32

După dosarul dedicat polonezului Aleksander Wat în numărul de acum șase luni, un
scriitor exponențial al secolului XX, Bertolt Brecht, este cel pe care ne-am propus să-l
retraducem și să-l descoasem critic cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naștere. Și nu atât pe
dramaturgul Brecht (autor a peste cincizeci de piese și scenarii care încă sunt jucate în lumea
întreagă), cât pe poetul și filosoful ascuns (după expresia lui Wolfgang Fritz Haug) a cărui
influență a fost durabilă și a lăsat urme importante inclusiv în spațiul românesc, prin literatura
angajată, eminamente de stânga, făcută de Aktionsgruppe Banat. Poetul Brecht a rămas însă de
multă vreme în umbra dramaturgului – până la volumul Cum cucerești un înger. Poeme erotice,
apărut cu nouă ani în urmă la Art în traducerea savuroasă a lui Gabriel H. Decuble, trecuse cam o
jumătate de secol de la edițiile tălmăcite de către Demostene Botez și Lazăr Iliescu (1964),
respectiv Nina Cassian (1966). Și asta în vreme ce în Statele Unite ale Americii a apărut la
sfârșitul lui 2018 The Collected Poems of Bertolt Brecht, în traducerea lui Tom Kuhn și a lui
David Constantine, cuprinzând 1200 de poeme selectate din monumentala operă lăsată de
Brecht. Explicațiile pentru această situație sunt multiple – și țin atât de inerții culturale ereditare,
cât și de resursele limitate ale editurilor din România care mai publică astăzi poezie în traducere.
Am mai discutat pe marginea acestui subiect în editorialul numărului 30, dedicat lui Pier Paolo
Pasolini, a cărui poezie a apărut la noi pentru prima oară în volum toamna trecută, adică la 47 de
ani de la moartea violentă a acestuia pe plaja de la Ostia... Așa încât cele 25 de texte poetice și
cele 16 însemnări teoretice care apar în nr. 32 (2/2023) – și a căror transpunere în românește le-o
datorăm lui Robert G. Elekes, Lorin Ghiman, Andrei Anastasescu și Alexei Stoicescu –, însoțite
de patru articole și eseuri sprintene și pătrunzătoare semnate de Bogdan-Alexandru Stănescu,
Radu Vancu, Mihai Lukács și Victor Morozov, ar putea fi, alături de colecția de erotice din 2014,
un punct de plecare pentru redescoperirea extraordinarei opere poetice a lui Bertolt Brecht, care a
lăsat peste 2000 de poeme. Poeme care mai întâi au anticipat, iar apoi au însoțit, până la
dispariția sa timpurie în 1956, teatrul angajat și militant al lui B.B., pentru care este așezat în
canonul literaturii germane alături de Friedrich Schiller, cu toată contradicția de fond dintre cei
doi: kantianul Schiller fiind un artist și un estetician focalizat pe individual, în vreme ce
marxistul Brecht e ghidat de materialismul dialectic și de colectivism.

Nu am nici cel mai mic dubiu legat de centralitatea canonică a marii marginale care a fost
Angela Marinescu – e lucru sigur pentru oricine pricepe ceva din evoluțiile poeziei românești din
ultimele decenii: dacă până la sfârșitul anilor ’80 A.M. se afla încă într-un secundariat în raport
cu faimele poeziei șaizeciste (în ciuda atâtor cărți extraordinare care i-au cimentat reputația: e de
ajuns să menționăm Structura nopții, Blindajul final și Var), volumele sale post-decembriste, de
la Parcul, Blues și mai ales Fugi postmoderne, până la Întâmplări derizorii de sfârșit, Limbajul
dispariției, Probleme personale și Intimitate, strânse acum opt ani în cele două volume masive
intitulate Subpoezie, au impus-o definitiv ca pe cea mai puternică și mai influentă poetă care a
scris în limba română. I-am dedicat la 75 de ani un dosar consistent în nr. 17 (1/2016) al revistei,
în care au scris despre poezia marinesciană Ruxandra Cesereanu și Teodora Coman, dar și încă
foarte tinerii Anastasia Gavrilovici și Ștefan Baghiu. Dispariția Angelei, la 82 de ani, are ceva
ireal – pentru poetele și poeții ultimelor decenii, ea a fost probabil principalul reper și un fel de
donator universal, care și-a luat de fiecare dată înapoi ceea ce infuzase poeziei tinerilor din trei
promoții succesive. Ne luăm rămas-bun de la această scriitoare insurgentă și intensă prin
publicarea interviului luat de Ruxandra Cesereanu în toamna anului 2005, încredințați că anii cât
am fost contemporani cu ea reprezintă o mare șansă ce ni s-a dat – și pe care nimeni (nici măcar
establishment-ul mumificat al Uniunii Scriitorilor) nu va putea să o treacă sub tăcere în anii ce
vor urma.