GHID pentru

ISTORIE
CLASA A 11-A

1
2
EUROPA – DIVERSITATE, UNITATE, INTEGRARE

A. Diversitatea europeană

a) diversitate etno-lingvistică
▪ există mai multe grupuri de popoare și limbi:
- germanice: germani, austrieci, englezi, olandezi, norvegieni, suedezi, danezi etc.
- romanice: francezi, spanioli, portughezi, italieni, români
- slave: ruși, bieloruși, ucraineni (E), // bulgari, sârbi, croați, sloveni (S), //cehi, slovaci,
polonezi (V)
- fino-ugrice: maghiari, finlandezi, estonieni
- baltice: lituanieni, letoni
- celtice: scoțieni, irlandezi, galezi
▪ există state în care se vorbesc mai multe limbi (ex. Elveția: germană, franceză, italiană, retoromană)
▪ există limbi care se vorbesc în mai multe state (ex. franceza - în Franța, o parte a Belgiei, o parte a
Elveției)

b) diversitate politică
▪ tipuri de stat: state unitare, state federale, confederații statale
▪ forme de stat: monarhii și republici (prezidențiale, semi-prezidențiale, parlamentare)
▪ regimuri politice: democratice și nedemocratice (autoritare, dictatoriale, totalitare)

c) diversitate economică
▪ în Europa, performanța economică a fost mai mare în vest și nord-vest și mai mică în est și sud-est.
▪ diferențele în plan economic s-au accentuat după 1945, când în vestul continentului s-a menținut
economia de piață liberală, în timp ce în zona răsăriteană, aflată sub influența sovietică, economia a
fost centralizată și controlată de stat.
▪ Europa occidentala a cunoscut după 1950 o dezvoltare fără precedent, determinată și de sprijinul
SUA, prin intermediul Planului Marshall. În Europa răsăriteană, comunistă, deși s-au obținut o serie
de performanțe economice (în special cantitative), criza din acest domeniu, accentuată în deceniul al
9-lea, a avut un rol hotărâtor în prăbușirea regimurilor totalitare.

d) diversitate socială
▪ țările din Est (în perioada comunistă) : salariații beneficiau de un loc de muncă sigur și protecție
socială, dar economia era neperformantă

3
▪ țările din Vest : locurile de muncă sunt nesigure însă, datorită concurenței, performanțele economice
sunt deosebite.

e) diversitate religioasă
▪ există mai multe confesiuni creștine → se vorbește despre ”cele trei Europe”: ortodoxă, catolică
(apărute după Marea Schismă, 1054), protestantă (desprinsă din catolicism în secolul al XVI-lea, prin
Reforma Religioasă):
- catolici (mai ales în vestul continentului: Italia, Spania, Franța, dar și în țări din centrul și sud-estul
acestuia, cum ar fi Polonia, România, Ungaria și spațiul fostei Iugoslavii);
- ortodocși (în zona de est si sud-est – Rusia, Ucraina, Belarus, Grecia, Bulgaria, România, Serbia);
- protestanți (în zona de NV a Europei – Germania, Marea Britanie, Peninsula Scandinavă,
Belgia, Olanda, Luxemburg);
▪ dacă în trecut Europa a fost dominant creștină, astăzi este mult diversificată, existând și :
- musulmani (în unele teritorii din fosta Iugoslavie, Bulgaria, Albania, dar și în țări precum Franța,
Germania sau Spania);
- mozaici (răspândiți în întreaga Europa)
Dragă frate alb

Când m-am născut, eu eram negru

f) diversitate culturală (în sens larg) Când am crescut, am rămas negru
Când stau la soare, sunt negru
▪ aceasta presupune existența unor tradiții, obiceiuri, ”tipare Când îmi este frică, sunt negru
culturale”, mentalități specifice unui popor sau altuia. Când sunt bolnav, sunt negru
Când voi muri, voi fi negru.

Pe când tu, omule alb

Când te-ai născut, erai roz
Când ai crescut, ai devenit alb
B. Unitatea și integrarea europeană Când mergi la soare, ești roșu
Când îți este frig, ești albastru
Când ești bolnav, ești galben
Când vei muri, vei fi cenușiu.
Intro Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 27 formează Uniunea
Europeană. Deviza U.E., ”Unitate în Și cu toate acestea, tu îndrăznești
diversitate”, evidenţiază unitatea politică şi economică, Să mă numești pe mine om de
dar şi diversitatea culturală a statelor membre. culoare ??

a) Ideea creării unei Europe unite a existat încă din antichitate.

▪ Imperiul Roman, care a fost puternic influențat de civilizația greacă, a creat o primă formă de
unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare parte a continentului.
▪ Ulterior, creștinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană (în jurul anului 1000, Europa
era aproape integral creștină)
▪ Napoleon Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe principiile libertății şi
egalității şi codul civil modern aplicat de el în Franța (fapt pe care l-a reușit în teritoriile ocupate).

4
▪ în 1849, scriitorul francez Victor Hugo a folosit expresia Statele Unite ale Europei spunând că „va
veni ziua când vom vedea doua grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii
dându-și mâna prieteneasca peste ocean...” (discursul ”Un jour viendra”).
▪ în 1923, proiectul contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, numit Pan-Europa, propunea
organizarea Europei ca o adunare de state federale. Cartea sa, cu același nume, a avut mare succes în
perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe limbi. El a reușit chiar să organizeze un congres al
Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926.
▪ în 1929, Aristide Briand, ministrul de externe francez, a prezentat la Geneva, în Adunarea Generală
a Societății Națiunilor, proiectul Uniunii Federale Europene – limitată inițial la cooperarea economică
dintre statele membre și extinsă apoi în domeniile politic, social, cultural. Uniunea propusă de Briand
urma să cuprindă întregul spațiu european, până la frontierele URSS și să se bazeze pe respectarea
suveranității fiecărui stat membru.

b) Contextul creării Uniunii Europene

▪ sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1945) a adus în discuție problema realizării unei păci
europene de durată. Cum una dintre cauzele fundamentale ale celor două conflagrații mondiale a
fost conflictul franco-german, s-a căutat rezolvarea eficientă a acestuia.
▪ o altă problemă ce trebuia rezolvată urgent era stoparea expansiunii comunismului. Armata sovietică
impusese regimul comunist în Europa de est, iar URSS amenința să-și extindă sfera de influență spre
vest. Îndepărtarea unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea rapidă a
prosperității economice. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar
statelor europene pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică, cunoscut sub
numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să beneficieze de aceste
fonduri, spunând că e o formă voalată de expansionism politic şi economic american.
▪ în 1946, Winston Churchill a propus, în discursul ”Ridică-te, Europa!” (Zurich, 19 septembrie),
realizarea Statelor Unite ale Europei.
▪ în 1949, zece state europene au creat Consiliul Europei (”anticamera democrației”), organizație care
şi-a propus apărarea drepturilor omului şi a democrației în statele membre. În timp, au aderat la acest
organism toate statele europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituție a
sa este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetățean al unei țări
membre care consideră că statul său i-a încălcat drepturile.
- în 1950, Consiliul Europei a elaborat Convenția Europeană a Drepturilor Omului
- Consiliul Europei a fost o organizație europeană suprastatală, care, însă, a evoluat paralel cu
organizațiile care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.

c) Constituirea Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o organizație politică suprastatală (alcătuită din 27 state). Ea s-a constituit în
mai multe etape, fiind la început doar o organizație economică alcătuită din 6 state, în timp
extinzându-şi granițele dar şi competențele de la nivel economic la nivel social şi politic.

5
Etapele constituirii Uniunii Europene
▪ 1950, 9 mai*: Planul Schuman/ Declarația Schuman: prezentarea, de către ministrul de externe
francez, a unui plan de construcție /unificare europeană elaborat împreună cu ministrul de finanțe
francez Jean Monet, proiect pornit de la ideea reconcilierii franco-germane ↓
▪ 1951: Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oțelului ( C.E.C.O.) – Tratatul de la Paris
Franța, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o organizație economică
al cărei scop a fost punerea în comun a resurselor de cărbune şi oțel, numită C.E.C.O. (Comunitatea
Economică a Cărbunelui şi Oțelului). Aceasta s-a realizat la inițiativa lui Jean Monet, care a
conceput detaliile proiectului, şi a ministrului de externe francez Robert Schuman. Schuman a
propus proiectul cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm. Alianța lor a
fost deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt considerați părinții fondatori ai U.E, alături de alte
personalități europene care au contribuit la crearea şi extinderea Uniunii (Alcide di Gasperi, Paul
Henri Spaak etc.).
▪ 1957: Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piața Comună – Tratatul de la Roma
Cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât să-şi extindă colaborarea şi în alte
domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale. Astfel a apărut Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) sau Piața Comună.
Scopul C.E.E. era libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Libera
circulație a mărfurilor presupunea desființarea taxelor vamale, libera circulație a persoanelor însemna
desființarea vizelor. Libera circulație a serviciilor şi capitalurilor presupunea colaborări în domeniile
servicii (turism, transporturi, telefonie, poștă etc.) şi investiții industriale şi bancare.
Procesul de consolidare a cooperării europene s-a amplificat prin înființarea Comunității Europene
pentru Energie Atomica (EURATOM), în baza unui tratat semnat în aceeași zi și tot la Roma.
▪1965, cele trei comunități europene (CECO, CEE si EURATOM) au fuzionat într-o singură
organizație : Comunitatea Europeană.
▪ 1986 : Actului Unic European a deschis calea spre libera circulație a bunurilor, serviciilor,
capitalului si persoanelor în cadrul Comunității. Începând cu 1 ianuarie 1993, orice cetățean al unei
țări membre a CE avea dreptul de a se stabili, munci, cumpăra sau vinde mărfuri în orice alta țară
membră, fără un permis special sau alte restricții.
1992: Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastricht
1992, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel economic
şi social, la nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o construcție ce se
sprijină pe trei piloni. Pilonii (domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:
 Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale,
 Politica Externă şi de Securitate comună (PESC)
 Cooperarea juridică şi polițienească (JAI).
1993: Criteriile de la Copenhaga – sunt criteriile impuse țărilor ex-comuniste care doresc aderarea la
UE
1995, prin acordul Schengen, se creează cetățenia europeană, prin care se acordă, pentru orice
cetățean al Uniunii, dreptul de circulație şi liberă rezidență în orice stat al UE şi dreptul de a alege şi a
fi ales în instituțiile europene. Tot atunci se creează spațiul Schengen în interiorul căruia se elimină

6
controalele la frontiere. Din acest spațiu fac parte şi state nemembre ale U.E.: Elveția, Norvegia,
Islanda, dar Marea Britanie, care era membră U.E. a refuzat să facă parte.
1997: Tratatul de la Amsterdam, 2001, Tratatul de la Nisa: au fost adoptate măsuri pentru
flexibilizarea instituțiilor europene și pentru viitoarea extindere
1999 s-a creat moneda unică Euro, care a fost pusă în circulație în 2002
2004: adoptarea Constituției Europene (respinsă de populația Franței și Olandei prin referendum,
2005)↓
2007: Tratatul de la Lisabona – reducerea birocrației, flexibilizarea politicilor și instituțiilor
europene
În paralel s-a realizat o extindere a granițelor CE, apoi UE (extinderea ”pe orizontală”):
1973 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
1981 Grecia
1986 Spania şi Portugalia
1995 Austria, Finlanda, Suedia
2004 Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia
2007 România şi Bulgaria
2013 Croația
------------------------
2020 Marea Britanie părăsește UE (Brexit, 31 ianuarie)

d) Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul European (cu sediul la Strasbourg, Franța)

 este alcătuit din membri aleși prin vot universal în fiecare țară a Uniunii (”vocea popoarelor”).
Numărul de parlamentari din fiecare țară este direct proporțional cu numărul locuitorilor țării.
 parlamentarii nu reprezintă țările de proveniență, ci familiile politice europene (popularii,
socialiștii, verzii etc.)
 atribuțiile sale sunt de a vota bugetul și legile europene.
Consiliul de miniștri sau Consiliul Uniunii Europene (cu sediul la Bruxelles, Belgia)
 este alcătuit din miniștrii de resort ai statelor membre (”vocea guvernelor”), în funcție de
problema discutată (agricultură, mediu, industrie, sănătate etc.)
 atribuțiile sale sunt de a adopta regulamente și de a stabili bugetul Uniunii
Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia)
 este alcătuită din câte un membru din fiecare țară, numit de guvernul respectiv

7
  atribuțiile sale sunt de a propune proiecte de legi (pe care le votează Parlamentul), de a urmări
aplicarea legilor şi programelor Uniunii, de a pune în execuție deciziile instituțiilor UE, de a
reprezenta UE în raport cu alte state (”guvernul UE”, ”câinele de pază al UE”)
Consiliul European:
 este alcătuit din șefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se întrunește cel puțin de
două ori pe an. Fiecare țară are președinția sa câte 6 luni, prin rotație.
 stabilește politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor acte
legislative de maximă importanță, cm ar fi constituția U.E., schimbarea politicii economice,
ca adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spațiului Schengen și condițiile de
admitere aici etc.)
Curtea de Justiție (cu sediul la Luxemburg):
 este alcătuită din câte un judecător numit de fiecare dintre statele membre, pe o perioadă de 6
ani.
 atribuții: asigură interpretarea şi aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea legislației
UE de către statele membre.
Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg):
 este alcătuită din câte un membru din fiecare stat, numit de Consiliul de Miniștri, pe timp de 6
ani.
 atribuții: urmărește utilizarea corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

e) Simbolurile Uniunii Europene

Ziua Europei – 9 mai 1950, în amintirea Declaraţiei Schuman
Drapelul Uniunii Europene - simbolizează popoarele Europei. 12 este simbolul perfecțiunii.
Imnul european - aranjamentul muzical fără text, realizat de Herbert von Karajan, al preludiului
la ”Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven.
Moneda europeană – Euro (adoptată în 1999, în circulație din 2002)
Deviza Uniunii Europene – ”Unitate în diversitate” (”United in Diversity), propusă de copii
o Capitalele europene – Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg

f) Etapele aderării României la Uniunea Europeană

 1995: România depune cerere de aderare la U.E.
 2000 – 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.
 2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.
 2007: România devine membră a U.E. (1 ianuarie

8
EUROPA ȘI ROMÂNIA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ – REPERE
CRONOLOGICE

A. Repere cronologice ale istoriei Europei

Perioada antebelică:
1900-1914: La Belle Époque
1914-1918: Primul Război Mondial, soldat cu victoria Antantei

1918 – prezent: Epoca contemporană - 1918-1939: Perioada interbelică

- 1945-prezent: Perioada postbelică

Perioada interbelică:
- este caracterizată prin confruntarea între eforturile de menținere a statu-quo-ului și a Sistemului
Versailles (vezi activitatea Societății Națiunilor și politica securității colective) și tendințele
revizioniste (Germania, Italia, Japonia etc.), care vor duce la izbucnirea unui nou război mondial;
- apar și se consolidează regimurile totalitare: fascist italian (1922), nazist (1933), comunist (1917)

Al Doilea Război Mondial (1939-1945)

1939-1941- victoriile Axei (Germania nazistă și aliații);
1942-1943 – perioadă de echilibru;
1944-1945 – victoria Națiunilor Unite (SUA, URSS, Marea Britanie și aliații)

Perioada postbelică
Războiul Rece (1946/1947 – 1989/1991)
1945: crearea ONU
1945-1948: formarea lagărului comunist est-european prin intervenția brutală a URSS
1947: lansarea Doctrinei Truman. SUA se angajează să ajute țările amenințate de comunism
1947: lansarea Planului Marshall. SUA se angajează să acorde ajutor financiar Europei pentru
refacere
1949: crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), bloc militar al statelor
democratice
1950-1953 – Războiul din Coreea
1955 – crearea Tratatului de la Varșovia (bloc militar al statelor comuniste)

9
1961: ridicarea Zidului Berlinului.
1962: „criza rachetelor” din Cuba
1961-1975: războiul dus de SUA în Vietnam
1975: Conferința şi Actul final de la Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa
1979-1988: Războiul dus de sovietici în Afganistan
1985: Mihail Gorbaciov devine secretar general al PCUS, declanșând o mișcare de reformare a URSS
1989: revoluții anticomuniste, prăbușirea lagărului comunist est-european
1991: prăbușirea URSS

Construcția europeană
1946: Winston Churchill și Charles de Gaulle fac propuneri referitoare la integrarea europeană
9 mai 1950: ”Declarația Schuman”
1951: s-a înființat Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului (6 țări)
1957: s-au înființat Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Economică a Energiei
Atomice (EUROATOM)
1965: fuzionarea celor trei (CECO, CEE, EUROATOM), se formează Comunitatea Europeană
1992: constituirea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht)
În urma mai multor valuri de aderare, UE numără astăzi 27 de state (ultimul stat: Croația, 2013)
Simbolurile UE: drapelul, imnul (Odă bucuriei), Ziua Europei (9 mai), deviza (”Unitate în
diversitate”), moneda (Euro)
Capitalele UE: Bruxelles, Strasbourg, Luxemburg

Aspecte definitorii ale lumii contemporane

- revoluția tehnico-științifică (computerul, internetul, tehnologia spațială etc.)
- globalizarea (economică, informațională)
- problemele ecologice (poluarea, încălzirea globală etc.)
- terorismul

B. Repere cronologice ale istoriei României

1916-1918: România participă la Primul Război Mondial → 1918: formarea României Mari (unirea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat), consfințită prin tratatele adoptate în
Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

10
1918-1939: în perioada interbelică, România a dorit menținerea statu-quo-ului, sprijinind activitatea
Societății Națiunilor și ideea securității colective (v. Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, semnarea
Pactului Briand-Kellog etc.); România a fost în această perioadă un stat democratic (până în 1938),
vezi Constituția din 1923
1940-1947:
Vara lui 1940: dezmembrarea României Mari
- iunie 1940: România ceda Uniunii Sovietice Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța
30 august 1940: Dictatul de la Viena, impus de Germania și Italia, prin care România ceda
Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei
- septembrie 1940: Cadrilaterul (sudul Dobrogei) era cedat Bulgariei
6 septembrie 1940: Carol al II-lea abdica in favoarea fiului sau, Mihai (1940-1947)
septembrie 1940-august 1944: regimul Ion Antonescu
22 iunie 1941: România intră, alături de Germania, în războiul antisovietic, urmărind eliberarea
Basarabiei și a nordului Bucovinei
23 august 1944: mareșalul Ion Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai, România iese din
războiul antisovietic și întoarce armele împotriva Germaniei
6 martie 1945: sovieticii impun instalarea guvernului procomunist condus de Petru Groza
19 noiembrie 1946: falsificarea alegerilor de către PCR, câștigarea puterii legislative
vara lui 1947: eliminarea opoziției autentice (PNȚ, PNL)
30 decembrie 1947: abdicarea silită a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române

România comunistă (1948-1989)

Perioada Dej (1948-1965)
1948: PCR își schimbă denumirea în PMR, în urma congresului de ”unificare” cu PSD; se adoptă
prima Constituție comunistă; începe implementarea modelului stalinist în România
1948: începe naționalizarea principalelor mijloace de producție; 1949: începe colectivizarea
agriculturii
1948, 1949: înființarea Securității (ca poliție politică), respectiv a Miliției
1952: Gheorghe Gheorghiu Dej înlătură gruparea moscovită condusă de Ana Pauker (conducător
unic)
1958: retragerea trupelor sovietice din România
1964: comuniștii români adoptă “Declarația din aprilie”, care marca tendințele de distanțare față de
Moscova
Perioada Ceaușescu (1965-1989)
1965: moare Gheorghiu-Dej, secretar general al PCR fiind ales Nicolae Ceaușescu

11
august 1968: Ceaușescu condamnă intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia,
continuând politica de distanțare de linia Moscovei
1971: Ceaușescu lansează “tezele din iulie”, prin care inaugurează ”revoluția culturală” și controlul
ideologic strict asupra tuturor domeniilor societății românești
1974: Ceaușescu devine președinte al Republicii Socialiste România
Anii ’80: deteriorarea dramatică a situației din România → condiții de trai foarte dure, încălcarea
drepturilor omului → izolarea internă și externă a regimului
16 decembrie 1989: începutul revoluției anticomuniste la Timișoara; 21 decembrie 1989: începutul
revoluției la București; 22 decembrie 1989: fuga și arestarea lui N. Ceaușescu, constituirea FSN
(Frontul Salvării Naționale), în frunte cu Ion Iliescu

România postdecembristă
- în plan intern:
s-a revenit la pluripartidism și alegeri libere, a avut loc alternanța la conducere (vezi de ex. alegerile
din 1996 sau 2000)
s-a revenit la economia liberă, de piață
- în plan extern
2004: România devine membră a NATO
2007: România devine membră a Uniunii Europene

12
CULTURA ROMÂNĂ – CULTURĂ EUROPEANĂ

Preliminarii (secolul al XIX-lea)

- la mijlocul secolului al XIX-lea, reluarea legăturilor dintre Țările Române și Occident a fost meritul
generației pașoptiste (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, frații Brătianu, frații Golescu etc.).
Plecați la studii în străinătate, tinerii români („bonjuriștii”) au adus din Apus învățătură și soluții
pentru construirea unui stat național modern → ”arderea etapelor”, sincronismul cu Occidentul
- totuși, unii intelectuali români și-au pus întrebări privind corectitudinea căii alese → v. teoria
formelor fără fond. Ea a fost sistematizată de junimiști; în celebrul articol „În contra direcției de
astăzi în cultura română” (1868), Titu Maiorescu expune principalele idei:
• societatea română modernă e doar o imitație a celei occidentale;
• exponenții acestei mișcări (tinerimea imigrantă) au împrumutat numai efectele civilizației
occidentale, numai formele, nu și fundamentele ei istorice necesare, fondul;
• principalele instituții românești moderne sunt ”moarte”, pretenții fără fond.
Observație: Într-o oarecare măsură, teoria formelor fără fond este valabilă și astăzi, după un secol și
jumătate de la enunțarea ei.

SECOLUL AL XX-LEA: ETAPE ÎN CULTURA ROMÂNĂ

În secolul XX, cultura română a cunoscut trei etape importante, determinate în mod direct de regimul
politic:
- prima etapă, plină de realizări și efervescență, care a atins apogeul în perioada interbelică
- a doua etapă, după 1947, când, odată cu instaurarea socialismului, a intervenit „spiritul nou”, după
modelul sovietic
- a treia etapă – perioada postdecembristă, când asistăm la reintegrarea culturii române în sfera culturii
europene

PRIMA ETAPĂ. În primele patru decenii, perioadă care corespunde regimului democratic, cultura a
făcut progrese remarcabile, beneficiind de noul cadru, favorabil, creat în urma Marii Uniri de la 1918.
Un rol important i-a revenit intelectualității, care și-a asumat misiunea de „luminatoare” a maselor.
Academia Română se afirmă ca principalul for cultural. Este de remarcat rolul jucat de diferitele
fundații, între care se remarcă „Fundațiile Regale”.
În această perioadă se disting două mari curente: tradiționaliștii și moderniștii.

Tradiționaliștii:

13
• accentul este pus, în majoritatea cazurilor, pe lumea satului
- semănătorismul: Nicolae Iorga, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță → prezintă o viziune idilică
asupra lumii satului și a valorilor sale perene
- poporanismul: Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu → insistă asupra realităților dure ale lumii
rurale, asupra vieții grele a țăranilor
- Nichifor Crainic, mentorul revistei „Gândirea” și Lucian Blaga, pledau pentru conservarea valorilor
autohtone și nu agreau influențele externe
- alături de aceștia s-a afirmat generația anilor 1930 – Tânăra Generație (Mircea Eliade, Emil Cioran,
Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Constantin Noica ș.a.). Această mișcare de idei
s-a născut în 1927, odată cu lansarea în publicistica vremii a lui Mircea Eliade, cel care avea să devină
liderul necontestat al generației sale.
- mizeria materială și morală de după Primul Război Mondial era asimilată de aceștia unui
eșec al ordinii și al valorilor promovate pâna atunci, motiv de „detașare agresivă” în raport cu
idealurile înaintașilor. „Scrisori către un provincial” (Mircea Eliade), „Nu” (Eugen Ionescu)
sau „Pe culmile disperării” (Emil Cioran) sunt expresia acestui refuz și adevărate manifeste
ale spiritului anilor ’30.
- cunoscuți și sub numele de Generația Criterion, aceștia au organizat cicluri de conferințe de
popularizare a culturii, dezbaterile prilejuite de acestea devenind ocazii de confruntare a unor
personalități de orientări politice dintre cele mai diferite.
- alternativa propusă de Tânăra Generație a fost întoarcerea către autohtonism, ortodoxism
(„creștinismul afectiv”) și iraționalism. Angajați în zona politică, aceștia s-au apropiat rapid
de mișcarea de extremă dreaptă

Moderniștii / europeniștii
- apreciau că procesul de dezvoltare a societății românești, început sub influență europeană, trebuie să
vizeze în continuare adoptarea modelului occidental (sincronismul cu Europa), dar nu prin imitare, ci
prin integrare
- criticul Eugen Lovinescu → coordonează cenaclul și revista ”Sburătorul”
- economistul și sociologul Ștefan Zeletin (adept al neoliberalismului) → v. ”Neoliberalismul” (1927)
• Lovinescu, Zeletin și adepții lor respingeau viziunea tradiționalistă, centrată pe lumea
satului, susținând necesitatea industrializării și a urbanizării României
-avangardismul: Urmuz, Tristan Tzara (fondator al dadaismului, Zürich, 1916), reviste și periodice
(„Contimporanul”, „Punct”, „Integral”, „Unu” ș.a.)
Modernismul s-a afirmat îndeosebi în literatură, arhitectură (cubismul), arte plastice, România fiind în
pas cu experimentele culturale care aveau loc în Europa.

A DOUA ETAPĂ. În România, instaurarea regimului comunist a însemnat și în cultură preluarea

modelului sovietic:
- august 1948: legea învățământului → desființarea învățământului particular; învățământul de
stat este reorganizat după model sovietic; limba rusă devine obligatorie din clasa a III-a

14
 - august 1948: legea cultelor – Biserica este subordonată statului; pe baza legii este desființată
Biserica Greco-Catolică (prin unire forţată cu Biserica Ortodoxă, decembrie 1948)
- valori mondiale precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu (Eugène Ionesco) aleg să
trăiască în exil;
- se introduce o cenzură strictă, sunt negate valorile naționale autentice, considerate burgheze,
« retrograde » şi opuse « internaționalismului proletar », sunt interziși mulți autori de valoare
– peste 8000 de titluri într-un volum (index) de 522 pagini
sunt denigrați sau interziși Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion
Barbu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu etc.
- este promovat în schimb proletcultismul, axat pe “valorile proletare” (ex. poetul comunist
Theodor Neculuță); în artă este promovat realismul socialist, care reflectă viața şi realizările
muncitorilor şi ale țăranilor colectiviști; ajung în prim-plan politruci precum A. Toma, Dan
Deșliu etc. care exaltă realizările regimului; istoria este mistificată, v. Mihail Roller, “Istoria
României” (revizuire completă a trecutului, accent pe “factorul slav civilizator”)
- are loc rusificarea culturii române; se modifică grafia (“sunt” → “sînt”, â este înlocuit de î),
apar Editura Cartea Rusă, Institutul Maxim Gorki, Muzeul Româno-Rus etc. (“sovromurile
culturale”); această politică va fi abandonată odată cu inaugurarea liniei național-
comunismului
- după retragerea trupelor sovietice din România (1958) a urmat o anumită liberalizare (anii ’60-’70),
când au fost restabilite legăturile culturale cu Occidentul → acum apar lucrările lui Nichita Stanescu,
Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Alexandru Ivasiuc, Marin Preda.
Cinematografia româneasca → premii obținute la Cannes (1965 – „Pădurea Spânzuraților”, în regia
lui Liviu Ciulei, 1966 – „Răscoala”, realizat de Mircea Mureșan).
- după 1971 s-a lansat ideea unei noi revoluții culturale, în centrul căreia se afla cultul personalității
lui Nicolae Ceaușescu, perioadă care determina nașterea dizidenței românești (Paul Goma, Vlad
Georgescu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu etc.).

A TREIA ETAPĂ (după 1989)

- desființarea cenzurii, libertatea circulației ideilor și oamenilor
- încercarea de reintegrare în circuitul cultural european
- preluarea modelelor culturale american și vest-european
----------------------------------------
REALIZĂRI ȘI PERSONALITĂȚI (secolul XX)
Învățământul de toate gradele s-a dezvoltat și diversificat. Durata învățământului obligatoriu a
crescut de la 4 clase la 7 clase (1924) si apoi la 10 clase (1968). Numărul știutorilor de carte a sporit
de la 40% în 1928 la 80% în 1940, iar la mijlocul anilor ’50 a fost lichidat analfabetismul.
Rețeaua liceelor s-a diversificat, iar învățământul superior a înregistrat o dezvoltare dinamică. Au
apărut noi universități (Craiova, Timișoara). După 1990, a cunoscut o largă extindere învățământul
superior particular.
Știința și tehnica

15
- întemeierea școlii românești de geografie (Simion Mehedinți), crearea primului institut de
biospeologie din lume (Emil Racoviță, 1920), înființarea Institutului de Seruri și Vaccinuri (Ioan
Cantacuzino – 1921) sau de geriatrie (Ana Aslan), elaborarea Enciclopediei Române (4 volume, sub
coordonarea lui Dimitrie Gusti) ș.a. Nicolae Paulescu a descoperit insulina, Ștefan Odobleja este un
precursor al ciberneticii, Hermann Oberth este inventatorul rachetei destinate zborurilor spațiale,
Gogu Constantinescu și-a legat numele de întemeierea sonicității, Traian Vuia și Aurel Vlaicu se află
printre pionierii constructorilor de avioane, Henri Coandă a inventat avionul cu reacție și a descoperit
efectul care îi poartă numele.
De asemenea, s-au remarcat Gh. Tițeica, Traian Lalescu, Dan Barbilian (matematică), Ștefan Procopiu
(fizică), Constantin Nenițescu (chimie), Emil Racoviță (biologie), Victor Babeș, Gh. Marinescu
(medicină), Nicolae Titulescu (științe juridice), Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu,
Constantin C. Giurescu (istorie), Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica (filozofie).
Literatura – proză: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda
- versuri: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Ana Blandiana
Artele - George Enescu (muzică), Constantin Tănase, Grigore Vasiliu-Birlic, Lucia Sturdza-Bulandra
(teatru)
- artele plastice: arhitectura → stilul românesc: Ion Mincu, Petre Antonescu
→ tendințe moderniste: cubismul - Marcel Iancu și noile tipuri de
construcții: blockhaus – clădirea ARO, realizată de Horia Creangă
pictura: Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady
sculptura: Constantin Brâncuși
- sport: Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Gheorghe Hagi etc.:

Observație: Aria informațională s-a lărgit odată cu începerea activității radiodifuziunii (1928), a
televiziunii (1956), apoi a revoluției digitale (sfârșitul sec. XX, începutul sec. XXI).

16
RAMURI ECONOMICE. OCUPAȚII ȘI STATUTE PROFESIONALE

A. Ramuri economice Principalele ramuri economice de astăzi sunt agricultura, industria şi

serviciile.
Agricultura (sectorul primar) a suferit schimbări dramatice în ultimul secol. Dacă înainte de al Doilea
Război Mondial, țărănimea reprezenta majoritatea populației, în a doua jumătate a secolului XX și în
primele două decenii ale secolului actual, numărul țăranilor a fost în continuă și rapidă scădere. Acest
fapt se datorează, în bună măsură, creșterea randamentului în agricultură (utilizarea pe scară largă a
mașinilor, a îngrășămintelor chimice etc.)
În statele comuniste, agricultura și situația țărănimii au fost grav afectate de fenomenul colectivizării,
transformat adesea într-un adevărat război al statului totalitar împotriva țăranilor.
Industria (sectorul secundar) a cunoscut o creștere remarcabilă în Occident de-a lungul secolului XX,
în special în perioada 1950-1980 (”Cei Treizeci de ani glorioși”). În rândurile ”gulerelor albastre” au
început să se regăsească tot mai frecvent femeile. Condiția socială a muncitorilor s-a îmbunătățit
remarcabil în ultimul secol, iar gradul de calificare a crescut.
Serviciile (sectorul terțiar) – sectorul economic al mileniului III. Serviciile sunt reprezentate de
administrația publică, mijloace de comunicare în masă (de la căi ferate la telefonie mobilă şi servicii
informatice), turism etc. Acest sector economic (în care regăsim ”gulerele albe”) tinde să cuprindă un
procent din ce în ce mai mare de angajați şi să reprezinte cea mai importantă ramură economică. De
exemplu, în economia românească din anul 2006 serviciile produceau 55% din PIB (produsul intern
brut), industria producea 35% din PIB iar agricultura 10%.

B. Profesii și ocupații
Profesie: îndeletnicire pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de
cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva
Ocupație: activitate, îndeletnicire propriu-zisă, care îți permite să obții venituri.
Profesiile cele mai căutate. O revistă americană de afaceri a stabilit criteriile pentru identificarea celor
mai prestigioase meserii: cererea de piață, nivelul salariului, nivelul de educație, posibilitățile de
inovare. Conforma acestei reviste (Fast Company), cele mai bine văzute meserii în prezent sunt:
 consultant financiar personal (sfătuiește persoanele cum să-şi investească banii);
 cercetător medical (pentru boli actualmente incurabile);
 inginer-software;
 chiropractor (doctor maseur specializat în tratarea durerilor de spate, vezi statul pe scaun);
 inginer de mediu;
 biochimist / biofizician;
 manager de vânzări;

17
  epidemiolog;
 analist de sistem IT;
 sportiv.
O altă revistă americană a stabilit că cele mai bine plătite meserii fără studii superioare sunt:
mecanic auto, tâmplar, electrician, instalator şi șofer de camioane.
În ultimul secol au apărut ocupații noi, precum cea de star.
Educația – o investiție de viitor în statele europene. Dezvoltarea învățământului este o prioritate în
toate țările europene. Rolul educației în dezvoltarea economică este evident. Statisticile arată că în
secolul nostru o persoană este predispusă la a-şi schimba profesia (nu locul de muncă, ci profesia!) de
trei ori în decursul unei vieți active. Aceasta arată că, un om, cu cât are mai multe specializări, cu atât
are șanse mai mari să depășească diversele situații critice provocate de fluctuațiile economice, în fapt
să-şi găsească rapid un loc de muncă dacă rămâne șomer.

18
MIGRAȚIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

A. Introducere Migrația este fenomenul care constă în deplasarea unor mulțimi de persoane dintr-un
teritoriu în altul, dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul.
- Imigrația reprezintă totalitatea intrărilor într-o țară.
- Emigrația reprezintă totalitatea ieșirilor dintr-o țară.
▪ Migrațiile reprezintă un fenomen la fel de vechi precum omenirea. Epoca modernă, dar mai ales cea
contemporană au cunoscut o diversificare a fenomenului migrației şi o creștere constantă a numărului
celor ce migrează.
▪ În lume s-au înregistrat migrații majore, ca număr de populație sau perioadă de timp.
- Celebră este migrația evreilor, care au plecat în toate colțurile lumii după ce Templul din
Ierusalim a fost distrus de către romani în secolul I d.Hr.
- O altă migrație de proporții a fost cea a polonezilor, după ce statul lor a fost cucerit de
imperiile vecine, mai întâi în secolul al XVIII-lea şi ulterior în timpul celui de-al Doilea
Război mondial.

B. Tipologia migrațiilor
- după regiune: interne, externe
- după durată: temporare, definitive
- după caracter: voluntare, involuntare
- după legalitate: legale, ilegale
- după cauze: vezi infra ↓

C. Cauzele migrațiilor sunt multiple (economice, politice, militare, religioase, profesionale,

familiale):
 căutarea unui loc de muncă (sau căutarea unui loc de muncă mai bine plătit);
 foametea şi condițiile de viață precare;
 persecuțiile politice şi religioase, discriminările etnice și rasiale;
 condițiile climatice neprielnice (de exemplu deșertificarea);
 calamitățile naturale (inundații, cutremure etc.);
 războaiele;
 necesitatea reîntregirii familiei;

19
  cosmopolitismul.
▪ Așa cum există factori (cauze) care împing populațiile la migrații dintr-un teritoriu, există factori
care atrag spre un teritoriu anume: industria dezvoltată, condiții mai bune de viață, regim politic
democratic, protecție socială mai bună (existența unor ajutoare substanțiale pentru șomeri, pentru
maternitate, pentru pensie), securitate personală, îngrijire medicală mai bună şi condiții optime de
educație etc.
- Un important factor care atrage este şi politica statului cu privire la emigrație. State precum
Canada, S.U.A, Australia sau Noua Zeelandă au încurajat de-a lungul timpului imigrația prin
programe speciale care acordau facilități emigranților.

D. Efectele migrațiilor. Migrațiile produc efecte atât în țările de destinație, cât şi în țările de origine.
a) În țările de destinație:
 Efecte economice: imigranții acoperă lipsa mâinii de lucru dar pot intra şi în concurență cu
populația locală. În general efectele sunt benefice pentru toate părțile când imigranții
realizează munci evitate de autohtoni. Atunci când imigranții au calificare şi educație
asemănătoare, ei ajung în concurență cu muncitorii locali şi în acest caz pot apărea tensiuni
sociale între cele două grupuri.
o Există cazuri în care imigranții au o calificare mai bună şi atunci se bucură de un
statut privilegiat → de exemplu statele din Golful Persic, unde inginerii şi tehnicieni
de înaltă calificare sunt proveniți din străinătate.
 Efecte demografice: imigranții contribuie la creșterea populației, la modificarea repartiției pe
vârste (întinerire, întrucât sunt în general persoane tinere), la modificarea componenței
rasiale, etnice şi religioase a populației.
 Efectele sociale sunt multiple. Diversitatea culturală a emigranților se observă în arta culinară,
spectacole, întreceri sportive, răspândirea unor obiceiuri (v. pizza & paste, bradul de Crăciun,
fotbalul etc.).
o Adesea, imigranții locuiesc în cartiere speciale sau în zone mărginașe; o astfel de
segregare face dificilă integrarea lor socială pentru că limitează comunicarea cu
autohtonii. Din cauza marginalizării, imigranții sunt adesea victime ale unor crime
sau infracțiuni, dar şi în rândurile lor infracționalitatea este un fenomen des întâlnit.
o Pentru a ușura integrarea imigranților, unele state au politici speciale de integrare (de
exemplu, oferirea unor cursuri pentru învățarea limbii).
 Efectele sanitare au fost printre primele consecințe ale migrațiilor observate în epoca
modernă. Adesea imigranții aduc boli la care autohtonii nu au imunitate (faimoasa rujeolă a
europenilor a făcut ravagii în rândul populației celor două Americi) dar şi invers, migranţii nu
au imunitate la boli din noua lor patrie. Țările tradiționale de imigrare realizează controale
medicale ale persoanelor încă de la solicitarea vizei de
• multiculturalitate: o stare de
intrare.
recunoaștere a diferențelor culturale
o Pandemia Covid 19 (2020-...) ridică o nouă și (reflectă statica socială)
foarte dificilă provocare din perspectiva • interculturalitate: un proces de
întrepătrundere a culturilor (reflectă
fenomenului migrației.
dinamica socială)
b) În țările de origine: • refugiat: pleacă de frica
persecuțiilor
• deportat: strămutat forțat ca
20
măsură represivă
  Efecte economice: Principalul efect benefic este datorat faptului că emigranții trimit bani
familiilor de acasă. Aceste fonduri echivalează, uneori, cu banii încasați din exporturi. Un alt
efect pozitiv este acela că la întoarcerea acasă, foștii emigranți sunt calificați ori şi-au
perfecționat o anumită calificare. Din aceste motive unele state adoptă programe de încurajare
a emigrației: Turcia, Filipine, India, Pakistan, Cuba, Mexic etc.
o Principalul efect negativ este pierderea de capital uman, fapt care poate crea anumite
dezechilibre economice.
 Efecte demografice: Evident, populația scade. Specialiștii au constatat însă că populația de
emigranți este rareori semnificativă în raport cu populația totală. Un caz semnificativ este cel
al Bosniei Herțegovina în timpul războiului din Iugoslavia, când un sfert din populație a
migrat către exterior. ȘI AL ROMÂNIEI !!!  (3-4 milioane de emigranți?)
 Efectele sociale sunt cele mai dramatice. Migrațiile determină modificarea relațiilor soț-soție,
părinți-copii. De exemplu, soțiile își asumă funcții noi în casă şi nu mai doresc să renunțe la
ele când soțul se întoarce. Uneori membrul familiei care se întoarce aduce cu el obiceiuri şi
vicii care deranjează.

E. Caracteristici ale migrațiilor:

 majoritatea migrațiilor presupun distanțe scurte;
 tendința migrațiilor este spre orașe mari;
 din punct de vedere al vârstei, se constată că cei ce migrează sunt mai degrabă tineri;
 bărbații migrează ceva mai mult decât femeile (o statistică arată 52,5% bărbați şi 47,5 %
femei);
 țări tradiționale de imigrație sunt: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Germania,
Marea Britanie, Franța
 unele țări de emigrație ca Italia, Spania, Portugalia şi Grecia au devenit în ultimele decenii țări
de imigrație

F. Legislație cu privire la migrații.

Cele mai importante legi internaționale cu privire la migrații sunt:
 Convenția O.N.U. din 1952, semnată de 130 de țări, care prevede obligația de a nu trimite
refugiații într-o țară în care sunt în pericol şi de a le furniza asistență şi protecție.
 Convenția O.N.U. din 1990, care prevede protecția drepturilor muncitorilor migrați şi a
membrilor familiilor lor.

G. Migrații în Europa contemporană

Primul Război Mondial și evenimentele asociate lui au determinat masive mișcări de populații – de
ex.. 400.000 unguri părăsesc România, Cehoslovacia și Iugoslavia, 2 milioane de germani părăsesc
Polonia, Cehoslovacia și Rusia, 2-3 milioane de ruși ”albi” părăsesc Rusia.

21
Perioada interbelică Din cauza condițiilor economice, mulți germani emigrează în Olanda. În mai
multe țări, imigranții au devenit ținta mișcărilor de extremă dreaptă (din Germania încep să plece
evreii).
Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat de asemenea, masive mișcări de populații.
- Evreii au fost deportați în lagăre din toate teritoriile cucerite de germani şi aliații lor. O parte
au reușit să plece în Asia sau America. Peste 6 milioane de evrei au fost exterminați în
lagărele de concentrare. O plecare masivă a evreilor se realizează după încheierea războiului
determinată de crearea, în 1948, a statului modern Israel.
- O altă migrație de proporții a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat de Germania şi
U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate, iar germanii au
exterminat 90% din evreii polonezi.
Perioada postbelică în Europa Occidentală
După al Doilea Război Mondial, mai multe state din Europa occidentală, ca și SUA, au avut programe
de primire a muncitorilor imigranți.
- Franța a avut şi are o relație specială cu populația din fostele sale colonii. Tinerilor din
Magreb (Maroc, Tunisia, Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi
acordarea altor facilități economice sau culturale.
- Anglia a dus şi ea o politică apropiată de populația fostelor sale colonii, în special față de
India (indieni, pakistanezi). Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai
cosmopolite orașe ale Europei.
- Germania a stabilit relații speciale cu muncitorii de origine turcă.
- Italia, Spania, Portugalia au fost țări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au confruntat,
fie în perioada interbelică, fie imediat după aceea cu regimuri dictatoriale. Pe de altă parte,
nivelul economic al țărilor mediteraneene a fost constant mai scăzut decât cel al țărilor din
nordul și vestul Europei.
Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est
- Instaurarea regimurilor comuniste a determinat o plecare masivă a persoanelor cu situație materială
foarte bună (nobili, burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei
erau "vânați" de noul regim, fiind considerați asupritori şi dușmani ai poporului. Totuși, această
migrare masivă s-a oprit foarte repede pentru că s-au închis granițele. În aceste condiții, trecerea
frontierei presupunea riscuri foarte mari. Cei care plecau din țările comuniste primeau azil politic în
statele occidentale.
- Cel mai ușor se putea pleca inițial din Germania de Est în Germania de Vest prin Berlin. În perioada
1949-1961 au reușit să evadeze astfel 2,5 milioane de persoane. În 1961, comuniștii au construit Zidul
Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste plecări (până în 1989 au mai trecut doar 5000 de
persoane).
- În România au existat câteva particularități ale migrațiilor în perioada comunistă. Mai întâi, în 1945,
cea mai mare parte a sașilor a fost deportată în Siberia. Comuniștii îi acuzaseră în bloc
de colaborare cu ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reușit să scape au fost
vânduți de statul român Germaniei Federale (RFG), în anii 1970-1980. Astfel, statul român a câștigat
sume serioase de bani. După 1989 au mai plecat în mod liber şi alți sași, astfel că dacă în perioada
interbelică sașii erau 4% din populația României, azi mai sunt doar câteva mii (0,3%).

22
Migrațiile în ultimele decenii
▪ Fenomenul migrațiilor dinspre Europa de Est spre cea de Vest s-a extins după 1989. Cauza
principală a fost, evident, prăbușirea comunismului, asociată cu politica deschisă a UE. O altă cauză a
fost războiul din Iugoslavia, care a determinat plecarea a mii de refugiați: albanezii din Kosovo,
musulmanii din Bosnia-Herțegovina etc.
▪ Dacă migrația dinspre statele mediteraneene (Grecia, Italia, Spania, Portugalia) spre statele mai
bogate din vestul și nordul Europei (Germania, Franța, Marea Britanie, țările scandinave etc.) a fost o
constantă, există și o migrație în sens invers, categorii mai vârstnice de populație nordică preferând
să-și petreacă anii de pensie în țările sudice (din motive financiare și de sănătate).
▪ O mare problemă a ultimelor decenii este migrația ilegală, deoarece migrații ilegali a) sunt supuși la
tot felul de abuzuri şi b) sunt mai dispuși spre comiterea unor infracțiuni din cauza condițiilor dificile
de viață. Italia s-a confruntat, începând cu anii '80 cu valuri succesive de populație ilegală: albanezi,
marocani, tunisieni, somalezi etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele
Africii. Cu toate acestea, astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români (aproape
1,5% din populația țării).

H. Migrația forțată
Diaspora reprezintă totalitatea comunității de o origine etnică aflată în străinătate.
Exilul reprezintă emigrarea forțată a unei/unor persoane. Se apreciază că astăzi diaspora românească
este de aproximativ 7-12 milioane de persoane. În perioada comunistă un număr mare de oameni
politici din perioada interbelică şi oameni de cultură au fost obligați să plece în exil, datorită
persecuțiilor la care au fost supuși de către securitate.
Personalități ale exilului românesc: Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși,
George Emil Palade, Paul Goma, Neagu Djuvara, Sergiu Celibidache, Vintilă Horia.

23
VIAȚA PUBLICĂ ȘI VIAȚA PRIVATĂ

Introducere
▪ Considerat un zoon politikon, o ființă socială (Aristotel), omul își raportează existența la două
coordonate esențiale: sfera publică și universul privat. Cele două laturi, aparent opuse, se
întrepătrund și se completează reciproc.
▪ Sfera publică a fost definită încă din Antichitate. Grecii au creat piața publică (”agora”), unde
cetățenii aveau dreptul egal de a vorbi, iar romanii au creat forurile publice, unde cetățenii puteau
reflecta critic asupra statului, societății și asupra propriilor persoane. De asemenea, romanii au creat
conceptul de ”res publica”, ce reflecta ideea de dominație a interesului public.
- astăzi, parcurile, piețele, străzile, sălile de conferință, paginile de Internet care au un message-
board și un moderator sunt considerate foruri publice, unde oamenii își pot exercita dreptul la
libera exprimare.
▪ În schimb, sfera privată a fost definită mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, când existența sa a
devenit tot mai amenințată.
▪ Trăind în societate, într-un spațiu comun pe care îl împarte cu ceilalți, individul trebuie să admită
regulile majorității cetățenilor din statul respectiv. În aceasta situație, drepturile și libertățile fiecăruia
sunt hotărâte împreuna de către cei care conviețuiesc în acel spațiu comun.
▪ Individul posedă, însă, și zone, spații, lucruri care-i aparțin în mod exclusiv si integral. În toate
acestea, el este liber sa procedeze cum dorește. De pildă, poliția nu poate intra într-o locuință fără
mandat de percheziție, este admis secretul corespondentei, ceea ce înseamnă că în societate există și o
zonă privată, pe lângă cea publică.
▪ În concluzie, societatea poate sa intervină în viața individului în acele zone publice, comune ale
vieții lui si a celorlalți, dar nu poate sa intervină în zonele private ale vieții lui, care-i aparțin în mod
exclusiv și integral.
- Statul nu se poate amesteca în viața individului atâta timp cât acesta este o persoana rațională
si corectă. În aceasta situație, singurul mod în care ar avea dreptul să intervină este pentru a-i
oferi protecție, dacă este în pericol. De asemenea, statul poate interveni în viața individului și
în condițiile în care acesta încearcă sa facă rău celorlalți, încălcând normele și regulile de
conviețuire socială.

Locuința, bastion al vieții private

▪ Spațiul domestic este, de regula, locuința, în interiorul căreia se consuma viața privată.
▪ La începutul secolului trecut, pentru cei mai mulți, habitatul se compunea dintr-o singura încăpere,
în care se înghesuiau toți membrii familiei. Accesul la canalizare și la lumina electrica era un vis
îndepărtat, ca și dorința de intimitate. Părinții și copiii locuiau împreună. Toaleta zilnică se desfășura

24
sub privirile tuturor, iar în ce privește obiectele de uz personal, lista lor era foarte scurtă: un ceas (în
cazuri fericite), un briceag, o pipă, un șir de mătănii – bunuri de valoare simbolică.
- Totuși, familiile înstărite (în bună măsura din rândurile burgheziei) aveau un spațiu privat mai
larg: locuințe cu mai multe încăperi, dintre care una era salonul, loc unde se adunau pentru
confidențe cu prietenii și unde intimitatea era respectată.
▪ În ultimii 50-60 de ani, situația a cunoscut o schimbare radicală. Locuința cu mai multe încăperi
(care îngăduie atât adulților, cât si copiilor sa trăiască în spații separate) și confortul (accesul la apa
caldă, utilizarea larga a aparatelor electrocasnice, telefonul, cu varianta sa mai recentă - mobilul,
televizorul, calculatorul etc.) au devenit mult mai accesibile.
▪ Activitatea limitată de obicei la un anumit număr de ore pe zi și sfârșitul de săptămâna liber îngăduie
persoanelor să se folosească de locuința în care trăiesc. Amenajarea locuinței ca spațiu privat prin
excelență devine o preocupare generală. Reviste cu tiraje generoase, emisiuni media, un număr mare
de firme se întrec în a oferi cele mai bune soluții.

Familia
▪ Între zidurile locuinței – bariera fermă între viața publică si viața privată – familia își petrece viața
de fiecare zi. Accepțiunea acestui termen s-a modificat mult în ultimele decenii. Fărâmițarea familiei
mari (de trei generații) este nu numai expresia nevoii extinse de spațiu privat, ci și consecința altor
evoluții.
statutul femeii Din Antichitate și până în secolul al XX-lea (secolul emancipării femeii), bărbatul si-a
păstrat poziția de cap al familiei, femeia rămânând sub aspect juridic inferioară. Nu e mai puțin
adevărat, însă, că ea a rămas în tot acest răstimp „stăpâna casei”. Dacă soțului i se lăsa locul principal
în sfera deciziilor care au relevanță publică, în domeniul vieții domestice, soția avea autoritate
decisivă (vezi gineceul din Grecia antică etc.)
▪ În ultimul secol, însă, apar schimbări care duc treptat la o criză a vieții de familie. Femeile capătă
treptat drept de vot în toate țările şi ajung treptat să realizeze aproximativ aceleași munci ca şi
bărbații, devenind tot mai puțin dependente financiar, fapt care va influența și statutul lor în familie.
Oamenii trăiesc în cuplu şi fără a se căsători, divorțurile sunt foarte frecvente, femeile amână nașterea
de copii în scopul realizării profesionale, numărul copiilor unui cuplu fiind scăzut (unul, doi copii).
statutul copilului În ceea ce privește copiii, până la jumătatea secolului trecut ei nu aveau niciun
drept la viață privată. Aceasta înseamnă că timpul liber le era organizat de părinți și că relațiile cu
prietenii erau sever controlate; la fel, alegerea partenerului de viață și monitorizarea atentă a căsătoriei
intrau tot în sfera autorității părinților.
▪ Astăzi, relațiile dintre părinți şi copii nu se mai bazează pe autoritatea din trecut. Treptat, se acceptă
de către părinți un rol de coordonare, mai degrabă decât de autoritate.
▪ Disoluția treptată a autorității părintești în cursul secolului XX s-a datorat mai întâi dezvoltării
constante a instituțiilor școlare, generalizate de la 4 la 7 ani, apoi la 8, 10 și chiar 12 ani de studii,
precum și a creșelor și grădinițelor, care preluau o bună parte din educația copiilor de la vârste foarte
mici. Pe de alta parte, deciziile despre viitorul copilului nu se mai iau strict în familie. Rezultatele
înregistrate la școală decid asupra orientării sale profesionale; de regulă, cei mai buni erau îndemnați
să urmeze studii superioare, ceilalți – majoritatea – fiind îndreptați spre acele meserii unde societatea
îi solicita.
▪ Mai mult, prin atribuirea de indemnizații se urmărește controlul și stimularea maternității, prin
atribuirea de alocații se asigură parcurgerea traseului școlar obligatoriu; instituții care protejează

25
interesele copilului pot decide decăderea din drepturile parentale a unor persoane care s-au făcut
vinovate de rele tratamente.
Observație: În perioada postbelică, statele democratice au adoptat legi vizând drepturile femeii,
respectiv copilului. De asemenea, ONU a adoptat Convenția privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare împotriva femeilor (1979), precum și Declarația Drepturilor Copilului (1959).

conflictul dintre generații

▪ Generațiile „baby-boom”-ului de după al Doilea Război mondial au contribuit mult la schimbarea
globală a societății. Tinerii și-au impus parțial modelele, cultura și au respins ierarhiile fixate odată
pentru totdeauna. Cu toate excesele sale, spiritul contestatar din 1968 care a zguduit Franța (revoluția
studențească din mai ’68) Marea Britanie, Germania, Italia, a fost în multe privințe cel care a reașezat
valorile. În Europa de Est, un fenomen asemănător s-a manifestat după 1990.
▪ Reprezentativ pentru spiritul contestatar este și curentul hippie, apărut în SUA în anii ’60. Acest
curent contestă valorile societății de consum şi promovează o întoarcere la natură, la sursele culturii
populare (folk), militează împotriva poluării, pentru pace şi contestă toate războaiele, inclusiv cele
duse în numele apărării drepturilor omului (vezi opoziția față de războiul din Vietnam, dus de SUA
pentru stăvilirea comunismului).
- Tinerii hippies se disting de restul populației prin hainele lor lejere şi foarte colorate, pletele
atât pentru bărbați cât şi pentru femei, dar mai ales prin muzica pe care o interpretează, folk-
song, foarte melodioasă. Apogeul mișcării hippie îl reprezintă festivalul de muzică folk de la
Woodstock (1969), unde, în fața a 400 000 de tineri, au concertat Jimi Hendrix, Janis Joplin,
Joan Baez, The Who, Joe Cocker etc.
- Curentul rock, apărut în anii ’60, s-a alăturat, în muzică, mișcării contestatare începută de
hippie (vezi, de exemplu, The Rolling Stones, Satisfaction, The Who, My Generation) şi a
continuat-o, după ce mișcarea hippie a intrat în declin în anii ’70.
▪ Este interesant de examinat impactul tehnologiilor de la o generație la alta. De la generația radioului,
la generația televizorului și generația realității virtuale, se observă un progres constant care
încorporează un ritm din ce în ce mai rapid și se bazează pe stimularea unui număr mai mare de
simțuri.
▪ Televiziunea si generația baby-boom au crescut împreună, astfel încât cei născuți în perioada
postbelică, până în 1960 aproximativ, sunt primii pentru care televiziunea reprezintă baza mitologiei
și poveștilor lor personale. Ei îmbătrânesc, dar cultura televiziunii nu îmbătrânește odată cu ei.
Televiziunea caută ceea ce e nou, tânăr, proaspăt.
▪ După 1990, Internetul a revoluționat lumea computerelor si telecomunicațiilor, devenind, pentru
tineri mai ales, un concurent al televiziunii. Internetul este cel mai folosit multimedia la ora actuală. El
reprezintă, în același timp, un mecanism formidabil de difuzare a informației și un mediu de
socializare /interactivitate între indivizi, fără limite de ordin geografic.

Raportul dintre viața publică și viața privată

Observație introductivă: În a doua jumătate a secolului XX, cadrul de viață al europenilor s-a
modificat radical. Ponderea populației urbane a crescut foarte mult. Marile progrese tehnologice au
permis producerea în serie și la preturi relativ scăzute a produselor industriale ce asigurau pana atunci

26
doar confortul celor bogați. Între 1954 și 1975, puterea medie de cumpărare s-a triplat în Italia și s-a
dublat în Franța.
- Creșterea puterii de cumpărare a schimbat complet structurile sistemului de consum al
familiilor. Cheltuielile pentru alimentație și pentru îmbrăcăminte au scăzut față de cele pentru
locuit, pentru transport, pentru petrecerea timpului liber și pentru sănătate. Toate aceste
aspecte sunt specifice societății de consum.
▪ În secolul trecut au existat o serie de evoluții favorabile protejării vieții private: apariția week-end-
ului (de o zi, apoi de două), a concediului de odihnă, precum și adoptarea unor documente sau legi –
astfel, dreptul la privatitate este prevăzut în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948),
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), în constituțiile statelor sau în pachetul de legi UE
vizând protecția datelor cu caracter personal (2016) etc.
▪ Pe de altă parte, sfera publică are tendința de a acapara tot mai mult zona privată. Noul cadru de
viață apărut în ultimele decenii, a generat diminuarea drastică a spațiului privat și implicit a intimității.
Într-o lume tot mai urbanizata, populațiile, cu excepția categoriilor înstărite, tind să trăiască în același
ritm, sa folosească aceleași spații de consum sau locuri de vacanță și de week-end. S-au înmulțit
marile ansambluri arhitectonice, supermarket-urile, centrele comerciale și fast-foodurile. Se consumă
aceleași produse alimentare standardizate și se urmăresc aceleași emisiuni radio și TV. Se cumpără
bunuri de folosință îndelungată, aparate electromenajere, material audio-vizual, toate de același tip și
cu același preț.
▪ Petrecerea timpului liber în afara localității de domiciliu a început să fie o practică foarte răspândită
datorită faptului că săptămâna de lucru s-a redus la 5 zile în lumea capitalistă, iar acumularea
veniturilor a permis concediile în străinătate. Cele mai apreciate devin destinațiile exotice, posibile
datorită ieftinirii călătoriilor cu avionul.
▪ Mass-media s-a transformat în noul nostru mediu natural. Oamenii au început să se raporteze la el,
comparându-și viețile cu ale personajelor din filme și din serialele de televiziune. Aceste personaje
hrăneau fanteziile și făceau ca existența socială a indivizilor să devina dependentă de orele de difuzare
a programelor preferate. Spațiul mass-media a început sa fie tratat de parca ar fi fost un loc real.
▪ Afirmarea star-ului a influențat în mod semnificativ viața privată. Cu o personalitate carismatică
dominantă, cu abilități de a-i influența pe cei din jur, starul a devenit un model de urmat pentru tot mai
multe persoane. Mijloacele de comunicare în masă au asigurat prezenta starului în viața noastră
cotidiana: de la presa scrisă, ziare și reviste, la interviurile realizate pentru fani, de la copertele CD-
urilor, la concertele live televizate. Industria mediatizării acordă starului spațiu publicitar, astfel încât
acesta ne influențează alegerea hainelor, a băuturilor, a parfumului sau a mașinii.
- Spre deosebire de eroi, faimoși pentru faptele lor, starul este fabricat, produs de mass-media,
fiind promovat pentru realizarea unor profituri imense. Imaginile care ne parvin prin mass-
media determină felul în care vedem lumea și valorile noastre cele mai profunde: ce
considerăm bun sau rău, moral sau imoral, acceptabil sau detestabil.
▪ Există și situații în care viața privată se suprapune peste cea publică. Astfel, unii demnitari sau alți
salariați ai statului profită de funcțiile pe care le dețin și obțin venituri ilicite, mai ales în statele din
Europa de Est.

Viața privată şi viața publică în țările comuniste din Europa

27
▪ Dacă, în statele capitaliste occidentale, viața publică şi cea privată au în centrul său preocuparea
pentru individ şi drepturile sale, în țările comuniste statul este cel care confiscă viața publică, dar şi
parte din viața privată a cetățenilor.
▪ Regimul comunist își dorește o nivelare socială a cetățenilor, fapt care se produce începând cu
standardizarea spațiilor de locuit (”cutiile de chibrituri” – blocurile comuniste) și se accentuează prin
diferențele mici de salarizare între diversele categorii de lucrători.
▪ Tehnica modernă pătrunde mai greu în casele comuniste decât în lumea occidentală. Televizorul îşi
face apariția în România după 1956, când se creează televiziunea publică. Mașina de spălat şi
telefonul sunt prezente în majoritatea locuințelor începând cu anii ’70, dar automobilul, deși tinde să
se generalizeze în anii 80, rămâne totuși un lux pe care şi-l permit membrii de partid şi persoanele
care fac sacrificii financiare pentru a plăti ratele la mașină.
▪ Familia reprezintă nucleul vieții private în comunism. La nivel propagandistic, comuniștii au un cult
pentru familia muncitorească, numeroasă şi fericită. Deși divorțul este acceptat oficial, persoanele
care divorțează nu erau agreate de regim. În 1966, Ceaușescu a semnează un decret care interzice
avorturile în România, fapt ce a contribuit la creșterea populației României, ajunsă în 1989 la 23 de
milioane de locuitori.
▪ Viața privată, deși aparent fără griji, deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane
casă şi loc de muncă, este în realitate supusă la fel de fel de constrângeri. În anii ’80 în România
uleiul, făina, zahărul, laptele, pâinea se cumpărau doar pe cartele alimentare în care erau trecute
numărul persoanelor din familia respectivă, pentru ca fiecare să cumpere un număr limitat de produse.
Alte alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat (bananele!!).
▪ Invadarea spațiului privat de către stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea
corespondenței, urmărirea persoanelor considerate suspecte de către regim. O importantă constrângere
era și interzicerea călătoriilor în afara granițelor statelor comuniste.
▪ Viața publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau
manifestări de stradă, altele decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua națională (în România
era 23 august) sau Ziua Internațională a Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin manifestări
regizate în cele mai mici detalii de oamenii regimului, în care indivizii erau niște elemente de decor.
Spațiul public era invadat de statui, panouri şi afişe care glorificau regimul comunist.
- Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să respecte
ideologia partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituție culturală avea un secretar
de partid care se ocupa de propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere.
Teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale trebuiau să își prezinte producțiile
culturale cenzorilor şi să le facă publice abia după ce primeau aprobare.
▪ Exista și situații în care viața privată se suprapune peste cea publică. Astfel, unii demnitari sau alți
salariați ai statului profită de funcțiile pe care le dețin și obțin venituri ilicite, mai ales în statele din
Europa de Est.

„Americanizarea” vieții cotidiene după 1918

▪ La finalul Primului Război Mondial, Europa era ruinată. Poziția dominantă în lume revenea acum
SUA, care începeau să exporte în Europa și nu numai nu doar produse industriale, ci și o seamă de
produse culturale: jazz, benzi desenate cu eroi precum Mickey Mouse sau Superman. Stilul de viață
american este promovat mai ales de cinematograf: în 1927 apare primul film vorbit – Cântărețul de

28
jazz. Scriitorul american Upton Sinclair spunea încă din 1917: „grație cinematografului, lumea se
unifică, adică se americanizează”.
▪ La nivelul vieții cotidiene se poate vedea clar astăzi ce este americanizarea. Fie că e vorba de jeans,
de fast foods, de înghițirea filmelor și reclamelor americane, influența economica, militară și politica
SUA este dublată de o puternică influență culturală (American Way).

CURENTE ȘI IDEI ECONOMICE: ECONOMII LIBERALE ȘI ECONOMII DIRIJATE

(studiu de caz)

În societatea de astăzi există două modele economice majore: economia capitalistă, cea mai
reprezentativă economie liberă şi economia comunistă, reprezentativă pentru economiile dirijate de
către stat.

A. Economia capitalistă – economie liberă

Economia capitalistă este un sistem economic în care producția și prețul depind de legea cererii şi a
ofertei.
Caracteristicile economiei capitaliste:
 se bazează pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie (adică utilaje, terenuri, clădiri,
capital);
 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme;
 agenții economici urmăresc să obțină profitul maxim;
 prețurile se fixează pe baza cererii şi ofertei;
 statul are rolul de a asigura cadrul instituțional al economiei; el nu trebuie să intervină în
problema prețurilor, a cererii şi a ofertei (statul – ”paznic de noapte”).
Modelele economiei capitaliste
În timp s-au conturat şi în cadrul economiei capitaliste două modele, în încercarea de a face față cât
mai bine crizelor economice inevitabile: liberalismul şi neoliberalismul.
 Liberalismul (capitalismul clasic) presupune o intervenție minimă a statului în economie.
Acest model şi-a dovedit ineficiența în timpul marii crize economice din 1929-1933, care a pornit din
S.U.A., dar a cuprins întreaga lume capitalistă. Această criză a început prin căderea bursei din New-
York în ziua de 24 octombrie 1929 (supranumită joia neagră), apoi a continuat prin falimentul celor
mai multe bănci americane, care creditau întreaga industrie mondială şi prin falimentul multor
întreprinderi din întreaga lume. Drept urmare, șomajul a ajuns la cote alarmante. În același timp s-a

29
înregistrat o criză de supraproducție în agricultură: datorită producției mari şi a scăderii puterii de
cumpărare a populației, au scăzut foarte mult prețurile la produsele agricole, ceea ce a dus la ruinarea
fermierilor.
Criza a fost depășită în SUA datorită politicii de intervenție a statului în economie, promovată de
președintele Franklin Roosevelt, politică numită NEW DEAL (Noul Curs). Statul a stabilit prețuri
minime la produsele de bază, a finanțat câteva bănci private pentru a-şi putea relua activitatea, a
început o serie de lucrări de infrastructură (construcții de autostrăzi, poduri, defrișări etc.) datorită
cărora a angajat mulți dintre șomeri.
- Neoliberalismul (Modelul keynesian), teoretizat de economistul englez John Maynard Keynes,
propune intervenția statului în economie pentru reducerea șomajului şi inflației, pentru susținerea
creșterii economice şi bunăstării.

Moduri de producție în economia capitalistă

 Fordismul (de la uzinele Ford): presupune producția în serie, costuri de producție mai mici şi
creșterea salariilor muncitorilor datorită creșterii vânzărilor (precedat în Europa de taylorism)
 Toyotismul (de la uzinele Toyota): pune accent pe realizarea unor produse de calitate
superioară, producția se face la comandă, se cere părerea muncitorilor în conducerea
întreprinderii.

B. Economia comunistă – economie dirijată de stat

Economia comunistă este un sistem economic în care statul fixează producția și prețul produselor.
Caracteristicile economiei comuniste:
 aproape toate mijloacele de producție (adică utilaje, terenuri, clădiri, capital) sunt în
proprietatea statului;
 bunurile nu sunt produse în raport cu cererea, ci pe baza unor planuri economice întocmite de
birocrați, funcționari de stat), numite planuri cincinale (fixau producția pentru fiecare ramură
industrială pe o perioadă de 5 ani);
 industrializarea forțată, cu accent pe dezvoltarea industriei grele;
 colectivizarea în agricultură.
Consecințele economiei de tip comunist:
 produsele realizate sunt de slabă calitate şi de multe ori nu există piață de desfacere pentru ele
pentru că planurile economice țin cont de niște obiective politice, nu de cererea reală;
 nu există șomaj, dar acest lucru pozitiv creează dezechilibre grave pe termen lung;
 accentul pus pe dezvoltarea industriei grele are drept consecințe neglijarea producției
alimentare și necesitățile de bază ale populației.
Pentru a face față eventualelor probleme legate de piața de desfacere, statele comuniste europene au
creat, în 1949, o organizație economică numită Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care
s-a autodizolvat după căderea comunismului. În cadrul acestei organizații aveau loc schimburi de
produse între statele membre.

30
C. Globalizarea economiei lumii
Globalizarea este un proces început în anii ’80, care constă în deschiderea frontierelor şi generalizarea
schimburilor de oameni, idei, capitaluri şi bunuri la scară mondială. Globalizarea este economică,
politică şi culturală. Cel mai reprezentativ proces al globalizării economice este crearea companiilor
multinaționale: o întreprindere îşi deschide sediu în străinătate. Un simbol al globalizării este
compania Coca-cola, ale cărei produse au ajuns în toate colțurile lumii.
Consecințele globalizării:
 facilitează schimburile şi creșterea productivității
 propagă rapid crizele economice.

ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

Perioada interbelică (1919-1939)

Economia rurală
▪ În perioada interbelică, 80% din populația României era rurală, astfel că agricultura era principala
ramură a economiei românești.
▪ 1921: s-a realizat o amplă reformă agrară, prin care au fost expropriate o parte importantă a moșiilor
boierești pentru a se da pământ țăranilor. Suprafața primită de o familie de țărani era în medie de 5
hectare. Țăranii plăteau o despăgubire foștilor proprietari, plata făcându-se în 50 de ani. Au fost
împroprietăriți 1,3 milioane de țărani. ↓
- Aceasta a fost cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică. În urma ei, România
devine o țară în care predomina mica proprietate agricolă. Astfel, o statistică din 1938 arată că
proprietarii care dețineau sub 5 hectare reprezentau aproape 75% din totalul proprietarilor de
pământ.
- Tot o consecință a predominării micii proprietăți agricole a fost şi faptul că agricultura
românească era extrem de puțin mecanizată.
▪ România era printre primele țări exportatoare de grâu şi porumb din Europa.
Economia urbană
▪ În perioada interbelică se creează pentru prima dată o adevărată industrie românească.
▪ Industria extractivă este una dintre ramurile economice importante. România este între primele state
producătoare de petrol, gaze naturale şi aur din Europa (locul 1 în Europa şi 6 în lume la producția de
petrol, locul 2 în Europa la extracția de aur şi gaze naturale). Industria petrolieră a înregistrat o
creștere spectaculoasă a producției, datorită investițiilor de capital străin.
▪ Industria siderurgică (producerea oțelului) şi industria constructoare de mașini cunosc şi ele o
dezvoltare semnificativă.
▪ Între cele mai importante întreprinderi, care produceau la nivel calitativ european, se aflau Oțelăriile
Reșița, fabrica Malaxa București, care producea locomotive, motoare, instrumente de precizie,
muniție etc. şi IAR Brașov, care producea avioane.

31
▪ Industria românească a înregistrat o creștere economică medie de 5,2% pe an. Cu toate aceste
succese, producția nu era suficientă: necesitățile interne în materie de instalații industriale şi mașini
erau acoperite în proporție de 15-20%, restul de până la 80% erau importate.
▪ În industria românească din perioada anterioară războiului capitalul străin reprezenta 80% din
investiţii. În anii 1925-1928 acesta scade la 65%. În perioada antebelică principalii investitori au fost
germani şi austrieci, în perioada interbelică locul lor este luat de englezi, francezi şi belgieni.
▪ Băncile private aveau un rol important. Cea mai mare bancă privată a fost Marmorosch-Blank. 25%
din capitalul băncilor din România era capital străin.
▪ Comerțul exterior arăta că România exporta materii prime si importa utilaje. 90% din exporturile
României erau reprezentate de cereale, animale, lemn şi petrol.
▪ În perioada marii crize economice, România a încurajat exportul de petrol pentru a compensa
pierderile înregistrate de prăbușirea prețului la cereale.
▪ Ca stat agricol, România era în dezavantaj deoarece era nevoită să exporte materii prime la prețuri
relativ joase şi să importe bunuri industriale la prețuri ridicate. Drept rezultat, în 1928, de exemplu,
pentru o tonă de bunuri importate, România trebuia să exporte 6,5 tone.
▪ În timp, însă, situația exporturilor se schimbă. Dacă cerealele reprezentau peste 50% din exporturi
până în 1927, ele au ajuns la 25% în perioada 1934-1938. Creșterea producției industriale în anii '30 a
avut consecințe şi în planul importurilor la produse manufacturate, care au scăzut de la 65% în 1930 la
33% în 1939. Totodată, pentru aceeași perioadă, importul de materii prime a crescut de la 10% la
34%. Cel mai important partener comercial al României în anii '30 a fost Germania.
Criza economică din 1929-1933 a afectat foarte grav România, ducând la scăderea productivității.
Totodată, în anumite perioade, statul a fost incapabil să plătească în întregime salariile funcționarilor
publici, recurgând la așa-numitele curbe de sacrificiu prin care se reduceau cu anumite procente
salariile. Apoi economia s-a redresat după 1934, ajungând în 1938 la cea mai mare producție din
perioada interbelică (vezi statistica de mai jos).
Raportul producție agricolă/ producție industrială, 1925-1938:

Anii Producţia agricolă Producţia industrială

1925 68,2 31,8

1929 63,2 36,8

1934 53,4 46,6

1938 51,4 48,4

Perioada comunistă (1945-1989)

Economia rurală

32
▪ În perioada comunistă, agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depășită de industrie.
▪ Deși ideologia comunistă promova desființarea proprietății private, când s-a instaurat primul guvern
comunist în România, în 1945, liderii PCR au hotărât să facă o nouă reformă agrară pentru a atrage
populația rurală de condiție medie şi modestă de partea lor. De aceea, în mod paradoxal, instaurarea
regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a țăranilor. Reforma agrară din 1945 prevedea
exproprierea moșiilor mai mari de 50 de hectare, fără compensare.
▪ În 1949 a fost declanșată colectivizarea agriculturii (martie 1949 – aprilie 1962). Gospodăriile
agricole colective (G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea comunității dintr-un sat, dar, de fapt
aparțineau tot statului. - Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi cele colective erau lucrate în comun de
țăranii care doreau să renunțe la proprietatea particulară. Celor integrați aici li s-a permis să păstreze
doar un teren de 0,15 ha. Comuniștii au sperat că mulți țărani vor renunța la proprietate şi se vor
înscrie în aceste asociații controlate de stat, dar succesul lor a fost redus. Doar țăranii foarte săraci s-
au asociat în aceste gospodării. Țăranii înstăriți erau numiți de autoritățile comuniste chiaburi şi erau
considerați exploatatori. Comuniștii încercau, prin propagandă, să-i convingă pe ceilalți țărani că
aceștia sunt dușmani ai poporului.
- Pentru a determina țăranii să renunțe la pământul lor, în anii '50, la sugestia lui Stalin, autoritățile
comuniste au impus dări uriașe asupra agricultorilor, dări numite popular cote. Țăranii erau obligați să
dea statului o parte importantă din toate produsele obținute; cu cât proprietatea era mai mare, cu atât
creștea şi procentul care se cuvenea statului. Sistemul cotelor a afectat de fapt toți locuitorii, dar
proprietarii mai mari au avut cel mai mult de suferit, ei fiind duși la ruină; aceștia ajungeau să aducă
acasă mai puține produse decât cei mai săraci țărani. Uneori li se lăsa doar grâul de sămânță. Nici
aceste metode nu i-au determinat, însă, pe mulți țărani să renunțe însă la proprietatea lor şi să se
înscrie în gospodăriile colective.
- În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea accelerată/ forțată, pământul țăranilor fiind trecut
în proprietatea statului. Colectivizarea forțată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută de
activiștii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceștia vizitau sistematic locuințele țăranilor
pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului. Pentru că
propaganda nu a avut mare succes, s-a renunțat repede la metodele pașnice şi s-a recurs la șantajul,
tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunțe la proprietățile lor.
- În 1962 procesul de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 96% din suprafața agricolă a
României a devenit proprietate de stat, cel mai mare procent dintre țările care trecuseră la comunism
în 1945 în Europa de Est. Pământul preluat de stat a fost organizat în așa-numitele Cooperative
Agricole de Producție (C.A.P.-uri). Țăranii au fost obligați să predea şi vitele de muncă, ce au fost
folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajați ai statului şi primeau o cotă parte din
produse.
- Deși inițial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea s-au mecanizat, iar exploatarea
pământului s-a făcut ceva mai eficient. Cifrele producției de cereale au fost însă tot timpul exagerate
atât de șefii C.A.P.-urilor cât şi de propaganda comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni
nu cunoaște exact care era producția reală în perioada comunistă.
▪ În anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe,
populația României s-a confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin reducerea
rațiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa economică a acestora.
Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată, iar producția nu era de calitate. O altă cauză a crizei
agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era atât de acută în anii '80 încât
lucrătorii din întreprinderi şi elevii din școli erau obligați să participe la strângerea recoltei.

33
După prăbușirea regimului comunist, în 1991, o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile cu
loturile din perioada anterioară colectivizării.
Economia urbană
▪ În 1948, comuniștii au naționalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea statului). Ei au
început un program de industrializare forțată, pentru a transforma România din țară agrară în țară
industrială, ceea ce s-a reușit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei grele.
▪ Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai comunismului de controlul U.R.S.S. asupra
economiei românești. În perioada 1945-1956 au funcționat niște societăți mixte româno-sovietice
numite sovromuri, care aveau ca scop transferul de materii prime şi produse industriale din România
în U.R.S.S. Acestea au secătuit economia românească întrucât s-au sustras astfel din România de la
cereale, petrol, minereuri şi lemn până la fabrici întregi care au fost demontate şi duse în U.R.S.S.
▪ Perioada în care la conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)
s-a caracterizat prin creșterea investițiilor în industrie şi transformarea României într-o țară
industrială. În 1950 industria reprezenta 46,6% din producție iar în 1967, depășise agricultura, fiind
egală cu un procent de 57,3%.
▪ Dej a introdus în 1951 planurile cincinale. Industrializarea comunistă a fost catalogată drept
industrializare forțată, deoarece ea nu ținea cont de nevoile pieței şi producea de multe ori pentru a
atinge standardele fixate de funcționarii de partid care doreau să stabilească recorduri de producție pe
anumite domenii.
▪ Din cauză că populația rurală a rămas fără pământ, o parte importantă a migrat spre oraș şi s-a
angajat în noile fabrici.
▪ Ceaușescu (1965-1989) a continuat planul de industrializare a țării, făcând investiții uriașe. Accentul
a fost pus pe dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiții au fost în industria siderurgică
(Combinatele de la Reșița şi Galați), industria petrolieră (s-a mărit capacitatea de rafinare a petrolului
în rafinăriile de la Ploiești), industria chimică şi constructoare de mașini. În această ultimă ramură s-
au realizat investiții cu capital francez la fabricile Dacia Pitești (1966), în colaborare cu Renault şi
Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70 România a avut unul dintre cele mai mari
ritmuri de creștere economică din Europa.
▪ O parte importantă din investiții s-a realizat însă cu bani împrumutați. România a fost singurul stat
comunist care a primit bani de la Fondul Monetar International. Investițiile făcute de Ceaușescu nu au
fost recuperate din cauză că producția nu ținea cont de nevoile pieței, de raporturile între costurile de
producție şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în incapacitatea de plată a datoriei externe.
Cea mai ineficientă investiție a fost extinderea rafinăriilor de petrol de la Ploiești. Ceaușescu a extins
capacitatea de rafinare a României mult peste producția internă, de aceea el a importat petrol de la
arabi. Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în 1978, ducând la o criză economică mondială.
Drept urmare, rafinarea se făcea cu niște costuri foarte mari, astfel că banii investiți nu au fost
recuperați, ba, din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în pierdere au mers şi alți coloși
industriali mari consumatori de energie. Astfel, deși economia producea mult, costurile de producție
erau mai mari decât veniturile.
▪ La începutul anilor '80, FMI a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria
externă. În 1977 datoria externă a țării fusese de 3,6 miliarde de dolari, iar în 1983 ajunsese la 11
miliarde. Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceaușescu a fost creșterea exporturilor şi
reducerea importurilor. ↓
▪ Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare, începând cu 1982, s-a introdus
raționalizarea pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui; în timp au urmat şi alte produse. În 1981 se

34
introdusese rația la benzină (30 de litri pe lună); au urmat restricțiile la electricitate (energia electrică
era întreruptă după o anumită oră, seara, pentru populație), limitarea alimentării cu apă caldă şi
căldură (temperatura în birouri iarna era de maxim 14 grade).
▪ În 1989, întreaga datorie externă a fost plătită, dar restricțiile au continuat în același fel. Rațiile
lunare ajunseseră în acel an foarte mici (o jumătate de pâine pe zi de persoană, un kilogram de zahăr,
unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi așa mici, nu se puteau cumpăra din lipsă de produse în
magazine. Aceasta a fost principala cauza a revoltei populare din 1989.

Perioada postdecembristă (1989 – prezent)

▪ După 1989, toate sectoarele economice au trecut printr-o schimbare profundă. Au avut loc
privatizarea întreprinderilor de stat, liberalizarea prețurilor și devalorizarea monedei, iar șomajul a
crescut foarte mult (10,9% în 1994).
▪ Dacă anii 1990 au fost dificili, economia înregistrează un reviriment începând cu anul 2000. Ea va fi
însă grav afectată de crize precum cea declanșată în 2008 în SUA sau cea înregistrată în contextul
pandemiei Covid19.
Economia rurală.
▪ După revoluția din 1989, economia rurală a cunoscut schimbări fundamentale. Astfel, pe baza Legii
fondului funciar din 1991, s-a trecut la restituirea către foștii proprietari a terenurilor agricole și a
pădurilor.
▪ Caracteristicile economiei rurale de după 1989: fărâmițarea proprietății; dezorganizarea gravă a
producției; lipsa mijloacelor pentru cultivarea pământului; absența ajutoarelor semnificative din partea
statului pentru dezvoltarea producției agricole. Rezultatul a fost scăderea drastica a producției
agricole, România devenind un importator masiv de produse agroalimentare.
Economia urbană
▪ După 1989 s-a produs un proces de dezindustrializare; liderii politici au apreciat că industria
românească era „un morman de fiare vechi”, drept pentru care s-a trecut la lichidarea marilor
întreprinderi. Au apărut, astfel, grave probleme sociale.
▪ A început un proces de privatizare si reconstrucție a industriei românești în conformitate cu
necesitățile pieței europene. Un rol important în dezvoltarea industriei românești actuale revine
capitalului străin. Economia se bazează încă pe costul scăzut al forței de muncă.
Observații finale
Secolul XX a reprezentat pentru România o evoluție rapidă de la o economie profund agrară și
rurală spre o economie în primul rând industrială și urbană.
Ritmul abrupt de evoluție, în perioada comunistă, a determinat numeroase disfuncționalități și
destructurări ale căror consecințe sunt încă prezente.
După 45 de ani de planificare economică, România a demarat, după 1989, un proces de tranziție la
economia de piață.

35
IMPACTUL TEHNOLOGIEI ASUPRA VIEȚII COTIDIENE ȘI A MEDIULUI

A. Caracteristicile dezvoltării științei şi tehnologiei contemporane

▪ Tehnologia desemnează modalitățile de aplicare a cercetării științifice în activitatea de producție
industrială sau comercială.
▪ Evoluția științei şi tehnicii în perioada contemporană poate fi definită printr-o serie de caracteristici:
a) accelerarea fără precedent a descoperirilor științifice, b) scurtarea perioadei dintre cercetarea
teoretică şi aplicarea practică a acesteia, c) posibilitatea testării ideilor teoretice prin aplicarea
tehnicilor de simulare (în special cu ajutorul calculatorului), d) creșterea costurilor cercetării științifice
şi tehnice, e) implicarea directă a statelor şi a firmelor private în finanțarea şi susținerea activității
științifice.
▪ Politicul a avut un rol important în evoluția cercetării științifice şi în dezvoltarea tehnologiei. Primul,
dar mai ales Al Doilea Război Mondial au adus o implicare a statelor în finanțarea cercetării pentru
dezvoltarea, nu doar a armamentului, dar şi a comunicațiilor. Germania şi S.U.A. au avut un rol
hotărâtor în acest sens. Războiul Rece, acel conflict ideologic care a opus lumea capitalistă lumii
comuniste, a impulsionat dezvoltarea cercetării științifice, cu precădere în S.U.A. şi U.R.S.S.,
superputerile celor două blocuri politice. Astăzi, statele care investesc cel mai mult în cercetare sunt
S.U.A., Germania, Japonia, China.
- Armata americană este una dintre cele mai importante instituții care finanțează cercetarea.
Multe descoperiri științifice şi inovații tehnologice au pornit de la comenzi ale armatei
americane.
- Japonia este statul care investește foarte mult în dezvoltarea roboticii, căutând o gamă cât mai
variată de aplicare a acestei tehnologii: de la roboți industriali, până la roboți care cântă la
pian.
- Germania s-a remarcat prin dezvoltarea unor tehnologii care urmăresc fiabilitatea produselor
tehnologice.
Dezvoltarea economică este definitorie în evoluția cercetării științifice şi tehnologiei. Un alt rol
important în finanțarea cercetării o au firmele care dețin un capital mare şi au piețe de desfacere
importante. Acestea şi-au creat departamente de cercetare, care permit o dezvoltare a științei şi
tehnologiei în raport cu nevoile pieței. Cele mai importante sunt de departe firmele de construcții auto

36
şi de telefonie. Firmele auto germane (Volkswagen, BMW, Daimler, Porsche, Opel) sau cele japoneze
(Toyota, Honda, Nissan, Mitsubishi) s-au remarcat în acest sens.

A1. Tehnologiile în domeniul comunicării

▪ Radioul, inventat de Marconi în 1895, şi-a cunoscut anii de glorie în perioada interbelică, dar şi
astăzi rămâne un mijloc de comunicare foarte utilizat. Prima emisiune radio a fost difuzată în 1914 în
Belgia, un concert în onoarea reginei.
Inițial, radioul era un aparat de dimensiuni mari, greu de transportat. În 1948 a fost inventat în S.U.A.
tranzistorul. Radioul cu tranzistor devine un produs de mici dimensiuni, având un preț scăzut. Deși
după 1950 televiziunea devine un concurent serios pentru radio, acesta își păstrează un loc important
în viața oamenilor, fiind accesibil aproape oriunde şi oricând.
- Astăzi se tinde spre specializarea posturilor de radio pe domenii (muzică ușoară, muzică
clasică, știri, religie etc.), iar faptul că acestea se pot accesa şi pe internet le face să își
păstreze cu ușurință un public fidel.
▪ Televiziunea este cel mai spectaculos mijloc de comunicare al secolului XX, cu cel mai mare impact
asupra publicului. Primul post de televiziune creat a fost B.B.C., în 1936, în Marea Britanie. În 1939
televiziunea își face apariția şi în S.U.A., prin intermediul postului N.B.C. Dar televiziunea rămâne
doar o curiozitate până în 1950, după care începe să se generalizeze. În 1946, doar 0,5% din
gospodăriile americane dețineau un televizor, în timp ce în 1954 se ajunge la un procent impresionant
de 56%, iar în 1962 la 90%!
- televiziunea este inițial alb-negru, ulterior se creează televiziunea color
- în 1953 are loc prima transmisiune în direct a unui eveniment, încoronarea reginei Elisabeta a
II-a a Marii Britanii
- începând cu anii ’60 transmisiunile în direct se fac prin satelit, ceea ce asigură recepționarea
lor pe toate continentele
- în anii ’80 apar televizoarele cu circuite integrate, iar în anii ’90 televizoarele cu ecran plat şi
cele cu plasmă.
▪ Telefonul, creat de americanul Graham Bell în 1876, a cunoscut o evoluție spectaculoasă a
designului şi fiabilității sale. Dacă în perioada interbelică se găsește doar în casele celor avuți, după
1950 telefonul este un accesoriu care pătrunde treptat în toate locuințele. Telefonului „cu pâlnie” din
perioada interbelică îi urmează telefonul cu receptor, a cărui istorie se prelungește până în anii ’90. În
1973 se deschide o nouă pagină în evoluția telefoniei: apariția telefonului mobil, creat de firma
Motorola. El avea dimensiunile unei cărămizi pentru construcție şi o antenă de 10 cm. Anii ’90 aduc
apariția unei a doua generații de telefoane mobile (”celulare”), prin sistem GSM ( Global System for
Mobile Communications), ducând la micșorarea dimensiunilor acestuia. Transmisia se realiza în mod
digital (telefon cu taste). După anii ’90, evoluția telefoniei se realizează rapid, iar Internetul și firma
Apple revoluționează sensul utilizării telefonului. Primul iPhone datează din 2007. Telefonia mobilă
este una dintre tehnologiile în care se investește cel mai mult în prezent.
▪ Calculatorul este cel mai spectaculos echipament tehnic al epocii contemporane. Primul calculator
automat, Mark I, a fost realizat de universitatea Harvard şi firma IBM în 1944, dar primul computer
celebru este ENIAC (1946) finanțat de armata S.U.A. şi construit la Universitatea Pennsylvania. El
cântărea 30 de tone şi ocupa 167 m.p. era construit din 18000 de lămpi electronice şi avea 5 milioane
de conexiuni lipite. În 1956 apare a doua generație de calculatoare, cu tuburi catodice, care își reduc şi
dimensiunile şi costurile. În 1963 apare a treia generație de calculatoare, cu circuite integrate, ceea ce
duce la apariția unor calculatoare de dimensiuni reduse. În 1973 apare computerul personal, care se

37
poate amplasa pe birou. Astfel, dacă primele calculatoare sunt utilizate doar în industrie, din anii ’70,
devin accesibile şi persoanelor private. În 1981 se creează primul laptop, care avea 10 kg.
Din 1970, calculatorul începe să fie şi un mijloc de comunicare, deoarece apar rețelele de
calculatoare. Prima dintre ele, ARPANET, este creată în S.U.A. În 1971 la această rețea sunt
conectate 23 de calculatoare. În 1972 se trimite primul email. În 1984 erau conectate la Internet 1000
de calculatoare, în 1987 erau 10000 şi în 1989 numărul lor ajunge la 100 de mii.
- În 1990, ARPANET dispare şi se creează domeniul world wide web, inventat de institutul de
cercetări nucleare CERN din Elveția (Tim Berners-Lee) și lansat în 1991.
- În 1998 a apărut Google, în 2004 a apărut Facebook, în 2009 a apărut Whatsapp (cumpărate
de Facebook în 2014), în 2010 a apărut Instagram (cumpărat de Facebook în 2012), în 2016 a
apărut TikTok (în China), pe care, din fericire, n-a cumpărat-o nimeni. :D

A2. Tehnologiile în domeniul transporturilor

▪ Automobilul este mijlocul de transport cu cea mai mare utilizare, iar domeniul construcțiilor auto
este unul dintre cele mai performante din punct de vedere tehnologic. Primele automobile au fost creat
în 1886, independent, de inginerii germani Daimler şi Benz. La începutul secolului XX deja se
lansaseră pe piață o serie de constructori auto ca Renault, Peugeot, Bugatti (Franța), Ford, General
Motors (S.U.A.), Rolls Royce (Marea Britanie), Fiat, Lancia, Alfa Romeo (Italia), BMW, Audi, Opel
(Germania), Mitsubishi (Japonia). În perioada interbelică au apărut alte firme de succes: Chrysler,
Citroën, Porsche, Volkswagen, Toyota, Nissan.
Tehnologia auto a evoluat rapid de la o simplă trăsură motorizată, în 1886, la mașina cu motor în
patru timpi şi caroseria închisă în perioada interbelică. Automobilul s-a modernizat constant, nu doar
prin îmbunătățirea performanțelor motorului, ci şi prin creșterea siguranței şi confortului acestuia.
Astfel, în prima jumătate a secolului XX au apărut ștergătoarele de parbriz (1903), sistemul hidraulic
de frânare, cutia de viteze automată, ambreiajul, lumina în interior, oglinda retrovizoare,
semnalizatoarele de direcție, roata de rezervă, centura de siguranță. Ford a realizat primele automobile
de serie în 1909 (celebrul Ford T), ceea ce a făcut ca în S.U.A. costul automobilelor să fie mai scăzut,
iar posibilitatea achiziționării unei mașini să devină o realitate pentru clasa de mijloc. În 1941,
Chrysler construiește primele mașini de teren, iar în 1963 apare prima mașină de tip SUV (sport
utility vehicle), un automobil confortabil care poate fi utilizat pe teren accidentat.
Începând cu anii ’50, viteza şi puterea motoarelor cresc tot mai mult, design-ul caroseriilor devine tot
mai spectaculos şi are loc răspândirea fără precedent a automobilului în întreaga lume. Au apărut noi
elemente de siguranță şi confort: centura de siguranță modernă (1959), airbag-urile (1973), sistemele
ESP (controlul de stabilitate electronic, în anii ’90), diverși senzori care ajută șoferul să evite un
accident și protejează pasagerii în cazul producerii unuia. Recordurile de viteză arată că automobilul a
fost de la bun început un campion al mijloacelor de transport în acest domeniu. În 1909 recordul de
viteză era de 200 km/h, în 1938 era de 563,5 km/h, iar în 1970 în S.U.A. a fost depășit viteza de 1000
de km/h. În anul 1997, britanicul Andy Green a reușit să atingă o viteză supersonică (1223,65 km/h),
cu un vehicul numit Thrust SSC, proiectat de Richard Noble. Actualul record (2017), stabilit de
același pilot, este de 1000 mile/ 1609 km/h.
▪ Trenul este un mijloc de transport mai puțin rapid decât automobilul sau avionul, dar care se bucură
în continuare de succes datorită confortului şi siguranței oferite. Istoria sa începe în 1814, când
englezul George Stephenson a creat prima locomotivă cu aburi, care se deplasa cu 14 km/h.
Performanțele slabe ale acesteia, la care se adăugau zgomotul şi poluarea făcute, au împiedicat
utilizarea ei. Abia în 1929, invenția lui Stephenson, preluată de Richard Stephenson, devine mai
performantă, ajungând la 40 km/h, şi mai prietenoasă cu mediul, provocând o revoluționare a
transportului de uscat. Prima cale ferată a fost Manchester – Liverpool, construită în 1821 pentru

38
transportul cărbunelui. În 1863 a fost inaugurată şi prima linie de metrou, în Londra. În 1888, în
Virginia (S.U.A.) este creată prima linie ferată electrică.
Trenul a devenit cu timpul un mijloc de transport ieftin pentru pasageri şi foarte eficient pentru a
deplasa o cantitate mare de mărfuri. Trenurile au evoluat şi în ceea ce privește viteza, dar mai ales în
privința confortului: încălzirea, aerul condiționat, mai nou, prizele pentru conectarea laptopurilor fac
din ce în ce mai comode călătoriile cu trenul. Astăzi se caută mai ales soluţii pentru a mări viteza de
deplasare a lor. Primul tren de mare viteză (210 km/h), numit Shinkansen, a fost pus în circulație în
Japonia, în 1964. În Europa, francezii au creat primii infrastructura pentru trenurile de mare viteza.
TGV-ul a fost inaugurat în 1981, circulând astăzi în medie, cu 320 km/h. Recordul de viteză stabilit
de este de 574,8 km/h.
Cele mai rapide sunt trenurile pe pernă magnetică (numite Maglev, prescurtare de la magnetic
levitation), care circulă cu viteza de 550 de km/h. Deocamdată acestea sunt folosite doar pe distanțe
foarte scurte, datorită faptului că au nevoie de o infrastructură foarte costisitoare. Ele sunt produse de
Siemens şi Thyssen Krupp. Prima linie de acest tip a fost construită în 1979, la Hamburg. Astăzi
există trenuri de tip Maglev în douăsprezece țări. Statele care arată un interes special dezvoltării
acestui mijloc de transport sunt Japonia şi Coreea de Sud. În Japonia s-a înregistrat şi recordul de
viteză pentru un tren Maglev: 603 km/h.
▪ Avionul este cel mai spectaculos mijloc de transport în comun. Începutul secolului XX a fost o
perioadă în care inginerii constructori din întreaga lume își încercau măiestria prin realizarea unor
aparate de zbor. Istoria aeronauticii începe cu un număr impresionant de personalități care au realizat,
independent unele de altele, aparate de zbor din ce în ce mai performante. Primele aparate de zbor
motorizate au fost create de frații Wright, în S.U.A., în perioada 1900-1903. Ele erau construite din
lemn şi pânză, putând zbura, cu până la 35 km/h, pe distanțe de câțiva metri. Acestea erau însă
catapultate. În 1906, Traian Vuia a construit primul aparat de zbor autopropulsat (care s-a ridicat de la
sol şi a aterizat prin mijloace proprii), la Paris. În 1909, francezul Louis Blériot a traversat Canalul
Mânecii cu un avion care zbura cu 45 km/h. Românii au avut un rol însemnat în această perioadă de
începuturi a aviației: Henri Coandă a construit avionul cu reacție (1910), iar Aurel Vlaicu a construit
primul avion în întregime din metal (1912). Aparatele au continuat să fie din ce în ce mai
performante, astfel încât pilotul francez Rolland Garros a traversat Mediterana în 1913, iar pilotul
american Albert Cushing Read a traversat Atlanticul în 1919.
Foarte rapid avioanele au fost folosite în scopuri comerciale. În S.U.A. a fost inaugurată, în 1914,
prima linie de transport pasageri între două orașe din Florida. În Primul Război Mondial avionul a fost
folosit ca o eficientă armă. După terminarea războiului, aviația își reia scopurile civile: transportul de
pasageri şi de poștă. Se creează companii aeriene naționale: Marea Britanie (British Airways, 1919),
Germania (Lufthansa, 1926), S.U.A. (United Airlines, 1926, American Airlines, 1930), Franța (Air
France,1933) etc.
Al Doilea Război Mondial a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea aeronauticii, avionul fiind unul dintre
mijloacele de luptă principale, dar şi unul dintre mijloacele de transport pentru echipamente şi
mărfuri. Britanicii au inventat radarul pentru a detecta prezența avioanelor inamice. Cea mai
importantă inovație a aviației în anii ’30-’40 este realizarea avionului cu reacție performant. Avionul
cu reacție al lui Coandă din 1910 a fost primul avion fără elice, dar a avut o viață scurtă. El a fost
distrus în același an, când s-a izbit de un zid în timpul unui zbor. Henry Coandă a abandonat proiectul
avionului cu reacție, dar în 1934 a brevetat principiul observat la zborul avionului cu reacție,
numit efectul Coandă: tendința unui jet de fluid de a rămâne atașat de o suprafață convexă. Primul
avion cu reacție produs în serie este creat de germanul Hans von Ohain, în 1939. Britanicii, italienii şi
americanii au construit, în anii ’40, propriile avioane cu reacție. Primele avioane de luptă cu reacție au
fost construite tot de germani, în 1944. În 1946 sovieticii construiesc avioanele cu reacție MIG, care

39
ajung la viteza de 900 km/h. În 1948 americanii construiesc primul avion supersonic (care zboară cu o
viteză mai mare decât a sunetului), atingând 1600 km/h.
În anii ’50 începe utilizarea avionului cu reacție în scopuri civile. Primul avion cu reacție care se
impune este Boeing 707, construit în S.U.A., intrat în serviciu în 1958. Avionul cu reacție civil se
generalizează în anii ’60, transformând cu timpul transportul aerian într-un mijloc accesibil ca preț. În
anii ’70 sunt puse în circulație singurele avioane supersonice pentru pasageri: Tupolev (1975),
construit de sovietici, şi Concorde (1976), creat în colaborare de francezi şi britanici.
În prezent, 90% din piața mondială de avioane este deținută de constructorii Boeing (S.U.A.) şi
Airbus (Franța). Dacă în1933 un Boeing de pasageri zbura cu 300km/h, în zilele noastre viteza sa de
zbor poate ajunge la peste 900 km/h şi poate transporta peste 500 de pasageri. Ultimele tipuri de
Airbus pot transporta până la 853 de pasageri (sau 150 tone de marfă), iar viteza maximă poate depăși
1000 km/h. Avionul supersonic Concorde a atins viteza maximă de 2368 km/h şi altitudinea maximă
de 18 300 km. Avioanele supersonice sunt folosite în domeniul militar şi mai puțin în domeniul civil.
Cel mai rapid avion din lume este creat în S.U.A, Falcon Hypersonic, care a ajuns la 20 921 km/h.

B. Impactul tehnologiei asupra vieții cotidiene şi a mediului

▪ Dezvoltarea tehnologiei are un impact negativ asupra mediului, ducând la poluarea aerului, apei şi
solului.
▪ Mediul cel mai afectat de poluare este aerul, întrucât principalul factor de poluare este reprezentat de
emisiile de dioxid de carbon şi alte gaze pe care le produce industria sau pe care le emană mijloacele
de transport (în principal automobilele şi avioanele).
▪ Alți factori poluanți importanți sunt: deversarea reziduurilor industriale în ape, transportul țițeiului
pe mare, depozitarea necorespunzătoare a deșeurilor toxice, folosirea erbicidelor şi insecticidelor în
agricultură. Cei mai mari poluanți sunt automobilele, combinatele chimice şi metalurgice, exploatările
miniere. O altă problemă o constituie accidentele, care pot produce adevărate catastrofe ecologice.
- Cele mai frecvente accidente sunt: fisuri ale conductelor de petrol sau gaze naturale, accidente
ale vehiculelor care transportă petrol sau substanțe chimice, accidente la uzine chimice şi
nucleare, deversări accidentale de reziduuri. Cel mai grav accident de până acum este
reprezentat de explozia unui reactor al centralei nucleare de la Cernobîl (1986).
▪ Poluarea aerului are ca efect apariția ploilor acide şi încălzirea globală.
- Ploile acide sunt rezultate din oxizii de sulf şi de azot care se combină cu ploaia. Ele produc
moartea plantelor, şi, în unele cazuri, chiar a viețuitoarelor din lacuri.
- Încălzirea globală este o creștere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze
atmosferice, cum ar fi dioxidul de carbon. Ea determină sau va determina ridicarea nivelului
mării, extinderea zonelor deșertice, extreme climatice, topirea ghețarilor, extincția a
numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor. Încălzirea globală a avut drept
efect crearea unei găuri uriașe în stratul de ozon (rarefierea stratului de ozon) de deasupra
Antarcticii. Pământul este înconjurat de un strat de ozon situat între 20 şi 50 de kilometri
altitudine. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele ultraviolete (UV) emise de
Soare. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ, ar fi dăunătoare vieții de pe planetă. Această

40
 gaură în stratul de ozon de deasupra Antarcticii a fost remarcată pentru prima oară în
1985. Ulterior au fost depistate şi alte găuri în stratul de ozon.
▪ Statele şi organizațiile non-guvernamentale şi-au pus problema reducerii poluării, a protecției
mediului şi încearcă să găsească soluții. Primii care au luat atitudine împotriva poluării au fost
militanții pentru ocrotirea mediului (ecologiștii). În 1971 a luat ființă în Canada cea mai importantă
organizație non-guvernamentală ecologistă, Greenpeace, care are filiale peste tot în lume. Militanții
ecologiști sunt primii care intervin pentru salvare, în cazul unor catastrofe ecologice. Acțiunile
Greenpeace sunt deosebit de mediatizate, iar protestele lor au devenit celebre.
▪ Începând cu anii ’70 au avut loc reuniuni ale reprezentanților statelor lumii în încercarea de a reduce
poluarea şi efectele ei, dar şi pentru a găsi soluții la alte probleme de mediu.
- Protocolul de la Montreal (1987) este un tratat internațional conceput pentru a proteja stratul
de ozon prin oprirea treptată a producției mai multor substanțe considerate a fi responsabile
pentru distrugerea sa. Din 2013 stratul de ozon a început să se refacă, ceea ce a făcut ca acest
acord să fie cel mai mare succes realizat pentru protecția mediului.
- Una dintre cele mai importante reuniuni a fost Conferința de la Rio de Janeiro din 1992, unde
au participat 117 șefi de state. Aici a fost adoptată declarația numită Carta Pământului, care
conține drepturile şi obligațiile fundamentale ale statelor şi cetățenilor în domeniul mediului,
enunțate în 27 de principii, fără forță juridică obligatorie.
- În 1997 a fost semnat, de către 160 de țări, Protocolul de la Kyoto, un acord internațional prin
care participanții se angajau să reducă emisiile de monoxid de carbon şi alte cinci gaze cu
efect de seră. S.U.A., care produce 36% din gazele cu efect de seră, nu a ratificat acest acord.
▪ Soluțiile pe termen lung pentru reducerea încălzirii globale sunt: protejarea pădurilor şi refacerea
acestora în locurile unde au fost exploatate irațional şi folosirea energiilor regenerabile. Exploatarea
irațională a pădurilor (mai ales distrugerea pădurii amazoniene) au provocat alunecări de teren,
dispariția unor specii de plante şi animale care depindeau de aceste păduri, dar mai ales distrugerea
stratului de ozon.
▪ Țițeiul şi gazele naturale sunt principalele forme de energie, dar sunt resurse epuizabile, iar
procesele lor de exploatare, dar mai ales ele în sine, sunt cea mai mare sursă de poluare. Procesul de
realizare a energiei nucleare s-a dovedit şi el foarte periculos pentru mediu. De aceea acum se caută
realizarea unor tehnologii care să folosească resurse regenerabile şi nepoluante ca: energia eoliană
(vântul), energia fotovoltaică (solară), energia apelor (energia hidraulică, energia mareelor), energia
geotermică (căldura din adâncul pământului), biomasa (lemnul, plante industriale, deșeurile
industriale şi urbane, dar mai ales reziduurile din agricultură).
▪ Un proiect ambițios este utilizarea automobilului care să folosească energia solară sau energia
electrică, ceea ce ar reduce considerabil poluarea. Astfel de automobile au fost deja produse, dar
utilizarea lor pe scară largă nu a fost posibilă datorită costurilor ridicate de producție, dar şi
performanței şi autonomiei lor mai reduse. Automobilul electric este deja comercializat de unii mari
producători, iar performanțele sale se apropie din ce în ce mai mult de cele ale automobilului clasic. O
astfel de mașină a stabilit recordul de viteză de 549 km/h în 2016.
- În 2009, o echipă elvețiană a creat primul avion cu energie solară. Dacă avioanele şi
automobilele nu ar mai polua atmosfera, atunci probabil că fenomenul încălzirii globale nu ar
mai exista.

41
STATUL ȘI POLITICA
STATUL (în perioada contemporană) = reprezentarea instituțională a voinței cetățenilor, care oferă
mijloace necesare pentru a acționa eficient în vederea asigurării apărării și bunăstării tuturor, precum
și a diferitelor grupuri minoritare.

A. FORME DE ORGANIZARE STATALĂ ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

I. MONARHIA

▪ este cea mai veche formă de stat din istorie

Etape ale evoluției până în Epoca Contemporană:
- monarhii despotice (Orientul Antic)
- monarhii centralizate și absolutiste (Evul Mediu)
- monarhii autoritare și constituționale (perioada modernă și contemporană)
Până la Primul Război Mondial, monarhia este forma dominantă de guvernământ; ea se bucură încă
de încredere și prestigiu => noile state independente optează pentru acest tip de formă de
guvernământ
- exemplu: Bulgaria (1908) – devine independentă ca urmare a eliberării de sub dominația otomană,
adoptă forma monarhica de guvernământ
- multe state monarhice adoptă modelul britanic al monarhiei parlamentare – principiul „regele
domnește dar nu guvernează”
După Primul Război Mondial, scade încrederea popoarelor în monarhie; pe ruinele monarhiilor
autoritare se clădesc state naționale noi, care adoptă ca forma de guvernământ republica:
- exemple: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda

42
- monarhia s-a consolidat în unele state
- exemplu: Marea Britanie
- în altele, grupările republicane reușesc să impună abolirea acesteia (acolo unde exista instabilitate
politică)
- exemple: Grecia (1924), Spania (1931)
- în anumite cazuri, monarhia instaurează sau acceptă instaurarea unor regimuri dictatoriale => are loc
scăderea prestigiului monarhiei si creșterea luptei antimonarhice
- exemple: Italia, România
După Al Doilea Război Mondial, sub presiunea forțelor republicane și din cauza instaurării
regimului comunist în centrul și SE Europei are loc înlocuirea monarhiei cu republica.
- exemple: Iugoslavia (1945), Italia, Ungaria, Albania, Bulgaria (1946), România (1947).
Astăzi, în Europa, monarhiile sunt constituționale (excepție: Vatican, monarhie teocratică)
Monarhii autoritare astăzi: Arabia Saudită, Oman, Iordania, Nepal etc.
II. REPUBLICA
- a apărut în lumea antică – Grecia și Roma
- etape ale evoluției:
republicile antice (orașe-state grecești – ex. Atena, Republica Romană)
republicile aristocrate medievale (San Marino, Veneția, Genova)
republicile moderne (SUA, Franța, Elveția etc.)
a) Republicile dictatoriale de tip fascist (Germania, Spania) sau comunist (URSS, România etc.)
- au promovat interese de grup, excluzând opțiunile și voința majorității, interesele și aspirațiile
acesteia
- instituția prezidențială are puteri discreționare, subordonează celelalte instituții
b) Republicile democratice
-se întemeiază pe principii și valori democratice: separația puterilor în stat, reprezentativitatea și
eligibilitatea, democratismul politic, asigurarea și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.
b1) Republicile parlamentare (Italia, Germania etc.)
- state în care Parlamentul în raport cu celelalte instituții are rol primordial, hotărâtor în organizarea,
direcționarea si conducerea societății.
- Parlamentul în raport cu președintele și guvernul are surplus de atribute și prerogative
- șeful statului are rol simbolic/ reprezentativ, asemănător monarhilor constituționali
b2) Republici prezidențiale (SUA, Rusia, Franța)
- președintele, în calitatea sa de șef al statului, deține și exercită importante prerogative legislative și
executive
b3) Republici semiprezidențiale (România? etc.)

43
- președintele are rol de mediator între puterile și instituțiile statului
Evoluția monarhie - republică în ultimul secol
- înainte de Primul Război Mondial – din 23 de state europene independente, doar 4 erau republici
(San Marino, Franța, Elveția, Portugalia)
- astăzi, dintre statele europene independente, 12 sunt monarhii și sunt 36 republici.

B. TIPURI DE STATE (UNITARE, FEDERATIVE, CONFEDERAȚII STATALE)

Structura de stat = raportul dintre organele centrale și cele locale
I. STATELE UNITARE

STAT UNITAR (CENTRALIZAT) = stat cu un singur Parlament, guvern și constituție

- competențele autorității locale (oricât de largi) sunt atribuite de autoritatea centrală (care își rezervă
și drept de control asupra activității acestora)
- principiul descentralizării = tendința transferării de competențe cât mai largi autorităților locale.
- există state unitare cu grad mare de descentralizare. Exemple: Danemarca, Spania, Finlanda,
Suedia, Norvegia, Italia, Japonia.
- descentralizarea nu pune în pericol unitatea statului, determină adâncirea democrației social-politice
în statul unitar. Exemple: Polonia, Ungaria, Suedia, M.B., Franța etc.
II. STATELE FEDERATIVE

STAT FEDERATIV = o comunitate de state nesuverane, care are o autoritate centrală

- organizarea de tip federal are ca principal obiectiv rezolvarea problemelor comune; funcțiile statale
sunt împărțite între autoritatea centrală și autoritatea locală (statele membre)
- constituția federala – nu înlocuiește constituțiile statelor membre; la elaborarea ei participa
reprezentanții tuturor statelor membre.
- statele membre – își păstrează o largă autonomie; au legislație proprie, organe și instituții proprii de
aplicare a acesteia (nu vin în contradicție și nici nu se substituie celor centrale). Exemple: SUA,
Elveția, Belgia, Germania, Brazilia, Federația Rusă etc.
SUA
- primul stat constituit pe o structura federală
- baza constituirii – 13 colonii din America de Nord (proclamate independente la 4 iulie 1776)
- 1783 – fiecare stat avea propriile legi, propriul guvern si instituții specifice statelor independente
- 1787 – Philadelphia – Constituția federală – prevedea instituirea unui guvern central puternic într-un
sistem federal
- puterea (în sensul suveranității) – împărțită între autoritatea centrala si statele componente ale
federației
- numărul de state ale SUA (prezent) = 50
III. CONFEDERAȚIILE DE STATE

44
CONFEDERAȚIE DE STATE = asocierea a două sau mai multe state care au convenit să-și creeze,
sau nu, organe comune de conducere, dar cu păstrarea suveranității statelor membre. (statele membre
își păstrează suveranitatea si independenta INTEGRAL!)
Exemple: SUA (1776-1787), Confederația Elvețiană (1815-1848), Imperiul Austro-Ungar (1867-
1918): Comunitatea Statelor Independente (CSI) - formată în 1991 (au aderat 12 din cele 15 foste
republici ale URSS; între timp s-au retras Georgia și Ucraina), Uniunea Serbia-Muntenegru (2003-
2006)

45