Mila

Raportându-ne din nou la copacul nostru, se spune de către specialişti că tot ceea ce
vedem la suprafaţă, adică ramurile, frunzele, florile şi fructele, are un corespondent în
rădăcinile de sub pământ, fapt care face ca acel copac să aibe stabilitate, tărie, durată
în timp. Când creşte un ram, creşte şi o rădăcină. Singura deosebire este că atunci
când tai un ram (păcatul) rădăcina corespondentă nu moare, deoarece este fixată în
Dumnezeu în pământ roditor (virtute, har, chiar dacă neîngrijită, neglijată de noi), deci
mai poate reveni la viaţă, căci are în ea Viaţa. Este un exemplu pentru viaţa noastră de
har: Păcatul de taie din ramuri, ne ciopârţeşte chiar trunchiul, îl abate, însă noi mai
avem (prin sacramente şi educaţie) rădăcinile adânc înfipte în pământul fertil
al Credinţei (a treia virtute teologală), aşa că mai avem o şansă. Este legitimă
întrebarea: ce legătură au toate acestea cu mila, milostivirea? Punctul de legătură
este tocmai grădinarul: noi înşine şi Dumnezeu. Vă mai amintiţi de
parabola smochinului neroditor? Explică exact această "colaborare" dintre cei doi
"grădinari": într-o zi, Isus, ca să dea un exemplu concret ucenicilor săi, se opreşte sub
un smochin şi se uită după fructe, chiar dacă nu era timpul lor şi, nevăzându-le, îl
blestemă. Intervine însă grădinarul şi îl roagă: Stăpâne, mai lasă-mă să-l îngrijesc şi
anul acesta, îl voi săpa la rădăcină, voi pune îngrăşăminte, îl voi îngriji cum
trebuie, iar dacă la anul nu va duce rod, îl voi tăia! Poate că ar trebui să ne fie milă
de noi înşine şi să-l rugăm pe Dumnezeu: mai lasă-mă, Stăpâne, să am grijă de mine şi
anul acesta...

Noi cum ne comportăm cu cei care ne vor răul? Cu cei care ne urăsc? Cu aceia care au
nevoie de ajutorul nostru, de îngrijirea noastră, chiar dacă ne sunt duşmani? Suntem
răbdători, iertători? Sau ne repezim cu securea asupra legăturilor noastre cu ceilalţi?

Sârguinţa (hărnicia, munca)

Este virtutea contrară lenei, delăsării, abandonării unor idealuri şi a altor înclinaţii ale
omului de a"evita" colaborarea cu Dumnezeu la actul creaţiei, act care nu s-a încheiat
în timpurile biblice, ci continuă şi astăzi, tocmai prin această colaborare (sau
necolaborare!) dintre Dumnezeu şi Om. Orice vârstă are o arie specifică de
muncă: copilăria are ca ţel descoperirea universului înconjurător, prin joacă, curiozitate,
etc.; adolescenţa şi tinereţea are aceleaşi scopuri în special prin intermediul
şcolii, maturitatea este etapa vieţii în care omul contribuie, prin munca sa zilnică, în mod
creativ la actul creaţiei divine prin elan, dăruire, procreere, iar la vârsta senectuţii omul
contribuie la acelaşi act divin mai ales prin înţelepciune, înţelegere, disponibilitate,
împărtăşire a cunoştinţelor, etc. Până şi ultima etapă a vieţii, moartea, ne dezvăluie cât
de profundă este această legătură dintre divin şi uman, întrucât doar prin ea ajungem
să ne vedem Creatorul "faţă în faţă".

Omul care nu se supune acestei logici, cel care nu munceşte, leneşul cu alte cuvinte,

e cu desăvârşire inutil în acest act continuu al creaţiei. Se autoexclude din el, face notă
discordantă într-un proces creativ continuu.
Munca nu este ceva facultativ, ea aparţine structurii ontologice a Omului, care este chip
şi asemănare a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ne spune Sfânta Carte, a muncit şase zile,
iar în cea de-a şaptea s-a odihnit, adică a contemplat rezultatul creaţiei sale şi a văzut
că toate erau bune, chiar foarte bune în cazul Omului. Asta este părerea lui Dumnezeu
despre noi.

Părerea noastră în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, care este?

Concret (adică muncă, dăruire, responsabilitate etc.), nu doar la nivel declarativ?

Ascultarea

Societatea contemporană propune şi cultivă asiduu spiritul autonomiei. Idealul social

astăzi este Omul autonom, care nu ascultă de nimeni, care încearcă să se realizeze
singur, împlinindu-şi toate dorinţele (dacă se poate imediat = carpe diem!), chiar prin
impunerea propriei voinţe celorlalţi, prin a-şi face loc "cu coatele" în societate, călcând
grosolan peste viaţa şi aspiraţiile semenilor săi. Şi aici trebuie să ne raportăm,
să revedem raportul nostru cu Dumnezeu, care ne-a vrut ascultători, adică respectuoşi,
disponibili şi buni colaboratori în raport cu el, cu celelalte componente ale Creaţiei
divine, cu aspiraţiile divine sădite în noi. Suntem, vrem - nu vrem, fii ai Ascultării,
iar Mândria, sădită în noi de Satana (Diavolul, Îngerul cel neascultător), nu face decât
să ne înstrăineze de această esenţială rădăcină divină, care, retezată de securea
orgoliului nostru, ne înrobeşte păcatului neascultării.

Ce înseamnă a asculta? De cele mai multe ori suntem tentaţi de a reduce această
virtute la un simplu a auzi, iar dacă ce auzim ne convine, atunci transformăm acel
îndemn, sfat, acea propunere în ceva propriu, dacă nu, nu. Ascultarea despre care
vorbim este cu totul altceva. Este strâns legată de cele trei virtuţi teologale: Credinţa,
Speranţa şi Iubirea. Credinţa este ascultarea de Dumnezeu, Speranţa,
fără ascultare şi credinţă este un nonsens, o utopie, iar Iubirea "este mai presus de
toate" (Sf. Paul în scrisoarea către corinteni) tocmai pentru că cuprinde în ea, pe
lângă credinţă şi speranţă, şi ascultarea. Ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni. Ascultarea este soră bună cu umilinţa, cu respectul,
cu dăruirea, disponibilitatea, etc.

Noi ascultăm de Dumnezeu? Îi ascultăm Cuvântul prin participarea la Sfânta Jerfă?

Trăim acest cuvânt? Îl punem în practică?

Dar de părinţii noştri (mai) ascultăm? Poate că n-ar strica să mai repetăm motivaţia
poruncii a patra: "ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ"...

Ascultăm de profesori şi de aceia care au misiunea să ne ajute în viaţă? De superiorii

noştri de la locul de muncă? Sunt doar unele dintre aspectele esenţiale ale trăirii
ascultării...

Disciplina
Orice transformare interioară a omului are la bază disciplina. Disciplina însumează acel
mănunchi de reguli, principii, primite de la Dumnezeu, de la părinţi şi educatori, ca şi de
la propria experienţă de viaţă, de la care omul nu abdică, indiferent de împrejurări. Ea
presupune efort, constanţă, respect, ascultare, dăruire, voinţă, etc.
Fără disciplină suntem sclavii propriilor emoţii şi gânduri, suntem extrem de influenţabili
în faţa stimulentelor externe neconforme cu statutul nostru de chip şi asemănare cu
Dumnezeu, cu statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu.

Disciplina nu înseamnă rigiditate, obtuzitate, absurditate şi alte asemenea.

Prin disciplină omul se trezeşte la viaţă, devine mai conştient în ceea ce îl priveşte pe
sine şi raportul său cu ceilalţi, mai capabil să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi membri
ai familiei umane. Disciplina interioară a gândurilor, sentimentelor, aspiraţiilor fiecăruia
ajută la înfruntarea şi confruntarea cu toate greutăţile vieţii, ajută în lupta cu ispitele şi
atacurile diavolului. Nu în ultimul rând, disciplina ne ajută să ne cunoaştem cu adevărat
pe noi înşine, să vedem care sunt punctele noastre slabe, unde mai avem de corectat
pentru ca viaţa noastră să fie o împlinire, nu un eşec. Mulţi confundă lipsa de disciplină
cu libertatea, însă se înşeală pe ei înşişi. Adevărata libertate începe din momentul în
care te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi, în care eşti conştient de ceea ce eşti, de ceea
ce reprezinţi pentru tine însuţi şi pentru alţii.

După cum vedeţi, toate aceste trăsături divine pe care le are în ea fiinţa umană, se
întretaie, sunt strâns legate între ele, nu putem, aşa cum afirmam la început, să le avem
doar pe unele, iar de celelalte să facem abstracţie, să le neglijăm. De asemenea, a le
avea nu vine de la sine, ci presupune un efort al fiecăruia dintre noi, o luptă împotriva
acelor tendinţe care ne împiedică să fim, să trăim după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.

Cred că merită să încercaţi să trăiţi conform cu voinţa lui Dumnezeu! Abandonarea

acestor principii a adus lumea în situaţia de azi, pe care o condamnăm cu toţii, de care
suntem indignaţi, fără însă a avea curajul de a ne întreba: oare nu şi netrăirea valorilor
creştine din partea mea poate fi o cauză a acestei stări de lucruri?

Poate că trăind aceste valori nu vom schimba lumea pe moment, însă cu siguranţă ne
vom schimba pe noi înşine! Iar schimbându-ne pe noi, uşor, uşor vom schimba şi
lumea!

Se apropie sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, un moment propice pentru a face acest

pas decisiv din viaţa noastră!