaie'' într-un spaţiu delimitat cu piciorul cel mai
puternic).
• Tema: Dribling multiplu printre obstacole (la baschet) Obiectivul: Consolidare, cu accent pe protejarea
corespunzătoare a mingii în funcţie de obstacol.
Unitatea şcolară
Clasa de elevi
Efectivul . . . . . . . . . . . . . . (M......F......)
Data .............................
Locul de desfăşurare . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (....../... m)
Instalaţiile, aparatele şi materialele didactice specifice (care şi câte?) . . . . . . . .
-efectivul clasei pe sexe, dimensiunile locului de desfăşurare, nominalizarea şi cantitatea instalaţiilor, aparatelor
şi materialelor didactice specifice sunt indici extrem de semnificativi pentru proiectarea didactica.
Acţiunea"operaţi" a III-a
Constă în completarea, de către profesorul - specialist, a rubricilor specifice planului de lecţie:
Acţiunea "operaţia" a IV - a
Constă în stabilirea modalităţilor concrete de evaluare a nivelului de îndeplinire a obiectivelor operaţionale
specifice lecţiei care se proiectează. Pentru consemnarea acestor modalităţi, în cazul stabilirii lor de către profesorii-
specialişti, nu există rubrică în planul de lecţie.
Proiectul de lecţie trebuie centrat pe obiective, care converg spre conţinut, pe comportamentul profesorului şi pe
comportamentul elevilor. Nu există un model unic, absolut pentru desfăşurarea lecţiei, important este ca proiectul să
fie adaptat situaţiilor concrete de învăţare şi să conducă la rezultatele scontate.
PROIECT DIDACTIC
EXEMPLU
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
PSIHOMOTRICE :
O.P1. dezvoltarea vitezei de reactie si de repetitie la stimuli vizuali auditivi
O.P2. repetarea pasei cu doua maini de la piept, de pe loc si din deplasare
O.P3. consolidarea aruncarii la cos cu o mana din dribling
O.P4. dezvoltarea preciziei în aruncări la coş şi în pasarea mingii
COGNITIVE :
O.C. sa reproduca etapele de execuţie a pasei cu două mâini de la piept de pe loc si din deplasare si a aruncarii
la cos din dribling
O.C. sa cunoasca importanta vitezei de reactie
112
AFECTIVE :
O.A. să manifeste interes pentru practicarea exerciţiilor si procedeelor demonstrate
O.A. să se mobilizeze în vederea rezolvării sarcinilor propuse
SOCIALE :
O.S. să–şi încurajeze colegii;
O.S. să accepte înfrângerea cu sportivitate
O.S. sa manifeste corectitudine, spirit de colaborare in desfasurarea intrecerilor si a jocurilor
RESURSE:
a) pedagogice (metode şi procedee): conversaţia, activitatea independentă, activitatea pe grupe, exercitiul, jocul,
explicatia , demonstratia
b) materiale : jaloane, fluier, mingi baschet
c) bibliografice: specifice disciplinei:
1.MEC - Programe şcolare de ed.fizică la clasele IX-XII, 2009
3. Iulian Savescu; Educatie Fizica – ghid orientativ pentru titularizare, definitivat si gradul II, Ed. Aius Printed,
2009
4.Iulian Savescu; Proiectarea demersului didactic la educatie fizica pentru clasele de liceu), Ed. Aius Printed,
2010
d) temporale: 50 minute
FORME DE ORGANIZARE
a) a conţinuturilor: modulară, integratoare, interdisciplinară
b) a activităţii: frontală, individuală, în grupuri mici
TIPURI DE INTERACŢIUNI : profesor-elev, elev - profesor; elev-elev;
TIPURI, FORME, STRATEGII ŞI INSTRUMENTE DE EVALUARE : formativă, individuală şi în
grup, autoevaluarea, interevaluarea în cadrul grupului.
DOCUMENTE DE EVIDENŢĂ
Scopul evaluării este în principal acela de a preveni rămânerile în urmă, de a le constata din timp atunci când există,
depistând cauzele şi stabilind măsurile necesare evitării eşecului şcolar
FUNCŢIILE EVALUĂRII
A. Prin raportarea la derularea unei secvenţe de învăţare, se pot desprinde următoarele trei funcţii ale
evaluării:
- verificarea sau identificarea achiziţiilor subiecţilor;
- perfecţionarea şi regularizarea căilor de formare a subiecţilor, adică identificarea celor mai lesnicioase
şi pertinente căi de instruire şi educaţie;
- sancţionarea sau recunoaşterea socială a schimbărilor operate asupra subiecţilor aflaţi în formare.
B. Prin raportare la nivelul unui grup de subiecţi, se disting următoarele funcţii ale evaluării:
- orientarea deciziilor pedagogice în vederea asigurării unui proces armonios şi continuu al subiecţilor;
- informarea subiecţilor şi familiei acestora asupra stadiului formării şi a progreselor actuale sau
posibile în perspectivă;
- stabilirea unei ierarhii implicate sau explicate, prin atribuire în funcţie de rezultatele - a unui loc sau
rang valoric în grup.
C. Prin coroborarea celor două clasificări (nivelurile macro şi micro sistemice) se propun următoarele
şase funcţii ale evaluării:
1 funcţia de constatare dacă o activitate s-a desfăşurat în condiţii optime, sau în ce fel de
condiţii;
2 funcţia de informare a societăţii, asupra stadiului şi evoluţiei pregătiri diferitelor eşaloane de
subiecţi;
3 funcţia de diagnosticare a cauzelor care au condus la o eficienţă necorespunzătoare a acţiunilor
instructiv-educative;
4 funcţia de prognosticare asupra evoluţiei viitoare a grupului de subiecţi, însoţită şi de sugestii
privind deciziile necesare pentru a optimiza procesul instructiv - educativ;
5 funcţia de decizie asupra poziţiei sau integrării unui subiect într-o ierarhie sau într-o formă
sau într-un nivel al pregătirii sale;
6 funcţia pedagogică, în perspectiva subiectului şi în perspectiva conducătorului procesului
instructiv-educativ, pentru a şti ce au făcut şi ce au de realizat.
114
CONŢINUTUL EVALUĂRII
Verificarea, actul prin care elevii sunt supuşi unor probe, natura acestora fiind diferită. După natura probelor
distingem următoarele tipuri de verificare: orală, scrisă şi practică.
În E.F., predomină verificarea practică, care urmăreşte identificarea capacităţii de aplicare a ceea ce se dobândeşte sau
se dezvoltă în procesul instructiv-educativ.
Natura probelor este diferită:
-unele sunt măsurabile, apărând operaţia de măsurare, existând probe care au norme, baremuri pe baza lor
explicându-se scala valorică de efectuare a probelor respective;
-unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică nivelul de însuşire a tehnicii de execuţie a
unor elemente/procedee tehnice.
Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la anumite expresii verbale (bine, rău ,foarte
bine),sau folosind anumite simboluri (note). Aprecierea verbală se utilizează în scop de dinamizare, cu rol de feed-
back pentru orice exersare. Este un act psihopedagogic de determinare prin note calificative, puncte, clasificări, a
rezultatelor instructiv-educative.
Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenţiei asupra propriilor execuţii. Printr-o auto apreciere obiectivă formată în
timp, subiectul îşi cunoaşte capacitatea sa, atât fizică cât şi psihică.
Notarea sau acordarea de calificative este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau calificative. Nota este
modalitatea principală de exprimare cantitativă a performanţei.
Sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite clasificarea elevilor determinând locul fiecăruia în clasă, oferă
informaţii asupra nivelului de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi capacităţi, stimulează uneori elevul în activitatea de
învăţare.
FUNCTIILE NOTARII
• Funcţia didactică, care subliniază necesitatea ca prin note să fie surprins mecanismul intern al
procesului de instruire, nivelul de însuşire de către subiecţi a componentelor şi subcomponentelor modelului
de educaţie fizică şi sport. Nota, prin valoarea sa, trebuie să fie reperul principal al ameliorării sau
optimizării procesului de instruire.
Prin notă trebuie să se răspundă corect la întrebările: cât a acumulat, a însuşit, "recepţionat" subiectul?;
la ce nivel calitativ se situează cele însuşite?; cum a funcţionat "emisia", adică cum a fost realizată predarea?
• Funcţia educativă, prin notă trebuie să fie determinată la subiect o atitudine activă, conştientă, pozi-
tivă faţă de educaţia fizică şi sportivă. Profesorul trebuie întotdeauna să motiveze faţă de subiect valoarea
notei, să o justifice, deci să răspundă la o altă întrebare: de ce nota este atât? Valorile mici ale notei, dacă jus-
tificarea este înţeleasă de subiect, trebuie să declanşeze o participare activă şi conştientă a acestuia la
activităţile care urmează.
Importantă este formarea la subiecţi a capacităţii de autoapreciere obiectivă şi de apreciere - tot
obiectivă a execuţiilor realizate de colegii de grup.
• Funcţia socială, care decurge din celelalte două funcţii anterioare. Nota îndeplineşte această funcţie
numai dacă ierarhizează valoric subiectul, dacă îi poate oferi acestuia direcţia cea mai sigură de evoluţie
ulterioară pe plan profesional, domeniul pe care îl poate "ataca", îl poate aborda cu sorţi siguri de reuşită.
Elevul care, de exemplu, primeşte note de 10 numai la educaţie fizică - mat ales în liceu - poate aborda - cu
probabilitate foarte mare de reuşită - învăţământul superior cu profilul respectiv.
1.CRITERIILE DE EVALUARE
115
4. Capacitatea subiectului de a aplica în practică elementele insușite, deci »capacitatea de generalizare ».
5. Capacitatea de practicare independentă a exercitiilor fizice de către subiect.
6. Capacitatea subiectului de restructurare , reansamblare etc., a elementelor însușite.
7. Nivelul cunoștințelor teoretice, însușite de subiect, privind practicarea exrecitiilor fizice.
8. Atitudinea subiectului față de educație fizică și sport, concretizată prin frecvența la lecții, participarea la
acțiunile competițional- sportive, modul de îndeplinire a unor sarcini organizatorice etc.
9. Nivelul de dezvoltare fizică a subiectului.
Care este cel mai important criteriu ? Răspunsul nu poate fi decât unul singur : toate sunt importante în unitatea și
interdependența lor. Nu există criteriu fără importanță și nici unul, cel mai important.
METODE DE EVALUARE
În educaţie fizică metodele de evaluare trebuie discutate din perspectiva apartenenţei la una din etapele
evaluării. În acest fel, au fost descrise următoarele categorii de metode: de verificare, de apreciere şi de
notare.
A. METODE DE VERIFICARE:
1 Trecerea probelor de motricitate prevăzute de „sistemul naţional şcolar de evaluare la disciplina
E.F.S.”, aplicat şi în funcţie de opţiunile profesorului şi elevilor, privind probele prevăzute.
2 Trecerea unor probe de motricitate, stabilite de fiecare profesor pentru orele din C.D.S., conform
principiului autonomiei.
3 Trecerea unor probe de cunoştinţe teoretice de specialitate (la clasele cu profil de educaţie fizică).
4 Măsurarea unor indici de dezvoltare fizică.
5 Executarea unor deprinderi şi priceperi motrice, în condiţii analoage (asemănătoare) probei sau
activităţii respective.
6 Executarea unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii concrete de concurs.
7 Îndeplinirea de elevi a unor sarcini speciale organizatorice sau metodico-didactice, conducerea unor
verigi din lecţie, arbitraj, conducerea gimnasticii zilnice, conducerea recreaţiei organizate pentru
elevii claselor I-IV, aducerea unor materiale din vestiare.
8 Observarea curentă a elevilor şi înregistrarea datelor observaţiei (reacţie la efort, atitudini,
comportamente în ansamblu şi în situaţii deosebite).
116
Noul sistem cuprinde:
A) Metodologia de aplicare;
B) Capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
C) Instrumentele de evaluare ( probele de control);
D) Criteriul minimal de promovabilitate;
E) Descrierea probelor;
117
- se evaluează de două ori pe an, prin cupluri de câte două probe vizând segmente diferite, conform
opţiunilor elevilor. Pentru fiecare cuplu de probe se înscrie în catalog câte o notă, provenită din media
notelor obţinute la cele două probe care au alcătuit cuplul.
La clasele care au în schema orară o oră pe săptămână se evaluează un singur cuplu de probe.
Calitatea motrică – viteza
- se evaluează prin proba atletică – alergare de viteză pe 50 m – iar atunci când nu există spaţiul necesar se
utilizează proba „naveta 5 x 10 m”.
Din celelalte probe de atletism elevul va fi evaluat, conform opţiunii, la una dintre acestea. La clasele
care au în schema orară o oră pe săptămână se renunţă la una din cele două probe.
La gimnastică,
conform opţiunilor elevilor, aceştia vor fi apreciaţi cu o singură notă pentru una din următoarele variante :
- gimnastică acrobatică;
- săritură la un aparat;
- acrobatică şi săritură, cumulativ.
La gimnastică acrobatică notarea se face astfel :
-elevii care optează pentru executarea elementelor izolate vor fi apreciaţi din nota maximă 9 ;
-elevii care optează pentru exerciţiul la sol vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
La jocurile sportive,
potrivit opţiunii comune profesor-elev se poate preda un singur joc pentru întreaga clasă sau două jocuri
diferite.
Notarea elevilor se realizează astfel :
-elevii care optează pentru executarea separată a procedeelor tehnice de bază vor fi apreciaţi din nota
maximă 8 ;
-elevii care optează pentru executarea structurii tehnico-tactice vor fi apreciaţi din nota maximă 9 ;
-elevii care optează pentru jocul bilateral vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu condiţia asigurării pregătirii
corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2-3 probe semestrial (în funcţie de schema orară). Probelor din
sistemul naţional li se adaugă şi probe de evaluare curentă.
Pe parcursul anului şcolar, la clasele în care schema orară cuprinde două ore săptămânal se acordă
obligatoriu 6 note, după cum urmează :
- 2 note pentru calitatea motrică forţă ;
- 1 notă pentru alergarea de viteză sau „naveta” ;
- 1 notă pentru altă probă de atletism, la opţiunea elevului ;
- 1 notă la gimnastică acrobatică, săritură la un aparat sau o medie între cele două ;
- 1 notă la jocul sportiv.
La clasele pentru care schemele orare prevăd o oră pe săptămână se acordă obligatoriu 4 note pe an
şcolar, după cum urmează :
- 1 notă pentru calitatea motrică forţă ;
- 1 notă pentru o probă atletică ;
- 1 notă pentru gimnastică ;
- 1 notă pentru jocul sportiv.
CONCEPTUL DE CURRICULUM
Curriculum-ul reprezintă un concept-cheie nu numai în ştiinţele educaţiei, dar şi în cadrul practicilor
educaţionale contemporane.
În sens larg, procesual, curriculum-ul este ansamblul proceselor educative şi al experienţelor
de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar.
120
În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în
cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare
pe care şcoala le oferă elevului.
CONCEPT:
Curriculumul este ansamblul experienţelor de predare-învăţare-evaluare, prin care şcoala oferă
elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru formarea unei personalităţi
integrale, creative şi autonome. Acesta poate fi abordat din două puncte de vedere:
1. În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente de organizare a conţinuturilor;
un proiect educativ complex pentru formarea tânărului; un complex de elemente ale procesului instructiv-
educativ cuprinzând: obiective, conţinutul, strategii;
2. În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conţinut al învăţământului;
TIPURI DE CURRICULUM:
Curriculum De Bază, cuprinde cunoştinţe, capacităţi, aptitudini, abilităţi şi comportamente obligatorii
pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ.
Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde: curriculum cu discipline obligatorii (75%-
80%) şi curriculum cu discipline opţionale, la decizia şcolii (20%-25%).
Curriculum Formal, elaborat de M.E.C.T. S. şi se concretizează în: curriculum naţional şi planul-
cadru.
Curriculum Naţional, cuprinde un curriculum – nucleu şi un curriculum la decizia şcolii;
DOCUMENTE CURRICULARE:
CICLURILE CURRICULARE:
reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de studiu, uneori chiar cicluri şcolare
diferite:
121
ciclul achiziţiilor fundamentale cuprinde: clasa pregătitoare pentru şcoală, clasa I şi a –II- a;
ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI;
ciclul de observare şi orientare cuprinde clasele VII- IX;
ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI;
ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII;
PROGRAMA ŞCOLARĂ,
DEFINITIE - Programa şcolară este parte a Curriculumului Naţional. Este documentul oficial care prevede - în
principal, dar nu în exclusivitate - conţinutul procesului de instruire la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice
sau ale sportului. Ea este aprobata prin Ordin al Ministerul Educaţiei Cercetarii Tineretului si Sportului si este
obligatorie in toate scolile din tara noastra.
Programele scolare de ed. Fizica sunt concepute in mod diferentiat pe cicluri scolare si clase, vizand realizarea de
valori si atitudini. Conceperea si realizarea demersului didactic pentru invatamantul general obligatoriu, trebuie sa aiba
in vedere modul de orientare a procesului didactic pentru a-si aduce contributia, prin mijloace specifice la realizarea
celor 8 domenii de competente cheie elaborate de Consiliul Europei, pt invatamantul de acest tip din toate tarile care
au aderat la acest organism international.
CARACTERISITICI
-Are caracter obligatoriu, în sensul că prevederile sale trebuiesc respectate la nivelul subsistemului pentru care este
elaborată.
-Asigura o baza unitara, multilaterala şi continuu ascendenta de pregătire pentru subiecţi, imbinand caracterul liniar
cu cel concentric al instruirii.
Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar permanent de la un an la altul sau de la o etapă
la alta, elemente noi care trebuie învăţate.
Caracterul concentric, care la educaţia fizică are pondere foarte mare comparativ cu alte activităţi, constă în
faptul că întotdeauna elementele de instruire însuşite anterior, sunt reluate și exersate, în scopul consolidării şi
perfecţionării lor.
-Asigura o relativa tratare diferenţiata a subiecţilor, în funcţie de sex, privind conţinutul instruirii. La educaţia fizică
şcolară, programa prevede unele elemente numai pentru eleve (din gimnastică ritmică, gimnastică acrobatică, sărituri
peste aparate, etc.) şi altele numai pentru elevi (din fotbal, rugby, gimnastică acrobatică, sărituri peste aparate, etc.).
-Ofera prioritate funcţiei formative a instruirii în comparatie cu funcţia informativă.
Funcţia formativă se referă la capacitarea subiecţilor cu tehnici individuale sau de microgrup şi cu obisnuinţe
de aplicare, în viaţă sau în situatii competitive speciale, a ceea ce se însuşeste de către acestia.
Funcţia informativa ajută subiecţii să înveţe elemente noi, să cunoască cât mai mult din diferitele componente
ale modelului de educaţie fizică, pentru ca să poată aplica cele “învăţate” în funcţie de necesităţi.
-Are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis. Programa de educaţie fizică la fel ca toate programele,
rămâne un model închis doar pentru o perioadă de câţiva ani.
1. Introducere;
2. Concepţia despre predare;
122
3. Obiectivele cadru-Sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la
formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul disciplinei şi sunt urmărite de-a lungul mai multor
ani de studiu;
4. Curriculum pe clase, care cuprinde:
a.Obiective de referinţă (specifice),
Specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresia în formarea de capacităţi şi achiziţia de
cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul.
Acest mod de a concepe obiectivele menţionate în programă are următoarele avantaje:
- oferă o imagine sintetică asupra domeniului de cunoaştere modelat prin intermediul didacticii obiectului
de învăţământ avut în vedere;
- asigură evidenţierea unei dezvoltări progresive în achiziţia de competenţe de la un an de studiu la altul;
- reprezintă un instrument conceptual care, utilizat corect la nivelul evaluării, oferă o hartă clară a evoluţiei
capacităţilor copilului şi posibilitatea stimulării acelor deprinderi insuficient formate şi dezvoltate;
- creează premisele pentru deplasarea accentelor în activitatea didactică de pe transmiterea de informaţii pe
aspectele formative ale predării-învăţării.
b.Activităţile de învăţare
Propun modalităţi de organizare a activităţii în clasă. Pentru realizarea obiectivelor propuse pot fi
organizate diferite tipuri de activităţi de învăţare. Programa oferă cel puţin un exemplu de astfel de activităţi
pentru fiecare obiectiv de referinţă în parte. Exemplele de activităţi de învăţare sunt construite astfel încât să
pornească de la experienţa concretă a elevului şi să se integreze unor strategii didactice adecvate contextelor
variate de învăţare
c.Conţinuturile instruirii;
Sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse. Unităţile de
conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu alte domenii constitutive ale diferitelor obiecte
de studiu
d.Standardele curriculare de performanţă
Sunt standarde naţionale, absolut necesare în condiţiile introducerii unei filosofii educaţionale centrate pe
diversitate, concretizate în existenţa unor planuri-cadru de învăţământ, a unor noi programe şcolare şi a
manualelor alternative. Ele reprezintă, pentru toţi elevii, un sistem de referinţă comun şi echivalent, vizând
sfârşitul unei trepte de şcolaritate.
Standardele curriculare de performanţă sunt criterii de evaluare a calităţii procesului de învăţământ. În mod
concret, standardele constituie specificări de performanţă vizând cunoştinţele, competenţele şi
comportamentele dobândite de elevi prin studiul unei discipline. Standardele permit evidenţierea progresului
realizat de elevi la de la o treaptă de şcolaritate la alta. Ele sunt exprimate simplu, sintetic şi inteligibil pentru
toţi agenţii educaţionali şi reprezintă baza de plecare pentru elaborarea descriptorilor de performanţă,
respectiv a criteriilor de notare
Alte documente curriculare:
- metodologii şi ghidurile de implementare;
- manuale alternative;
- materiale de suport;
126
EDUCAŢIE FIZICĂ
127
să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin: dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de sine şi
faţă de semeni, toleranţă, responsabilitate rigoare; formarea şi exprimarea opţiunii pentru o viaţă
sănătoasă şi echilibrată; acceptarea şi promovarea unui mediu natural propice vieţii; cunoaşterea şi
respectarea drepturilor fundamentale ale omului; formularea unor judecăţi estetice privind diferite
aspecte ale realităţii naturale şi sociale; formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi
artistice;
să înţeleagă şi să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin: folosirea de idei, modele şi teorii diverse
pentru investigarea şi descrierea proceselor naturale şi sociale; folosirea echipamentelor informatice în
calitatea lor de instrumente ale comunicării; cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite în viaţa
cotidiană; înţelegerea consecinţelor etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi mediului;
să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin: dezvoltarea unei
metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a realităţii înconjurătoare; dobândirea
unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de realizare personală şi socială;
să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze comportamentul şi cariera în
funcţie de acestea, prin: demonstrarea competenţei de a susţine propriile opţiuni; înţelegerea modului în
care mediul social şi cultural influenţează ideile şi comportamentele proprii şi a altora; cunoaşterea şi
analiza oportunităţilor oferite de diferite filiere vocaţionale, în funcţie de aptitudinile individuale;
realizarea unor planuri personale de acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă;
Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele a-V-a- şi a – VI-) cât şi în ciclul
curricular de observare şi orientare, (clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a) având ca obiectiv major:
orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare şi vizează:
- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei imagini de
sine pozitive;
- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul orientării spre o
anumită carieră profesională;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;
128
4. formarea atitudinilor pozitive în relaţionarea cu mediul social: de toleranţă, de responsabilitate, de
solidaritate;
Conţinuturile educaţiei fizice au o influenţă benefică şi asupra personalităţii elevilor, asupra educării
trăsăturilor pozitive de caracter. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică pot apărea manifestări de individualism,
egoism, reacţii negative faţă de arbitraj, agresivitate, faţă de aceste manifestări profesorul trebuie să ia
atitudine şi să găsească metode educative care să le combată (convingerea, dezaprobarea, exemplul) şi
mijloace de sancţionare. În lecţii trebuie cultivate trăsăturile pozitive şi găsite mijloace de recompensare.
5. asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale optime în raport cu aspiraţiile şi aptitudinile elevilor;
6. formarea capacităţilor şi a motivaţiilor necesare învăţării în condiţiile unei societăţi în schimbare;
OBIECTIVE CADRU :
Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi de sex ale
elevilor; acest obiectiv vizează educarea atitudinii de responsabilitate faţă de propria sănătate şi
dezvoltare, adoptarea unui regim igienic, utilizarea factorilor naturali de călire;
Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesare desfăşurării activităţilor în mediul
natural şi social; la sfârşitul ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o postură corectă a
corpului în orice situaţie, să rezolve eficient solicitările motrice impuse de practicarea exerciţiilor
fizice cât şi a activităţilor cotidiene;
Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de
către elevi, în şcoală şi în afara acesteia; la sfârşitul acestui ciclu elevul să posede capacitatea de a
practica în şcoală şi independent, ramurile şi probele sportive însuşite, în întreceri, concursuri
respectând regulamentele oficiale;
Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale; se impune formarea prin
mijloace specifice a atitudinilor, competenţelor de integrare în grup, de a lucra în echipă, de a
respecta regulile, respectul faţă de cel mai bun;
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ (SPECIFICE):
derivate din obiectivele cadru şi definesc rezultatele aşteptate în urma procesului didactic.
Obiectivele şi exemplele de activităţi de învăţare ( repere de concepere, organizare şi desfăşurare a
lecţiilor) sunt diferenţiate pe clase.
III. CONŢINUTURILE INSTRUIRII,
- mijloace de realizare a obiectivelor, sunt minimale şi obligatorii, corespunzând trunchiului comun:
Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, forţa, rezistenţa;
Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive:
MERSUL: deprindere motrică de bază, structurat din mişcări care se succed ciclic şi reprezintă
forma de bază pentru deplasare. În ciclul gimnazial se utilizează variantele de mers, care urmăresc atât
dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare cât şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente. Este
prezent în lecţia de educaţie fizică, în toate momentele ei.
ALERGAREA: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate de locomoţie mai rapidă, are tot o
structură ciclică fără sprijin bilateral. Este un mijloc eficace pentru antrenarea aparatului cardio-vascular şi
respirator. În ciclul gimnazial se urmăreşte consolidarea alergării prin utilizarea diferitelor variante, ţinând
cont şi de obiectivele pe care le urmărim.
Dacă elementele din şcoala alergării nu au fost însuşite în ciclul primar, se vor realiza în clasa a – V -
a, ca apoi, până în clasa a-VIII-a să se consolideze.
SĂRITURA: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea corpului de sol prin propulsie,
efectuând un zbor ce poate avea traiectorii diferite. Săritura are următoarele faze: elan, bătaie, zbor şi
aterizare. Ca deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante, care se consolidează în ciclul
gimnazial: săritura liberă de pe loc cu desprindere pe două picioare sau de pe un picior, în lungime, înălţime;
sărituri peste obstacole joase; săritură în adâncime; sărituri la coardă;
ARUNCAREA ŞI PRINDEREA: două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună,
întrucât cea dea a doua nu se poate realiza decât dacă există prima. Aceste deprinderi au mare aplicativitate
în sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate sunt: bulgări de zăpadă, conuri de brad, mingi de
diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri, bastoane;
În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini, utilizând cele trei tipuri de aruncare:
azvârlire, împingere şi lansare. Se aruncă la distanţă, la ţinta fixă şi se consolidează aruncările şi prinderile
fie pe perechi fie la perete.
129
Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri: alergări, sărituri, aruncări, care la
rândul lor au anumite probe.
Înainte de însuşirea diferitelor probe atletice, elevul îşi va însuşi elementele din şcoala mersului,
alergării, săriturii şi aruncării.
Probele atletice care se învaţă în gimnaziu sunt:
- alergarea de viteză: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare; pasul lansat de
viteză; alergarea în turnantă;
- alergarea de rezistenţă: startul din picioare şi lansarea din start; pasul lansat de semifond; alergarea în
pluton; alergare pe teren variat;
- alergarea peste obstacole ( cl. A - VIII- a): atacul obstacolului; ritmul paşilor între obstacole;
- săritura în lungime cu 1 ½ paşi: etalonarea paşilor; bătaia şi desprinderea în zonă precizată; structura
paşilor în aer şi aterizarea;
- săritura în înălţime prin păşire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;
- săritura în înălţime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea elanului; bătaia şi desprinderea;
acţiunile specifice zborului şi aterizării;
- aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanţă (cl. a-VI-VII-VIII-a ): elanul ;
blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă;
Alergări:
Ordinea în care se abordează însuşirea acestei ramuri atletice este următoarea:
- pasul lansat în tempo uniform şi moderat şi startul de sus;
- pasul alergător de accelerare;
- startul de jos şi lansarea de la start;
- pasul lansat de viteză;
- sosirea;
- alergarea pe teren variat;
- alergarea peste obstacole;
Sărituri:
Săritura în lungime cu 1 ½ paşi:
Săritura în înălţime prin păşire:
Aruncări:
Aruncarea mingii de oină la distanţă:
II.FINALITĂŢILE LICEULUI
-propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra propriei cariere, să fie capabil să-şi
aleagă propriile trasee de dezvoltare intelectuală şi profesională pentru ca apoi să se integreze activ în viaţa
socială.
Liceul, ca învăţământ secundar superior neobligatoriu trebuie să asigure absolventului:
1) Formarea capacităţii elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva probleme pe baza
relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii.
2) Valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru piaţa muncii şi/sau
pentru învăţământul superior.
- în lecţiile de educaţie fizică , elevii sunt puşi în ipostaze variate, în care îşi dezvăluie capacităţile,
trăsăturile intime ale personalităţii.
- Profesorul de educaţie fizică distinge existenţa caracteristicilor individuale şi îi încurajează pe elevi în
dezvoltarea acestora.
3) Dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu profesional, prieteni;
4) Dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare, gândire critică,
luarea deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii complexe;
5) Cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii în scopul împlinirii personale şi a promovării unei vieţi de
calitate.
6) Formarea autonomiei morale;
Noutăţi în proiectarea curriculară la nivelul liceului:
Se acordă prioritate procesului de învăţare şi intereselor elevului;
Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor de bază necesare pentru
continuarea studiilor şi integrarea pe piaţa muncii;
Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile şi specializările existente şi
crearea posibilităţii de a alege;
132
Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale determinând elevul să-şi aleagă propriul traseu
de învăţare;
Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al experienţelor de învăţare;
Creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei;
Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcţională ( specială);
La ora actuală liceul este structurat astfel:
INDUSTRIE ALIMENTARĂ
133
III.CICLURI CURRICULARE (LICEU):
Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a şi urmăreşte orientarea în vederea
optimizării opţiunii şcolare şi profesionale:
- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei imagini de
sine pozitive;
- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul orientării spre o
anumită carieră profesională;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;
Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a şi a- XI- a şi urmăreşte adâncirea studiului în profilul şi
specializarea aleasă :
- dezvoltarea competenţelor cognitive, ce permit relaţionarea informaţiilor din domenii înrudite ale
cunoaşterii;
- dezvoltarea competenţelor socio-culturale ce permit integrarea activă în diferite grupuri sociale;
- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact asupra mediului
social;
- exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de calitate;
Ciclul de specializare, clasele a- XII –a şi a- XIII –a şi urmăreşte pregătirea în vederea integrării
eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii:
- dobândirea încrederii în sine şi crearea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;
- luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;
- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială;
1.CURRICULUM APROFUNDAT
- se aplică numai la disciplinele care, în planul – cadru de învăţământ în vigoare, au prevazută plaja orară
( număr minim şi număr maxim de ore pe săptămână);
- se realizează în limita numărului maxim de ore prevăzut în plaja orară a disciplinei vizate, numai în locuri
de recuperare, pentru clasele/ grupele de elevi care nu reuşesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor prevăzute de
programa în anii anteriori;
- urmăreşte aprofundarea obiectivelor de referintă ale disiplinelor din trunchiul comun, prin diversificarea
activităţilor de învăţare, în limita numărului maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline.
134
2.CURRICULUM EXTINS
- se aplică numai la disciplinele care, în planul- cadru de învăţământ în vigoare, au prevazută plaja orară ( număr
minim şi maxim de ore pe săptămână);
- se realizează în limita numărului maxim de ore prevăzut în plaja ora a disciplinei vizate;
- urmăreşte extinderea obiectivelor cadru si a conţinuturilor din programa de trunchi comun, prin obiectivele de
referintă şi unităţile de conţinut marcate cu asterisc ( *) în programa scolară în vigoare;
- presupune parcurgerea programei în întregime(inclusiv a elementelor marcate cu asterisc).
1.CURRICULUM APROFUNDAT
- este derivat din oricare din disciplinele studiate în trunchiul comun şi/ sau în curriculumul diferenţiat, urmărind
aprofundarea competenţelor specifice ale disciplinei vizate, prin noi unităţi de conţinut.
135
2.CURRICULUM EXTINS
- este derivat din oricare dintre disciplinele studiate în trunchiul comun şi/ sau în curriculumul diferentiat,
urmarind extinderea competenţelor generale ale disciplinei, prin noi competenţe specifice corelate cu noi conţinuturi.
4. OPŢIONAL INTEGRAT
- introduce , ca obiect de studiu, o nouă disciplină, structurată în jurul unei teme integratoare pentru o anumită arie
curriculară sau pentru mai multe arii curriculare.
Opţionalul prevăzut pentru un nivel de şcolaritate sau un ciclu curricular, este necesar să aibă definite şi obiectivele
cadru din care se deduc obiectivele de referintă pentru fiecare an de studiu. În aceactă situaţie se redactează câte o
programă pentru fiecare an de studiu
Programa de opţional este avizată obligatoriu de inspectorul de specialitate pentru educaţie fizică şi sport, după
aprobarea ei în Consiliul de administraţie al unităţii şcolare.
Avizarea programei se face păna la o dată stabilită de inspectoratul şcolarjudeţean/alMunicipiului Bucureşti ,dar nu
mai tărziu de începutul anului şcolar pentru care este propus opţionalu
136
IV. MĂSURI PENTRU CREŞTEREA ŞANSELOR DE ACORDARE A ORELOR DIN C.D.S. LA
EDUCAŢIE FIZICĂ
Orele din curriculum la decizia şcolii sunt din păcate atribuite, neţinandu-se cont de opţiunea individuală
a elevului, ele fiind dirijate în scopul întregirii diferitelor norme didactice.
Având în vedere numarul limitat de ore opţionale prevăzute în planul de învăţământ, numarul de ore
maxim afectat unei clase şi concurenţa cu celelate discipline de învăţământ care solicită atribuirea acestor
ore, obţinerea lor de către profesorul de educaţie fizica este determinată de:
1. Formatii de lucru: coloana cate unul; cu sprijinul mainilor pe capra, batai succesive pe trambulina cu
departarea picioarelor. 8-10x
2. Formatii de lucru: coloana cate unul;cu sprijinul mainilor pe capra, bataie pe trambulina si trecere in
sezand pe capra. Coborare cu impingere in brate; 2-3x8
3. Formatii de lucru: coloana cate unul;saritura in sprijin departat peste un partener care sta cu
trunchiul indoit inainte (capra vie);4x, pauza 30sec.
4. Formatii de lucru: coloana cate unul;saritura in sprijin departat peste capra in latime, cu inaltime
mica 3-4x, pauza 30sec.
5. Formatii de lucru: coloana cate unul;saritura peste capra in lungime cu inaltime medie; 3x; pauza
30sec.
6. Formatii de lucru: coloana cate unul;saritura in sprijin departat peste capra cu bataie pe trambulina;
3-4x; pauza 30sec.
7. Formatii de lucru: coloana cate unul;elan de 4-5 pasi de alergare, bataie pe trambulina si saritura in
sprijin departat peste capra; 3-4x, pauza 30sec.
8. Formatii de lucru: coloana cate unul; elan de 7-9 pasi de alergare, bataie pe trambulina (distanta marita fata
de capra) saritura in sprijin departat peste capra (inaltime marita). Ajutorul - profesorul sta in fata caprei ,a
aparatului, pe saltea si apuca săritorul, aproape de umeri si-1 trage peste capra .
140
32. EXERCIŢII, PENTRU DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ, EXECUTATE LA BANCA DE
GIMNASTICĂ
Exercitii pentru brate si centura scapulara:
1.Formatii de lucru: cate 3 executanti la o banca de gimnastica; stand pe genunchi la 3-4 lungimi de
talpa fata de banca, cu trunchiul indoit la orizontala, cu sprijinul palmelor pe banca – arcuiri de trunchi; 2x8,
pauza 30sec.
2 Formatii de lucru:cate 3 executanti la o banca de gimnastica, sprijin culcat la nivelul coapsei peste
banca in latime (sau cu spijin pe varful picioarelor pe banca) – indoirea si intinderea bratelor (picioarele raman
intinse fara a atinge solul; 2x8 pauza 30sec.
Exercitii pentru musculatura spatelui:
3.Formatii de lucru:cate 3-4 executanti la o banca, stand la 2-3 lungimi de talpa cu varful unui picior
sprijinit lateral pe banca; indoirea laterala a trunchiului spre banca cu ducerea ambelor brate: pe sold, la
umar, la ceafa, pe crestet, in sus; 3x8, apoi se schimba piciorul.
4.Formatii de lucru:cate 3 executanti la o banca de gimnastica; sezand pe banca in latime cu picioarele
departate, sprijinite pe sol; indoirea trunchiului inainte, cu ducerea unui brat la varful piciorului opus. Celalalt
brat se retrage inapoi cu o usoara rasucire de trunchi; 3x8, pauza 30sec.
5. Formatii de lucru:Pe perechi cate doi executanti, calare sezand spate in spate, pe banca in lungime,
apucat de coate; aplecare inainte cu ridicarea partenerulyui pe spate, revenire; 3x8, cu schimb alternativ.
Exercitii pentru musculatura abdominala:
6.Formatii de lucru:Pe perechi, cate 2 executanti la o banca, asezat pe banca, cu gleznele sub banca, fata
in fata, intercalati pe doua banci paralele, coborarea trunchiului pana se atinge solul cu capul si revenire; 2x8,
pauza 30sec.
7. Formatii de lucru:cate 3 executanti la o banca de gimnastica. Asezat, cu fata spre banca, varfurile
picioarelor sub banca:coborarea si ridicarea trunchiului.
8. Formatii de lucru:cate 3-4 executanti la o banca de gimnastica. Asezat pe banca de gimnastica,
picioarele in echer, mainile prinse de muchia apropiata: indoirea si intinderea alternativa a picioarelor.
Exercitii pentru musculatura membrelor inferioare:
9.Formatii de lucru:Coloana cate doi. Stand cu fata la banca de gimnastica; sarituri cu desprindere de
pe ambele picioare peste banca si apoi inapoi; 1x8, trecere la coada coloanei
10. Formatii de lucru:Pe grupe de 3-5 executanti la banca de gimnastica, stand cu latura spre aceasta; indoirea
rasucita a trunchiului spre banca cu apucarea bancii(mana din afara apuca muchia departata peste banca, iar
mana dinspre banca apuca muchia apropiata – ridicarea bancii deasupra capului cu bratele intinse – indoirea
picioarelor in ghemuit cu departarea genunchilor – revenire in stand, 3x8, pauza 30sec.
Saritura în întregime se va învaţa numai după ce au fost însuşite fazele separat, incepând cu cele mai simple
sarituri la aparate şi înalţime potrivita.
Succesiunea învăţării fazelor săriturii: aterizare, elanul, pasul sărit şi bătaia, primul zbor şi sprijinul mâinilor pe
aparat, zborul al doilea.
Modele operaţionale pentru învăţarea aterizarii:
1. Stând, îndoirea genunchilor cu ducerea braţelor lateral - menţinut şi revenire; 1’; în linie pe două rănduri.
2. Acelaşi exerciţiu din săritura de pe ambele picioare, aterizare. 1’; în linie pe două rânduri.
3. Sărituri în adâncime de pe banca de gimnastică. 1’ ; grupe de patru elevi .
4. Săritura în adăncime din atărnat cu spatele la scara fixă. 1’; grupe de 4 – 6 elevi;
5. De pe două trei cutii de ladă, săritură dreaptă, aterizare cu picioarele ghemuite; 1’; în coloană câte unu.
6. Alergare, bătaie pe trambulină si aterizare pe saltea; 2’; în coloană câte unu;
7. Acelaşi exerciţiu ridicănd treptat înalţimea aparatului; 2’; coloana căte unu;
Modele operaţionale pentru învăţarea elanului:
Pe loc:
1. Mişcari de braţe ca la alergare, executate cât mai degajat. 1’; în linie pe două rănduri.
2. Stând cu faţa la scara fixa, cu spijinul mâinilor pe scară: alergare pe loc cu ridicarea coapselor; 1’; grupe de 4 –
6 elevi;
3. Acelaşi exerciţiu fără sprijinul mâinilor; 1’; grupe de 4 – 6 elevi;
Din alergare:
1. Alergare cu ridicarea înaltă a genunchilor; 1’; coloana câte unu;
2. Alegarepe 10 -15 m, cu accelerare treptata; 1’; coloana câte unu;
3. Alergare în pantă sau pe scări în sensul urcuşului; 1’; coloana câte unu;
Modele operaţionale pentru învăţarea pasului sărit şi a bătăii:
1. Sărituri simple de pe două picioare; sărituri de pe un picior pe două picioare; 2’; în coloană câte trei;
2. Sărituri drepte cu picioarele apropiate, cu accent pe înalţarea corpului; 2’ ; în coloană câte trei;
3. Acelaşi exerciţiu pe trambulina semielastică, cu sprijinul măinilor pe aparat; 2’; în coloană câte unu;
4. Trei paşi alergaţi şi trecerea prin săritură de pe un picior pe ambele picioare şi aterizarea pe saltea; 2’; în
coloană câte unu;
5. Acelaşi exerciţiu cu mărirea elanului şi corectarea greşelilor; 2’; în coloană câte unu;
6. Sarituri in tempo pe ambele picioare cu deplasare inainte; 1’; in linie pe trei randuri;
7. Sarituri peste un sir de banci sau mingii medicinale asezate la un metru una de alta; 2’; in coloana cate doi;
142
8. Cu elan progresiv, bataie pe trambulina si desprindere cu aterizare pe doua picioare ( cu trecere in rostogolire
pe o stiva de saltele; 3’; in coloana cate unu;
Modele operationale pentru invatarea primei faze de zbor si sprijinului
1. Rostogolire lunga pe saltea; 2’; 4 saltele; in coloana cate patru;
2. Rostogolire lunga peste sfoara, cu bataie pe trambulina semielestica sau elestica; 2’; in coloana cate unu;
3. Stand cu fata la perete, la distanta de un metru, cadere spre perete cu bratele ininte sus, impingere energica si
rapida cu bratele intinse, cu palma si cu degetele; 2’; grupe de cate 8 elevi;
4. Sprijin culcat: impingere energica si bataia palmelor, revenire in sprijin culcat ; 30’ lucru; 15’ pauza; 4x; in
linie pe doua randuri;
5. Sartituri succesive pe trambulina cu impingerea mainilor pe capra si departarea picioarelor, cu aterizare tot pe
trambulina; 3’; in coloana cate unu;
GIMNASTICĂ ACROBATICĂ
D) SFOARA ÎNAINTE
Sfoara este o poziţie în care picioarele, mult depărtate, formează o linie continuă. Este un element tehnic de mare
mobilitate, care solicită articulaţiile coxo- femurale, dar şi elasticitatea musculaturii membrelor inferioare.
Descrierea tehnică: din stând, un picior alunecă înainte şi celălalt înapoi, până ce piciorul din faţă atinge solul cu
partea posterioară, iar cel din spate, cu partea anterioară, pe toată lungimea lor. Vârfurile sunt întinse; trunchiul şi
braţele pot avea diferite poziţii. În timpul învăţării se va insista la menţinerea poziţiei verticale a trunchiului, cu umerii
traşi înapoi.
În metodica instruirii, se va insista la executarea sforii cu ambele picioare înainte. După executarea corectă, sfoara
înainte se poate executa şi din alte poziţii iniţiale din şezând – prin ducerea unui picior înapoi; - din sprijin culcat
înainte – sprijin plutitor cu ducerea rapidă a unui picior înainte printre braţe.
Metodica învăţării:
1. stând costal lângă scara fixă, apucat de o şipcă: balansarea piciorului înainte şi înapoi cu amplitudine; se
schimbă piciorul; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
2. stând dorsal la scara fixă: ridicarea cât mai sus a unui picior şi întinderea musculaturii, cu ajutorul unui
partener; 3 min.; 15 grupe x 2 elevi;
3. fandări înainte şi înapoi cu arcuiri; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
4. sfoară înainte, progresiv, cu apăsare de către partener; 3 min.; 15 grupe x 2 elevi;
5. sfoară cu menţinerea poziţiei ( 20” – 1min ); 3 min.; 3 grupe x 10 elevi;
6. sfoară cu mărirea unghiului peste 180 grade, prin întinderea pasivă cu piciorul din faţă sprijinit pe o bancă de
gimnastică sau scară fixă ( şipca a II- a sau a III-a); 3 min.; 3 grupe x 10 elevi;
7. introducerea elementului în combinaţii simple; 4 min.; 5 grupe x 6 elevi;
Greşeli de execuţie: orientarea greşită a picioarelor, nerespectarea planului; răsucirea trunchiului spre piciorul din
faţă; orientare greşită a vârfului piciorului din spate.
145
Variante mai uşoare: semisfoara, în care piciorul din faţă este pe genunchi, aşezat pe călcâi, iar cel din spate este
întins. Trunchiul şi braţele în diferite poziţii. Semisfoara se poate executa şi din stând pe cap, stând pe omoplaţi, stând
pe mâini.
E) SFOARA LATERALĂ
Este un element mult mai dificil care cere o mobilitate mult mai mare.
Descriere tehnică: din poziţia stând, picioarele se depărtează în plan frontal şi iau contactul cu solul cu partea internă,
pe toată lungimea ei, bazinul este împins puţin înainte, trunchiul este drept. Trunchiul şi braţele pot avea şi alte poziţii.
Metodica învăţării:
1. fandări laterale stânga – dreapta, cu arcuiri; 1 min.; 3 grupe x 10 elevi;
2. stând cu faţa, cu spatele sau cu un umăr la scara fixă: balansarea laterală a unui picior şi a celuilalt;
3 min.; 3 grupe x 10 elevi;
3. stând cu spatele sau cu un umăr la scara fixă: ridicarea pasivă a piciorului lateral, cu partener; 3 min.;
15 grupe x 2 elevi;
4. sfoara laterală cu sprijinul mâinilor înainte, cu arcuiri; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
5. acelaşi exerciţiu fără sprijinul mâinilor; 3 grupe x 10 elevi;
6. sfoara cu întindere pasivă, cu apăsarea progresivă pe umeri de către partener; 2 min.; 15 grupe x 2 elevi;
7. sfoară laterală cu sprijinul unui picior lateral pe o bancă sau pe a doua sau a treia şipcă a scării fixe; 3 min.;
3 grupe x 10 elevi;
8. introducerea elementului în combinaţie; 4 min.; 5 grupe x 6 elevi;
Greşeli de execuţie: picioarele îndoite din genunchi; sprijin pe bazin din cauza lipsei de mobilitate; picioarele şi
bazinul nu sunt pe aceeaşi linie; orientarea greşită a vârfurilor picioarelor; poziţia incorectă a trunchiului ( spate
rotunjit extensia accentuată a coloanei lombare etc.).
CUMPĂNA ÎNAPOI
Descrierea tehnică: din stând – ducerea unui picior uşor înainte, odată cu ridicarea breţelor lateral sus; urmează
extensia corpului şi coborârea acestuia înapoi,concomitent cu ridicarea unui picior înainte, deasupra orizontalei.
Corpul completează extensia trunchiului; genunchii se menţin întinşi, braţele pot avea diferite poziţii.
Metodica învăţării:
1. culcat facial cu braţele lateral: extensia trunchiului şi a capuli; 1 min.; 5 linii x 6 elevi;
2. stând cu spatele la scara fixă. Mâinile apucă scara la nivelul şoldurilor: ridicarea unui picior înainte şi
menţinerea lui deasupra orizontalei 2- 3secunde; 10x; 5 grupe x 6 elevi;
3. acelaşi exerciţiu cu extensie mare; 10x; 5 grupe x 6 elevi;
4. stând cu spatele la un pas de scara fixă: cumpănă înapoi cu apucarea scării cu mâinile, 2- 3secunde; 10x; 5 grupe
x 6 elevi;
5. cumpănă înapoi cu ajutor; 1 min; 15 grupe x 2 elevi;
6. stând: cumpănă înapoi cu menţinerea poziţiei 4-5 secunde; 8x; 5 grupe x 6 elevi;
146
7. introducerea cumpenei în combinaţii simple; 3 min.; 6 grupe x 5 elevi.
STÂND PE OMOPLAŢI.
Poziţiile cele mai folosite pentru executarea acestui element sunt: stând, aşezat, culcat.
Descrierea tehnică: din poziţia şezând se execută o rulare înapoi cu gruparea corpului, urmată de aşezarea
mâinilor pe bazin, braţele cu partea posterioară sunt sprijinite pe sol. Urmează întinderea picioarelor şi a
corpului la verticală, în aşa fel încât, călcâiele, şezuta şi umerii să se găsească pe aceeaşi linie verticală. După
însuşirea corectă a elementului, se va executa cu picioarele întinse, apoi din poziţia stând prin rulare pe spate, cu
şi făra sprijinul mâinilor pe bazin, braţele rămân întinse pe sol. In stând pe omoplaţi picioarele pot fi întinse; un
picior îndoit şi celălalt întins; în sfoară etc.
Metodica învăţării:
1. şezând: rulare înapoi cu corpul grupat sau întins şi revenire; 1 min.; 3 linii x 10 elevi;
2. sprijin ghemuit: rulare înapoi cu păstrarea grupării şi revenire; 1 min.; 3 linii x 10 elevi;
3. culcat dorsal cu mâinile apucate de a doua şipcă: îndoirea picioarelor cu apropierea genunchilor de
piept, menţinerea poziţiei şi revenire; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
4. aceeasi poziţie: îndoirea picioarelor, rulare pe spate cu întinderea picioarelor spre verticală atingând
scara cât mai sus şi revenire; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
5. şezând: rulare înapoi cu corpul grupat şi în momentul sprijinului pe omoplaţi şi ceafă, întinderea
braţelor şi aşezarea lor pe saltea; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
6. stând pe omoplaţi cu şi fără ajutor; 2 min; 2 grupe x 15 elevi,
7. stând pe omoplaţi din poziţia aşezat şi stând, prin rulare înapoi; 2 min.; 3 grupe x 10 elevi;
8. introducerea elementului în combinaţii simple; 4 min.; 6 grupe x 5 elevi.
Ajutorul se acordă din lateral faţă de executant, apucându- l de glezne, iar cu un genunchi sprijinit pe bazinul
acestuia, se fixează poziţia verticală.
Greşeli de execuţie: elen prea mare la ridicarea picioarelor şi corpul se răstoarnă; ridicarea insuficientă pe
umeri; căderea corpului peste cap; îndoire din articulaţiile coxo – femurale; nerealizarea poziţiei verticale.
a) Stând pe cap
La executarea acestui element, baza de susţinere este formată din mâinile aşezate pe sol la înălţimea
umerilor şi pe cap ( pe partea superioară a frunţii). Capul şi mâinile formează un triunghi echilateral. Corpul este
întins, uşor cambrat. Verticala coboară din centrul de greutate, trebuie să cadă în centrul poligonului de
susţinere.
La învăţare, secţiunile principale sunt orientate în primul rând spre aducerea corpului în poziţia răsturnată şi
în al doilea rând spre menţinerea echilibrului. Ridicarea corpului se realizează din elen sau din forţă.
C) Stând pe mâini
148
Este un element specific de echilibru şi forţă, fiind unul dintre elementele cheie ăn gimnastica acrobatică şi
sportivă. Însuşirea corectă a acestui element de bază, necesită o bună dezvoltare a forţei musculaturii spatelui şi a
celei abdominale, o bună mobilitate la nivelul articulaţiilor scapulo –humerale şi coxo – femurale, o bună
elasticitate a musculaturii posterioare a picioarelor.
149
Definiţie: aceste elemente se caracterizează prin mişcări de rotaţie complete sau incomplete ale corpului, în jurul
axei longitudinale sau transversale. Rotarea corpului se poate face prin intermediul unui sprijin( rostogoliri,
îndreptări, răsturnări) sau fără spijin ( salturile)
Elementele dinamice fiind foarte numeroase, au fost grupate după anumite caracteristici, în mai multe grupe:
rulări, rostogoliri, răsturnări, îndreptări, salturi.
Rulările şi rostogolirile sunt considerate elemente simple, care se folosesc în cadrul unor exerciţii ca elemente
ajutătoare sau de legătură.
Îndreptările, răsturnările din saritură şi salturile sunt considerate elemente mai dificile.
RULĂRILE
Sunt rostogoliri incomplete, în care diferite părţi ale corpului vin în mod succesivîn contact cu solul. Se execută pe
spate, pe abdomen şi pe părţile laterale ale corpului, constituind părţi sau faze de elan sau legătură pentru executarea
altor elemente.
Gruparea - constă într-o îndoire la maximum din toate articulaţiile, cu spatele rotunjit, bărbia în piept, braţele
cuprind gambele. Se execută din poziţiile: culcat, aşezat, stând.
a) Rulare înainte şi înapoi ( pe spate). Se execută o grupare, pri dezechilibrare succesiv pe bazin, spate, ceafă şi
invers. La rularea înapoi, în momentul dezechilibrării, este important ca spatele să fie rotunjit, iar genunchii presaţi cât
mai mult spre umeri. În timpul rulării înainte, călcâiele se lipesc de coapse, iar capul şi umerii se duc energic înainte.
Acestea sunt fazele de rtecere pentru: rostogolire ( înainte sau înapoi), stând pe omoplaţi, cilindru, stând pe mâini.
Ajutorul se acordă din lateral, menţinând gruparea corpului.
b) Rulare laterală ( stânga, dreapta). Se execută din poziţiile: culcat, sprijin ghemuit, pe genunchi, pe călcâie
şezând cu spijin pe palme.
c) Rulare pe abdomen. Se foloseşte ca fază de elan pentru trecerea în alte poziţii şi mişcări sau constituie părţi
din element ( partea a doua a cilindrului); rularea poate deriva şi din alte poziţii şi mişcări ca: stând pe mâini sau
stând pe cap şi rulare pe abdomen, cilindru înapoi.
Însuşirea corectă a grupărilor şi rulărilor reprezintă baza de plecare în învăţarea rostogolirilor
ROSTOGOLIRI. Sunt elemente acrobatice cu caracter de rotare completă, în care greutatea corpului trece de pe
picioare pe braţe şi invers, prin rularea corpului înainte, înapoi sau lateral
Se pot executa:
- înainte, înapoi sau lateral;
- cu picioarele îndoite sau întinse;
- cu picioarele apropiate sau depărtate;
- cu corpul grupat sau întins;
- de pe loc şi cu elan.
A) ROSTOGOLIRE ÎNAINTE DIN GHEMUIT IN GHEMUIT(CU CORPUL GRUPAT )
Descriere tehnică: din stând cu braţele sus, corpul trece în sprijin ghemuit, cu palmele depărtate la lăţimea
umerilor, capul aplecat înainte, cu fruntea aproape de genunghi. Imediat după grupare, picioarele efectuează o
impulsie pentru ridicarea bazinului şi trecerea unei părţi din greutatea corpului pe braţe. Urmează desprinderea de pe
sol şi aşezarea cefei pe saltea, braţele se ăndoaie, spatele este rotunjit. După ce tălpile au părasit solul, vârfurile se
întind. În momentul când executantul simte că sprijinul palmelor nu mai este necesar, apucă rapid gambele, sub
genunchi; după trecerea centrului de greutate în interiorul poligonului de susţinere şi se ajunge ăn sprijin ghemuit,
picioarele se întind şi executantul se ridică în stând cu braţele sus
Metodica învăţării
1. şezând: trecerea rapidă şi lentă în grupat; 2 min; 6 linii x 5 elevi
2. şezând cu corpul grupat: rulări înainte şi înapoi; 2 min; 6 linii x 5 elevi
3. culcat dorsal; grupare cu apucarea gambelor şi menţinere 1 – 2 secunde; 3 min; 6 linii x 5 elevi
4. sprijin ghemuit: rulare înapoi şi revenire în poziţia iniţială; 2 min; 6 linii x 5 elevi
5. sprijin ghemuit: ridicarea bazinului cu rotunjirea spatelui şi ducerea bărbiei în piept; 2 min; 6 linii x 5 elevi
6. rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit pe un plan înclinat ( trambulină acoperită cu o saltea); 3 min; 6 linii
x 5 elevi;
7. sprijin ghemuit pe capătul unei bănci: rostogolire înainte din ghemuit pe o saltea aşezată la capătul băncii;
rostogolire cu ajutor; 3 min; 5 bănci de gimnastică; 6 elevi la fiecare bancă.
Ajutorul se acordă din lateral, cu o mână la ceafă şi cu cealaltă la bazin, conducând executantul prin mişcare, pentru
menţinerea grupării şi mărirea vitezei de execuţie.
Greşeli de execuţie: deschiderea grupării; insuficientă împingere în sol cu mâinile şi picioarele; insuficientă
rotunjire a spatelui, atingerea solului cu capul; lipsa grupării în partea a doua a rostogolirii; împingerea incompletă cu
braţele şi tendinţa de cădere înapoi.
150
ROSTOGOLIRE ÎNAINTE DIN SĂRITURĂ.
Se execută asemănător cu rostogolirea înainte, cu corpul grupat, dar înainte de sprijinul mâinilor pe sol se execută o
înpingrere energică din picioare, urmată de o săritură şi rostogolire înainte.
Metodica învăţării
1. stând în poziţia de start ca la înot: balansarea braţelor, împingerea picioarelor şi săritură în lungime de pe
loc; 2 min.; 3 linii x 10 elevi;
2. aceeaşi peste un obstacol; 2 min.; 5 linii x 6 elevi;
3. stând, cădere înainte pe mâini, cu îndoirea braţelor, pe două trei saltele suprapuse; 2 min.; 5 linii x 6
elevi;
4. culcat facial: menţinerea corpului în extansie cu braţele lateral sus 3 – 5 secunde, pentru obişnuirea cu
poziţia corpului în faza de zbor; 2 min.; 5 linii x 6 elevi;
5. rostogolire înainte cu desprinderea energică de pe sol; 2 min.; 5 linii x 6 elevi;
6. stând pe lada de gimnastică: săritură cu rostogolire înainte pe un plan înclinat, cu ajutor la nivelul
coapselor şi pieptului; 2 min.; în coloană câte unul;
7. alergare 3 – 5 paşi, bătaie pe ambele picioare şi rostogolire din săritură peste un obstacol ( viu, cerc,
sfoară); 2 min.; în coloană câte unul;
8. săritura peştelui la trambulina semielastică; 2 min.; în coloană câte unul;
Ajutorul se acordă, la o fază mai avansată, din lateral, cu o mână la nivelul coapselor şi cu cealaltă la nivelul
pieptului pentru înalţarea şi extensia corpului.
Greşeli de execuţie: lipsa de înalţime în faza de zbor; nesincronizarea între bătaie şi ducerea energică a braţelor
înainte; aterizare dură, pe braţele întinse; lipsa grupării după ce palmele iau contactul cu solul şi cădere pe spate.
Folosirea acestui element se recomandă începând cu clasa a VII – a băieţi.
152
Greşeli de execuţie: îndoirea genunchilor; întârzierea mâinilor pe sol ţi lipsa împingerii; lipsa de acţiune a
capului şi trunchiului; ridicarea trunchiului spre verticală, în loc să se ducă înainte, pentru a evita căderea înapoi.
RĂSTURNĂRI
Caracterizare: răsturnările sunt elemente acrobatice cu caracter de rorare, în care greutatea corpului trece de pe
picioare pe braţe şi de pe braţe din nou pe picioare, fără ca ală parte a corpului să mai ia contact cu solul.
ROATA LATERALĂ
Este un element de bază în gimnastica acrobatică. Se poate executa din poziţia stând, cu un umăr sau cu faţa la
direcţia de deplasare; din stând pe un genunchi, cu celălalt picior îndoit înainte etc.
Descrierea tehnică: stând cu umărul stâng spre direcţia de deplasare: ridicarea piciorului stâng şi a braţelor lateral
sus, cu uşoară înclinare a corpului spre dreapta, privirea după braţul stâng, pe direcţia deplasării; urmează aşezarea
piciorului stâng pe sol, cât mai departe de piciorul de bază, uşor fandat; urmează o avântare a piciorului drept în sus-
înapoi, în timp ce braţil drept se duce sus, pe lângă cap. Se aşează palmele succesiv pe sol ( stâng- drept9 depărtate la
lăţimea umărului, cu trecere prin stând pe mâini cu picioarele depărtate. Partea a doua a mişcării este constituita din
aşezarea succesivă a tălpilor pe sol ( drept – stâng) şi ridicarea trunchiului ( ăn plan frontal), în stând depărtat cu
braţele sus.
Metodica învăţării:
1. culcat dorsal cu braţele sus: depărtarea picioarelor şi încordarea musculaturii întregului corp în această poziţie;
4x; pauză 10 secunde; 3 linii x 10 elevi;
2. culcat facial cu braţele sus: depărtarea picioarelor şi menţinerea poziţiei 3 secunde, cu muşchii fesieri
încordaţi; 6x; 3 linii x 10 elevi;
3. stând pe mâini, sprijinit de scara fixă: depărtarea şi apropierea picioarelor; 4x; 5 linii x 6 elevi;
4. escaladarea băncii, prin simularea răsturnării laterale, ridicând treptat picioarele cât mai sus; 3 min.; 5 linii x 6
elevi; escaladarea se face cu deplasare de la un capăt la altul al băncii; după ce execută prima linie, se întorc la
coada şirului din care fac parte.
5. roata laterală cu aşezarea mâinilor peste o minge medicinală, cu ajutor; 8x; 3 linii x 10 elevi;
6. roata laterală cu aşezarea mâinilor pe un culoar haşurat sau pe semne marcate pe sol; 8x; 3 linii x 10 elevi;
7. includerea roţii în combinaţii simple; 5 min.; 3 linii x 10 elevi.
Ajutorul se acordă din spatele executantului, apucându-l pe acesta de mijloc ( talie) cu mâna care corespunde
direcţiei de deplasare – deasupra.
153
Greşeli de execuţie: răsucirea umerilor; îndoirea corpului; deviere din planul mişcării; aşezarea mâinilor înapoia
liniei picioarelor; apropierea sau forfecarea picioarelor în momentul trecerii prin stând pe mâini; îndoirea
picioarelor sau a braţelor; lipsa împingerii în braţe în partea a doua a miţcării, pentru redresarea rapidă a
trunchiului; aşezarea pe genunchii îndoiţi sau cădere pe bazin.
ALERGARE DE VITEZA
PASUL ALERGĂTOR DE ACCELERARE
154
În cursul activităţii de învăţare şi perfecţionare a acestui element, atenţia alergătorilor va fi îndreptată
asupra creşterii treptate a vitezei, până la atingerea vitezei normale a acesteia. La început se va evita atingerea
vitezei maxime, până când alergarea nu mai prezintă greşeli. Exerciţiile se caracterizează prin mărirea şi
micşorarea vitezei efectuate, mai lin sau mai brusc.
Metodica învăţării:
1. alergare accelerată, în linie dreaptă, la început pe 20 – 30 m, apoi pe 40 – 60 m. Viteza nu depăşeşte la
început 80 – 90 % din posibilităţile maxime; mai târziu se poate ajunge la 95 – 100 % ; se execută
individual dar şi pe perechi, ori 4 – 6 elevi aşezaţi în linie; creşterea vitezei se face lent; 4x;
2. alergare accelerată în turnantă; distanţele de lucru 40 – 60 m, individual apoi în perechi; se indică
aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea mai ampla a braţului exterior; 2x;
3. alergare în tempo variat; distanţa de alergare 100 – 150m; se măreşte şi semicşorează viteza în
tempouri şi pe distanţe prestabilite; astfel, se execută 5 – 6 schimbări de viteză, ajungându-se şi la 90 –
95 % din posibilităţile maxime ale executanţilor; grupe de 6 – 8 elevi; 3x;
4. starturi din picioare, în linie dreaptă, pornindu-se la început cu viteză maximă; se lucrează pe 20 – 30
m; oprirea din alergare se face pe distanţă mai mare, lucrându-se individual, dar şi pe grupe de 4 – 5
executanţi, aşezaţi în linie; 4x;
5. acelaşi exerciţiu, ca mai sus, dar în turnantă, pe culoare; 4 – 5 executanţi; 30 m; 2x;
6. trecere în alergare accelerată din joc de glezne; frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat, până la
maximum, apoi se trece în alergare accelerată, cu pasul din ce în ce mai lung; grupe de 6 – 8
alergători; 30 – 40 m; 2x;
7. accelerări bruşte, efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrarea bruscă înainte; pentru a
evita căderea înainte, alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurţi şi rapizi, apoi din ce
ţn ce mai lungi; grupe de 6 – 8 alergători; 30 – 40 m; 2x;
155
6. starturi de jos, pe sub o sfoară ori o bară, aşezată transversal pe pistă, la 6 -8m de la linia de plecare; 4x; 5 linii
x 6 elevi;
SOSIREA:
7. alergare cu start lensat şi cu trecerea liberă peste linia de sosire; 4x; 5 linii x 6 elevi; 15 – 20m;
8. alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire, afectuată pe ultimul pas de alergare; se
va continua alergarea în viteză, peste şi după linia de sosire ( 5 -6m ).
4.SĂRITURA ÎN LUNGIME
SUCCESIUNEA ÎNVĂŢĂRII
Indicaţii metodice:
tehnica probei impune trecerea unui obstacol – ştacheta şi căderea de la o anumită înălţime pe o altă parte a
corpului decât picioarele – aterizarea;
atât existenţa ştachetei cât şi particularităţile aterizării pot produce o stare de inhibiţie;
prima grijă a profesorului la învăţarea săriturii prebuie să fie aceea de a pregăti cu atenţie locul de antrenament
şi în special suptafaţa de aterizare;
înainte de a se trece la lucrul practic, se recomandă ca elevii să fie puşi în temă cu tehnica procedeului, cu
ajutorul diferitelor fotografii, chinograme, explicaţii verbale şi în special demonstraţii practice.
157
4. exerciţiile 2 şi 3 se pot efectua după aceea cu 1 – 3 paşi de elan; trebuie s ă se urmărească sincronizarea
perfectă între acţiunea piciorului de bătaie, a celui de atac şi a braţelor; la aceste exerciţii aterizarea se face pe
piciorul de bătaie; 3 min.; 5 linii x 6 elevi;
5. elan de 3 – 5 paşi, perpendicular pe ştachetă, cu execuţia bătăii; piciorul de atac este coborât activ, după ce a
trecut dincolo de ştachetă, iar cel de bătaie, îndoit din articulaţia genunchiului; 3 min.; coloană câte 1;
6. acelaşi exerciţiu ca la 5, executat fără trecere peste ştachetă şi fără elen; el se poate executa din mers; 3 min; în
coloană câte 3;
7. acelaşi exerciţiu, cu sărituri succesive peste 6 – 10 garduri; înalţimea gardului va fi stabilită în funcţie de
vârstă, sexul şi pregătirea elevilor; se urmăreşte execuţia corectă a mişcîrii; 4 min.; coloană câte 1;
b) Exerciţii pentru învâţarea atacului:
1. sprijin la spalier cu un braţ; balansarea înainte a piciorului de atac; 1 min.; 6 linii x 5 elevi;
2. acelaşi exerciţiu cu partener, executanţii stând lateral faţă în faţă, sprijinindu –se cu mâinile unul pe umărul
celuilalt; 2 min.; 15 grupe x 2 elevi;
3. stând în faţa spelierului, cu piciorul de atac înapoi sprijinit pe vârf: avântarea şi aşezarea acestuia pe spalier,
cât mai sursdeasupra capului; 2 min.; 6 linii x 5 elevi;
4. acelaşi exerciţiu cu o uşoară desprindere; se poate executa şi cu 1 – 3 paşi de elan; 3 min.; 6 linii x 5 elevi;
5. elan de 1 – 2 – 5 paşi: desprindere cu executarea atacului ( piciorul de atac va fi dus întins din genunchi şi cu
vârful piciorului tras înapoi); se urmăreşte atingerea unui obiect suspendat, cu piciorul de atac; înalţimea la
care va fi suspendat obiectul trebuie sa fie în aşa fel aleasă încât să-l solicite la maximum pe săritor; 3 min.; 6
linii x 5 elevi;
6. la exerciţiile de mai sus se lucrează şi cu braţele, în sensul că ele sunt duse puternic în sus, odată cu avântarea
piciorului de atac şi cu impulsia celui de bătaie; 3 min.; 6 linii x 5 elevi;
7. din poziţia stând, pas cu piciorul de bătaie pe un semn marcat pe sol, bătaie, desprindere şi întoarcere 180
grade, atarizare pe piciorul de atac, pe acelaşi semn, respectiv evitarea mişcării de translaţie; 3 min.; 6 linii x 5
elevi,
c) Exerciţii pentru învâţarea trecerii peste ştachetă:
1. elan de un pas, sărituri peste ştachetă cu întoarcere de 90 grade şi aterizare pe piciorul de atac; înălţimea
ştachetei va fi de 50 – 70 cm; 3 min.; coloană câte 1;
2. acelaşi exerciţiu cu elan de 3 paşi; 3 min.; coloană câte 1;
3. idem cu întoarcere de 145 grade; acest exerciţiu se poate executa cu un elan de 3 -5 paşi; 3 min.; coloană câte
1;
4. executarea mişcării de învăluire a ştachetei din poziţia sprijin culcat; 4 min.; coloană câte 1;
5. elan de 1 – 3 paşi şi săritură peste ştachetă cu ajutorul partenerului la executarea învăluirii; 4 min.; coloană
câte 1;
6. sprijin cu braţele pe lada de gimnastică: imitarea mişcării de evitare a ştachetei cu piciorul de bătaie; 4 min.;
coloană câte 1;
7. cu elan de 3 – 5 paşi, sărituri la ştacheta oblică, fixată pe suporţii stâlpilor, aterizare ân groapa de nisip, sau pe
o suprafaţă moale mai joasă; ştacheta se fixează la înalţimi uşor accesibile; 4 min.; coloană câte 1;
8. cu elan de 5 paşi, sărituri în condiţii de concurs; 6 min.; coloană câte 1;
Succesiunea învăţării:
a) elanul şi bătaia cu rotaţie în jurul axei longitudinale;
b) aterizarea şi trecerea ştachetei prin răsturnare în jurul axului transversal;
c) elaborarea formei globale;
d) perfecţionarea tehnicii;
a) Exerciţii pentru învăţarea elanului şi a bătăii:
1. succesiune de paţi săltaţi, consecutiv numai pe piciorul de bătaie, avântarea cu piciorul de atac în diagonală
spre cel de bătaie şi cu ambele braţe; 20 m: 4x; 5 linii x 6 elevi;
2. de pe loc, avântarea piciorului de atac în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare 90 grade spre piciorul de
impulsie; 10x; 5 linii x 6 elevi;
3. acelaşi exerciţiu, dar cu desprindere şi aterizare în acelaţâşi punct de pe loc, apoi cu elan de un pas, cu
proiectarea în faţă a bazinului şi aşezarea rapidă pe sol a piciorului de impulsie; 10x; 5 linii x 6 elevi;
158
4. din alergare pe un cerc cu raza de 10 – 15m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90 grade spre piciorul de
impulsie, aterizare pe locul desprinderii; sensul alergării spre partea piciorului de „bătaie”; la început bătaia
se face la semnal, apoi după 3 – 5- 7 paşi de alergare; 3 min.; 3 cercuri x 10 elevi;
5. acelaşi exerciţiu, dar alergarea se face pe un traseu în formă de 8, bătaia făcându-se pe vârful buclei, unde
sensul alergării este cel necesar ( stânga sau dreapta , după caz); 3 min.; 2 grupe x 15 elevi;
6. cu elan de 3 – 5 paşi, pe un traseu curb cu raza de 8 – 10m, bătaie, întoarcere, cu 90 grade, aterizare pe locul
desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; 4 min.; în coloană câte 1;
7. cu elan de 3 – 5 paşi rectiliniar, urmat de încă 3 – 5 paşi efectuaţi pe un traseu curb, aceeaşi rază, bătaie,
întoarcere cu 90 grade, aterizare pe locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei; 4 min.; în coloană câte 1;
GIMNASTICA ZILNICĂ
- în regimul zilei de şcoală, formă obligatorie introdusă printr-o Hotărâre a M.Î. din 1972 pentru toate
unităţile învăţământului preuniversitar.
- se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul şcolar sau în pauză;
- consta din efectuarea unor structuri de exerciţii de influenţarea selectivă, folosind chiar acompaniamentul
muzical pentru a creşte atractivitatea lor;
- erau conduse de un profesor sau un instructor;
GIMNASTICA COMPENSATORIE
159
- utilizată în învăţământul profesional;
- realizată în zilele de practică, 3'-4';
- are rol compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii;
GIMNASTICA DE ÎNVIORARE
- cuprinde exerciţii prin care se urmăreşte stimularea funcţiilor tuturor aparatelor şi sistemelor corpului;
- au un caracter igienic;
- se realizează dimineaţa după trezire, individual sau în grup, în locuinţă sau în aer liber, cu un echipament
lejer;
- programul cuprinde 6-8 exerciţii care să angreneze principalele grupe musculare şi articulaţii, durata 8-10';
- se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;
RECREAŢIA ORGANIZATĂ
- realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';
- se desfăşoară sub formă de jocuri, ştafete, parcursuri;
MOMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, MINUTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ
- intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;
- se întrerupe activitatea şi se execută mişcări din stând sau aşezat care activează circulaţia şi respiraţia,
asigurând o mai bună oxigenare a creierului;
- exerciţiile sunt segmentare şi au un caracter preventiv sau compensator;
- durata 1'-1,30';
- sunt conduse de cei ce desfăşoară celelalte activităţi;
ACTIVITĂŢI TURISTICE
- se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalităţi:
plimbări;
drumeţii;
excursii;
Toate aceste modalităţi vizează realizarea obiectivelor educaţiei fizice deşi nu sunt conduse întotdeauna de
un cadru de specialitate;
ACTIVITĂŢI COMPETIŢIONALE "PENTRU TOŢI"
- concursuri; - cupe
- crosuri;
- campionate şcolare - „OLIMPIADA SPORTULUI ŞCOLAR”.
SERBĂRI
- organizate la începutul sau sfârşitul semestrului sau anului având diferite tematici: cultural-artistice,
cultural-sportive, sportive, literar-artistice;
160
în cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi motrice de bază şi aplicative; sunt elemente
pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;
prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în acelaşi timp se formează
calităţile morale şi de voinţă;
modificarea continuă a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi evaluarea noilor situaţii
create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe repede schimbările;
sunt eficiente pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului, subordonarea intereselor
personale celor ale colectivului;
prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi viaţă şi contribuie la dezvoltarea personalităţii;
În alegerea şi organizarea jocurilor de mişcare trebuie respectate unele cerinţe metodice care condiţionază în mare
măsură atingerea obiectivelor urmărite.
- Pregătirea materialelor pentru jocuri ca şi rearanjarea lor , se recomandă a aparţine elevilor
- Conţinutul jocului trebuie să corespundă particularităţilor somato- funcţionale şi psihice ale elevilor. Dacă jocul e
prea simplu interesul elevilor va fi scăzut, ei participând din obligaţie. Dacă jocul e prea
complicat ca structură şi efort, depăşind posibilităţile de înţelegere şi execuţie, reacţia elevilor va fi identică.
Regulile trebuie să fie înţelese şi reţinute de elevi, elementele care-l compun să fie cunoscute, durata efortului şi
solicitarea organismului corespunzătoare vârstei şi nivelului de pregătire.
- La alegerea jocului se va ţine seama de:
scopul instructiv-educativ urmărit unde din numărul mare de jocuri se va alege cel care contribuie cu cea mai mare
eficienţă la realizarea obiectivelo de instruie prevăzute;
condiţiile materiale şi climaterice în care urmează să se defăşoare activitatea;
- Regulile jocului vor fi astfel stabilite, încât să-l oblige pe elev să execute acţiunile care pot contribui la realizarea
obiectivelor instructiv-educative propuse;
- Formarea echipelor sau grupelor se face astfel încât să fie aproximativ egale ca valoare,pentru a fi competitive; în
cadrul acţiunilor de formare a echipelor trebuie rezolvată şi problema alegerii căpitanilor de echipă, aceştia pot fi
numiţi de către profesor, sarcina încredinţându-se prin rotaţie, mai multor elevi;
- Explicarea şi demonstrarea jocului e bine să fie scurte, dar complete, prezentând conţinutul jocului, scopul urmărit,
calităţile solicitate de joc, regulile de desfăşurare etc.
Jocul poate fi demonstrat integral sau numai prin unele momente importante, când pretinde respectarea unui număr
mare de reguli se poate recurge la executarea ,,încetinită “ a jocului cu întregul colectiv, după care se va executa în
ritm normal;
- Dozarea efortului în jocurile de mişcare trebuie să fie în concordanţă cu veriga lecţiei în care se folosesc şi cu
obiectivele operaţionale psihomotrice pe care le îndeplinesc ; dozarea efortului este dependentă si de următoarele
variabile :
*volumul,intensitatea şi complexetitatea efortului fizic implicat:
*numărul participanţilor,dimensiunile terenului de joc ,volumul şi calitatea materialelor folosite
*formaţiile de lucru şi modalităţile concrete de exersare.
161
- la alegere;
- după înălţime;
- prin numire de către profesor;
5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală);
- poziţia profesorului;
6. Explicarea şi demonstrarea jocului;
- joc probă;
7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:
- începerea jocului;
- desfăşurarea;
- stabilirea câştigătorilor;
- sancţiuni şi recompense;
2.Jocul sportiv
este izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe multiple, influenţând atât dezvoltarea
aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de personalitate. Absolventul ciclului gimnazial trebuie
şă ştie să joace regulamentar şi să organizeze aceste activităţi.
LOCUL JOCULUI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ
- este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind anumite funcţii şi realizând anumite obiective.
Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II, JOCUL reprezintă aproximativ 60-70 % din activitate,
procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie
(unitate de învăţare) în timp ce în ciclul primar el devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.
162
PREGĂTIREA PENTRU TETRATLONUL ŞCOLAR
Dezvoltarea calităţilor motrice specifice tetratlonului
în pregătirea elevilor selecţionaţi pentru tetratlonul atletic şcolar, pe lângă însuşirea temeinică a
tehnicii probelor, se va acorda o mare atenţie dezvoltării calităţilor motrice Mijloacele folosite
vor viza, în primul rând, dezvoltarea vitezei pe fondul celor mai eficiente exerciţii.
Dezvoltarea vitezei
Calitatea motrică viteza se formează odată cu dezvoltarea organismului
Cea mai eficientă metodă pentru formarea vitezei este aceea care recomandă folosirea
exerciţiilor de viteză des, sub diferite forme şi în condiţii diferite
• din alergare, schimbarea direcţiei de deplasare;
• plecări din diferite poziţii (şezând, culcat, ghemuit, sărituri ca mingea, mers ghemuit etc);
• din culcat dorsal, ridicare în stând;
• din culcat dorsal, „briceagul" şi revenire în poziţia iniţială;
• din culcat facial, extensia trunchiului şi revenire ş.a.
principalele exerciţii (cu dozare) pentru dezvoltarea vitezei:
- alergare cu joc de glezne în tempo moderat alternat cu alergare cu joc de glezne în tempo
accelerat - disanta 30-50 m , tempo- 3/4,4/4, pauza 3 min, se repeta
- alergare cu joc de glezne cu ridicarea energică a coapsei la orizontală la fiecare al treilea sau
al cincilea pas , disana 20-30m,tempo-4/4, pauza 3 min, se repeta
- alergare cu joc de glezne dist 10m-20m, tempo 4/4 ,pauza 3-5min repetari
- alergare cu genunchii sus 10m, 20m, 4/4 3-5min repetării
- alergare cu start lansat 10m, 20m, 3/4,4/4 3-5min.repetării
Dezvoltarea forţei
Forţa este o calitate motrică de bază. Fără acţiunea forţei nu este posibilă efectuarea nici unei
mişcări. Forţa musculară este capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă externă sau
de a se opune acestei datorită efortului muscular.
Dezvoltarea forţei are loc a dată cu vârsta. Acest procedeu însă are o serie de particularităţi
determinate de sex şi diferite perioade de creştere.
Grupe de exerciţii şi mijloace pentru dezvoltarea forţei şi detentei:
1. exerciţii cu învingerea greutăţii propriului corp:
• alergare cu genunchii sus;
• paşi săriţi în serie sau pe aparate, peste aparate, de pe aparate;
• sărituri repetate pe un picior şi pe ambele;
• genuflexiuni pe un picior şi pe ambele picioare, fandări, mers ghemuit;
• tracţiuni, flotări, urcare pe frânghie;
• sărituri cu depărtarea picioarelor în aer;
• sărituri cu ridicarea genunchilor la piept
2. exerciţii cu partener:
• mers şi apoi alergare cu împingerea unui partener care opune rezistenţă la nivelul umerilor;
• transportul partenerului;
• trageri şi împingeri;
• ridicarea picioarelor la 90° din culcat dorsal, partenerul împinge picioarele partenerului spre
sol, iar acesta opune rezistenţă;
• diferite exerciţii de gimnastică cu învingerea rezistenţei partenerului.
3. exerciţii în condiţii îngreuiate:
• alergare cu joc de glezne pe trepte;
• sărituri pe loc în groapa cu nisip, pe un picior şi pe ambele.
• alergare şi sărituri la deal şi la vale
4. exerciţii cu îngreuieri uşoare
• cu bastoane, mingi medicinale, saci cu nisip;
• transport de obiecte;
• exerciţii de aruncare;
• exerciţii de aruncare şi prindere
Dezvoltarea rezistenţei
163
Este calitatea motrică determinată de starea funcţională şi gradul de dezvoltare a aparatelor
cardiovascular şi respirator.
Scopul activităţii desfăşurate pentru dezvoltarea rezistenţei generale îl constituie creşterea
capacităţii de efort a orgnismului,
Dezvoltarea îndemânîrii
îndemânarea, ca şi mobilitatea, se dezvoltă de timpuriu, când organismul posedă o mare
plasticitate, maturizându-se treptat după vârsta de 12 ani.
îndemânarea permite însuşirea şi coordonarea unor mişcări complexe, execuţia cu multă
uşurinţă şi aplicarea lor în condiţii variate
Exerciţiile pentru dezvoltarea îndemânării generale şi speciale, solicită din partea executanţilor
o stare optimă de funcţionalitate a sistemului nervos şi a aparatului locomotor
I / 124
164