1

Universitatea Bucureşti
Facultatea de Filosofie
Studii europene

CULTURI EUROPENE
ŞI
MENTALITĂŢI POLITICE

Masterat – anul I, semestrul I (octombrie 2006 – ianuarie 2007)

Titular: prof. univ. dr. Ion Ianoşi, membru de onoare al Academiei Române
 2

Prezentul suport de curs se adresează, în mod nemijlocit, masteranzilor “la distanţă”,

dar poate fi consultat şi de către masteranzii „la zi”.
Cursurile la zi vor conveni, de comun acord între profesor şi masteranzi, asupra
accentelor şi surselor privilegiate; pe baza înţelegerii, de fiecare dată, profesorul va schiţa
tema aflată în dezbatere, după care vor avea loc întrebări, intervenţii, succinte discuţii.
De planul detaliat care urmează vor beneficia cu prioritate masteranzii la distanţă.
Pentru ei, acesta va constitui un substitut de manual – care manual nu are cum să existe
încă pentru o tematică de strictă actualitate, aflată într-o permanentă înnoire, cu unele
întorsături previzibile sau neaşteptate. Tematica îşi propune tocmai să îmbine aducerea la
zi a chestiunilor arzătoare (care an de an se reactualizează) cu un set de probleme mai
statornice privitoare la relaţia dintre mentalităţile politice şi culturile europene –
primordial cultura românească, tradiţiile ei şi starea sa prezentă, în contextele mai largi.
Cele zece teme propuse pornesc de la UE şi integrarea românească, apoi dezbat
relaţia dintre universal şi naţional, global şi specific. Importanţa temelor e sensibil diferită.
Fiecare temă acoperă aspecte distincte, dar cu legături şi intersectări multiple. Rezumatele
expozitive reţin principii, cu unele detalieri (oricând pasibile de suplimentări). Bibliografia
e în decisivă măsură din ultimii ani, cu unele surse premergătoare. Fiind vastă, la fiecare
capitol şi în recapitularea finală, ea are un caracter orientativ.
La sfârşitul semestrului, notarea va ţine cont de: a) prezenţe, b) intervenţii, c) referat,
d) test. Referatul, pe care îl va înainta fiecare masterand, „la zi” şi „la distanţă”, va putea
coincide sau nu cu cu prezentarea de la curs; şi atunci când va preconiza forma de eseu, va
avea o bibliografie distinctă (trimiteri de subsol şi listă recapitulativă), suzprapusă cu
lucrările enumerate în acest suport de curs sau aleasă, în mod suplimentar, de către autor,
dar neapărat din tematica dată. Testul va cuprinde întrebări din problemele parcurse – cu
răspunsuri care să ateste cunoaşterea implicaţiilor şi anumite surse.
Pofesorul ţine un curs (la care sunt şi seminare) pentru studenţii anului III din secţia
„Studii europene”, sub titlul „Culturi naţionale şi integrare europeană”. Problematica e
apropiată, dar are un caracter mai degrabă introductiv, sumar, îşi propune familiarizarea cu
cercul respectiv de probleme, cu puţine incursiuni speciale. Deşi cu paralelisme, cursul
pentru studenţi nu se surprapune cu acesta, pentru masteranzi.
 3

I. Uniunea Europeană

Prescurtat: UE. A avut numeroase antecedente. Ideea europeană a fost plămădită cu

mult înaintea secolului XX.
Saint-Simon pleda pentru „unirea popoarelor Europei într-un singur corp politic,
conservându-şi fiecare independenţa naţională”. Victor Hugo profetiza: „Va veni o zi când
naţiunile europene, fără să-şi piardă specificitatea şi glorioasa lor individualitate, se vor
uni într-o unitate superioară, constituind fraternitatea eiropeană”. Reţinem unitatea dintre
global şi specific.
Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, lansa în 1923, la Liga Naţiunilor, un
apel pentru crearea unei federaţii numită „Uniunea Europeană”. Winston Churchill, fost
prim-ministru al Mari Britanii, ţinea, în 1946, la Universitatea din Zürich, o conferinţă în
care pleda pentru o organizaţie europeană: un „Consiliu al Europei” sau chiar „Statele
Unite ale Europei” (idee înfiripată încă din perioada interbelică).
Construcţia propriu-zisă a UE începe curând după cel de al doilea război mondial şi
acoperă toată perioada scursă de atunci, până în prezent.
Fazele parcurse sunt: 1950-1972; 1973-1984, 1985-1988, 1989-1993, 1994-1998,
1999-prezent. De fapt, primele jaloane ale construcţiei europene sunt puse încă din 1946-
1954; iar elaborarea „Pieţei Comune” datează din 1955-1957 şi anii care urmează.
Personalităţi oblăduitoare: „părinţi fondatori” sunt consideraţi, în primul rând, Alcide
De Gasperi, Jean Monnet, Robert Schuman; de asemenea, Konrad Adenauer, Aristide
Briand, Winston Churchill, R.N. Coudenhove-Kalergi, Walter Hallstein, Madariaga y
Rojo Salvador, G.C. Marshall, P.H. Spaak şi alţii.
Date: 1950 – „Planul Schuman” (pe baza declaraţiei lui Robert Schuman din 9 mai);
1951 – prin Tratatul de la Paris, „Cei Şase” (Germania Federală, Belgia, Franţa, Italia,
Luxemburg, Olanda) pun bazele Comunităţii Europene; 1963 – Charles de Gaulle şi
Konrad Adenauer semnează, la Paris, Tratatul de Cooperare franco-germană; 1973 –
prima lărgire, la „Cei Nouă” (cu, în plus, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie); 1974 –
crearea Consiliului European; 1981 – a doua lărgire, la „Cei Zece” (cu Grecia); 1986 – a
treia lărgire, la „Cei Doisprezece” (cu Spania şi Portugalia); 1992 – e semnat Tratatul de la
 4

Maastricht; e adoptat numele de „Uniune Europeană”; 1993 – intră în vigoare Piaţa Unică
şi Tratatul de la Maastricht; 1994 – a patra lărgire, „Cei Cincisprezece” (cu Austria,
Finlanda, Suedia) [prin referendum, Norvegia refuză aderarea]; 1995 – intră în vigoare
Convenţia de la Schengen, între şapte state; 1997 – e adoptat Tratatul de la Amsterdam; în
acelaşi an e decisă începerea negocierilor cu Cipru şi cu statele central- şi est-europene;
1999 – e lansată, în cadrul Sistemului monetar european, moneda „Euro”; la Tampere, în
Finlanda, e propusă adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;
2003 – e adoptată Convenţia Europeană, proiectul unei Constituţii Europene; 2004 – e
adoptată Constituţia Europeană, care va trebui ratificată de fiecare ţară-membră în parte.
Ultimele lărgiri, până în prezent. Cum am arătat, la cea de a patra, din 1994, Uniunea
Europeană a numărat cincisprezece state membre: Germania, Austria, Belgia, Danemarca,
Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugal, Regatul
Unit, Spania. Al cincilea val de lărgire a avut loc în mai 2004, în cadrul festivităţilor de la
Dublin, Irlanda. Cu acel prilej au fost primite încă zece state: Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Malta. Din aderarea lor rezultă
douăzeci şi cinci de state. (Celor opt state central-europene li s-au adăugat Malta şi Cipru.
Ultimul a fost primit cu dificultate, doar după ce, în aprilie 2004, a avut loc referendumul
din Cipru asupra planului ONU de reunificare a insulei; majoritatea greacă a votat
împotriva, minoritatea turcă – pentru. În consecinţă în UE a intrat, din mai 2004, doar
partea greacă a insulei.) [Menţionăm că la Dublin au fost de faţă, ca observatori,
preşedintele României, primul ministru al Bulgariei şi preşedintele Turciei.]
În iunie 2004 cetăţenii din cele douăzeci şi cinci de state au votat pentru alcătuirea
unui nou Parlament European. A fost o cotă mică de participare; în multe ţări cetăţenii au
votat împotriva propriilor guverne. Partide care s-au impus: Partidul popular, socialiştii,
liberalii, ecologiştii. Axa principală: centru-dreapta („populari”, creştini democraţi) şi
centru-stânga (socialişti, social-democraţi). A fost înregistrată o semnificativă prezenţă la
vot inclusiv a euroscepticilor. De altfel, se manifestă tendinţe eurosceptice în câteva ţări
vest- şi chiar în unele state est-europene.
Cum am mai menţionat, în noiembrie 2004, la Roma (oraşul care, prin Tratatul de la
Roma, a pus bazele Comunităţii Europene, în 1957) a fost semnată Constituţia Europeană.
Cele douăzeci şi cinci state membre au la dispoziţie doi ani pentru a ratifica documentul.
 5

Ca o prelungire a primirii celor zece state noi, sunt invitate să adere, în viitorul
apropiat, România şi Bulgaria, care fac parte organică din ultimul val de aderare. Astfel, la
15 se adaugă 12, în total 27. Recent, a fost reactualizată şi posibilitatea primirii altor două
ţări, Croaţia şi Turcia, cu opoziţii mai ales în cazul din urmă. Astfel, se conturează
perspectiva ca, peste câţiva ani, în UE să fie douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de state.
[Vom reveni ulterior.]
Instituţii comunitare europene: Comisia UE sau Comisia europeană, de la Bruxelles;
Parlamentul Europei, de la Strasbourg; Consiliul UE; Curtea de Justiţie de la Haga. Multe
instituţii promovează cooperarea ştiinţifică: Agenţia spaţială europeană; Organizaţia
europeană de telecomunicaţii prin satelit (Eutelsat); Organizaţia europeană de exploatare a
sateliţilor europeni (Eumetsat). Funcţionează şi numeroase instituţii tehnice (pentru
tranport aerian, transport terestru, transport fluvial, Comisia Rinului, Comisia Dunării) şi
ştiinţifice (Organizaţia europeană pentru cercetare nucleară – CERN). Se cooperează şi în
domeniul proprietăţii intelectuale, prin Organizaţia intelectuală a brevetelor (OEB). Etc.
Imnul Europei a fost adoptat în 1972. E preluat din Simfonia a IX-a (în re minor,
opus 125) de Ludwig van Beethoven, pe versurile lui Friedrich Schiller din Oda bucuriei,
în aranjamentul special realizat de dirijorul Herbert von Karajan. A fost interpretat pentru
prima oară în 1982, la înălţarea drapelului european în faţa clădirii Comunităţii Europene
de la Bruxelles.
Limbi. La 1 ianuarie 1995, UE număra 11 limbi oficiale comunitare: germana,
engleza, daneza, spaniola (castiliană), finlandeza, franceza, greaca, italiana, olandeza,
portugheza, suedeza. Numărul lor a crescut ulterior la 20. În curând, româna şi bulgara vor
căpăta statut de limbi comunitare. Traducerile textelor se realizează în toate limbile ţărilor
membre, costurile lor ridicându-se acum la un miliar de euro (poblemă serioasă de viitor).
Totuşi, la reuniunile UE predomină, ca limbi de comunicare, engleza şi franceza. Din
1989 funcţionează programul „Lingua”, de promovare a învăţării limbilor străine. În fapt,
cetăţenii UE cunosc în proporţie redusă o altă limbă decât cea proprie (cca 27%), cu atât
mai puţini ştiu două limbi pentru ei străine (cca 13%).
Principiul subsidiarităţii. „Subsidiaritate”. Termenul urcă, în istorie, de la Aristotel,
prin Sfântul Toma, până la Proudhon şi Locke. Sursele bisericesc-catolice au fost, desigur,
depăşite în accepţiunea contemporană şi în folosirea ei politică.
 6

„Ideea constă în perceperea grupărilor celor mai vaste, mai închegate, ca pe nişte
puncte de sprijin, care intervin doar pentru a ajuta eşaloanele inferioare ale organizării
sociale şi doar atunci când activităţile acestor grupări de nivel superior sunt eficiente.”
[Pentru „Subsidiaritate”, vezi Dicţionarul Uniunii Europene, volum coordonat de
Gilles Ferréol, Polirom, 2001, pp. 210-215.]
Articolul 5, aliniatul 2 din Tratatul Comisiei Europene enunţă că „în domeniile care
nu relevă competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine conform cu principiul
subsidiarităţii, decât şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi
realizate într-o manieră îndestulătoare de către statele membre şi pot deci, în temeiul
dimensiunilor şi efectelor acţiunii date, să fie realizate mai bine la nivel comunitar”.
Principiul subsidiarităţii are „ca finalitate prezervarea competenţelor statelor şi regiunilor
împotriva unei intervenţii nejustificate a instituţiilor comunitare”.
[Harald Renout, Institutions européennes, Paradigme – CPU, 2002, p. 150.]
Legat de problema dată: primatul dreptului comunitar, care are o valoare superioară
şi prevalează – dacă intră în conflict cu normele naţionale contrare.
Constituţia Europeană. A parcurs câteva faze de elaborare, în 2002-2003. Denumirea:
„Tratatul de înfiinţare (stabilire) a unei Constituţii Europene”, pe scurt „Tratatul
Constituţional”. Adoptarea Constituţiei a fost, la sfârşitul lui 2003, amânată, din cauza
disputelor dintre, în principal, Germania şi Franţa, de o parte (pro) şi Spania, Polonia, de
cealaltă parte (contra, mai ales prin obiecţii privitoare la repartizarea ponderii statelor în
organismele de decizie). În 2004, divergenţele păreau depăşite, ca urmare a fost – cum am
amintit anterior – semnată Constituţia. Incep în 2005 referendumuri naţionale. În unele
ţări, precum Spania (februarie) majoritatea e favorabilă. Două referendumuri blochează
procesul: în Franţa (29 mai) şi Olanda (1 iunie). Deşi se participă masiv la vot, rezultatul e
negativ: în Franţa cu aproape 55%, în Olanda, cu 60%.
Invoc unele articole cu valoare de principiu, din proiectul de Tratat, care luminează,
concis, intenţiile programatice ale UE:
Titlul I: Definiţia şi obiectivele Uniunii.
Art. 1: Înfiinţarea Uniunii. 2. „Uniunea va respecta identităţile naţionale ale statelor
membre”.
 7

Art. 2: Valorile Uniunii. „Uniunea este fondată pe valorile respectării demnităţii

umane, a libertăţii, democraţiei, legii şi drepturilor omului, valori comune statelor
membre. Scopul Uniunii este o societate pacifistă, care aplică legea toleranţei, a dreptăţii
şi solidarităţii.”
Art. 3: Obiectivele Uniunii. 3. „Uniunea va constitui o zonă de libertate, securitate şi
dreptate, în care se dezvoltă valorile sale comune şi se respectă bogăţia diversităţii
culturale.”
Titlul II: Drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii.
Art. 5: Drepturile fundamentale. 1. „Carta Drepturilor Fundamentale va face parte
integrantă din Constituţie.”
Art. 6: Interzicerea discriminării în funcţie de naţionalitate.
Art. 7: Cetăţenia Uniunii. „Orice cetăţean al unui stat membru va fi cetăţean al
Uniunii. Cetăţenia Uniunii va fi adiţională cetăţeniei naţionale, nu o va înlocui. Toţi
cetăţenii Uniunii, bărbaţi şi femei, vor fi egali în faţa legii.”
Titlul III: Competenţele Uniunii.
Art. 8: Principiile fundamentale. 1. „Limitele şi utilizarea competenţelor Uniunii sunt
guvernate de principii de subsidiaritate conferită, proporţionalitate şi cooperare loială.”
3. „În confrmitate cu principiul subsidiarităţii, în domenii care nu intră exclusiv în
competenţa sa, Uniunea va acţiona numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
respective nu pot fi atinse deplin de statele membre, ci, prin anvergura şi efectele acţiunii
propuse, pot fi mai bine îndeplinite la nivelul Uniunii.”
Art. 9: Aplicarea principiilor fundamentale. 6. „Uniunea va respecta identităţile
naţionale ale statelor sale membre, inerente pentru structurile lor fundamentale şi funcţiile
esenţiale ale statului, în special structura lor politică şi constituţională, inclusiv
organizarea administraţiei publice la nivel naţional, regional şi local.”
Urmează Art. 10: Categorii de competenţe, Art. 11: Competenţe exclusive, Art. 12:
Competenţe comune – până la Art. 16: Clauza flexibilităţii.
O problemă care iese din sfera noastră de preocupări, dar merită să fie reţinută, este
legătura dintre „ideea europeană” sau „construcţia europeană” şi „federalism”. Este vorba
atât de limpezirea sensurilor în care au fost folosiţi termeni precum „federaţie”,
„federalizare”, „federalism” (de către importante personalităţi politice, Johannes Rau,
 8

Joschka Fischer, Jacques Chirac, Romano Prodi ş.a.), cât şi de clarificarea relaţiei dintre
aceste realităţi/termeni şi „confederaţie” [vezi, în bibliografia prezentă şi generală:
Michael Burgess, Chris Brown (ed.), Renard Dehousse (sous la direction), Ion Zară
(antologator)].
Trebuie luate în consideraţie şi opiniile pesimiste în legătură cu viitorul UE. Un
asemenea punct de vedere sceptic a exprimat Jan Zielonka, în Europe as Empire. The
Nature of the Enlarged European Union, Oxford, University Press, 2006. Nu e vorba de o
atitudine cu totul singulară.
Probleme de mediu. O interogaţie universală de mare gravitate priveşte mediul
natural, poluarea, tentativele de salvgardare a aerului şi apei, a faunei şi florei. La nivel
mondial au avut loc succesive conferinţe, cu adoptarea unor convenţii-cadru, ratificarea
cărora a întâmpinat însă rezistenţă din partea marilor ţări industrializate şi poluatoare.
Tentative succesive de reglementare au început în 1992 (Rio de Janeiro), au continuat în
1996, 1997 (Kyoto, din nou Rio de Janeiro), 2001 (Bonn), această din urmă, a şasea
conferinţă, fiind ratificată de UE. După lungi ezitări, în 2004 şi Rusia s-a arătat dispusă s-o
ratifice. SUA se sustrag încă diminuării semnificative a emisiunilor de bioxid de carbon în
atmosferă, diminuare prescrisă de Protocolul de la Kyoto. Asupra agravării situaţiilor de
mediu avertizează şi încălzirea globală a atmosferei, ca şi alte schimbări climaterice
sensibile, inclusiv observate în România. Cauzele multiplicării marilor cutremure se află
în studiu. O problemă recentă este diminuarea apei potabile, cu deosebire în unele
conntinente, în mod catastrofal în Africa.
Dată fiind importanţa deosebită a problemei, iată, resistematizate, principalele
acorduri internaţionale cu privire la protecţia mediului:
- Convenţia privind Protecţia Stratului de Ozon, adoptată la Viena, la 22 martie 1985,
şi ratificată în România prin Legea nr. 84 din anul 1993;
- Protocolul de la Montreal-Canada, privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, încheiat la 16 septembrie 1987, şi Amendamentul de la Londra, din 1990, ratificate
de România prin aceeaşi lege;
- Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, adoptată în anul
1992, la Rio de Janeiro-Brazilia, cu prilejul UNCED, şi ratificată de România prin Legea
nr. 24 din anul 1994;
 9

- Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, încheiată la

Geneva-Elveţia, la 13 noiembrie 1979, adoptată de România prin Legea nr. 8 din 1991;
- Protocolul de la Kyoto, încheiat în 1997, semnat de 180 de state, de reducere a
emisiilor de gaz carbonic şi a altor cinci gaze poluante, prilej cu care 38 de state
industrializate s-au angajat să reducă emisiile responsabile de încălzire a climei, faţă de
1990, în medie cu 5,2%, până în 2010.
- Conferinţa ONU privind schimbările climatice, de la Haga-Olanda, din 13-25
noiembrie 2000, care avea drept scop să verifice aplicarea practică a Protocolului de la
Kyoto; datorită reticienţelor unor state puternic răspunzătoare de aceste procese, ca SUA,
nu s-a realizat un acord concret asupra aplicării protocolului semnat anterior.
*
Teme:
– Proiecte de unificare europeană.
– Comunitatea Europeană, transformarea ei în Uniunea Europeană.
– Fazele constituirii şi dezvoltării. State membre, instituţii comunitare.
– Subsidiaritatea – importanţa ei pentru relaţia dintre UE şi statele naţionale.
– Constituţia Europeană, principii de bază.
– Eforturi internaţionale pentru protecţia mediului. Rezultate, limite.
*
Bibliografie:
Dicţionarul Uniunii Europene, volum coordonat de Gilles Ferréol, Polirom, 2001.
Proiect de text pentru articolele Tratatului de înfiinţare a Constituţiei Europene
(Bruxelles, 6 februarie 2003).
Une Constitution pour l'Europe? Sous la direction de Renaud Dehousse, Presses de
Sciences Po., 2002. [Chapitre 5. Europe fédérale au fédération d'États nations, par Vlad
Constantinesco (pp. 115-149).]
Michael Burgess, Federalism and European Union: the Bulding of Europe, 1950-
2000, Routledge, 2000.
Desmond Dinan, Encyclopedia of the European Union, MacMillan, 2000.
Walter Caius, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Universal Dalsi, 2001.
Leonard Dick, Ghidul Uniunii Europene, Teora, 2001.
 10

Harald Renout, Institutions européennes, Manuel 2002-2003. Centre de Publications

Universitaire, Paradigme, 2002.
Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Iaşi,
Institutul European, 1998.
Philippe Moreau-Defarges, Instituţiile europene, Timişoara, Amarcord, 2002.
Political restructuring in Europe. Ethical perspective, Edited by Chris Brown,
Routledge, 1994. Conţine: Part I, Constitutionalism, federalism and confederalism; Part
II, Cosmopolitan and communitarian perspectives [7: David Miller, The nation-state: a
modest defense, pp. 137-162]; Part III, Europe today: nationalism and post-communism;
Part IV, Conclusions.
European Integration and Disintegration, East and West, Edited by Robert Bideleux
and Richard Taylor, Routledge, 1996. [12: Robert Bideleux, Bringing the East back in, pp.
225-251 şi 13: Richard Taylor, The double-headed eagle: Russia – East or West, pp. 252-
279.]
Ion Zară (ed.), Quo vadis Europa. Proiectul european. 1 Europa politică, 2. Europa
socială, 3. Europa economică. Antologie de texte, Constanţa, Ex Ponto, 2002 [Cap. I,
Federaţie. Federalizare. Federalism; Cap. II, “Noua economie”; Cap. III, Economia
socială şi solidară. ]
Silviu Brucan, Secolul XXI. Viitorul Uniunii Europene. Războaiele în secoluil XXI,
Iaşi, Polirom, 2005.
Jan Zielonka, Europe as Empire. The Nature od the Enlarged European Union,
Oxford, University Press, 2006.
 11

II. Integrarea românească

Cronologie (selectiv).
1 februarie 1993 România semnează Acordul European (sau Acordul de Asociere).
21-22 iunie 1993 Consiliul European de la Copenhaga adoptă decizia de lărgire a
Uniunii Europene spre Est şi stabileşte criteriile de aderare.
1 februarie 1995 Intră în vigoare Acordul de Asociere între România şi
Comunităţile Europene (CE).
21 iunie 1995 La Snagov e adoptată Strategia Naţională de Aderare, iar
reprezentanţii partidelor semnează „Declaraţia de la Snagov”, act politic consensual.
22 iunie 1995 România depune cererea de aderare la UE.
27 iunie 1997 La summitul de la Amsterdam, Comisia Europeană publică „Opinia
asupra cererii României de a deveni membru al UE”. România obţine statutul de candidat
la aderare.
12-13 decembrie 1997 Consiliul European de la Luxembourg decide lansarea unui
„proces global, inclusiv şi evolutiv de aderare şi negociere”, în care sunt incluse zece ţări
candidate din Europa Centrală şi de Est (printre care şi România), cărora li se adaugă
Cipru. Se stabileşte o strategie întărită de pre-aderare. Se decide ca negocierile efective de
aderare să înceapă în 1998 cu 6 din cele 11 ţări nominalizate (Polonia, Ungaria, Estonia,
Republica Cehă, Slovenia şi Cipru).
1998 Este propus un „Raport periodic privind progresele înregistrate de România în
vederea aderării”.
1999 octombrie Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în anumite
condiţii (printre care îmbunătăţirea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi elaborarea unei
strategii economice pe termen mediu). Rapoartele periodice încep să fie publicate anual.
10-11 decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă
negocierile de aderare cu România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia şi Malta.
15 februarie 2000 Urmare a deciziei Consiliului European din decembrie 1999,
sunt lansate oficial negocierile de aderare cu cel de-al doilea “val” de ţări candidate,
inclusiv România (plus Malta, Slovacia, Lituania, Letonia şi Bulgaria).
 12

20 martie 2000 Strategia naţională de dezvoltare economică a României este

prezentată Comisiei Europene.
5-7 decembrie 2000 Se adoptă Tratatul de la Nisa, care reglementează Europa
extinsă. România este prezentă la Nisa.
14-15 decembrie 2001 Consiliul European de la Laecken reafirmă sprijinul pentru
susţinerea aderării României la UE.
2002 Comisia Europeană elaborează documentul intitulat „Foaie de parcurs pentru
Bulgaria şi România – Comunicare a Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European”.
13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga validează anul 2007 ca
dată ţintă a aderării României la UE. Statele membre ale Uniunii acordă o foaie de drum
României şi un ajutor financiar suplimentar pentru perioada 2004-2006.
decembrie 2003 Consiliul European reafirmă, pentru România şi Bulgaria, data
ţintă de 2007, cu condiţia ca reformele necesare să fie continuate.
Documente programatice de pregătire a aderării.
„Parteneriatul de aderare”, ca element cheie al strategiei întărite de pre-aderare. Este
un document adoptat de Consiliul Uniunii Europene.
„Foaia de parcurs (road-map)” este elaborată de Comisia Europeană, pe baza
concluziilor Consiliului European din Copenhaga (iunie 1993).
„Programul naţional de aderare a României la UE” (cu versiuni succesive, din 1998).
Ca anexă:
„Plan Naţional de Aderare”, care stabileşte obiectivele prioritare de aderare (tot cu
variante succesive).
România îşi propune să semneze Tratatul de Aderare în 2005, pentru ca să se
realizeze integrarea efectivă la 1 ianuarie 2007.
Evoluţii recente.
Merită detaliate evenimentele care au avut loc în 2004-2006:
septembrie 2004 România închide capitolele „Libera circulaţie a serviciilor”
(mărfuri, persoane, servicii, capital), ca şi „Politica regională şi instrumentele structurale”.
6 octombrie 2004 Raportul de ţară al Comisiei Europene, document oficial care
evaluează stadiul în care se află România. Raportul apreciază progresele înregistrate,
totodată avertizează asupra rămânerilor în urmă. Aspecte reţinute în Raport: situaţie
 13

politică stabilă, deşi rezerve cu privire la administraţia publică, migrările politice, situaţia
justiţiei, insuficienţa măsurile anticorupţie; drepturile civice şi politice; îngrădirea libertăţii
presei; progrese, dar încă insuficiente în protecţia copiilor. Concluzia (de mult aşteptată):
„România îndeplineşte criteriul de a fi o economie de piaţă funcţională”.
noiembrie 2004 România închide capitolele „Media” şi „Diverse” (care conţine
clauzele de salvgardare).
decembrie 2004 Negocierile sunt încheiate prin închiderea capitolelor „Justiţie şi
Afaceri Interne”, „Concurenţă”. Dintre toate, capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne” a fost
cel mai complex, întrucât aici intră corupţia – chestiune nevralgică a ultimilor ani.
decembrie 2004 Summitul de la Bruxelles confirmă închiderea negocierilor şi
semnarea Tratatului de aderare în aprilie 2005, ca şi admiterea în UE la 1 ianuarie 2007.
Clauza de salvgardare prevede în cazul României, dar numai ca „ultima soluţie”,
amânarea aderării cu un an, adică până în 2008 – dacă nu vor fi respectate angajamentele
asumate, îndeosebi cele privitoare la concurenţă, justiţie şi interne, dar şi cele de mediu.
La Bruxelles, România nu a fost decuplată de Bulgaria în procesul aderării (după
cum s-a preconizat la un moment dat). Fragmente: „Bulgaria şi România sunt parte a
procesului de extindere care a fost lansat în 1997”; „Ambele ţări sunt aproape de
închiderea negocierilor”; Comisia va „monitoriza atent felul în care România şi Bulgaria
îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cursul negocierilor”, „este deosebit de important
ca aceste angajamente să fie îndeplinite conform prevederilor”.
[Summitul de la Bruxelles recomandă începerea negocierilor cu Croaţia la începutul
anului 2005, precum şi cu Turcia în octombrie 2005. În cazul Turciei, o condiţie esenţială
constă în recunoaşterea oficială a Ciprului grecesc. Nici atunci nu va fi vorba de o
admitere automată. De altfel, unele ţări vest-europene continuă să manifeste reticienţe faţă
de integrarea unei masive populaţii musulmane într-un continent predominant creştin.]
13 aprilie 2005 La Strasbourg, Parlamentul European dă aviz favorabil tratatului de
aderare a României la UE.
25 aprilie 2005 România şi Bulgaria semnează, la Luxemburg, „Tratatul de aderare
la Uniunea Europeană”.
 14

25 octombrie 2005 Raportul de monitorizare al Comisiei Europene, prezentat la

Strasbourg. Autorităţilor române li se cer: „eforturi crescute” la unele capitole, respectiv
„acţiuni decisive şi urgente” în altele.
16 mai 2006 Raportul Comisiei Europene la Bruxelles. Corupţia şi problemele de
justiţie (foste „steguleţe roşii”) nu mai pot bloca aderarea în ianuarie 2007. Rămân câteva
chestiuni „condiţionate” pentru aderare, legate de agricultură, problemele veterinare,
siguranţa alimentară şi gestionarea fondurilor europene. Pentru siguranţă, Comisia
Europeană amână cu şase luni, pentru octombrie, decizia asupra datei de aderare a
României şi Bulgarie la UE. E vorba de „respectarea integrală” a condiţiilor necesare
aderării. Hotărârea definitivă va fi dată, aşadar, în octombrie 2006 – previzibil favorabilă
aderării la 1 ianuarie 2007.
Armonizarea legislativă.
Este un proces complex, de coordonare şi unificare legislative. A parcurs şi continuă
să parcurgă etape de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară. Este vorba
despre legislaţia în multiple domenii (vezi capitolele de negociere, mai jos).
„Acquis-ul comunitar” cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare. O muncă extrem de
laborioasă a constat în traducerea acquis-ului comunitar în limba română: multe zeci de
mii de pagini din Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Pe parcursul implementării, până la sfârşitul anului 2003 era prevăzută adoptarea a
cel puţin 80% din standardele europene; restul de 20 % a fost adoptat (cum am văzut)
până la finele anului 2004.
Capitolele de negociere.
Iată câteva dintre cele 31 de capitole, care au constituit fondul negocierilor:
Capitol 1: Libera circulaţie a mărfurilor
Capitol 2: Libera circulaţie a persoanelor
Capitol 3: Libera circulaţie a serviciilor
Capitol 4: Libera circulaţie a capitalului
Capitol 5: Dreptul societăţilor comerciale
Capitol 17: Ştiinţa şi cercetarea
Capitol 18: Educaţia, formarea profesională şi tineretul
 15

Capitol 19: Telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor

Capitol 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Capitol 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitol 22: Protecţia mediului înconjurător
Capitol 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitol 24: Justiţia şi afacerile interne
Capitol 26: Relaţiile externe
Capitol 27: Politica externă şi de securitate comună
Capitol 30: Instituţii
Asistenţa financiară nerambursabilă de pre-aderare.
Menţionăm câteva dintre ajutoarele oferite inclusiv României.
- „Programul PHARE”. A avut o perioadă de „finanţare la cerere” (1990-1997) şi una
de „finanţare pentru aderare” (1998-2003). După Consiliul European de la Copenhaga,
domeniile prioritare, pentru anii 2004-2006, au fost: reforma administraţiei publice,
finanţele publice, agricultura, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, justiţia;
în total e vorba de cca 2800 milioane euro. Pentru continuarea pregătirii de aderare, UE a
alocat României, în 2005-2006, cca 400 milioane de euro.
- „Programul ISPA”, una dintre suplimentările asistenţei financiare, pentru mediu,
transporturi ş.a.
- „Programul SAPARD”, o altă suplimentare, pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
[Toată evoluţia schiţată e prezentă, detaliat, în Pregătirea României pentru aderarea
la Uniunea Europeană, vezi Bibliografia.]
Poziţia Gurvernului României privind viitorul Uniunii Europene.
Document în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei, desfăşurată la Bruxelles
(2002). Documentul a avut două variante. Cea de a doua a preconizat „o federaţie de state-
naţiuni”, cu 27 membri, o uniune politică „de jos în sus, de la cetăţeni la state şi de la state
la Comunitate”, întrucât „majoritatea covârşitoare a cetăţenilor europeni au încă
sentimente puternice manifestate faţă de identitatea lor naţională şi manifestă un ataşament
profund pentru statul ai cărui cetăţeni sunt”.
[Vezi, în Bibliografie, Victor Duculescu, Dreptul integrării europene, 2003, p, 480.]
 16

În loc de concluzii pentru temele I şi II. Preluăm sugestiile economistului Daniel

Dăianu, dintr-o comunicare la sesiunea Academiei Române şi a Academiei din Spania, în
iunie 2005, Cum şi în ce fel de Uniune Europeană va intra România?, recomandări vizând
contradicţii şi anomalii ce ar putea pândi UE cu 27 (cu atât mai mult cu 30) de membri:
- Trebuie reformat modelul asistenţial;
- Pieţele muncii trebuie să fie mai flexibile, altfel nu se va putea rezista competiţiei
cu India şi China, mai ales în condiţiile stagnării unor ţări din „miezul Europei”.;
- E nevoie de finanţe publice sănătoase, fără mari deficite bugetare;
- Devine acută problema demografică, şi sub presiunea emigraţiei:
- Moneda unică reclamă un grad de convergenţă, ceea ce nu se realizează încă;
- Urmări pentru România: un sistem economic flexibil, finanţe sănătoase, buna
absorbţie a fondurilor comunitare, asimilarea de noi tehnologii, modernizarea rurală etc.
*
Teme.
Dincolo de etapele şi documentele elaborate, apar o multitudine de chestiuni demne
de a fi aprofundate. Iată doar câteva dintre ele:
– În ce măsură este îndreptăţită disocierea dintre „Europa Centrală” şi „Europa de
Est”? Nu cumva ar trebui depăşită această diviziune, fie prin unificare, fie prin
identificarea altor criterii de departajare?
– Întrucât a fost şi este România parte din Europa de Est – respectiv Centrală?
– De ce, faţă de grupurile de state iniţial stabilite pentru aderare au fost efectuate
modificări ulterioare, prin care s-a accelerat aderarea unor state (de pildă a celor baltice,
iniţial numai a Estoniei, apoi şi a Letoniei ori Lituaniei), în schimb a fost amânată aderarea
altora (în speţă a României şi a Bulgariei)?
– Cum s-a ajuns, aşadar, la 15 + 10 = 25?
– Cum a fost posibilă închiderea în 2004 a încă 8 capitole din Tratatul de aderare,
în situaţia în care anual, din 2000, au fost închise mai puţine? A fost vorba de o aliniere
efectivă în privinţa respectivelor capitole extrem de dificile sau de o decizie politică
binevoitoare a UE?
– Care capitole din aquis-ul comunitar au fost cel mai greu de închis de către
guverne şi negociatorii lor?
 17

– Ce evoluţii au avut loc în 2005 şi în 2006?

– E acum de tot sigură estimarea potrivit căreia România (împreună cu Bulgaria)
vor fi primite în ianuarie 2007? Nu mai vedeţi, ca un pericol real, amânarea până în 2008?
– Ce şanse acordaţi primirii Croaţiei? Dar Turciei? Aproximativ când şi în ce
condiţii va avea loc una şi cealalta?
– Vedeţi posibilă continuarea extinderii şi dincolo de acest nivel? Cu ce state? Din
fosta Iugoslavie (în afara Sloveniei şi Croaţiei)? Din fosta Uniune Sovietică (Ucraina,
Moldova ş.a.)?
– Ce consecinţe vor decurge din aderare? Răspunsul ar trebui să privească, distinct,
unele zone economice, aspecte politice şi implicaţii culturale.
– Ce acţiuni de lămurire ar trebui întreprinse pentru ca populaţia să cunoască preţul
aderării?
– În speţă, ce beneficii primordiale vor înregistra şi ce eventuale greutăţi secundare
vor întâmpina intelectualii, iar printre ei, cadrele didactice şi studenţii din învăţământul
superior românesc?
*
Bibliografie.
Este enormă; iată puţine titluri orientative.
Pregătirea României pentru Aderarea la Uniunea Europeană. Istoric, evoluţii,
metodologii, Ministerul Integrării Europene, Bucureşti, februarie 2003 [Cuprinde
următoarele părţi: I. Cronologia procesului de pregătire pentru aderarea României la
Uniunea Europeană; II. Programarea şi monitorizarea procesului de pregătire a aderării;
III. Armonizarea legislativă; IV. Procesul de negociere; V. Asistenţa financiară
nerambursabilă de pre-aderare; VI. Evaluări ale Comisiei Europene privind România,
conţinute în rapoartele anuale pe perioada 2000-2002; plus 5 anexe: 1-2 despre
Programele PHARE, 3-4 TWINNING şi TWINNING LIGHT, 5 ISPA.]
Prof. univ. dr. Victor Duculescu, Dreptul integrării europene – tratat elementar –
Bucureşti, Lumina Lex, 2003.
Ovidiu Pecican, România şi Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2003.
 18

III. Tradiţii şi modernizări: istorie, politică şi cultură

Moşteniri istorice în România.

Asemănări cu şi deosebiri faţă de alte ţări numite „central-” sau „est-europene”.
Comparaţii succinte cu Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia (Cehoslovacia
anterioară), de o parte, Rusia şi Ucraina, de altă parte (eventual şi cu alte state). Situaţi
geopolitice. Specificul ţărilor din zonă.
Succintă recapitulare a unor evenimente centrale din istoria modernă parcursă de
România: 1848, 1859, 1877-1878, 1918, 1944, 1989. Semnificaţia lor, învăţămintele pe
care le degajă.
Atitudinea intelectualilor, în general, şi a istoricilor, în special, faţă de perioada
interbelică. Dezbateri în contradictoriu asupra actului de la 23 august 1944 (vezi şi
comemorarea a şaizeci de ani, din 2004). Contenciosul evenimentelor din decembrie 1989,
Timişoara şi Bucureşti (raportarea contradictorie la acele zile, chiar şi după atâţia ani;
redeschiderea dosarului din când în când).
Naţiunea şi statul.
Cazuri în care ele se suprapun ori, dimpotrivă, se cuvin mai degrabă disociate; urmări
într-o sau într-altă situaţie. „Statul naţional”. Articolul 1 din Constituţia României,
argumente pentru şi împotriva formulei. Perspective în contextul integrării europene.
(Discuţia de fond va avea loc în lecţia V; aici tema e doar schiţată.)
În orice caz, „problema naţională” a constituit – ca şi în unele ţări vecine – dominanta
analizelor cărturarilor de seamă şi a confruntării lor. Amintim dintre aceştia pe câţiva de
importanţă deosebită în secolele XIX-XX: Nicolae Bălcescu, Lucian Blaga, George
Călinescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Dumitru Drăghicescu, Mircea Eliade, Mihai
Eminescu, Dimitrie Gusti, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Garabet Ibrăileanu, Nae Ionescu,
Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Simion Mehedinţi, Petre P. Negulescu,
Constantin Noica, Edgar Papu, Camil Petrescu, Mihai Ralea, Constantin Rădulescu-
Motru, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, A.D. Xenopol, Ştefan Zeletin. Detalierea
câtorva puncte de vedere împărtăşite. Discuţii recente legate de tema respectivă în
lucrările lor.
 19

Dominante tradiţionale.
În contextul formării naţiunii moderne şi a statului naţional corespunzător, pârghiile
economice, politice şi culturale trebuiau să se armonizeze cu aceste cerinţe primordiale.
Importanţa istoriei, corespunzător şi a istoriografiei. Moldova şi Ţara Românească.
Probleme specifice pentru Transilvania şi Banat. Situaţii istorice în Basarabia şi Bucovina.
Identităţi şi diferenţe între provincii. Etapele istoriografiei moderne, pe parcursul secolelor
XIX şi XX. Nume ilustre şi impactul lor real/cultural. Mentalităţi istorice.
Rolul limbii, corespunzător şi al literaturii. Raportul dintre limbi anterior folosite
(greaca, slavona) şi formarea limbii române. Legătura intelectualităţii cu Occidentul, mai
ales cu Franţa şi cu Germania sau Austria, ulterior şi cu Marea Britanie sau USA. Limba
franceză şi limba română – interacţiuni istorice. Problema „francofoniei”. În prezent,
precumpănirea englezei. Literatura (în sens de „beletristică“, dar nu în accepţiune
peiorativă) ca instrument nu doar de captare, ci şi de impulsionare a realităţilor naţionale.
Specificul literar pe „provincii istorice”.
Modernizarea economică.
Fundamentul, corelat în mod obiectiv cu formarea naţiunii moderne şi a statului
modern. Moşteniri rurale şi înnoiri urbane. Clase/pături sociale, interesele lor economice
divergente/concordante. „Neoiobăgismul”. Industria, industrializarea, susţineri şi opoziţii,
ritmuri de împlinire, rămâneri în urmă. Problema capitalismului, dispute pro şi contra în
secolul XIX, cu prelungiri în secolul XX. Opţiuni liberale. Alternativa conservatoare
versus alternativa socialistă. Din nou despre situaţia interbelică şi fazele postbelice.
Rezultate extensive sub raport economic. Disfuncţionalităţi în plan intensiv. Blocaje
autarhice. Implozia economiei socialiste: în ce faze? din ce motive? cu ce urmări? Situaţia
anilor nouăzeci. Fazele redresării actuale, în raportare la alte ţări din zonă şi din Vestul
Europei..
Alternative politice tradiţionale.
Marile dispute din a doua jumătate a secolului XX. Partidul conservator versus
partidul liberal. De ce forţe dispunea una sau alta dintre taberele principale? Regrupări
ulterioare. Motive pentru care social-democraţia a jucat un rol subaltern. Factori externi în
instaurea „democraţiei populare” şi elemente interne puse în acţiune de „socialismul real”.
Efectele acestor variate şi contradictorii acumulări. Cu ce ne confruntăm din anii nouăzeci
 20

şi în primii ani din secolul XXI? Motivele unor situaţii politice tensionate, atât în sânul
guvernării, cât şi în cadrul opoziţiei.
Pentru amintitele planuri istoric-economic-politic, luăm în consideraţie mărturia unor
cercetători. Prin ele, transferăm problematica în cheie culturală. Avansăm doar câteva
nume, concepţii, opţiuni, recapitulate în Bibliografie, cu menţionarea şi a altora în plus.
– De neocolit rămân, pentru raportarea de tip liberal (liberalismul privit într-o
accepţie de idei, nu neapărat şi politică), scrierile lui Eugen Lovinescu şi Ştefan Zeletin. În
Istoria civilizaţiei române moderne (I, Forţele revoluţionare, 1924; II, Forţele
reacţionare, 1925; III, Legile formaţiei civilizaţiei române, 1925), E. Lovinescu propune
dihotomia „revoluţionar” – „reacţionar”, suprapusă de fapt dualităţii liberal – conservator.
E vorba despre confruntarea dintre „deschiderea” favorabilă modernizării (prioritar, pe
urmele modelului francez) şi “închiderea” asupra identităţii proprii, conform tradiţiilor
(dar şi beneficiind de impulsuri conservatoare exterioare, pe atunci fie germane, fie
engleze). Paradoxala idee care străbate analiza e ralierea la forţele „reacţionare” a
vârfurilor intelectuale (apropiate de „junimism”, dar şi de „sămănătorism”, „poporanism”
şi de ulterioare curente de idei similare); în timp ce forţele liberal-„revoluţionare”, deşi
promovează dezvoltarea neinhibată de prejudecăţi şi „sincronizarea” cu Apusul, au parte
de puţină susţinere intelectuală – în chiar procesul forjării României moderne de către
partidul condus de familia Brătianu. O demonstraţie asemănătoare (mai comprehensivă
faţă de „stânga” de tip social-democrat şi marxist) o efectuează, în paralel şi întrucâtva
ulterior, Ştefan Zeletin, în Burghezia română (1925) şi în Neoliberalismul (1927). O temă
de meditaţie demnă de a fi luată în discuţie: de ce aceşti doi analişti favorabili
„deschiderii” economice, sociale, politice, prefigurând actuala „integrare europeană”, au
fost marginalizaţi în viaţa culturală contemporană lor şi nu au ocupat, îndelungă vreme, o
poziţie-cheie în remodelarea mentalităţilor intelectuale, fiind întrucâtva ignoraţi şi în
prezent?
– Dimpotrivă, influenţa decisivă au continuat s-o exercite cercurile conservatoare.
Situaţia s-a accentuat, apoi s-a agravat, în deceniile interbelice, când, în confruntarea
dintre „tradiţionalişti” şi „modernişti”, la început au prevalat cei dintâi, iar apoi au ajuns să
aibă un rol de prim rang exponenţii „extremei drepte”. Cercetătorul până acum, probabil,
cel mai avizat în opţiunile respective, a fost Z. Ornea, în cărţile Tradiţionalism şi
 21

modernitate în deceniul al treilea (1980) şi Anii treizeci. Extrema dreaptă românească

(1995). [Volumul din urmă are următoarele capitole: I. Democraţia şi raţionalismul sub
acuzare, II. Românism şi autohtonism, III. Noua generaţie, IV. Extrema dreaptă.
Orientări, V. Legionarismul etc.; VI. Problema evreiască, VII. Ideologiile totalitare şi
literatura.] Analiza derapajelor din anii douăzeci şi treizeci, de până la adeziunile
legionare, trecătoare sau mai persistente, este prelungită astăzi de mai mulţi istorici ai
perioadei interbelice; cu o atenţie deosebită acordată lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil
Cioran, Constantin Noica – în opoziţie Eugen Ionescu (apropiat de unii dintre ei, dar
democrat convins). Vezi studiile şi cărţile recente semnate de Marta Petreu, de până la Un
trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (ediţia a doua, revăzută şi adăugită),
Editura Institutului Cultural Român, 2004; volumul integrează personalitatea lui Cioran în
confruntările interbelice din peisajul ideologic românesc.
– Un loc marcat din generaţia vârstnică ocupă Adrian Marino în promovarea
„deschiderii europene”, sub raport ideologic şi cultural, ca şi în polemica faţă de
„închiderile” autohtonizante. Opiniile sale sunt expuse în Pentru Europa. Integrarea
României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură
română (1996), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România – în dialog cu
Sorin Antohi (2001). Iată capitolele şi unele paragrafe în Politică şi cultură: I. Rezistenţă
şi cultură [5. „Dosarul” Mircea Eliade], II. Între conformism şi libertate [1. Cazul
Constantin Noica], III. O nouă cultură politică [7. Intelectualii şi politica], IV. O nouă
cultură română [7. Integrare şi identitate culturală, 11. Pentru o nouă cultură română –
acest amplu paragraf ultim şi cel mai important (vezi pp. 301-349), conţine şi un soi de
“manifest” al autorului]. Dialogul dintre Adrian Marino şi Sotin Antohi, din Al treilea
discurs, completează punctele de vedere promovate, inclusiv cu privire la integrarea
europeană. Reţin capitolele România şi Occidentul, consacrat mai mult tradiţiilor (pp. 49-
92) şi Ce fel de cultură ne trebuie? (pp. 93-121). În Addenda, Sorin Antohi include textul
său Dincolo de oglindă sau Al treilea Discurs (pp. 141-144). Citate: „Al Treilea Discurs,
termenul mijlociu, terţul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai general, Centru-
Periferie)”, „nu e nici negare autohtonistă a Occidentului (şi, mai general, a Celuilalt), nici
asumare imitativă a normelor şi discursurilor de referinţă (ca la majoritatea
occidentalizanţilor)” (p. 142); aşa a fost, de pildă, „gâlceava slavofili-occidentalizanţi din
 22

Rusia”, pe care Adrian Marino ţine s-o depăşească, optând pentru „a fi simultan european
(occidental) şi român (idiomatic)” (p. 142). Formula mijlocitoare „al treilea discurs” îi
aparţine lui Sorin Antohi, dar Adrian Marino a preluat-o şi discutat-o, vezi, tot din
Addenda, Precizări despre „al treilea discurs” (pp. 182-193). Două texte distincte ale lui
Adrian Marino, publicate în revista Sfera Politicii (1998) pledează, în lumina viziunii
împărtăşite, „pentru neopaşoptism”, pentru „actualitatea ideologiei culturale paşoptiste”
(punct de vedere opus tradiţiei conservatoare antipaşoptiste, de la „Junimism” şi în
continuare).
Deşi confruntările de acest fel sunt axate, aparent, pe valorificarea tradiţiei/tradiţiilor,
ele vizează prioritar natura „tranziţiei” recente. Substanţa polemicilor, atunci când au avut
loc, gravitează în jurul opţiunii dintre liberalism şi conservatorism, cu menţiunea că e
vorba de un tip de liberalism disociabil de „neoliberalismul” nord-american (conjugat cu
„neoconservatorismul”).
Au încins dispute două volume din 2003: Ciprian Şiulea, Retori, simulacre,
imposturi. Cultură şi ideologie în România, Compania, 2003; şi Sorin Adam Matei,
Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor,
Compania, 2004. [Structura cărţii lui Ciprian Şiulea: Introducere; Salvare şi piramide –
arhitectura în comunismul românesc şi substratul ei ideologic; Comunismul în texte
dramatice – opinii critice despre Teodor Mazilu, D.R. Popescu, Dumitru Solomon;
Maiorescu şi românii – critic faţă de Al. Paleologu, Oct. Paler, pozitiv în raport cu Gabriel
Andreescu, Adrian Marino; În ebriantul stil clasic – critica lui H.-R. Patapievici;
Postmodernismul românesc – critica lui Ion Bogdan Lefter.] Cartea pledează pentru
spiritul critic versus ideologia şi mitologiile în cultură; opţiunea personală e pentru un
individualism conservator şi, consubstanţial, liberal. [Structura cărţii lui Sorin Adam
Matei: Secretul sănătăţii sociale – despre „grupurile de presiune” şi „cazul” H.-R.
Patapievici; Paşoptismul: liberalismul între colectivism şi elitism; Junimismul: un
liberalism tehnocratic; Intelectualii ca leac pentru boala “formelor fără fond”;
Constantin Dobrogeanu-Gherea: socialist, conservator, contemporan; O poveste
românească despre globalizare; Pătrăşcanu: un marxist stalinist; Sinecură şi
individualism: un nou etos românesc; Delimitări şi concluzii. ] Probleme: mentalităţi
tradiţionaliste-elitare, ne- sau limitat liberale, în fapt colectiviste şi dezinteresate de individ
 23

(liberalism naţional, nu individualist); rolul intelectualilor („boierii minţii”); tranziţia duce

cu sine aceste aluviuni, de care desprinderea e dificilă; pledoarie pentru un liberalism
individualist, dar nu lipsit de echitate socială, corelată modernizării; o temă aparte:
antinomiile globalizării şi ale raportării la ea, în condiţiile mentalităţilor româneşti.
Aceste poziţii au stârnit reacţii din partea unor personalităţi ca Andrei Pleşu, Gabriel
Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea ş.a.; ca şi confruntări între reviste
înclinând mai degrabă spre una sau alta dintre poziţii. Polemicile au început, de fapt, în
jurul cărţii lui H.-R. Patapievici Omul recent, Humanitas, 2001, virulente mai ales în 2002.
Menţionez şi contribuţiile lui Adrian-Paul Iliescu la diagnosticarea „contrastelor” din
tradiţiile autohtone, unele moştenite, altele reactivate în perioada din urmă. În continuarea
studiilor sale din reviste româneşti şi străine, Adrian-Paul Iliescu a publicat volumul
Anatomia răului politic (Ideea Europeană, 2005). Cartea propune un diagnostic al vieţii
politice din perioadele „clasică” şi interbelică, în răsfrângere culturală; inclusiv cu
polemici contemporane. [Cuprins: Fascinaţia răului, Terapii intelectuale pentru răul
lăuntric, Întârzierea morală, Maniheismul, Aversiunea faţă de democraţie, cu un Epilog.]
Cu acest prilej fac trimitere şi la volumul Jörg Rüsen, Hans-Klaus Keul, Adrian-Paul
Iliescu (coordonatori), Drepturile Omului la întâlnirea dintre culturi, Piteşti, Paralela 45,
2004, cu contribuţii germane şi româneşti. [Titlurile părţilor: I. Drepturile omului –
clarificări conceptuale; II. Drepturile Omului şi unitatea în multiplicitate a culturilor; III.
Drepturile Omului în aplicarea lor; IV. Drepturile Omului în hăţişul lumii
postcomuniiste.] Volumul are numeroase implicaţii care vor fi tratate în capitolele
următoare: tensiuni în privinţa drepturilor universale ale omului, pluralitatea culturilor,
normele juridice privind protecţia minorităţilor naţionale, limbi regionale, religia şi
educaţia în şcoli, societatea non-discriminatorie ş.a.
În prelungirea cărţilor lui Ciprian Şiulea şi Sorin Adam Matei, pe poziţii critice
similare, cu un mai ascuţit tăiş polemic, uneori pamfletar, se situează şi volumul semnat de
Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989.
Editura Compania, 2006. Cum era de aşteptat, volumul stârneşte luări de poziţie ascuţite
*
Teme. Le recapitulez în doar câteva puncte.
– Tradiţii româneşti, comparativ cu istoria ţărilor, statelor, naţiunilor vecine. Istoria şi
 24

istoricii; limba şi literatura; alte dominante culturale.

– Modernizarea economică şi alternativele politice. Liberali, conservatori, socialişti.
– Cultura între tradiţionalism şi modernitate. Puncte de vedere opuse. Tentative de
conciliere.
– Dispute recente despre intelectuali, elite, drepturile omului, liberalism, căi de
urmat.
*
Bibliografie.
Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român (Introducere) (1907), Ed.
Albatros, 1995.
E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Ed. Ştiinţifică, 1972 (cu
numeroase ediţii ulterioare).
Ştefan Zeletin, Ţara măgarilor, Text republicat, cu un cuvânt înainte de C.D. Zeletin
şi comentarii de Mihaela Czobor, Ioana Pârvulescu, Cristian Preda şi Ioan Stanomir,
Nemira, 1998.
Ştefan Zeletin, Burghezia română, Neoliberalismul, publicate împreună de Cristian
Preda, cu un studiu introductiv, Nemira, 1997. (Alte ediţii ale ambelor volume.)
Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Eminescu, 1980.
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, 1995.
Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Polirom, 1996.
Al treilea discurs. Cultură ideologie şi politică în România, Adrian Marino în dialog
cu Sorin Antohi, Polirom, 2001.
Lucian Boia, România ţară de frontieră a Europei, Humanitas, 2002.
Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Enciclopedică, 2000.
Marius Lazăr, Paradoxuri ale modernizării: elemente pentru o sociologie a elitelor
culturale româneşti, Cluj-Napoca, Limes, 2002.
Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectuali români între grupurile de prestigiu şi
piaţa liberă a ideilor, Compania, 2004.
Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei: atracţii şi împotriviri, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 2000.
 25

Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Humanitas, 2001.

Marta Petreu, Un trecut deocheat sau “Schimbarea la faţă a României”, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Institutului Cultural Român, 2004.
Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologie în România,
Compania, 2003.
Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Ideea Europeană, 2005
Al Zub, Discurs istoric şi tranziţie, În căutarea unei paradigme, Institutul European,
1998.
Al. Zub, Orizont închis, Istoriografia română sub dictatură, Institutul European, 2000.
Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română sub semnul
modernităţii), Ed. Enciclopedică, 2000.
Cristian Preda, Contribuţii la istoria intelectuală a politicii româneşti, Universitatea
din Bucureşti, Institutul de Cercetări Politice, Ed. Meridiane, 2003 [conţine capitole
despre Constantin Dobrogeanu-Gherea (amplu), Ştefan Zeletin (pp. 129-159) Constantin
Rădulescu-Motru].
Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, Universitatea din
Bucureşti, Institutul de Cercetări Politice, Ed. Meridiane, 2000 [Partea I, Sistemul politic
românesc postcomunist; Partea II, Sistemul politic românesc interbelic – mai amplu şi mai
detaliat].
Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi naţiune, Nemira, 2001.
Jörg Rüsen, Hans-Klaus Keul, Adrian-Paul Iliescu (coordonatori), Drepturile Omului
la întâlnirea dintre culturi, Piteşti, Paralela 45, 2004.
Valentin Protopopescu, Ciorba de burtă sau Gîlceava românului cu sine însuşi, Ed.
Cartea Veche, 2004.
Adrian Gavrilescu, Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989,
Editura Compania, 2006.
 26

IV. Globalizare

Introducere. Ca legătură între lecţiile II-III şi IV – respectiv ceea ce va urma –, iată

două pasaje finale din cartea unui important istoric al secolelor XIX şi XX, citate
reproduse cu scopul de a tempera posibile entuziasme unilaterale, în virtutea unei necesare
gândiri critice: „Viitorul nu poate fi o continuare a trecutului şi există semne că am ajuns
la un punct de criză istorică. Forţele create de economia tehnico-ştiinţifică sunt acum
destul de mari pentru a distruge mediul, adică temeliile materiale ale vieţii omeneşti.
Structurile societăţilor umane, inclusiv câteva dintre temeliile sociale ale economiei
capitaliste, sunt pe punctul de a fi distruse de erodarea a ceea ce am moştenit din trecutul
omenirii. Lumea noastră riscă şi explozia, şi implozia. Trebuie să se schimbe”. Şi: „Dacă
omenirea urmează să aibă un viitor recognoscibil, acesta nu se poate face prin prelungirea
trecutului sau prezentului. Dacă încercăm să construim cel de-al treilea mileniu pe această
bază, vom eşua”.
[Eric Hobsbawm, O istorie a secolului XX. Era extremelor, Chişinău, Ed. Cartier,
1999, p. 604; ediţia engleză princeps – 1994.]
Antecedente. Dubla tendinţă a capitalismului încă din secolul XIX: structuri
naţionale – precum şi corelaţii economico-politice la nivele ample, imperiale, coloniale
ş.a.. Modelul imperiului britanic. Lărgirea statelor componente din SUA. Franţa.
Germania. Imperiul ţarist. Asia. Tendinţele capitalului industrial şi financiar. Interacţiuni
mondiale. Cele două războaie mondiale şi efectele lor – unele urmări contradictorii. Noi
relaţii între „centru” şi „periferie” după sfârşitul sistemului colonial. Lumea „întâi”, a
„doua”, a „treia”. Implozia „socialismului real”. Raporturile dintre ţările dezvoltate şi cele
înapoiate (în principal „lumea a treia”, dar şi statele est-europene).
Noi factori tehnologici. Informatica şi efectele ei multiple în globalizarea recentă.
Mass-media. Computer, E-mail, Internet. Reţeaua mondială a informaţiei şi efectele ei.
Cultura digitală. „Intelectualul virtual”. (Urmează unele detalieri.)
Sistemul monetar: dolar, euro, liră sterlină, yen. Burse, cotaţii, speculaţii (inginerii)
financiare, tranzacţii comerciale. Bănci, reuniuni bancare, „internaţionalizarea” sistemului
bancar.
 27

Modalităţi de interrelaţii între economia şi politica mondială. Alianţe, concurenţe.

Pe marginea unora dintre efectele evoluţiei schiţate glosează Ralf Dahrendorf în
conferinţele sale reunite în După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă (vezi
Bibliografia). Titluri de capitole: Societatea civilă şi temerile ei (2); Moralitate, instituţii
şi societate civilă (5); Cine face istoria? Despre întrepătrunderile dintre ştiinţele
economice şi cele politice (9); Ştiinţele sociale, încotro? (10); Responsabilitatea publică a
intelectualilor; împotriva noii frici de Iluminism (11) [cap. 11, conferinţă din 1994,
conţine paragrafe despre Karl Popper, Josef König, Jürgen Habermas, Edward Said,
Ernest Gellner]; Europa – unitate şi diversitate (14); De la Europa la EUropa: o poveste a
speranţei, încercării şi erorii (15). Temele privesc, desigur, şi alte lecţii decât pe cea de
faţă.
Globalizare. Tratată în numeroase cărţi şi studii recente, mai ales nord-americane
Reţin câteva cu trimitere explicit culturală (vezi şi Bibliografia).
În Global Culture (1990) problemele abordate sunt: cultura globală în societatea
post-industrială, culturi cosmopolite şi locale, globalizare versus localizare, global şi
naţional, privat şi public. Printre contribuţii: Mike Featherstone, Global Culture: an
Introduction (pp. 1-14); Anthony D. Smith, Towards a Global Culture? (pp. 171-191);
Johann P. Arnason, Nationalism, Globalization and Modernity (pp. 207-236); Bryan S.
Turner, The Two Faces of Sociology: Global and National? (pp. 343-358).
The Cultures of Globalization (1998) conţine: I. Globalization and Philosophy; II.
Alternative Localities [culturi pe regiuni – America Latină, Africa, China ş.a.]; III. Culture
and the Nation; IV. Consumery and Ideology. In partea III e inclus studiul: Masao
Miyoshi, „Globalization”, Culture, and the University (pp. 247-270) [cu teme precum:
„Globalizarea”, Neocolonialismul, Corporaţiile transnaţionale, Cultura în lume,
Universitatea – mai ales modelul universitar american].
În Globalization, vol. IV, Culture and Identity (2003), Part 1, Aspects of global
culture, sunt tratate teme precum: cultura lumii, complexitate culturală, dialog global,
imperialism cultural, de la imperialism la globalizare, transnaţional, fundamentalism,
industrie culturală. Dintre contribuţii: paragrafele 67 şi 68 reproduc fragmente din cartea
lui John Towlinson, Cultural Imperialism, Baltimore, John Hopkins University Press 1991
(pp. 85-118 şi 119-126) [conceptul de „imperialism cultural”, imperialismul cultural ca
 28

„media imperialism”, imperialismul cultural şi problema naţionalităţii, tranziţia de la

„imperialismul cultural” la „globalizare”]; par. 70 – Frederick Bull, Conceptualisations of
contemporary global culture (pp. 158-170); par. 71 – Frank J. Lehner, Cultural aspects of
the world system (pp. 171-190).
O recapitulare a problematicii date se găseşte în manualul: Grigore Georgiu,
Filosofia culturii (2001), capitolul VI, Cultură şi dezvoltare socială. Teorii cu privire la
civilizaţia postindustrială. Globalizare şi identitate culturală în lumea de azi. Paragraful
3, Globalizare economică şi identitate culturală (pp. 145-159), tratează teme ca: identitate
şi integrare – de la disjuncţie la conjuncţie; globalizarea şi efectele ei perverse; cadrele
naţionale şi imperativele integrării; forţele economice şi culturale ale integrării; statul-
naţiune în societatea postcapitalistă; globalizare şi „indigenizare”.
Ştiinţa globalizării. În ultimii ani s-au înmulţit propunerile privitoare la elaborarea
acestei ştiinţe noi. „Ştiinţa globalizării” are ca obiect de cercetare un fenomen social la
scară planetară, o nouă ordine mondială, perfecţionată, cu efecte inclusiv asupra naturii
umane. La baza „ştiinţei globalizării” stau ca principii: democraţia şi statul de drept;
pluralismul politic, social şi cultural; integrarea societală, care presupune coeziune şi
omogenizare; dezvoltarea durabilă; cooperarea internaţională activă; subsidiaritatea şi
proporţionalitatea; solidaritatea, alteritatea, toleranţa interumană; comunicarea, dialogul şi
transparenţa; autoreglarea sistemului global, în concordanţă cu sistemele parţiale;
performanţa şi eficienţa. „Ştiinţa globalizării” presupune: redefinirea statutului entităţilor
stalale; cuprinderea în sistem a statelor, zonelor, continentelor; capacităţile de guvernare la
scară globală (tendinţe, modele); implicarea societăţii civile, organizată la nivel
internaţional; consacrarea unei lumi multiplare ş.a.
Fukuyama şi Huntington. În problematica dată, concepţiile acestor doi autori merită
o atenţie deosebită.
Francis Fukuyama a devenit cunoscut prin articolul său The End of History?, publicat
în ziarul american „The National Interest” în vara anului 1989. El milita pentru „idealul
democraţiei liberale”, considerând că problemele actuale sunt grave, dar „nu sunt
nerezolvabile pe baza principiilor liberale”. Cât priveşte „sfârşitul istoriei”, era vorba de
una dintre interogaţiile lui Hegel, la care Fukuyama căuta un nou răspuns. Concepţia şi-a
dezvoltat-o apoi în Sfârşitul istoriei şi ultimul om (şi ediţia engleză, şi traducerea
 29

românească, 1992). Opinând [I, 4] pentru Revoluţia liberală mondială (pp. 51-64), autorul
caută antecedentele atât pentru [II] Bătrâneţea omenirii, cât şi pentru [III, 19] Statul
universal şi omogen (pp. 198-206). El se opreşte [IV, 25] la Interesele naţionale (pp. 258-
267, cu referiri la naţionalisme vechi şi noi) şi îşi recapitulează viziunea [IV, 26],
încrezătoare în mersul omenirii Către o uniune paşnică (pp. 268-275). Acestui punct de
vedere universalist, de esenţă liberală şi de natură optimistă – dar care s-a dovedit în
curând, grevat de accente utopice – i se opun previziunile, mai degrabă pesimiste ale lui
Samuel P. Huntington. El şi-a expus ideile, mai întâi, în articolul The Clash of
Civilizations din „Foreign Affairs” (vara anului 1993); apoi le-a dezvoltat în cartea The
Clash of Civilizations and the Remaking of World Order (prima publicare în 1997), tradus
curând în româneşte, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1998).
Huntington argumentează motivele pentru care vor fi conflicte şi chiar războaie
civilizatorice, inclusiv pe temeiul incompatibilităţii dintre islam şi lumea occidentală.
Câteva fragmente: „cultura” e o „identitate a civilizaţiei”, care „modelează tendinţa de
coeziune, dezintegrare şi conflict în lumea de după războiul rece” (p. 27); „cele mai
periculoase conflicte culturale” „iau naştere de-a lungul liniilor de forţă între civilizaţii”,
drept care „rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizaţiilor” (p. 36);
„Statele-naţiuni sunt şi vor rămâne cei mai importanţi actori în afacerile internaţionale,
însă interesele lor, asocierile şi conflictele dintre ele sunt din ce în ce mai limitate de
factori culturali şi civilizatorici” (p. 50); „Ceea ce occidentalii vestesc a fi o blândă
integrare globală, cum este cazul proliferării mass-media la dimensiuni mondiale, non-
occidentalii denunţă a fi imperialism ticălos occidental” (p. 95); potrivit acestei ipoteze,
principalele conflicte vor fi culturale, inclusiv etnice şi religioase, iar nu ideologice sau
economice; astfel, Europa va fi divizată între catolici şi ortodocşi, ca şi creştinii de
musulmani – vezi şi cazul Iugoslaviei, în virtutea fostelor diviziuni dintre Imperiul Austro-
Ungar şi Imperiul Otoman. Înseamnă că „Europa se termină acolo unde creştinătatea
occidentală se termină şi începe islamul şi ortodoxia” (p. 232); „Identificarea Europei cu
creştinătatea occidentală conferă un criteriu clar pentru admiterea de noi membri în
organizaţiile occidentale” (p. 235): cea mai viu disputată – aprobată şi contestată –
concluzie a cărţii.
 30

O recapitulare a presupunerilor lui Huntington se găseşte în: Andrei Marga, Filosofia

unificării europene (ed. II, 1997), conform următoarelor teze: 1) declinul statului-naţiune;
2) civilizaţia e o entitate mult mai cuprinzătoare; 3) conflictele vor fi de acum între
civilizaţii, pe baza apartenenţei culturale şi religioase, mai puţin mutabile decât
apartenenţa politică şi afilierea economică; 4) astfel apar factori potenţial conflictuali,
inclusiv de-a lungul Europei (nord-sud), între catolicism şi ortodoxie, plus islamism; 5) şi
în interiorul civilizaţiilor, dar mai ales între civilizaţii ne putem aştepta, astfel, la conflicte;
6) dovadă e şi potenţiala dezmembrare a unor state (Iugoslavia, Uniunea Sovietică); 7) ca
atare, Occidentul îşi apără valorile proprii (vezi pp. 248-253).
„Ciocnirea civilizaţiilor” a devenit o temă predilectă, în virtutea conflictelor cu (şi în)
societăţi musulmane, sau între Israel şi palestinieni ş.a. Chestiunea interferează cu
apartenenţele religioase, dar şi cu cele etnic-naţionale. Se discută mult despre
compatibilităţile între modelul occidental, cu deosebire nord-american, şi tradiţiile asiatice
sau africane, aparţinând fostei „a treia lumi”.
Samuel P. Huntington şi-a continuat cercetările în Who are we: The Challenges in
America's National Identity, Simon&Schuster, 2004. Aici el îşi mută privirea critica
asupra SUA, care s-ar afla în pericol (ca şi Sparta ori Roma), din cauza confruntării între
două popoare, „poporul anglo” şi „poporul hispanic”. In America, secesiunea culturală
prin „hispanizarea” unor teritorii din sud-vest (aşa-numita „Mex-America”) şi Florida
(zona Miami) n-ar fi decât o chestiune de timp. Ar fi nevoie de o „re-americanizare”,
inclusiv prin oprirea imigraţiei din Mexic. După cum ştim, problema preocupă şi guvernul
SUA. Chestiunea va putea fi reluată la dezbaterea „multiculturalismului”.
Accente. Problemele globalizării cuprind multe sfere. Reluăm pe una atinsă mai
înainte, avansul informaticii. Sunt multe surse, ne oprim asupra uneia dintre ele.
Geert Lovink în Cultura digitală. Reflecţii critice, Cluj, Idea Design & Print, 2004,
enunţă noi principii ale „revoluţiei digitale” şi perspectivele acesteia. E vorba, inclusiv, de
modificarea statutului propriu intelectualului. Cităm din carte: „Fapt e că intelectualul, în
calitate de lider de opinie, pierde teren. În umbra sa din ce în ce mai palidă vedem cum
creşte imaginea VI-ului (Virtual intelectual). Aceşti «pălmaşi ai cunoaşterii» cunosc foarte
bine «condiţia virtuală». Ei s-au împăcat cu puterea în declin a culturii livreşti şi a sferei
publice aşa cum o ştiam… / VI e echipat cu abilităţi tehnice şi se poate mişca liber în
 31

interiorul bazelor de date on-line, al culturii listelor de discuţie, motoarelor de căutare şi

mediilor hipertextuale. O viaţă intelectuală on-line activă şi critică necesită transferul
moştenirii esenţiale în domeniul public digital…” Etc.
O altă problemă e modernizarea urbană şi a reţelelor de legătură dintre regiuni, întreg
complexul sistematizărilor teritoriale. Comparativ cu informatica, tot ceea ce, simplificat,
ar putea fi subsumat design-ului (de nivel mediu şi amplu: arhitectură, urbanism) pretinde
o infrastructură cu mult mai costisitoare, uriaşe investiţii. Obţinerea lor e de actualitate şi
în România. Vezi planurile de modernizare a Capitalei, ca şi a altor oraşe; sau construcţia
de autostrăzi (printre ele, două legături prin Transilvania, cu Occidentul; contractele
corespunzătoare cu firmele străine care efectuează construcţia autostrăzilor). S-a purtat o
amplă dispută în legătură cu exploatarea zonei Roşia Montana, ce modificări ecologice ar
presupune, cum ar trebui amenajate căile de acces ş.a.m.d.
*
Teme.
– Tendinţe vestitoare în economie şi politică.
– Natura globalizării în trecutul apropiat şi în prezent: economie, tehnologie,
finanţe,organisme internaţionale.
– Globalizare şi tehnologii recente.
– Globalizare şi mediul ambiental.
– Globalizare şi liberalism; concepţii neoliberale.
– Conflicte intercivilizaţionale, presupuneri şi realităţi.
– Perspective previzibile în procesul globalizării.
– Efectele globalizării în România; avantaje, costuri.
*
Bibliografie.
Eric Hobsbawm, O istorie a secolului XX. Era extremelor, Chişinău, Cartier, 1999.
Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Humanitas, 2001.
Global Culture. Nationalism, globalization and modernity. A Theory, Cultural &
Society special issue, edited by Michael Featherstone, SAGE Publications, 1990.
The Cultures of Globalization. Edited by Frederic Jameson and Masao Miyoshi,
Duke University Press, 1998.
 32

Globalization. Critical Concepts in Sociology. Edited by Roland Robertson and

Kathleen E. White, Volume IV, Culture and Identity, Routledge, 2003.
Mike Flatherstone, Global Culture: Nationalism, Globalization, and Modernity: A
Theory, Culture & Society Special Issue, Sage Publications, 1990.
Mike Featherstone, Undoing Culture: Globalization, Postmodernity, and Identity,
Sage Publications, 1995.
Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideea, 1992.
Francis Fukuyama, Viitorul nostru postmodern. Consecinţele revoluţiei
biotehnologice, Humanitas, 2004.
Francis Fukuyama, Construcţia statelor. Guvernarea şi ordinea mondială în secolul
XXI, Antet, 2004.
Andrew Gamble, Politică şi destin. Sfârşitul istoriei, sfârşitul politicii, sfârşitul
statului, Antet, 2004.
Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives,
Routledge, 2000.
Jürgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei
categorii a societăţii burgheze, Comunicare ro. 2005.
Colin Hay and David Marsh, Demystifying Globalization, Globalization and
Governance, Macmillan, 2000.
Samuel P. Huntington, The Clash od Civilizations and the Remaking of World Order,
reeditare, The Press, 2002.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed.
Antet, 1998.
Samuel P. Huntington, Who are we: The Chalenges ins America's National Identity,
Simon&Schuster, 2004.
Andrei Marga, Filosofia unificării europene, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj,
Biblioteca Apostrof, 1997.
Grigore Georgiu, Filosofia culturii, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice “David Ogilvy”, 2001.
Geert Lovink, Cultura digitală. Reflecţii critice, Cluj, Idea Design & Print, 2004.
 33

V. Naţiune, interese naţionale, naţionalism

Introducere. Câteva enunţuri, de două personalităţi importante pentru „ideea

europeană”, Robert Schuman şi Edgar Morin (vezi Bibliografia).
Robert Schuman, unul dintre părinţii fondatori ai Comunităţii europene, detaliază
nevoi şi pericole în Pentru Europa (ed. rom. 2003), cap. II, Europa, înainte de a fi o
alianţă militară sau o entitate economică, trebuie să fie o comunitate culturală în sensul
cel mai înalt al acestui termen. În cuprinsul respectivului capitol (pp. 31-40), găsim
următoarele formulări: „În locul naţionalismului de altădată şi al unei independenţe
bănuitoare, noi încredinţăm interesele, deciziile şi destinul nostru acestei comunităţi de
state în trecut rivale” (p. 36); „Dezintoxicarea manualelor de istorie este una dintre
primele necesităţi. Ea nu se află în contradicţie nici cu libertatea de gândire şi exprimare a
adulţilor, nici cu adevăratul patriotism care trebuie să fie explicat tineretului” (p. 39); „Sub
pretextul sentimentului naţional şi al cultului unui trecut glorios, uităm adesea datoria faţă
de imparţialitate şi adevăr: credem că trebuie în mod sistematic să facem apologia a ceea
ce a fost perfidia, exploatarea cinică a forţei şi terorii; se atribuie mult prea des vina
naţiunii rivale” (pp. 39-40); „Fără a dori să corectăm istoria în mod retrospectiv, refuzăm
fatalismul care se resemnează în faţa unei inevitabile alternanţe de confruntări” (p. 40).
[Vizate sunt prioritar relaţiile istorice franco-germane, nevoia asanării lor în context
„european”.]
Edgar Morin, în Gândind Europa (ed. rom. 2002), anume în Epilog secund, scris în
iunie 1990, adică după şirul de schimbări majore din Est, constată: „În orice caz, asistăm
de pe acum la reînvierea şi revitalizarea Europei culturale, adică a pieţei comune şi libere
a ideilor care, în ciuda frontierelor, a limbilor şi a statelor, se constituise de-a lungul
secolelor” (p. 175). Apoi: Europa a răspândit „intoleranţa religioasă”, „naţionalismul”,
„totalitarismul”, „tehnocratismul”, „voinţa neînfrânată de putere”, „distrugerea culturilor
umane şi a mediului natural”; dar „începem să generăm încet-încet antidoturile la relele pe
care le-am creat”; „Începem să înţelegem că cel mai bun mijloc de a combate cele mai rele
naţionalisme este de a conserva şi pune în valoare dreptul naţunilor prin forme de asociere
meta-naţionale” (p. 177); „nu este necesară nici o omogenizare a culturii planetare; aceasta
 34

are nevoie, dimpotrivă, de libera dezvoltare a culturilor, prin forme complexe de

schimburi dialogice” (p. 178).
Câteva aspecte de principiu. Ce înţelegem prin „naţiune”? În sens strict (cel mai
îngust, dar mai precis), naţiunea a fost o configuraţie modernă, articulată în mod limpede
recognoscibil în secolul XVIII (Europa de Vest, cu deosebiri de la o ţară la ţară) şi în
secolul XIX (Europa de Est, tot cu diferenţele de rigoare). În consecinţă, e necesară
delimitarea „naţiunii” de „etnie” („neam”, „popor”, „rasă” etc.). Etnia are surse
premoderne, inclusiv biologice, deşi în timp amestecate cu istoria; naţiunea e prin
excelenţă o formaţiune istorică modernă, în unele cazuri cu, în altele fără temeiuri etnice.
Discuţii pe cazuri distincte, în diferite continente şi ţări. Cum să delimităm „românii”?
Surse etnice şi împliniri naţionale în România. Măsura etnie/naţionalitate în situaţia unor
minorităţi (pe grupuri distincte de populaţii).
Relaţia „naţiunii” cu „statul” e complicată, din nou diversă de la situaţie la situaţie.
Ca atare, unele state sunt, iar altele nu sunt naţionale, adică bazate pe o componentă
dominator naţională. Exemple pentru transgresarea unei entităţi de către cealalta, pe
diferite continente şi în Europa. Situaţia, prin prisma dată, în Europa de Est. Cazul
României – în raport cu statele vecine. Reluarea discuţiei despre „statul naţional”,
începută la tema III.
Naţionalism: conotaţii variate, pozitive şi negative. Când, în ce condiţii şi de ce a
apărut exacerbarea apartenenţei naţionale, prin „naţionalism”? Cum disociem
„patriotismul” de „naţionalism”? Tradiţii şi date contemporane. „Starea naţiunii” – cu
componentele ei „patriotice” – în UE. Probleme previzibile, în viitorul apropiat, cu privire
la relaţiile dintre state, naţiuni, etnii.
Problema limbilor. „Lingua franca”, de circulaţie şi mijlocire, în trecutul european.
Latina medievală şi premodernă. Slavona bisericească în Est. Franceza, ca mediatoare
modernă în diplomaţie şi nu numai. Engleza (clasică şi americană) în contemporaneitate;
rolul ei în circulaţia bunurilor şi ideilor, în afaceri, mass-media, informatică. Mutaţii
lingvistice în Europa şi în afara ei (ucraineana pe lângă rusa; catalana pe lângă spaniola;
spaniola pe lângă engleza, în SUA, portugheza în Brazilia; engleza, franceza, portugheza
în fostele colonii din Africa ş.a.).
 35

Detalierea câtorva limbi „mari”. Engleza în lume. Ascensiunea spaniolei

(aproximativ 400 milioane de oameni vorbesc în lume spaniola: Spania – 40, SUA – 30,
Mexico – 94, ţări central- şi sud-americane, Filipine – 3). Ponderea portughezei prin
Brazilia, viitoare probabilă „mare putere” economică (iar în Africa – Nigeria, anglofonă).
Limbile „mici”, adaptarea lor la UE, dar şi la comunicarea extraeuropeană. Aspecte
de principiu şi practice. Din 2007, irlandeza (gaelica) va fi limba oficială în UE, deşi este
puţin folosită în Republica Irlanda, în beneficiul limbii engleze (din 4 milioane de
locuitori, doar 36% au abilitatea de a vorbi irlandeza, dar o folosesc mai puţini, între
80.000 şi 300.000). Catalanii, bascii şi gaeliţienii presează de asemenea pentru obţinerea
drepturilor lingvistice (argument: există şapte milioane de vorbitori în catalană,
contraargument: e regiune, nu ţară).
Situaţiii în Asia şi în Africa. Modalităţi de salvgardare a limbilor pe cale de
dispariţie. Bilingvismul. Deschideri multilingvistice.
În volumul Noi şi Europa (2002): studiu de Tatiana Slama-Cazacu, Politica
lingvistică europeană şi păstrarea identităţii limbii române (pp. 78-85). Autoarea
schiţează „Scylla şi Charibda” europeană: de o parte, o Europă „multiculturală” şi
„multilingvă”, nevoia „unei întinse comunicări internaţionale” prin alegerea
„istrumentului de comunicare”; de altă parte, colectivităţile îşi susţin „limbile proprii“, ele
refuză nu doar dispariţia ci şi inferioritatea propriului idiom (p. 78). Anul 2001 a fost
consacrat „Limbilor” de către mari organisme internaţionale. Dominaţia englezei e un fapt
real, inclusiv pe plan european, mai ales prin mass-media. Opoziţia francofonă în raport cu
engleza. Situaţia limbii române.
Surse pentru problema naţională şi naţionalism (mai detaliate decât în Bibliografie).
E.J. Hobsbawm, Nations and nationalism since 1780 (1990). Capitole: 1. The nation
as novelty: from revolution to liberalism; 2. Popular proto-nationalism; 3. The
government perspective; 4. The transformation of nationalism 1870-1918; 5. The apogee
of nationalism 1918-1950; 6. Nationalism in the late twentieth century. Capitolul din urmă
(pp. 163-192) ia în discuţie varii situaţii: URSS; Iugoslavia; conflictul dintre Armenia şi
Azerbaidjan pentru regiunea Karabah; Unificarea germană; Frontul Naţional francez,
condus de Le Pen; relaţia anglofonă-francofonă (Quebec) în Canada; „Welsh
 36

nationalism”; Conflictul israelo-palestinian; Algeria; relaţia dintre India şi Pakistan;

Irlanda de Nord; găsim referiri inclusiv la situaţia din Republica Moldova.
În spaţiul cultural românesc tematica naţiune-naţionalism ocupă un loc de seamă în
dezbaterile anilor din urmă. Câteva dovezi:
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), mai ales cap. VII, După
1989 (pp. 276-292); şi Două secole de mitologie naţională (1999), paragraful Astăzi,
încotro? (pp. 110-121); ca şi Concluzii: despre părţile mai bune ale naţiunii şi despre un
viitor pe care nu-l putem şti (pp. 122-127).
Gabriel Andreescu, în volumul Naţionalişti, antinaţionalişti… (cu contribuţii şi de
Alexandru Paleologu, Fey László, Daniel Vighi, Liviu Andreescu, Laurenţiu Ulici, Dan
Oprescu) (1996), două texte personale : Interes naţional, profil intelectual (pp. 90-152) şi
Subiectiv, despre identitatea naţională (pp. 158-177). Gabriel Andreescu polemizează cu
Alexandru Paleologu, Octavian Paler ş.a.
Culegerea de studii Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc (1996) cuprinde:
I. Cunoaşterea de sine: interogaţii, perspective; II. Alteritatea ineluctabilă: sondaje în
istoria românilor; III. Intre toleranţă şi excludere: studii de caz. În partea I, vezi Andrei
Pippidi, Identitate etnoculturală în spaţiul românesc. Probleme de metodă (pp. 56-79).
Simona Nicoară, Naţiunea modernă (2002), câteva capitole tratează: 2. mitul unităţii,
ca nucleu al mitologiei naţionale (pp. 62-66); 5. descoperirea trecutului naţional, nostalgia
originilor; 7. sacralizarea naţiunii, ideea naţiunii sfinte; 8. cultura naţională ca o lume
proprie de valori; 11. alterităţile şi obsesia complotului Celuilalt; 12. reperele identităţii
naţionale, şi anume teritoriul, frontierele, etnia, rasa; limba naţională; Biserica etc. (pp.
219-249); 11. „valurile” de naţionalism în secolele XIX-XX; 17. şansele ideologiilor
naţionale, cu reflecţii finale despre „Naţionalismul, un Ianus al modernităţii” (pp. 344-
352).
În culegerea Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene (2001), studiul
lui Sorin Moisă, Proiectul european: o viziune românească (pp. 55-101), cap. I,
Constrângerile la care este supus statul-naţiune modern (pp. 57-65), mai ales par. 2,
Globalizarea şi dilema „democraţie versus eficienţă” (pp. 59-63). [O altă contribuţie de
adăugat bibliografiei la lecţia respectivă: Gabriel Andreescu, Adrian Severin, Un concept
 37

românesc al Europei federale (pp. 17-54), cu scurte Concluzii: un sumar al Federaţiei

europene (p. 54).]
Grigore Georgiu, trei volume: A. Naţiune. Cultură. Identitate (1997), cap. V.
Unitatea şi diversitatea culturilor (pp. 197-237) şi cap. X, Aspecte fundamentale ale
raportului universal-specific (pp. 410-463). B. Identitate şi integrare (2001): cap. I,
Identitate naţională şi integrare europeană – de la disjuncţie la conjuncţie; cap. II, Statul
naţional în lumea postmodernă; cap. III, „Conflictul civilizaţiilor” în lumea globalizării;
cap. IV, Cultură şi istorie. Reconstrucţia conştiinţei de sine a culturii române; cap. V,
Perspective româneşti. Poporanismul – o joncţiune dintre naţional şi universal [această
parte istorică acoperă, practic, a doua jumătate din carte]. Recomand, din cap. II,
paragrafele: Integrarea a redeschis dosarul ideii naţionale (pp. 48-51); Tensiunuile
unităţii şi diversităţii (pp. 51-54); Integrare economică versus diversitate culturală (pp.
59-61); Forţele economice şi culturale ale integrării (pp. 65-69); Statul-naţiune în
societatea postcapitalistă (pp. 71-81); precum şi din cap. III paragrafele: Economie
globalizată şi cultură identitară (pp. 85-89); „Conflictul civilizaţiilor” în lumea
globalizării (pp. 93-99); Geopolitică, religii şi diferenţe culturale (pp. 99-108);
Diversitatea culturală – condiţie a dezvoltării istorice (pp. 109-116) [unele paragrafe
susţin şi tematica lecţiilor ulterioare]. C. Filosofia Culturii (2001), cap. XIII, Naţional şi
universal în cultură, în speţă paragrafele despre dialogul şi comunicarea dintre culturi (pp.
251-279) şi despre cele patru nivele ale relaţiei universal/specific: nivelul antropologic,
nivelul istoric, sensul axiologic şi nivelul comunicaţional (pp. 251-279).
Alte continente. Deşi ne ocupăm prioritar de Europa, la tema state/naţiuni e util să
schiţăm şi mutaţii proprii altor părţi de lume.
Geopolitic, ţările Oceanelor Pacific şi Indian trec în avanscenă. China şi India
reprezintă o treime din populaţia planetei, iar economiile lor se află în plin având (în ciuca
denivelărilor interne). Împreună, India şi China – alături de Japonia – ar putea deveni
actori economici şi politici formidabili, prezenţa cărora pe eşichierul internaţional să
schimbe radical, în viitorul apropiat, raportul mondial de forţe.
La polul opus, Africa stagnează şi se afundă în sărăcie. Aici au loc cele mai
dramatice modificări climatice în rău, seceta, lipsa ploilor şi secarea resurselor de apă.
Subnutriţia ajunge cronică în unele regiuni întinse. Problema emisiilor de carbon afectează
 38

continentul în mod dramatic. Ţările bogate, la reuniunile lor recente (G7 + Rusia) se
preocupă de ajutorarea Africii – altminteri, planeta va fi periclitate de catastrrofe
umanitare.
Evident, Orientul Apropiat este un focar de conflicte, mai ales din cauza concentrării,
în ţările respective, a unei părţi considerabile din resursele mondiale de petrol.
O discuţie aparte pretinde America Centrală şi de Sud, mutaţiile recente din cadrul
lor.
*
Teme. Ele rezultă din ideile enunţate şi din sursele bibliografice enumerate:
– Geneza naţiunii moderne, relaţia cu etnia şi cu statul.
– Factori determinanţi pentru existenţa/conştiinţa naţională. Limba naţională. Statul
naţional.
– Etapele naţionalismului modern, interferenţe atât cu interese naţionale, cât şi cu
sentimente patriotice. Excese naţionaliste în lume.
– Diversitatea unor situaţii naţionale/naţionaliste în lume, pe regiuni, în Estul
european.
– Perspectivele naţiunilor în procesul integrării europene. Perspective lingvistice.
– Situaţii geopolitice pe continente.
*
Bibliografie.
Robert Schuman, Pentru Europa, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2003.
Edgar Morin, Gândind Europa, ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Trei, 2002.
Noi şi Europa, volum coordonat de Adrian Neculau, Polirom, 2002.
E.J. Hobsbawm, Nations and nationalism since 1780. Programme, myth, reality,
Second edition, Cambridge University Press, 1990.
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, 1997.
Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Humanitas, 1999.
Gabriel Andreescu (editor şi autor), Naţionalişti, antinaţionalişti… O polemică în
publicistica românească, Iaşi, Polirom, 1996.
Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc, Culegere de studii editată de Al.
Zub, Iaşi, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1996.
 39

Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Ed.

Accent, 2002.
Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene. Cu un cuvânt înainte de
Renate Weber, Iaşi, Polirom, 2001.
Grigore Georgiu, Naţiune. Cultură. Identitate, Ed. Diogene, 1997.
Grigore Georgiu, Identitate şi integrare. De la disjuncţie la conjuncţie, Ed.
Institutului de Teorie Socială, 2001.
Grigore Georgiu, Filosofia Culturii, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice „David Ogilvy”, 2001.
Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene,
Cartea Veche, 2003.
Peter F. Sugar, Naţionalismul european în secolul al XX-lea, Cartea Veche, 2002.
Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Humanitas 2000.
 40

VI. Multiculturalism, majorităţi şi minorităţi naţionale

Multiculturalism. Deşi se fac deosebiri între „interculturalism” şi „multiculturalism”,

preferăm termenul din urmă, mai uzitat în bibliografia lumii. E vorba atât de raporturi
interne între comunităţi relativ circumscrise, cât şi între oameni de provenienţă specifică
angrenaţi în relaţii externe multiple, profesionale, culturale, lingvistice, precum cele în
curs de statornicire în UE. Au loc interacţiuni de valori, apropieri, schimburi de informaţii,
amalgamări, eventual chiar adoptarea – prin simbioze – a unor noi identităţi
Sunt fenomene mai vechi şi relativ de sine stătătoare, precum bi- sau tri-lingvismul
tradiţional. Globalizarea le-a reactivat însă în multiple planuri, atât în fapt, cât şi sub
raportul cercetării. Iată câteva analize despre realităţile altor continente, mai ales SUA,
unde multiculturalismul e un curent subiect de dispută şi analiză (vezi Bibliografia).
Multiculturalism: A Critical Reader (1994). O antologie de texte. E prefaţată de
David Theo Goldberg, Introduction. Multicultural Conditions (pp. 1-41), care schiţează:
istoria multiculturalismului; genealogii multiculturale; relaţia identitate-diferenţă;
eterogenitatea. Textele următoare dezbat: multiculturalismul şi „multiculturalismul critic”;
relaţiile etnice în colegiile şi universităţile americane; identităţile rasiale; „cultura
populară” şi prezenţa ei în media; relaţia „eurocentrism, multiculturalism şi media”;
„multiculturalismul insurgent”; diferenţa dintre „cultural, transcultural şi multicultural”;
antropologia şi multiculturalismul.
Peter Kivisto, Multiculturalism in a Global Society (2002), prezintă, succesiv,
„teoriile etnice în epoca globală”; situaţii în SUA, Canada şi Australia, Marea Britanie,
Germania şi Franţa; iar capitolul 6 e intitulat Multicultural Prospects and Twenty-first
Century Realities (pp. 186-193). Se află în vizor identităţi etnice, naţionale, multietnice şi
multinaţionale. În prim-plan se află „Melting Pot” din SUA (model care nu poate fi
mecanic aplicat Europei şi ţărilor ei distincte). Cartea are o bibliografie foarte întinsă
despre multiculturalism (pentru amatorii aprofundării temei).
Subliniez: în SUA interogaţiile şi răspunsurile sunt specifice. O nevroză tradiţională
alimentează relaţia reciprocă dintre „euroamericani” (albi) şi „afroamericani” (negri), cu
dinamică proprie şi modificări survenite relativ recent (şocul asasinării lui Martin Luther
 41

King şi alte asemenea impacturi). O problemă acută de dată mai recentă o reprezintă, cum
am arătat ponderea crescândă a „hispanoamericanilor” (mai ales în California, pe coasta
de vest, mai ales în sud-vest, urmare a imigraţiei din Mexico). O discuţie aparte merită
raportarea la imigranţi, asimilarea lor, accesul lor public – situaţii similare şi în Canada, în
Australia –, dar şi în unele ţări latino-americane (Argentina, majoritar compusă din
imigranţi, cu reduse populaţii băştinase). Problema emigrare-imigrare a ajuns acută şi în
unele ţări din UE, cu legislaţii restrictive în consecinţă.
Cazul iugoslav. Întrucât sunt teritorii relativ apropiate de noi, ne oprim succint asupra
situaţiei fostei Republici Federative Iugoslavia (pe vremuri compusă din 6 republici şi 2
regiuni autonome). Evenimente succesive, după 1989: Croaţia şi Slovenia îşi proclamă
independenţa (1991); În Bosnia sunt proclamate două entităţi, musulmano-corată şi sârbă
(1992); războaiele ulterioare; intervenţia NATO; violenţele în Kosovo între albanezi şi
sârbi (1998); Serbia şi Muntenegru compun un timp noua Republică Federativă
Iugoslavia, dar Muntenegru îşi declară prin referendum independenţa (2006), Serbia
înlocuieşte fosta „Iugoslavie”, în perspectivă cu soluţionarea statutului regiunii Kosovo.
Dintre evenimentele politice, amintim arestarea şi extrădarea lui Miloşevici (2001),
decedat (2006) înainte de pronunţarea verdictului Curţii Internaţionale de la Haga;
asasinarea lui Djingici (2003); primirea Sloveniei în UA (2004); discuţiile privitoare la
primirea viitoare a Croaţiei, în curs de desfăşurare.
Adaug statistici pentru noile state rezultate din destrămarea R.F. Iugoslavia: Serbia şi
Muntenegru (încă împreună) – 10,7 milioane, sârbi 63%, albanezi 17%, muntenegreni 5%,
maghiari, români; Croaţia – 4,3 milioane; Slovenia – 2 milioane (cea mai bogată şi etnic
cea mai omogenă, 88%; PIB pe cap de locuitor mai mare decât în Grecia, Portugalia,
dublu faţă de Polonia, aproape triplu faţă de România); Bosnia-Herţegovina – 3,4
milioane, bosnieci 44%, sârbi 31%, croaţi 17%, altele 8%; Macedonia – 2 milioane,
macedoneni 67%, albanezi 23%, turci, rromi, sârbi, altele. (Contestarea recunoaşterii de
către Grecia, care atribuie Macedonia patrimoniului său istoric).
Întrucât respectivele teritorii şi populaţii s-au aflat, istoric, în orbită fie otomană, fie
austro-ungară – tema implică şi referiri istorice la respectivele imperii şi la efectele
acestora asupra structurii lor economice, politice, culturale.
 42

Europa Centrală. De un timp, a renăscut ca temă de interes, atât în fostul spaţiu

„austro-ungar”, cât şi în zone pe vremuri asociate Austriei sau Austro-Ungariei. Printre
acestea se numără Banatul, Bucovina, Transilvania, Maramureşul. Un cerc de studiu
timişorean s-a reaplecat asupra tematicii respective.
Un exemplu: Europa centrală. Nevroze, dileme, utopii (1997). Partea I, Un concept
cu geometrie variabilă e focalizată pe „Mitteleuropa”, „Europa Centrală”. Participă la
elucidări: Timothy Garton Ash, cu Mitteleuropa (pp. 54-71); Jacques le Rider [reputat
istoric francez al culturii vieneze, vezi Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, Iaşi,
1995], de astă dată cu Încercare de istorie semantică, privitor la conceptul de „Europă
Centrală” (pp. 72-80); Vladimir Tismăneanu, cu Europa Centrală: o comunitate de
supliciu şi memorie (pp. 85-88); Mircea Muthu [specialist clujean în „balcanologie”], cu
Europa Centrală şi Europa de Sud-Est (pp. 102-106). Partea II, Între identitate culturală
şi iluzie politică, analizează experienţe naţionale, mai cu seamă româneşti. (Autori: Radu
Enescu, Victor Neumann, Virgil Nemoianu, Andrei Corbea, Mircea Anghelescu.)
Contribuţii: V. Neumann, Mitteleuropa între cosmopolitismul austriac şi conceptul de
stat-naţiune (pp. 144-156); V. Nemoianu, Cazul etosului central-european (pp. 168-194);
A. Corbea [germanist şi specialist în Bucovina, cunoscut pentru aprofundarea implicaţiilor
„cazului Paul Celan”], O parte a întregului (pp. 195-200); M. Anghelescu, „Europa
Centrală” între teorie şi practică (pp. 201-203). Partea III, Tragedia Europei Centrale
conţine şi un text de Eugen Ionescu (pp. 251-256).
Ajungem la chestiuni legate de
Transilvania. Sunt multe studii atât despre situaţia populaţiei româneşti din trecut şi
prezent, cât şi despre relaţiile cu germani (saşi) [în Banat şvabii au constituit populaţia
vorbitoare a unui idiom german], cu unguri (şi/sau secui), cu evrei. De pildă, Camil
Mureşanu, în Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor (1996), discută lumea (SUA)
şi ţara (Transilvania), trecutul şi prezentul, relaţiile ardelene dintre români, unguri şi saşi,
dominante şi recuperări. Mă opresc la câteva texte:
Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă (1999): Cap. 2, Naţiune şi identitate
în Europa contemporană (pp. 25-65) se ocupă detaliat de naţionalismul răsăritean şi cel
occidental, punctând naţionalismele românesc şi maghiar, relaţia naţionalism-
etnoregionalism; Cap. 3, Naţiune contra regiune: mecanism de construire avansează
 43

ipoteza despre „identitatea transilvană”; Cap. 4 – trecutul şi reprezentările asupra acestuia;

Cap. 5 – reprezentări despre coabitare şi conflict; Cap. 6 – „elitele” în contextul dat; Cap.
7 – dacă există un conflict etnic în Româia?; Cap. 8 – căutarea soluţiei, cu paragraful
[8.4] Consensualismul (pp. 232-236).
Levente Salat, Multiculturalismul liberal (2001). Aplicând teoriile profesorului din
Canada şi SUA Will Kymlicka, „teoria cetăţeniei multiculturale” şi „teoria liberală a
drepturilor minoritare”, autorul studiază bazele normative ale existenţei minoritare.
Porneşte de la „conflictele etnoculturale” şi „gestionarea conflictelor etnopolitice” [Partea
I]; trece la posibile soluţii [Partea II], prin bazele conceptuale ale teoriei liberale a
multiculturalităţii (2/6) şi teoria liberală a drepturilor minoritare (2/7); ajunge [Partea III]
la critica soluţiei propuse: cum e receptată în România teoria liberală a drepturilor
minoritare (3/10); cu consecinţe normative [Partea IV], implicând concluzia, Democraţie
multiculturală? (pp. 323-336).
Poziţia liberală are şi alţi adepţi. Vezi Cristian Preda, în Tranziţie, liberalism şi
raţiune (2001), cap. V, Patriotism şi raţiune, unde abordează, prin scurte texte de natură
mai degrabă publicistică, atât problema Basarabiei, cât şi pe cea a Ungariei.
Minorităţi. În privinţa ungurilor, centrarea e tot pe realităţi transilvane; în cazul
evreilor, cadrul se referă la România (fostă şi prezentă) în totalitate.
Enikő Magyari-Vincze, Antropologia Politicii Identitare Naţionaliste (1997): întâi,
despre politici identitare naţionaliste, politizarea identificării etnice şi naţionaliste; apoi,
studiu de caz axat pe relaţiile româno-maghiare în Transilvania, cu accent pe Universitatea
din Cluj, ca spaţiu al politicilor identitare; „în loc de încheiere” propune înainterea „spre o
antopologie culturală autoreflexivă” (pp. 263-265).
Un punct de vedere avansat de către un intelectual din Ungaria, preşedinte al Uniunii
Scriitorilor, conţine volumul: Pomogáts Béla, Reconstruirea podurilor (2002) – evident, e
vorba despre „reconstituirea podurilor” dintre unguri şi români.
Reapare controversata chestiune a „federalizării” (pe criterii regionale, economice
sau/şi etnice, culturale, lingvistice). Învăţământul în limba maghiară şi în limbile altor
minorităţi. Puncte de vedere cu privire la învăţământul superior maghiar la Cluj-Napoca,
în cadrul Universităţii „Babeş-Bólyai” sau/şi ca universitate maghiară autonomă.
Din foarte bogata bibliografie privitoare la “problema evreiască”, reţin:
 44

Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română (2001), o trecere în revistă a

unui trecut încărcat de clişee. Temele capitolelor: Portretul fizic; Portretul profesional;
Portretul moral şi intelectual; Portretul mitic şi magic; De la deicid la infanticid ritual.
În volumul mai înainte citat, Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc (1996),
partea III, Andrei Oişteanu se ocupă de evrei şi antisemitism, iar Andrei Corbea – de
bucovineni (români, germani, evrei).
Holocaustul. Controverse asupra participării României în anii celui de al doilea
război mondial. Concluziile comisiei însărcinate cu cercetarea Holocaustului.
George Voicu, în Zeii cei răi (2000), abordează într-un context mai larg, raportarea
aşa-zis „conspiraţionistă” faţă de minorităţi şi relaţia lor cu unele state vecine. Capitolele
sunt: I. Revelaţia conspiraţionistă; II. Cine conspiră?; III. De ce conspiră?; IV. Cum
conspiră?; V. Mizele conspiraţionismului. Succesivele paragrafe din cap. II: „minorităţile
naţionale” ar conspira în presupusă conivenţă cu state vecine (pp. 61-66); „Occidentul” s-
ar află în înţelegere cu „ungurii” (pp. 66-72); „iudeo-masonii” sau „evreii demoni” ca
imagine reactivată (pp. 77-84) – tot atâtea viziuni partizane, când şi când reactivate de
vrăjmaşii bunei convieţuiri cu minoritarii. Urmează cap. III despre presupusa „Noua
Ordine Mondială”, tot conspiraţionistă (pp. 90-99) şi cap. IV, iarăşi despre substratul
presupus conspiraţionist al „globalizării” (pp. 149-155).
O discuţie aparte despre Basarabia, Bucovina de Nord, corelat cu diaspora
românească.
Destinul Bucovinei a fost multă vreme legată – inclusiv cultural – de Austria şi
Austro-Ungaria. (Vezi Andrei Corbea-Hoisie, Éléments d'histoire politique et culturelle.
Présentation de Jacques Le Rider. Institut d'Études Slaves, Paris, 2004.) Contensiosul
româno-ucrainean.
Basarabia (Republica Moldova) – s-a aflat şi se află în epicentrul relaţiilor româno-
române. Aspecte de istorie. Identităţi culturale, inclusiv multiculturale (române, ruse,
ucraineene etc.) Situaţia actuală. „Transnistria” şi viitorul ei. Scenarii, perspective.
Relaţii culturale cu diaspora românească din lume. Defalcarea aspectelor pe zone în
care a avut loc o masivă sau notabilă imigraţie din România.
Alte statistici. Completăm cifrele invocate pentru fostele republici iugoslave prin
raporturile dintre majorităţi şi minorităţi în restul ţărilor central- şi est-europene:
 45

Albania – albanezi 95%, greci 3%, alte minorităţi 2%.

Bulgaria – bulgari 83,9%, ţigani 4,7 %, alte minorităţi 2%.
Cehia – cehi 81,2%, moravi 13,2%, slovaci 3,1%; polonezi, germani, şvabi, ţigani,
unguri etc.
Grecia – greci 98%, alte minorităţi 2% (guvernul elen nu recunoaşte existenţa unor
minorităţi).
Moldova – români moldoveni 64,5%, ucraineni 13,8%, ruşi 13%, evrei 1,5%, bulgari
2%, găgăuzi şi alte minorităţi 5,2%.
Polonia – polonezi 96,7%, germani, bieloruşi, ucraineni, alte minorităţi.
Slovacia – slovaci 85,7%, unguri 1o,6%, ţigani 1,6%, cehi 1,1%, ruteni, ucraineni,
germani, polonezi, alte minorităţi.
Turcia – turci 80%, kurzi 20%.
Ungaria – unguri 89,9%, ţigani 4%, germani, 2,6%, sârbi, 2%, slovaci 8%, români
0,7%.
Adăugăm situaţia ţărilor baltice:
Estonia – estonieni, 65,3%, ruşi 28,1%, ucraineni 2,5%, bieloruşi 1,5%, finlandezi
1%, alte minorităţi 1,6%.
Letonia – letoni, 57,7%, ruşi 29,6%, bieloruşi 4,2%, ucraineni 2,7%, polonezi 2,5%,
lituanieni 1,4%, alte minorităţi 2%.
Lituania – lituanieni 80,6%, ruşi 8,7%, polonezi 7%, bieloruşi 1,6%, alte minorităţi
2,1%.
Cum se vede, ponderea minorităţilor diferă de la o ţară la alta. Ea s-a modificat
semnificativ, în unele cazuri, prin Al Doilea Război Mondial şi urmările lui.
*
Teme.
Sunt două şiruri, intersectate, dar şi relativ independente.
– „Multiculturalismul” (şi „interculturalismul”), în lume, în trecut şi în prezent, pe
zone;
– Relaţia dintre „minoritari” şi „majoritari”, în alte părţi de lume sau/şi la noi.
Discuţia poate fi defalcată pe regiunile istorice: Maramureş, Transilvania, Banat,
Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Basarabia, cu specifice tradiţii, contacte şi
 46

conflicte. Implicaţiile sunt variate, etnic-naţionale, religioase, lingvistice, teritoriale.

Diferenţe sunt nu numai în spaţiu, ci şi în timp.
În afară de unguri, germani, evrei, mai pot fi specificate şi alte minorităţi, cu statut
distinct: ucraineni, lipoveni (la rândul lor fie ucraineni, fie ruşi), sârbi, bulgari, slovaci etc.
Intră în ecuaţie şi relaţia cu ţările vecine (foste sau/şi actuale): Ungaria, Ucraina,
Rusia, Iugoslavia (Serbia), Bulgaria.
În ce fel ar trebui orientată confruntarea cu trecutul şi integrarea lui critică în
mentalităţile de azi şi de mâine? Există şi împotriviri faţă de asimilarea „autocritică” a
unor momente istorice tensionate; dar şi voci favorabile acestui efort de reconsiderare a
trecutului.
Aspecte cu deosebire sensibile: când, cum şi cât pot fi asociaţi unii români de
legionarism, unii germani – de nazism, unii evrei – de stalinism? Importantă rămâne
disocierea situaţiilor particulare şi a motivaţiei lor, după caz, distinctă – de ispita
generalizărilor nenuanţate.
O chestiune aparte e „political correctness” din SUA. La noi, au fost reacţii
contradictorii faţă de „corectitudinea politică”. Argumentele taberelor pro şi contra. De
unde au apărut suspiciunile? În ce măsură rămâne o viziune utilă şi în ce măsură dă
dovadă de un partizanat „răsturnat”, supralicitând drepturile minorităţilor de varii feluri?
Tema va reveni şi în raportarea ulterioară la „feminism”.
*
Bibliografie.
Gabriel Andreescu, Naţiuni şi minorităţi, Polirom, 2004.
Andrei Corbea-Hoisie, La Bucovine. Éléments d'histoire politique et culturelle,
Institut d'Études Slaves, Paris, 2004.
Zygmund Bauman, Comunitatea.Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Antet,
2004.
David Theo Goldberg (editor şi autor) Multiculturalism: A Critical Reader,
Blackwell, 1994.
Peter Kivisto, Multiculturalism in a Global Society, Blackwell Publishers, 2002.
Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi
Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997.
 47

Camil Mureşanu, Naţiune. Naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, Cluj-Napoca,

Centrul de Studii Transilvane. Fundaţia Culturală Română, 1996.
Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, Humanitas, 1999.
Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi raţiune, Nemira, 2001.
Levente Salat, Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenţei minoritare
autentice, Polirom, 2001.
Enikő Magyari-Vincze, Antropologia Politicii Identitare Naţionaliste, Cluj-Napoca,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 1997.
Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, 2001.
Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc, Culegere de studii editată de Al.
Zub, Iaşi, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1996.
Pomogáts Béla, Reconstruirea podurilor (maghiarii şi românii). Eseuri, Prefaţă de
Gabriel Andreescu, Budapesta, Ed. Pont, 2002.
George Voicu, Zeii cei răi. Cultura conspiraţiei în România postcomunistă, Iaşi,
Polirom, 2000.
Nation and National Ideology. Past, Present and Prospects. Proceedings of the
International Symposium held at the New Europe College, Buckarest, Aprilie 6-7, 2002.
New Europe College, 2002.
 48

VII. Biserici, religii, credinţe

Tema e interferată cu naţiunea, dar şi cu naţionalismul/etnicismul fundamentalist. Se

află, în privinţa coordonatelor proprii, la îndemâna masteranzilor, aşa încât accentuez
realităţi şi probleme, fără prea multă bibliografie. Pe aceasta o poate completa oricine din
surse personale. Enoriaşii au acces la scrieri ecleziastice prin intermediul publicaţiilor sau
editurilor bisericeşti. Potrivit statisticilor, Biserica se află în topul popularităţii, desigur din
motive de ordin spiritual – nu neapărat în urma comportamentului particular al slujitorilor
unor culte. Credinţa e o dimensiune intimă, deseori atributivă (substanţial ori formal),
abordarea ei e gingaşă, privită cu circumspecţie, mai ales dacă implică accente critice, fie
şi numai de natură istorică.
Religii. Principalele, de esenţă universalistă, sunt şapte: iudaismul, creştinismul,
islamul, hinduismul, budismul, daoismul/taoismul, confucianismul. Trei sunt “avraamice”
(derivate din patriarhul întemeietor al monoteismului, Avraam/Abraham: iudaismul,
creştinismul, islamul); două – indiene (hinduismul şi, ca origine, budismul); două –
chineze (daoismul, confucianismul). În Japonia, religia oficială e şintoismul. Variante sud-
est asiatice mai sunt jainismul şi religia sikh. Distincte sunt religiile Africii negre.
Dacă, potrivit situaţiei din 2001, luăm în calcul 6,128 miliarde de locuitori ai
pământului [azi cifra e depăşită], atunci statisticile reţin următoarele cifre şi procente:
Creştini 2.019 miliarde 32,9%
Musulmanii 1.207 miliarde 18,7%
Iudei 14, 4 milioane 0,2%
Hinduşi 819, 6 milioane 13, 4%
Budişti 361, 9 milioane 5, 9%
Religii chineze populare 387,1 milioane 6, 3%
Confucianişti 6, 3 milioane 0,1%
Jainişti 4,2 milioane 0,2%
Şintoişti 2,7 milioane
Sikhşi 23, 5 milioane 0,4%
Taoişti 2,6 milioane
 49

Zoroaştri 2,6 milioane

Fără religie 771,3 milioane 12,6%
Atei (declaraţi) 150,2 milioane 2,5%
În consecinţă, dominatoare sunt două religii monoteiste (creştinism, islam) şi trei
religii asiatice (hinduşi, budişti, religii populare chineze).
Termeni. „Secularizare”: despărţirea Statului şi a Bisericii; rezultatul acţiunii:
„laicizare” (exemplu, Franţa republicană). „Autocefalie”: independenţă, neatârnare a
fiecărei Biserici naţionale (cele ortodoxe). „Ecumenic”: investit cu autoritate ecleziastică
pentru toate Bisericile; „ecumenism”: mişcare vizând apropierea dintre Bisericile creştine.
„Ateu”: riguros vorbind, „a-teist”, adică lipsit de credinţă „teistă”, într-un Dumnezeu
supranatural, creator şi îndrumător. „Ateistul” e numit uneori şi „liber-cugetător”. Precum
în cazul termenului „agnostic”, şi „ateismul” ar trebui disociat de „anti-teism”, acesta din
urmă fiind cel radical şi militant. „Fundamentalism”: mişcare de idei şi practică
încrezătoare doar în propria credinţă şi combătându-le, prin mijloace violente, pe cele
diferite, considerate adverse.
Implicaţii.
Dacă în planurile economic, social, politic, putem vorbi de „omogenizare”, termenul
e inadecvat pentru religii. Dintre acestea, fiecare îşi menţine propriile dogme şi nu e
dispusă să le preia pe ale alteia/altora. „Ecumenismul” are în vedere, mai degrabă, o
treptată apropiere dintre credinţele de acelaşi substrat, precum cele creştine. Chiar şi între
ele sunt însă limite greu de transgresat, atât între ortodoxie şi catolicism, cât şi între
amândouă şi protestantisme (folosim pluralul din cauza multitudinii credinţelor protestante
şi neoprotestante). Exemple: infailibilitatea papei în catolicism (primatul papei faţă de cel
al cardinalilor/episcopilor) faţă de autocefalia ortodoxă; numai două taine recunoscute în
protestantism, botezul şi cina, după cum doar trei precepte protestante de bază: „numai
Dumnezeu”, „numai Scriptura”, „numai harul” (fără tradiţia apostolică şi patristică). Cu
totul diferite de cele trei religii monoteiste sunt credinţele răspândite în Asia. De pildă,
budismul e o religie fără „Dumnezeu”, de esenţă morală.
În Europa, Orientul Apropiat şi America, sunt relaţii complicate între creştinism şi
iudaism, creştinism şi islam, iudaism şi islam. Fiecare atitudine, din punctul de vedere al
ambelor părţi, e subiect de aprofundare sub raport istoric şi în plan contemporan. În
 50

prezent sunt intens comentate mai ales relaţiile cu islamul, interacţiunea lui atât cu
iudaismul, cât şi cu creştinismul. Întrebarea e dacă temeiurile islamice (în primul rând
Coranul) îndreptăţesc orientările fundamentaliste care se revendică din ele? E vorba, mai
degrabă, de interpretări parţiale şi, finalmente, manipulative.
Interogaţia e însă mai largă şi vizează comportamentul religios în plan statal, cu
consecinţe publice, uneori de extremă violenţă. Ce mişcări cu mize „lumeşti” s-au folosit
de argumente religioase? Când? În ce fel? Focalizarea poate fi făcută pe evenimente
cruciale din secolul XX. Au fost tragedii de masă începând cu exterminarea armenilor din
Turcia (1915) şi culminând cu „Holocaustul” pus la cale de nazişti (în mod programatic
începând cu 1942), pe care uneori evreii preferă să-l desemneze cu ebraicul „Şoa”.
Distrugerea planificată a evreilor în anii celui de al doilea război mondial e – cum am
amintit înainte – amplu analizată, cu disocieri de rigoare după ţări, regimuri, perioade.
Muzeele holocastului din Ierusalim (Yad Vashem) şi din Washington.
În temeiul unor evenimente recente: distrugerea “Gemenilor” din New York (2001),
ca şi situaţia din Bosnia şi Kosovo, Cecenia sau Irak – redevine actuală concepţia lui
Samuel Huntington din Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Ce
perspective de înţelegere reciprocă sunt cât de cât previzibile în Orientul Apropiat, în
privinţa raporturilor dintre israelieni şi populaţiile palestiniană, arabă, musulmană?
Islamul. Îl detaliem fiindcă la noi se ştie mai puţin despre această religie (a doua ca
întindere, cu 1.2 miliarde de adepţi) decât despre iudaism şi creştinism, dar şi pentru că a
intrat în atenţia vieţii politice din ultimul timp. „Islam” („aslama”) – a aduce pacea.
„Muslim” – supus. Musulman e cel care se supune lui Dumnezeu. Intemeietor –
Muhammad (570, Mecca – 632, Medina). Coran – cartea sacră, revelată lui Mahomed în
612-632; conţine 114 sure; a fost tradusă de Octavian Isopescul (1912) şi de George
Grigore (2000). Profesiunea de credinţă (shahada): „Nu există dumnezeu în afară de
Dumnezeu” „iar Mahomed este trimisul (profetul) Lui”. Stâlpii credinţei: a) profesiunea
de credinţă; b) rugăciunea (5 pe zi); c) dania, milostenia; d) postul – Ramadan; e)
pelerinajul – Mecca. Ramuri musulmane: suniţi (90%), şiiţi (9,8%), kharajiţi (0,2%).
România.
Structura confesională (la recensământul din 18 martie 2002): ortodocşi 86,7 %,
romano-catolici, 4,7%, greco-catolici 0,9%, reformaţi 3,2%, penticostali 1,5%, baptişti
 51

0,6%, adventişti 0,4%, unitarieni 0,3%, musulmani 0,3% [vezi Horia C. Matei, Silviu
Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Ed. Meronia, 2003, p. p. 402]. Federaţia
comunităţilor evreieşti (practicanţi iudei sau evrei laici) numără doar cca 12000 persoane,
majoritate de vârsta a treia, în curs de extincţie. Atei s-au declarat – în absenţa rubricii
respective – numai 25000. Statistica nu pare deocamdată prea scrupuloasă: greco-catolicii
sunt, probabil, mai numeroşi; nu apar diferenţe între Biserica evanghelică (luterană) şi cea
reformată (calvinistă); lipsesc riturile ortodoxe distincte, precum cele urmate de către
armeni (precalcedonieni) sau lipoveni (de rit vechi).
Există o parţială suprapunere între naţionalităţi/etnii şi religii: românii sunt ortodocşi
şi, în Transilvania, greco-catolici, ungurii sunt romano-catolici, reformaţi sau unitarieni,
şvabii şi saşii – luterani, evreii – iudei. Tensiunile interreligioase pot să nu fie naţionale
sau se pot îmbina cu apartenenţe de ordin naţional. Există contenciosul dintre ortodocşi şi
greco-catolici, datând din anii imediat postbelici, dar reactivat parţial în anii nouăzeci.
Pentru antecedente, vezi, Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul
comunist 1945-1989 (2003). Relaţiile româno-maghiare au şi o coloratură religioasă: de o
parte ortodocşi şi greco-catolici, de cealaltă parte – romano-catolici şi reformaţi.
O situaţie aparte e în Republica Moldova (Basarabia), unde ortodocşii, inclusiv
românii, sunt ataşaţi la două Biserici autocefale: patriarhia rusă (moscovită) şi patriarhia
română (prin mitropolia Moldovei).
Olivier Gillet, în Religie şi naţionalism (2001) ajunge la atitudinea actuală a Bisericii
Ortodoxe (pp. 227-250), faţă de: ispita naţionalistă; Basarabia; contenciosul „uniat”; după
care se întreabă dacă „etica” ortodoxă este sau nu o frână în calea pluralismului
democratic? (pp. 263-278).
Problema interferenţelor religie-naţionalism e una dintre cele mai spinoase. Evident,
se cuvin disociate atent, de o parte, preceptele principial tolerante şi, de altă parte,
puseurile lumeşti intolerante – în trecut sau/şi în prezent, în cazul altor credinţe şi/sau în
situaţia proprie.
Coordonând volumul Firea românilor, Daniel Barbu dezbate, într-o contribuţie a sa
proprie, relaţia dintre etica ortodoxă şi „spiritul românesc”, aducând mai ales mărturii din
trecut; problema de principiu rămâne relaţia Biserică-stat-naţiune, dar şi dintre Biserică şi
partidele politice.
 52

Din volumul Pentru o democraţie a valorilor, strategii de comunicare religioasă

într-o societate pluralistă (2002), cu mai multe contribuţii de natură istorică, reţin două cu
tematică actuală: Teodor Baconsky, Raţiunea unei întâlniri. Urgenţa de a „banaliza”
comunicarea socială creştină (pp. 15-24); şi Silviu Rogobete, Religie şi schimbare
socială. Cîteva reflecţii asupra rolului religiei în societatea contemporană (pp. 41-59);
paragraful 4, Religie şi contemporaneitate în România. Câteva remarci finale (pp. 55-59)
reia chestiunea relaţiei dintre Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi Bisericile
protestante.
Culegerea La Roumanie Contemporaine (1996) cuprinde studii de Chantal Deltreuse-
De Bruycker, Claude Karnouch, Gina Stoiciu, despre Identités et cultures [I], cât şi, în
raport cu Mythes et croyances [IV], investigaţia lui Emil Marinescu şi Vincent Cernea
despre Spaţiul religios român (pp. 195-262).
Pluralismul religios contemporan e investigat de către Anca Manolescu, în Europa şi
întâlnirea religiilor (Polirom, 2005).
Relaţiile dintre raţiune şi credinţă au servit ca temă pentru o discuţie publică dintre
filosoful Jürgen Haberma şi cardinalul Joseph Ratzinger (actualul papă Benedict al XVI-
lea), schimb de opinii editat sub titlul Dialectica secularizării (Biblioteca Apostrof, 2005).
Pot fi invocate şi alte personalităţi. Un eveniment interreligios a fost vizita papei Ioan
Paul II în România şi discuţiile cu patriarhul Teoctist. Opera teologului ortodox Dumitru
Stăniloaie a prilejuit dezbateri ştiinţifice şi ediţii omagiale (cu unele delimitări de
atitudinile sale politice din trecut). O poziţie neconciliantă, chiar şi faţă de conducerea
UDMR, a adoptat episcopul reformat László Tőkés. Ş.a.m.d.
Raporturile dintre stat şi religie, dintre societatea civilă şi Biserici au fost puse în
discuţie de mai multe iniţiative, mai ales de amplasarea Catedralei Mântuirii Neamului în
Parcul Carol din Bucureşti. Puncte de vedre: B.O.R., arhitecţi, reprezentanţi ai societăţii
civile, Primăria Generală. Pe 15 decembrie 2004, justiţia a dat câştig de cauză „Asociaţiei
Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă”, hotărând menţinerea Parcului Carol ca
monument istoric protejat de lege, inclusiv în ceea ce priveşte „mausoleul”, considerat de
specialişti o reuşită arhitectonică, indiferent de menirea ei anterioară; sunt interzise
intervenţii distructive în Parcul Carol. S-a decis amplasarea Catedralei pe un teren viran în
apropierea Parlamentului. În 2006 a izbucnit o altă dispută în legătură cu construirea unui
 53

edificiu înalt în vecinătatea Bisericii Sf. Iosif – sediul Arhiepiscopiei romano-catolice din
Bucureşti. Contextul de principiu, în astfel de confruntări, vizează măsura delimitării stat-
religii, respectiv transferul activităţilor bisericeşti din planul privat în plan public.
Edituri specializate în plan confesional (Editura Institutului Biblic şi de Misiune,
Anastasia, pentru ortodocşi), edituri ale minorităţilor (Criterion, Hasefer), dar şi edituri cu
profil larg, cu preocupări, între altele, de istorie sau de teorie a religiilor (Humanitas), au
publicat şi multe exegeze de natură teologală sau la interferenţa teologiei cu filosofia. Un
exemplu, repurtând un notabil succes de public: Andrei Pleşu, Despre îngeri (2003). Seria
volumelor din Septuaginta (deocamdată I, II, III, IV, Colegiul Noua Europa, Polirom,
2004-2006) a avut ecouri de excepţie.
*
Teme.
– Religii şi confesiuni în lume.
– Iudaism, creştinism, islam.
– Relaţii interconfesionale, în creştinism şi cu celelalte două monoteisme.
– Raporturile religie-stat-naţiune; contacte sau conflicte între credinţe şi credincioşi.
– Situaţia din România. Tradiţii specifice şi atitudini actuale – oficiale ori private.
– În ce măsură problemele religioase au o relevanţă în planul „integrării europene”?
– Cât se poate prevedea din evoluţia interreligioasă europeană şi extraeuropeană?
*
Bibliografie.
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed.
Antet, 1998.
Daniel Barbu, Byzance, Rome et les Roumains. Essays sur la production politique de
la foi au Moyen Âge, Deuxième édition. Bucureşti, Éditions Babel, 1998.
Daniel Barbu (coord.), Firea românilor, Nemira, 2000.
Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945 - 1989,
Documente şi mărturii, Iaşi, Polirom, 2003.
Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub
regimul comunist, Compania, 2001.
 54

Pentru o democraţie a valorilor: strategii de comunicare religioasă într-o societate

pluralistă, Seminar internaţional organizat la Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 30
noiembrie - 1 decembrie 2001, Colegiul Noua Europă, 2002.
Andrei Marga, Religia în era globalizării, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, 2003.
La Roumanie contemporaine. Approches de la “Transition”. Sous la direction de
Nicolas Pélissier, Alice Marrié, François Despres. Paris, Editions L'Harmattan, 1996.
Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios
contemporan, Iaşi, Polirom, 2005.
Jürgen Habermas / Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării. Despre raţiune şi
credinţă, Cluj, Bibliotca Apostrof, 2005.
 55

VIII. Feminism. Postmodernism

Sunt teme distincte, nu obligatoriu corelate. Le grupez din considerente practice: au

în vedere aspecte particulare, relevante totuşi pentru orientări de dată recentă; fac parte,
evident, din componenţa lumii occidentale contemporane, cu ecouri şi la noi. Prima temă
ţine de ceea ce se cheamă „studii de gen”, rediscutând situaţia femeii în diferitele
compartimente din viaţa socială; cea de a doua – de tendinţe înnoitoare în viaţa culturală.
Deşi e vorba de un plan „real” şi de o dimensiune „ideală”, în măsura în care ambele
promovează înnoiri radicale, intră deseori în conjuncţie.
În susţinerea legăturii pot fi citate şi studii, precum: Toril Moi, Sexual/Textual
Politics: Feminist Literary Theory (1985); Seyla Benhabib, Situating the Self, cu un
subtitlu lămuritor, „Gender, Community and Postmodernism in Contemporary Ethics”
(1992); sau eseuri corelate din volumul Beyond the Cultural Turn (1999), în care ultimele
două părţi au ca titlu, Narrative, discourse, and problems of representation [Part 3],
respectiv Reconstructing the categories of body and self [Part 4]. Alte interferenţe vezi în
Bibliografie.
Feminism
Temeiul pe care s-a dezvoltat e foarte cuprinzător. E vorba de relaţia dintre natură şi
cultură, biologie şi umanitate, instinct şi conştiinţă – răsfrânte în sexualitate, dragoste,
relaţii bărbat-femeie, procreere, copii, familie. În trecutul istoric, coboară până la
alternativa matriarhat-patriarhat, rolul bărbatului şi femeii în procurarea hranei,
amenajarea căminului, creşterea progeniturilor etc. Importante sunt răsfrângerile de
concepţii sau chiar „ideologii” privitoare la statutul femeii în familie şi în societate. Sunt
de luat în calcul reprezentări religioase, proiecte social-statale, acte legislative, viziuni
etice.
Treptat, în secolele din urmă, s-au accentuat tendinţele eliberatoare de sub
constrângeri. Capitalismul, democraţia, liberalismul, ideile sociale şi socialiste şi-au adus,
pe rând, contribuţii specifice la procesele de emancipare. În a doua jumătate a secolului
XX, dizlocări economice, politice, culturale au impulsionat redistribuirea rolului femeii în
 56

structurile respective. S-au înfruntat puncte de vedere „progresiste” şi „conservatoare”.

Situaţia a fost alta în societăţile urbanizate decât în cele (încă) dominant rurale.
Tendinţele înnoitoare, şi în raportările de „gen”, au fost axate pe marile aglomerări
orăşeneşti, industriale şi postindustriale, din SUA: New York, Chicago, Los Angeles; cu
reverberări la Londra, în Parisul „republican”; sub raport cultural, şi în remodelări din
Viena, Berlin, München. O dovadă e, în genere, „sexologia”, în speţă şi cu deosebire
„psihanaliza” şi suratele ei, „individualpsihologia”, „psihologia abisală” etc. Freud, Adler,
Jung şi urmaşii lor. În ultimii ani, Editura Trei, condusă de Vasile Dem. Zamfirescu, s-a
specializat, între altele, în publicarea seriilor de opere Siegmund Freud, şi Karl Gustav
Jung. Aceste ediţii au impulsionat preocuparea românească pentru psihanaliză şi
dezvoltarea ei ulterioară.
Societatea românească a fost una precumpănitor „masculină”, potrivit tradiţiilor
rurale, etnice, religioase. Cu rare excepţii, intelectualitatea a răsfrânt aceste mentalităţi şi
le-a şi sedimentat. „Emanciparea feminină” e de dată relativ recentă, cu tentative în
consecinţă în politică, economie, management, informatică, cu succese notabile în
medicină, jurisprudenţă, învăţământ ş.a. Discriminările rămân totuşi la ordinea zilei:
dovadă abuzurile sexuale şi cele în familie, semnalizate şi timid contracarate, cu unele
iniţiatice legislative de ocrotire a femeii şi a copiilor.
Un semn tangibil e atitudinea recalcitrantă faţă de „political correctness”, atât în
raportarea la minorităţi naţionale (mai ales rromi), cât şi în privinţa jumătăţii feminine a
populaţiei (de fapt, ceva peste o jumătate); or, dincolo de exagerările „corectitudinii
politice”, denunţate în chiar zona ei de origine (nord-americană), nucleul viziunii,
preconizata egalitate de drepturi, rămâne valabil: drepturile individuale, familiale, sexuale,
profesionale, naţionale, religioase; cu alte cuvinte, grija faţă de orice presupusă
„minoritate” din partea oricărei „majorităţi”, adică mefienţa în raport cu orice „alteritate”,
indiferent dacă una reală sau doar autoproclamată. Nu trecem totuşi cu vederea atitudinile
foarte critice la adresa „corectitudinii politice” în mediile intelectuale româneşti
dominatoare – dovadă şi privilegierea, în traduceri, a unor texte străine de asemenea
orientare, precum cartea lui Jean Sévillia, Corectitudinea istorică (Humanitas, 2005), o
aplicare a „corectitudinii politice” la istorie, istorism, istoricism.
 57

Preocupările de acest fel privesc direct integrarea europeană, de aceea şi sunt atent
monitorizate de către forurile UE: violenţa în familie, adopţia copiilor (legală ori ilegală),
promovarea femeii potrivit standardelor lumii evoluate ş.a.m.d.
O chestiune conexă e şi liberalizarea raportării faţă de comportamente sexuale
„minoritare” (a-tipice, „deviate”), adoptarea unei legislaţii mai permisive în raport cu
homosexuali şi lesbiene, fără să atenteze la formele majoritare de convieţuire şi la
corespunzătoarea moralitate. Unele ţări europene au adoptat legislaţii extrem de laxe faţă
de raporturile homoerotice, până la dreptul la căsătorie şi adoptarea de copii (vezi Olanda).
În SUA există chiar şi o „mişcare poliamoreză” favorabilă combinaţiilor erotice multiple,
hetero- şi homoerotice, vieţii în „triunghi” etc. Permisivitatea occidentală în plan sexual –
criticată îndeobşte de Biserici – a pătruns şi în cultura română, literatură, plastică, muzică,
vizibilă mai ales la autori tineri.
În mlădierea tuturor acestor aspecte gingaşe un rol important revine „societăţii
civile”, grupurilor, exponenţilor, manifestărilor pe care le patronează.
Studiile de „gen” se află la începuturi în România, chiar întâmpină anumite
împotriviri. Desigur, în cazul mişcărilor „feministe” occidentale au fost şi mai sunt
orientări excesive – inclusiv, cum am spus, în planul promovării şi popularizării unor
supralicitări şi suprasolicitări de ordin sexual, fie pe căi „tradiţionale”, fie în maniere
„deviante”. Dincolo însă de conotarea felurită a „feminismelor”, situarea femeii în viaţa
privată şi publică rămâne şi va trebui să fie o preocupare constantă. Aceasta, fără tendinţa
ocultării diferenţelor particulare dintre bărbat şi femeie, începând cu datele lor „naturale”,
cu menirea lor în perpetuarea speciei.
*
Temele sunt conţinute în cele de mai sus şi pot fi uşor recapitulate:
– Probleme de „gen”, între factori naturali şi sociali.
– Situaţia femeii în diverse părţi de lume, societăţi, religii.
– Implicaţii sexuale în raportarea lor (şi) la cultură.
– „Corectitudinea politică” şi „feminismul”.
Bibliografia (sau măcar o parte a ei, accesibilă la noi – cu unele detalieri):
Socialism, Feminism and Philosophy, A Radical Philosophy Reader, Routledge,
1990.
 58

Janet Wolff, Feminine Sentences. Essays on Women and Culture, Polity Press, 1990
[4 Feminism and Modernism; 6 Postmodern Theory and Feminist Art Practice].
Theory of Gender/Feminism On Theory. Paul England – Editor, Aldine de Gruyter,
1993.
Feminism and History. Edited by Joan Wallach Scott, Oxford University Press, 1996.
Nancy C.M. Hantsock, The Feminist Standpoint Revisited, Westwiew Press, 1998.
The Routledge Companion to Feminism and Postfeminism. Edited by Sarah Gamble,
Routledge, 2001. [Part I Feminism: its History and Cultural Context, discută teme ca: 4.
Postfeminism; 8 Feminism şi film; 9 Feminism şi „Popular Culture”; 11 Feminism şi
literatură; 12 Feminism şi limbă; 13 Feminism şi filosofie; 14 Feminism şi religie; 15
Feminism şi psihanaliză.]
Gisela Bock, Femeia în istoria Europei, Iaşi, Polirom, 2002.
Susan Gal şi Gail Klingman (editoare), Reproducerea diferenţelor de gen. Politică,
sferă publică şi viaţă cotidiană în ţările postsocialiste, Cluj-Napoca, EFES, 2003. [Multe
referiri la Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria, Serbia; două studii
despre România; Cap. 8, Adriana Băban, Sexualitatea feminină şi comportamentul
reproductiv în România postceauşistă. O abordare psihologică (pp. 303-341); Cap. 11,
Laura Grünberg, ONG-urile pentru femei în România (pp. 410-450).]
Mihaela Miroiu, Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, Ed.
Alternative, 1995.
Mihaela Miroiu, Despre natură, femei şi morală, Ed. Alternative, 1996.
Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.
Mihaela Miroiu, Guidelines for Promoting Gender Equity in Higher Education in
Central and Eastern Europe, Bucureşti, UNESCO, 2003.
Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Iaşi, Polirom,
2004.
Vladimir Pasti, Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, Iaşi, Polirom, 2003.
Direcţii şi teme de cercetare în studiile de gen din România. Atelier. Colegiul Noua
Europă Bucureşti, 5 iulie 2002. Volum coordonat de Ionela Băluţă şi Ioana Cîrstocea,
Colegiul Noua Europă, 2003. [Cuprinde I Şantiere de construcţie, 6 contribuţii; II Centre
 59

de studii de gen în universităţile din România, 4 texte; III. În loc de concluzii, de Rose
Marie Lagrave.]
Liliana Popescu, Politica sexelor, Ed. Maiko, 2004.
Mihaela Frunză, Ideologie şi feminism, Cluj-Napoca, Limes, 2004.
Laura Grünberg (coordonatoare), Mass media despre sexe, Tritonic, 2005.
Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Humanitas, 2005.

Postmodernism
Amintita şi exemplificata legătură dintre feminism-postmodernitate se regăseşte şi în
volumul invocat, inclusiv la o temă anterioară: Globalization. Critical Concepts in
Sociology. Edites by Roland Robertson and Kathleen E. White. Volume IV, Culture and
Identity, Routledge, 2003. [Part 1 Aspects of global culture – aici despre postmodernitate;
Part 2 Selfhood and Gender – axat pe feminism.]
Postmodernitatea implică şi variate alte legături şi raporturi; vezi, de pildă, Francis
Fukuyama, Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice, Humanitas,
2004.
Termenul de „postmodernism” s-a încetăţenit treptat şi în cultura noastră, din anii
optzeci ai secolului XX, întâi firav, apoi plenar. Printre tentativele timpurii de limpezire s-
a numărat grupajul Post-modernismul, din revista Caiete critice nr. 1-2 1986. [Publicaţie
editată în acea vreme de Viaţa Românească, sub îngrijirea biroului Secţiei de critică a
Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti şi sub conducerea lui Eugen Simion.]
„Postmodernismul înseamnă, pe scurt, declinul transcendenţei, relativizarea valorii şi
conştientizarea caracterului de convenţie al reprezentărilor noastre despre lume, despre noi
înşine şi despre creaţiile noastră, în particular, literare. Odată cu anunţata moarte a lui
Dumnezeu, moare şi omul ca fiinţă plenară […], pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt,
decât valoarea transcendentă şi absolută, fundamentul pe care omul a putut concepe
unitatea existenţei, sensul ei şi al lui propriu.” (Ciprian Şiulea, Retori, simulacre,
imposturi. Cultură şi ideologie în România, Compania, 2003, p. 197-198 – în capitolul
Postmodernismul iluminist, critic faţă de Ion Bogdan Lefter; definiţie bazată pe Nietzsche,
Vattimo, Deleuze, Baudrillard, Lyotard.)
 60

Unul dintre teoreticienii principali ai postmodernităţii, la noi, este Ion Bogdan Lefter.
Vezi cartea sa pe tema dată este Despre identitate. Temele postmodernităţii, Piteşti,
Paralela 45, 2004. Volumul reuneşte eseuri consacrate principalelor teme „identitare” ale
postmodernităţii româneşti, proiectate pe fundalul, naţional şi internaţional, al ultimilor
cincisprezece ani. Cartea are şapte secţiuni: I. Postmodernitatea imediată, II. Noutăţi din
lumea de azi, III. Cestiuni româneşti, IV. Problema basarabeană, V. Cultură, artişti, elite,
VI. Confruntări: „cazurile” Eminescu, Mircea Eliade, George Voicu, H.-R. Patapievici,
„cearta intelectualilor”, VII. Pentru liberalism / pentru o cultură critică.
Sensurile postmodernismului pot fi înţelese din multe alte contribuţii autohtone. Mai
amintim:
Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism (1995); volumul Postmodernismul: deschideri filosofice – îngrijit
de Aurel Codoban, cu contribuţii de Manfred Frank, Günter Figel, Claude Karnoouh,
Matei Călinescu, Aurel Codoban (1995); Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc
(1999)
Cu scop prioritar didactic, Grigore Georgiu expune respectivele probleme, în
Filosofia Culturii (2001), cap. XII, Relativism şi postmodernism. Dezbatere cu privire la
cultura postmodernă (pp. 226-250), paragraful 2, Postmodernitatea şi caracteristicile sale
(pp. 239-242). Evoluţia termenului e descrisă, în anii '70 ai secolului trecut, ca „stil” nou,
iar din anii '80, ca un concept al filosofiei culturii şi al sociologiei, glisând treptat de la
artă la filosofie. În paragraful 3 sunt invocaţi teoreticieni ai postmodernismului, Jean-
François Lyotard, Gianni Vattimo, ca şi Ihab Hassan, Jürgen Habermas, Luc Ferry, Matei
Călinescu.
Ce legătură are „postmodernismul” cu tematica de faţă? Ea e corelată deseori cu
„globalizarea”, ca una dintre caracteristicile acesteia sub raport cultural, relevantă pentru
noile mentalităţi, aşa cum apar ele în arte, literatură, filosofie. Dacă „modernitatea” mai
prelungea dominantele secolului XIX, chiar şi în prima jumătate din secolul XX, în
schimb „postmodernitatea” promovează un set de mutaţii, reaşezări, valori inedite – prin
chiar interogarea critică a celor vechi. O tendinţă de tip postmodern e surprinsă în
relativizarea axiologică atât a gândirii, cât şi a expresiilor culturale. Sunt estompate
fostele „ideologii” dominante, construcţiile globale şi presupus mântuitoare, printre ele şi
 61

cele de natură utopică. Postmoderniştii nu mai aderă la un set de precepte derivate din
epoca Luminilor, precum: optimism istoric, progres, raţionalism, istori(ci)sm. Viziunea
lor e colorată mai degrabă sceptic. Presupusele demarcaţii clare de odinioară se
înceţoşează, abundă interrelaţiile, în corelări se estompează şi unele caracteristici proprii.
Sunt invocate, drept argumente, atât apropierile ori mixturile dintre culturile unor
continente şi ţări (de preferinţă anglosaxone: fie „centrul” şi „periferia” fostului Imperiu
Britanic, fie din cadrul mixtajelor nord-americane, dintre autohtoni-imigranţi, rase, chiar
profesii), cât şi ştergerea graniţelor unor domenii culturale, artă, ştiinţă, filosofie: oricare
dintre ele devine „text” şi „intertextualitate”; de fapt, întreaga lume, ca lume de obârşie şi
intenţionalitate umană, e o „producţie de texte” care se susţin şi se potenţează reciproc.
(Cu acest prilej, poate fi clarificată „intertextualitatea”, sensul şi istoria ei, mutaţiile pe
care le-a produs în receptarea culturii.)
Desigur, mulţi văd în „postmodernitate” şi „postmodernism” fenomene datate şi, ca
atare, spaţial şi temporal precis localizabile, iar în perspectivă, trecătoare. Ele exprimă
starea mentală a ultimelor decenii din secolul XX – de vreme ce începutul noului
veac/mileniu pare să fi şi inaugurat estomparea lor (cam în felul în care după
„structuralism” a urmat „poststructuralismul”, la rândul lui astăzi, în bună măsură, uitat).
O obiecţie la îndemână este chiar definirea de sine prin raportare la ceea ce trebuie
depăşit, cu ajutorul particulei „post”. Ce va urma însă pe urmă: „post-post”?! Nu e mai
raţional să definim orientările prin termeni proprii, inconfundabili, nu printr-o raportare
temporală la cele precedente?!
La noi, şi unii cercetători vârstnici s-au aplecat asupra orientărilor în cauză, însă
adepţii lor mărturisiţi s-au recrutat cu precădere dintre „optzecişti”, intelectuali afirmaţi în
anii '80 din secolul XX (care şi ei se apropie de vârsta medie).
Pentru cursul de faţă, postmodernitatea importă numai ca faţetă culturală a
globalizării – purtând, ca atare, însemne specifice de „integrare” culturală. Relativitatea
proprie postmodernităţii ar putea fi aplicat însuşi „postmodernismului”, retrospectiv şi
prospectiv.
*
Teme.
– Modern şi postmodern, modernitate-postmodernitate, modernism-postmodernism.
 62

– Trăsături distinctive ale postmodernităţii; teoreticieni ai postmodernismului.

– Legătura cu globalizarea; în planul lecţiei prezente: legătura cu feminismul.
– Argumente pro şi contra.
– Prezenţe teoretice şi practice în cultura română contemporană.
*
Bibliografie.
Postmodern Culture. Edited by Hal Foster, Pluto Press, 1985.
Linda Hutcheon, The Politics of Postmodernism, Routledge, 1989.
The Condition of Postmodernity. An Inquiry into the Origins of Cultural Change,
Blackwell, 1990.
Zeitgeist in Babel. The Postmodernist Controversy. Edited by Ingeborg Housterey,
Indiana University Press, 1991.
Ernest Gellner, Postmodernism, Reason and Religion, Routledge, 1992.
Zygmunt Bauman, Intimations of Postmodernity, Routledge, 1992.
Brian McHale, Constructing postmodernism, Routledge, 1992.
Madan Sarup, An Introductory Guide to Post-Structuralism and Postmodernism.
Second Edition. The University of Georgia Press, 1993 [cu texte de Lacan, Derrida,
Foucault, Lyotard, Baudrillard ş.a.].
Terry Eagleton, The Illusions of Postmodernism, Blackwell Publishers, 1996.
Zygmunt Bauman, Postmodernity and its Discontents, Polity Press, 1997.
Postmodernist Culture. An Introduction to Theories of the Contemporary. Second
Edition, Blackwell Publishers, 1997.
Joseph Natoli, A Primer to Postmodernity, Blackwell Publishers, 1997.
The Anti-Aesthetic. Essays on Postmodern Culture. Edited by Hal Foster, The New
Press, 1998.
Postmodernism. Critical Concepts. Edited by Victor E. Taylor and Charles E.
Winquist, Routledge, 1998 [la aceeaşi editură şi în acelaşi an toate volumele]:
Volume I Foundational Essays.
Volume II Critical Texts.
Volume III Disciplinary Texts: Humanities and Social Sciences.
Volume IV Legal Studies, Psychoanalitical Studies, Visual Arts and Architecture.
 63

Globalization. Critical Concepts in Sociology. Edited by Roland Robertson and

Kathleen E. White, Volume IV, Culture and Identity, Routledge, 2003.
Michael Maffesoli, Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societăţile postmoderne,
Meridiane, 2003.
Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism, Univers, 1995.
Postmodernismul: deschideri filosofice. Îngrijit de Aurel Codoban, Cluj-Napoca,
Dacia, 1995.
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999.
Ion Bogdan Lefter, Postmodernism – istoria unei “bătălii” culturale, Piteşti, Paralela
45, 2000.
Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernităţii, Piteşti, Paralela 45,
2004.
Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă: eseuri, Univers, 1998.
Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Piteşti, Paralela 45, 2001.
Grigore Georgiu, Filosofia Culturii, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice, 2001.
 64

IX. Instituţii culturale

Raportul dintre cultura naţională şi integrarea europeană implică şi un cadru

instituţional, bazat pe tradiţii, dar supus înnoirilor. O seamă de cercetări abordează tocmai
măsura dintre inerţii şi dechideri, felul în care modernizările reuşesc să înfrângă obişnuinţe
sau împotriviri. Două volume de studii, dintr-un număr mare, exemplifică preocuparea
dată.
Adrian-Paul Iliescu (coordonator), Mentalităţi şi instituţii. Carenţe de mentalitate şi
înapoiere instituţională în România modernă (2000). Urmărind, pe secţiuni, „Diagnoze”,
„Studii de caz şi cercetări de teren”, „Metode moderne de analiză instituţională”,
„Comentarii şi teme de investigaţie”, autori numeroşi iau în discuţie aspecte precum:
disfuncţionalitatea instituţională, corupţia politică, mecanismele decizionale în politică,
structurile administraţiei publice, deontologia funcţiei publice, autonomia locală,
societatea civilă ş.a. Printre contribuţiilele personale figurează: Mircea Dumitru, Există
drepturi individuale ca drepturi naturale? Un sistem de analiză al reprezentărilor
referitoare la instituţia drepturilor individuale (pp. 301-318); Mihail Radu Solcan,
Vechiul şi noul instituţionalism (pp. 339-359); Romulus Brâncoveanu, Ultimele zile ale
societăţii civile (pp. 381-389). Amplul studiu prin care Adrian-Paul Iliescu introduce
dezbaterea, Maniheism politic şi eşec instituţional (pp. 13-60), forează în antecedente
istorice româneşti: circumscrie maniheismul politic (primul paragraf, pp. 13-17), descrie
tradiţiile maniheiste şi urmările lor dezastruoase în plan instituţional – până în zilele
noastre. În privinţa ulterioarei detalieri a maniheismului politic, reamintim cartea lui
Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic (2005), invocată la tema III.
Instituţii în tranziţie. Editor Adrian Miroiu (2000). Coordonatorul semnează o
Introducere: spre o abordare instituţională a socialismului şi tranziţiei româneşti (pp. 7-
14), după care urmează două secţiuni, „Abordări teoretice” (Mihail Radu Solcan, Andrei
Miroiu şi Radu A. Pircă, Lazăr Vlăsceanu) şi „Studii de caz” (Emil Moise, Raluca Dan,
Ion Ianoşi). Voi reveni, în lecţie ultimă, la textul lui Lazăr Vlăsceanu despre învăţământul
superior.
Deocamdată schiţez câteva dintre instituţiile cultural-ştiinţifice actuale din România.
 65

Academia Română.
Statutul Academiei Române (din 2002, cu modificări adoptate în 2006) stipulează,
între altele: „Academia Română este cel mai înalt for naţional de consacrare culturală şi
ştiinţifică al ţării, fiind continuatorul şi unicul legatar al Societăţii Literare Române din
1866 şi al Academiei Române din 1879. Ea reuneşte personalităţi consacrate din
domeniile ştiinţelor, literelor şi artelor”; „Academia Română este o instituţie de interes
public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei, cu personalitate
juridică de drept public şi independentă în lucrările sale de orice natură”. Statutul enumeră
principalele „obiective” ale Academiei Române. Urmează capitolele despre „Membrii
Academiei Române”, „Organizarea Academiei Române”, „Organe de conducere ale
Academiei Române”, „Unităţi subordonate Academiei Române” (unităţi de cercetare,
Biblioteca, Editura, Casa Oamenilor de ştiinţă), „Dispoziţii finale şi tranzitorii”. Academia
Română scoate revista Academica. Academiei îi aparţin: Fundaţia familiei „Menahem H.
Elias”; Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă; Fundaţia Europeană „Titulescu” ş.a.
Amintim construirea noului edificiu care găzduieşte Biblioteca Academiei Române, cu
toate modernizările de rigoare.
Secţiile Academiei Române dau seama asupra principalelor domenii de cercetare:
filologie şi literatură; ştiinţe istorice şi arheologie; ştiinţe matematice; ştiinţe fizice; ştiinţe
chimice; ştiinţe biologice; ştiinţe geonomice; ştiinţe tehnice; ştiinţe agricole şi silvice;
ştiinţe medicale; ştiinţe economice, juridice şi sociologie; filosofie, teologie, psihologie şi
pedagogie; arte, arhitectură şi audiovizual; ştiinţa şi tehnologia informaţiei. Fiecare dintre
aceste secţii/domenii au relaţii internaţionale şi asigură legături cu instituţiile ştiinţifice de
profil, europene şi mondiale. Totodată, există varii raporturi între institutele Academiei
Române şi corespunzătoarele instituţii din învăţământul superior, facultăţi şi secţii.
Îmbunătăţirea relaţiei învăţământ-cercetare se numără printre priorităţile din ţară,
racordate la cele europene şi mondiale.
O trecere detaliată în revistă a instituţiei a realizat-o acad. Dan Berindei, în cartea
Istoria Academiei Române (1866-2006) – 140 de ani de existenţă –, Editura Academiei
Române, 2006. Volumul a apărut cu prilejul festivităţilor organizate la împlinirea celor
140 de ani Academiei Române (în aprilie 2006).
 66

Instititul Cultural Român. “Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Institutului Cultural Român”, adoptată de Parlamentul României pe 26 iunie 2003 şi
promulgată de Preşedintele României pe 10 iulie 2003, conţine 26 articole. Cităm unele de
bază: „Institutul Cultural Român îşi propune iniţierea, organizarea, dezvoltarea capacităţii
asociative, de mobilizare şi convergenţă în jurul unor proiecte culturale de interes naţional
a tuturor acelor instituţii şi organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale şi uniuni
de creaţie, a reprezentanţilor societăţii civile şi a personalităţilor independente care pot
contribui la îndeplinirea scopului şi obiectivelor institutului”; „Institutul are drept scop
reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în
străinătate.” Sunt enumerate obiectivele I.C.R.. Iată, pe scurt, câteva: a) „promovarea
valorilor naţionale”; b) relaţii „cu comunităţile româneşti de peste hotare”; c) deschiderea
„spre celelalte culturi ale lumii”; e) dialogul „cu parteneri din lumea întreagă”; f)
„cercetarea şi evaluarea fenomenului cultural naţional şi a perspectivelor sale”; j)
„acordarea de burse pentru studii în ţară şi în străinătate”; l) editări „de lucrări de referinţă
din domeniile literaturii, artei şi ştiinţei”.
Institutul Cultural Român a rezultat din reorganizarea Fundaţiei Culturale Române şi
a Editurii Fundaţiei Culturale Române. Între programele Fundaţiei au figurat şi între cele
ale Institutului continuă să figureze: programe internaţionale – congrese, reuniuni,
simpozioane, colocvii; premii culturale specifice; contacte internaţionale; programe bi- şi
multilaterale; programe speciale pentru dezvoltarea relaţiilor culturale cu românii din jurul
frontierelor şi din diasporă; burse, cursuri de vară – limbă, cultură şi civilizaţie
românească; programul editorial; activitatea departamentelor din alte oraşe ale ţării.
(Menţionăm că, după numirea noii conduceri a Institutului Cultural Român, cea
anterioară a înfiinţat „Fundaţia Culturală Română” proprie, cu revista aferentă.)
Uniuni de creatori. Este vorba despre: Uniunea Scriitorilor; Uniunea Artiştilor
Plastici, Uniunea Cineaştilor; Uniunea Compozitorilor; Uniunea Arhitecţilor; UNITER
(teatru); Academia Artelor Tradiţionale. Fiecare uniune de creatori are îndatoriri, realizări
şi dificultăţi specifice. O anumită comunitate rezultă din nevoia de rearticulare a cadrelor
instituţionale, în condiţiile tranziţiei. Dacă în trecut asupra creatorilor grevau constrângeri
şi restricţii de ordin politic-ideologic, în prezent se află în avanscenă probleme de ordin
 67

economic, dificultăţi financiare resimţite şi pe parcursul elaborării operelor, dar mai ales
în valorificarea şi difuzarea lor.
Am exemplificat aceste realităţi (vechi şi noi) pe cazul Uniunii Scriitorilor, vezi în
volumul citat Instituţii în tranziţie, studiul lui Ion Ianoşi, Uniunea Scriitorilor în sistemul
culturii socialiste şi segmentul literar în tranziţia românească (pp. 231-285); iar privitor la
mutaţiile survenite începând cu anii nouăzeci – capitolul „Doisprezece ani (1990-2001)” şi
„Observaţii finale. 3” (pp. 255-264, 270-272). Cităm primul articol din ultimele Statute ale
Uniunii Scriitorilor (1995, 1997): Uniunea Scriitorilor „este asociaţie profesională de
creaţie, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (non profit), neguvernamentală,
constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale,
economice, sociale şi morale ale scriitorilor”. În afara Uniunii Scriitorilor mai fiinţează şi
activează Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO). Există societatea de
gestionare colectivă a drepturilor de autor CopyRo, persoană juridică autonomă; aceasta
întrucât apărarea drepturilor de autor, în consens cu normele internaţionale, a devenit o
prioritate culturală.
Apar întrebări de principiu; ce statut nou ar trebui să aibă uniunile de creatori? natura
lor să fie mai degrabă asemănătoare cu cea sinducală, de apărare a drepturilor membrilor?
întrucât ar putea respectivele instituţii omologa valoarea produselor respectivilor membri?
prin premii şi alte distincţii specifice?
Funcţionează un număr de alte institute cultural-ştiinţifice independente (altele decât
cele din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor). Nu e posibil să fie enumerate.
Reţinem doar una profilată anume pe relaţiile româno-europene,
New European College (NEC) sau Colegiul Noua Europă (CNE). Este un Institut de
Studii Avansate, care se doreşte a fi un mic „centru de excelenţă” în domeniul
disciplinelor umaniste şi sociale. A fost întremeiat de Andrei Pleşu în 1994, ca persoană
juridică de drept privat. La începutul anului 2005 au avut loc festivităţile de comemorare a
zece ani de existenţă. Obiective: să realizeze un context instituţional cu largă deschidere
internaţională, care să ofere tinerilor cercetători români din ştiinţele umaniste şi sociale
condiţii optime de lucru, burse, echipament tehnic modern; să faciliteze şi să amplifice
contactele dintre specialişti români şi invitaţi străini din centre universitare şi de cercetare;
să formeze un nucleu de intelectuali tineri, prin „studii avansate”. Aceste obiective sunt
 68

realizate prin programe: „Bursele NEC” (din 1994); „Programul Regional NEC” (din
2001, profilat pe Europa de Sud-Est); „Programul NEC-LINK” (din 2002); „Programul
GE-NEC” (din 2000, finanţat de Getty Grant Program); “Bursele RELINK” (1996-2002);
„Institutul Ludwig Bolzmann pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării
Europene” (din 2001, dedicat studiului problemelor religioase în Balcani). NEC
beneficiază de varii finanţări, directe şi indirecte. Colegiul organizează permanent
conferinţe, iar periodic – seminarii şi simpozioane la nivel naţional.
Sunt multe alte instituţii direct sau indirect culturale. Tema poate fi lărgită până la
grupuri intelectuale informale, „şcoli” spirituale etc.
La noi s-a discutat mult despre „Şcoala de la Păltiniş”, de sub oblăduirea lui
Constantin Noica. O analiză a întreprins Andrei Cornea, în De la Şcoala din Atena la
Şcoala de la Păltiniş, Humanitas, 2004. (Cartea abordează multe teme conexe, de pildă
relaţia extrinsecă „utopie”-“real” şi intrinsecă „entropic”-“atopic”, una corespunzând,
cealalta necorespunzând probei responsabilităţii.)
Nu am prezentat structura Ministerului Culturii şi Cultelor, instituţiile aflate în
subordinea lui, reţeaua de biblioteci (inclusiv Biblioteca Naţională), fondurile de finanţare
(de exemplu Fondul Cultural Naţional de finanţare pentru reviste culturale), îngrijirea
patrimoniului naţional (cel arheologic, istoric ş.a.).
Nu am detaliat problemele tipăriturilor, edituri, târguri de carte, reviste culturale.
Printre aspectele hotărâtoare se numără problemele de buget, finanţare, sponsorizare,
legislaţia în consecinţă. În general, este vorba de modul în care cultura se înscrie în
„economia de piaţă” şi mecanismele ei.
*
Teme.
– Tradiţii (bune/rele) în plan instituţional.
– Cadrul instituţional propriu „tranziţiei”.
– Criterii instituţionale cerute de UE pentru integrare.
– Instituţii ştiinţifice şi culturale. Discutarea celor enumerate, cu suplimentări, pe
baza lecturilor şi/sau experienţelor proprii.
– Mutaţii previzibile în plan instituţional, mai ales în privinţa instituţiilor culturale.
– Finanţarea culturii din buget şi prin sponsorizări.
 69

*
Bibliografie.
Adrian-Paul Iliescu (coord.), Mentalităţi şi instituţii. Carenţe de mentalitate şi
înapoiere instituţională în România modernă, Ars Docendi, 2002.
Instituţii în tranziţie. Editor Adrian Miroiu, Editura Punct, 2002.
Statutul Academiei Române, Editura Academiei Române, 2006.
Academia Română, Anuar, Editura Academiei Române, 2003, 2004, 2005, 2006.
Acad. Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2006) – 140 de ani de
existenţă – Editura Academiei Române, 2006.
Monitorul Oficial al României, Lege privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Institutului Cultural Român, Anul 171 (XV), Nr. 529, 23 iulie 2003.
Volumele editate de către “New European College” – “Colegiul Noua Europă” (ca şi
de „Institutul Ludwig Bolzmann pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării
Europene”). Aceste volume tratează, între altele, istoria recentă, naţiunea şi ideologia
naţională, studiile de gen şi feminism, pe larg problematica religioasă şi comunicarea
religioasă într-o societate pluralistă, practic multe dintre temele prezentului suport de curs.
„ New European College” a publicat, de asemenea, an de an, câte un Yearbook.
Andrei Cornea, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, Humanitas, 2004.
 70

X. Învăţământului superior

E tema cu care încheiem ciclul acestor lecţii. Ea ne readuce în miezul activităţii

noastre, ne pune faţă în faţă cu nevoile modernizărilor didactice, atât corelat la înnoirile
ansamblului vieţii publice, cât şi raportat la cerinţele europene.
Am amintit anterior de un studiu din volumul Instituţii în tranziţie (2002), datorat lui
Lazăr Vlăsceanu: Incertitudini în învăţământul superior. Confruntarea dintre tradiţii
academice şi pieţe în condiţiile aplicării GATS. [Este vorba de încheierea Acordului
General privind Comerţul de Servicii, GATS, în 1995, la Marrakesh, şi aplicarea lui în
serviciile educaţionale, de la „Runda Millenium”, din Seattle, noiembrie 1999, iniţiată de
Organizaţia Mondială a Comerţului.] Întrebarea pe care o formulează autorul este dacă
învăţământul superior reprezintă o „lume academică” sau o „lume a serviciilor”? În fapt,
învăţământul este şi „bun public”, dar şi supus cerinţelor pieţii. Mobilitatea academică
corespunde transformărilor care au loc în câteva planuri: naţional, regional şi global. Două
paradigme concură la dezvoltarea învăţământului superior: „paradigma academică” şi
„paradigma de piaţă”; între ele pot fi contradicţii şi ciocniri. „Mobilitatea academică şi
comerţul din învăţământul superior cer noi abordări ale asigurării de calitate, în timp ce
presiunea exercitată de tradiţiile academice trebuie încă luate în considerare.” Concluzia:
„Pare corect să spunem fie că universitatea se reinventează cu adevărat pentru a putea face
faţă noilor provocări, fie că, încet dar sigur, va fi adusă în pragul dizolvării sau va fi
înlocuită de noi tipuri de «organizaţii de învăţământ»” (p. 112).
Fără o abilitare specială pentru detaliile aspectelor manageriale din învăţământul
superior; doar indicăm perspectiva amintită; ea poate fi dezvoltată, dacă vreun masterand
se află în posesia mai multor date şi sugestii. Constatăm, în orice caz, multitudinea
analizelor în care dezbaterile de principiu – care au dominat acest suport de curs – sunt
îmbinate cu aspecte practice. Mutaţia poate fi observată la mai mulţi profesori universitari,
inclusiv dintre colegii noştri. Un exemplu: Adrian Miroiu, logician de marcă, s-a orientat
mai recent către impactul filosofiei cu ştiinţa politicii, pentru ca, în cadrul acesteia din
urmă, să accentueze investigarea particularităţilor aplicative. Dovada o găsim în cărţile
sale, de la Filosofia fără haine de gală. Despre filosofie şi politică (1998) la Reforma
 71

sectorului public în România (2003) şi cele ulterioare. Constatarea poate fi extinsă asupra
mai multor colegi din aceeaşi generaţie, de la facultate, ca profesorii Valentin Mureşan,
Adrian-Paul Iliescu, Mihail Radu Solcan, activând în cadrul Catedrei de filosofie politică
şi morală, luând parte şi la susţinerea cursurilor la secţia şi masteratul, din ultimii ani, de
“Studii Europene”.
De un deceniu şi mai bine s-a putut constata o mai amplă redistribuire a intereselor
didactice şi de cercetare. Dacă, la modul global, au trecut în avanscena învăţământului
superior ştiinţele economice şi informaţionale, cele politice şi juridice, dovadă mutaţiile
atât din universităţile de stat cât şi din universităţile particulare (în curs de acreditare) –
facultăţile cu profil filosofic au parcurs, la rândul lor, transformări semnificative. Motivele
sunt interne şi externe. Pe de o parte, noile priorităţi naţionale au impus acomodări
ştiinţifice în consecinţă; pe de altă parte, impactul atât cu instituţiile cât şi cu institutele din
străinătate, atât cele din Europa, cât şi cele din America, au favorizat aceleaşi mutaţii.
Un exemplu european: la Universitatea Central-Europeană (CEU), cu sediul la
Budapesta, sponsorizată de George Soros, tronsonul postuniversitar, master şi doctorat,
acoperă 12 domenii, la care numărul cel mai mare de studenţi dintr-o aceeaşi ţară este, în
câţiva ultimi ani universitari, tocmai cel din România. UCE este o universitate americană,
având programe de colaborare cu Harvard, Princeton, Oxford; dar este totodată membru
fondator al Asociaţiei Universităţilor Europene, ca şi membru al Asociaţiei Internaţionale
Universitare şi al Pactului de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei.
E una dintre exemplificările posibile pentru studiile postuniversitare din străinătate,
aflate într-o bruscă expansiune începând cu anii nouăzeci. Un număr de absolvenţi tot mai
mare – inclusiv de la facultatea noastră – s-a înscris la cursuri de masterat şi de doctorat
din SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania şi alte ţări. În situaţia în care parcurg şi
definitivează cu succes programul lor de studiu, în faţa lor apare alternativa: să se
încadreze în mediul academic din acea ţară sau să se întoarcă acasă pentru a-şi valorifica
aici cunoştinţele? Pot fi cumpănite argumentele în favoarea uneia sau alteia dintre soluţii,
mai ales în perspectiva integrării europene, a circulaţiei pe deplin libere şi a deschiderilor
reciproce.
Un aspect conex, demn de atenţie în planul legăturilor reluate şi tot mai strânse cu
diaspora românească, este reintegrarea unor intelectuali de frunte, emigraţi pe vremuri, în
 72

publicistica literară ori ştiinţifică din ţară, de până la cazurile de repatriere, inclusiv în
medii universitare. Unii dintre ei depun mărturie asupra traseului parcurs (de exemplu,
Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Litera 1994; ed. II şi III, Iaşi, Polirom),
aceeaşi sau alţii iau parte activă la lărgirea ariilor de interes academic (precum Sorin
Alexandrescu, în fruntea unui centru de studiu „imagologic” din Universitatea Bucureşti).
În orice caz, o seamă de universitari prestigioşi studiază perspectivele integrării în
UE. O dovadă: Andrei Marga, Filosofia unificării europene (ed. a II-a, 1997). Autorul
urmăreşte O schimbare de paradigmă privitoare la: „Specificul Europei” [Partea I];
„Unificarea europeană” [Partea II]; „Rezistenţe” [Partea III]. Simpla enumerare a titlurilor
de capitole echivalează cu o recapitulare a unora dintre temele noastre. I: Europa şi
specificul european, Filosofia crizei europene, Depăşirea relativismului, Şansa renaşterii
europene. II: Ideea unificării europene, Premisele unificării europene, Modelarea noii
Europe, Procedura unificării europene, Întemeierea moralei. III: Europa şi America, O
confruntare a civilizaţiilor?, O politică nonmetafizică, Abandonarea naţionalismului,
Identificarea etnică la români, Limitele şi dilemele tranziţiei răsăritene. Încheierea,
Liberalismul astăzi (pp. 340-390), reia argumentaţia lui Francis Fukuyama (pro) şi
Immanuel Wallerstein (contra), cu referire şi la John Rawls, Political liberalism
(Columbia University Press, 1993). [O interogaţie aparte, care ar putea fi luată în discuţie,
priveşte relaţia dintre “liberalism” şi “neoliberalism”, cu aplicare şi la temele parcurse.]
O altă recapitulare, parţială, datorată unor editori cunoscuţi facultăţii noastre, Mihaela
Czobor-Lupp şi J. Stefan Lupp, este Moral, Legal and Political Values in Rumanian
Culture (2002). Volumul, cu mai mulţi autori, discută: drepturi şi răspunderi; tradiţii şi
modernizări; minorităţile; identitatea feminină; comunităţile rurale; era televiziunii etc.
O noutate structurală priveşte organizarea studiilor universitare. Potrivit cu
„Declaraţia de la Bologna” (1999), semnată şi de România, începând cu anul 2005 e
preconizat un nou traseu universitar superior: studii universitare de licenţă (cu o durată de
3-4 ani, 4 ani pentru învăţământul tehnic), studii universitare de masterat (1-2 ani) şi studii
universitare de doctorat (3 ani, cu posibilitate de prelungire 1-2 ani, pentru teme
complexe). Modificările sunt impuse de compatibilizarea învăţământului românesc cu cel
european, care până în 2010 trebuie să fie de acelaşi tip pe tot parcursul UE. Aplicarea
„Declaraţiei de la Bologna” a întâmpinat, în România, reacţii academice diverse, dintre
 73

care unele de-a dreptul adverse. Obiecţii au întâmpinat: reducerea studiilor universitare de
bază, la multe institute şi facultăţi, la 3 ani – consideraţi insuficienţi pentru aprofundarea
domeniului şi începutul specializării; dar şi aspecte legate de masterat şi doctorat, inclusiv
în plan financiar.
În ansamblu, chestiunea taxelor în diverse etape de pregătire universitară sau
postuniversitară a devenit acută, tendinţa constă în lărgirea învăţământului „cu plată”, în
unele situaţii în dauna învăţământului „cu bursă”, redus la locuri puţine; tendinţă care
reaşează învăţământul superior şi etapele lui în structuri şi contexte sociale inedite, mai cu
seamă pentru o ţară cu o pondere sensibilă a sărăciei, precum România.
Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti e structurată pe: „Filosofie
teoretică şi logică”; „Filosofie morală şi politică”; „Istoria filosofiei şi filosofie a culturii”,
cărora li s-a adăugat învăţământul de „Studii europene”, o secţie atrăgătoare pentru mai
mulţi absolvenţi de licee. Sunt depuse eforturi de corelare mai strânsă atât cu nevoile
interne cât şi cu dezideratele externe. Există programe de schimb academic cu universităţi
din străinătate. Este de-acum realizată amintita racordare la traseul de pregătire acceptat de
multe ţări europene: student – masterand – doctorand, în cicluri de 3 + 2 + 3 ani, în total 8.
Modificarea pretinde nu numai o condensare a învăţământului superior de bază şi,
respectiv, corespunzătoarea extindere a cursurilor masterale, dar şi asigurarea condiţiilor
“cu frecvenţă” atât pentru masteranzi, cât şi pentru doctoranzi, în situaţia unor limite
financiare impuse. Dacă un număr mai mare de absolvenţi vor urma masteratul şi dintre ei
se vor recruta mai mulţi îndreptăţiţi pentru doctorat, atunci întreg sistemul se cuvine
regândit, în substanţa lui, sub raportul cadrelor didactice şi în planul remunerării ambelor
categorii de participanţi. Un aspect nu lipsit de importanţă este modul în care
fundamentele învăţământului superior filosofic se vor raporta la învăţământul liceal, unde
(comparativ cu alte materii, nu numai de matematică sau ştiinţe ale naturii, dar şi
filologice ori istorice) materiile cu profil filosofic sunt prezente minimal.
Oricum, învăţământul superior în totalitate, cel din ştiinţele umane şi sociale, în speţă
filosofic, împreună cu treptele lor de perfecţionare, rămân chestiuni deschise confruntării
de opinii; nu în ultimul rând, în legătură stânsă cu posibilităţi, inclusiv cele manageriale şi
de ordin financiar. Se confirmă, iarăşi, primatul factorilor economici, în ansamblul vieţii
sociale, dar şi în segmentele care ne interesează.
 74

Aspectelor până acum tratate, cunoscătorii vor putea să le adauge detalii despre
principii, priorităţi, accente privind înbunătăţirea structurală a învăţământului superior,
prin: optimizarea reţelei naţionale, consolidarea autonomiei universitare, îmbunătăţirea
performanţelor studenţeşti, îmbogăţirea infrastructurii universitare, corelarea mai bună a
învăţământului superior cu piaţa forţei de muncă, reorganizarea procesului didactic
naţional, stimularea integrării învăţământului superior românesc în cel european, inclusiv
datorită programelor comunitare (Socrates II, Leonardo da Vinci II ş.a.).
O temă care depăşeşte cadrul de faţă, dar stârneşte interesul mai multor editori şi
cercetători, este compararea standardelor şi performanţelor europene cu cele nord-
americane. Îndeobşte este recunoscută superioritatea învăţământului superior american, în
ciuda unor critici interne ascuţite, introduse de cartea lui Allan Bloom, Criza spiritului
american (editată, în traducere, de Humanitas, în 2006).
Pentru familiarizarea cu situaţii actuale din lume, reproducem, prescurtat, două
statistici, realizate pe baza unor punctaje specifice:
Topul celor mai bune universităţi din lume. În 2005, între primele 15 clasate: 9 au
fost nord-americane – 1 Harvard, 2 Massachusets Institute of Technology, 5 Stanford, 6
Berkeley-California, 7 Yale, 8 California Institute of Technology, 9 Princeton, 11 Duke,
14 Cornell; 4 au fost britanice – 3 Cambridge, 4 Oxford, 12 London School of Economics,
13 Imperial College London; în rest, una din Franţa – 10 Ecole Polytechnique, şi una din
China – 15 Beijing University.
Topul universităţilor din Europa. Primele 11 clasate: 1 Cambridge, 2 Oxford, 3 Ecole
Polytechnique, 4 London School of Economics, 5 Imperial College London, 6 ETH
Zürich, 6 Ecole Normale Supérieure, Paris, 8 University College London, 9 Edinburgh
University, 10 Ecole Polytech Féd Lausanne, 11 Manchester University & Umist. Aşadar,
7 britanice, 2 franceze, 2 elveţiene.
*
Teme.
– Învăţământul în lume. Învăţământul american şi european.
– Învăţământul în cadrul societăţii româneşti.
– Învăţământul superior; relaţia cu fazele anterioare de pregătire.
–„Declaraţia de la Bologna” şi urmările aplicării ei.
 75

– Tradiţii şi înnoiri. Imperative intrinseci şi extrinseci. Aşteptările UE şi integrarea.

– Învăţământul filosofic. Treptele lui. Situaţia actuală. Perspective previzibile.
*
Bibliografie.
Lazăr Vlăsceanu, Incertitudini în învăţământul superior. Confruntarea dintre tradiţii
şi pieţe academice în condiţiile aplicării GATS; în: Instituţii în tranziţie.Editor Adrian
Miroiu, Editura Punct, 2002.
Adrian Miroiu, Filosofia fără haine de gală. Despre filosofie şi politică, ALL
Educational, 1998.
Adrian Miroiu, Reforma sectorului public în România, Ed. Trei, 2003.
Andrei Marga, Filosofia unificării europene. Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Cluj,
Biblioteca Apostrof, 1997.
Moral, Legal and Political Values in Romanian Culture. Romanian Philosophical
Studies, IV, edited by Mihaela Czobor-Lupp, J. Stefan Lupp, The Council for Research in
Values and Philosophy, Washington, 2002.
Allan Bloom, Criza spiritului american, Humanitas, 2006.